CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

IULIU MANIU, SPION BRITANIC ȘI PATRIOT CONTROVERSAT

Portretul real al lui Iuliu ”Tom” Maniu, ”spionul patriotic” și caracterizarea necruțătoare pe care i’a făcut’o Patriarhul Miron Cristea, toate adunate într’o încercare de radiografie a unui om politic rumîn care a încercat să se afirme și să’și construiască o carieră în vîltoarea evenimentelor de la începutul secolului 20, atunci cînd neamul rumînesc și’a înfăptuit una din marile sale năzuințe: unirea teritoriile locuite de rumîni, punînd adesea crezurile și interesale sale personale înaintea celor naționale.

A făcut puțină vîlvă în spațiul rumînesc seria de interviuri (contributors și pressone) acordate de istoricul britanic Dennis Deletant, în care acesta recunoaște deschis faptul că Iuliu Maniu, fost lider țărănist în perioada interbelică, a fost agent al serviciilor secrete britanice.

Admisiunea, chit că făcută cu precizarea comică – ”agent patriotic” – este un pas înainte: recunoașterea cercetărilor făcute de istorici rumîni în trecutul recent, față de negarea vehementă a acestui statut, de pînă acum.

A fost Iuliu Maniu spion britanic?

Cum a ajuns termenul de ”fascist” să denumească tot ce era anti-sovietic?

Ce spune într’un interviu Contributors.ro, remarcabilul istoric Dennis Deletant?

”Ceea ce englezii n’au făcut este că n’au spus clar oamenilor ca Maniu că, de fapt, anglo americanii se retrag din Europa de est. Puteau să spună asta. Nu l’au anunțat pe Maniu despre trocul din octombrie ’44. De aceea spun că elementele politice pro-democratice, pro-occidentale au fost sacrificate de către anglo-americani.”

Profesor la Georgetown University, azi în vărstă de 73 de ani, Dennis Deletant predă trei cursuri pe an. Cunoaște în profunzime realitatea și istoria Rumîniei și are foarte mulți prieteni rumîni apropiați.

Lui Dennis Deletan i’a apărut în rumînește, la editura Humanitas, un nou volum, interesant și solid, care strabate multe dintre cele mai importante și sensibile încă teme ale istoriei Rumîniei intre 1935 – 1947. Cartea se numește ”Activități britanice clandestine în Rumînia în timpul celui de’al Doilea Război Mondial” și relateză în detaliu acțiunile de spionaj SOE (Special Operations Executive) și MI6 in România acelor ani.

Interviul cu istoricul Dennis Deletant, care sperăm să nu plictisească:

Cît de mult mai urmăriți ceea ce se petrece acum în Rumînia?

Încerc să urmăresc dar, după cum se știe, apar atâtea noutăți în România. Întotdeauna le spun prietenilor mei ne-români și studenților că Rumînia ne rezervă surprize. Și trebuie să încerci să înțelegi aceste surprize. Deși mă ocup de istoria Rumîniei de peste 40 de ani, tot nu înțeleg anumite aspecte. Iar acesta este un imbold pentru mine să continui. Citesc o parte din ceea ce apare pe internet, dar efectiv n’am timp să fiu la curent cu toate dezvoltările, mai ales politice, pe plan rumînesc.

Ieșiți însă din timp în timp cu precizări, de pildă cînd senatorul Șerban Nicolae l’a echivalat pe Churchill cu Stalin, imediat ați scris cu un text de răspuns.

Da, cînd văd că un reprezentant al electoratului român care ar trebui să se documenteze înainte să se pronunțe, cînd văd că greșește, după părerea mea, atunci cred că este datoria unui istoric să ofere un alt punct de vedere, bazat pe documente. Și mi s’a părut că dl Nicolae a sărit peste cal, s’a aventurat, a avut îndrăzneala să se pronunțe într’un domeniu despre care știe destul de puțin.

La fel, după manifestațiile din 10 august, ați scris un articol pe blogul London School of Economics în care atrăgeați atenția și asupra unor probleme economice care ar putea să apară în Rumînia: declinul forței de muncă care poate aduce la o presiune asupra sistemelor de asigurări sociale.

Aceste aspecte ale dezvoltării economice a Rumîniei sigur că mă intersează pentru că ele o să aibă un impact asupra viitorului și cred că este util ca un observator din afară să ofere un punct de vedere care poate că nu este luat chiar așa de în serios de către mass-media din Rumînia. Exodul tineretului și Consecințele economice ale exodului tinerilor reprezintă un fenomen care se întîlnește și’n alte țări. S’a manifestat, de exemplu, în Portugalia și Spania în anii ’80. A fost un exod masiv al tineretului din Portugalia care a avut consecințe severe asupra economiei Portugaliei. Încă vedem în Spania, din cauza șomajului foarte mulți spanioli lucrează în afara Spaniei, în cadrul Uniunii Europene. Aceasta a avut un efect mare asupra bugetului spaniol, acești tineri nelucrînd în Spania nu mai plătesc impozit, plătesc impozit în Franța sau în Anglia sau în Germania. Pe de altă parte, longevitatea oamenilor face ca statul să fie obligat să plătească pensii pe o perioadă mai mare decît acum 20 de ani, dar numărul de contribuabili scade, numărul celor care au dreptul la pensie crește și, desigur, dacă guvernele nu iau măsuri corespunzătoare, faptul poate să ducă la o criză economică.

Care credeți că ar fi, în momentul acesta, pericolele principale care pîndesc Rumînia, interne și externe?

Aș răspunde la această întrebare separând aspectul extern, adică politica externă a Rumîniei și politica mare, internă a României. Rumînia are multe atuuri din punct de vedere al politicii externe. În primul rând poziția geografică care a fost o problemă, un dezavantaj mare în trecut, dar poate fi un avantaj foarte mare pentru securitatea Rumîniei, în sensul că Rumînia a devenit un pilon pentru NATO și pentru UE, este la graniță cu Republica Moldova, cu Ucraina, zone care sînt încă într’o stare de tranziție, dar Rumînia, fiind o țară stabilă din punct de vedere al securității, beneficiază de încrederea pe care o au statele membre ale NATO-ului în ea. Și dovadă că SUA, de exemplu, s’au hotărât să amplaseze un al doilea lot de rachete în Rumînia, nu numai ca să apere Rumînia, dar ca să apere flancul estic al NATO-ului. Asta este o garanție militară, dar și una politică…

Este și una politică? Senzația mea este că deciziile trec mai puțin pe la Departamentul de Stat…

Ați sesizat foarte bine, pentru că aici, după aprecierea mea, Departamentul de Stat e foarte preocupat, ca de obicei, de situațiile interne ale țărilor respective, pe cînd Pentagonul are un mare cuvînt de spus în asigurarea securității americane. Plus că președintele Trump este foarte interesat în a vinde arme americane, deci are și interesul să vîndă Rumîniei acest al doilea grup de rachete balistice, dînd un împrumut mare statului rumîn ca să le achiziționeze.

Revin la problema internă. Aici este foarte important pentru că dacă situația internă dintr’o țară nu este stabilă atunci aruncă o îndoială asupra capacității aliatului NATO de a respecta angajamentele pe care le are în cadrul alianței. Dacă privești lucrurile din afară și te uiți spre Rumînia, sigur că, chiar pentru Pentagon, situația internă este importantă în măsura în care guvernul, indiferent de ce culoare are, poate să asigure o stabilitate. Pentru că totuși sunt interese americane, ale NATO-ului, trupe americane bazate în România, aspectul intern, stabilitatea internă contează. După conversațiile mele cu mai mulți americani, atât la Pentagon, cît și la Departamentul de Stat, există totuși o îngrijorare că unii politicieni din Rumînia sar calul, își pun interesul personal deasupra interesului național și asta e îngrijorător pentru un garant al securității unei țări.

Să începem să vorbim despre acest volum apărut în Rumînia. În Marea Britanie a apărut în 2016. Care era miza principală a activităților britanice clandestine în Rumînia: petrolul…

De fapt, România a reprezentat un interes mare pentru Anglia începînd cu anul 1938 pentru că britanicii și’au dat seama de atunci, sau credeau, aveau motive să creadă, prin serviciul de informații, că Germania va încerca întîi să pună mâna pe Europa de est și după aceea să intre în Europa occidentală. Să intre în Europa occidentală după ce acapara resursele petroliere ale Rumîniei. Deci, interesul Angliei era de a împiedica Germania să capete aceste resurse petroliere sau să împiedice Rumînia să facă livrări de petrol către Germania. Și de aceea partea britanică a adoptat două planuri. Primul plan a fost să facă sabotaj în cîmpurile petroliere de la Ploiești și a doua strategie a fost să scufunde șlepuri care livrau petrol pe Dunăre către Germania. Prima strategie privind cîmpurile petroliere de la Ploiești a fost proiectată împreună cu francezii. Și chiar în vara lui ‘39 a venit un inginer francez, Léon Wenger, împreună cu cîțiva specialiști britanici și au discutat cu statul major rumîn și cu Regele Carol posibilitatea de a sabota cîmpurile petroliere sau să fie luate măsuri ca Rumînia să nu mai dea petrol Germaniei. Însă aceste tratative, deși au avut loc, n’au produs nici un rezultat, pentru că România în perioada aceea era o țară neutră, nu intrase în război, Regele Carol devenise foarte pro-german, dar voia să păstreze încă această neutralitate. Și în august ’40, vara următoare, englezii și francezii au încercat prin inginerii lor – pentru că erau cîteva firme petroliere care erau britanice sau franțuzești – au încercat să arunce în aer cîteva sonde, dar n’au reușit pentru că au fost deconspirați de către Siguranța rumînă și de către Gestapo, poliția militară germană, care asigura paza împreună cu autoritățile rumînești la Ploiești. Deci, planul acesta a eșuat. Primul plan. Al doilea plan cu șlepurile a eșuat pentru că marinarii britanici care trebuiau întîi să cumpere cu ajutorul fondurilor de la guvernul britanic șlepurile respective, s’au îmbătat la Giurgiu și au deconspirat tot planul. Rumînii au cam tăcut că erau destul de stînjeniți că marinarii vorbeau deschis despre acest plan, dar nemții au pus presiune asupra rumînilor să ia măsuri, și de fapt marinarii au fost arestați, dar ținuți numai cîteva zile și pe urmă deportați în Anglia. N’au fost arestați deși eram deja în război, Anglia era deja în război cu Germania.

Povestiți’ne cum a luat ființă British Council. Este o poveste foarte interesantă. British Council a apărut în 1937, special pentru a promova interesele britanice în Europa.
Da, și în lume, în general, pentru că au activat și în America Latină, la un nivel mai redus …
Primul președinte a fost lordul Lloyd. Dați în carte un citat, el spune că ”Balcanii au o foame de ajutorul nostru”. Aș vrea să comentați apariția British Council și activitățile de dinainte de începutul războiului în România și în Balcani.

Cred că contribuția României la Primul Război Mondial a avut un efect foarte important în mass media în Marea Britanie pentru că Rumînia în Primul Război Mondial a avut de înfruntat și Imperiul Habsburgic sau armata austro-ungară, după aceea a avut de înfruntat armata turcă și, în al treilea rînd, armata germană. Și s’a comportat într’un mod foarte valoros, impresionant – sigur că știm evoluția Rumîniei în timpul războiului. Dar curajul arătat de către forțele rumînești a avut un impact în conștiința generală, în mediul public. După aceea, în anii ’20, legștura tînărului principe Carol cu amanta, Elena Lupescu, a început să fie un motiv de interes pentru publicul de scandal, pentru publicul britanic, sigur ceva foarte colorat, într’un fel negativ, dar totuși pasionant.

Interesul spre Rumînia a început să crească din ce în ce mai mult la sfîrșitul anilor ’20. Pe urmă vizitatorii care au venit în Rumînia – și dacă urmărim publicațiile scrise de ziariști britanici, în anii ’30, avem chiar cărți solide, bazate pe experiențele personale ale ziariștilor. Ceea ce oferea Rumînia din punct de vedere turistic era unic în Europa, acesta iarăși a fost un factor foarte important. Aceste lucruri l’au influențat foarte mult pe Lordul Lloyd să vrea să descopere mai mult despre tainele rumînești, adică tainele țării, tainele poporului, faptul că Rumînia era o țară unde trăiau mai multe minorități, un exemplu de conviețuire pașnică între popoare în anii ’30. Toate astea au contribuit la interesul pe care a început să’l aibă Lordul Lloyd și atunci el a luat decizia, cum ați spus, să înființeze o filială a lui British Council chiar în Rumînia. Și aici a fost ajutat foarte mult de către Viorel Tilea care devenit ambasadorul Rumîniei la sfîrșitul anilor ’30 și de însuși Regele Carol care a sprijinit activitatea Consiliului britanic.

Englezii au început să trimită lectori, la un moment dat erau 4 sau 5 lectori britanici în Rumînia, între ‘37 și 1940, anul cînd au fost retrași. Aici fac o mică paranteză. Întotdeauna Anglia a avut o concurență culturală cu Franța. Franța avea și mai mulți lectori francezi în Rumînia iar acest lucru, într’un fel, l’a durut pe Lordul Llyod care a zis hai să facem și noi un efort suplimentar. Chiar italienii aveau mai mulți lectori decît britanicii, la început.

Maniu era personajul principal pentru serviciile secrete britanice și pentru diplomația britanică. El a ținut legătura cu serviciile secrete britanice, a avut de pildă un radio-transmițător cu care trimitea informații. Aceste transmisii s’au dovedit extrem de importante imediat dupa 23 august, de exemplu.

Totuși Maniu nu avea o imagine foarte bună pentru serviciile secrete?

Maniu era o persoană, din punctul de vedere britanic, foarte indecisă și ezita. Spre onoarea lui, deși a fost invitat de 2-3 ori, prima oară în decembrie ’41 să vină în Anglia și să conducă o mișcare de rezistență de la Londra, el a refuzat. A zis în mai multe rînduri că locul lui este în România, printre rumîni.

Totuși, cînd englezii încercau să’l facă să întreprindă o acțiune pozitivă, de exemplu, să trimită oameni pe teren și să dea informații despre armata germană în Rumînia, foarte greu se mișca. Nu’mi explic de ce, sau că nu găsea amatori, oameni să’l ajute, sau era o lipsă de contact, contactul era foarte greu, deși era asigurat la un moment dat de cîte un radio emițător. Deseori operatorii sau stațiile au fost desconspirate, descoperite de către partea germană, care aveau tot felul de vagoane special care depistau radio emițătoarele și Gestapoul anunța Siguranța rumînească care opera arestările. A fost o lipsă de contact continuă între englezi si Maniu ceea ce a dus la mai multe neînțelegeri.

Aici aș vrea să vorbesc puțin despre grupul care a fost constituit de către Maniu ca să’i ajute pe englezi. Maniu era ardelean, mulți dintre colegii din grupul lui Maniu erau ardeleni, și el a obținut de la englezi promisiunea că după război Anglia va lua măsuri ca Ardealul de nord să fie restituit Rumîniei. Și că englezii vor convinge Statele Unite să fie de acord ca Ardealul de nord să fie restituit. Sigur, știm că în martie ‘45 a fost restituit, dar sub egidă sovietică de fapt, dar acest aspect patriotic transilvănean l’a influențat foarte tare pe Maniu în ceea ce făcea. Ăsta e un lucru.

Al doilea lucru este că Maniu credea în democrație, credea în importanța sistemului democratic și importanța posibilității ca rumînii să’și exprime vederile. Cînd Rumînia a intrat în război, el înțelegea de ce Antonescu a luptat împotriva Uniunii Sovietice împreună cu Hitler, a înțeles asta, dar întotdeauna a spus: și eu, și Brătianu i’am spus lui Antonescu să nu depășim frontierele vechi ale Rumîniei, să nu intrăm în Ucraina, să nu intrăm în Uniunea Sovietică. Iar Antonescu n’a ascultat.

Maniu a fost cu siguranță, cum spuneam, un mare patriot, dar era și un politician destul de abil. Am citit recent chiar în unele reviste rumînești că Maniu era agent britanic, spion britanic.

Era, dacă vrem să luăm grămadă ce înseamnă agent și spion, dar era spion în interesul Rumîniei, el încerca prin atitudinea lui să creeze o situație în care rușii n’ar avea motive să ocupe Rumînia. Sigur, putem să credem că era naiv, dar asta era intenția lui. De asta i’a tot scris lui Antonescu, să nu depășiți Nistrul, să nu intrați în Transnistria, să nu mergeți mai departe.

A primit Maniu bani de la britanici ca să se construiască mai multe radio emițătoare dar, în ’45, SOE, unul dintre serviciile noastre care se ocupa de sabotaj și spionaj, a venit cu o socoteală, adică au trimis echipe în toate țările în care au acționat în mod clandestin. Ei au cerut un fel de deviz, să vadă ce s’a întîmplat cu banii, iar Maniu a restituit, nu toți banii pentru că a cheltuit o parte din ei, dar a restituit ce n’a cheltuit, există documente în Anglia.

Un spion-agent care să fi făcut așa ceva cred e foarte rar în istorie. Deci, cei care îl critică astăzi, ar trebui să studieze documentele înainte să se pronunțe. După terminarea războiului, foarte mulți agenți, agenți de influență sau agenți secreți au fost arestați în Rumînia, iar guvernul britanic a făcut demersuri multă vreme să fie eliberați. Nu toți au fost eliberați, deși unii luptaseră – să spun așa – de partea bună a lucrurilor, au murit în închisoare.

Cum ajunsese țara în această situație?

Ocupația sovietică, bineînțeles, a lăsat o amprentă foarte puternică. Deși Regele Mihai a făcut actul acela foarte curajos, lovitura de stat din 23 august, el, a fost apoi constrîns de faptul că Uniunea Sovietică avea Armata Roșie pe teritoriul Rumîniei. Pe de altă parte, nici englezii, nici americanii nu voiau să’l înfrunte pe Stalin, datorită faptului că în octombrie ’44 Churchill a semnat această fițuică prin care s’a făcut împărțirea Europei de est.

Acei rumîni care au suferit au fost victimele acestui acord al lui Churchill, din octombrie ’44, dar au fost și victime ale unei ezitări, oarecum ale unei inerții, din partea anglo-americanilor de a încerca să ocrotească interesele celor care au servit interesului american și celui britanic în timpul războiului. Ce vreau să spun prin asta, sovieticii cînd au venit, ei au văzut Occidentul sub aspectul politic, și pentru ei occidentalii erau corupți de fascism.  Dacă ne uităm la tratatele de pace semnate cu Finlanda, Ungaria, Rumînia în februarie ’47, există un alineat acolo, care stipula ”să se interzică publicațiile fasciste”.

Care erau publicațiile fasciste?

Discursurile lui Franklin Delano Roosevelt, discursurile lui Charles de Gaulle, discursurile lui Winston Churchill. Deci, aliații lui Stalin erau desemnați, în tratatul de pace, fasciști. Și, de fapt, definiția fascismului a fost dată de Stalin sau de ruși, nu de oameni politici din Occident sau de profesori de istorie sau filosofie politică, de științe politice. În tratatul de pace, dacă erai anti-sovietic erai fascist. Asta reiese clar cînd citești aceste documente. Și, desigur, Rumînia a suferit de această aplicare a definiției fascismului.

Și de aceea Maniu a fost încondeiat în unele ziare din ‘47, în octombrie, cînd a fost procesul împotriva lui, drept fascist. Brătianu la fel, guvernul lui Rădescu – regim de tip fascist. Aceste definiții provin din concepția lui Stalin, o concepție sovietică a fascismului. Și astăzi, uneori, cînd citesc anumite publicații și văd cum se folosește acest cuvînt. fascism, … este interpretat ca fiind un anti sovietism, ceva anti-rusesc. Dacă ești anti-rus, riști să devii calomniat ca fascist.

Cum au colaborat serviciile secrete sovietice, britanic, american în timpul războiului? Exista o comunitate de informații sau nu?

A existat încă din ’43, dar n’aș spune că era comunitate. S’au dus cîțiva ofițeri britanici și americani la Moscova și au stat de vorba cu generalul Fitin, general sovietic de la GRU. Dar domeniile în care împărtășeau informații erau strict militare, bazate pe strategii adoptate împotriva Germaniei hitleriste. Ambele părți, și anglo-americanii și rușii au fost foarte precauți în ce divulgau, cu informațiile pe care le împărtășau între ei. A fost o colaborare, da, dar, dar foarte limitată.

Serviciile secrete britanice să nu și’ar fi dat seama care va fi viitorul acestei regiuni sub ocupație sovietică?

N’aș spune asta, chiar Churchill și’a dat seama și a și spus în ’44 că este clar că armata sovietică, Armata Roșie, va decide soarta Europei de est, el era complet conștient. Ceea ce englezii n’au făcut este că n’au spus clar oamenilor ca Maniu că, de fapt, anglo americanii se retrag din Europa de est. Puteau să spună asta. Nu l’au anunțat pe Maniu despre trocul din octombrie ’44. De aceea spun că elementele politice pro-democratice, pro-occidentale au fost sacrificate de către anglo-americani. Anglo-americanii au fost cam cinici, după părerea mea, pentru că n’au spus adevărul.

Dacă, știa Maniu că s’a făcut acest aranjament în octombrie ’44, poate că n’ar fi rămas în Rumînia. Nici Regele Mihai nu știa, deci amîndoi au stat cît au stat, încercînd să înfrunte puterea rusească, puterea sovietică și sînt de admirat pentru faptul că au rezistat atîta.

Regele Mihai a putut pleca, Maniu nu. A fost, după cum știm, închis, ca și alții. N’aș spune chiar în toate documentele pe care le’am văzut la Londra sau la Washington apare acest lucru, dar e destul de clar că experții anglo-americani vizau o Europă centrală viitoare dominată de Uniunea Sovietică.

Ultima dvs carte este despre comunismul rumînesc și se numește Paradox și degenerare. De ce degenerare?

Degenerare din punct de vedere al economiei românești și al politicii economice a lui Ceaușescu. Din cauză că el și’a pus toate ouăle într’un singur coș, n’a putut, cred, ca formație să renunțe la politica de industrializare intensă. Atunci cînd vorbesc de perioada de după ’75, cînd s’a dublat prețul petrolului, industria rumînească chimică era bazată pe un anumit preț al petrolului. Dar după criza petrolului din Iran, sau din Orientul Mijlociu mai bine zis, s’a scumpit petrolul, iar produsele rumînești chimice de export au devenit prea scumpe pentru piața mondială.

România era producător de petrol și a început să importe petrol. Era producător mare de carne și exporta carne de porc în Uniunea Sovietică, dar politica aceasta a dus la introducerea raționalizării în Rumînia, cozile care s’au văzut. Era o politică aberantă pentru că Rumînia era mare producătoare de cereale, dar pîinea era pe cartelă.

Cum explici asta în termeni economici?

Este o politică economică falimentară, n’are rațiune. De aceea zic degradare, N’a existat o opoziție în sînul Partidului Comunist din Rumînia – spre deosebire de alte țări comuniste, sau alte regimuri comuniste unde erau mișcări, n-as spune chiar concludente în sânul partidului, dar totuși mișcări destul de importante ca să schimbe sau să nuanțeze. Politica economică a Ungariei, este un exemplu, Cehoslovacia, într-un anumit sens, și Polonia. Dar în Rumînia Ceaușescu a continuat pe făgașul lui în detrimentul populației din Rumînia. Paradoxul este politica externă.

Pe plan extern, Ceaușescu era un politician foarte abil. Și de aceea a reușit să’i convingă pe americani să introducă statutul de ‘națiunea cea mai favorizată’; a obținut anumite înlesniri de la americani în ceea ce privește tarifele, a devenit un fel de lider neoficial al lumii a treia după moartea lui Tito. Pe plan internațional era văzut, cum spuneam, drept un politician abil care a știut să navigheze în apele foarte periculoase ale politicii mondiale.

Dar, pe plan intern, după ce a venit Gorbaciov la putere, în martie ’85, Ceaușescu a devenit irelevant pentru Statele Unite. Pentru că Gorbaciov a fost un reformist care voia să reformeze tot sistemul socialist. Ceaușescu era o fosilă, era ca un vechi Brejnev. Era un om din trecut, era un stalinist. Americanii nu mai aveau evoie de el și nici el nu s’a adaptat. Și nici nu și’a dat seama, plus că nevastă’sa tot intervenea. Dacă citiți stenogramele Biroului politic după ’85, să vedeți intervențiile doamnei Ceaușescu … mă rog, n’am cuvinte.

Mi-a rămas o frază din carte în minte, așa cum îți rămîn deseori în minte fraze răzlețe dar obsedante:

”crearea unei culturi în rîndul elitei dominante în care lăcomia era considerată o dovadă de iscusință și inteligență.”

Dar este un citat, nu este opinia mea. Este un citat dintr’o carte publicată de unul dintre consulii britanici, William Wilkinson, care a publicat o carte în 1826. Și el a constatat, iar eu am pus citatul ca să se vadă cum erau văzute Țările Rumînești în unele capitale occidentale, în secolul acela. Această părere poate fi găsită la francezi.

Sînt multe documente, dacă citiți amintirile primului ministru francez Raymond Poincaré, în 1912, el spunea cam același lucru. Am pus fraza ca să ilustrez care era impresia diplomaților occidentali, dar mai ales a celor germani, francezi și englezi, care totuși au stat cîțiva ani buni, ba la Iași, ba la București. Și, sigur că ei transmiteau aceste impresii acasă, fie la Paris, fie la Berlin, fie la Londra. De fapt, aș putea spune că în perioada interbelică în Rumînia sunt destul de multe exemple ale lăcomiei din partea politicienilor rumîni.

Dvs. folosiți acest citat pentru a arăta condițiile ascensiunii Gărzii de Fier. Spuneți apoi că inocența, idealismul era neglijat în epocă…

Am citit ceva literatură legionară, sigur aveam acces la ea și sub comunism, cărțile existau în Franța, în Anglia, în Germania. E clar că mulți tineri erau foarte deziluzionați în anii ’30 de sistemul politic din Rumînia și de corupția de pe scena politică. Gîndiți’vă că regele Carol avea 16 Mercedes-uri, avea monopol asupra producției de chibrituri, avea monopol, sau aproape monopol, asupra producției de sare în Rumînia, era și scutit de taxe, după lege. Asta nu este, după părerea mea, o reclamă foarte bună pentru monarhie. Regina noastră nu beneficiază de așa ceva și nu cred că regele spaniol sau regele olandez beneficiază de asemenea prevederi.

Din păcate monarhia…, de fapt, Carol a devalorizat monarhia.

Regele Mihai, după el, a trebuit să depășească, să schimbe această optică, acest renume pe care îl avea monarhia, după ce a moștenit el tronul. Și nu i’a fost ușor. Contrastul între Regele Carol și Regele Mihai este vast, este așa de impresionant, în sensul că Regele Mihai n’a avut nici una din caracteristicile, zic eu, ale tatălui lui.

DENNIS DELETANT s’a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești ”Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London.

Primul contact cu Rumînia l’a avut în 1965, cînd a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea București.

A studiat în Rumînia în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, cînd a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le’a făcut în presa britanică. La sfîrșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române.

În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s Know‑How Fund, implicîndu’se activ în aspectele rumînești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s’a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.

Volumul lui Dennis Deletant:

”Activități britanice clandestine în Rumînia în timpul celui de’al Doilea Război Mondial este prima monografie care examinează activitatea SOE (Special Operations Executive – organizație căreia Churchill îi încredințase misiunea ”să dea foc Europei”) și MI6 (agenția de spionaj a Marii Britanii) pe toată durata războiului. Ministerul de Război britanic a crezut că Germania va căuta să’și impună voința asupra Europei de Sud-Est înainte de a’și îndrepta atenția către Europa Occidentală. Dată fiind poziția geografică a Rumîniei, Marea Britanie nu’i putea oferi mare lucru. Realitatea dură a relațiilor rumîno-britanice era prezența incomodă a Germaniei: oportunitatea, proximitatea industriei și logistica aprovizionării vorbeau în favoarea celui de’al Treilea Reich. La fel stăteau lucrurile, desigur, și în privința chestiunilor militare și economice. În aceste împrejurări, britanicii au ajuns la concluzia că singura lor armă împotriva ambițiilor germane în țările intrate în orbita lui Hitler erau operațiunile militare subversive și o încercare concomitentă de a scoate Rumînia din alianța ei cu Germania.”

Într’un alt interviu acordat ActiveNews în 2015, istoricul Alex Mihai Stoenescu devoala și numele de cod al politicianului rumîn: ”Tom”.

A se insista că Iuliu ”Tom” Maniu a fost un politician providențial, care a acceptat să colaboreze cu Guvernul altui stat, doar ”din dragoste” de Rumînia, așa cum insinuează jurnaliștii de mai sus, reprezintă o mistificare a faptelor.

Maniu nu a colaborat cu serviciile secrete britanice din constrîngere, iar acest adevăr se înscrie într’o serie mai lungă de acțiuni anti-rumînești și anti-democratice pe care fostul lider ardelean le’a întreprins pentru acapararea puterii în Rumînia.

Grație volumului II al Istoriei Loviturilor de Stat din Rumînia (Editura Rao, 2010), semnat de Alex Mihai Stoenescu, trecem în revistă acțiunile politice, mai puțin cunoscute ale lui ”Tom”, unele dintre ele cu efecte catastrofale pentru statul rumîn, consecințe pe care le resimțim și astăzi.

În ordine cronologică, începem cu declarațiile făcute Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta și acțiunile sale înainte de Marea Unire, așa cum au fost ele receptate de către marele Nicolae Iorga.

Credem că aceste fragmente nu mai au nevoie de alte comentarii:

”De exemplu, marele istoric găsea că declarația lui luliu Maniu față de Ungaria: ”suntem cu toată curățenia sufletului nostru fii credincioși ai acestei țări”, nu era deloc patriotică.

Ba, dimpotrivă, luliu Maniu se declara în ședința din 28 iulie 1906 a Parlamentului de la Budapesta patriot maghiar, ripostînd la invectivele care i se aduceau pentru că este etnic rumîn:

”Invectivele acestea — cer scuze pentru expresiunea (sic) — se îndreaptă în contra noastră totdeauna cu gîndul rezervat ca noi nu suntem fii așa de credincioși și de buni ai acestei patrii, după cum s’ar putea pretinde de la noi din punct de vedere etic și omenesc. Dați’mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici o bază reală. Niciodată nu veți putea arăta vreun exemplu din istorie în care să dovediți că noi ne’am fi aliat o singură dată cu dușmanii țării.”

Acest răspuns venea la acuzația că rumînii sînt dușmanii ”patriei” ungare, ca urmare a participării unor delegații transilvănene la festivitățile de la București, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Și, pentru a nu exista nici un dubiu, luliu Maniu subliniază în aceeași cuvîntare:

”Baza. patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru… Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică și internațională, atît pentru rumîni, cit și pentru maghiari. Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de mînecare al activității noastre politice”,

în sfîrșit, luliu Maniu își va încheia funestul discurs cu următoarele cuvinte:

”Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre, aspirațiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercînd baze sigure în țara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală și economică.”

Este important de precizat că aceste declarații au fost cercetate de lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în original în limba maghiară, și că au fost publicate în ziarul rumînesc Unirea din Blaj. De altfel, în acest ziar, care aparținea catolicilor și greco-catolicilor din localitate, chiar sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesor pe nume Alesiu Viciu scria următoarele:

”La alte popoare, o nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat și uitat” și înfiera ”cultul rușinos al lui Eminescu”.

Șocul acestor realități transilvănene pe care nu le’am cunoscut — și asupra cărora nu insist, cu dorința de a nu’mi pierde obiectivitatea auctorială —, ar fi putut fi atenuat dacă am afla că, în acea perioadă dificilă și sub regimul de teroare austro-ungar, intelectualii noștri au fost nevoiți să facă unele compromisuri pentru a salva vieți, instituții rumînești și idei aflate în pericol de a fi oprimate.

Altfel spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o ”schemă” pentru a’i păcăli pe asupritori?

Realitatea istorică arată că nu.

În totală contradicție cu declarațiile abominabile la adresa Iui Eminescu din ziarul canonicilor blăjeni, preotul ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) își dădea doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză:

”Opera poetică a Iui Mihai Eminescu”, pe care o publica în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga și I. Tăzlăoanu scoteau publicația Luceafărul, ”spunînd îndrăzneț ce simte și vrea un neam întreg”.

Ion Agîrbiceanu milita pe față pentru națiunea rumînă, iar preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea declarații categorice împotriva proiectului legii care intenționa să interzică folosirea limbii rumîne:

”Cereți’ne sîngele, cereți’ne averea și le dăm, dar, cînd ne cereți sufletul, atunci avem și noi cuvînt. Poporul rumîn își are religia sa, limba sa și cultura și literatura sa, are poeți celebri, cunoscuți în Europa întreagă și traduși în limba maghiară. […] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenței poporului rumîn și a Bisericilor sale.”

Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decît oricare alt rumîn, protesta public:

”Susțin cu toată liniștea — și voi primi cu durere contra-afirmația documentală — că, de o mie de ani de cînd locuiesc pe țărmii acestor patru rîuri românii și maghiarii, alături unii de alții, n’a fost o singură mișcare, niciun moment cînd poporul românesc ca atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste”, în aceste probleme fundamentale, deputatul budapestan luliu Maniu, care era de așteptat să reprezinte interesele rumînilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind practic implicat în lupta pentru păstrarea identității naționale și culturale, rezumîndu’se la comentariul juridic sau ocolind pur și simplu subiectul.

Concluzia istoricului Nicolae lorga, ca urmare a cercetărilor făcute pentru a descoperi contribuția lui luliu Maniu la lupta rumînilor transilvăneni, este că activitatea sa politică în slujba rumînismului este nulă.”

Iuliu Maniu a introdus și promovat regionalismului ardelean ca politică de partid în Rumînia Mare.

Scrie Alex M. Stoenescu:

”Încă din primele luni care au urmat Marii Uniri, în interiorul Partidului National Român au existat fracțiuni care s’au strîns în jurul celor trei lideri: Alexandru Vaida-Voevod (ajuns prim-ministru înaintea lui Maniu), Octavian Goga și luliu Maniu. înțelegerile mai vechi pe care conducerea Partidului Național Rumîn le avea cu Partidul Național Liberal implicau fuziunea după realizarea unității naționale, Brătienii considerînd că partidul pe care l’au sprijinit și finanțat mai multe decenii în Transilvania nu își mai are rostul în arhitectura Rumîniei Mari.

Vaida-Voevod și Goga erau adepții acestui proiect; Maniu s’a razgîndit pe drum. El a pornit o bătălie tenace pentru supraviețuirea partidului transilvănean, care ar fi putut ocupa locul rămas liber prin dispariția lentă și tristă a Partidului Conservator, o altă bătălie pentru a’și asigura supremația în acest partid și apoi o bătălie clasică împotriva adversarului parlamentar.

Pe plan intern, de partid, Alexandru Vaida-Voevod i’o luase înainte, fiind deja numit prim-ministru și primul președinte al Camerei Deputaților Rumîniei Mari.

În fața pericolului de a fi marginalizat, luliu Maniu va specula dificultățile inerente integrării Transilvaniei și va miza pe sentimentul regionalist al adepților săi pentru a putea rămîne în jocul politic, devenind mult mai activ și căutînd să realizeze o fuziune cu un partid mai slab, pe care să’l poată domina.”

După 1903, gruparea tînără a mișcării naționaliste din Transilvania adoptă activismul, care presupunea participarea la alegeri și reprezentarea rumînilor în Parlamentul de la Budapesta.

”La congresul de la Sibiu al partidului, în 1905, s’a decis abandonarea pasivismului. Alți fruntași rumîni pătrunseseră între timp, ca deputați, în Parlamentul de la Budapesta: Teodor Mihali, luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod.”

Această nouă orientare, numită impropriu activism, se afla în opoziție cu doctrina luptei pentru unitate națională, care presupunea sacrificii, riscuri și martiraj, dar și legitimitate istorică, în plus, ”activismul”, pentru a se putea adapta compromisului instituțional și prezenței în parlamentul ungar, devenise regionalist, căutînd o iluzorie independență a Transilvaniei și arătîndu’se pe alocuri ostil reîntregirii.

luliu Maniu va adopta o poziție ambiguă, fiind discipol și protejat al naționalistului Gh. Pop de Băsești, dar adept rigid al compromisului cu ocupantul. Alegînd ca atitudine principiile dreptului, el se va posta departe de mișcarea pentru unitatea națională, preferînd să interpreteze evoluțiile politice exclusiv din unghi juridic, unghi care în marile momente ale istoriei devine fad, inoperant, chiar ridicol, în momentul în care Maniu s’a decis să interpreteze un rol în mișcarea naționalistă, el a ales regionalismul.”

Sub conducerea lui Iuliu Maniu, PNȚ a făcut o alianță politică cu Partidul Comunist din Rumînia, (PCdR) formațiune interzisă de lege pentru activitățile sale anti-rumînești. În 1929, PNȚ-ul, aflat la Guvernare, trimite o echipă de specialiști în URSS pentru un schimb de experiență.

Alex Mihai Stoenescu:

”La alegerile locale din 1926, partidul lui luliu Maniu acceptă pentru prima dată alianța electorală cu Partidul Comunist din Rumînia, agentură sovietică infiltrată în rîndurile Blocului Muncitoresc-Țărănesc. Fenomenul se va repeta de mai multe ori pînă la 1944, cînd PNȚ și PCR s’au aliat pentru răsturnarea lui Ion Antonescu, dar aceste colaborări, care ni se par nouă astăzi ciudate și care în 1931 au adus pentru prima dată deputați comuniști în Parlament, nu au fost decît un simptom al orientării generale de stîngă a partidului, în sfîrșit, după lungi pertractări, ”Congresul Partidului Național, desfășurat la 10 octombrie 1926 în sala Transilvania din București a aprobat «cu aclamații» fuziunea, principiile generale, programul și statutul Partidului Național Țărănesc”.

”Relativ la adeziunea ”maselor” la Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, topit în interiorul PNȚ, afirmația se sprijinea pe înțelegerile cu Partidul Social Democrat și pe pactul secret încheiat cu Partidul Comunist din Rumînia, agentura sovietică interzisă prin lege. Baza înțelegerii secrete dintre PNȚ și Partidul Comunist din România viza o alianță între țărani și muncitori prin intermediul a două formațiuni politice și, nu în ultimul rînd, legalizarea PCR:

”De aceea, printre participanții cei mai activi la adunarea din 18 martie s’au aflat militanți de seamă ai Partidului Comunist Român, precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, David Avramescu, Imre Aladar. De asemenea, la adunare au fost prezenți Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, loan Flueraș și alți conducători ai Partidului Social-Democrat”.

La adunare a luat cuvîntul și celebrul Gheorghe Cristescu—Plăpumaru, cel dintîi prim secretar al Partidului Comunist din Rumînia.”

Mai mult, pe 22 aprilie 1928, PNȚ convoacă o Adunare Națională la Alba Iulia (vezi foto mai sus), care se erija într’un ”Parlament al Transilvaniei”, deși acolo se fluturau numeroase steaguri roșii ale bolșevicilor.

Nicolae Iorga scria:

”Luptătorii neapăratei revoluții, adecă ai prefacerii totale a României în Stat pentru țerani, oricari țerani, și anume nu pentru că sînt rumîni, ci numai pentru că sunt țerani, se aruncară deci în Camere, ca pe vremuri, asupra dușmanului: strigătele, injuriile, urnele răsturnate — și, de partea cealaltă, excluderile —, pentru a încheia cu o retragere eroică din Parlament, anunțînd că, în fața acestuia, în curînd un adevărat Parlament își va începe ședințele, «Adunarea Națională» a lor.”

Iuliu Maniu instrumentează prima campanie împotriva Rumîniei în presa străină, apelînd la serviciile lordului Rothermere, propagandist în slujba Ungariei și notoriu simpatizant nazist.

Scopul campaniei era demonizarea Guvernului rumîn pentru a putea forța înlocuirea acestuia cu PNȚ.

Alex M. Stoenescu:

”Prima mișcare a liderului PNȚ a fost lansarea unei campanii internaționale de presă care să împiedice obținerea de către România a unui împrumut menit să asigure stabilizarea monetară. Cum partidul nu avea fonduri pentru a susține o astfel de campanie, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei, dar și finanțator și aprig luptător în campania de nerecunoaștere a Tratatului de la Trianon, al alipirii Transilvaniei la Rumînia, iredentist cunoscut și extremist anti-rumînesc. Rezultatul imediat a atins însă două scenarii: Slăbirea guvernului țării prin adîncirea crizei monetare și economice, dar și lansarea unui program de sensibilizare a opiniei publice internaționale asupra ”nedreptății” făcute Ungariei prin ”cedarea” Transilvaniei la Rumînia.

luliu Maniu este răspunzător direct pentru primul scenariu și indirect pentru al doilea.

Constatînd că nu poate obține chemarea la guvernare pe căi legale, PNȚ declanșază o campanie de agitații politice, întruniri și mișcări de stradă în care acuză guvernarea liberală de tiranie și îndeamnă la nesupunere civică. Cetățenii Rumîniei sînt îndemnați să refuze de a mai plăti impozitele, iar tinerilor li se cere să nu se mai prezinte la încorporare. Bineînțeles că aceste îndemnuri aveau un caracter penal.”

Lovitura de stat din 1930 prin care Carol al II-lea revine, ilegal pe tron. Carol al II-lea îl are ca aliați pe Maniu și același Lord Rohermere. Maniu a încercat încă din 1928 să’l readucă pe Tron pe Carol al II-lea, cel care era la vremea respectivă un civil acuzat de dezetare și lașitate.

PNȚ organizează în acest scop o serie de agitații și manifestări, între care Adunarea Națională de la Alba Iulia și Marșul asupra Bucureștilor. Acțiunile instituțiilor de forță au zădărnicit planul care urmărea ca ”revoluția țărănistă” să fie încununată cu revenirea lui Carol al II-lea pe Tron.

Instaurarea Regenței după moartea Regelui Ferdinand îi va da ocazia lui Maniu să reia planul de readucere a lui Carol, cu ajutorul aceluiași Lord Rothermere.

Alex Mihai Stoenescu:

”Între Carol Caraiman și lordul Rothermere a intervenit o înțelegere privind o revizuire a condițiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului pentru ocuparea Tronului Rumîniei. Imediat, concernul de presă al lordului Rothermere, din care făceau parte ziare importante, ca Daily Mail, a declanșat o campanie de presă în vederea revizuirii granițelor Ungariei, în plus, au fost tipărite în Ungaria 20.000 de manifeste, conținînd Proclamația pentru țară a lui Carol Caraiman.

La punctul 16, Carol cerea:

”Rezolvarea chestiunilor pendinte cu foștii inamici printr’o bună înțelegere mutuală care să ni’i facă prieteni și să garanteze astfel o pace spre folosul nostru, al Europii și al civilizației.”

La 10 ani de la Marea Unire și la 8 ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, ”chestiunile pendinte” erau rezolvate juridic și ca subiect de drept internațional, și nimeni, în afara extremiștilor unguri, nu mai punea problema revizuirii acestor acte majore. Relațiile dintre cele două state naționale, Rumînia și Ungaria, se desfășurau normal prin legături politice, diplomatice și economice fără restricții. Textul a fost, fără îndoială, prețul plătit lordului Rothermere pentru sprijinul acordat.

Deși au fost negate vehement aceste înțelegeri, întrevederea ministrului plenipotențiar al Ungariei în Anglia cu un înalt funcționar al Foreign Office, desfășurată la 7 mai 1928, aduce lumină asupra cazului: ministrul ungar a confirmat legătura dintre Carol și lordul Rothermere cu scopul unei intervenții în România, Carol putînd ”fi un atu prețios pentru Ungaria.”

”Tot ceea ce se construise din 1866 pentru credibilitatea instituției monarhice în Rumînia și pentru stabilitatea instituțiilor statului democratic s’a prăbușit atunci. Apăruse un voevod de Alba-Iulia, ca o recunoaștere a existenței separate a Transilvaniei, Bugetul statului susținea bănci particulare, iar înzestrarea Armatei s’a făcut după principiul afacerii, fără nici un interes pentru nevoile de apărare ale țării, în sfîrșit, regimul instituit prin lovitura de stat din 1930 va conduce inevitabil la dictatura regală, la pierderea integrității teritoriale și la instalarea dictaturii militare, țara trezindu’se în fața celui de’al doilea război mondial fără rezervă politică și dezorganizată militar, subordonată total pe plan extern intereselor altor state.

Manevrînd șantajul legitimității, Carol al II-lea va slăbi pînă la pieire sistemul democratic, regimul parlamentar, monarhia și politica externă ale țării.

luliu Maniu este principalul responsabil politic pentru această catastrofă și primul vinovat dintr’un șir lung de vinovați. Legenda democratismului său și a lipsei de recunoștință arătate lui de Carol al II-lea mai bîntuie și astăzi lumea politică rumînească.

Faptele însă îl acuză fără apel”, se arată în volumul II al Istoriei Loviturilor de Stat în Rumînia.

Nemulțumirile exagerate și folosite politic de către Maniu și PNȚ s’au întors împotriva Rumîniei în 1940.

Alex Mihai Stoenescu mai scrie în lucrarea citată:

”Ce este mai grav s’a întîmplat în timpul negocierilor Ungariei cu Italia și Germania pentru Dictatul de la Viena din 1940, cînd baza argumentației sale a fost ”nemulțumirea și nefericirea populației transilvănene”, exprimate în repetate rînduri prin ”vocea sa cea mai autorizată” — Partidul Național Țărănesc.”

Afacerea Skoda: Maniu a pus la dispoziția lui Bruno Szekely, spion aflat sub supravegherea serviciilor rumînești, informații strategice despre apărarea națională.

Comisionul încasat de liderii țărăniști: 116 000 USD în 1928, la valoarea de azi peste 1,7 milioane de USD.

Stoenescu a mai scris:

”Iuliu Maniu se lăudase înainte de numirea sa ca prim-ministru că are în buzunar împrumuturi, contracte, investiții, într’adevăr, imediat ce s’a constituit guvernul PNȚ, la 10 noiembrie 1928, lui Bruno Selezky, reprezentantul uzinelor Skoda în România și spion aflat sub urmărirea serviciilor de informații rumînești, i s’a încredințat întocmirea unui studiu privind modernizarea armanentului rumînesc, comandă prin care i s’a dat accesul la informațiile strategice ale statului, în luna mai 1929, în condițiile falsificării informațiilor asupra altor oferte și îndepărtării de către autoritățile guvernamentale național-țărăniste a competitorilor veniți pe piața rumînească, Bruno Selezky era sigur de cîștigarea contractului…

…La scurt timp după aceasta, are loc o ședință a oficialităților rumîne, avînd același scop — al înzestrării Armatei rumîne — ; printre participanți se numărau primul ministru luliu Maniu, ministrul apărării naționale, generalul Cihoschi, precum și o serie de ofițeri superiori de specialitate. Cu acest prilej s’a luat hotărîrea de a comanda la uzinele Skoda o parte a muniției și armamentului necesar”.

Cercetarea judecătorească făcută după izbucnirea scandalului a demonstrat ca afacerea era perfectată cu liderii național-țărăniști încă din cursul anului 1928. A fost stabilită și suma precisă a comisioanelor – 19.219.335 de lei (aprox. 116.000 USD la valoarea din 1928).”

Guvernarea PNȚ a anulat, în mare măsură, politica economică națională ”Prin noi înșine” a lui Brătianu, subordonînd’o străinilor.

Alex Mihai Stoenescu mai scrie în volumul II al Istoriei Loviturilor de Stat în Rumînia:

”Ceea ce s’a întîmplat în primii doi ani de guvernare național-țărănistă, prin cedarea multor active și proprietăți, precum și a unor monopoluri de stat către firme străine, căutînd să anuleze măsurile naționaliste luate de Ionel I.C. Brătianu, a venit să confirme această ipoteză. Semnarea la 2 februarie 1929 a contractului de împrumut mult așteptat s’a făcut prin garantarea cu veniturile Regiei Monopolurilor Statului, cu terenurile petrolifere, cu societatea de telefoane și alte valori rumînești, la care se adăuga acceptarea angajării pe banii statului rumîn a unor consilieri sau experți străini în instituțiile garante, pe care aceștia, de fapt, le controlau….

…Fundamental în înțelegerea mișcării politice care l’a adus pe fostul prinț Carol pe Tronul Rumîniei este condiționarea recunoașterii Rumîniei Mari de satisfacerea unor interese economice al Marilor Puteri occidentale, situație pe care Ionel I.C. Brătianu a refuzat’o brutal.

”Naționalizarea” valorilor rumînești și ”gonirea” capitalului nerumînesc au declanșat ofensiva forțelor care s’au considerat trădate de Rumînia, prin tentativa acesteia de a se constitui în putere politică, economică și militară regională independentă, visul dinastiei Brătianu. Ionel relua în termeni avansați și mult mai duri doctrina tatălui său: prin noi înșine, al cărui înțeles real era controlul rumînesc al economiei românești”, a mai scris Stoenescu.

PNȚ și Maniu au fost finanțați masiv de băncile străine, iar o mare parte din conducerea PNȚ era membră în conducerile acestora, deși aceste instituții finanțau și irendentismul maghiar.

A fost deja probat cu documente incontestabile că, în efortul de răsturnare a guvernului liberal din 1928, Partidul Național Țărănesc a contractat împrumuturi imense pe numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a fost banca Marmorosch Blank — un fel de Caritas sau Bancorex avânt la lettre — care a primit ordin de la organizațiile oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol Caraiman pe Tron, să ofere liderilor PNȚ credite fără limită, dar și fără acoperire.

Aici se află secretul ordinului dat de Carol al II-lea, ca Bugetul țării să acopere deficitul băncii Blank, și tot aici originea unei celebre reacții a ministrului de Finanțe:

”Cu cît ne’ați cumpărat?”

După cucerirea puterii, Partidul Național Țărănesc a militat consecvent pentru pătrunderea capitalului străin în Rumînia, punînd însă drept garanție mai multe monopoluri deținute de stat. Mai interesant însă este fenomenul — cu care noi astăzi suntem deja familiarizați — al prezenței liderilor PNȚ în consiliile de administrație ale unor bănci și societăți capitaliste pătrunse pe piața rumînească sub guvernarea țărănistă.

Să nominalizăm cîteva personalități ale acestei practici:

”Emil Hațieganu — membru al consiliului de administrație la Banca Agrara din Cluj, la societățile Turul, Arboria, Iris, Băile Borsec și președinte al societății Dermata;

Mihai Popovici — membru al consiliului de administrație la Banca de Credit Rumîn, la societățile Titan Nădrag, Astra, Petroșani, Crisciatic, vicepreședinte al Băncii Ardelene din Cluj si președinte al societății Casa Noastră din Satu Mare;

Zaharia Boilă — membru în consiliul de administrație al Băncii Agrare din Cluj;

Ionel Popp — membru în consiliul de administrație al Băncii Marmorosch-Blank, al Băncii Românești și al societății Discom, precum și președinte al societății Ady

Valentin Porutiu — vicepreședinte al societății Industria sîrmei, președinte al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț din Cluj, membru în consiliu de administrație al societății Cuprum;

Ionel Comșa — director general al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț, președinte al societății Industria sîrmei și al societății Cuprum, membru în consiliu de administrație al societăților Britania, Petroșani și SRD.”

”Cercetarea mai îndeaproape a originii capitalului societăților incluse în tabel demonstrează, totodată, faptul mai puțin știut că în realitate capitalul «național» transilvănean se întrepătrunde intim cu capitalul nerumînesc — străin sau aparținînd burgheziei naționalităților conlocuitoare.

Astfel, Banca Ardeleană din Cluj era controlată de capitaliști maghiari; Banca Timișoarei și societate comercială pe acțiuni — de Banca anglo-ungară din Budapesta; Dermata făcea parte din concernul Cluj Shoes Ltd., care avea sediul central la Londra și așa mai departe. Se poate deduce însă că relațiile fruntașilor politici ai aripii ardelene cu capitalul străin erau mult mai largi, dacă se are în vedere participarea lor în consiliile de administrație ale unor societăți mari, ca Britania, Agricola-Fonciera, Reșița etc.”

Fenomenul nu ar fi fost atît de grav, dacă sub acoperirea acestor firme maghiaro-britanice nu se desfășurau activități anti-naționale cu consecințe care se vor dovedi funeste pentru integritatea teritorială a României”, argumentează istoricul.

Semnarea Concordatului între statul rumîn și Vatican, un act care acorda cultului catolic privilegii ce intrau în contradicție cu legislația rumînească. Mai mult, anula autonomia Bisericii Unite, transformînd’o într’o anexă a Bisericii Romano Catolice.

În anul 1929, Parlamentul controlat de luliu Maniu a votat un tratat cu Vaticanul, document cu valoare de înțelegere între state, care a rămas cunoscut cu numele de concordat. El a fost aspru criticat de Biserica Ortodoxă Rumînă și de majoritatea oamenilor politici rumîni, pentru că acorda cultului catolic privilegii care veneau în contradicție cu legile statului național unitar rumîn.

Rămîne încă fără explicație semnarea de către guvernul național-țărănist a Concordatului cu Rumînia, unde, la Art. XVI se preciza că ”programul de studii se va fixa de către autoritatea bisericească competentă”, iar ”studiul limbii și istoriei naționale se va face în măsura în care nu va împiedica studiile religioase și va fi compatibil cu caracterul acestor școli”.

Așadar, privilegii pe care Biserica romano-catolică nu le avea nici în Italia, unde religia de stat era catolică! în al doilea rînd, declarația oficială de recunoaștere de către Cetatea Vaticanului a Rumîniei Mari, în integritatea sa teritorială, suverană și independentă, ca stat național unitar, a fost trecută într’o anexă, și nu în corpul Concordatului.

Această anexă a fost furată din sediul Ministerului Afacerilor Externe ale Rumîniei și nu va mai fi găsită niciodată.

Speculînd gravele erori ale guvernului național-țărănist, Biserica romano-catolică va declara în numeroase documente oficiale că episcopatele maghiare din Transilvania se află pe un ”teritoriu vremelnic ocupat de Rumînia”.

Cu excepția acuzelor aduse de comuniști după 1947, nici pînă astăzi nu avem o explicație pentru atitudinea lui luliu Maniu în acest subiect. Să nu uităm nici amănuntul că refuzul lui Maniu de a participa la ceremoniile încoronării lui Ferdinand ca rege al Rumîniei Mari au coincis cu ordinul primit de greco-catolici de Ia papă de a nu păși în Biserica Reîntregirii, fapt confirmat lui lorga de episcopul luliu Hossu.

În al treilea rînd, ”Biserica romano-catolică a obținut prin Concordat averi imense, pe care nu le’a avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pămînt, sute de imobile și alte proprietăți intrau în așa-numitul «patrimoniu sacru» al bisericii romano-catolice, necesar pentru întreținerea instituțiilor ei, a episcopilor și a personalului bisericesc”, se arată în lucrarea menționată mai sus.

Un alt amănunt semnificativ, pe care azi îl considerăm profund nedemocratic, este modul în care Maniu controla obiediența parlamentarilor săi. Înainte de a intra în Parlament, aceștia îi înmânau liderului țărănist demisiile în alb, astfel încît acesta să fie sigur că aceștia nu vor ieși din cuvîntul său.

Deși mai sunt multe de spus, încheiem cu portretul pe care Patriarhul Miron Cristea, ardelean ca și Maniu, i’l făcea fruntașului țărănist.

Cităm din același volum:

”Cea mai semnificativă, în acest sens, este întîlnirea Patriarhului Miron Cristea, membru al Regenței, cu luliu Maniu:

”îl chem la mine singur, îl dojenesc. «Cine ești tu? Ce’ai făcut pentru Rumînism, în raport cu Averescu, lorga, Brătianu Ionel etc.?

Erai ofițer austriac, luptai contra aliaților Rumîniei; pe cînd Averescu s’a luptat cu demnitate pentru dezrobirea noastră.

Ce economie națională veți salva voi, care ați trăit cu 2 – 3 franci în buzunar?» (Voiam să’i spui că’i un calic, plin de datorii. Dacă nu știu niciodată să trăiască în situație bănească aranjată, cum vor putea aduce la bunăstare o țară întreagă).

A priceput el. L’am umilit cum trebuie, arătînd că în timpul războiului a depus armele morale ale chestiei rumînești.

Vaida era «bolnav» într’un sanatoriu din Elveția. Goldiș scria articole ungurești de sociologie teoretică în «Aradi Hirlap», ca să’l iee sub scutul lor în cursul războiului.

Dr. Vlad spunea în adunarea județului Hunedoara (Deva) «că numai gunoiul a dezertat în Rumînia: Moța, Dr. Lucaciu, Goga etc.», ca să scape de frontul unguresc.

«Numai Dr. Valeriu Braniște, omul meu de încredere de la Lugoj, cînd eram episcop la Caransebeș, a rămas demn pe teren. A și terminat’o la Seghedin, în temniță, unde aproape orbise. Cehii Massarik, Kramer, erau judecați la moarte. Voi ați depus armele. Deci, fiți mai modești!”

Cine a fost patriarhul Miron Cristea?

Printre altele a fost singurul patriarh prim-ministru.

La începutul anului 1938, Rumînia trăia mari frămîntări politice interne. Este momentul cînd Regele Carol al II-lea simte nevoia să facă o schimbare majoră, cauzată şi de demisia neaşteptată a primului ministru Octavian Goga, care nu a rezistat în fruntea Guvernului decît ceva mai mult de o lună.

Pe 11 februarie 1938, Regele Carol al II-lea şi’a constituit propriul guvern, avîndu’l alături pe primul patriarh ar României, Miron Cristea.

Potrivit istoricului Ioan Scurtu, numirea patriarhului în această demnitate a fost privită favorabil de opinia publică şi de mulţi lideri politici. Unul dintre acei lideri politici, Nicolae Iorga, scria într’un articol publicat pe 18 februarie, cu titlul ”Sub cîrjă”, următoarele aprecieri:

”Am stat atîta vreme sub puterea vrăjilor electorale. Am răbdat viaţa parlamentară ieşită din sila ciomegilor. Am văzut înaintea noastră primejdia unui viitor impus cu revolverul la tîmplă. Am intrat acum sub blînda oblăduire a cîrjei, care întrebuinţată viteaz, după marile noastre tradiţii, cuprinde o taină înaintea căreia armele cad.”

Patriarhul Miron Cristea a avut condus trei guverne în perioada 11 februarie 1938 – 6 martie 1939.

Prima preşedinţie a consiliului de miniştri a durat între 11 februarie şi 29 martie 1938, perioadă în care a elaborat noua Constituţie a Rumîniei, intrată în vigoare pe 27 februarie.

Această Constituţie, spun istoricii, legifera sfîrşitul regimului parlamentar în Rumînia şi instaura dictatura Carlistă, care a durat pînă în 1940. Constitutia din 1938 era alcătuita din 100 de articole, grupate în 8 titluri. Ea a abrogat expres Constitutia din 1923.

Cu prilejul promulgării noii Constituţii, Miron Cristea spunea în discursul său următoarele:

”Astăzi, s’a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a învrăjbit, fără folos, pe toţi spre paguba ţării întregi. Astăzi s’a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor Rumîniei Întregite, ca să vadă limpede de unde vine mîntuirea: de la eroica hotărîre a Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor ţării şi adevăratele ei interese. Astăzi, s’au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar onorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”, i se adresa Miron Cristea celui care l’a numit în funcţie.

Cea de’a doua perioadă în care a deţinut funcţia de prim-ministru a fost cuprinsă între 30 martie 1938 şi 31 ianuarie 1939.

În toată această perioadă, Miron Cristea a deţinut şi poziţia de cap al Bisericii Ortodoxe Române, din această poziţie efectuînd în luna mai 1938 o vizita în Polonia. Istoricii spun că vizita în Polonia a reprezentat de fapt un subterfugiu de a nu fi prezent în ţară în ziua condamnării capului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu.

În fine, cel de’al treilea guvern condus de patriarh a avut o viaţă destul de scurtă, între 1 februarie şi 6 martie 1939, zi în care Miron Cristea a murit, la Cannes, în Franţa, unde se afla la tratament.

Istoricii nu au reţinut mari fapte de stat ale Patriarhului Miron Cristea în calitate de şef de Guvern, spre deosebire de reformele pe care le’a înfăptuit în fruntea Bisericii Ortodoxe Române.

Unul dintre cei mai fini cunoscători ai activităţii primului patriarh al României, Antonie Plămădeală, fost mitropolit al Ardealului, avea în una dintre lucrările sale o altă părere:

”A ieşit din scenă la 6 martie 1939, după o activitate extrem de bogată, desfăşurată într’o epocă de mari frămîntări şi contradicţii care, de altfel, au şi generat al Doilea Război Mondial. A organizat şi consolidat instituţii bisericeşti, le’a dotat cu regulamente de funcţionare şi le’a asigurat cu oameni. A ajuns în vîrful piramidei, a rămas om de echilibru, fiind chemat în funcţii mari nu pentru că ar fi fost politician, ci pentru că oferea soluţii din afara politicii, spre a lăsa răgaz oamenilor politici să’şi reconsidere şi să’şi clarifice ideile.”

Miron Cristea s’a născut în anul 1868, la Topliţa. În perioada 1925-1939 a fost primul patriarh al bisericii Ortodoxe Rumîne.

Între 1927 şi 1930 a fost senator regent, fiind un mare militant pentru unificarea teritorială a României.

Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormîntat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Acesta a fost succedat în funcţia de premier de Armand Călinescu şi în cea de patriarh de Nicodim Munteanu.

Miron Cristea a fost primul care a susţinut cauza construirii unei Catedrale a Mîntuirii Neamului, idee abandonată din cauza războiului, dar reluată după 1989 de noii capi ai bisericii Ortodoxe Rumîne.

Cine a fost Iuliu Maniu?

Iuliu Maniu s’a născut pe 8 ianuarie 1873, Bădăcin și a decedat pe 5 februarie 1953, la Sighetu Marmației. A fost un om politic, deputat rumîn de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al Rumîniei (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.

A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Rumîne.

Iuliu Maniu s’a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmînd studiile juridice la Pesta și Viena.

În 1865 Ioan Maniu s’a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).

Iuliu Maniu și’a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău.

A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s’a stabilit la Blaj, unde și’a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din „Mica Romă” a Transilvaniei.

Cariera politică în Imperiul Austro-Ungar

Iuliu Maniu și’a început cariera politică în cadrul Partidului Național Rumîn din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice ”Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR.

În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu’i curajul și intransigența.

Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcîndu’se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Rumîn din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărîtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.

Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Rumînilor din Transilvania.

A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).

Maniu și Regina Maria la Alba Iulia (30.05.1919)

Iuliu Maniu s’a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s’a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvîntarea pe care a ținut’o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus:

”Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății rumînești.”

Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.

 

Cariera politică în Regatul Rumîniei

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s’au înrăutățit.

Acuzînd favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într’un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerînd’o prea centralistă și invocînd chestiuni de principiu.

Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128.

În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrînd să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu’se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.

Alegătorii din martie 1922 nu’i învestiseră pe cei pe care i’au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se poate vorbi despre un ”vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale.

De aceea Maniu nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmînd că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rînduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decît să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.

Partidul Național Rumîn din Transilvania s’a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s’a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea ”Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini.

Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.

În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor rumîno-ungare, așa cum arătat deja, mai sus.

În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea

Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL și PNȚ) pe poziții opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susținătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocați carliști”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituționale a statului.

După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizînd răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol.

După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al tronului:

”Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să’și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să’și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care’și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față, în mod obiectiv, sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavînd vocațiunea de a o conduce. <<Restaurația>> prințului <<martir>> plutea în aer.”

În acele condiții, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a ”prințului sacrificat de liberali”:

”Intuind oarecum caracterul lui, am voit să’mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr’o încorsetare deliberată. I’am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici și pe Leucuția, care să trateze cu el condițiile revenirii. I’am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I’am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I’am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție. Desigur că asentimentul pe care și l’a dat pentru respectarea condițiilor mele a fost doar formal. Influențat de Lupeasca și de câțiva ciraci care’l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu și Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski și alții, s’a hotărât să revină fără știrea și concursul oficialității, pentru a nu contacta nici o obligație și nici un angajament. Și’a organizat singur și destul de eficient revenirea, cu intenția de a ne pune în fața faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în țară, și chiar în armată, despre care era bine informat, contînd pe fratele său care i’a fost loial – și puțin și pe complotul minor și destul de pueril, pe care’l încropise cu cîțiva militari devotați.  După ce a sosit și a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m’am prezentat la el și i’am propus formula restaurației: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoștea, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, pînă la anularea divorțului și restabilirea conviețuirii cu Principesa și pînă la trecerea prin Parlament a dispozițiilor de abrogare a legilor legate de renunțarea lui la tron; pînă la urmă, proclamarea lui ca rege și încoronarea cu Elena.”

În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria.

Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile rumîne de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aștepta desfășurarea evenimentelor).

În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că’și va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ș.a.) și l’a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.

Ce spunea Iuliu Maniu în campaniile electorale?

Omul politic Iuliu Maniu a susţinut în 28 iunie 1936 un discurs istoric în faţa alegătorilor săi din Vinţu de Jos, judeţul Alba. Maniu a lăudat realizările Partidului Naţional Ţărănesc, i’a criticat pe liberali, dar şi pe Regele Carol al II-lea:

”Am crezut că voi veni la Vinţu de Jos la o adunare mică, la o sărbătoare restrînsă, unde vor veni alegătorii care au votat cu mine, din fosta circumscripţie a Vinţului de Jos, precum şi cîteva sate din jur, pentru ca să povestim împreună necazurile şi dorinţele noastre, dar în loc de asta constat cu bucurie că am în faţa mea o mare, impunătoare şi însufleţită adunare, o măreaţă manifestare a sufletului rumînesc. Văd în jurul meu ţărani veniţi din depărtări arzînd de dorul să asculte cuvîntul adevărului, izvorît din căldura sufletului, văd o numeroasă şi distinsă pleiadă de intelectuali din tot cuprinsul Banatului şi al Ardealului, văd o ceată puternică de tineri, cărturari, ţărani şi chiar universitari, fapt care îmi serveşte spre mare mîngîiere, fiindcă asta dovedeşte solidaritatea tuturor generaţiilor pentru ideile de libertate şi dreptate socială, în jurul partidului naţional-ţărănesc.”

Astfel şi’a început discursul Iuliu Maniu în faţa oamenilor din circumscripţia electorală pe care a reprezentat’o în Parlament. Maniu a rămas impresionat de prezenţa unui bătrân preot, Nicolae Costea, şi şi’a exprimat respectul fată de cei care şi’au vărsat sîngele, marcând un moment de reculegere, după care le’a mulţumit celor care l’au votat în urmă cu 30 de ani şi tuturor celor prezenţi.

Discursul a continuat cu prezentarea drumului politic: recunoaşte implicarea în politică de 40 de ani, aminteşte ca de 30 de ani este deputat al cercului Vinţu de Jos, şi mărturiseşte că oamenii au fost părtaşi ai idealurilor şi împlinirilor sale.

Maniu le’a cerut auditorilor să’l asculte ”cu o inimă curat rumînească şi cu mintea limpede şi să’l urmeze, declarîndu’se mulţumit că cei din Ardeal şi Banat au ascultat de sfaturile sale. A reamintit susceptibilitatea cu care a fost privit la început, dar şi bucuria reuşitelor că ţăranul rumîn ”poate ara pentru copilaşii săi şi fericirea sa”.

Maniu considera că ţărăniştii au apărat drepturile sfinte ale poporului din Ardeal şi Banat şi a continuat cu prezentarea a ceea ce s’a făcut în cei doi ani de guvernare ţărănistă: alegeri libere la Parlament, judeţ şi comună, scăderea dării pe pămînt la jumătate, s’au şters prestaţiile de drum, s’a făcut o lege care a scăzut camîta la 10%, după care s’a realizat conversiunea datoriilor.

Alte realizări prezentate de Iulia Maniu au fost: reforma organizaţiei centrale de stat prin reducerea miniştrilor de la 16 la 11, autonomia comunelor şi judeţelor, modificarea legii jandarmilor şi a siguranţei, oprindu’i pe agenţi să lovească oamenii, adoptarea unei noi legi pentru îngrijirea sănătăţii poporului şi realizarea unui plan de înzestrare a armatei, în cazul necesităţii de apărare a ţării.

”Am stors bacşişul şi am stârpit corupţia”, după care i’a acuzat pe liberali de încălcarea drepturilor, de corupţie, cenzură şi dictatură. Referindu’se la rege, Maniu a spus că nu e bine să îi ţină aproape pe ”sfătuitorii cei răi”, care au alte interese, nu pe ale ţării.

A completat că, naţiunea a căzut în amorţeală şi deznădejde sufletească şi s’a declarat cu toată convingerea contra comunismului şi contra dictaturii.

”Noi am luptat pe Câmpia Libertăţii în 1848 şi am jurat atunci şi apoi la Alba-Iulia în 1918 şi în 1928, că ţinem la libertate şi că ne vom păstra drepturile noastre. De aceea vă sfătuiesc pe dvs. să vă ţineţi de acele jurăminte şi să vă păstraţi drepturile constituţionale. Pentru a înlătura sărăcia, mizeria care stăpîneşte ţara întreagă, trebuie să facem mari reforme, mari schimbări economice şi sociale. Ştiu că nu sunt bani şi că este nevoie de o reformă monetară. Este nevoie de mari lucrări publice, drumuri, porturi, căi ferate, edificii publice, pentru ca poporul să aibă unde lucra şi cîştiga şi să poată consuma ceea ce produce ţărănimea. Ar trebui introdusă economia social-organizată, care să fie condusă de puterea publică, pentru binele tuturor şi administraţia ţării trebuie să fie în mîna poporului. Avem raporturi de bună prietenie cu toate popoarele, ferme, şi care nu trebuie să permită nimănui să se atingă de ţara noastră. Nu putem face o politică externă cu autoritate, cîtă vreme nu avem o armată puternică şi cîtă vreme nu respectăm tratatele şi contractele încheiate fiind de părere că doar în timpul guvernării ţărăniste înţelegerile au fost respectate”, a mai spus Iuliu Maniu.

Politicianul a mai spus că Partidul Naţional ţărănesc a scos din iobăgie rumînii şi are programul cel mai minunat, prin urmare ”calea strămoşilor nu trebuie abandonată”.

A condamat încălcarea legilor de către cei puternici şi a pus mai presus de orice renumele şi viitorul ţării:

”Şi dacă ar veni la dvs. unii să vă abată, spuneţi’le să vă lase în pace, să vină în tabăra noastră luptătoare, în care au loc toţi aceia care cinstesc legile lui Dumnezeu”, a mai afirmat Iuliu Maniu.

Oamenii au fost de acord cu discursul acestuia şi au ovaţionat.

Iuliu Maniu văzîndu’și cariera sa trasă pe linie moartă s’a opus ulterior în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului rumîn.

În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul rumînilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.

După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940.

În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întîlnirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să’l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s’a întîmplat acest lucru.

Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie:

”Puteam să’l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit’o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rând pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență’.”

Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iuliu Maniu l’au ajutat să înțeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria națională.

Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu (amîndoi în poza de mai sus) a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular, împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i’a permis, ulterior, să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de’al Doilea Război Mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial

Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar.

În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i’a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari.

După ce Maniu și Coposu s’au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l’a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i’a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz.

Maniu l’a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu:

”Trageți în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”

Seara pe la ora 18 s’a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu.

Maniu și Coposu s’au deplasat de urgență la locul asasinatului.

Începînd cu 1940, Maniu, de asemenea, a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existînd un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului.

În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care Rumînia ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l’a convins pe tînărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944; diplomatul Grigore Niculescu Buzești a fost unul dintre cei care făceau legătura între Iuliu Maniu și regele Mihai.

Coposu povestește și explică în mod clar circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.

În perioada comunistă, arestarea, întemnițarea

După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să’l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.

La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr’o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gînd să predea Rumînia Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ.

Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într’o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și Rumînia orientează politica britanică.

S’a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947.

Celula morții lui Iuliu Maniu, Memorialul Sighet

În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet.

În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gîndirea morală, religioasă, politică a lui Maniu.

Certificatul de deces al lui Maniu

Iuliu Maniu s’a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într’o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947.

Monumentul lui Iuliu Maniu din București

La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. De asemenea, un important bulevard al Bucureștiului îi poartă numele.

La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.

Citiți și:   ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Sursă:

Membrii Academiei Române din 1866 pînă în prezent, Academia Română
Andreea Dobeş, p. 7, p. 9, p. 11.
Familia lui Iuliu Maniu
REGIMUL DE EXTERMINARE DE LA ÎNCHISOAREA GALAŢI
Silviu Macrineanu: Iuliu Maniu şi şcoala sa de suflet, cu mentorul Petri Mór şi dirigintele Kincs Gyula, Corbii albi, 5 ianuarie 2019
La Universitatea Eötvös Lorand din Budapesta, pe atunci numită Universitatea Pázmány Péter

Şematismul Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaş [Blaj], pag. 103.
„Why Angels Fall – A Journey Through Orthodox Europe From Byzantium To Kosovo”. Victoria Clark. Picador 2001 (first published 2000 by Macmillan); this electronic edition published 2011 by Picador (an imprint of Pan Macmillan, a division of Macmillan Publishers Limited).

Vezi Ioan Scurtu, ”Studiu introductiv” la Carol al II-lea, Regele României. Însemnări zilnice, 1937-1951, volumul II, p. 7, 8.

Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru, Bucureşti, Editura Vremea, 2014, pp. 152-155, 116-118, 133, p. 156

Iuliu Maniu, Patria de lux. Memorandul rumînilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, ediţie îngrijită şi prefaţată de Sabin Gherman, 84 de pagini, 2001.

Vezi Doina Alexandru, ”Prefaţă” la Corneliu Coposu, File dintr’un jurnal interzis, pp. 5-9.
Giurescu 1996, pp. 40-41

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

DACĂ ION ANTONESCU ERA JUDECAT PE DREPT AVEA ASTĂZI UN MORMÎNT ???

Nu facem aici digresiuni asupra modului în care au fost judecați Ion Antonescu, Mihai Antonescu și a celorlalți doi năpăstuiți ai justiției care se înscăuna în Rumînia după ocuparea țării de trupele sovietice, fiind executați în același timp.

Ion Victor Antonescu (cunoscut şi sub titlul Mareşalul Ion Antonescu), un personaj istoric controversat, a fost un militar şi om de stat rumîn, ofiţer de carieră, general, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 pînă în 23 august 1944 a fost prim-ministru al Rumîniei şi Conducător al Statului.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile rumîneşti pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena şi Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate Rumîniei sub presiunile Germaniei.

Politica sa externă s’a dovedit iniţial câştigătoare, Rumînia reuşind să dobîndească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice şi Transnistria, motiv pentru care Antonescu a primit de la rege bastonul de mareşal.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad şi teritoriile estice ocupate de armata roşie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat şi predat spre pază comuniştilor, apoi vîndut de aceștia Uniunii Sovietice.

Citește și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de către Tribunalul Poporului din Bucureşti.

Mormînt: Execuţia a avut loc în data de Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava, în data de 1 iunie 1946, trupul său fiind incinerat la Crematoriul ”Cenuşa” din Bucureşti.

Despre Mormîntul Mareșalului Ion Antonescu, și cîteva date despre trupul mareșalului după plecarea la Ceruri:

PROCES-VERBAL

Conformîndu’se dispozițiunilor articolului 19 din Regulamentul No. 12/1942, Comandantul Grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul, care s’a executat cu arme de tip militar.

După încetarea focului, Domnul Medic legist Doctor Alexandru Gr. Ionescu, constatînd că cei executați dădeau încă semne de viață, Comandantul Grupei de execuție a executat loviturile de grație, tră­gînd cu revolverul în capul fiecărui condamnat.

La ora 18,12 Domnul Medic legist a constatat moartea tuturor celor patru condamnați mai sus arătați, prezentîndu’ne separat actul sau de constatarea morții, act ce se anexeaza în original prezentului proces-verbal.

Cadavrele condamnaților executati au rămas pe loc timp de o oră sub paza unei gărzi formată dintr’un șef și opt gardieni publici.

La orele 19,15, cadavrele au fost luate în primire de Domnul Procuror Gheorghe Sandulescu, pe care l’am însarcinat sa procedeze la perchezitionarea lor și să dreseze proces-verbal de cele ce va con­stata.

După aceasta Domnia sa a luat măsuri pentru transportarea cadavrelor la Crematoriul Cenușa din București în vederea incine­rării lor, urmînd ca, potrivit dispozițiunilor primite de la Domnul Prim Procuror Jean Nicolau, să se dispună ulterior asupra eventualei lor predări catre familiile respective.

Menționăm că dintre rudele celor executați, Doamna Lita Colonel Savovici-Baranga, mama lui Ion Antonescu și Doamna Doctor Gabriela Paraschivescu-Vasiliu, sotia lui Constantin Z. Vasiliu ne’au spus (sic) prin Domnul avocat Constantin Paraschivescu-Balaceanu cîte o petițiune prin cari solicitau fie să li se predea cadavrele, fie – în caz de incinerare – să li se predea urnele cu cenușe.

Aceste cereri se anexează, de asemeni, la prezentul act.

Menționăm în mod expres că, pîna în momentul executării, nici unul dintre condamnați nu ne’a încredințat nici un fel de înscris sau vreun obiect.

La ora 20, s’a părăsit de noi și de domnul grefier incinta închi­sorii militare Jilava.

Drept care am încheiat prezentul proces-verbal în patru exem­plare, urmînd ca, potrivit art. 22 din Regulamentul No. 12 / 1942, primul exemplar să fie trimis Tribunalului Poporului din București, Comple­tul I de judecată, spre a fi atașat la dosarul cauzei, al doilea exemplar să fie trimis Ministerului Justitiei, al treilea exemplar să fie păstrat în arhiva Parchetului Tribunalului Ilfov, iar al patrulea exemplar sa fie trimis Domnului Comandant al închisorii Militare Jilava, pentru a’l trimite Oficiului Starei Civile pentru înscrierea morților în registrele starii civile.

Se va raporta Ministerului de Justiție că cei patru condamnați despre care se vorbește în prezentul act au fost executați.

PROCUROR                                                                                          PROCUROR ASISTENT
Alfred V. Petrescu                                                                          Gheorghe Săndulescu

Acesta este actul care marcheaza sfîrșitul tragic al unuia dintre cei mai mari patrioți rumîni.

Asasinii Mareșalului Ion Antonescu nu trebuie considerați cei care au pus în executare hotărîrea de condamnare la moarte.

Avem convingerea că procesul verbal nu reproduce, cu fidelitate absolută, modul în care s’a desfășurat execuția. Unele detalii, supără­toare pentru cei care au pus la cale această înscenare judiciară, mai mult ca sigur, nu au fost consemnate.

Se pune întrebarea, cine si de ce a refuzat predarea cadavrelor celor executați, ori a urnelor cu cenușă rezultată prin incinerare, asa cum s’a solicitat, familiilor lor?

Din dosar nu rezultă cine a rezolvat aceste cereri, absolut justificate. Nu știm pînă la ce nivel al conducerii statului au fost prezentate aceste cereri legitime. Oricum, o asemenea problemă importantă și riscul rezolvării ei necorespunzatoare nu și’o puteau asuma decît cei care se aflau în fruntea țării.

Rezolvarea nedreaptă și profund inumană a acestor cereri nu exprimă decît teama de Mareșalul Ion Antonescu și după moarte, pe care o inspira dușma­nilor Rumîniei.

De teama de un eventual mormînt sau de o urnă cu cenușa Mareșalului s’a dorit rapid intrarea în uitare a acestui mare rumîn.

Această teamă nu s’ar fi justificat, dacă ar fi fost o judecată dreaptă și dacă Maresalul Ion Antonescu ar fi trădat într’adevăr intere­sele poporului rumîn, dacă într’adevăr ar fi fost judecat în numele poporului rumîn.

BOCETUL LUI ION FĂRĂ DE MORMÎNT

Ioane, Ioane, Ioane
Ai murit ca milioane
Gloanțe trupul tău l’au frânt
Ioane, fără de mormÎnt.

Ioane, ai murit soldat,
Unde te’or fi îngropat,
Că’ți rămase țara oarbă
Să întrebe’un fir de iarba

Unde’i Ion, copilul meu
Care m’a iubit mereu,
Care nu s’a dat cu dușii
Care s’a bătut cu rușii.

Cine să răspundă, cine
Țării tale nu’i fu bine
C’au venit oștiri străine
Precum noaptea nopții vine

Ne’au scos morții din morminte,
Ne’au distrus biserici sfinte,
Și apoi ne’au dat pe noi
Cu un secol înapoi

Și în tine, Ioane dragă
Au pus potera să tragă,
Tu te’ai stins netemător
Și privind în ochii lor.

I’ai iertat cu’n ultim gest
Pe călăii tăi din est,
I’ai privit în ochi curat
Și i’ai binecuvîntat.

Ei mureau de frica ta
Arma’n mîini le tremura,
Ioane, fără de mormînt,
Ioane, Mareșal Rumîn.

Ioane, comandant de oști,
Ca să nu ne mai cunoști,
I’au dat țării altă haină
Și’au falsificat’o’n taină

Și pe tine te’au ascuns,
Ioane fără de răspuns,
Să nu ai lăcaș de moarte,
Să ne fii mereu departe

Jalea țării noastre lungă
Pururea să nu te’ajungă,
Jalea noastră fără vreme
Pururea să nu te cheme

Hărțile să nu vorbească
Despre harta rumînească
Nimenea să nu te știe
Ioane, fără bucurie.

Uite ceasul cum mai trece
Vine ceasul doisprezece
Iarăși cîntă’n steaguri cuci
Neamul tău e la răscruci

Numele ți’l spunem iar
Pe cînd orice calendar
Simte paza umbrei tale,
Mareșale, Mareșale

Nu ni’i fapta cît ni’i zisa
Dar istoria, proscrisă,
Iarăși adevăr promis’a
De la Nistru pîn-la Tisa

Să te căutăm adînc,
Cu toți ochii ce ne plîng
Cu’nviindele plutoane
Unde ți’e mormîntul, Ioane

Ioane, fără de mormînt
Urci în calendar ca sfînt,
Cazi în noi ca un părinte
Și ca rouă pe morminte

Toate rănile ne dor
Ca soldat și ca popor
Dar tu te stingi de dor
În mormînt rătăcitor

Uite vremea cum mai trece
Vine ceasul doisprezece
Nu putem continua
Fără de Măria Ta

Nu dorim decât atît
Să aflăm numai decît
Unde ți’e mormîntul, Ioane
Într-atâtea milioane

Vrem să’ți punem flori pe el
Și umbruța de drapel
Să dormi Ioane liniștit
Neamul tău nu a murit

Dacă vrei și dacă poți
Să ne ierți cumva pe toți
Să ne ierți cu crezămînt
Ioane, fără de mormînt

ADRIAN PĂUNESCU 1988

Citește și:    OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL !

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL !

Pe 22 iunie 1941 Rumînia intra în războiul pentru eliberarea Basarabiei

ORDIN CĂTRE ARMATĂ

”Ostaşi,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.

Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele rumîneşti de totdeauna.

Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!

Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.

Ostaşi,

Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mîndri că veacurile ne’au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul rumînesc.

Ostaşi,

Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pămîntul veşniciei noastre cu gîndul ţintă la Dumnezeu.

Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgîni cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

Ostaşi,

Izbînda va fi a noastră. La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!

General Ion Antonescu, 22 iunie 1941”

Bustul Mareșalului Ion Victor Antonescu de la Biserica Sfinții Constantin și Elena din Bucuresti, Vergului – Muncii, ctitorită cu mama sa Elena Antonescu, altfel

”Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

de Gh. Buzatu (…)

22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvîrşit împotriva Rumîniei, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupînd cu forţele militare ţinuturi rumîneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării.

Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea Rumîniei Mari.

În momentele în care s’a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegîndu’se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu’se în perioada următoare, cînd Rumînia se afla deja în urmărirea agresorului sovietic.

 

Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, Rumînia s’ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rînd).

Campania Rumîniei în Est – Războiul Sfînt, cum a fost denumit din cele dintîi minute – a beneficiat, indiferent de ”culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului rumîn în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste.

Avînd în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul Rumîniei din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular.

Rumînia n’a luptat decît pentru a’şi recupera fiii şi pentru a’şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într’un război rasial, nici într’unul în afara legilor internaţionale. S’a întîmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Rumînilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru ”DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÎT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!

(…)

În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940.

Cum am precizat, Războiul Rumîniei a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944.

De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întîlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament:

« DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE’AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »

Citiți și:    PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

În context, se impune această precizare:

Războiul din Est al Rumîniei nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu’i nici cauză şi nici efect.

A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atît după 1944, dar şi… anticipat, în 1940-1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.

Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi rumîni, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfîntă» proiectată:

« Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …»

Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atît Ordinul către Armată, dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între Rumînia şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Rumînilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei viitoare cotropiri sovietice.

Ambele documente, exprimând forţa şi hotărîrea în acţiune, l’au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit personal în text.

După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară:

« Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc».

Este, după cum avertizat, rîndul lui Antonescu să intervină, motivîndu’şi personal rolul şi rostul:

«…V’am cerut să’mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu’vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m’aţi ascultat. Dumnezeu m’a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii rumîneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de’ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale Rumîniei Scumpe şi Mari

[…] A sosit vremea să’mi împlinesc jurămîntul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrînei Moldove, să fac din nou in pămîntul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei rumîneşti.

Mulţumesc Domnului că m’a învrednicit să sparg atît de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […]

Dumnezeu ne’a dat ani grei de încercare cruntă. Ne’a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să’l urmăm cu încredere, Rumîni! Cu gîndul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Rumîni! …

Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi’mă! Războiul Sfînt a început! »

Studiul integral al Profesorului Gheorghe Buzatu la:

”Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”

Prof. Gh. Buzatu despre Ordinul lui Ion Antonescu:

”22 iunie 1941, Zi astrală a Istoriei neamului rumînesc”

Citește și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA