ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Maximin în latina clasică, GAIVS IVLIVS VERVS MAXIMINVS AVGVSTVS, primul împărat de certă origine getică din Moesia romană, descris de contemporani ca primul împărat roman de origine barbară, Maximin Thrax, este împăratul care a domnit între 20 martie 235 și aprilie 238.

În mod tradițional nașterea lui Maximin se precizează ca fiind, fie în 172, ori în 173 d.Hr, așa cum se credea de către istoricii antici. Astăzi însă există unele îndoieli dacă acest lucru este exact. S’ar putea ca el să se fi născut la fel de bine cu un deceniu după 173, poate chiar mai tîrziu decît atît.

Fiind cunoscut sub numele de Thrax (Tracul) se consideră că este de origine din Moesia, dintr’un tată got (get) și o mamă alană (tot getă).

El fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţilor sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic.

Maximinus a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atît de puternic încît putea trage un car cu boi de unul singur.

Maximin era un om aspru, prea dur poate, dar realizările sale militare îl marca la fel de mult, chiar mai mult decît țăranul analfabet prost, descris astfel de mulți istorici. Extraordinar de curajos și copleșitor fizic, el era soldatul ideal, dar istoricii au fost clari în opinia lor, spunînd că Maximin nu trebuia să fie împărat. Maximin și’a început cariera remarcabilă ca soldat, pur și simplu într’o unitate auxiliară din sudul Dunării. Priceperea lui și statura sa fizică legendară l’a determinat să se ridice pe scara militară.

Se spune că învățase latina, dar nu știm exact ce dialect al imperiului vorbea, altul decît limba maternă, limba getică. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii, ajunsese de exemplu, să’şi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc. (Paul MacKendrick, op. cit., p.125).

Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut’o prin asasinarea binefăcătorului său ! (Iliada, p.45).

El a fost, de asemenea, primul dintre împărații-soldați, și cu el a început criza secolului III din imperiu.

Maximin Thrax, înfățișat pe o monedă

”Historia Augusta”, colecție în latină tîrzie de biografii romane, ale împăraților și ale unor apropiați ai acestora precum și ale unor ”uzurpatori” din perioada 117-284, precizează, de asemenea, că Maximin era născut în Tracia, sau Moesia, dintr’un tată ”got” și o mamă ”alană”. Dar originea gotă (geții nordici) era puțin plauzibilă, întrucît ”goții” (triburi de geți din Nordul Carpaților) s’au stabilit în Balcani, după 100 de ani de la nașterea sa, abia la sfîrșitul secolului al III-lea, constituind și prin aceasta că geților din anii secolului 3 li se spuneau și ”goți”, mai cu seamă după 212 d.Hr.

La fel ca majoritatea împăraților din acel secol, Maximin și’a început cariera politică ca simplu soldat și promovat în timpul domniei lui Alexandru Sever. Maximin a fost pus comandant peste recruții din Pannonia, care îl disprețuiau pe împăratul Alexandru.

Armata s’a revoltat și împreună cu legiunea Legio XXII Primigenia, Maximin i’a asasinat, în 235, pe Alexandru Sever și pe mama acestuia Julia Mamaea la Mogontiacum (astăzi Mainz), și l’a proclamat pe Maximinus împărat. Garda pretoriană l’a recunoscut pe Maximin ca împărat, iar Senatul și’a dat confirmarea. Fiul lui Maximin cu Caecilia Paulina, Maximus, a fost proclamat Caesar.

Maximin a urât nobilimea pe toată durata domniei sale. A început prin a’i elimina pe susținătorii împăratului precedent, care au încercat să’l ucidă de două ori. Maximin a dublat solda legionarilor, dar în același timp a mărit impozitele, iar perceptorii au devenit extrem de duri. Spre deosebire de antecesorul său, Alexandru Sever, Maximin nu a tolerat creștinismul. Mulți creștini au fost executați (și unii martirizați), precum Papa Porțian și succesorul său Anteriu.

Pe plan extern, Maximin s’a luptat cu alemanii (vezi harta de mai jos), pe care i’a învins pe teritoriul landului Baden-Württemberg de astăzi.

După victorie, și’a luat titlul Germanicus Maximus și și’a deificat soția, Caecilia Paulina.

S’a așezat apoi cu armata la Sirmium, în Pannonia, de unde a apărat în iarna 235-236 granița dunăreană de atacurile geților liberi și ale sarmaților (sarmo-geți).

Sirmium, azi Sremska Mitrovica, Serbia.

Maximin, de fapt, după ce a asigurat granițele Germaniei, el a mers în Pannonia la Sirmium pentru iarnă (235 / 236) și a condus campanii noi împotriva geților și sarmo-geților iazigi în Cîmpia Tisei, care au încercat să treacă Dunărea după aproximativ 50 de ani de pace de’a lungul frontierelor lor, și a vecinilor quazi (cum pare să depună mărturie unele inscripții găsite în zona Brigetio, azi Komarom, Ungaria).

Maximin Thrax a avut un vis: să’l întreacă în măreție pe Marcus Aurelius și de a cuceri Magna Germania. Sediul său, situat la Sirmium, a fost centrul din vecinătatea Panoniei inferioare și colonia Dacia.

”Terminînd campaniile din Germania (împotriva germanilor), Maximin a mers la Sirmium, pentru a pregăti o expediție împotriva sarmaților (sarmo-getae), și intenționa să subjuge pentru Roma regiunile nordice pînă la ocean.” (Istoria Imperiului după Marcus Aurelius, Herodian, Historia Augusta – Maximin, 13,3)

Numele lui apare în numeroase inscripții de’a lungul valului pannonicus care a unit castrele: Ulcisia Castra, Aquincum, Matrica, Intercisa, Annamatia, Lussonium, Alta Ripa, Pentru Statuas, Sopianae și Mursa, mărturie a campaniilor militare din zona sarmo-geților iazigi.

Dar sînt puține inscripțiile de’a lungul întinderii valului Dacicus, cum ar fi cea din cetatea legiunii Apulum.

Datorită deselor incursiuni dunărene, împăratul a reușit să obțină numele de Dacicus (sfîrșitul lui 236 – începutul lui 237), fiind o dovadă a luptelor cu geții liberi din perioada celor 160 de ani de ocupare parțială a teritoriilor de la nord de Dunăre, dar și Sarmaticus (în 237).

Operațiunile militare ale lui Maximin împotriva sarmo-geților iazigi și geților liberi din 236-237

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Thrax (Tracul):

”După ce împăratul roman Alexandru (Sever), şi’a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr’o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i’a socotit vinovaţi (de rapida răspîndire a învăţăturii evanghelice”, (”Istoria bisericească”, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251).

Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decît ne spune prima impresie.

Maximin Tracul nu era de origine romană. Aşadar, poate că supranumele său ”Tracul” nu se referă în realitate la originea sa ”gotică”, ”germanică”, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea, fiind din neamul lor.

Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului.

Mai tîrziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr’o incredibilă desfăşurare a evenimentelor.

Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să’i atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s’au răsculat împotriva sa şi l’au asasinat, punîndu’l pe Maximin în fruntea imperiului.

Acesta era lipsit de cultură, barbar atît în discurs, cît şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungînd la putere printr’un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i’a vînat rînd pe rînd pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever.

O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice.

Cea de’a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi’a îndreptat atenţia decît asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general.

Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius).

În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate.

Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251).

Muzeu arheologic, Aquileia. Bust de bronz (secolul III) al împăratului Maximin Thrax

Prin 232 d.Hr. el ar fi comandat o legiune cu sediul în Egipt și a jucat un rol important în campania împotriva parților a lui Alexander Severus. De fapt, el a devenit pentru scurt timp guvernator al provinciei recucerite Mesopotamia.

Apoi, în 235 d.Hr., el a fost pe Rin la comanda unor recruți din Pannonia, cînd plățile către alemani a înfuriat armata împotriva împăratului lor Alexander Severus. Alexander a fost, în general, văzut ca un comandant slab cu realizări îndoielnice în Mesopotamia, apoi soldații vedeau venind din spate, un lider militar minunat în Maximinus.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fc/SMWM_-_Meilenstein.jpg

Piatră de hotar, din 236 d.Hr în Ovilanova din ordinul împăratului get Maximin Thrax și fiul său Gaius Julius Verus Maximus

Senatul s’a aflat în poziția de a nu se opune, confirmîndu’l simplu pe Maximinus ca împărat. De pe urma acestei atitudini, o situație deloc confortabilă, bunăvoința senatului nu a fost cîștigată pentru că nu au fost consultați deloc. Maximinus știa că războiul împotriva alemanilor era de o importanță capitală. Pentru că a fost motivul din cauza căruia predecesorul său a fost ucis. Dar mai întîi noul împărat trebuie să soluționeze eventualele revolte interne.

Prima tentativă de asasinat asupra sa a fost la fluviul Rin. La început, în timp ce el în încercarea de a începe o campanie peste Rin, un grup de ofițeri, susținuți de senatori influenți, au planificat să distrugă podul de bărci care traversa peste fluviul Rin, pentru a’l bloca și a rămîne neputincios de cealaltă parte, la cheremul germanicilor.

Ulterior, după moartea sa în mîinile germanilor, complotiștii intenționau ca la succesiunea la tron, să’l proclame împărat pe senatorul Magnus. Dar conspirația a fost trădată, fiind descoperită la timp, iar toți răsculații au fost executați de Maximin.

A urmat a doua tentativă, care a avut loc în Mesopotamia, în urma unei crize foarte scurtă printre foștii arcașii din est (mesopotamieni din Osrhoene) ai lui Alexandru, care l’au proclamat ca împărat pe unul din prietenii lui Alexandru, căruia încă îi cinsteau memoria, pe Quartinus. Dar liderul lor Macedo, conducătorul militar al răscoalei, a schimbat apoi părțile și în schimb l’a ucis pe Quartinus, pentru că acesta nu garanta nici un avantaj.

Monede din timpul lui Maximin

Amenințările au fost evitate, dar noi taxe au fost introduse de împărat care, ulterior, a rămas profund suspicios de toată lumea.

Senatorii fiind amenințarea cea mai evidentă pentru el, așa cum au fost cel mai probabil toți candidații pentru biroul imperial, el scoțându’i pe toți din armată, și înlocuindu’i cu soldați loiali care îi datorau avansările anterioare.

Aceste revolte fiind rezolvate, Maximin a trecut apoi Rinul folosind un pod de pontoane și a început campania sa de răzbunare împotriva germanilor și a condus adînc în Germania, trupele sale de jefuitori de țară. El a distrus satele, înrobind supraviețuitorii și a jefuit țara…

Podul de pontoane de peste Dunăre de aici ...

Armata lui era foarte mare. În plus față de unitățile de elită ale legionarilor romani luptau, de asemenea, trupe auxiliare ale provinciilor romane: aruncători de suliță din Africa de Nord, arcași din Siria și Armenia, luptători din Parthia. Ei servesc ca aliați, ca mercenari, ca prizonieri de război.

Armata era călită în lupte și disciplinată. În lupta împotriva germanilor în special arcașii s’au dovedit a fi eficienți, avansînd rapid, atacând și la fel de repede retrăgîndu’se repetat, ceea ce era aproape imposibil cu tehnicile și comenzile greoaie de luptă al Legionarilor într’o țară aspră cum se dovedeau ținuturile germanicilor. Din această cauză armele cele mai moderne au fost aduse cu ei: catapulte, arbalete.

Proiectilele lor pătrund chiar și pe distanțe mai mari, cu ușurință prin scuturile inamice, în timp ce săgețile simple nu fac pagube însemnate, nici măcar cele cu trei tăișuri ale trupelor auxiliare din Mesopotamia.

Marching legionari

Dar luptele de anvergură sînt rare. Războinicii germanici cea mai mare parte, se retrag în pădurile adânci sau în zonele mlăștinoasă și lupta de acolo cu invadatorii cu atacuri scurte și rapide.

Astfel, romanii se limitează la arderea satelor și la jafuri.

Jaful de un sat germanic, aservirea locuitorii

Vitele sunt capturate de soldați. Sătenii sunt în luați prizonieri și legați în lanțuri.

Campania militară progresează lent, pînă se intră în iarnă. Armata se retrage la Rin, unde găsește cazare caldă, case permanente, spa-uri, și nicio amenințare constantă dinspre barbari.

Soarta legiunilor XVII, XVIII și XIX nu este considerată periclitată, atunci când în retragere se trece pe lângă mlaștini unde drumul se îngustează și devine greoi datorită ploilor necontenite.

Prizonieri germani din interiorul

Totul pare a fi în regulă, cea mai mare parte a armatei a sosit la fața locului, în retragerea lentă spre sud, unde căruțele sunt trase greu spre dealul din dreptul mlaștinilor. Pentru a obține o mai bună aderență, se montau potcoave speciale de fier.

Urmează după căruțe, sclavii legați cu lanțuri și prizonierii în spatele acestora.

Dar, dintr’o dată tot iadul începe! Barbarii provoacă o ambuscadă, de dincolo de mlaștini pădurea prinde viață.

Bătălia decisivă s’a dat într’o mlaștină din apropierea granițelor dintre regiunilor actuale ale Württenberg și Baden.

Roman Torsionsgeschütz

Prima luptă este scurtă. Atacul surprinzător al războinicilor germani, care așteptau pe creastă de o zi, în așteptarea invadatorilor, se năpustiră în grabă să elibereze prizonierii și să se retragă înapoi în pădure.

Cu toate acestea, împăratul vs. soldatul Maximinus răspunde. El a înțeles repede situația.

O parte din trupele sale, lăncierii și arcașii ușor înarmați sunt trimiși la nord-vest, pentru a’i provoca pe germani să fugă în vest peste creastă. El însuși, așezat pe calul său, conduce legionarii lui pe dealul de la sud, prin pădure și acționează spre est pe traseul de creastă.

Germanii dețin poziții mai bune și se apăra bine împotriva invadatorilor romani.

Romanii caută lupta corp la corp pentru a utiliza săbiile, dar germanii procedează în primul rînd, prin a’i ține la distanță pe pozițiile lor prin aruncarea sulițelor. Dar, o ploaie de săgeți îi aduce pe arcași și alți auxiliari în luptă, ei apărînd la capătul vestic al crestei, luînd în grupuri separate de germani, obligîndu’i să coboare pe marginea de nord a pantei, acoperind cu restul legionarilor din sud și est.

... O luptă ...

Catapultele ajută în mod eficient lupta împotriva ultimelor cuiburi de rezistență. Romanii atacă dinspre vest, est și sud, pentru  rămîne doar panta dinspre nord cu zona umedă la bază care pare cel mai probabil să le asigure izbînda.

Romanii evită să meargă în teren mlăștinos.

Și într’adevăr, trupele victorioase ezita să urmărească germanii care fug în noroi. Se spune că împăratul a fost pînă la piept intrat în mlaștină, îndemnînd pe oamenii lui, și conducîndu’i, în ciuda pierderilor grele, spre o victorie devastatoare asupra inamicului lor.

Fila soldat roman

Sărbătorind victoria, Maximin l’a promovat pe fiul său Maximus la rangul de Cezar (împărat junior).

Alemanilor înfrînți de către forțele romane, au menținut pacea pentru un timp.  Maximinus apoi a procedat la consolidarea apărării de frontieră germane, dar a fost curînd chemat să se ocupe de supărătorii Geți și triburile sarmo-getice de’a lungul Dunării.

El a petrecut iarna de 235-36 AD la Sirmium și apoi a condus campanii de succes împotriva acestor coaliții de triburi.

Stelă Philippopolis – Maximin Thrax

Ca lider militar Maximinus a fost un om remarcabil, iar ca împărat metodele sale au fost aspre și de scurtă durată. Pentru a finanța campaniile sale, el a confiscat și stors de fonduri de proprietate deținunte de clasele înalte. El a percheziționat chiar fondurile pentru săraci (Alimenta) și modificat de porțiile de porumb, și alte măsuri disperate pentru a plăti expedițiile sale militare.

Aceasta, la rîndul său a făcut ca Maximin, deși a avut succese în lupte, să devină profund nepopular în rândul tuturor supușilor săi.

În primăvara anului 238 d.Hr., Maximinus era încă la Sirmium, cînd informațiile au ajuns la el despre revolta din Africa. Guvernatorul Africii, Marcus Antonius Gordianus Sempronianus, împreună cu fiul său au fost salutați ca împărați la Cartagina.

În provincia Africa, guvernatorul Gordian I, împreună cu fiul său, Gordian al II-lea, s’au autoproclamat împărați. Senatul de la Roma i’au sprijinit pe cei doi Gordieni, dar revolta din Africa care a durat doar 22 de zile, a fost înfrîntă de guvernatorul Numidiei, Capellianus, loial lui Maximin, care l’a înfrânt și ucis pe Gordian II în bătălia de la Cartagina, dispunând de singura legiune din zonă.

Gordian I s’a spînzurat cînd a aflat vestea. Dar criza ajunsese departe. Senatul, care a sprijinit în mod clar pe Gordian și care a fost determinat să scape de soldatul de pe tron​, în locul celor doi Gordieni, acum au ales nu mai puțin de doi împărați noi, pe senatorii Pupienus și Balbinus. Poporul fiind nemulțumit de împărații-senatori, a ieșit în stradă, cerându’l pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I, pe tron.

Pupienus și Balbinus au fost nevoiți să’l asocieze la domnie pe Gordian al III-lea, ca Cezar.

În acest timp, supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatorii, Maximin a hotărît să cucerească Roma, atacînd Italia din nord. Organizând rapid pregătirea trupelor sale pentru marșul spre Italia, și’a luat legiunile din Pannonia și a plecat spre Roma, pentru a’și recăpăta tronul. Comandant al puternicelor legiuni dunărene, șansele păreau în favoarea sa. Dar, Maximin a ajuns la Emona în nordul Italiei, pe care a găsit’o pustie.

Tot orașul a fost evacuat de către adversarii săi. Nu au găsit nici mîncare. Toate au fost distruse. Moralul trupelor scăzuse drastic. Maximinus acum s’a trezit într’o situație disperată. Fără mîncare pentru trupele sale, nu putea să se deplaseze foarte mult, așa că a hotărît să asedieze Aquileia. El ar fi reușit, dacă nu opta pentru disciplina severă pe care a cerut’o oamenilor lui.

Cu moralul scăzut și cu o lipsă acută de alimente, el a împins criza prea departe prin tratarea ofițerilor și trupelor sale cu multă asprime în acea perioadă critică.

Cu toate acestea el a continuat spre Aquileia, găsind orașul cu porțile închise. În ciuda ofertelor sale de recompense și amnistii, lui Maximinus i’a fost refuzată intrarea. Înfuriat el a încercat să ia orașul cu asalt, dar atacul lui a fost respins și trupelor sale au suferit pierderi grele.

În aprilie 238, molima izbucnită în rîndul trupelor sale, precum şi foametea generală i’au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său, iar Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați, nemulțumiți și de anarhia ce stăpânea imperiul.

În cele din urmă, domnia sa s’a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. La 10 mai 238 d.Hr. unele dintre trupe, mai ales cei ale căror familii au fost pe teritoriul deținut de inamic (pretorieni și Legio II ”Parthica”), s’au revoltat și i’a ucis pe Maximin și pe fiul său Maximus.

Capetele lor au fost tăiate și transportate la Roma de către un grup de călăreți. După cîteva zile, Pupienus și Balbinus au fost asasinați și ei de garda pretoriană, iar Gordian al III-lea a devenit împărat, în 238 fiind al șaptelea!!!

Anul celor 6 împărați, 238 d.Hr, la un simplu inventar, descoperim că de fapt a fost anul cu șapte împărați, unul din ei, chiar fiul lui Maximin a fost ”scăpat” de la numărătoare. Nicolae Sabin DORDEA, a observat acest aspect și spune următoarele:

”Voind sa aflu mai multe amănunte despre împăratul Maximin I Tracul (Maximin Thrax) și despre originea lui getică, am ajuns la capitolul ”anul celor şase împărați”. Citind cărțile referitoare la acest subiect din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cît şi din Historia Augusta, am descoperit că se vorbea de fapt despre şapte împărați, dar numele celui de’al şaptelea nu era cunoscut tuturor cronicarilor sau poate că s’a făcut abstracție de el.”

Este acceptat în mod unanim că anul 235 d.Hr. este cel care marchează începutul crizei secolului al III – lea, anul urcării pe tronul Imperiului Roman a împăratului Maximinus I, primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră. A fost considerat de către senatorii Romei barbar lipsit de educație, cultură şi inteligență, nedemn de titlul de împărat (Imperator), titlu nobiliar care desemna conducătorul suprem al armatei imperiului, dar presupunea şi titlul civil de Principe (Princeps).

Citare din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cartea a saptea – Maximinus si Gordienii, cap.I.2:

”Caracterul său a fost in mod firesc barbar, ca și rasa lui barbară. El a moștenit dispoziția brutală a conaționalilor săi și a intenționat să’și securizeze poziția sa imperială prin acte de cruzime, temându’se că va deveni un obiect de dispreț al Senatului și al poporului, care ar putea fi conștienti de originea lui umilă, în loc să fie impresionați de onoarea câștigată.”

Antipatia Senatului față de împăratul Maximinus I, transpare şi din faptul că a fost denumit ”Tracul”, poreclă cu conotație șovină, cu care a și rămas de altfel cunoscut în istorie. Se cunoaşte faptul că au existat continuu animozități între Senat şi împăratul-soldat, aceştia angajîndu’se într’o competiție cu consecințe dintre cele mai violente, competiție din care, în final, Senatul a ieşit învingător.

Incompatibilitatea dintre aristocrația senatorială care reprezenta interesele marilor şi puternicelor familii patriciene din Roma şi împărații proveniti din rîndul militarilor de carieră, se va acutiza în următorii 50 de ani. Acesta a fost doar un prim episod la ceea ce avea să urmeze.

Anul 238 d.Hr., ultimul an de domnie a împăratului Maximinus I Tracul (Maximinus Thrax), este cunoscut în istorie ca ”anul celor şase împărați”. Totuşi, dacă analizăm cu atentie dovezile numismatice şi documentele scrise, rezultă că au fost de fapt şapte împărați:

Maximinus I Tracul, cu numele latin Gaius Iulius Verus Maximinus Pius (20 martie 235-238 d.Hr.) era împăratul de drept, împreună cu fiul său Maximus (Iulius Verus Maximus), asociat la domnie cu titlul de co-împărat (236-238 d.Hr). În final, ambii au fost asasinați, în cortul de campanie, în fața orașului asediat Aquileia, în urma unui complot pus în aplicare de militari din Legiunea II Parthica.

Odată cu ei au fost asasinați şi consilierii lor cei mai de seamă. Maximinus a fost mult regretat de legiunile sale din Pannonia şi Thracia, care l’au apreciat mult și care îl proclamaseră împărat in 235 d.Hr. În Historia Augusta (24,1) stă scris:

”Acesta a fost sfîrșitul Maximinilor, demn de cruzimea tatălui, dar nevrednic de bunătatea fiului. Printre provinciali nu era o extraordinară bucurie la moartea lor, dar printre barbari era cea mai cumplită tristețe.”

Octogenarul Gordian I, a fost proclamat împărat de Senat, în timp ce se afla în Africa în funcția de guvernator. Fiul său, Gordian al II-lea, a primit titlul de co-împărat. Primul s’a sinucis, la aflarea veştii că fiul său a fost ucis în lupta cu Capelianus, guvernatorul Numidiei, un susținător loial al împăratului Maximinus. Cei doi Gordieni au fost împărați pentru numai 21 de zile (22 martie 238-12 aprilie 238 d.Hr.). Acest lucru a lăsat Senatul într’o dilemă.

Totuși, nedescurajat de moartea celor doi, Senatul a numit doi membri ai comisiei, pe senatorii M. Clodius Pupienus Maximus (66 de ani) şi D. Caelius Balbinus (67 de ani) împărați cu drepturi egale, amintind poate în acest fel de autoritatea comună a consulilor din timpul Republicii.

Ei nu erau suficient de ”proaspeți” pentru a fi o alternativă a împăratului Maximin, iar ”Big Max” și armata sa uriașă erau puşi în mişcare, în marș rapid spre Roma și era puțin probabil că o scuză sincer formulată ar fi putut fi acceptată. Adevărul este că Senatul nu a ales persoane suficient de potente pentru a’l înlocui pe Maximin.

Împărații asociati,  au fost nevoiti, la cererea poporului, să’l asocieze la guvernare şi pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I. Cei doi venerabili senatori au fost împărați timp de 99 de zile (22 aprilie 238 – 29 iulie 238 d.Hr.). Au fost asasinați şi ei de garda pretoriană. Gordian al III-lea a devenit singurul împărat al Imperiului Roman. Pînă la atingerea vîrstei majoratului, senatul a guvernat în numele său.

Să recapitulăm:

Împăratul Maximinus I Thrax,  simpatizat pentru statura uriaşă, pentru priceperea sa în arta militară, a condus campanii militare de succes, pentru securizarea granițelor imperiului. Uriaşul împărat de origine getică Maximinus I, supranumit astăzi ”Big Max”, este un nume căutat în numismatică, deşi a emis un număr relativ mare de monede în cei trei ani de guvernare.

Ca și despre mulți alții care vor veni după el, există puține informații fiabile cu privire la viața timpurie a omului care a devenit ulterior împăratul Maximinus. Cele două surse majore pentru acest împărat sunt, Herodian, istoricul antipatic, care l’a văzut ca fiind nimic mai mult decât un barbar:

”După originea sa și comportamentul obișnuit, el era un barbar. Avea temperamentul însetat de sînge provenit de la strămoșii din țara sa”,

și o sursă de chiar și mai puțina încredere, Historia Augusta (care’și ia o mare parte din informațiile sale din sursa anterioara).

Istoria este nemiloasă cu Maximinus, care a fost ulterior menționat cu epitetul ”Thrax” (Tracul), portretul său fiind prezentat ca al unui barbar tiranic, crud și needucat.

Într’adevăr, el a fost în cea mai mare parte din viață, un soldat loial în legiunile romane și și’a petrecut cei trei ani de domnie, nu în Roma, ci în campanii militare, luptându’se să respingă inamicii tot mai mari ai unui imperiu în criză.

În final, Maximinus a fost pur și simplu avangarda a ceea ce avea să devină în curând regulă – împăratul soldat și declinul puterii aristocratice senatoriale –  un militar care avea să devină foarte important pentru existența în continuare a imperiului, de fapt omul care stătea între Roma și cei care o vor distruge.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximinus-av.jpg

Fiul său, Maximus, numele său complet, ne este dat de dovezile numismatice: Maximus Iulius Verus.

Dovada numismatică pe care o avem şi astăzi la îndemînă şi care dovedeşte că Maximus a fost confirmat de Senat este faptul că Senatul, singura entitate autorizată să emită sesterți, a emis sesterți cu efigia lui Maximus:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximus-av.jpg

Octogenarul Gordian I:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-i-av.jpg

Fiul său, Gordian al II-lea; Din scurta sa domnie există numai sesterti emişi de Senat, nu a avut timpul necesar să emita denari:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-ii-av.jpg

Senatorul Balbinus (67 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-balbinus-av.jpg

Senatorul Pupienus (66 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-pupienus.jpg

Antoninian argintat, pe revers: ”PATRES SENATUS”.

Avem neplăcuta impresie că parcă le cam tremurau mîinile celor doi venerabili senatori la vestea venirii lui Maximinus spre Roma

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/3-pupienus.jpg

Gordian al III-lea, un nepot al lui Gordian I.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/1-gordian-iii-av.jpg

În total: 7. Nu i’am mai pus la socoteală pe pretendentii Magnus şi Quartinus, considerați uzurpatori. Autoproclamați împărați în anul 235 d.Hr., au fost ucişi, unul executat la Roma din ordinul lui Maximin, celălalt în Mesopotamia, de propriile trupe.

Deci, e foarte clar, în realitate au fost şapte împărați, dar pe unul din ei, posteritatea l’a scăpat din vedere.

Totuşi, nu este nici o magie, cel de’al şaptelea protagonist al acestui episod dramatic a existat, nu a fost scos ”din mînecă”, este vorba de Maximus, co-împărat din anul 236 şi chiar confirmat de către Senat.

Consultînd surse externe si interne, lucrări care tratează acest episod si listele împăraților legitimi ai Imperiului Roman, am constatat ca Iulius Verus Maximus a fost omis. Privind tema co-împăraților, Wikipedia, the free encyclopedia, încearcă să dea o explicație:

”Există cîteva exemple în istorie, în care o anumită persoană a fost proclamată co-împărat, dar care niciodată nu a deținut puterea în nume propriu (de obicei fiul unui împărat); acesta este împărat legitim, dar este luat în evidență împreună cu împăratul senior.”

Totuşi, această regula nu a fost respectată în cazul lui Gordian al II-lea, care era asociat la domnia tatălui său cu titlul de co-împărat. Deşi a avut acest statut numai 21 de zile, el a fost totuşi luat în evidență individual, în nume propriu.

Iulius Verus Maximus

Maximus, cu numele latin Iulius Verus Maximus, a fost fiul împăratului Maximinus I, co-împărat din anul 236 d.Hr., cu tatăl său, pînă în anul 238 d.Hr., cînd ambii au fost asasinati. Aşa cum presupunem, istoria a omis pe unul din actorii acestui episod din istoria Imperiului Roman, din cauza puținelor surse credibile existente. Studiind Historia Augusta, care îi numeşte pe Maximinus şi pe Maximus, ”cei doi Maximini”, observăm că autorul nu cunoştea numele adevărat al fiului împăratului Maximinus.

Totuşi, cea care aduce dovezi clare că Maximus a fost co-împărat, este chiar Historia Augusta. În cartea Cei doi Maximini (Pag. 329 alin. 8 1) din Historia Augusta scrie foarte clar că Maximinus l’a proclamat împărat pe fiul său:

Oricum ar fi, după ce Alexander a fost ucis, Maximinus a fost totuși primul om din corpul de soldați, și nu un senator, aclamat Augustus de către armată, fără un decret al senatului, și fiul său a fost făcut co-împărat.

Acelaşi lucru aflăm şi la pag. 372 alin. 6 şi pag. 373 alin. 7, 8, 9:

Și totuși – exceptînd cazul în care am omis ceva – am prezentat o scrisoare scrisă de tatăl său Maximinus, atunci cînd a devenit împărat, în care spune că l’a proclamat împărat pe fiul său, pentru  a vedea, în pictură sau în realitate, cum ar arăta tînărul Maximinus (Maximus) îmbrăcat în mov (purpura).

Scrisoarea în sine sună așa:

Am permis ca Maximin (Maximus n.a.) al meu să fie numit împărat, nu numai datorită afecțiunii pe care o datorează un tată fiului său, dar și pentru faptul că poporul roman și venerabilul Senat pot fi în măsură să jure că ei nu au avut vreodată un împărat mai frumos. După moda Ptolemeilor, acest tînăr purta o cuirasă de aur, avea de asemenea și una de argint. În plus, el avea un scut  încrustat cu aur și nestemate, precum și o suliță încrustată cu aur. Avea săbii de argint făcute pentru el, precum și unele din aur, de  fapt, tot ceea ce ar fi putut să’i sporeasca frumusețea – căști încrustate cu pietre prețioase și protecții de obraz (obrazare) făcute în aceeași manieră.”

În Cartea a şaptea din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, intitulată Maximinus și Gordienii, care se referă la evenimentele dramatice care au dus la moartea atîtor împărați, nu se aminteşte de Maximus decît ca ”fiul lui Maximinus” iar în Cartea a opta, cu titlul Maximus și Balbinus, scriind Maximus, se referă în toate cazurile la senatorul Pupienus Maximus, co-împărat cu senatorul Balbinus. Este clar că nici Herodian nu cunoştea numele fiului lui Maximin.

Lucrarea sa fiind una din puținele surse existente, atît omisiunea lui Maximus, cît şi prezentarea împăratului-senator Pupienus numai sub numele de Maximus, au fost în măsura să deruteze, au condus la concluzia că au fost şase împărați (oricum au fost prea mulți !).

Totuşi, adevărul istoric trebuie să primeze. Cronicarul Herodian era probabil dependent material de un personaj cu funcție importantă în imperiu, poate cu funcție senatorială.

El era un servitor ştiutor de carte, cu origine umilă, obedient față de cei pentru care se simtea obligat. Se vede ca are un respect deosebit pentru oamenii culți, educați şi cu funcții importante.

Cînd se referă la senatori le aplică întotdeauna epitetul de ”distins”. În schimb, pentru Maximinus, împăratul cu origine umilă, provenit din pătura de jos, chiar ajuns pe cea mai înaltă treaptă, nu are nici un pic de respect, ba mai mult, în unele pasaje se citeste disprețul, invidia şi ura față de ”barbar”.

Înțelegem subiectivismul izvorât din slugărnicie şi din prejudecățile epocii, prejudecăți care de multe ori mai sunt valabile şi astăzi, dar asta ne face circumspecți în a’i da crezare. Ne intereseaza să ne apropiem cât mai mult de adevărul istoric. Făcînd abstracție de părerile personale, subiective, ale cronicarilor, referitoare la anumite personaje descrise, descoperim totusi detalii interesante privind datele istorice şi evenimentele care au avut loc în respectiva epocă.

Avem şi alte exemple de cronicari, precum Lactanțiu, care din dorinta de a demonstra ca toti cei care i’au persecutat pe creştini au suferit o moarte cumplită, a fost dispus să îmbrace firul narațiunilor într’o multitudine de minciuni. Și din lucrarea lui Edward Gibbon, istoric din secolul XVIII, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, transpare antipatia. Despre Maximinus, istoricul britanic scrie următoarele:

”El a fost conștient de faptul că mediul și originea lui barbară, aspectul său sălbatic și ignoranța totală fața de arte și instituții ale vieții civile, a creat un contrast nefavorabil în raport cu manierele amabile ale nefericitului  Alexandru (Sever).”

Din cauza asemănării de nume (Maximinus – Maximus – Pupienus Maximus)  şi fiind vorba de aceleaşi nume pentru câte două persoane diferite (Gaius Iulius Verus Maximinus, Iulius Verus Maximus si Pupienus Maximus) este posibil să se fi născut o confuzie sau ca Maximus să fi fost omis în mod intenționat, ca neimportant. Într’adevăr, nu’i uşor să te descurci în istoria romană cu o mulțime de Maximini, Maximi si Maximieni.

Explicatia omisiunii ar fi că s’a creat într’adevăr o confuzie între Iulius Verus Maximus şi Pupienus Maximus, iar la preluarea informațiilor în mod succesiv de către scriitorii latini, pentru simplificarea lucrurilor, Iulius Verus Maximus a fost omis, iar ulterior cineva a pus eticheta de ”anul celor şase împărați” şi asa a rămas în istorie.

Avem dovada confuziei în capitolul Maximinus cel tânar (33.1) din cartea Cei doi Maximini – Historia Augusta, unde cronicarul scrie următoarele:

”Noi putem în nici un caz să trecem sub tăcere următorul punct. Deși Dexippus, Arrianus și multi alti scriitori greci au declarat că Maximus și Balbinus au fost numiti împărați împotriva lui Maximinus, că Maximus, a fost trimis cu armata, pregătit pentru război la Ravenna, deși nu am văzut decît după Aquileia ca el a fost victorios, scriitorii latini au spus că nu a fost Maximus, ci Pupienus care s’a luptat cu Maximinus la Aquileia și l’a invins. De unde a apărut această eroare nu pot să vă spun, decât dacă nu cumva Maximus și Pupienus au fost unul și același. În orice caz, am dat această declarație, pentru ca nimeni să nu poată crede că nu știam de ea – ceea ce într’adevăr, ar provoca mare minune și uimire!”

Pentru acuratețea descrierii evenimentelor, trebuie să facem următoarea precizare: este adevărat că Pupienus Maximus a fost trimis cu armata la Ravenna, însă distinsul senator de 66 de ani, nici nu s’a întîlnit şi nici nu s’a luptat cu împăratul Maximinus, el nu a avut decat ”meritul”; de a prelua capetele celor doi auguşti asasinați de soldații parți, după care s’a întors la Roma ”victorios”, sărbătorind un adevărat triumf.

Acum cînd stim şi cînd există dovezi, nu putem ”să’l ascundem sub preş” pe Maximus, ca să iasă șase la număr, doar ca să fim conformi cu sintagma ”anul celor şase împărați” stabilită de cineva, cîndva.

Lupta Senatului şi a împăraților contracandidați la domnie s’a dat împotriva împăratului Maximinus, iar Maximus a fost o victimă colaterală, deşi a fost exponent al puterii imperiale cu titlul de co-împărat. Cu toate că era inocent şi nu avea mai mult de 20 de ani, a fost înlăturat cu acelaşi cinism şi violență, ca şi tatăl său. În concluzie, istoria, ca şi viața, nu este la fel de dreaptă cu toți oamenii.

Notă: Am descoperit pe un site de numismatică particular, o abordare diferită referitoare la tema ”anul celor şase împărați”, spusă pe un ton glumeț, abordare pe care o respectăm, chiar dacă nu ne’o însușim:

”Să recunoaștem – pentru cea mai mare parte dintre noi, împărații romani au fost niște dictatori fără inimă. Cu cîteva excepții notabile, moartea unui împărat a generat o reacție a publicului de la ”cui îi pasă?” pînă la dans în stradă. De aceea, orice an în care a murit un împărat ar putea fi privit ca un an bun. Deci imaginați’vă entuziasmul meu atunci cînd am descoperit că a fost un an în istorie, în care au murit, nu unul, nu doi, ci nu mai puțin de cinci împărați !”

Frazele de mai sus mi’au amintit de sintagma ”schimbarea şefilor, bucuria nebunilor”.

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă toți împăraţii romani de origine getică:

1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
2. C. Messius Decius (249-251);
3. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);
5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
6. M. Aurelius Probus (272-282);
7. Marcus Aurelius Carus (282-283);
8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;
11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
13. Flavius Valerius Severus (305-307);
14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
15. Domiţius Alexandros (308-328);
16. Flavius Iulius Crispus (317-328);
17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;                                                       19. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
21. Constans, împărat ortodox (333-350);
22. Vetronius (350);
23. Constantius II (337-361);
24. Constantius Galus (351-354);
25. Nepotianus (350);
26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
28. Flavius Valentinianus (364-375);
29. Flavius Valens (364-378);
30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
31. Flavius Valentinianus (375-392);
32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
33. Valentinianus al III-lea (425-455);
34. Maecianus (450-457);
35. Leon I Thrax (Tracul) 457-477;
36. Leon al II-lea (456-474);
37. Vitalianus (513-515);
38. Anastasius (491-518);
39. Iustin I (518-527);
40. Iustinian I (527-565);
41. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
42. Tiberius (578-582);
43. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

Despre certificarea genealogiilor getice ale fiecărui împărat, ne vom ocupa într’unul sau mai multe din materialele viitoare!

Sursa: roman-empire.net, britannica.com, alpha64.de,  vistieria.ro, ziarullumina.ro, istoriesinumismatica.com, wikipedia.org

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

”Bunul simț care face noblețea omului, la semidoct nu există”, prof. Ioan Berciu, cercetător (1904-1986)

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diploma – leopoldina – care a fost o adevarata Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice – unguri, sași și secui – precum și drepturile celor patru „religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă și unitariană. În funcții publice urmau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu’se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român: național, social si religios.

Uniaţia este o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându’se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma, în vederea latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu’se în special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice – reprezentată, în special, prin iezuiţi – şi a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.

A apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca şi toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă. Până în acest moment, naţiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, saşii şi secuii, românii având statutul de toleraţi. Noua stăpânire habsburgică, pentru a’şi consolida dominaţia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă.

Astfel, s’au decis să sporească numărul catolicilor, aducându’i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal. La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea românilor (preoţi şi protopopi) mai multe avantaje materiale.

Cum apare în documentele vremii, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma.

Unele izvoare maghiare atestă prezența în număr mare a ortodocșilor în Transilvania, numindu’i  ca „ schismatici”. In anul 1234, în numele „regelui-regilor”, Papa Grigore al IX-lea, poruncește principelui Bela, al Ungariei, să aleagă un episcop catolic și să’l trimită în „episcopia cumanilor”. Acesta să’i silească pe valahi să se unească cu Roma, prin ”pedepse bisericești fără drept de apel”.

În anul 1366, regele Ludovic cel Mare,a Ungariei,a ordonat expulzarea din Banat a preoților ortodocși cu familiile lor. În anul 1428, regele Sigismund, al Ungariei, interzice acordarea de proprietăți și titluri nobiliare celor care nu sunt uniți cu Roma, din districtele Caransebeș, Mehadia și Hațeg.

Regele Sigismund spunea: ”este catolic adevărat și ține credința pe care o mărturisește Biserica Romană”, are dreptul ”să țină, păstreze și stăpâni moșie cu titlu nobiliar ori cnezial”. Dacă un catolic va ajuta un ”preot schismatic” (ortodox) își va pierde moșia. La fel era pedeapsa și căsătoria între catolici și schismatici.

Baza juridică a unirii între Biserica Ortodoxă din Transilvania și Biserica unită cu Roma a fost pusă la Florența în anul 1438-1439.In anul 1456, Vlădică (episcopul) Ioan, este ridicat de inchizitoriul papei Ioan Capistrano, dus la stăpânire să’i nimicească pe „schismaticii”…(ortodocși).
Minuta întocmită după hotărârea luată în prezența papei, în 1 iunie 1633, de a numi un episcop care să se ocupe de organizarea catolică a valahilor(românilor),(Doc.I din 1 iunie 1633).

În anul 1688, Transilvania este ocupată de habsburgi și inclusă în Imperiul Austriac. Religia ortodoxă din Transilvania, nu era recunoscută ca religie de stat, era o religie „tolerată”. La jumătatea secolului al XVI-lea, sașii transilvăneni erau catolici și au trecut la luteranism, iar secuii și o parte din unguri au trecut la calvinism și unitarism. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, calviniștii ajutați de principii unguri au desfăsurat o puternică acțiune de lămurire a românilor, pentru a activa așa numiții „episcopi romano-calvini”.

Împotriva acestor nedreptăți a luptat Ilie Iorest și Sava Brancovici care au fost înlăturați de pe scaunele episcopale, întemnițați și omorâți. Preotul Ladislau Barany, călugăr iezuit, a încercat să’l lămurească pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, că Roma a hotărât prin instrucțiunile date Congregației Fide, în 1669 că orientalii pot reveni la Biserica Catolică, păstrându’și ritul și tradițiile, acceptând numai docma catolică.

În luna februarie 1697 se întruneste Sinodul de la Alba Iulia, despre care preotul Albu, spunea…”episcopul Teofil a amintit soborului toate abuzurile pe care le’a suportat biserica din partea calvinilor…”

În anul 1697, moare episcopul ortodox de Alba Iulia, Teofil, care a tot amânat decizia de unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica unită cu Roma, chiar dacă a ținut și un Sinod la Alba Iulia. Se presupune că episcopul Teofil ar fi fost otrăvit. Se întrunește Sf.Sinod și aleg pe Anghel Atanasie, viitor episcop ortodox de Alba Iulia.

În anul 1698, Atanasie este hirotonit la București, de Mitropolitul Bucurestiului și a Greciei. Cu această ocazie semnează o mărturisire că va respecta credința ortodoxă,în cele 22 puncte. Prin aceasta se angajază să respecte tradițiile, obiceiurile Bisericii Ortodoxe.


După ocuparea Transilvaniei, împăratul Leopold I, recunoaște drepturile: ungurilor,sașilor și secuilor. Respectarea celor 4 confesiuni religioase: catolică, luterană, calvină și unitariană. Pe ortodocși îi consideră tolerati, (lipsiți de drepturi și în afara legii) cu toate că era populatia cea mai numeroasă.

Împăratul Leopold I, fiind catolic, urmărea unirea ortodocșilor cu catolicii, pentru a rupe legăturile acestora cu Țara Românească și Moldova. Damaschin, Chesarie, Grigore, Chiriac și Naum, prin intrarea lor în rândul clerului, cunoscători temeinici a mai multe stiințe au transformat Râmnicu-Vâlcea, (cetatea cărții) într’un loc de confruntare a ortodocșilor cu catolicii care nu era de loc mică.

Pentru a împedica circulatia cărților în spatiul românesc, temându’se de comunitatea spirituală a valahilor,curtea de la Viena caută să realizeze o izolare completă a Transilvaniei. Va menține vechea stare a valahilor, să existe numai ca o masă de manevră fără a le permite să se dezvolte unitar, fără a le încuraja cultura unică.

În 14 august 1698, apare Diploma Impăratului Leopold I, prin care se menționează: ortodocși care se unesc cu una dintre cele patru confesiuni religioase, vor avea aceleași drepturi cu confesiunii respective, cu condiția să recunoască pe papa – capul Bisericii. In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dă un manifest prin care arată că ortodocși care se vor uni cu catolicii, trebuie să respecte patru puncte:

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

O influență la adoptarea hotărârii a avut și propaganda agresivă a calvinismului care amenința Biserica românilor cu „dispariția” așa susțin greco-catolicii în versiunea lor.

Greco-catolicii susțin că ortodocși s’au unit cu Roma de bună voie, fără să se facă presiuni asupra lor. Dar sunt contraziși, de oamenii de seamă din rândul românilor, care au făcut memorii, plângeri și petiții adresate: papei, împăratului, Dietei Transilvaniei, mitropolitului Ungariei și Transilvaniei prin care arătau că nu se respectă cele prevăzute în Diplomele leopoldine și repetatele revolte a ortodocșilor trecuți la cei uniti cu Roma. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

Arhidiaconul de la Scaunul din Csik (Sic) povestește că au ieșit anumiți funcționari unguri din reședință să întrebe pe valahii din acele părți cu acești termeni categorici:

”Dacă sunteți uniți sau nu, dacă ei cred în poticele roman, în purcedere, în purgatoriu, etc. și în termen de 8 zile să dea seama de credința lor – altfel ei îi vor pune în lanțuri și’i vor despuia de tot ce au.”

sau,

”Oamenii fugind, zicând că le’a spus sașii misionari din Sebesul săsesc, că dacă nu vor fi uniți vor veni asupra lor germanii și’i vor despuia și’i vor tăia pe toți în bucăți; și așa lăsau toate lucrurile nenorociții în mâinile sașilor, cum încă și noi i’am văzut cu mâhnire și cu lacrimi în ochi.”

La 7 octombrie 1698 – 38 de protopopi ortodocși, se întrunesc și redactează în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma. Actul avea 6 pagini. Pe prima pagină este menționată hotărârea de unire în condițiile menționate mai jos. Pagina a 2-a a fost lăsată liberă pentru traducerea în limba latină. Alte trei pagini cuprind condițiile în care se face unirea și semnăturile celor 38 de protopopi. Printre condiții era menționat: respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a bisericii și să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea s’a făcut la prima pagină, intenționat eronat, că sunt de acord cu unirea, fără să traducă și condițiile.

Nicolae Densușianu, a inițiat contestarea autenticității documentului unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma. A contestat identitatea textului românesc cu cel latin al ”Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698. Densușianu arată că textul românesc consemnează numai o alianță religioasă, nu una dogmatică cum arată textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540, ”pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

Augustin Bunea este de altă părere,privind alianța religioasă și unirea dogmatică, dar recunoaște că Manifestul unirii a fost tradus cu erori de iezuiți. La împărat și la papa a fost prezentate copii a documentului falsificat. Originalul actului unirii nu a mai fost găsit până în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. De falsul din actul unirii a aflat regele și a solicitat Dietei de Transilvania să verifice.

În plenul Dietei, Ladislau Barany, (călugăr iezuit) prezintă actul și nu’i dă crezare nimeni. Se decide să fie verificat sat cu sat, pentru a vedea adevărul. Dieta nu dorea unirea bisericiilor pentru faptul că valahii vor avea aceleași drepturi cu ungurii, sașii și secuii.

În ianuarie 1699 se dă rezultatul: nici un sat nu vrea unirea, doar câțiva preoți sunt de acord cu condiția dacă este de acord și vlădica (episcopul). Ultima pagină de pe actul unirii este liberă, pe care episcopul Atanasie aplică ștampila mitropoliei după unii și semnătura și face unele mențiuni.

În luna februarie 1699, se înfințează Biserica Unită și sunt scutiți de dări, toți cei care cunosc tradiția Bisericii unite cu Roma.

În 24 martie 1701 apare a 2-a Diplomă leopoldină, prin care se recunosc drepturile celor care se unesc cu una din confesiunile menționate mai sus și vor avea aceleași drepturi, a confesiunii respective.

În 7 octombrie 1698, episcopul Atanasie convoacă Sinodul de la Alba Iulia si împreună cu cei 38 de protopopi aprobă actul unirii sub numele de Manifestul unirii.

În anul 17oo se întruneste Sinodul la Alba Iulia și validează unirea. În Transilvania au fost episcopii ortodoxe în: Dăbâca, Vad, Feleac, Geoagiu,Bălgrad (Alba Iulia) Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetul Marmației. Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

”Sechestarea bunurilor episcopale (ortodoxe) a mișcat clerul și poporul. Pe bună dreptate, acum, dușmanii, mai ales acei ai sfântei noastre credințe catolice, bat din palme, își râd și își bat joc de ei – motiv sigur de a’i îndepărta cu totul de la unire.”

În perioada 1701-1761, ortodocși nu au avut un conducător duhovnicesc (ortodocșii care nu s’au unit cu Roma). Pentru apărarea ortodoxiei s’au ridicat o serie de călugări, preoti și credincioși, cum ar fi: ieromonarhul Visarion Sarai (1744) care a fost închis la Viena unde a murit; ieromonarhul Sofronie de la Cioara, care s’a răzvrătit împreună cu țăranii, (1759-1761); credinciosul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului; pr. Moise Maciuc din Sibiu; Ioan din Galeș; ieromonarhul Nicodim; protopopul Nicolae Pop din Balomir; Ioan Oancea din Făgăraș, Tănase Todoran, toti au sfârșit în puscăriile din Austria și Ungaria, așa s’a făcut unirea de bună voie, cum susțin unii…

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl critică pe Atanasie ”mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Nicolae Iorga spunea:

”Din umilința a lui Atanasie a ieșit mântuirea noastră! Fără unirea în credință cu Roma, nu erau școli mari din străinătate pentru ucenici români, aspre în ale învățături…”

Atanasie este hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 și în 15 martie 1701, este hirotonit episcop și i se acordă unele distincții de împărat și devine consilier al împăratului.

Atanasie semnează un document cu 16 puntcte prin care se angajază (Doc.II,vol.2,fila 254-262):

”…eu mă angajez și făgăduiesc, pe credința mea preoțească și episcopală…ele să se înfăptuiască și să fie ținute atât de mine cât și de cei care îmi sunt mie supuși si uniți cu mine în cele spirituale,în orice condiție ar fi ei, să nu le violeze și să le urmeze în mod exact…Promit solemn că voi împărți preoților și laicilor catehismul dreptei credințe în limba valahă…eu nu sunt nici instruit, nici expermentat primesc pe cel recomandat mie în chip părintesc si cu un sfat înțelept drept Teolog și Consilier al meu, un preot romano-catolic…cu începere de azi și pentru todeauna rup orice relație de corespondență și de comunicare și familiaritate cu toți schismaticii și ereticii chear și cu principile Valahiei…”

Episcopul Atanasie nu și’a respectat promisiunile când a fost hirotonit la Bucuresti ca episcop și nici când a fost hirotonit ca episcop greco-catolic, deoarece în iunie 1711, împreună cu protopopi care au întocmit actul unirii, au hotărât întocmirea unui act prin care abjurau (nu mai erau de acord) ”unirea cu Roma” pe motivul că nu se respectă drepturile făgăduite ortodocșilor, fiind considerati „tolerați”.

Acest lucru va persista tot timpul, valahii fiind considerați tolerați. În anul 1713, episcopul unit cu Roma, Atanasie Anghel, moare și scaunul episcopal rămâne vacant aproape 3 ani și este numit episcop Ioan Giurgiu Patachi, preot romano-catolic de rit bizantin, loial împăratului și papei.

În Doc. III din 8 mai 1734: Doc. IV din 24 mai 1734: Doc,V din 11 iunie 1734 și Doc.VI din 6 iulie 1734, Ioan Inocențiu Clain, episcopul greco-catolic a Făgărașului, se adresează cu diferite memorii împăratului, mitropolitului Ungariei și a Transilvaniei și la papa, prin care arată că nu se respectă prevederile cuprinsă în Diplomele leopoldine, valahii să aibă aceleași drepturi ca sașii, secuii sau maghiarii. (Doc.VI din 6 iulie 1734)

Ep. Ion Inocențiu Clain, spunea:

”…Acolo unde slujesc preoți valahi uniți să perciapă zeciuială de la locuitorii valahi…valahii laici ,care prin unire au intrat în sânul bisericii romane, să fie adăugați la starea catolică…nu facem nici un progres: înaintăm cu pas de broască țestoasă sau suntem dați înapoi de’a binelea ca racu…”

În lupta înflăcărată pentru drepturile românilor, după unirea cu Roma, a fost episcopul Inochenție Micu, înscăunat în anul 1732. Pentru memoriile lui, prin care apăra drepturile românilor, a fost chemat la Viena în anul 1744 și amenințat, pentru faptele sale că vrea să strice unirea. Este chemat la Roma în anul 1751 și este silit să renunțe la scaunul de episcop.

În anul 175o în Transilvania erau 543.637 uniți cu Roma și 25.165 care au refuzat unirea cu Roma. După tulburările provocate de trimișii mitropolitului sârb Karttovitz (de care apartinea ortodocși din Transilvania ne uniți cu Roma) numărul uniților cu Roma scade foarte mult și în anul 1759 -1761 are loc răscoala țăranilor ortodocși sub conducerea călugărului Sofronie de la Cioara și la presiunea maselor valahe se ia hotărîrea reânfințării în anul 1761 a episcopiei ortodoxe la Rășinari și pe urmă la Sibiu, a românilor ortodocși care nu doreau unirea cu Roma, dar depindea de mitropolitul Kalovitz, păstor având pe episcopul Dionise Novacovici, impus de Viena și papa. In anul 1864 Episcopia Ortodoxă din Sibiu a fost ridicată la rang de Mitropolie așa cum este și acum.

Grigore Maior, episcop unit cu Roma și consilier gubernial, între anii 1763-1765, spunea Rettegi ”circul în toată țara în toate părțile, îndemn pe români să primească unirea căci se vor elibera de iobăgie și țara întreagă va fi a lor, precum a fost în timpul vechilor romani” dar într’un memoriu din 1784 spunea cu totul altceva. (Doc.LIII din 6 decembrie 1774) – un raport de analiză trimis din Germania, Aulei Imperiale), în raport este descrisă starea de tensiune din Transilvania, provocată de regimul diferențiat al ortodocșilor și catolicilor. (Doc.LI din 08 iunie 1777, Episcopul unit cu Roma, Grigore Maior).

”Nunțu Apostolic să facă demersuri pe lângă Aula Imperială de la Viena, ca schismaticul Sofronie să fie îndepărtat.” (Doc.LVI din 3 mai 1777, trimis din Cluj, Aulei Imperiale)

Prin acest raport sunt descrise disputele dintre ritul grecesc (ortodocși) și celelalte confesiuni, menționând că unirea ar fi făcută ușor dacă nu ar fi „opoziția ereticilor”.

Neînțelegerile dintre ortodocși (care au trecut la greco-catolici) și greco-catolici au persistat. În anul 1782, episcopul unit cu Roma, Grigore Maior, este silit să dimisioneze și în locul lui, a fost ales episcop al Episcopiei unite cu Roma a Blajului și Făgărașului Ioan Bob, care a scris diferite memorii adresate Dietei Transilvaniei și împăratului, prin care arăta situatia românilor ortodocși uniți cu Roma, dar Petru Maior spunea „le face de ochii lumi”.

În anul 1784 (Doc.LIII -arhiva Vaticanului), episcopul Grigore Maior, raportează tensiunile dintre ortodocși care nu au adreat la unire și greco catolicii din Transilvania, spunând că Diaceza este prea mare și nu poate fi bine controlată. Cei care nu au recunoscut unirea se reorganizează cu ajutorul moscoviților.

Gheorghe Șincai spunea:

”Deși nu sunt ecleziastic, în calitate mea de director al tuturor școlilor valahe, fac totuși ceea ce socotesc că duce la propagarea sfintei uniri și într’adevăr, cu mult mai mare înșușință decât dacă aș fi ecleziastic.” (Doc.CXXXIX din 10 decembrie 1785)

În Transilvania, episcopii ortodocsi, erau impuși de stăpânirea de la Viena și Roma, de abia în anul 1810 ortodocși si’au ales un episcop român, pe ep. Vasile Moga, care a luptat pentru drepturile ortodocșilor și în general al românilor.

Ortodocsii chiar dacă au trecut la greco-catolici și’au păstrat credința, dovadă a situației din 1919, după înfăptuirea Unirii din 1 Decembrie 1918, și’au revenit în număr mare la vechea lor credință.

Dar din anul 1700 au contribuit la construcția și întreținerea bisericilor unite cu Roma. Actualii greco-catolici au pretenții că bisericiile sunt ale lor și nu țin cont că înaintașii ortodocsilor de azi, au fost siliți să treacă la cei uniți cu Roma și să contribuie la construcția și întreținerea bisericilor.

În perioada interbelică 7,90 % din populație era greco-catolică fiind răspândită prin Transilvania, Banat și București. După Marea Unire, 1919 uni ierarhi ortodocși, în special Mitropolitul Banatului, Nicolae, au militat pentru ruperea ”unirii cu Roma” în vederea reîntregirii Bisericii.

În anul 1948 prin Decretul 356/1948, greco-catolicii sunt scoși în afara legii. Preoții greco-catolici care doreau să treacă la ortodocși, erau primiți, toate bunurile bisericilor au trecut la alte confesiuni recunoscute de lege, au fost întemnițați cei 6 episcopi și preoții care s’au opus. (Așa au făcut și cei uniți cu Roma împreună cu calvinii și iezuiții, după anul 17oo, bisercile ortodocșilor au fost luate de greco-catolici și preoții care au refuzat să treacă la greco-catolici au fost presecutați, alții au fost întemnițați și și’au pierdut viața prin închisorile din Austria și Ungaria).

După anul 1989, s’a revenit și s’a recunoscut confesiunea greco-catolică.

Tertulian – marele scriitor bisericesc (160?-220?) spunea:

”Martirii sunt semința creștinismului.”

”Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și lupta împotriva Uniației.”

În materialul video următor, doi conferențiari, prof. Ecaterina Alexandru și prof. Ioan Vlăducă au prezentat aspecte importante din viața și activitatea marelui domnitor, precum și modul în care acestea au fost reflectate în documentele istorice ale vremii și în literatură.

De ce era nevoie de uniație?
Îndata dupa trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o actiune energică pentru consolidarea dominației lor. În aceasta acțiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situatie privilegiata în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viata politica. Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbita, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe in favoarea catolicismului. În acest scop au fost inițiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recâștigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiti și’au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolalta. Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, susțin iezuiții, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici, dar mai ales Ștefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordanțe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latina, limbă necunoscută de vlădicii ortodocși. De asemenea, trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neîntalnite în alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie de vreme ce sinodul s’a intrunit în februarie? Despre semnatura lui Teofil s’a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată putând fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Și să nu uităm că la acea dată un eventual sinod se putea ține numai în prezența superintendentului calvin care mai avea înca drept de control asupra Bisericii românești și care, bineințeles, nu și’ar fi dat acordul pentru așa ceva.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s’a spus că exprima hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei, este așa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menționează că românii ai căror semnături se află înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei, DAR CU ANUMITE CONDITII, a căror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului.

Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preoțimea catolică și respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Așadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorința de a scăpa de sub jugul politic-economic-national la care erau supuși.

Nicicând acei semnatari n’au acceptat sa primească dogma catolică, așa cum pe nedrept este scris în transcrierea latinească a documentului. Acest fapt l’a determinat pe Nicolae Densușianu sa exclame:

”Avem înaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Mai trebuie subliniate si următoarele aspecte:

1. lipsa semăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului;
2. lipsa menționarii acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de intrebare;
3. modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adaugate, lipite, precum și erorile privind denumirea localităților românești ridica mari semne de întrebare.

Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod în timpul protestului brasovenilor împotriva unirii din 1701, ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodată loc!

Viitorul episcop Inochentie Micu văzuse înca din tinerețe că promisiunile făcute celor ce vor accepta uniația nu se împlineau. De aceea el va demara acțiuni de mari răsunet pentru dobândirea drepturilor elementare ale românilor. În majoritatea memoriilor înaintate el relata starea de înapoiere în care era ținut poporul român și condițiile grele în care trăia: proprietarii de pământ opreau copiii iobagilor și chiar pe cei ai preotilor de la învățătură; romanii nu aveau dreptul să practice mesteșuguri sau să facă comerț; nu erau primiți în funcții publice; nu aveau dreptul să cumpere sau să moștenească pământ. În schimb erau încărcați cu biruri și cu alte sarcini, erau obligati să dea dijme preoților de alt neam și de altă credință, contribuind în plus și la intretinerea preotilor proprii.

Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s’a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.

Inochentie este primul român care cere ridicarea romanilor la o treapta „superioara” ca fiind a patra natiune in stat.

Însa Curtea de la Viena raspunde:

”Pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n’au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fățiș ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacră…”

Nemulțumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza sia reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l’a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.

De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: „Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat să’mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor”.

Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochenție s’a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns să’și vândă si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit să’și semneze retragerea contra unei mici pensii.

Deși era slujitor al Bisericii, Inochenție Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput’o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau.

Lupta sa împotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de deznaționalizare a Bisericii si poporului roman.

La scurt timp după savârșirea dureroasei dezbinari bisericești a românilor transilvaneni din 1698 – 1701, preoții și credincioșii care îmbrățișaseră uniația și’au dat seama că toate cele promise în diplomele imparatului Leopold I nu erau decât vorbe amagitoare si ca erau amenintati să’și piarda legea stramoseasca.

Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s’a manifestat în diferite forme: prin împotrivirea directă de a imbrațișa uniația; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau să’și mărturisească nestingheriți credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.

Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s’au arătat credincioșii din Scheii Brașovului. În 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, căruia însă i’au platit pe viitor dajdiile vlădicești, pentru ca sa nu le poata face necazuri. În același an, preoții și „gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s’au înfățișat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dând o declarație scrisă că doresc să atârne „în cele sufletești” de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas în această situație și sub urmașii săi, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoții, le trimiteau cărți de slujba sau cuvinte de învațătură.

Marile frământări și lupte pentru apărarea Ortodoxiei au început abia în 1744, când a aparut călugarul Visarion Sarai, român din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat în Munții Tirolului unde a și murit. A predicat împotriva uniației, spunând adevarul despre un lucru încă necunoscut de majoritatea populatiei române.

Agitația provocată de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis să dea o „patentă” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamație care a avut un efect contrar deoarece ea a făcut cunoscută tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost că mulțimea a refuzat să se considere unită sau să accepte pe preoții uniti, lucru ce a dus la numeroase arestări.

Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – însărcinat de împărăteasa Maria Tereza să facă o vizita canonică în Transilvania pentru a face un raport despre starea uniației – în sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credincioși. Data fiind această situatie, Maria Tereza a decis întemnițarea preoților ortodocși care instigă pe credinciosi împotriva uniației, alungarea calugărilor ortodocși din schiturile Scorei, Arpaș și Porcești (între Sibiu și Făgăras), și altele.

În primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea – pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.

În toamna anului 1748, săliștenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s’a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate.

Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in împrejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de’a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Bârsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.

La începutul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s’au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerând libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec în Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Împarateasa Maria Tereza i’a ascultat cu rabdare, apoi i’a aruncat în temnița de la Kufstein, unde au și murit.
În paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, însă fara nici un rezultat.

Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.

Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste „carti” in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri și umiliți atât bărbații cât și femeile. Amenzile în vite, bani și alte bunuri au dus la ruinarea materiala a țăranilor și așa săraci. Aceste „cărți” au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s’au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.

Prin 1756, în fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi. Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze.

Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca.

Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate.

Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s’a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.
Răscoala lui Sofronie de la Cioara

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoti si credinciosi și’au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s’a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar și Maramureș. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere promițând că va dispune înființarea unei comisii care să cerceteze uniația.

Acest lucru a dat un elan și mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l’a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma caruia zeci de sate au părăsit uniația. Era prima biruință!

În aceste imprejurari, împărăteasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de mănăstiri din toată Transilvania. Această acțiune a inceput în 1761 și a continuat în anii urmatori. Prin aceasta, viața ortodoxă era pusa la pământ.

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniați. Ei erau declarati oameni liberi și scutiți de impozite; în plus primeau și o mică diurna. Însa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i’a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, în vârstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul, iar altii au fost spânzurați.

În Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de bătrâni au fost întemnițați pentru că i’au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare.

În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. În Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Țăranii liberi din Țânțari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

Edictul de toleranță

În toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat așa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, să’și zideasca biserica, sa întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligati să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preotilor catolici.

Era admisă si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împaratul își da seama de riscurile pierderii uniației și revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 dă o Patentă de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegându’se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

CONCLUZII
Dacă așa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – „mama noastra” – s’a făcut benevol de ce atâtea proteste și de ce atâtea Edicte de Toleranță care s’au emis in urma acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru dărâmarea zecilor de biserici de catre generalul Bucow?
Tinând seama de viața și lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuvioșii Ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i’a canonizat, hotărând ca ei să fie cinstiți ca sfinți, de vreme ce și’au dat viața pentru apărarea dreptei credințe.

Omilie ținută în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, în care părintele porneste de la aniversarea căderii Constantinopolelui (29 mai 1453- 29 mai 2013), comentând rădăcinile spirituale ale evenimentelor (decăderea morală și mai ales căderea din dreapta credință a bizantinilor, prin tentativele de unire cu Roma eretică, în al carei ajutor lumesc sperau, astfel devenind, pentru vane considerente politice, luptatori împotriva Singurului de la Care le putea veni ajutorul adevărat) și ajunge la observarea modului în care lecțiile trecutului sunt uitate, astfel incat istoria tinde sa se repete, prin raspandirea ereziei ecumenismului, in zilele noastre.

Parintele Theodoros Zisis a reprezentat Patriarhia Constantinopolului si Biserica Greciei în întâlniri interortodoxe si intercreștine. A participat la dialogul cu Vechii-Catolici si cu Romano-Catolicii si la intrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregatirea Marelui Sinod Ecumenic. A elaborat numeroase enciclice ale Patriarhiei Ecumenice, fiind teologul de marca al acestei patriarhii. A respins cu hotarare uniatia (metoda de prozelitism Romano-Catolic) alaturi de teologi Romano-Catolici si Ortodocsi la Freising si Munchen, în iunie 1991.

A atacat Acordul de la Balamand in care se incerca un nou tip de uniatie din partea Romano-Catolicilor (acord ce va fi respins oficial de catre Bisericile Ortodoxe la Baltimore in anul 2000), motiv pentru care va fi oprit de a continua dialogul cu Romano-Catolicii din partea Patriarhiei Constantinopolului, datorită manevrelor diplomatice ale Romano Catolicilor, în întâmpinarea cărora a venit lipsa de conștiință dogmatică a unor înalți prelați ortodocși.

Alaturi de parintele Ioannis Romanidis, este considerat cel mai important teolog patrolog contemporan, cu zeci de traduceri din greaca veche in neogreaca, cu zeci de cărți scrise care au revigorat patrologia din secolul nostru, aducându’i pe Sfinții Părinți aproape de tinerii teologi și făcându’i accesibili tuturor crestinilor ortodocsi, prin traspunerea simpla si obiectiva a învățăturii.

Surse:  Documente din Arhivele Vaticanului, vol. Ierarhi și Mitropolia bisericii ortodoxe din Transilvania și Ungaria, de V.Mangra,1908; vol.Mitropolia Românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, de Valeria Soroștineanu,1916; vol. Istoria Bisericii românești, vol.I,N.Iorga; vol. Cestiuni din dreptul și istoria Bisericii Unite -1893, Augustin Bunea; vol. Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga; vol. Românii în arhivele Romei, a lui I.Dumitru-Snagov; vol. Studii de literatură,1971, Iosif Pervain, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992, Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, cuvantortodox.ro, aurelciceoan.wordpress.com, eresulcatolic.50webs.com

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

”Timpul n’a avut puterea să știrbească forța, nici să slăbească speranța daco-românilor. Rămăsese aceeași rasă, rezistență, răbdătoare, întrucât se consideră nemuritoare: Românul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile României. Mai e și’un altul, aproape la fel de răspândit: Apa trece, pietrele rămân. Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.”  Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine.

Ungaria „mare” nu a existat niciodată decât în minţile înfierbântate ale celor ce confundau o realitate istorică cu o himeră, deoarece ea nu este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, ci este rezultatul artificial al unei decizii birocratice luate în 1867 în urma unor aranjamente de culise. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut acea omogenitate etnică comparabilă cu cea a Principatelor Române.

Nu întâmplător, timp de jumătate de mileniu, regii Ungariei, de origine maghiară, se pot număra pe degete şi asta până la Mohacs, în 1527, când statul ungar dispare, adică, mai precis, dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe alături de Ţara Românească şi de Moldova, cu acelaşi model de organizare politică, cu o istorie milenară comună, ce nu poate fi pusă sub semnul îndoielii decât de către veroşii falsificatori de istorie şi denaturatori de realităţi istorice.

”Transilvania și Ungaria nu s’au confundat niciodată, ele au format totdeauna doua țări diferite”, spunea Szilágyi Sándor în Erdélyország története.

Foarte mulţi ”prieteni” de’ai noștri demitizează masiv la istoria românilor, în timp ce vecinii noştri maghiarofoni se promovează intens și cât mai grandios.

Să demitizăm și noi fastul Ungariei şi cu regii de la Budapesta (Aquincum în antichitate întemeiat de romani, OFEN denumit apoi de majoritatea locuitorilor de origine germană ce au contribuit decisiv la modernizarea si ridicarea lui la statutul său de oraș cosmopolit de mai târziu) și să demontam ce este fals și ce este adevărat din ”măreția” unui popor, ce împânzește și parazitează mediul online cu hărți ce prezintă Ungaria cu până la 10-15 ori mai mare decât au fost ei ca și popor, dacă poate fi admis că exista acest popor așa cum se revendică și nu doar o populație vorbitoare de maghiară – maghiarofoni.

În anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei. În 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), undeva peste 20.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).

Incursiunile lor sângeroase s’au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i’a umilit la Lechfeld în 955. Nu știm câți au mai ramas în viața din fioroșii tâlhari asiatici, dar mai târziu Ştefan Voicu (Vaik) (997 – 1038) unifică populația supraviețuitoare din Panonia și îi creştinează la insistențele Papalitătii.

Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi (vlahi, olahi), sclavoni, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic trib migrator asiatic în Europa.

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de catolică a fost ”coroana” lui şi dacă e parvenită pe filieră catolic-papistașă, este o poveste ce a mistificat sute de ani mințile maghiarofonilor, pe diadema femeiască bizantină scriind clar în litere chirilice, dovadă că este un cadou de la un împărat bizantin, iar cât de maghiar a fost Ștefan (Vajk, ”Vaik Olachis”, Voicu) vom afla doar prin teste ADN, dacă vor accepta autoritățile să redea adevărul posterității.

Într’un articol dedicat primului rege român de pe tronul Ungariei, ”Un român pe tronul Ungariei: ŞTEFAN CEL SFÂNT (997-1038)”, Mircea Dogaru ne istorisește documentat:

”Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege ”de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii ”Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită ”Ultrasilvana” şi, ulterior, şi ”Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – ”Geula” cel Bătrân.
”Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X ”un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare ȚARĂ a românilor, unificată de ”marele şi puternicul duce” (”dux magnus et potens”) ”Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat regnum”) independent! Într’adevăr ”Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia ”Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat ”de Unguar”).
Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui ”Gelu Românul” (c. 901), a cel ”dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivația imediată a agresinii ungare din 1002.
Potrivit gestelor, adversarul lui ”Geula cel Tânăr”, Ştefan ”cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care’i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui ”Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): ”ochii frumoşi şi mari”, ”părul negru şi moale” căzând în ”plete de leu”.
Era aşadar fiul fiicei lui ”Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui ”DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – ”muncă” – ”Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o ”femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi’a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să’şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire ”ducatul Ungariei primului născut” – ”Geysa”.
Tot preferinţele mamei i’au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui ”Geula cel Tânăr”, ”Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele ”Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându’l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că ”Saroldu” – ”Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s’ar putea traduce prin ”Oltul alb” sau ”pământul udat de apa Oltului” (”sar” – ”noroi”, pământ îmbibat cu apă), într’un cuvânt ”Țara Oltului”.
Cum ”Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit’o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să’şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându’i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s’a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de baștină!
Tradiţia ne informează în plus că ”Sarolt” scria cu litere ”morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi’a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, ”Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice (”Vaik Olachis”).
Botezatului Voicu i s’a mai spus în limba poporului pe care avea să’l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi ”Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual!
Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care ”împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l’a rebotezat ”Ştefan” şi i’a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – ”TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).
De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. ”Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că ”Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei ”Sarlot” – românul Iuliu (”Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).
Aşadar la 1002-1003 s’a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în ”Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul ”Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra ȚĂRII Româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Ștefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinaști raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi’a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici maghiari. Carol Robert de Anjou s’a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s’a născut la Nurenberg, Iancu (Ioan Românul) de Hunedoara era român şi tot aşa, regi care nici nu știau maghiara, poate.

După 1526 regatul Ungariei a încetat să existe, capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc. Pretenţiile la coroana atribuită Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi slavi, cumani, turci, nemți, geți (olahi) și maghiari, vreme de 500 de ani pe tronul de la Buda s’au perindat nobili de diferite naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie`otomana si austriacă.

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

– Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.

– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexări recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

– Din corespondenţele politice ale timpului rezultă clar că politicienii de talia lui Iuliu Andrassy, condamnat la moarte în contumacie în 1849, au ajuns încă în 1861 la concluzia că Ungaria fără dinastia ei habsburgică şi fără ajutorul Vienei nu se mai putea menţine în faţa ofensivei principiului naţionalităţii. Tot atunci, alţi lideri unguri au afirmat categoric că dacă se reeditează gafa din 1848/1849 şi se va vărsa iarăşi sânge austriac şi maghiar ”valahii” din Ardeal şi Banat, bucuroşi de breşa creată, vor trece la acţiuni, se vor uni cu cei de peste Carpaţi şi îşi vor realiza visul lor de a făuri ”Daco-România”, teama lor de acum doua secole s’a dovedit indreptățită și a rămas ca o rană adâncă pentru cei ce nu se’mpacă cu ideea ca imperiile sunt demult apuse.

În 1848 – 1849 au căzut 40.000 de români, 25.000 slovaci, 100.000 de sârbi etc. pentru ca fiii acestor naţiuni nerecunoscute politic să nu constituie simple umpluturi sau lipituri la cea civilă maghiară – singura promulgată de parlamentul pestan – iar provinciile lor strămoşeşti Transilvania, Slovacia, Voivodina, Croaţia etc. să nu devină tot atâtea părţi integrate ale statului naţional maghiar unitar, care în fond a fost multinaţional şi poliglot deoarece ungurii au format minoritatea şi nu majoritatea cetăţenilor.

Dar conflictele majore dintre centralismul maghiar de stat şi mişcările naţionale autonomiste ale slavilor şi românilor din 1848 – 1849 au dovedit clar că dacă nemaghiarii au fost gata să moară pentru a nu fi topiţi în altă naţionalitate, deci în ungurism, ei au pregătit conştient condiţiile pentru ca în viitor urmaşii lor să fie cetăţenii propriei naţionalităţi.  Iar dacă au căzut pentru ca provinciile lor etnice strămoşeşti să nu fie integrate într’un stat centralizat maghiar unitar străin de etnia lor, ci să fie şi să constituie state autonome protectoare ale acesteia, au deschis de fapt pentru un viitor mai favorabil perspectiva de a deveni tot atâtea părţi integrate ale statelor naţionale unitare proprii.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent, iar Transilvania alege să se unească cu România. Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.

OPINII
Ungaria nu a existat ca stat politic, decat de la 1918 si Tratatul de la Trianon, Ungaria in trecut a fost un stat apostolic si nu politic, a fost vasal papalitatii, pașalac turcesc si provincie austriaca facand parte din Imperiul Hasburgic. Ungaria este stat politic acum, nu atunci. De asemenea, Ungaria mare nu a existat niciodata.

Turcia ar avea motiv să revendice provincia lor, Budin Eyalat (Panonia), care a fost pașalâc turcesc? Nu, pentru că a fost pierdută în fața austriecilor, iar elementul etnic turcic nu exista. Ungaria are dreptul să revendice Transilvania? Nu, deoarece nu i’a aparținut niciodată, chiar dacă a avut administrație pe teritoriul ei dupa 1867.

Ungaria mare nu a existat !

Istoric așa este ! Este scornită doar de mințile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, intr’un birou, în urma unor intrigi și aranjamente de culise. Unde a fost jertfa ungurilor de la 1867? Ungaria așa zis mare nu a fost o realitate istorică, implinită printr’un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s’a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani! Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie.

Unde este jertfa ungureasca la 1686?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază Romania cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne’am ferit să facem caz, că în armata care i”a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformasera Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armata nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Niciunul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turceasca, nu s’a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într’o jumatate de mileniu!

Asta până la Mohaci, în 1526, când statul ungar dispare.
Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continua să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1526? Simplu. Pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla in aceeași situație cu Moldova și Țara Românească, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne’au condus și reprezentat pe noi! S’o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să’ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i’ar indreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros…

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgența trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom inchide gura celor care și’au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ținem totuși să punem o întrebare bravilor noștri detractori maghiari: Câți sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al caror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii și câți sunt maghiarii cu nume românizat?

Este nevoie, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odata și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor, cu atât mai mult cu cât peste 75% din cetățenii unguri nu știu să indice pe hartă Transilvania.

Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a românilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm sa verifice situația din satul Buia, unde s’au născut cei doi mari matematicieni Farkaș și Janos Bolyai.

Un istoric din Sibiu, care a demonstrat ca tatăl, Farkaș din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkaș, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la romanii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să’și susțină ipoteza, adevărul!… Sa’l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă in lume teafar, întreg, nemăsluit!

Același exercițiu nu ar strica să’l facem și cu ceilalți vecini, întrebandu’ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i’au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoștință din partea acestora!…

Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscam nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându’i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s’a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci.

Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le’a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s’a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!…

Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplange la nesfârșit dispariția granițelor care apartineau altora, adica habsburgilor?!

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situației?! Pâna la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.

Abia dupa Trianon, ungurii s’au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativa a politicienilor și a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiara, suverană și independentă pentru prima oaăa dupa 400 de ani?

Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimită la București o delegație, de trei conți maghiari, care i’au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Bratianu ca Ungaria să se lipească la România, într’un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le’a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S’au simtit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s’o apuce!

Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberati din asa zisa robie: s’au trezit si ei dintr-odata neasistati si s’au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l’au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa. Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mâna cerșindu’ne întovărășirea?!

Unde era dorul de libertate și neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari? Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul român.

Nici în toata Europa nu gasești multe popoare care s’au învrednicit de o asemenea performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării. Nu intamplator românii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni adevărați, ne’am abținut să popularizăm, să mediatizăm și să comentăm! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr!

LIMBA MAGHIARA ȘI ORIGINEA EI

Conform ipotezei acceptate de cei mai mulți cercetători, ungurii își au originea într’un grup de ugrici care, pe la începutul mileniului I î.Hr., a rămas în regiunea cursului superior al fluviului Obi (la est de munții Urali), după ce alt grup din acest popor a migrat spre nord. Tot atunci se consideră că începe istoria limbii maghiare, cu desprinderea sa din grupul limbilor ugrice.

Începuturile limbii maghiare se leagă de momentul separarii triburilor vorbitoare de fino-ugrică, în mai multe ramuri. Înainte de migrarea triburilor spre Europa, limba fino-ugrică a fost semnificativ marcată de limbile iraniene (din sud-vestul Asiei) și de limbile turcice/turce (vorbite pe un vast teritoriu din vestul Chinei). Influența turcă devine și mai puternică după secolul al VII-lea, când triburile lor intră sub autoritatea regatului Kokturk (”turk” însemnând ”puternic”), triburi care, ajungând în Anatolia, vor pune bazele statului turc de mai târziu. Aceștia au fost primii nomazi din Asia care și’au ”creat” prin copiere o scriere – runele turcești (”rune” – semne, similare literelor, asociate unor sensuri diferite) – după modelul cărora ungurii au conceput ”runele ungurești” – încrustate, la început, în lemn sau în piatră fiind niște litere luate de la băștinașii locurilor pe unde treceau.

Se estimează că în această perioadă vocabularul limbii este de aproximativ 25.000 de cuvinte, dar începe să se îmbogătească cu împrumuturi din limbile turcice și limbile permice. Devenind crescători de animale nomazi, ungurii încep să migreze spre sud-vest. Pe la sfârșitul mileniului I, ei se găsesc la vest de Urali, în regiunea fluviului Volga și a afluentului său Kama, pe teritoriul de astăzi al Bașkiriei.

Pe la anul 400 d.Hr., ungurii se așează la nord-vestul Mării Negre, unde sunt puternic influențați de popoarele turcice, atât pe plan genetic, cât si pe plan lingvistic. În secolul al VII-lea ajung sub stăpânirea primului stat turc. Probabil în această perioadă au primul contact cu scrisul, sub forma runelor turcice. Pornind de la acestea, își creează și ei o scriere, numită ”scrierea maghiară veche”, sau ”runele maghiare”, în secolele VII-VIII, folosite în inscripții încrustate în lemn sau piatră până pe la anul 1850. În această perioadă, fiecare trib își are dialectul său. Vocabularul continuă să se dezvolte prin împrumuturi turcești, din domeniul vestimentației, al agriculturii, al viticulturii etc.

Se consideră de către unii specialiști că limba maghiara actuală veche de peste 1000 de ani, aparține grupului de limbi uralice, ramura fino-ugrică, așa cum sunt și finlandeza și estona (limbi oficiale în respectivele țări din apropierea Mării Baltice – Finlanda și Estonia). Acestea nu fac parte din familia lingvistică pelasgo-getică europeană, din care au evoluat aproape toate celelalte limbi din spațiul european. De’a lungul istoriei sale, maghiara a fost puternic influențată de limbile turcă, slavă și, într’o mare măsură, de limba română.

În prezent, este vorbită de aproximativ 10-12 milioane de persoane în întreaga lume, dintre care peste 9 milioane înseamnă populația Ungariei, iar restul reprezinta etnici maghiarofoni din Austria, Serbia, Slovenia, Slovacia, Croatia, România.

”Magyarország” este ”Țara maghiarilor” (”Ungaria” este un termen provenit, probabil, din turcescul ”On-Ogour”, care înseamnă ”Zece săgeți”), iar pentru a numi limba se folosește cuvântul ”maghiară”, și nu ”ungară” care este un termen corect doar pentru a numi națiunea maghiarilor.

Cu peste zece secole în urmă, triburi nomade, plecând din Asia și poposind o vreme în estul Muntilor Urali, animat de spiritul aventuros, specific vechilor populații asiatice, s’a așezat (împreuna cu cateva triburi de cumani – populatie considerată turcică, venită tot din Asia) în șesurile fertile de dincolo de Dunăre în Panonia, așa cum era inițial recunoscută. Abia mai târziu după sedentarizare si expansiunea din Alfold la est de Dunare (în partea vestica a României de astăzi), Câmpia Panonică a fost redenumită pe hărți, prin extensie, pe ambele maluri ale Dunării. Aveau un conducător – Arpad – care i’a facut să’și impuna autoritatea în spațiul pe care l’au ocupat. Abia peste ceva timp, Ștefan I, pune bazele Regatului Ungar, creștinând pe maghiari și populațiile din Panonia, slavi, geți și construind, cu tenacitate, bazele unei societăți civilizate (a eliberat sclavii creștini, a construit școli și biserici, a adus din diverse părți ale Europei oameni învățați, pentru a contribui la progresul regatului său).

Perioada maghiarei vechi (896 – 1526)

La sfârsitul secolului al IX-lea, ungurii pătrund în bazinul Dunarii, unde își întemeiază primul stat propriu. Limba lor începe să fie influențată de limbile noilor vecini. dar în special a acelor printre care s’au așezat. În anul 1000, ungurii se creștinează și se înființează regatul apostolic al Ungariei. După secolul al X-lea, odată cu pătrunderea maghiarilor în spațiul rumânesc din bazinul Carpatic, influențele din partea limbii slavone și rumâne devin mai puternice. Mai mult, creștinarea, în rit catolic, marchează și începutul culturii scrise a maghiarilor, dar în limba latina care era, de altfel, limba oficială în perioada Evului Mediu. Primul text în limba maghiară (și primul într’o limbă considerată fino-ugrica), păstrat până astăzi, este un discurs de înmormântare, urmat de o rugăciune – Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru și rugăciune) datând din perioada 1192-1195, tradus și în limba latină, descoperit, în 1770, de György Pray (de unde și numele documentului – ”Codex Pray”).

Perioada maghiarei medii (1526 – 1772)

Această perioadă începe cu bătălia de la Mohács, în urma căreia Ungaria își pierde independența și devine pașalâc turcesc. Au loc mișcări importante de populație, iar dialectele se influențează reciproc. Limba acestei epoci nu mai diferă esențial de cea de astăzi.
În secolul al XVI-lea, literatura în limba maghiară este deja foarte bogată. Apar primii poeti importanti, Sebestyén Tinódi Lantos si Bálint Balassi. În spiritul Renașterii, care pătrunde în Ungaria pe vremea lui Matei Corvin, odată cu tiparul, apar traducerile numite ”umaniste” ale Bibliei.

Perioada maghiarei moderne (1772 – 1920)

Această perioadă începe odată cu Iluminismul, al cărui act de naștere se socoteste a fi piesa în versuri Ágis tragédiája (Tragedia lui Agis), de György Bessenyei, apărută în 1772. Epoca se caracterizează prin mișcarea numită de ”înnoire a limbii”, la care participă aproape toți cărturarii, în frunte cu Ferencz Kazinczy (1759 – 1831). Este o mișcare de maghiarizare a limbajului vieții spirituale, pentru a adapta limba la viața modernă, prin crearea cuvintelor maghiare adecvate culturii materiale și spirituale a vremii. Aceasta se face prin derivare cu sufixe, derivare regresivă, compunere, contragere, calc, adoptarea unor cuvinte dialectale și arhaice. Totodată se impun și unele criterii estetice în redactarea textelor, în numele unui ”stil elevat”. Adepții înnoirii limbii, numiți ”neologi”, sunt combătuți de tradiționaliști, numiți ”ortologi”.

Perioada maghiarei contemporane (începând cu 1920) când Ungaria devine pentru prima oară stat cu statut politic.
Această perioadă începe cu stabilirea granițelor statului ungar la dimensiunile actuale și divizarea comunității lingvistice. Evoluția limbii se caracterizează prin diminuarea importanței dialectelor și lărgirea extraordinară a comunicării orale și scrise.

Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din cuvinte moștenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu si 5% cuvinte de origine necunoscută. Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavonă (27%), urmate de cele de origine românească (25%), germană (17%) si turcică (16%), dar mai sunt și din limbi iraniene, din limbi romanice (italiană, franceză) și din limba engleză.

Și calcurile sunt un mijloc important de îmbogățire a lexicului maghiar. Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjectii, cuvinte onomatopeice, creații expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare si compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.

Dialectele limbii maghiare

În limba de astăzi există variante regionale, dar cu foarte mici diferențe între ele – alföld, csángó, dialectul vest-danubian, maghiara nordică, maghiara nord-vestica, székely, toate aceste dialecte fiind influețate de limbile populațiilor băștinașe. Structura fonetică a limbii maghiare trece prin numeroase schimbări, devenind mult mai bogată și mai asemănătoare cu forma de astăzi. Sistemul gramatical prinde contur și limba începe să fie ”normată”, standardizată. Standardizarea limbii continuă în secolele al XIX-lea și al XX-lea, diferențele dintre variantele locale devenind din ce în ce mai mici. În anul 1920, după semnarea tratatului de la Trianon, Ungaria susține nefondat că a pierdut 71% din teritoriile detinute si 33% din populatia vorbitoare de maghiară, nedeținându’le Ungaria, ci Imperiul Habsburgic. La sfârșitul anilor 1970 se formează un nou dialect, hungoveris, o combinatie de maghiară și slovacă tradițională, popularizată de cultura punk. Variantele acestui dialect au disparut complet pe parcursul anilor.

În România, în prezent din date statistice rezultă că trăiesc peste un milion de etnici declarați maghiari, cei mai mulți în județele Harghita și Covasna, deși se știe că aceștia în marea lor majoritate nu sunt de etnie de origine maghiară, secuii. Secuii reprezintă aproximativ 40% din grupul minoritar, grup etnic de limbă maghiara, colonizați în Crișana în secolul al XII-lea, pentru a proteja la est regatul apostolic ungar, inițial în zona Bihorului, apoi a Sibiului, în final mutându’se în curbura Carpaților împinși de sașii colonizați la Sibiu. Unii consideră că sunt huni (populație turco-mongola) maghiarizați, alții susțin că sunt avari scăpați cu viața din confruntarea cu francii, din anul 805, și care s’au refugiat în Carpați.

Ipoteza acceptată de majoritatea istoricilor maghiari este că secuii sunt maghiari a căror existența a fost oarecum izolată de a celorlalți, ceea ce ar explica profilul cultural distinct al acestora. În realitate, obârşia secuiilor nu s’a putut stabili cu precizie nici până astăzi, ei fiind consideraţi de diferiţi istorici, ba urmaşi ai scyţilor, ba ai bulgarilor, ba ai gepizilor (popor de neam geto-germanic).

Aceşti secui care, de fapt, nu erau un popor, ci mai degrabă o ”clasă socială”, o profesie (paznici de graniţă), au reuşit ca, prin evoluţia lor în mijlocul românilor (de la care au împrumutat alfabetul), să devină elementul dominant în cele trei judeţe marginale (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), la care se adaugă şi o porţiune din judeţul Mureş, iar masa băştinaşă de români, mult mai numeroasă, a dispărut aproape în întregime, nereuşind să’i asimileze pe secui.

De asemenea, trebuie recunoscută și realitatea că de la un număr relativ mic de minoritari care au fost mutați la granița Transilvaniei autonome, în timp prin catolicizarea localnicilor români, aceștia pe arealul actualelor două județe mulți români și’au abandonat limba. Cantonaţi într’o regiune redusă ca suprafaţă, siculii (secuii) au reuşit să dea acestui străvechi pământ românesc aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, folosindu’se de diferite mijloace pentru a’i deznaţionaliza pe români, precum înzestrarea cu pământ a celor ce acceptau maghiarizarea şi religia catolică, excluderea din viaţa politică, distrugerea bisericilor ortodoxe şi mazilirea preoţilor ortodocşi, confiscarea averilor nobililor români, interzicerea botezării copiilor români în rit ortodox.

La ultimul recensământ din 2011, cu excepția a câtorva sute de etnici secui, restul s’au declarat maghiari. Coexistența maghiarofonilor cu românii a făcut ca, din limba româna, să existe  imprumuturi lexicale în limba maghiară, iar astăzi cuvinte care fac parte din vocabularul fundamental al limbii române – oraș, gând, chin, fel, hotar, neam, seamă, vamă, să devină obiect de dispută al lingviștilor maghiari și români.

Într’un articol publicat în Noua Revistă Română, Gabriel Gheorghe, reușește să rectifice eroarea atribuirii etimologiei cuvântului – neam – limbii maghiare, dar și a altora:

”Un vechi dicton spune: audiatur et altera pars (să se asculte şi partea cealaltă) adică, pentru ca TVR să capete audienţă, să creeze interes, ar fi de dorit să programeze dialoguri de idei, scăpărătoare, nu monologuri teziste, fără sare şi piper. În cele de mai jos, vom ilustra un astfel de caz.

Aceşti lingvişti minunaţi, cu ideile lor zburătoare, pot aduce orice, de oriunde, inclusiv de unde nu există.

Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din A magyar nyelv történeti – etimológiai szótára (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), DEM, Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881.

În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin câteva sute de ani mai devreme. Iată câteva exemple:

a) – în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;
b) – în Codicele Voroneţian , sec XIV – XVI;
c) – în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 – 1561;
d) – în Palia de la Orăştie, 1581 – 1582;
e) – în Noul Testament de la Bălgrad, 1648;
f) – la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori, la Ion Neculce de 17 ori etc., ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.

În continuare, DEM scrie: Román eredetu (de origine română !)

La fel găsim şi în excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek  története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351, al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Bakos Ferenc.

Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Bakos Ferenc greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.

Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate – că românescul neam ar proveni din maghiarul nem – un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într’o lucrare publicată în volumul colectiv Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 – 854, dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem.

Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR  e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.

Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care’i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să’l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărât al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că:

”în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, n’a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÂNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE ” (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.

Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decât au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru câteva sute de cuvinte româneşti.

În dicţionarele româneşti, câteva sute de cuvinte sunt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals. Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nicio metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, ”metoda” lui Cihac era: şi în maghiară, deci din maghiară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinând, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decât cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă  mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decât acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s’au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).

Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann  şi Felix Colson, ca şi la Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.
Iată o comparaţie grăitoare:

Nr crt Cuvânt românesc _________Echivalente_____________
Elină                  Greaca modernă
Etimologie în Dex
  1  oleacă Ó l í GOV – nu
multe
Ó l í Gov   (oligo) NGR: olighaki
  2 strachină ö Strakon -écuelle
cit. (o) Strakon
gabaqa
(gavata)
NGR. ostrákinos
  3 grădină Agrid í este – mici
domenii
khpoV
(Chepos)
bg.,scr. grădina
  4 căuc,
căuş
kaukh – á să bea sesoula ing. * coadă (T gaură )
 5 mândrie p Ó noiembrie -peine slab dusareston sl. ponosu
( după Cihac )
 6 pîrpăli (perpeli) purpolev așteptare grijuliu
auprčs foc
tsigarizw
          o prăji
bg. pripalja
scr. pripaliti
 7 spân interval Ó V – proprietate naturală
rellement
în stare de faliment două Barbe
de control O V ani. * spanus
 8 dig coloane keyelh de ani. * stypus
 9 Baros Barov gravitate,
greutate
Bárová  (cit. Varos) voi. Baros
10 pussies pistiV – garanție,
care este un semn
de încredere
? Nu figurează în Dex, DLRM, D.A,.
ca şi cum n’ar fi cuvînt al limbii române.
Cihac îl dă ca slav.

(*) – cuvînt neatestat, presupus.
Din succinta comparaţie de mai sus, rezultă:

1) Între greaca veche şi română se găsesc zece identităţi sau similitudini apropiate, în timp ce între greaca veche şi greaca modernă nu apar decât două.
Chiar dacă eşantionul analizat nu este suficient pentru a justifica concluzii absolute, el oferă începuturi de probă, care, prin extinderea cercetării, pot duce la astfel de concluzii.

2) Cihac este neconsecvent cu sine însuşi: dacă româna e mai veche decât franceza, italiana, portugheza, spaniola etc. – ceea ce este exact – iar acestea sunt mult mai vechi în Europa decât limbile slave, greaca modernă, bulgara, maghiara etc., cum s’ar putea ca un cuvânt român, care se găseşte şi în latină, în elină sau în limbile zise neo-latine, să provină în română din maghiară, din bulgară, din limbile slave, din greaca modernă chiar? Această greacă modernă este o limbă târzie, în care puţine cuvinte eline se pot găsi. Oricum, numărul de identităţi sau similitudini în limba populară este mai mare între română şi greaca veche decât între greaca modernă şi greacă veche.

3) Referitor la cuvintele din lista de mai sus, ponos – identic, ca formă şi înţeles, în română şi greaca veche, necunoscut în neogreacă, cum să fi ajuns în română din slavă (?), aşa cum susţine Institutul de lingvistică din Bucureşti (I.L.B.)? Slavii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie la finele sec. VI d.Hr., la circa 1000 de ani după dispariţia ultimelor urme de greacă veche.
Admiţând că ponos ar fi cuvânt slav, deşi nicăieri nu se găseşte o astfel de dovadă, cum l’ar fi putut, şi pe ce cale, comunica lui Homer (sec. IX î.e.n.), lui Pindar (sec. V î.e.n.), lui Platon (sec. V – IV î.Hr.) etc. și, apoi, din care limbă slavă ? Pentru că, în cehă, slovacă, în bulgară, în polonă, cuvântul nu apare. În sârbo-croată, găsim un cuvânt ponos, dar care înseamnă mândrie, fală, iar, în rusă şi ucraineană, acelaşi cuvânt înseamnă diaree, dezinterie.
Fără probe extralingvistice, nu se poate spune nimic despre acelaşi cuvânt prezent în două idiomuri diferite.

4) În legătură cu cuvintele populare comune între română şi elină, istoria aduce o probă zdrobitoare: vechii greci – şi anume toţi (ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii) – pleacă, cel mai probabil din Spaţiul Carpatic, începând din mileniul II î.e.n. (v. recent P. Lévčque, Aventura greacă, vol. I, p. 25-26, dar şi alte surse). A doua ipoteză din P. Lévčque – plecarea din stepele nord-pontice – cade pentru că acea zonă nu are sare şi, de fapt, reprezintă zonă de extensie a Spaţiului Carpatic. Rămânerea la etimologiile lui Cihac este inacceptabilă azi.

5) Baros, care apare cu acelaşi înţeles în română şi’n greaca veche, nu şi’n greaca modernă – unde găsim un  echivalent varos, varea, varia(?) – este dat de către Dex din ţigănescul baros.

Existau ţigani în Europa în momentul în care se mai folosea greaca veche ?

Istoria nu i’a descoperit încă, iar Selwyn Gurney Champion, în Racial Proverbs, Londra, 1938, p. 469, spune: Romany they were originally Hindu. The last emigrants from India, they arrived in Constantinople in the beginning of  the fifteenth century.
Dar, mai mult, graiul ţigănesc nu cunoaşte acest cuvânt. Atunci, poate da cineva ceea ce nu are?

Cu regret constatăm că lingviştii români se’ncontrează frecvent, dacă nu chiar îl infirmă pe Aristotel, gigantul, titanul.

Lecturat cu  v  (vita) – după pronunţia din greaca modernă, în loc de b (beta) – cuvântul a ajuns şi în maghiară ca varos ş oraş ˆ locul de unde se exercită puterea, autoritatea, unul din sensurile lui baros în greaca veche: unde stăteau baros(anii), cei puternici, grei, locul unde se găsea un senior, de unde se exercita autoritatea.

În Europa, var ş oraş, localitate, este foarte răspândit. Deci cuvântul nu a pătruns numai în maghiară, ci, făcând parte din limba primară a Europei, se găseşte în multe alte idiomuri.

Numai cu titlu de exemplu:

Var – departament în sudul Franţei;

Varades – oraş în Franţa;

Varese – oraş în Italia;

Varazdin – oraş în Yugoslavia;

Bar – oraş din fosta URSS;

Bari – oraş în Italia;

Karlóvy vary – localitate în Cehia.

În România, există numeroase localităţi şi cu var şi cu bar, toate având aceeaşi origine.

În India, Hard/var şi d’une ville située au point oú le Gange débouche dans la plaine (Dict. sanscrit  – fr., p. 884).

Pe maghiarul varos, Cihac îl dă ca etimon pentru oraş, iar Dex reproduce acest urechism.

6) Din cele dinainte, rezultă o concluzie importantă: mărturie despre cum se pronunţa în elină depune româna, iar nu greaca modernă. Această constatare nu poate fi infirmată în nici un fel, fiind verificată în numeroase cazuri.

Iată o sumară comparaţie:

    În română        În elină  În greaca modernă
Baros Baros rupe
Comparație Barbaros varvaros
bibliotecă Bibliotecă vivlioteke
borborosi borborizo vorvorizo

Pentru alte exemple, v. Chassang, Dict. Grec – Français, p. 110.

Cum s’ar putea explica identitatea pronunţiei între greaca veche şi română, dacă aceste limbi n’ar fi fost înrudite şi concomitente?

Dacă baros ar proveni din graiul ţigănesc, cum se susţine, fără justificare, în Dex, limbile ”occidentale ar trebui să considere pe baron, foarte frecvent în franceză, engleză etc., de origine ţigănească, ceea ce ar confirma pe R. L. Turner (A comparative Dictionary of the Indo-Aryan Languages, Oxford, 1962), în care engleza, spaniola, italiana, ungara, bulgara etc., etc., sunt considerate ”subdialect of European Gypsy”, afirmaţii la care nu putem subscrie.

7) Stup – pe care’l găsim în elină şi în sanscrită (stupa) cu acelaşi sens – este dat de Cihac ca provenind din slava veche, dar, în bulgară, rusă, scr., slovacă şi polonă, cuvântul nu figurerază. Greaca modernă are alt cuvînt.
Nu ne miră acordarea de ”naţionalităţi” arbitrare unor cuvinte de către Cihac. Vestitul Fr. Miklosich, în al său Lexicon Palćoslovenico-Graeco-Latinum,  consideră cuvântul Crăciun ca aparţinând limbilor rusă, bulgară, cehă şi maghiară, în care este cunoscut numai de populaţia română din aceste ţări, iar, în română, unde este de uz general, nu’l găseşte, deşi acesta este un cuvânt exclusiv românesc, iar sărbătoarea pe care o numeşte vine din epoca bronzului şi nu se mai găseşte la nici un alt popor, celelalte popoare europene având ca echivalent o sărbătoare a naşterii, instituită în sec IV d.Hr.

8) Strachină – cu proteza o -îl găsim în greaca veche, nu şi în greaca modernă. Totuşi, Dex aduce cuvântul românesc dintr’un neogrec ostrakinos, pe care dicţionarele greceşti nu’l menţionează. S’o fi ştiind la Institutul de lingvistică din Bucureşti mai multă greacă modernă decât la Atena ?!

9) Pentru grădină, iar o similitudine cu greaca veche, pentru care greaca modernă are alt cuvînt (chepos), Cihac dă – şi Dex reproduce – o etimologie fantezistă (din bulgara gradina ), deşi în franceza veche găsim gardenu, din care a rezultat jardin, engl. garden etc.
Ar fi greu de imaginat cum ar fi putut să dea bulgara un cuvînt unei limbi dispărute înainte ca ”bulgara” să se audă în Europa !

De fapt, bulgara veche este o limbă dispărută, din familia altaică, ramura turcică, formată în sec. VI – VIII, foarte puţin cunoscută (subl. ns.), al cărei nume a fost preluat (?) de o limbă neturcică (şi anume – slavă) – bulgara actuală (o parte din bulgarii de pe Volga s’au stabilit în sec. VII  în Balcani, unde au fost slavizaţi). Singura reprezentantă actuală a subramurei bulgare din familia altaică este limba ciuvaşă

(Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Mică enciclopedieLimbile lumii, Buc., 1981, 373 p.)

Cum ar putea o limbă necunoscută să fi împrumutat cuvinte din lexicul fundamental unei limbi primordiale, cu o vechime de cel puţin cinci milenii ?! Chestiunea devine şi mai stranie când se află că necunoscuta bulgară ar fi împrumutat cuvinte în lexicul elinei, dispărută înainte ca limba bulgară să existe.

Dacă aceste afirmaţii ale lingviştilor români ar avea vreo tangenţă cu realitatea, ar trebui ca măcar unele din cuvintele pe care inexistenta bulgară le’a şi ”împrumutat” în Europa, chiar şi unor limbi dispărute, să se găsească în limba ciuvaşă, ruda ei apropiată.

S’a făcut această dovadă ? Oricum ea nu este menţionată.

Iată şi altă minune a lui Cihac: puţă – parties naturelles de l’homme et de la femme (sic !), vol. II, p. 301, ceea ce arată câtă română ştia Cihac.
Acest defect de înţelegere este ”ştiinţa” dominantă ( !) în Dex..

În realitate, bulgara, dacă a existat, a dispărut în 1014 – 1018, când Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025) i’a lichidat pe bulgari (erau mongoloizi şi uşor de reperat). O limbă nu dispare decât prin dispariţia celor care o vorbesc.
Chiar dacă i s’a spus ”bulgară”, populaţia de la sudul Dunării nu şi’a schimbat nici compoziţia, nici caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid nu se mai întîlneşte în Bulgaria. Aceasta este, probabil, explicaţia pentru realitatea existenţei a 38 % cuvinte româneşti în bulgară.

Acad. Vladimir Georgiev spune textual:

”De nombreux éléments lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs. Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine, mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites: dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus élevé. (Le problčme de l’Union linguistique balkanique”,

în Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p. 10).

Această realitate este confirmată de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera Împrumuturile lexicale româneşti  în graiurile limbii bulgare, 1977, rod a 10 – 15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi cercetărilor întreprinse în această privinţă începînd cu 1783 pînă în prezent, adică pe aproape 200 ani. Teza indică prezenţa a cel puţin 500 cuvinte româneşti populare în graiurile limbii bulgare (din circa 800, cât conţine un lexic ţărănesc curent).

Cu toate acestea, pentru prezenţa lexicală românească în idiomul bulgar nu există un studiu cuprinzător, în genul celui realizat de profesorul budapestan F.Bakos referitor la prezenţa lexicului românesc în ungară (op. cit.).

Cartea prof. Bakos nu apare pe un teren gol. În Introducere, îi citează pe cei care s’au ocupat înaintea sa de raporturile lexicale româno-maghiare.

În 1816, Sámuel Gyarmathi, în Vocabularium, publicat la Viena, menţionează prezenţa unor cuvinte româneşti în maghiară.

În 1877, Edelspacher Antal publică o monografie – Rumun elemek a magyar nyelvben – dedicată prezenţei lexicale româneşti în maghiară. În acest studiu de pionierat, sunt menţionate 124 cuvinte.

Între 1893 şi 1901, Szinnyei József, într’un dicţionar de regionalisme, înregistrează 340 cuvinte româneşti, dar, în 1912, Stefan Damian adaugă glosarului lui Szinnyei încă 200 cuvinte.

În 1942, Géza Blédy, în Influenţa limbii române asupra limbii maghiarestudiu lexicografic, înregistreză aproape 600 cuvinte româneşti în limba maghiară.

Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvântului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspândite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvântul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspândirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.

Într’o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.

După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.

În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începând din secolul XIV.
De exemplu, primele cuvinte româneşti, pe care autorul le găseşte atestate, sunt:

  Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
   1  1331  Csergő  cergă  Din bg., Scr. Cerga
cf. MAGH. cserge
   2  1313  coș  Coșar  Din bg., Scr. coș
   3  1387  krajinik  crainic  Din UCR. convențională

Cergă figurează în vorbirea populară a unor vlahi la începuturile sec. XII, la Demetrios Chomatianos, (Fontes IV, p. 84) şi e cuvânt de uz curent în greaca modernă.

În sec. XV, se găsesc atestate (exemple):

Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
  4   1462  bici   pupici  Și. Nici.
  5   1458  berbécs   berbece  lat. berbexvervex); de fapt, în
latină, berbex e îndoielnic, iar
vervex, -cis ş oaie  la Cicero.
    6   1405  Csobán   cioban  Religia tc. Coban (*)
    7   1488  Gargya   gard  cf. ing. gard , SLV. GRADU
    8   1496  kaliba   colibă  De col. cabană
    9   1438  kalugyer   călugăr  Din sl. kalugeru (
  10   1405  katrinca   catrinţă  Din simplu. katrinca (**)

(*) În legătură cu etimologia din Dex, avem de făcut cîteva observaţii:

a) – Cum lingviştii maghiari susţin că limba maghiară are caracter turcic, dacă cioban ar veni din turcă (cf. Dex), ar fi trebuit să se găsească mai curând în ungară, astfel că nu mai era nevoie de o preluare din română.

b) – Cuvîntul cioban, însă, nu este turc, ci ”persan”, de unde a intrat şi în turcă. Dar persanii provin din Spaţiul Carpatic, astfel că este vorba de un cuvânt carpatic, în niciun caz turcic.

c) – La Pliniu (23 – 79 d.Hr.), găsim (……) cebanus caseus, un fel de caş (preparat de ciobani ?) care se aducea din Liguria unde turcii n’au ajuns niciodată.

(**) În ce priveşte catrinţa, în Dex găsim:

”Obiect de îmbrăcăminte din PORTUL NAŢIONAL AL FEMEILOR ROMÂNCE (subl. ns.) care serveşte ca fustă sau ca şorţ şi care constă dintr’o bucată dreptunghiulară de stofă, adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din magh. katrinca.”

Aici avem a face cu un balansoar: I.L.B. consideră – în Dex – că numele acesteia vine în română din maghiarul katrinca, iar eruditul Ferenc Bakos (v. p. 69,113, 207 în lucrarea citată) găseşte cuvântul în maghiară prima dată la 1405 sub forma katroncha, apoi la 1416 katrinca, la 1784 karinka, la 1798 katrinkat etc.;

în ce priveşte originea cuvântului, se scrie fără reţinere:

Román eredetú ˆ de origine română, din rom.. catrinţă.

Anonymus

Aceeaşi origine o indică şi eruditul D.E.M. (vol. II, p. 410). Dacă se examinează cu răbdare etimologia cuvîntului românesc, se constată că acesta este atât de vechi şi de permanent că n’are cum să aibă etimologia decât în el însuşi, în limba română.

(1) În mozaicul bizantin de la Sant’Appolinare Nuovo din Ravenna, în timpul lui Iustinian, cei trei magi sunt îmbrăcaţi ca tarabostes – nobilii daci – purtând pe cap căciula getică specifică. În spatele lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costume naţionale româneşti (cămăşi cu poale lungi, albe), peste care poartă catrinţe– subl. ns. – bogat decorate, pe cap purtând broboade de borangic, care atârnă pînă la glezne (ap. S. Coryll).

Deci găsim catrinţa în sec. VI, în îmbrăcămintea unor muceniţe, identică sau similară cu a ţărăncilor române, într’una din capodoperele artei plastice medievale, care, sperăm, se va admite că nu provine de la unguri (apăruţi în Europa abia la finele sec. IV).

(2) Chiar necunoscînd această realitate, dacă întocmitorii Dex  ar fi fost animaţi de aflarea adevărului, ar fi putut să’l descopere parcurgînd rapoartele arheologice privitor la culturile Cârna (Epoca Bronzului între 2.000 – 1.200 î.e.n.) şi Turdaş-Vinca (mileniile V – III î.e.n.) sau măcar sinteza acestora în Dicţionar de artă populară românească, ESE, 1985, p. 104 – 106: piesă de port… răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, catrinţa este reprezentată pe figurinele de la Vinca şi Cârna, făcînd parte din vechiul fond traco-iliric… Forma catrinţei este aceeaşi în toate zonele, dar ceea ce îi dă o notă distinctivă este (?) ornamentaţia şi dimensiunile.

A se vedea figurina color cu catrinţă din cultura Gârla Mare în Enciclopedia de Arheologie, vol. II, p. 96-97.

(3) Madona Română – Maica Domnului cu pruncul Iisus de pe manuscrisul maramureşean Prăznicar (considerat ca fiind din sec. XVI, scris cu slove chirilice) – poartă ie, broboadă (?) şi catrinţă.

La fel şi în alte figuri din cuprinsul acestui prăznicar (Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului), personajele poartă  catrinţă. Această capodoperă, ca şi altele, se găsesc în Fondul Vatican Român, format la Biblioteca Apostolică Vatican din manuscrisele inedite în limba română, dar cu alfabet chirilic.
Iisus poartă cojocel de miel !

De asemenea (v. Petit glossaire du patois de Démuin, Paris, 1893, p. 51), găsim catrontoute espace de jupon”, tot popular.

S’ar putea susţine că Spaţiul românesc a cunoscut catrinţa, dar poate că numele ei era altul, că această denumire a fost dată de unguri – o simplă prezumţie pe care, însă, Academia şi Universitatea din Budapesta o infirmă, astfel că cei care ar invoca’o ar trebui s’o dovedească.

Affirmanti obstat probatio se spunea încă în logica medievală.

Până la aducerea unei asemenea dovezi de către lingviştii români en titre (singurii susţinători ai originii maghiare a catrinţei, acest obiect din portul naţional ţărănesc),  dovezile aduse mai sus sunt prea numeroase şi incontestabile pentru ca să nu se mişte chiar imobilismul de granit al Instituului de Lingvistică din Bucureşti (ILB). Sperăm, cel puţin. Dacă ar fi consecvenţi cu ei înşişi, cu învăţătura pe care au primit’o, cu metoda cuvinte şi lucruri, dubiul asupra apartenenţei catrinţei la străvechea limbă românească nu şi’ar fi găsit rostul.

În sec. XVI sunt atestate (exemple):

  11  1588  baraboly  Baraboi  Bg Din. baraboj , simplu. baraboly la
  12  1570  bohaj  Buhai  Din UKR. Buhaj
  13  1565  visiniu / SIP  burduf  Și. Nici.
  14  1590  bödölö  budălău  ?
  15  1565  Brindza  brânză  Și. Nici.
  16  1573  boronza  brânză  Și. Nici.
  17  1560  cap  ţap  cf. alb. capac, CIAP , scr. capac
  18  1509  prieten  sîmbra  cf. MAGH. pal
  19  1526  Csercsa  cercel  ani. circellus
  20  1585  Domica  dumicat  Probabil lat. *demicare
  21  1583  oaie  stână  Și. Nici.
  22  1554  sztronga  Strunga  cf. alb. shtrungë
  23  1570  ficsúr  fecior  lat. *fetiolous sau făt +ior
  24  1586  bun  GODACO  CF. sl. bine ș Chart
  25  1583  iszkumpia  scumpia  jumătate. skapia
  26  1599  căpăstru  cântar  Din tc. kantar
  27  1587  crap  capră  ani. capra
  28  1585  Kozsik  cojoc  Din sl. kozuhu
  29  1598  kurtány  curtean  Din curte + ean.
Curte din lat. *curtis  (cohors, -tis)
  30   1592  molecule  lac  eng. lacuri
  31   1584  logofet  logofăt  NGR. Logothetis
  32   1548  Ore noastre  mioară  Mia + oară
  33   1572  monaszteria  mânăstire  Din sl. monastyri
  34   1548  acolo  urdă  Și. Nici.
  35   1592  páhárnik  paharnic  Din pahar  (din magh.pohár,
scr. pehar) + sufixnic.
  36   1588  pakulár  păcurar  ani. pecorarius
  37   1577  clătită  plăcintă  lat. placenta
  38   1576  perpence  pîrpăriţă  Din sl. pruprica , UKR. perepelica
39   1584  posztelnik  postelnic  Din sl. postelnicu
40   1520  Pulya  pui  ing. * puică ( pui )
41   1569  sztolnik  Catedrala,  Din sl. stolďniku
42   1594  viszter  vistier  Din ani. vestiarius
43   1599  viszt (i) ernik  vistier ‡ nimic  Vistier ‡ nimic
44   1585  Zvornik  Vornic  Din sl. dvorďniku
45   1549  zsendice  jintiță  Și. Nici.

Mai multe cuvinte din această listă s’ar putea preta la comentarii care, datorită volumului limitat al acestui spaţiu disponibil, nu pot fi cuprinse aici.

Totuşi, asupra poziţiei 29 curtean trebuie să ne oprim puţin, etimonul său imediat, curte, fiind, ca marea majoritate a cuvintelor limbii române, tratat superficial.

În Dex, ca şi în alte dicţionare româneşti, se afirmă că românescul curte ar proveni din lat. *curtis (ˆcohors, -tis) ˆ (mai ales) trupe; a zecea parte dintr’o legiune.

Această etimologie este, de fapt, o reproducere după Mayer Lübke (REW, 2032), rămas la menţiunile dicţionarelor diverselor graiuri. La rândul lor, acestea reproduc graiul vorbit în sec. XX, după ce pronunţia a fost coruptă prin latinizarea forţată, pe cale administrativă, mai ales în ultimele secole, a limbilor din Europa occidentală.
Cohors este o încercare de potriveală şi n’are nimic a face cu curte care este popular şi vechi. Ele au coexistat.

Pe curte îl găsim atestat de’a lungul a sute de ani sub această formă, chiar în Italia, din sec. VIII pînă’n prezent, iar pe cohors niciodată.

Când a fost transformat cohors în curte şi cine a făcut’o, autorii dicţionarelor româneşti nu ne spun – ca şi cei străini, de altfel – ceea ce lasă să se creadă că e numai o presupunere din cele care se găsesc cu sutele privitor la cuvintele limbii române.

În cele o sută zece volume de hărţi şi studii asupra istoriei medievale, începînd din sec.VIII, la care se referă Giandomenico Serra (Contributo toponomastico alla teoria della CONTINUITA NEL MEDIOEVO DELLE COMUNITA RURALI ROMANE E PREROMANE DELL’ITALIA SUPERIORE, Cartea Românească, Cluj, 1931, 325 p.), curte apare la tot pasul.

Iată câteva exemple din această sursă:

a) < hoc est curte/m mea/m> (ˆ aici este curtea mea), anul 766 (p. 67)
b) < curtes… id est Rancis… >, anul 833 (p. 70)
c) < curticellam que dicitur Aianis…; in curte de Cisianorum …, anul 1141 (p. 70)
d) < sunt case cum curtibus> (ˆ sunt case cu curţi), anul 1147 (p. 8)
e) < curticella di Vicinasco>, anul 1253 (p. 12)

Cum am spus, nu figurează niciodată cohors în circa 700 ani (sec. VIII – XV).

Se observă asemănările cu româna; de fapt, în toate cazurile citate, găsim forma românească a cuvântului, la care s’au adăugat terminaţii latineşti de declinarea a III-a.
Un substantiv curtis în latină nu a fost identificat. Sub Imperiul Roman de răsărit, care stăpâneşte şi Italia, nu se găseşte niciodată echivalentul latin al unui cuvânt care nu poate lipsi din nici o limbă, curte, şi acest fapt, ca multe altele, ne duce la ideea a două limbi paralele: latina clasică şi latina rustică, ultima recunoscută – după Școala Ardeleană – ca aflându’se la originea limbilor europene.

Deci etimonul pare clar: curte  nu cohors, iar curtean provine din curte plus sufixul an. Cu puţină trudă pentru găsirea materialului documentar corespunzător, se pot corecta etimologiile multor cuvinte româneşti.
Aproape toate etimologiile date în Dex pentru cuvintele din listă se pretează la analize de genul celor întreprinse, cu titlu de exemplu, pentru catrinţă şi curte.

Revenind la studiul prof. F. Bakos, să remarcăm că fiecare citare cuprinde contextul în care cuvîntul apare, sursele, zona etc.
Cu titlu de exemplu, la cergă (p. 202) se dau diversele forme ale cuvântului în maghiară – cserga, csërge, csërgë, csörge – după care urmează contextul în care cuvântul este atestat.:

1331: ”viginti birra que vulgariter cherge dicuntur” (Doc. Val. ˆ Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad anum 1400, Budapest, 1941, p. 71)– ”douăzeci de cuverturi care popular se numesc cergă”’;

1478: ”e minoribus lodicibus cserge – ”despre cuverturi mai ieftine, cergă” etc.

În capitolul 10, ”Împărţirea pe categorii de noţiuni ale cuvintelor de origine română; învăţăminte din istoria economiei şi a culturii”, se arată câte cuvinte de origine română au fost găsite pe 23 de categorii de activităţi sociale:

 Crt.              Categorii de activităţi sociale  Număr  cuvinte
   1  Creşterea oilor şi prelucrarea laptelui    208
   2  Activităţi intelectuale şi viaţă afectivă    203
   3  Ţesut, producerea îmbrăcăminţii    184
   4  Creşterea animalelor, oierit    170
   5  Prepararea hranei    164
   6  Datini, dansuri, jocuri populare    156
   7  Agricultură    133
   8  Caracterizarea personalităţii    127
    9  Plante spontane şi de cultură    122
  10  Prelucrarea lemnului    117
  11  Casa şi construcţia locuinţei      98
  12  Leacuri, superstiţii, credinţe populare      91
  13  Caracterizarea străinilor      69
  14  Nume geografice      62
  15  Animale sălbatice      58
  16  Biserică, credinţe religioase      32
  17  Pescuit, vânătoare      27
  18  Evoluţia vremii      23
  19  Părţile corpului omenesc      22
  20  Comerţ, relaţii      20
  21  Măsuri, finanţe      19
  22  Minerit        8
  23  Diverse, mai corect: cele care n’au putut fi cuprinse în clasele de mai sus     220
       TOTAL  2333

E mult, e puţin ?

Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu.

Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ?

Din lista de mai sus, se constată cât suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s’ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).

Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.

Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decât au afirmat mereu istoricii maghiari.

Lucrarea prof. F.Bakos este întocmită exemplar, evident în limitele pe care şi le’a fixat.
După opinia noastră, în aceste limite stau şi lipsurile acesteia.

Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986).

Dacă cercetarea ar fi debutat cu sec. X, s’ar fi aflat (v. N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIX pe baza toponimiei şi onomasticii) că, la 1208, deci cu 200 ani mai devreme, intraseră în maghiară cuvintele lat şi mut (p. 182), sec, tata, taţi la 1230 (p. 44-45 şi 182), mal (sec. XIII) etc., etc.

Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decât atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvânt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într’un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise, niciodată în cinci secole.

De aceea, faptul că cergă apare în scris la 1331, nu spune nimic cu privire la circulaţia orală din sec. XII, XI sau chiar din sec. X. Desigur, pentru circulaţia orală, condiţia şi metodele savante de exceptare nu mai pot avea interes.

În realitate, faptele s’au petrecut astfel:

La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s’au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de geți care vorbeau diferite dialecte. Prin maghiarizarea acestei populaţii de’a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele.

Că geții erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.
Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:

Pannoniorum gentes, quas ante me principem populi Romani exercitus numquam adit, devictas per Ti. Neronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani subieci protulique fines Illyrici ad ripam fluminis Danuvi. Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspicis victus profligatusque est, et postea trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentis imperia populi Romani perferre coegit”,

Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49

”Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le’am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului pînă la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”.

Că Panonia până la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text  al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice.

Strabon (63 î.Hr. – 19 î.Hr.), merge mai departe:

”Dacii sunt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului”,  (Geografia, VII, 3, 12).

Cezar (100-44 î.Hr.) scrie:

”Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor”

(Cartea VI, cap. XXV).

Harta de la finele volumului din care am citat (Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latin par E. Benoist et  S. Dosson, Hachette, 1926) ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic.

Oricum, hotarul apusean al Dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu geți.

Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de geți – este atestată de numeroşi autori de’a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X  ”Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).

Velleius Paterculus (19 î.Hr. – 32 d.Hr.) scrie:

”In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio.”

”În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei  mai mulţi  locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”,  Cartea II, cap. CX.

În ce priveşte disciplina romană, la care se referă V. P., celebrul Mommsen (vol. IV, p. 108) scrie:

”Decebal s’a ocupat de introducerea disciplinei romane în armata dacică”.

V. Paterculus scrie sub Tiberiu ceea ce dovedeşte că geții din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.

În afară de română (v. Claes Rĺlamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?

Prin aceşti geți – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care’i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. ”Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de’a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.

Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte câteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

  Nu.
crt.
Cuvîntul
românesc
Forma cuvîntului în maghiară  Etimologia în Dex
46  afurisit  áfuriszit v. afurisi (din sl. aforisati)
47 adăpost  adeposzt Lat. de. APPO (i) și   Sau addepus (I) și
48 adică  ágyike Și. Nici.
49 aduna  adunál Lat. adunare
50  afină coacăze Și. Nici.
51  ajun aszunál  de ani. * adjunare
52  ALAC  1 Ala, 2 einkorn  simplu. alakor
53  alduiască-a  áldojászketyézik
54  alivancă  alivánka  Și. Nici.
55  amărît  amar  ani. * amarire
56  VA  Amnart  ‡ ow Minar (e )
57  anume  Anum  ‡ ow nume
58  apăra (a se)  áporkodik  eng. preparate
59  apropia (a se)      proptyilódik
60  ardei  árdéj  Arde ‡ sufix – EI
61  arici  árics  ing. arici
62  emisiune  an  Probabil lat. * alnimus (T Alnus )
63  armaş  alte preț  Armă ‡sufix – aş
64  armăsar  hermekszár  ani. , Equus î admissarius
65  Armindo  ármingyin  cf. sl. Ieremiinu dini ˆ
ˆ ziua ‚sfîntuluiî Ieremia
66  arnăut  arnolc  Din tc. arnavud
67  babiţă  babéc  Din bg. scr. Bunica
68  baboi  bobály Din bg. baboj
69  bai  Bágyi Și. Nici.
70  balmoș  Balmoș – „Roman
eredetű „
 cf. neteda. Balmoș
71  Baros  barosz  Din ţig. baros (care nu există)
72  Barzani  bárzakecske  cf. ing. alb
73  bată-te…!  bátetye
74  batistă  batist  FR. batist
75  batjocură  bázsikura
76  băbătie 1- babatyi, 2- bobotyi  cf. babă
77  băcănie  bakonyás  Bacan ‡ sufix -Ie
78  bădăran  Bede  cf. simplu. Bad
79  băgătură  begetura Nu fig. în Dex
80  bălan  BALAN  Bălți ‡ -o
81  bălai  Balaji  Bal ‡ -ai
82  bălană  balána  Nu fig. în Dex
83  băltoacă  Belton  baltă ‡  -oacă
84  bălţat  Convocarea  ani. balteatus
85  bărbătuş  berbetuska  ‡ -SUA Barbat
86  bărbos  berbosz  barbă ‡  -os
87  băşică  besika  ing. * Bessica ( vezica urinara )
88  bătătură  betetura  lat. apăsare de tastă
89  bătrîn  batrin  lat. betranus ( veteranus )
90  bătut  batut  Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare
91  beci  Viena  Și. Nici.
92  Beldie  bélgya  Și. Nici.
93  benga  benga  Din tine. Benga
94  bolînzie  bolunzia  De la cap (DIN MAGH. nebun )
95  bundiţă  bundica  b Unda DIN simplu. Bund la
96  bursuc  burszuk  Din tc. borsuk
97  buruiană  burujan  Din bg., scr. burjan
98 căciulă  kacsula cf. alb. kësul’ë
99  cheag  Tyagi  ing. * Clag ( cheag )
100  cheaun  tyáun Nu fig. în Dex
101  chior  csaur  Tc ta. rulați („orb”!)
102  ciudă  iad  sl. cudo (“minune”)
103  cîrpă  kirpa  Din bg. Karp , scr. patch-uri
104  cîrpi  1 Kerpen, 2 Kirpa  Din sl. krupti
105  cîrpaci  kirpács  Din bg. kărpac
106  cîrpăci  kerpácsal  Din cîrpaci
107  clacă  albine.  Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)
108  cocă  Koka  Și. Nici.
109  Cocean  pedicul  Religia CP. Soțul , scr. koceny
110  cocioabă  kucsuba  Și. Nici.
111  Cojocar  kozsokár  cojoc ‡  -ar
112  cotor  Numărul de  Și. Nici.
113  cotoroanţă  kotránc  Et.nec.
114  custură  kusztora  Și. Nici.
115  de aci cele bote  gyácsicsele Boty
116  DE-A învîrtita  gyámvirtyita
117  de-Sarita  gyászerita
118  deci  gyčcs  de aci ‡
119  defel  gyéfel  dar ‡ sus
120  descîlci  gyeszkelcál  des ‡ (în)cîlci
121  doină  Lieve  Și. Nici.
122  doini  dojnál  Din doină
123  dop  dop  cf. SAS. dop
124  Balaur  titular  lat. draco (“şarpe, balaur”)
125  drîngălău  drungáló  Și. Nici.
126  drum bun  drum bun  Și. Nici.
127 duducă, duduie  montare, duduja  cf. tc. dudu
128  dulceaţă  dulcsáca  EATA dulce ‡
129  duşman  duzsmán  Din tc. düsman
130  du-te dracului  Duty drákuluj
131  fasole  fuszulyka  NGR ta. fasoli
132  fă  în urmă  Scurtat din (fa)ţă
133  făgaş  AGOA  Din MAGH. reduceri
134  f ătuță   fetuca    Nu fig. în Dex
135  dar până la  dar până la
136  supozitor  supozitor  Religia tc. supozitor
137  fleac  flyiác  Și. Nici.
138  fîrtat  Fertig  Din * frătatfrate ‡ suf. at, după
sl. probratim Ť bratu ˆ “frate”)
139  fluier 1 flaut, 2 flujera  cf. alb. floere
140  fluiera  flujerál  Din fluier
141  fluștur la  flostura  Și. Nici.
142  căldură  fogzsiu
143  fotă  trage  Tc dumneavoastră. trage
144  Fuior  fujor  Și. Nici.
145  cu acces de ….!  futos  Nu fig. în Dex
146  homosexual  gălbenuș  Și. Nici.
147  gardină  gárgyina  cf. germeni. bargel
148  garf  garf  Și. Nici.
149  gaura 1- Gaura, 2-Gábor  ing. cavula (T gaură )
150  ghici  GICS  Și. Nici.
151  gireadă  zsiráda  Și. Nici.
152  giugiuli (și)  zsózsolódik  Și. Nici.
153  fiice  gliale  Și. Nici.
154  Gogonele  gognér  Și. Nici.
155  gologan  gologány  Și. Nici.
156  góştină  Hoteluri și restaurante  Și. Nici.
157  Grui  Guruji  Și. Nici.
158  guşă  gusa  ani. geusia l
159  horă  zăpadă  Din bg. oră
160  leuştean  Leuștean  Și. Nici.
161  liliac  crin  Din tc. leylac
162  limba boului  limbabou
163  limbariţă  limbárica  limbă ‡ ariţă
164  lindic  Lingyan  Nu fiurează în Dex
165  livadă  Livadi  Din bg. livada, ucr. levada
166  măcriș  Loboda  Din sl. loboda
167  marfă  Marfa  Din magh. marha (“vită“)
168  matahală  matahála  Și. Nici.
169  măceş  macsiás  Și. Nici.
170  măcriş  Makris  Și. Nici.
171  mălai  1 Barbat, 2 Malay  Și. Nici.
172  mămăligă  mamaliga  Și. Nici.
173  mătăhuie  metyeheuj  cf MAGH. Matahei (și. nr.)
174  Matau (n) din  meteunz  Și. nici
175  mierţă  mjercika  Din MAGH. etalon
176  Moina  mojna  cf. moale
177  mormăi  mormojál  mor ‡ m (sau) ‡ AI
178 motan  motány  Și. Nici.
179  moţ  cuier  Și. Nici.
180  mujdei  muzsgyé  must ‡ de ‡ ai (usturoi)
181  mumă-ti  mumatyi
182  muntean  Muntyan  munte ‡ sufix -ean
183  muşeţel  musacél  muşat  (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡
sufix -el
184  neam  yum  Din simplu. nem
185  netezi  nyetyezál  Din neted
186  noapte bună  naptye bune
187  nu-i  Bogat
188  ochiu boului  ot’u bojului
189  papă lapte  papaláptye
190  păcălici  pekelics  Și. Nici.
191  pălărie  palaria  Și. Nici.
192  păstaie  pastă  cf. alb. pistaë
193  păşune  Pasum  lat. lipire, -onis
194  perciun  Pércsi  Din tc. perciún
195  perie  pană  Și. Nici.
196  periniţă  perinica  pernă ‡ sufix -iţă
197  pe sărita  pe szeritya
198  pescuit (2 sil.) peszkárjuk (3 forțe)  lat. piscarius (4 silabe)
199  petic  petyek  ani. pittacium
200  piepten  tyeptin  ani. Pecten
201  Pipirig  1 Pipirig
2- pipiriga
 Și. Nici.
202  pisică  piszika  etaj sufix ‡ ica
203  pită  plăcintă  Din bg. pita
204  pitic  pittics  cf. sl. pitiku
205  piuă  tyiva  ani. Pilla
206  pînă-i lume  pinej Lume
207  pîrghie  Pürgy  Și. Nici.
208  Pirjola  pirzsolálodik  Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)
209  plai  Plaja  Și. Nici.
210  plop  plop  ani. * ploppus , pop (u) lus î
211  plută  pluta  Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)
212  pociumb  pocsumb  Și. Nici.
213  Pojar  Pozsár  Din sl. incendii
214  pojghiţă  pozsicsa  Și. Nici.
215  pomană  Pomana  Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr.,
pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)
216  potroacă  prăbușește  Rus Din. potroh , simplu. patrah
217  învăța  stie  Și. Nici.
218  prăjină  parazsina  Și. Nici.
219  Prepeleac  perpelág  Și. Nici.
220  priculici  prikulics  Și. Nici.
221  proaspăt  praszpat  Din gr. prósfatos (cuvînt izolat)
222  prunc  1 – brat
  2 – prunkuj
3 – pruncs
 Și. nici
223  lent  puháj  Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr.,  slovacă, pol., rusă)
224  puică  pujka  pui ‡ sufix -ca
225  puicuţă  pujkuca  puică ‡ sufix –uţă
226  puiul-mamei  puju-Mami
227  pulă  de asemenea  Nu fig. în Dex
228  pungă  punga  Și. Nici.
229  puroi  puroj  ani. puronium
230  putină  putina  de ani. * putina
231  puţă  trage  Nu fig. în Dex
232  puţin  pucinkó  Și. Nici.
233  puţoi  pucoj  Nu fig. în Dex
234  rachiu  coniac  Din tc. brandy
235  rangă  fals  Și. Nici.
236  rapăn  Rapen  Și. Nici.
237  răbda  rebdál  Și. Nici.
238  rămăşiţă  ramasica  rămas ‡ sufix -iţa
239  răsfug  reszfug  Și. Nici.
240  ridiche  ridike  ing. ridiche
241  roabă  Acțiune  Și. Nici.
242  sărac  szerac  Din bg., Scr. Sirak
243  sărăcie  szerecsia  sărac ‡ sufix –ie
244  sărăcuţ  szérékuc  sărac ‡ sufix –
245  scăpa  szkepál  de ani. * excappare
246  scăpăra  szkeperál  Și. Nici.
247  Scarman, (și)  kermenálódik  Și. Nici.
248  scrînciob  krincsob  Și. Nici.
249  scutura  szkuturál  de ani. * excutulare
250  semeţ  szeméc  cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg.,
pol., rusă, slovacă, scr.)
251  sfinţia ta  szfinciát
252  sfîrîi
1 -szfirag, 2 -szfireál
 sfîr (onomatopee) ‡  sufix -îi
253  sfîrlează  szfirla  sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix  –ează
254  sfoară  szfora  Probabil din ngr. sfóra (care nu
figurează în dicţionare)
255  sforăi  szforojál  SFOR (Onomatopee) ‡ sufix -a
256  sîcîi  szikityél  sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡  sufix  –îi
257  sînziene  szinzijenya  Lat. Johannes zi sfântă
258  Sterpeti  szterp  Și. Nici.
259  straiţă  sztráica  cf. alb. strjce
260  striga  sztrigál  lat.* strigare (??) (Ť strix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o
etimologie “populară“, după ureche.

În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne’am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos.

Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt  pe care  nici un lingvist român nu l’a observat şi menţionat până acum.

Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută la I.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.

Să se fi socotit lingviştii români atât de sus încât să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?

Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi niciun argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nicio etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca având origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputând avea sursa decât în ea însăşi, nicidecum în afara ei.

Cum s’ar putea ca sâmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de câţiva ciobani?

De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decât de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască ”suitul (văratul) oilor la munte”, de care este  legată implicit sâmbra oilor.

Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.

Pentru ilustrarea ignoranţei ”etimologilor”  Dex, iată un exemplu: pentru cuvântul brumar se scrie:

Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decât neştiinţa redactorilor  Dex, căci brumar este numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.

Nu ştim cum şi’au imaginat  alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspândească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.
Știm, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar, eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare ”calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nicio formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s’o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.

Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensis datat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într’un document din 11 februarie 1447, precedând ”calendarul republican francez” cu numai 345 ani.

De asemenea, sursa figurează şi în Documenta  Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus – ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.

Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sântei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – ”a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti: mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar; cireşar sau cireşel; cuptorgustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau  promorar;  vinar sau vinicerandrea sau indrea sau undreagerar sau cărindar; şi faur sau făurar  pentru februarie, ca ultimă lună a anului.

Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele.

Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.

Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decât să’ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau ”etimologul” nu se mai pot numi ”doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !
Acesta este un patent după care s’au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte numeroase exemple, însă nu acesta este rostul rândurilor de faţă.

Al doilea mod de confecţionat etimologii este machiavelismul, să nu’i spunem altfel.
Să ilustrăm cu câteva astfel de producte, chiar din exemplele ilustrative de mai sus, din cartea lui F. Bakos:

Pentru pomană, Dex indică originea în slavul pomenu, dar, în rusă, polonă, slovacă, slovenă, sârbo-croată şi bulgară, cuvântul nu figurează.

La fel, pentru puhoi, Dex spune că ar proveni din sl. povoni, care, însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sârbo-croată şi bulgară. Este de pus întrebarea: în care slavă ?

Pentru a birui, a bizui, şi a bântui, Dex invocă originea în maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bántani, care, în dicţionarele maghiare nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte româneşti. În realitate procedeul este destul de frecvent.

Cu toate că s’au folosit astfel de procedee neonorabile în ştiinţă, aproape un sfert din eşantionul de mai sus rămâne fără etimologie cunoscută. Iar această situaţie ciudată nu deranjează ştiinţa corifeilor în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de către I.L.B., în listă mai găsim: circa 8 % etimologii reciproce (română / maghiară,  maghiară / română) după regula balansoarului şi unele etimologii absurde, dogmatice:

a (se) apăra – dat din lat. apparare care înseamnă a pregăti, a dispune, nu a apăra.

bătătură – dat din lat. battitura ˆ lovitură de ciocan.

Cuvântul român înseamnă: (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext. (pop) ogradă, curte (la ţară);  (2) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.

Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din română nu există în latină, fiind vorba de o simplă similitudine formală, auditivă.

cârpă nu ar putea veni din bulgară decât dacă s’ar face dovada că bulgara ar avea un astfel de cuvânt şi că l’a împrumutat şi în: latină, franceză, engleză, valonă etc., ceea ce nu’i posibil, astfel că etimologia din Dex nu’i decât fructul fie al neştiinţei, fie al machiavelismului, cum am arătat, de fapt un simplu urechism.

În bulgară există kappa, dar care înseamnă stâncă ! A se vedea: Carpaţi, carpi, Karpathos (gr. veche) etc., atestate în centrul Europei cu multe veacuri înainte de efemera prezenţă a bulgarilor în Europa.
Pentru prezenţa lui cârpă (lat. carpia) în graiurile occidentale, v. Littré, 1873, vol. I, p. 568.

dop se găseşte, cu acelaşi sens, şi în olandeză, singurul popor european care mai poartă numele de Daci (Dutch, Duchman, olandez).

duşman nu poate proveni din turcă pentru că e cuvânt persan, nu turc, şi figurează şi în elină. Puteau turcii – ale căror prime menţiuni istorice mai certe, semnalând prezenţa străbunilor acestei naţiuni  în Asia Centrală (Munţii Altai), datează din sec. VI d.Hr. (Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, 1981, p. 10) – să împrumute cuvinte lexicului elinei clasice, dispărută cu mult înainte ca numele turcilor să fie menţionat măcar ?

glie – dat în Dex cu etimologie necunoscută – este pământul, ca zeitate în religia vedică (Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, 1983, p. 149), adică este cuvânt românesc străvechi (mileniul III î.Hr.), cu etimologie clară, cunoscută.

marfă, pentru care Dex  invocă provenienţa din maghiarul marha – vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n’o acceptă. Ei arată că marfă apare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din română. Normal, marha este alt cuvânt.

Cuvântul apare şi în engleza veche (mearh ˆ cal, mare ˆ iapă), în germană (măhre ˆ iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara) apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu maghiară, cum consideră Dex.

În cele de mai sus, am ilustrat, numai cu câteva exemple, cât de departe de realitate sunt etimologiile din Dex.

După foarte succinta prezentare de mai sus, îi pare cititorului această lucrare atât de puţin interesantă încât să nu merite atenţia specialiştilor români ?

Ne’am întrebat de mai multe ori de ce o lucrare excepţională, care aduce un substanţial complement de cunoaştere, argumentat ştiinţific, hotărâtor cu privire la virtuţile limbii române şi la raporturile dintre română şi maghiară, n’a fost tradusă în româneşte, mai ales atunci când se putea publica fără dificultăţi financiare ?

Mai mult, de ce n’a fost primită cu entuziasm, de ce n’a fost recenzată niciodată în puzderia de reviste de lingvistică şi filologie, care dospesc de munţi de prostie  lingvistică (v. Alex. Philippide) ?

De ce nu s’a bucurat măcar de atenţie din partea diriguitorilor lingvisticii româneşti, mai ales că lucrările de lingvistică ale acestora lasă impresia că ar fi un fel de cantitate neglijabilă (Helmuth Frisch, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 1995, p. 24).

Noi înşine am parcurs practic tot ce s’a scris mai de Doamne-ajută în ultimul veac în lingvistica românească şi n’am găsit, o spunem cu părere de rău, aproape nimic relevant: aceleaşi păreri ale învăţaţilor apuseni, formulate cu aceleaşi sau cu alte cuvinte, când e vorba de aspecte generale ale lingvisticii şi aceeaşi batere de apă în piuă fără să se aducă ceva nou, privitor la lingvistica românească.

Când un academician, profesor universitar, îşi începe cartea cu un citat de o pagină:

I. V. Stalin a arătat că structura gramaticală a limbii se schimbă şi mai încet decât fondul principal de cuvinte… Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei… Sute de ani asimilatorii turci au încercat să oprească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice… (Cu privire la marxism în lingvistică, Pravda din 20 iunie 1950) – Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale, Bucureşti, 1950, p. 17.
sau
În genialele sale lucrări privitoare la lingvistică…, I. V. Stalin a acordat o deosebită atenţie problemelor vocabularului. Cu această ocazie, el a ridicat pentru prima oară şi a pus în faţa lingviştilor, chestiunea fondului principal lexical, chestiune de importanţă covârşitoare pentru studiile de limbă. Descoperirea de către I. V. Stalin a fondului principal lexical (de care s’a ocupat, la noi, Mitropolitul Simion Ștefan în Predoslovia Noului Testament de la Bălgrad, 1648, iar Eftimie Mugur, cu peste 50 ani înainte de Limba în circulaţiune, 1887, a lui Hasdeu, numeşte fondul principal de cuvinte verba primae necesitatis cu circa 120 ani înainte de I. V. Stalin – N. ns.) este menită să transforme radical felul nostru de a privi vocabularul… Lucrarea de faţă este o încercare de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii române (Al Graur, Încercare asupra fondului lexical al limbii române, 1954, p. 5).

Cu astfel de lucrări nu se impresionează lingvistica europeană şi nici nu se poate înlătura sentimentul de cantitate neglijabilă.

O altă categorie de se referă la structura limbii române. S’au jucat de’a statistica mulţi:

I. Hinculov (1840), A. Cihac (1871, 1879), S. Puşcariu, D. Macrea, V. Arvinte, M. Seche, C. Maneca, Gh. Bolocan, V. Șuteu, Al. Graur, C. Dimitriu, M. Dinu ş.a.

În toate lucrările de acest fel, s’a pus continuu carul înaintea boilor, iar rezultatele se văd: vieţi consumate, păduri distruse pentru spor de cunoaştere zero.

L’au ignorat pe Sulzer, i’au ignorat pe toţi cercetătorii maghiari de după Edelspacher (v. mai înainte), n’au vrut să ştie şi să vadă nimic, dincolo de poveştile absurde ale lui Cihac.

S’a ajuns la cele mai rotunde inepţii: limba română ar conţine, printre altele, 965 cuvinte turceşti (16,73 %), 589 ungureşti (10,21 %) şi 50 albaneze (0,86 %) (S. Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice, 1920)

Dacă s’ar fi folosit un strop din, la asemenea afirmaţii pe ce bază s’ar fi invocat năstruşnica teorie a lui Rösler; la de 12 ori mai multe ungurisme decât albanisme?

Consecvent cu el însuşi, Rösler nu putea să’i aducă pe români decât din Panonia şi din Ardeal.
Dar această discordanţă n’o observă niciunul din, cum se numesc pompos cei care s’au ocupat de imaginația vocabularului românesc, dar care n’au depăşit nicicând ştiinţa adunării pînă la 50.000, fără elementara pricepere raţională.

În loc să tot numeri prostiile altuia, nu era mai normal să încerci să dovedeşti că un cuvânt – două ale limbii române provin(e) din turcă, ungară, bulgară, albaneză etc.?

Pentru că, până astăzi, nu s’a făcut, dincolo de declaraţii, niciodată o DOVADĂ (!!) a prezenţei unui cuvânt de provenienţă străină, cel puţin în lexicul fundamental al limbii române.
Aşa, numărând declaraţiile arbitrare ale unor opere de imaginaţie, lingviștii n’au făcut, vorba lui Petre Ţuţea, decât aflare’n treabă ca metodă de lucru.

Aceasta fiind atmosfera <ştiinţifică> în lingvistică, aproape că n’ar trebui să ne mire somnolenţa cu care lingvistica românească a primit opera fundamentală, serioasă, de mare ţinută, a eminentului profesor budapestan Ferenc Bakos.

Chiar dacă s’au împiedicat de ea – căci a fost trimisă de autor atât la Institutul de lingvistică din Bucureşti, cât şi la Biblioteca Academiei – s’au înspămîntat şi au pus’o repede la dospit.

Cum să publici aşa-ceva în România unde lingviştii erau rămaşi la Cihac, cu 110 ani în urmă, atâta vreme cât cei care deciseseră această situaţie sau, cel mult, avansaseră până la genialul lingvist I. V. Stalin, corifeii lingvisticii româneşti, erau în viaţă?

Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată de el, adevărului descoperit de altul (amara frază a lui Rousseau). Chiar şi în ştiinţele cele mai perfecte mai întîlnim încă unele doctrine menţinute numai din motive de autoritate – ap. Ramon Y Cajal, Drumul spre ştiinţă, p. 32.

Astfel că, din motive de autoritate, dar fără acoperire, opera lui F. Bakos a fost scoasă din circuit şi traducerea ei interzisă. Cum am arătat, o astfel de operă monumentală nu s’a bucurat de nicio recenzie în vreo revistă de lingvistică.            

Opus igne, auctor patibulo dignus parcă voiau să realizeze Iorgu Iordan, Alex. Graur şi Alex. Rosetti, ale  căror păreri erau dovedite ca eronate, ca false, de către demersul riguros ştiinţific al eminentului Ferenc Bakos.

Pentru că nu aveau la îndemână şi autoritatea de a da focului opera, au recurs la conspiraţia tăcerii: nimeni din tagma lingvistică nu trebuia să se ocupe sau să scrie despre această operă magnifică. Și aşa, dogma privind sute de ungurisme în limba română, fără vreo acoperire ştiinţifică, şi’a continuat cariera.

O recenzie a apărut totuşi, nu într’o revistă de lingvistică, ci în <Veac nou> nr. 3/1983 şi s’a datorat doamnei ( din afara I. L. B.) Rodica Bogza-Irimie.
Astfel,  şi’a salvat, temporar, aureola de care se bucura pe nedrept în mediile politice şi <ştiinţifice> autohtone, torpilând o operă din cele care apar o dată într’un veac, purtătoare a unor noutăţi ştiinţifice de importanţă excepţională, lucrare la care eruditul prof. dr. F. Bakos a lucrat 10 – 15 ani.

Este de neînţeles de ce n’au folosit măcar lucrarea lui Géza Blédy (1908-1962) Influenţa limbii române asupra limbii maghiare recenzată şi de specialişti maghiari, dar şi de acad. Emil Petrovici (1942), la care se referă şi profesorul clujean I. I. Rusu – v. Muzeul Brukenthal. Studii şi comunicări, vol. 13, Sibiu, 1967, p. 248 -260.

În această lucrare, I. I. Rusu prezintă şi opiniile unor lingvişti maghiari referitor la cartea lui G. Blédy, printre care a lui Gy. Marton (la p. 245) care, în 1943, face cărţii lui Blédy o critică incisivă, dură, duşmănoasă, cu concluzia:

Gyula Marton a avut astfel de accente dure datorită faptului că crescuse în ideea imaginară a unei pretinse superiorităţi culturale maghiare, la şocul constatării unei influenţe a limbii române asupra graiului maghiar, deşi, la G. Blédy, era vorba de identificarea numai a cca. 600 cuvinte româneşti în maghiară, foarte departe de realitate, de care ne vom apropia cu opera lui F. Bakos, în care figurează de aproape patru ori mai multe cuvinte româneşti în maghiară faţă cu nici un cuvânt maghiar în româna standard (Sulzer).

Totuşi e mai de înţeles tulburarea psihologică a lui Gy. Marton decât manifestarea de orgoliu fără acoperire, de obtuzitate, a lui Iorgu Iordan, 40 de ani mai târziu.
Oare nu tot el făcuse, imediat după război, afirmaţia ineptă că graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din Muntenia ar fi medio-bulgară ?

Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba primordială trebuie să fii dotat din naştere cu un rudimentarism super-îngroşat sau să te afli în stadiul de zahariseală avansată.
Iorgu Iordan s’a dus, dar interdicţia sa de tip medieval a rămas şi poate produce în continuare rătăciri ca cele pe care le’am menţionat în prezenta semnalare.
De aceea, este cazul ca Ministerul Culturii să subvenţioneze traducerea acestei cărţi fără egal în lingvistica europeană.

Gabriel Gheorghe

P. S. Pentru că teoria lui Sulzer, cunoscută ca a lui Rösler, invocă lipsa de cuvinte germane în limba română pentru a decreta absenţa românilor din Carpaţi în timpul goţilor – ceea ce nu reprezintă decât probe înduioşătoare de ignoranţă polivalentă – vom arăta că, în lexicul ţărănesc al limbii române, nu există nici un cuvânt de provenienţă străină, pentru simplul, dar binecuvântatul motiv că, în lexicul primordal, nu există şi nu pot exista influenţe străine, ceea ce nu putea fi înţeles de către sistemul de gândire al unor Sulzer, Rösler etc.

Se’nţelege că nu putem intra aici în detalii asupra celor de mai sus.
Totuşi, pe parcursul timpului, o serie de cercetători români au încercat imposibilul ca să facă de ruşine teoria lui Sulzer, recurgând la inventarea sau potrivirea unor cuvinte ale limbii române, pe care le’au declarat germane.

Un astfel de caz l’am găsit recent în N. R. R., nr. 3-4 / 1997, p. 198, unde se spune că străvechiul cuvânt românesc moldă ( ˆ Molde) care ar însemna mocirlos. Nu ştim unde a găsit autorul acest sens pentru Molde şi nu considerăm că’i de vreun folos să aflăm, oricum el nu are nici o legătură cu sensurile cuvântului românesc.

Cuvântul trebuie pus în legătură cu vorba populară mol/an ˆ vin, cu Mol/dova ˆ ţara viilor, a vinului, cu numeroase toponime de tip Moldă, Moldova, după regula limbii române de a forma familii de cuvinte.

Analizând lexicul limbii maghiare, Lucian Iosif Cueșdean apreciază:

”Din fondul total de 180 de etimoane ”maghiare”, constatăm că peste o treime, 74,  existau la rumânii geţi şi au ajuns cu ei în Punjabi.

MAGHIARA este o limbă asiatică, UGRO-FINICĂ, reprezentând aproximativ  5-10 % din fondul colocvial al limbii ungare. Maghiara îi dă însă limbii ungare, tonul, accentul, în totalitate.

COJOCAR, CORVIN,  cu accentul pe prima silabă, devin cuvinte ”ungureşti”.

Dialectul românesc getic din Punjabi reprezintă 50% din fondul colocvial al limbii literare româneşti şi probabil tot atâta din cel al limbii Punjabi.  După 1175 de ani de convieţuire cu maghiarii, românii nu au în comun nici măcar un singur cuvânt maghiar ugro-finic. După Marius Sala et comp., autorii cărţii Limbile lumii, limba ungară are aproximativ 250 cuvinte ugro-finice !!!

Fondul colocvial al limbii române are:

4400 de cuvinte, din care 1120 ar fi latin 25 % (prezent 100% în Punjabi), 1000 slav 23 % (prezent 38% în Punjabi), 313 turc 7 % (prezent 26% în Punjabi), 180 neogrec 3 % (prezent 22% în Punjabi , 180 maghiar 3% (prezent 40% în Punjabi) şi 1527  substratul acceptat tacit ca autohton 34 % (ce ar include 120 etimoane  albaneze 2,5 %, 300 onomatopee 7 % şi 300 cuvinte cu compunere onomatopeică 7 %, 807 cuvinte vorbite de români dar presupuse a nu le aparţine şi etichetate cu ”ETIMON NECUNOSCUT” 18 %), 16 %  în prezent  în Punjabi.

Până când o să mai susţinem că am învăţat a GÂNDI din maghiarul GONDOLKOZNI, când pentru GÂN-DIN-d, geţii goţi spuneau DAN-GKIAN, adică GHIAN-DAN, germanii DEN-KEN, adică GHENDEN şi masa geţii spuneau GHINTI, scris GINTI, adică a GÂNDI.  â

Nu’i păcat să susţinem cu încrâncenare academică, faptul că am fi un neam de nulităţi, ce am învăţat de la nişte mongoli maghiari să punem BUTA-şi la vie,  când BUTA-şii, un fel de răsaduri, în vie, se numesc BUTA în limba getică a masa-geţilor din Punjabi?

Până şi  domesticirea animalelor e pusă pe seama mongolilor maghiari, de vreme ce CIUR-dă şi CIUR-dar sunt atribuite lor. Oare aşa să fie ???  Dacă studiaţi limba română puteţi observa că morfemul stem ”C*R, 100, parte”,  din CIOR-bă, înseamnă foarte clar ”unitate cu părţi componente”, precum CER-ul, pi-CIOR-ul, CUR-ul, CIOR-chin-ele, CIUR-ul, CIUR-da, CÂR-dul, CAR-ul, CUR-cu-beul, etc.

Oare chiar nu vrem să pricepem că fără Papa de la Roma nici nu ar fi existat vreodată unguri. El i’a convins pe băştinaşii Panoniei că MAGHIARII sunt nişte sfinţi creştini după ce vreme de 50 de ani au jefuit toate mănăstirile până în inima Franţei.

 ORIGINEA UNGURILOR BAZATĂ PE TESTE ADN – STUDII GENETICE DESPRE UNGURI

Region / Haplogroup   I1,  I2 / I2a,   I2b,   R1a,   R1b,   G,    J,     J2 / J1,   E1b1b
Hungary                         8.5    16           2      29.5   18.5   3.5   6.5        3           8

Haplogrupurile majoritare în Ungaria sunt:

-haplogrupul I ( I1 + I2/I2a + I2b ) =     26,5 % populații băștinașe vechi din mezolitic
-haplogrupul R1a                               =     29,5 % populații getice (balto-slavii, germanici)
-haplogrupul R1b                               =    18,5 %  populații getice (celtice, latino-italo-celtice, tochariene)
-haplogrupul E1b1b                           =       8 %    populații nord africane, balcanice
-haplogrupul J ( J2 6,5 + J1 3 )          =     9,5 %   greco-anatolieni, evreii, mesopotamienii.
-haplogrupul G                                    =     3,5 %   agricultori caucazieni

Mai multe studii genetice găsiți în acest articol, după o scurta introducere în genetică.

Vizionați și următorul film pentru că și el ajută la înțelegerea modului în care genetica poate stabili originea etnică a unei persoane sau a unui popor. Aceste studii genetice, făcute chiar de oameni de știință din Ungaria, arată că ungurii nu sunt urmașii maghiarilor și nici a hunilor (?!), ci sunt în marea lor majoritate descendenții populațiilor locale sclavonice, germanice și getice, maghiarizate cultural și catolicizate religios.

Astfel, conform oamenilor de știință, maghirofonii sunt cam 50% geți (balto-slavi, germanici) maghiarizați, 30% sunt băștinași vechi (pelasgi) maghiarizați, iar restul de 20% sunt evrei, țigani și uralici.

Faptul că ungurii NU SUNT DESCENDENȚII triburilor MAGHIARILOR (care cel mai probabil au murit în numeroasele incursiuni de jefuire și tâlhărire a lumii civilizate ce au gasit’o in Europa anilor 900), demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra României, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii unguri fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința unora de a fi grofi pe moșie sau a altora fără mari veleiăți, ci doar de a se asocia unei națiuni considerată nefondat superioară, cu un trecut ce se pierde cu siguranță în Panonia, iar originile limbii cu siguranță în pustiurile asiatice.

Este important ca un numar cât mai mare de oameni să cunoasca adevărata origine etnică a maghiarofonilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire de gen Kosovo sau pentru a nu se ajunge iarăși la genocid contra românilor, așa cum s’a întâmplat de 3 ori in secolul XX.

Să înțelegem puțin cum anume poate ADN-ul arătă originea unui om.
Mai întâi, ce este ADN-ul?

ADN-ul este un program cel puțin tridimensional, mai sofisticat decât orice program de calculator, scris cu ajutorul unor molecule, din care este creat corpul fizic al ființelor vii. Deoarece acest program este foarte mare, pentru a putea fi stocat, a fost împărțit în mai multe bucăți numite CROMOZOMI. Ca să fie simplu de înțeles, să ne gândim că dacă un program de calculator este prea mare, este pus pe mai multe discuri sau pe mai multe cipuri de memorie. Deci, cromozomul este asemanator unui cip de memorie. ADN-ul uman este impartit in 46 CROMOZOMI (cipuri), grupate in perechi de cate 2 cromozomi.

Acest ADN se afla in nucleul celulelor din corpul nostru. Mai avem însa și un alt ADN care nu se află în nucleu, ci se află într’un organism celular responsabil cu producerea de energie, și numita MITOCONDRIE.

Deci, avem 2 tipuri de ADN în corpul nostru ADN-ul nuclear, aflat în nucleu si ADN-ul mitocondrial, aflat în mitocondrie și responsabil de producerea energiei. Oamenii de știință au observat ca ADN-ul mitocondrial se transmite DOAR de la mama la copil, fără a fi modificat, în timp ce ADN-ul nuclear se transmite jumătate de la mamă și jumătate de la tată. Deoarece ADN-ul mitocondrial e transmis doar de la mama la copil și nu este modificat, înseamna ca toate persoanele care au același ADN mitocondrial se trag din aceeași MAMĂ PRIMORDIALA, adică toți au aceeași stră-stră….- stră bunică.

Oamenii de știință au observat ca există un număr mic de tipuri de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că toți oamenii de azi sunt descendenții unui număr foarte mic de femei, numite EVELE PRIMORDIALE. ADN-ul nuclear e transmis jumătate de la mamă și jumătate de la tată.

Sexul este însă dat de grupa de cromozomi X si Y.

O combinație XX determină apariția sexului feminin, în timp ce sexul masculin e determinat de combinația XY. Spermatozoizii și ovulul conțin doar jumătate din ADN-ul nuclear, doar 23 de cromozomi. Ovulul conține un cromozom X din cei 2 cromozomi X prezenți în ADN-ul femeii, în timp ce spermatozoidul poate conține fie un cromozom X, fie un cromozom Y.

Daca ovulul va fi fecundat de un spermatozoid purtător al cromozomului Y, atunci va rezulta un copil de sex masculin. Dacă ovulul va fi fecundat de un spermatozoid ce poarta cromozomul X, atunci va fi fata. Rezultă ca sexul unui copil este determinat doar de spermatozoidul bărbatului. Deoarece cromozomul Y îl au doar barbații, iar ei îl primesc integral de la tatăl lor, iar acesta de la tatăl său etc, rezultă ca toți barbații care au un anumit tip de cromozom Y, au același stră-stră…..- străbunic.

Oamenii de știință au observat că există doar câteva tipuri de cromozomi Y, ceea ce înseamnă că toți bărbații de azi se trag de fapt dintr’un nr foarte mic de ”Adami primordiali”.

În concluzie, studiindu’se cromozomul mitocondrial se poate afla cine anume ne’a fost stră-stră-…..- străbunica pe linie maternă, iar studiindu’se cromozomul Y, se poate afla cine anume a fost stră-stră …- străbunicul pe linie paternă.

STUDII GENETICE DESPRE UNGURI:

1. Harta frecvenței haplogrupurilor demonstrează ca populația de azi a Ungariei este în linii mari identică cu a vecinilor lor, nicidecum nu relevă origini asiatice:

http://www.eupedia.com/europe/european_y-dna_haplogroups.shtml

2. Diversitate cromozomiala in Europa:

http://evolutsioon.ut.ee/publications/Rosser2000.pdf

3. Genetica umană în Europa – populația ungurească veche (în limba engleză):

http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html

4. Comparația ADN-ului mitocondrial al ungurilor de azi si de acum 1000 de ani:

http://dienekes.blogspot.ro/2007/07/ancient-hungarian-mtdna.html

5. Analiza cromozomului Y al ungurilor antici și al unor grupuri de oameni ce vorbesc azi limba maghiară

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723…

6. ADN-ul mitocondrial al ungurilor comparat cu ADN-ul mitocondrial al altor popoare europene – 5% origine asiatică. Țiganii provin din India și au haplogrupul mitocondrial M, specific zonei Indo-Gangetice, adică zonei India-Pakistan.

Acest haplogrup M este întâlnit la cel puțin 5% din populația Ungariei considerată „unguri puri”, ceea ce arată că inclusiv țiganii au fost supuși procesului agresiv de maghiarizare și au fost si ei transformați în „unguri puri, urmași ai lui Attila”.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

7. Cei mai apropiați genetic de indienii din India sunt țiganii care reprezintă un grup mare etnic în Ungaria:

Dă clic pentru a accesa IJHG-06-3-177-183-2006-263-Decsey-K-Text.PDF

8. Analiza ADN fino-ugricilor haplogrup din care maghiarofonii nu fac parte:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

9. Secuii și ceangăii sunt diferiți genetic

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17532745

CONCLUZII

Studiile genetice spun clar, că maghiarofonii sunt populații băștinașe din mezolitic în proporție mare, undeva la 26-27 %, față de Romania unde populatiile vechi din Vechea Europa sunt de aproximativ 33-34 %. Peste acest fond genetic vechi care era predominant s’au adăugat în neolitic și epoca bronzului restul de populații ce s’au amestecat ce poartă alte fonduri genetice, diminuând prin așezarea celor noi în spațiul Panonic-Dunărean fondul genetic general. Influența triburilor asiatice mongol-altaice este insignifiantă, la populațiile de azi.

În Ungaria deși nu trăiește o populație de sorginte asiatică, toată propaganda de atribuire unei astfel de origini, devine penibilă atunci când populației actuale i se inoculeaza perfid această teorie falsă, chiar dacă dupa 1920 când ia ființa pentru prima oară statul ungar modern, existând ca entitate POLITICĂ așa cum o știm azi și nu ca o componentă anexă nedemocratică a unui imperiu, a continuat să perpetueze o limbă străină acestei nații, maghiara, care are doar parțial origini asiatice.

De ce acest stat are această politică e greu de înțeles pentru oricine constată acest adevăr, când originile lor reale sunt europene, iar limbile de circulație în acest spațiu e limpede că trebuia să fie cele ale populațiilor sclavone (slovacă, sarbo-croată, slovenă, rutenă), germane și românești.

Sura:  certitudinea.ro,  scribd.com/doc (F. Gândirea, G. Gheorghe),  george-damian.ro,  crisana.ro, condeiulardelean.ro

Citiți și:  PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

Cele cinci țări rumunești de la finele mileniului I d.Hr. (prima poză), care moșteneau teritoriile de la începutul mileniului – Dacia împreună cu Moesia sud-dunăreană.

Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi’au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizând ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragere a atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei exagerându’le amploarea și numărul.

După destrămarea imperiilor, au rămas diverse grupuri de oamenii de pe întinsul lor, care au fost nevoite să se descurce singure. Se formau ginte care, în funcție de teritoriul pe care locuiau și de cultura pe care o aveau. Dacă au fost mai aproape de centrele de cultură, au format mici colectivitati agricole (sate) sau au devenit vânători nomazi. În general aceste ginte erau conduse, ori religios, ori războinic-milităresc. În această situație, primii care și’au dat seama de foloasele pe care le pot avea, au fost preoții si foștii militari ai imperiilor, care fiecare au dat mai departe altor generații, obiceiurile care le deprinseseră până la destructurarea ordinii imperiale. Pentru preoți a fost mai ușor, dat fiind faptul că oamenii erau deja oarecum intoxicați religios, cei sedentari fiind tentați cu ritualuri pentru protecția culturilor, sănătatea animalelor și bunăstarea în general. Sperietoarea Iad și povestea cu păcatul nu erau înca necesare.

Militarii au avut mai mult de lucru, dar, recunoscandu’se între ei, au reușit să unească gintele din care făceau parte, mai ales că disciplina și spiritul agresiv i’au impus rapid în fruntea gintei respective. Aceste uniuni de ginte făcute pe comuniune etnico-lingvistică erau conduse mult mai agresiv, decât comunitațile făcute de preoți, și au devenit, la rândul lor, triburi mult mai agresive. Trăind in zone mai puțin prielnice vieții sedentare și ca să’și asigure cele necesare, nu erau nevoiți să plece în număr mare și nici să se depărteze prea tare de trib. Când au început totuși să migreze, aceasta se făcea din pricina creșterii populației pe un areal determinat, care nu mai asigura suficiente resurse pentru trib. Triburile au fost nevoite să caute locuri noi de trai sau de repopulare, sau noi locuri de vânat și pășuni pentru animale. Cu alte cuvinte sărăcia și nevoia de resurse au determinat grupuri umane la roire și migrare, nu au fost determinați de cucerirea de teritorii sau alte neamuri, pentru că nu erau capabile să domine și să conducă populații mari sedentare.

Cam asta era situația în prima jumatate a mileniului I d.Hr.
În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s’a dat de către cronicarii vremii: hunii, serbii (servii), bulgarii (volgarii) și triburile din nordul Mării Negre care vor pleca la jefuit prin Europa: khazarii, și triburilor din vechea confederație tribală maghiară. Numele lor s’au transmis și s’au păstrat până astăzi în limba română: Maghiari (după numele tribal Megyer), Unguri (după numele tribal turcic Onogur), Săcui, cu forma literaturizată Secui ( o variantă fiind  numele tribal turcic, de tip kâpceak, Sakai) și Boscor/Bozgor (după numele generic tribal Bașqort). În ce privește etnogeneza secuilor, sunt nenumărate ipoteze ale originii lor, astăzi nefiind încă clarificată.

Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, având aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimilaţi de aceştia. Trei dintre aceste popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman: ungurii, sârbii și bulgarii.
După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu’i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost când aceste popoare au trebuit să’şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să’şi scrie adevărata lor ”istorie”.
Scriindu’și istoria, cunoscând că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i’au împiedecat să afirme că, ajungând acolo au găsit locurile nelocuite sau doar ”păstori itineranţi”! Argumentul forte pe care s’au bazat în susţinerea tezei că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi!

Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor români sud-dunăreni, considerati ca sclavi, sclavini (slavi), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.
Veniţi în număr restrâns, bulgarii prin luptele pe care le’au iniţiat, ca si ungurii si serbii, în cîteva secole practic au dispărut ca popor, rămânîndu’le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) pînă în zilele noastre.

Un lucru pe care toţi românii de pretutindeni trebuie să’l cunoască: ca vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică în Europa.

În “Originile Principatelor Române”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că:

“Originile Statului Român nu pot fi înţelese decât în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”.

Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune şi mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sunt cei care au înfăptuit’o.
Prof. André Piganiol (Sorbona) scrie:

”Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie.” …iar mai departe precizează:

”Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.”

Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii:

”În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr.  au fost făcute în ceea ce sunt azi România, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.Hr.” (Nota bene).

Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.

Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte?

Cum în istoriografia română nu se mai scrie decât de la Traian încoace, lăsând un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta tot ce s’a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii. Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene n.n.), cu armată numeroasă, iar regele într’un car cu roţi de aur, care’i uimeşte pe eleni.

Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-românii n.n.) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi: odrisi, tribali, missi, moesi etc. Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice. Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Haemus.
În continuare vă vom expune ce au scris cronicarii bizantini despre vlahi, românii mozieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.

Prezenţa românilor băştinaşi în ţinuturile româneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atât de istoricul grec Theophilact Simocata, cât şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), cînd ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin. Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului n.n.) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare. Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecând de pe spinarea catârului i’au strigat soldatului ”în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: ”Retorna, retorna” după Simocata, şi ”în limba băştinaşilor” ”torna, torna fratre!” după Theophanus. Auzind strigătul de ”Retorna, retorna” sau ”torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezând că este vorba de un contraatac al avarilor, şi întorcându’se în miezul nopţii, au luat’o la fugă.

Cuvintele ”retorna, retorna” sau ”torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse ”în limba ţării”, sau ”în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna ”întoarce’te, întoarce’te, frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba românească era, într’adevăr, limba neoficială a ţării, şi mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rândul românilor băştinaşi sud-dunăreni.

Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, neamintind nici de bulgari, nici de slavi la sudul Dunării întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi românii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cât şi a cărţilor de istorie bulgare.
Nu există nicio dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată România de astăzi sau în sudul Dunării! Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat’o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de SCLAVI (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit ”SCLAVINI” şi apoi ”slavi”.

Geții sclavini

Aceeaşi apelațiune s’a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s’au revoltat contra avarilor şi şi’au format un stat sub Samo, care s’a destrămat după 34 de ani, după care, nu s’a mai auzit nimic de ei!

Ion Pachia Tatomirescu în Istoria Religiilor ne descrie însă, înființarea Statului Nord-Dunărean al geto-românilor lui Samos, unindu’i sub sceptrul său între anii  623-658:

”Împaratul de Constantinopol, Heraclius, nemairăspunzând solicitărilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza ”legamântului aurelianic”) din țările de râuri / munți ai DacoRomâniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducătorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de râuri / munți” de la râul Samos / Someș).
În 625 Samos alungă Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relatează și Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orașul Singidunum / Belgrad”, au cerut să li se dea ”alt pământ de locuit.”
”Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca supuși ai împaratului roman; împăratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/banduri_and_lisle-_imperii_orientalis_et_circumjacentium_regionum-e_turcia.jpg
 ”…În 626, iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sârbi, Avaro – Slavii alungați de Samos din Daco-România Nord-Dunăreană, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sunt zdrobiți de armata imperială a lui Heraclius, la 10 august. În 630 Samos alipește statului său valah / geto-românesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapânirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținând astazi Sloveniei.”  Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu.

Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind ”latinii din ROMANIA”, iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de ”Săruna Valahilor” care ”a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori.

Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale româneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Haemus) şi din Panonia:

”Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…”

”Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”. Tot despre Vitalianus (geto-român dobrogean din Sciţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică ”de un principat propriu” şi mergând contra Constantinopolului cu oşti numeroase compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să’i dea magistraturile pe care el le poftea.

Mormântul lui Vitalianus în cripta Catedralei din Osimo, Provincia Ancona, Italia. A fost 33 de ani Episcopul Osimo, dar a părăsit acest oraș după ce catedrala a fost construită sau reconstruită, și a dedicat’o predecesorului său Leopardus. În 1755 o rezoluție a Municipiului Osimo înregistrează pe sfinții Vitalianus și Leopardus patroni ai orașului.

 Că românii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blacherna, adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blacherna provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce scyt, adică valah, român, omorât la Constantinopol, iar Blacherna a coloniei române.
Un film care prezintă o succesiune de hărți ale Balcanilor:

Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Este vorba de o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga i s’a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n’aveau încotro.
Provinciile Imperiului Bizantin se numeau teme şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau „ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s’a numit ”Bulgaria”.
Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu pînă la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi (români). Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugînd din bogăţiile băştinaşilor, românii sud-dunăreni. De la un timp, mereu nemultumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dându’şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s’au revoltat de mai multe ori, încercând chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol. Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfîrşitul.
În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.
În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinînd piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două rîuri în nordul Mării Negre) să’i atace pe bulgarii răzvrătiţi. Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, ne specificând pierderile ungurilor…dar părerea noastră este că cifra era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor. Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, (Fontes III, p. 135, 21) şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.
Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul româno-bulgar al lui Samuel (după nume, român n.n.). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei. Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrînt, la 14.000 de vlahi li s’au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i’au urmărit şi i’au lichidat cu totul. Am insistat şi ne’am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii. Dar, din păcate altfel se scrie istoria!
Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.
Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curînd nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sînt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.
Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe cîmpul de luptă. Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!
În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunareni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.
Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.
În continuare, vă vom expune părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa”.

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică. Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.
De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.
De ce am ţinut să relatăm atîtea evenimente scrise de cronicarii vremurilor, la mai multe secole de după exterminarea bulgarilor, este faptul că, încă de la înfiinţarea micilor state, din care face parte şi Bulgaria, dar mai ales după cel de al doilea război mondial, istoriografia bulgară, maghiară şi în special rusă, mistifică grosolan adevărul istoric.
Din Istorii universale editate de sovietici şi cărţi şi articole editate de bulgari, s’a inspirat şi regretatul Augustin Deac, când a scris cartea ”Pagini din istoria adevărată a Bulgariei”.

V’am relatat însă, şi ceea ce constatase şi el când a scris cartea, cum istoriografia străină a căutat să ne facă uitaţi în era noastră, din Spaţiul carpato-dunărean-pontic, atribuindu’ne apelativul de păstori itineranţi! Dar, enumărând o serie de conducători, aşa-zişi bulgari, după nume erau români, Simion, Asan etc.
V’am relatat din cronicile vremii, adevărul despre poporul bulgar şi faptul că, numele de un ţar sau de un popor bulgar, după secolul al XI-lea nu mai este amintit în cronicile bizantine.
După anul 1396 turcii reuşesc să integreze întregul teritoriu de astăzi a Bulgariei, care devine provincie turcească, paşalâc cum îl numesc cuceritorii. Independenţa şi’o capătă doar în anul 1878 datorită intervenţiei armate ruseşti şi române, cât şi a voluntarilor români tribalieni aliaţi cu românii.
De unde provine însă, denumirea de Bulgaria a ţării de astăzi? O populaţie de agricultori şi păstori în marea majoritate, care în cei aproape 500 de ani sub ocupaţie turcă, a suportat opresiunea cuceritorului, deportări, tineret înrolat în armata de ieniceri turci, singura consolare rămânînd religia, care şi’au păstrat’o ortodoxă şi limbajul bisericesc slavon care s’a imprimat populaţiei care dădea răspunsurile la liturghie, ca şi astăzi în mânăstiri doar cantorii. Veţi auzi şi astăzi la noi în ţară, la lipovenii din Delta Dunării şi cîteva comune din Dobrogea, slujbele religioase, cam la fel ca cele din Bulgaria de astăzi.
Cu timpul, limba românească a populaţiei a început să se degradeze, şi cum copiii care participau la slujbele religioase învăţaseră pe de rost şi ei răspunsurile la liturghie, la mai toate cuvintele au început să stâlcească cuvintele dându’le terminaţii sau sonoritate după cuvintele bisericeşti slavone.

La 1738 denumirea Bulgaria era menținută pe hărți, deși ea nu mai exista.

Au început către secolul al XVIII-lea conflicte între românii macedoneni şi tribali care’şi păstraseră limba veche românescă şi care trecuseră la slujba liturghiei ca în ţară în română, şi cei care, cu preoţii pregătiţi la Ohrida voiau să menţină slujbele în slavonă.
După părerea noastră, panslavismul rusesc, iniţiat încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi apoi al împărătesei Ecaterina II-a, şi’a vârât coada în sudul Dunării, pregătind terenul pentru ca ruşii să ajungă riverani la Marea Egee prin ”bulgari” şi la Adriatică prin serbi! Aşa se explică că, în momentul când populaţia din sudul Dunării şi’a obţinut independenţa şi’a denumit ţara lor după numele provinciei pe care bizantinii o dăduseră bulgarilor, Bulgaria.
Lucrul acesta a fost destul de uşor, după o perioadă de deznaţionalizare turcă, iar cei care’i puteau ajuta din Principatele Române aveau şi ei destule probleme interne de rezolvat.

De fapt, noi considerăm că a fost o slăbiciune, de fapt o trădare din partea conducerii României, a noastră a tuturor românilor, lăsând o populaţie românească de mai multe milioane, pradă dezlănţuirii unei terori de deznaţionalizare acută din partea grecilor, serbilor şi aşa-zişilor bulgari.
Este dureros faptul să constatăm cum o populaţie românească să fie incapabilă să’şi menţină unitatea lor teritorială, măcar cea de pe vremea regilor Asăneşti din secolul al XIV-lea şi după cinci secole să lupte pentru un stindard bulgăresc care nu era al etniei lor!
Edificator este un lucru, semnalat de mai mulţi călători români din sec. XIX şi XX că, pe unde au circulat prin Bulgaria s’au descurcat vorbind româneşte şi la sate şi în oraşe. Avem mărturii clare în cele ce urmează.
Într’o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arăta că ”n’a întâlnit bulgari în Bulgaria”, iar Constantin Nicolaescu Plopşor spunea că a parcurs, în anii 1930, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia vorbind peste tot cu locuitorii în română. Dr. Alexandru Şuga, în vol. ”Din Istoria românilor. Probleme şi perspective”, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982, p.33 scrie:

”În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba română”.

De curând şi Dl. Gabriel Gheorghe deplasându’se prin Bulgaria ne’a mărturisit că n’a întîlnit nicio figură mongoloidă în toată Bulgaria şi s’a descurcat peste tot vorbind româneşte!
Un aspect demn de remarcat este că, cei mai aprigi duşmani ai poporului nostru sunt aceşti români deznaţionalizaţi care, mai ales în perioada comunismului, denunţau pe cei care vorbeau româneşte sau se întreţineau cu turişti români în limba română, fiind urmăriţi şi persecutaţi de poliţie..
Ceea este scandalos şi contrar eticii adevărului istoric, am constatat-o într’o carte apărută în Franţa, excelent prezentată, cu titlul „Histoire de la BULGARIE de l’antiquité a nos jours, autoare Dimitrina Aslanian (cercetatore în cadrul Institutului Marie Curie din Paris!), Ediţia II-a-95/9946 Ed. ”Association Trimontium, 11, allée des Gardes Royales, 78.000 Versailles, 2004. Pentru a scrie şi edita o astfel de carte, în afara regulilor etice şi a adevărului istoric este de’a dreptul scandalos! În perioada sec. VII – XI expune trei hărţi frumos colorate în care îşi permite să arate că Imperiul Bulgar se întindea şi peste toată România de azi, iar în sec. X cuprinzând şi Grecia şi o parte din Serbia de astăzi!

Despre vecinii Bulgariei sau în interiorul ei, nici vorba de TRIBALI, VLAHI, sau ROMÂNI sud-dunăreni, în hărţi indicând ca vecini doar AVARS, BYSANCE, SERBES, MAGYARS, KHASARS, PETCHENEGUES!
Toţi ţarii care au condus luptele româno-bulgare contra grecilor bizantini pînă la ocupaţia turcă, toţi au fost bulgari get beget! Ne punem întrebarea, cum se poate explica faptul că, toţi cronicarii bizantini care au scris cronicile lor, sau papii din vremea aceea au scris numai despre regii blahi (vlahi) şi nu de ţari bulgari?
Chiar şi după exterminarea lor din anul 1018, în cartea autoarei, nu se aminteşte de vlahi şi toţi regii români au nume bulgăreşti, ca şi când n’ar mai fi existat picior de român în Bulgaria de astăzi!
Ceea ce ne’a revoltat însă, în cea mai mare măsură în cartea sus amintită este şi faptul că nu s’a amintit nimic despre participarea României prin trupele sale, la eliberarea sud-dunărenilor români, bulgarii de astăzi, în anii 1877/78, alături de trupele ruseşti şi revoluţionarii români tribali. De fapt, de ce să ne mai mirăm, chiar şi astăzi, şi încă la noi în ţară, în pliantele româneşti, aşa cum veţi constata la toate agenţiile de turism şi ghizii români explică turiştilor noştri, de… Cetatea Târnova construită de ţarul bulgar Asen şi de mormintele ţarilor bulgari îngropaţi în această cetate!, pentru a nu cita decât acestea.
Am citat mai înainte, din cronica franceză a martorului ocular a Cruciadei a IV-a, care nu amintea decît de Ioniţă Vlahul, toţi bulgarii fiind la acea dată, 1204-1205 în lumea celor drepţi (cum ne învaţă a zice, creştinismul), de aproape două secole! De altfel, să nu vă miraţi când veţi consulta Larousse-ul, în cap. Bulgaria, la istorie nu se aminteşte decât că înaintea cuceririi romane a Moesiei, acolo locuiau tracii! Iar după cucerirea romană a aparţinut Imperiului Bizantin. Din secolul al VI-lea, acolo … se stabilesc slavii! Altă perlă al Larousse-ului, în continuare scrie că: ”din anul 680 bulgarii… peuple d’origine turque (!) s’installent sur le Danube et fondent le prémier empire bulgare!”

 

Toate datele istorice din Larousse corespund cărţii apărute în Franţa, citată mai sus. Din momentul când în cărţile noastre de istorie nu se mai scrie decât de românii din actualele noastre frontiere, fără să citeze pe românii care ocupau în străvechime, teritoriile de pe vremea lui Burebista, să nu ne mirăm când bulgarii ne vor cere teritoriile imperiului lor din sec. X-XI, ungurii Transilvania, iar moldovenii de peste Prut, întreaga Moldovă!
Nu înţelegem care’i rolul ataşaţilor culturali al Ambasadelor româneşti în străinătate cât şi al Institutelor culturale româneşti din străinătate, acolo unde există, când apar articole în ziare, expoziţii sau cărţi de istorie, enciclopedii în care se scriu erori despre trecutul poporului nostru. Dar, de ce să ne mai mirăm, când şi la noi, în cărţile de istorie a poporului român, sau despre originea cuvintelor din limba noastră, dospesc de neadevăruri inimaginabile. Cât despre originea poporului nostru, dăinuie încă ”Basmul romanizării adevăraţilor noştri strămoşi” care ne’a condus la utopica teză a pierderii limbii noastre strămoşeşti, limbă, care’i de fapt limba primordială a europenilor!
Cât priveşte limba bulgară de astăzi, este limba veche a românilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare neavând nicio legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă). Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba română!
Patriotul român Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curând şi în româneşte. În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul român din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei. Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor români, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete! Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate). Călătorind prin Bulgaria, noi românii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sunt scrise cu litere chirilice!

Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE. Această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice! Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, nu sunt alocate ore de limba română în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existând doar la Sofia un liceu de limbă română.

Ne punem întrebarea, cum de ungurii şi saşii din România au reuşit să ne impună în localităţile din Secuime şi în satele unde mai există astăzi câţiva saşi, să se scrie pe plăcile de intrare şi ieşire din aceste localităţi şi fosta denumire efemeră în limbile lor?

Adaptare după Valeriu D. Popovici – Urs,  cubreacov.wordpress

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Simbolul stăpânirii, dovada libertății noastre iluzorii

INTREBĂRI CHEIE:

Dacă prin ceea ce urmează să citiți, vi se pare că nu s’a schimbat mare lucru în cei 1800-1900 de ani care au trecut, de la momentul când alții îi exploatau pe strămoșii nostri, nu este firesc să ne întrebăm azi cine ne exploatează pe noi?

Dacă situația impozitelor și taxelor este similară nu putem să ne întrebăm la fel de firesc, dacă Romania nu va avea aceeași soartă cu a imperiului căruia îi poartă numele?

Imperiul Roman – România, o asociere de nume care ar putea fi nefastă pentru viitorul nostru.

Românii de astăzi suportă taxe şi impozite directe şi indirecte.

În aceeaşi situaţie erau şi strămoşii noştri, dacii din Dacia Romană. De altfel, impozitele sunt o invenţie veche şi au apărut odată cu înfiinţarea statelor, ca principală sursă de venit pentru nevoile acestora.
Cele mai precise informaţii referitoare la taxele şi impozitele pe care le plăteau strămoşii românilor provin din perioada de după cucerirea Daciei de către romani, în anul 106.
În acea perioadă, în Dacia Romană existau patru clase sociale: cetăţenii romani, care beneficiau de toate drepturile, locuitorii municipiilor, care aveau drepturi limitate, Peregrinii (băştinaşii), care au devenit din anul 212 cetăţeni romani, şi robii.
Dările percepute de la locuitorii Daciei Romane erau aceleaşi ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri: directe şi indirecte.
Astfel, strămoşii noştri trebuiau să plătească două impozite directe importante.

Primul era tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare, echivalent cu impozitul pe case şi terenuri din zilele noastre. Impozitul se aplica asupra capitalului la care era evaluat imobilul, adică la valoarea de piaţă şi se cifra, de obicei, la 1% pe an.
Al doilea impozit direct era tributum capitis. Aceasta era o dare pe cap de locuitor, platită numai de persoanele care nu achitau darea funciară.
Pe lângă aceste două dări, locuitorii Daciei Romane mai erau obligaţi să presteze anumite munci fizice sau servicii, numite vectigalia, ce constau în general în transporturi sau cărat.

Taxa de intrare în oraşe

În ceea ce priveşte impozitele indirecte, dacii aveau trei mari dări.

În primul rând, ei dădeau statului vicesima hereditatium, o dare care consta din a 20-a parte din moştenirea dobândită, adică 5%.
În al doilea rând, era percepută vicesima libertatum, care era darea de eliberare a sclavilor.
Apoi existau taxele vamale, numite portoria.
În Imperiul Roman, fiecare regiune vamală avea propriile sale taxe. Dacia Romană făcea parte din circumscripţia vamală a Ilyriei. Taxele vamale se plăteau atât pe produse, cât şi pe călători. Oamenii trebuiau să achite taxe în primul rând când treceau frontiera circumscripţiei şi în al doilea rând atunci când intrau într’un oraş.
În Dacia Romană, taxele vamale erau colectate de oficii numite stationes.

Cine erau vechii funcţionari fiscali?

Cei trei procuratori din Dacia Romană aveau rolul de a strânge dările şi de a repartiza cheltuielile. Pentru încasarea acestor taxe, ei erau înconjuraţi de un întreg corp de funcţionari fiscali inferiori, fiecare specializat pe un anumit domeniu de activitate.
Astfel, procurator a caducis era cel care colecta averile persoanelor care mureau şi nu aveau urmaşi. Aceste averi intrau în proprietatea statului.
Domeniul de activitate al altor funcţionari, librarius ab instrumentis censualibus era colectarea impozitelor, arhiva sau scriptele financiare. Atribuţii similare aveau şi librarius a rationibu.
Adjutores tabulariorum erau agenţii fiscali, iar adjutor oficii corniculariorum erau subofiţerii din biroul procuratorului.
Din punct de vedere administrativ, la început, vămile au fost concesionate. Conductes pascui et salinarum erau arendaşii care se ocupau cu păşunatul sau exploatarea sării. Ei plăteau statului integral suma convenită, iar de la contribuabili încasau nişte sume mai mari. Un astfel de arendaş era şi cel numit conductor commerciorum, care se ocupa de vămi, numit şi portărel. Ulterior, acest sistem de concesiune a fost înlocuit cu regia.

Sursa: evz.ro, Ministerului Finanţelor Publice (MFP).

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

IMPERIUL VLAHILOR

Toţi românii de pretutindeni trebuie să stie ca Romania este vatră a civilizației europene şi leagăn străvechi etno-folcloric. Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.) Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decât cea Carpatică în Europa.
Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune şi mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre şi cine sunt cei care au înfăptuit’o.

Vatra Stră-Română‬

DIN ISTORIA FURATĂ A GEȚILOR

Adevărata obârşie a poporului român și istoria neamului, este ţinută sub obroc tocmai de cei care ar trebui să fie cei mai îndârjiţi apărători ai adevărului istoric şi identităţii neamului, plătiţi cu ”banul văduvei”. Deşi dovezi arheologice şi scrise sunt nenumărate pe teritoriul de azi al României, dar şi primprejur nu sunt pomenite nici măcar la ”fapt-divers” prin manualele de istorie.

Câteva date despre ”mileniul de întuneric”, dintre secolele III şi XIII, vin în ajutorul celor spuse. Câteva răscoale s’au întins pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia.

De ce sunt ele importante în devenirea noastră?

Pentru că aceasta este perioada în care ADEPȚII LATRINISMULUI, afirmă că s’a produs romanizarea geților din Dacia, inclusiv a celor din exteriorul provinciei supuse.

Victoria finală a lui Traian din anul 106 d.Hr., când, după cum spune Winston Churchill, Decebal ”pe care nu’l putea învinge decât moartea, ce nu pătează onoarea”, încolţit de romani îşi curmă viaţa, și pune capăt războiului.

”Capul şi mâna dreaptă i’au fost tăiate şi înfăţişate lui Traian care a dispus să fie trimise imediat la Roma, ca dovadă a desăvârșitei sale victorii. La Roma, capul acestui vajnic erou al antichităţii a fost expus pe una din scările de piatră ce urca pe colina Capitolinului, pe aşa numitele trepte ale Gemoniei”, cum scrie Horia Ursu, în ”Traian”, Editura ”Albatros”, Bucureşti, 1971, ed.a II-a Ed. „Mirabilis”, Tip. Semne, Bucureşti, 2004, spuse preluate de Valeriu Popovici-Ursu în ”Adevărata obârşie a poporului român”, p.51.

Tactica şi metodele pe care le’a utilizat Traian pentru înfrângerea geților sunt cele prezentate de Simion Lugojan în Columna lui Decebal, ”De bello Dacico”, Ed. de Vest, Timişoara, comentarii Pirtea Maria, Oradea, 2006 şi „Dacii la ei acasă”, Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, pp. 222-255 – eliminarea elitei, a comandanţilor, sacerdoţilor, medicilor, astronomilor, scribilor, în măsura în care nu au prea putut.

”După imaginea de pe Columnă, spune Valeriu Popovici-Ursu, p.52 din cartea citată, în care un soldat arată lui Traian capul decapitat al unui conducător, rezultă că Traian, a promis premii pentru fiecare comandant ucis. Prin exterminarea elitei se urmărea îngenuncherea poporului învins, ca apoi să’l subjuge şi să’l deposedeze de toate bogăţiile.”

Serbările de la Roma, după înfrângerea temporară a geților, nu ar fi avut fastul descris în literatura timpului. Serbările organizate au durat 123 de zile, timp în care convoaiele prădalnice au cărat tezaurul geților cu cei 50.000 de geți luaţi sclavi şi gladiatorii pe care aveau să’i vândă sau siliţi să lupte în arenele romane, pentru distracţia gloatei adunate şi satisfăcute.

Străini de istoria noastră ”la aniversarea a 1900 de ani de la moartea eroului nostru naţional, Decebal, în 2006, în loc să’i ridicăm o statuie regelui Decebal, i’am ridicat statuie lui Traian, cuceritorul şi distrugătorul spiritualităţii şi civilizaţiei multi-milenare a poporului român!”, scrie indignat şi îndreptăţit Valeriu Popovici-Ursu.

Despre ce au însemnat războaiele cu geții, este redat conţinutul unui document inedit, niciodată citat ori comentat în toată cultura română până acum, susţine profesorul Popovici, scrisoare a IV-a trimisă de Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Tânăr – c. 61- c. 113 – conţinută în a VIII-a carte de scrisori, începute probabil din 108 d.Hr., către Caninius, iubitul său fiu (Iordanes, Despre originea şi faptele Geţilor. Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001. Studiu introductiv, autor G. Gheorghe, pag. XVIII-XIX):

”Foarte bine faci să te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos?
Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt – pentru ultima oară.
O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice până la înălţimea celor mai măreţe opere.
O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rând chiar acela al regelui, nu sunt potrivite cu versurile greceşti.”

Ce rezultă din această scrisoare, referitoare la poemul privitor le faptele puse în discuţie, traducere de Liana Manolache în volumul Opere complete Ed. Univers 1977 ?

”Când Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie împotriva sa şi’a adunat ”Consiliul de stat”, compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sarcedoţii geţilor şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu’l vor distruge, până nu vor rade Roma de pe faţa pământului”, că altfel nu poate fi înţeleasă fraza lui Plinius – ”un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea”, sunt traduse din Anuarele geţilor întocmite de Carlo Troja, publicate de către Neigebaur, care detaliază alte şi alte întâmplări ale timpului.

Că lucrurile chiar aşa au stat, iar nu altfel, spune Valeriu Popovici, că altfel, cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici, după moarte, reiese şi din ”succesiunea şi înverşunarea” cu care, ani mulţi, geţii liberi, ”o parte a strămoşilor românilor de astăzi”, au atacat Imperiul Roman şi au reuşit, până la urmă, retragerea lor!

La anul 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, ceea ce înseamnă punerea în aplicare a poruncii lui Decebal, să nu se lase până nu’i vor distruge pe cotropitori. Dealtfel, tot în Anuarele daco-geţilor sunt pomenite şi alte evenimente care îndeamnă la continuarea războaielor geţilor ”pentru a smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania şi fertilele Moldova şi Valahia”…

Aşa, ”daco-geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere până la Dunăre”.

Anul 174, Amal domneşte peste geţi şi este întemeietorul Amalilor, continuă precizările Carlo Troia, deci dinastia Amalilor este de origine getă, ceea ce scrie şi Iordanes în opera sa. Şi accentuează însuşi profesorul Valeriu Popovici:

”Dacia n’a fost ocupată de goţi, cum este scris în toate manualele de istorie, neexistând nici un cuvânt ”german” în limba noastră, aşa zişii goţi erau geţi, de aceeaşi etnie cu noi românii.”

Anul 271 este momentul realizării poruncii lui Decebal, abandonarea Daciei romane de către Aurelian, sub presiunea repetată a celor care ştiau să’şi respecte jurământul dat regelui lor.

Autorul cărţii ”Adevărata obârşie a poporului român”, Valeriu D. Popovici-Ursu, evocă în continuare creştini şi personalităţi române care au avut un mare rol, chiar în întreaga Europă, şi pe care istoriografia română actuală încă îi ignoră, pe ”cei care au scris întâiul capitol de istorie nu numai literară în cultura scrisă românească”, (Ion N. Oprea).

În 117 are loc o mare răscoală a geţilor din provincia romană Dacia, susţinuți de geţii liberi. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i’au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l’au făcut să nu’şi pună gândul în realitate. Tot în acelaşi an Hadrian distruge podul lui Traian de peste Istru, pentru a împiedica pe geții de la nordul Dunării să încerce eliberarea fraţilor lor din dreapta fluviului.

Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atât cei din provincia romană Dacia, dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor.

În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsând în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.

În anii 245-247, romanii poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor, cum mai erau numiţi geţii din Moldova şi Bucovina de azi care doreau să’i alunge din toate teritoriile ce le stăpâneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi numiți şi goţi, din imperiul amal, se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpâni pe pământurile neamului.

În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sunt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia, informaţie pe care nu o veţi găsi prin niciun manual de istorie. căci nu se pupă cu teoria stârpirii tuturor războinicilor geți şi romanizarea restului populaţiei.

În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii / goţii la Istru. iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi / goţi numiţi ”leii scytici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Alţi cinci împăraţi romani, după războaiele cu geții / daci / carpi răzvrătiţi şi’au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de ”Carpicus Maximus” şi de ”Dacicus Maximus”: în anul 236 Maximinus Thrax (Tracul), care a luat şi titlurile de Germanicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Se demonstrează astfel că geții, ca populaţie, erau o prezenţă reală în zonă, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia. (Ing. Dan Ioan Predoiu, Dacia Magazin, octombrie 2004). La această listă mai adăugăm câteva nume:

Aurelianus Carpicus,
Diocleţian Carpicus Maximus,
Maximinian Carpicus Maximus,
Galerius Carpicus Maximus,
Constantinus Carpicus Maximus,
Constantius Chlorus Carpicus Maximus,
Constantin cel Mare Carpicus Maximus.

Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie, dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să’i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor.

În 248 carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria.

Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii / goţii îşi duceau ,”viaţa, adică pe pământul Scyţiei, la ţărmul Pontului,… Pe când domnea peste romani Filip Arabul…Goţii (geţii), cum se întâmplă, suportând greu că li s’au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”.

În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani.

Această realitate îl face pe Sextus Rufus (Brev.) să scrie:

”Dacia Gallieno imperatore amissa est – Dacia pe vremea împăratului Galliean (253-268 n.n.) este pierdută.”

După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, istoricii îl consideră got.

Geți (goții) cu bonete care au demolat definitiv imperiul roman. GOȚII CU BONETE GETICE !!!

Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l’a uitat.

În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii / goţii lui Ostrogotha şi Kniva / Canabaud pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu’le în ruine.

Deşi lipsesc detaliile privind organizarea statală, capitala, viaţa cotidiană, aceste uimitoare informaţii vin să completeze tabloul unei epoci îndepărtate şi ţinute intenţionat la întuneric.

Acum este momentul în care controlul părţii de răsărit a imperiului roman este luat de ”uzurpatorul” Regalian, despre care Trebollio Pollio, în Triginta Tyranni, IX, Scriptorea Historiae Augustae scrie:

”Gentis Daciae, Decebalus ipsius ut fertur affinis”, tradus prin ”de origine dacică, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal”, fost comandant al trupelor din Iliria şi care a fost proclamat împărat. Dar despre acest Regalian se mai spune că a fost urmat la conducere de soţia sa Sulpicia Dryantilla.

Istoria a mai consemnat răscoale în anii 138-139, 140, 143 (provocate de ”nebunia geţilor”), 156, 157-158 (costobocii din Est), 159 (răscoală a geților din nordul provinciei), 167-170, urmate de represaliile din anii 171-172, cele două războaie marcomanice (170-175 şi 178-180).

În jurul anului 190 împăratul Commodus reuşeşte să încheie pace cu ”barbarii” după zece ani de lupte!

În perioada împăratului Septimus Sever şi a fiului său, probabil şi datorită originii lor trace, adică de acelaşi neam cu geţii, se ajunge la o oarecare stabilitate, nemaifiind consemnate numeroase lupte în Dacia, dar imediat după asasinarea lui Caracalla (217) geții au pustiit provincia în doi ani consecutivi: 217 şi 218.

De remarcat că după 250, la Nicopolis şi Philippopolis / Plovdiv, 270 Naysus / Niş sau 271-272 Dobrogea, toate luptele se dau în sudul Dunării, ceea ce arată fără dubii că imperiul pierduse controlul la nordul fluviului.

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani și care ridică întrebări serioase celor care i’au îngropat pe geți la 106 d.Hr.

GOȚII CU BONETE GETICE !!!

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani.

Sarcofagul „Marelui” Ludovisi este un sarcofag roman antic, datând din aproximativ 250-260 d.Hr de la un mormânt lângă Porta Tiburtina. De asemenea, este cunoscut sub numele de Sarcofagul Via Tiburtina, deși și alte sarcofage au fost găsite acolo. Este cunoscut pentru intensa reprezentare, compoziție clasică de ”zvârcolire și foarte emoționantă”. Romani și goți, și este un exemplu de scene de luptă favorizate în arta romană în timpul crizei din secolul al treilea.

Descoperit în 1621 și numit după primul proprietar, Ludovico Ludovisi, sarcofagul este acum afișat la Altemps Palazzo din Roma, o parte a Muzeului Național al Romei.

Sarsofagul este decorat cu o scena de lupta grandioasă dintre romani si ”barbari”. Scena convulsivă este organizată pe patru niveluri: două mai mici sunt ocupate de ”barbari” călare sau pe jos, rănit, murind sau mort; cei doi soldați mai mari sau cavaleri romani s’au angajat să termine adversarii sau lupta cu restul de dușmani.

Figura centrală a compoziției pe partea din față este un tânăr comandant militar roman călare, presupus a reprezenta persoana decedată (defunctul sarcofagului). Fața lui este senină, iar brațul său se prelungește cu încredere într’un „gest, care este dificil de interpretat, dar pare a fi unul de rămas bun”.

Imaginea sa este portretizată cu precizie, cu capul bărbos, expresiv și marcat cu o cruce „X” pe frunte (recunoașterea inițierii mitraice), care a permis să se identifice cu unul dintre fiii lui Decius, Hostilianus (sunt cunoscute alte doua portrete cu același semn de inițiere și cu caracteristici fizice similare) care a murit de ciumă, în ciuda imaginii de luptă a sarcofagului.

Hostilianus

Dar ceea ce face toată lucrarea să devină controversată, sunt GEȚII reprezentați în luptă, unii dintre ei purtând bonetele getice binecunoscute. Doi din ei sunt călare (foto 3), restul sunt pe jos (foto 3 și 5). Modul cum sunt reprezentați barbarii, seamănă izbitor cu alte reprezentări artistice ale geților, cum sunt și cele de pe Columnă.

Întrebările care se ridică firesc, sunt mai multe:

1. A greșit artistul perioada și locul luptelor dintre romani și ”barbari”? Imposibil, Hostilianus nefiind contemporan cu Traian.

2. ”A făcut confuzie” sculptorul între GOȚI și GEȚI? Cum e posibil să nu cunoști care sunt dușmanii imperiului în secolul III, când insuși fratele defunctului murise în luptele cu ”GOȚII” conduși de Cniva?

3. Evident mai rămâne întrebarea cu implicațiile cele mai adânci: GOȚII sunt GEȚII? În acest caz artistul nu a făcut nicio confuzie, iar ”barbarii” de pe basorelief sunt chiar GEȚI.

Sursa: getbeget.org, foto: https://it.wikipedia.org/wiki/Sarcofago_Grande_Ludovisi

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

sau: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬