ZAMOLXIO NU ESTE IISUS, ESTE CHIAR MAI MULT PENTRU GETO-RUMÎNI

Deși titlul poate contraria mulți creștini rumîni, explicația este cît se poate de simplă și logică. Iisus s’a născut pe alte meleaguri, pe cînd Zamolxio este unul dintre strămoșii de seamă ai poporului geto-rumînesc, chiar dacă biserica sau statul laic rumînesc nu o va recunoaște probabil niciodată.

Iar unul din lucrurile care nu pot fi negate este că Zamolxio nu aparține nici unei alte culturi, ci doar culturii carpatice geto-rumînești, sau cel puțin ale acelor populații carpatice care au migrat în toată Europa, sau celor care au adoptat învățăturile sale.

Dar originea de necontestat a Zamolxianismului este că se află aici în spațiul carpato-dunărean unde Zamolxio a înființat Regatul Solar al Geților, la Gurile Dunării, și nu în alte părți ale lumii.

De altfel, despre Zamolxio aflăm doar de la istoricii de pe alte meleaguri, care la rîndul lor știau din auzite, deoarece triburile getice nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zamolxianismului, ca şi cult religios specific geților.

Străinii apreciază că Zalmoxianismul sau Zamolxianismul este o mișcare neopagînă din Rumînia care promovează reconstruirea unei religii etnice și a unei spiritualități a rumînilor printr’un proces de reconectare la rădăcinile lor antice getice.

Oricine citește despre istoria noastră, poate a observat că foarte mulți comentatori, afirmă că între cultul zamolxian atribuit geţilor şi creştinism sînt o serie de similitudini.

Numai că imensa greșeală care se face este că Zamolxio este asemuit lui Iisus, cînd în realitate Zamolxio fiind un predecesor, Iisus trebuie asemuit lui Zamolxio.

Toate aceste asemuiri se reflectă atît în practica cultului religios, cît mai ales la nivelul teoretic și filozofic al dogmelor creștine. Acest lucru i’a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la geto-rumîni o continuare firească, cu doar cîteva reinterpretări, ale zamolxianismului.

Cine a fost Zamolxio, zeul suprem al geților?

ZAMOLXIO, Marele preot și legiuitor al geților

Asupra religiei geților, un lucru de necontestat ar fi că informațiile cele mai ample le’a lăsat Herodot din cele auzite la elenii din cetățile de la Marea Getică.

Iar pentru exemplificarea discuției noastre vom reda pasajul pe care îl vom dezbate în continuare, text regăsit în a patra carte a lucrării Istoriile, unde Herodot relatează următoarele:

”Înainte de a ajunge la Istru, primii oameni pe care i’a subjugat au fost geții, care cred în imortalitatea lor. Tracii din Salmydessos, și cei care locuiau deasupra orașelor Apollonia și Mesembria (Scyrmiadae și Nipsaens, cum sînt numite), s’au alăturat împăratului Darius I cel Mare (Dîryayas) fără vreun conflict; dar geții, apărîndu’se îndărătnic, fuseseră subjugați, deși sînt cei mai nobili și drepți dintre toate triburile trace.

Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci cînd pleacă din această viață merg la Zamolxio, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorț din toată națiunea, și însărcinat să îi ducă cererile lor. Modul lor de a îl trimite este acesta.

Cîțiva dintre ei stau în picioare, fiecare ținînd în mînă trei săgeți; alții iau omul care urmează să fie trimis lui Zamolxio, și, balansîndu’l de mîini și picioare, îl aruncă în sus astfel încît să cadă pe vîrfurile armelor. Dacă este străpuns și moare, ei cred că zeul este binevoitor, dar dacă nu, dau vina pe mesager, care, (spun ei) este un om rău: și astfel aleg un altul pentru a îl trimite zeului.

Mesajele sînt încredințate cît timp acesta este încă în viață. Aceeași oameni, cînd tună și fulgeră, își îndreaptă săgețile către cer, rostind amenințări către zeu; și de asemenea nu cred că există vreun alt zeu decît al lor.

Sînt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului, că acest Zamolxio a fost în realitate un om, că a locuit în Samos, și că pe cînd era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și’a obținut libertatea s’a îmbogățit, iar, plecînd din Samos, s’a întors în țara sa.

Tracii în acea vreme trăiau într’un mod mizerabil, și erau o rasă săracă și ignorantă; Zamolxio, de aceea, care prin comerț cu grecii, și în special cu cel care nu era cel mai de disprețuit dintre filozofii lor, Pitagora, era familiarizat cu modul ionic de viață și cu maniere mai rafinate decât cele curente între compatrioții săi, și’a clădită o încăpere, în care din cînd în cînd îi primea și ospăta pe cei mai de seamă dintre traci, folosindu’se de ocazie pentru a’i învăța că nici el, nici ei, onorații oaspeți, nici vreunul dintre descendenții lor nu vor muri vreodată, dar că se vor duce toți într’un loc unde vor trăi pe veci bucurîndu’se de toate bunurile posibile.

Făcînd acestea, și ținînd astfel de discursuri, el construia un apartament subteran, în care, când fusese gata, se ascunse, dispărând brusc dinaintea tracilor, care regretaseră mult pierderea lui, și l’au plîns ca pe un mort. Între timp el trăise în secreta lui cameră trei ani, după care a ieșit din ascunzătoare, și s’a arătat din nou compatrioților, care astfel au fost făcuți să creadă ceea ce i’a învățat. Aceasta este relatarea grecilor.

Cît despre mine eu nu mă încred nici prea mult în această poveste a lui Zamolxio și a camerei sale subterane, nici nu o pun întru-totul la îndoială: dar cred că Zamolxio a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Dacă într’adevăr a existat vreodată vreun om cu acest nume, sau dacă Zamolxio nu e nimic altceva decît un zeu indigen geților, acum îi spun adio. Cît despre geți în sine, cei care țin și practică cele descrise mai sus, ei au fost acum diminuați de către perși, și au însoțit armata lui Darius.”

În filmul de mai jos vă arătăm și o traducere puțin schimbată, în care este pomenită Geția lui Zamolxio.

Așadar. Herodot afirma că geții se socot nemuritori, astfel în credința lor geții nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxio divinitatea lor pe care unii îl cred același cu Gebeleizis.

Apoi, în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acela dintre ei care îi este sortit îl trimit ca solie la Zamolxio, încredințîndu’i de fiecare dată nevoile lor.

Trimiterea solului se făcea astfel: cîțiva dintre ei, așezîndu’se la rînd, țineau cu vîrful în sus trei sulițe, iar alții, apucîndu’l de mîini și picioare pe cel trimis la Zamolxio, îl legănau de cîteva ori și apoi, făcîndu’i vînt, îl aruncau în sus peste vîrfurile sulițelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîneau încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu’l că este un om rău; apoi după ce aruncau vina pe el, trimiteau pe un altul. Tot ceea ce era de cerut îi spun solului cît mai este în viață.

Cînd tuna și fulgera, geții trăgeau cu săgețile în sus, spre cer, și își amenințau zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.

După descrierea acestui sacrificiu ritualic, Herodot povestea despre ce a auzit despre Zamolxio.

După cîte aflase el de la elenii care locuiau în Hellespont și în Pont, adică în coloniile elinești de pe litoralul Mării Negre, Zamolxio fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, cîștigîndu’și libertatea, ar fi dobîndit o avuție atît de mare și, dobîndind o asemenea avere, s’ar fi întors bogat printre ai lui.

Cum geții în general duceau o viață în sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zamolxio, care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decît cele din Geția, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Eladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clãdească o sală de primire unde îi găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea vor avea parte de toate bunătățile.

Tot timpul cît își ospăta oaspeții și le cuvînta astfel, pusese să i se facã o locuință sub pămînt. Cînd locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul geților, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani.

Geții fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an, se ivi însă iarăși în fața geților și așa îi fãcu Zamolxio să creadă în spusele lui.

Herodot, în Istorii îi menționează pe geți ca traci:

”… Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subterane.      (…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.”

Nu mai insistăm foarte mult de ce Herodot le zicea la geți și traci, acest aspect fiind dezbătut și cu alte ocazii, amintim aici doar că pentru eleni și romani geții din Tracia erau traci, la fel cum geții din Moesia erau moesi, sau geții din Scyția erau scyți, sau geții de la Nistru (Tyras) erau Tyra-geți.

Această formulă de exprimare asupra unor autohtoni se folosește curent și azi cînd le spunem la rumînii din Oltenia, olteni, sau la rumînii din Ardeal, ardeleni.

Pentru noi este foarte limpede că Zamolxio a trăit printre geții carpatici, și nu printre geții din Tracia, chiar dacă reformele sale erau adoptate de numeroase triburi de geți sud-dunărene printre care enumerăm pe trizi și crobizi.

Istoricul Dan Oltean ne spune următoarele despre aceste lucruri în Religia Dacilor, pagina 51:

”Similitudinile dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori ”păgîni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d.Hr., un autor ”păgîn”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decît să repete ritualurile din religia lui Zamolxio: ”. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zamolxio . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34). Alte asemănări dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfîntul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.”

Spre deosebire de moartea prin crucificare a lui Iisus, urmată de învierea după 3 zile timp în care a coborît în infern, și a învins răul și moartea, în cazul lui Zamolxio, acest proces de Inițiere durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.

O altă mențiune pe care merită să o facem aici este asupra celor auzite de Herodot despre aventura sa ca ”sclav”. Descoperirile arheologice și studiile recente au adus textului lui Herodot completări și rectificări.

Că Zamolxio ar fi fost întemeietorul unui cult inițiatic și misteric, un personaj istoric real, un taumaturg și un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilă.

Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalți doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra (Zoroastru) și Moise, amîndoi în Orient, cei are au întemeiat zoroastrismul și mozaismul.

Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivã, repetată și de Strabon și respinsă chiar de Herodot, care era convins că Zamolxio a trãit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras.

Vasile Pîrvan, respingînd această legendă, consideră total greșitã ideea elenilor că geții ar fi fost adepții teoriei pitagoreice a metempsihozei.

Dar o asemenea legendă s’a putut naște tocmai pentru că anticii eleni credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora și Zamolxio, atît în ce privește doctrina, cît și practicile cultului.

Geții credeau într’o existență fericită după moarte; nu, propriu-zis în nemurirea sufletului, căci nimic nu ne îndreptățește să presupunem că ar fi cunoscut ideea de suflet în sens spiritual. Nu poate fi vorba de o concepție superioară de prelungire ori transformare a vieții, în formă spiritualã, că suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfîrșit, deplin conștientî și identicã celei pămîntești; cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvîrșite, cu toate bunătățile (I.I. Russu).

Desigur, sînt unii care susțin că atît Creștinismul, cît și Zamolxianismul au ca doctrină principală comună, nemurirea sufletului.

Sufletul, eliberat din trupul carnal, dacă a avut o viață pămînteană merituoasă, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie etc., încurajau apropierea de creștinism.”

Din aceleași mortive și D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului rumîn (pag. 283) subliniază că:

”Esențialul religiei lui Hristos se găsea deja în religia geților.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia geților era o religie inițiatică și mistericã. Pentru această religie, caracteristic era actul inițiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica cealaltă lume, și anume, într’o locuinþã subteranã sau grotã.

De asemenea, semnificative pentru concepția religioasă și practicile cultice getice  și din nou confirmate de Herodot  erau și banchetele rituale ale asociațiilor religioase secrete pe care le formau inițiații.

Aceste practici de cult sînt atestate în lumea geților și din nordul, dar și din sudul Dunării.

Așadar, geții credeau că atît cei inițiați, cît și urmașii lor, cu alte cuvinte oaspeții chemați de Zamolxio la ospățul ritual, nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea, vor avea parte de toate bunătățile.

Aceastã credință într’o post-existențã în forme materiale analoage vieții terestre  credințã pe care o întîlnim și la egipteni, la perși, la celți sau la germani dovedește nivelul superior al gîndirii religioase a geților.

Religia lor politeistă la fel ca religia tuturor popoarelor ariane frățești, nu doar sangvine ci și spirituale cu geții.

Era adorat în Geția și un zeu al războiului, Zabelio (pomenit în Tăblițele de la Sinaia), echivalent altor zei arieni ai războiului Ares sau Marte, căruia după mărturia lui Iordanes geții îi jertfeau prizonierii prinși în război, socotind că zeul războaielor trebuie împăcat, prin vărsare de sînge omenesc.

De asemenea, acestui zeu i se jertfeau primele prăzi de război: Lui i se atîrnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintîi (armele și echipamentul adversarilor uciși).

Ca divinități feminine, se pare că geții aveau o zeiță a focului vetrei, a focului sacru, deci investită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existența la geți a unei zeițe Bendis (menționată și de Herodot și de Strabon), zeița Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzînd Artemisei elenilor și Dianei romanilor, imaginea ei (presupusă, apare în mai multe reprezentări plastice descoperite pînă în prezent.

În Lexiconul elen dintr’o epocă tîrzie menționează printre zeițe și pe soția lui Zalmoxio, cu nume identic celui al soțului ei.

O singură dată numit de autorii antici (și anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii și al fulgerului.

Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. Din cultul lui era legat și ritualul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii  dar nu pentru a’l amenința pe Gebeleizis, ci desigur pentru a speria puterile demonice.

Pînă la urmã, printr’un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilã) cu Zamolxio, contopindu’li’se atributele.

Zamolxio însă, divinitatea chtonianã, a rămas cel puțin, începînd din secolul lui Herodot divinitatea supremă a geților.

După unii autori, Gebeleizis își disputa domnia asupra împărăției umbrelor. În virtutea anumitelor schimbări survenite în religiile lor, o parte dintre geți începuseră să creadă că la Gebeleizis și nu la Zamolxio merg cei care părăsesc lumea pămîntească (H. Daicoviciu).

Alți autori admit că cele două divinități, iniþial distincte, s’ar fi contopit; dar nimic nu ne îndreptățește să’l transformăm pe Zamolxio, zeul suprem, într’o divinitate urano-solarã (I. H. Crișan).

Pentru M. Eliade, Gebeleizis reprezintã vechiul zeu celest al getodacilor, patronul clasei aristocrate și militare, tarabostes  și Zamolxio, zeul Misteriilor, maestrul inițierii, cel care conferă imoralitatea.

Concluzia cea mai plauzibilã este bazată pe însăși etimologia (în general acceptată) numelui divinității: în lumea getică cuvîntul zamol înseamnă pămînt.

Acesta este și motivul pentru care folosim cu predilecție forma Zamolxio, și mai puțin Zalmoxio, și nici forma elenizată cu ”s” la sfîrșit, deși Dan Oltean pariază pe varianta Zalmoxio datorită numelor numeroase de cetăți getice care încep cu rădăcina sal-sar-zal-zar precum ar fi Salmorus, Salsovia, Salmodessos, SarmiGetuzo, SarGeția, Zaldapa, Zargidava etc. dar și a unui rege Zalmodegicus.

Zamolxio era izvorul vieții, zeul vegetaþiei, al reînvierii naturii, atributele lor erau legate de creșterea animalelor și de rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pămîntului, domnia lui se extindea și asupra împărăției morților, rămînînd totodatã inițiatorul și divinitatea care patrona cultul inițiatic.

Din noțiunea de pămînt dătător de viață și belșug a fost plămăditã figura unei zeițe cu trăsături și facultăți umane.

La aceste elemente ale religiei geților se mai adaugă și străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini asociate cu simboluri sacre – de șerpi, cerbi, țapi de munte, un grifon în luptă cu un zmeu, cu un cerb, cu o pasăre de pradă ș.a.m.d.  imagini împrumutate, poate, la origine, din iconografia și mitologia iranianã.

Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia geților a ajuns în scurt timp la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, și cu trăsături de o accentuată etică (R. Florescu).

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbește despre Zamolxio într’unul din faimoasele Dialoguri platonice, în termeni mai mult decît admirativi: Zamolxio dovedește ca zeu al geților, că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atît mai mult nu trebuie sã încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul.

Foarte interesant este și ceea ce spun, despre Zamolxio, doi mari erudiți ai vremii: Origen și Clement Alexandrinul. De la aceștia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxio nu se reuneau decît bărbații, dupã un anumit ritual. Ei purtau brîu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau la vedere, semnele păstorului, agricultorului și constructorului: cuțitul, spicul de grîu și rigla de 24 de gradații.

Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvîrșeau acte inițiatice ezoterice, de felul celor din categoria mistere orosiriace, eleusiene sau dionisiace. Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decît evidentă.

În centrul portretului unuia dintre cei mai de seamă inițiați ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s’a numit Zamolxio:

Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esența pentagramei iertarea.

Numeroaselor informații de diferite feluri (literare, epigrafice, arheologice) privind istoria geților li se adaugã o știre nemenționată pînă în prezent în istoriografia noastră.

Este vorba despre epistola XXVIII (dupã numerotarea făcută de cunoscutul clasicist R. Hercher, în lucrarea sa ”Epistolographi Graeci, publicatã la Paris, în 1873 aparținînd celebrului filozof antic Apollonios din Tyana din secolul I d.Hr., cunoscut și sub numele de Apollonios Sofistul.

Iată cuprinsul epistolei:

”Regelui scyților,

Zamolxsis era om bun și filozof dat fiind că a fost discipolul lui Pythagoras. și dacã în acea vreme Romanul (generic sub care se înțelegea Imperiul Roman) ar fi fost (s’ar fi purtat) așa (ca acum), de bună voie i’ar fi devenit el prieten.
Dar dacă se consideră că trebuie, luptă și suferă pentru libertate, dobîndește faima de filozof, adică de om liber.”

Deși succintã, informația aduce o serie de noi elemente în cunoașterea concepției pe care
anticii o aveau despre zeul geților, Zamolxio, și a semnificației pe care o atribuiau concepției filozofice a acestuia.

Mai întîi, se cuvine precizat faptul cã, în legăturã cu funcția reală a epistolelor, a fost purtată o îndelungată controversă în literatura de specialitate, neputîndu’se stabili nici acum dacă erau destinate unor persoane reale sau dacă era vorba, pur și simplu, de utilizarea stilului epistolar, la modă și în alte perioade istorice.

În cazul în care epistola avea totuși o destinație precisă, este greu sã specificăm cãrui rege scyt i’ar fi putut fi adresatã.

Clasicistul german Ulrich von WilamowitzMoellendorf propune identificarea lui cu Decebal, dar este greu de crezut că Apollonius putea să’i confunde pe sciți cu geții tocmai
într’o vreme în care relațiile geto-romane erau, ca să spunem așa, la ordinea zilei.

De aceea, ipoteza cea mai verosimilã este aceea care considerã cã scrisoarea nu era
adresată cuiva anume, fiind doar un artificiu frecvent în genul epistolar.

În ce privește mențiunile despre Zamolxio, acestea reflectã parțial lucruri cunoscute în istoriografia noastrã: ar fi fost discipol al lui Pitagora (ceea ce lui Apollonios – filozof
neopitagorician – nu putea, desigur, decît să’i stîrnească afinitatea față de zeul geților).

Zamolxio era bun și filozof – calități care devin un simbol pentru întreaga lume getică, deoarece, evident, Zamolxio personifica întregul popor get, așa cum Romanul personifica Imperiul Roman.

De o importanță fundamentală este însă cea de’a doua parte a epistolei, în care Zamolxio – simbol al lumii getice – apare totodată și ca un simbol al orientării politice, al cărei concept fundamental îl constituia libertatea (eleutheria).

Este vorba de o dublă accepție a libertății: pe de o parte, conceptul politic aplicabil unui popor cunoscut în toată antichitatea pentru aspirația neostoită spre neatîrnare și, pe de
altă parte, conceptul neopitagoreic ce se referă la libertatea individuală. Apelul la Zamolxio ca motiv al libertății apare, așadar, și ca o reacție la tendința unor împărați romani din secolul I d.Hr. de prigonire a filozofilor (îndeosebi neopitagoreici) care, în operele lor, se ridicau adeseori împotriva autoritarismului imperial.

Cît privește datarea acestei epistole, singurul indiciu este o aluzie destul de limpede la un
moment în care Imperiul Roman respecta pe deplin libertatea geților de așa manieră, încît Zamolxio i’ar fi devenit de bună voie, prieten.

Acest moment era în opoziție cu un altul , de încordare supremă a relațiilor, moment
contemporan lui Apollonius. Cum filozoful antic a activat cu precădere în a doua jumătate a secolului 1 d.Hr., un asemenea moment fierbinte l’a constituit conflictul din 85-89 d.Hr. dintre împãratul Domițian și regele get, Decebal, așadar epistola a fost scrisã, cu probabilitate, în aceastã perioadã.

În concluzie, se poate afirma cã această epistolă, neintrată în circulația istoriografiei noastre pînă în prezent, completează semnificațiile atribuite lui Zamolxio cu aceea de simbol al poporului getic, precum și a orientãrii politice a acestui popor ce avea drept concept fundamental libertatea pentru dobîndirea căruia era gata de ”lupte și suferință”.

Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că geţii, acea ramură nord dunăreană a neamului getic, credeau într’un panteon conduse de un zeu suprem Zamolxio.

Istoricii şi geografii antici presupun că această divinitate avea cînd valenţe solare, cînd pămînteşti şi chiar subterane, pe baza unor legende aflate de la elenii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.

Herodot:

”După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi cîştigîndu’şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi dobîndind avere, s’a întors bogat printre ai lui.”

Nu se ştie exact cînd a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau cînd a trăit. Cu toate acestea Dan Oltean spune că după toate probabilitățile nu a fost contemporan cu Pitagora (580-495 î.Hr), ci ar fi trăit cu 2 secole înaintea acestuia cîndva în perioada fondării Romei în jurul anilor 750 î.Hr..

Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zamolxian are multe puncte comune cu religia creştină.

Zamolxio, a fost un ”Mesia” getic ce propovăduia viaţa de apoi, înainte cu 700 de ani de a se naște Iisus.

Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zamolxio este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr’un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.

Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zamolxio este un fel de ”Mesia” getic care şi’a scos poporul din întunecime, i’a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.

”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.

Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într’o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zamolxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.

Doar sufletul devenea nemuritor într’o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zamolxio, deşi el se afla în aceasta.

Mircea Eliade precizează şi el în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”:

”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întîlneşte pe Zalmoxis.”

Pe eleni, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor getice, această credinţă era unică şi fascinantă.

Eliade mai spune:

”Credinţa în imortalitatea sufletului n’a încetat să’i intrige pe grecii din secolul al V-lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decît prezentîndu’i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor».”

”Învierea” lui Zamolxio, începutul unui cult

După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre geți propovăduindu’le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmolxio păşeşte în rîndul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr’un mare mister, asemănător religiei creştine.

Mai precis Zalmoxio ”moare” şi apoi ”învie”.

”Pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.

În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.

Eliade precizează:

”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zamolxio era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă.”

Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zamolxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.

Eliade susține:

”Putem deci să ne gîndim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, avînd ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini.”

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zamolxio

Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lîngă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zamolxio, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase.

Astfel cu mult înainte de creştinarea Geției, în triburile geţilor, dar şi ale geților sud-dunăreni (traci) adoratori ai lui Zamolxio, existau sihaştri sau oameni cu comportament apropiat călugărilor.

Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zamolxio, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.

Istoricul Ion Horaţiu Crişan, îl citează pe Strabo, în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”:

”Poseidonos – ne spune Strabo (VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mînca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie.”

Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase.

”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo (VII 3,5), atunci cînd vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de Zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.

Totodată, la geți exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungînd apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.

Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori.

Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, geții ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii geți şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.

Întrunind aceste premise, ca şi prorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Geției, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zamolxianism şi creştinism.

Mircea Eliade:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 d.Hr.).”

Unii istorici și teologi (rumîni în special, cum ar fi Vasile Pîrvan și Sorin Paliga, dar și străini, cum ar fi Raffaele Pettazzoni, Jean Coman, Eric Rhode) prezintă anumite asemănări ale zamolxianismului cu creștinismul, care în viziunea lor ar fi facilitat mult mai ușor convertirea la creștinism a poporului get față de alte popoare învecinate (cum a fost cazul Imperiului Roman).

Conform unor cercuri naționalist-creștin-ortodoxe rumînești, aceste asemănări dintre cultul zamolxian și creștinism s’ar datora concepțiilor teologice împrumutate de la iudaismul vechilor evrei de către getul Zamolxio în crearea propriului său cult (cum ar fi conceptul de monoteism: existența unui singur zeu, numit Demiurg, de mesianism și de nemurire a sufletului după moarte), acest lucru fiind demonstrat de călătoriile lui Zamolxio în mai multe regiuni ale Orientului Apropiat, cum ar fi teritoriul de astăzi al Israelului.

Aici sîntem într’un cerc vicios.

Ce cred adepţii iudaismului, ai creştinătăţii şi ai islamismului cu privire la viaţa de după moarte?

Dintre aceste religii, iudaismul este cea mai veche religie. El a apărut cu aproximativ 4.000 de ani în urmă, pe timpul lui Avraam — cu mult înainte ca Socrate şi Platon să dea contur teoriei nemuririi sufletului. Evreii din antichitate credeau în învierea morţilor şi nu în nemurirea inerentă a omului (Matei 22:31, 32; Evrei 11:9).

Atunci cum a pătruns în iudaism doctrina nemuririi sufletului?

Istoria ne ajută să găsim răspunsul.

În anul 332 î.Hr., Alexandru Macedon a cucerit Orientul Mijlociu, inclusiv Ierusalimul. Pe măsură ce succesorii lui Alexandru au continuat programul acestuia de elenizare, a avut loc o fuziune a celor două culturi: cea elenă şi cea iudaică. Cu timpul, evreii au ajuns buni cunoscători ai gîndirii elene, iar unii dintre ei chiar au devenit filozofi.

Filon din Alexandria, care a trăit în secolul I d.Hr., a fost unul dintre aceşti filozofi evrei. El l’a venerat pe Platon şi s’a străduit să explice iudaismul în termenii filozofiei greceşti, pregătind astfel calea pentru gînditorii evrei de mai tîrziu.

Talmudul, care conţine comentarii scrise de rabini cu privire la legile orale, este de asemenea influenţat de gîndirea elenă. ”Rabinii Talmudului”, se spune în Encyclopaedia Judaica, ”credeau că sufletul continuă să trăiască după moarte”.

Literatura mistică iudaică de mai tîrziu, cum ar fi Cabala, merge pînă acolo încît predă învăţătura reîncarnării. Astfel, ideea nemuririi sufletului a pătruns în mod indirect în iudaism din filozofia elenă.

Ori dacă Zamolxio a trăit (750 î.Hr) înaintea lui Socrate (469-399 î.Hr) și a lui Platon (427-347 î.Hr) s’ar putea spune că doctrina nemuririi sufletului i’a aparținut lui Zamolxio.

Creştinismul adevărat a venit în existenţă odată cu Iisus Cristos. Cu privire la Iisus, Miguel de Unamuno (1864-1936), a scris:

”El a crezut mai degrabă în învierea cărnii, potrivit manierei iudaice, şi nu în nemurirea sufletului, potrivit manierei platonice.”

Miguel de Unamuno a ajuns la următoarea concluzie:

”Nemurirea sufletului . . . este o dogmă filozofică păgînă.”

Exact ceea ce spune Biserica Ortodoxă despre religia geților.

Ţinînd cont de toate acestea, putem înţelege de ce apostolul Pavel i’a avertizat în mod energic pe creştinii din secolul I împotriva ”filozofiei şi amăgirii deşarte, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos.”,  Coloseni 2:8.

Cu toate acestea creștinismul, deși nu o recunoaște fățiș a preluat toate sărbătorile ”păgîne” în calendarul creștin.

Socrate şi Platon, filozofi eleni din secolul al V-lea î.Hr., sînt consideraţi ca numărîndu’se printre cei care au promovat ideea existenţei unui suflet nemuritor. Însă nu ei sunt autorii acestei idei. Ei au ajustat’o şi au transformat’o într’o învăţătură filozofică, făcînd’o astfel mult mai atrăgătoare pentru clasele sociale culte din zilele lor şi de mai tîrziu.

Realitatea este că adepţii zoroastrismului din Persia antică şi egiptenii dinaintea lor credeau şi ei în nemurirea sufletului.

Aşadar, se pune întrebarea: Care este sursa acestei învăţături? Care a fost sursa comună de influenţă a culturii antice egiptene, persane şi elineşti?

”În lumea antică”, se spune în cartea The Religion of Babylonia and Assyria (Religia Babiloniei şi a Asiriei), ”Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene”.

Referitor la credinţele religioase egiptene, cartea spune în continuare:

”Avînd în vedere contactul iniţial dintre Egipt şi Babilonia, despre care vorbesc tăbliţele găsite în Tell el-Amarna, au existat, bineînţeles, nenumărate ocazii pentru infiltrarea conceptelor şi a obiceiurilor babiloniene în cultele egiptene.”

În general, despre cultura antică persană şi elenă se poate spune acelaşi lucru.

Care era punctul de vedere al babilonienilor cu privire la viaţa de după moarte? Credeau babilonienii din antichitate în nemurirea sufletului?

Cu privire la acest lucru, profesorul Morris Jastrow jr, de la Universitatea din Pennsylvania (S.U.A.), a scris:

”Nici poporul, nici conducătorii religioşi [babilonieni] nu au admis vreodată posibilitatea distrugerii totale a ceea ce odată a fost chemat la viaţă. Moartea [în concepţia lor] era o trecere la o altă formă de viaţă, iar tăgăduirea nemuririi [vieţii prezente] nu făcea decît să accentueze imposibilitatea de a scăpa de schimbarea existenţei produsă de moarte.”

Într’adevăr, babilonienii credeau că un anumit tip de viaţă continua după moarte sub o anumită formă. Ei îşi manifestau această credinţă îngropînd împreună cu morţii obiecte pe care credeau că aceştia le foloseau în viaţa de apoi, la fel cum o făceau și geții.

Unde a luat naştere după Potop învăţătura nemuririi sufletului?

În mod clar, învăţătura nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în Babilonul antic. Este important lucrul acesta?

Da, pentru că, potrivit Bibliei, oraşul Babel, sau Babilon, a fost fondat de Nimrod, un strănepot al lui Noe. După Potopul mondial din zilele lui Noe, toţi oamenii vorbeau o singură limbă şi aveau o singură religie. Nu numai că Nimrod era ”în opoziţie cu Iehova” (NW), dar atît el, cît şi tovarăşii săi au vrut să’şi ”facă un nume”.

Astfel, prin faptul că a fondat acest oraş şi a construit un turn în el, Nimrod a introdus o religie diferită.  (Geneza 10:1, 6, 8–10; 11:1–4)

Potrivit tradiţiei, Nimrod a murit de o moarte violentă. Era normal ca, după moartea sa, în rîndul babilonienilor să apară tendinţa de a’l venera, considerîndu’l fondatorul, constructorul şi primul rege al oraşului lor. Întrucît zeul Marduk (Bel-Merodakh) era considerat fondatorul Babilonului, iar numeroşi regi babilonieni au primit acest nume, unii erudiţi au avansat ipoteza că Marduk este zeificatul Nimrod (2 Împăraţi 25:27; Isaia 39:1; Ieremia 50:2).

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea potrivit căreia omul are un suflet care trăieşte după moartea sa trebuie să fi fost deja larg răspîndită în perioada în care a murit Nimrod. În orice caz, paginile istoriei dezvăluie faptul că, după Potop, locul în care a luat naştere învăţătura nemuririi sufletului este Babelul, sau Babilonul.

Cum s’a răspîndit învăţătura nemuririi sufletului pe toată faţa pămîntului, şi care a fost rezultatul?

În plus, Biblia arată că Dumnezeu a zădărnicit la Babel eforturile constructorilor turnului încurcîndu’le limbile. Nemaiputând să comunice între ei, constructorii au renunţat la proiectul lor şi au fost împrăştiaţi ”de acolo pe toată faţa pămîntului” (Geneza 11:5–9).

Nu trebuie să uităm însă că, chiar dacă limba acestor aşa-zişi constructori a fost modificată, modul de gîndire şi concepţiile lor au rămas aceleaşi. Prin urmare, oriunde au mers, ei au dus cu ei propriile idei religioase. În acest fel, învăţăturile religioase babiloniene, inclusiv învăţătura nemuririi sufletului, s’au răspîndit pe toată faţa pămîntului şi au devenit fundamentul majorităţii religiilor lumii.

Cum s’au răspîndit credinţele religioase babiloniene în subcontinentul indian?

Unii istorici spun că, cu peste 3 500 de ani în urmă, o populaţie ariană cu pielea albă a migrat din nord-vest în Valea Indusului, situată actualmente în mare parte în Pakistan şi India. De aici arienii s’au împrăştiat în cîmpiile fluviului Gange şi în toată India. Unii experţi spun că ideile religioase ale acestor migranţi aveau la bază învăţăturile antice iraniene şi babiloniene. Aceste idei religioase au stat apoi la baza hinduismului.

Cum a ajuns ideea nemuririi sufletului să influenţeze hinduismul modern?

În India, ideea unui suflet nemuritor a luat forma doctrinei reîncarnării. Înţelepţii hinduşi, pe care îi frămînta problema larg răspîndită a existenţei răului şi a suferinţei în rîndul oamenilor, au elaborat legea karma, legea cauzei şi a efectului.

Combinînd această lege cu credinţa în nemurirea sufletului, ei au elaborat învăţătura reîncarnării, potrivit căreia virtuţile şi greşelile dintr’o viaţă sînt răsplătite sau pedepsite în următoarea viaţă. Scopul credinciosului este mokşa, adică eliberarea de ciclul renaşterilor şi unificarea cu ceea ce se numeşte realitate ultimă, adică Nirvana. De’a lungul secolelor, învăţătura reîncarnării s’a răspîndit odată cu hinduismul, devenind fundamentul hinduismului modern.

Ce credinţă referitoare la viaţa de apoi a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din partea de est a Asiei?

Din hinduism au luat naştere alte credinţe, cum ar fi budismul, jainismul şi sikhismul. Şi aceste credinţe susţin doctrina reîncarnării. Mai mult decât atît, în timp ce budismul pătrundea aproape în toată partea de est a Asiei — în China, Coreea, Japonia şi în alte zone —, acesta exercita o foarte mare influenţă asupra culturii şi a religiei întregii regiuni. Acest lucru a dat naştere la religii, la un amalgam de credinţe ce conţineau elemente din budism, spiritism şi cultul strămoşilor. Cele mai influente dintre aceste religii au fost taoismul, confucianismul şi şintoismul. În acest fel, credinţa potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din acea regiune a lumii.

În loc de concluzii:

Religia zamolxiană era o religie monoteistă (conform lui Herodot și a unor cercetători), asemenea creștinismului.

Figura „mesianică” și profetică a lui Zamolxio, poate fi raportată la mesianismul lui Iisus Hristos.

Credința în nemurirea sufletului, în viața de apoi, este comună în ambele religii. Sufletul, eliberat din trupul material, dacă a avut o viață pămîntească merituoasă și smerită, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Învingerea morții și învierea, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două religii. Dacă în cazul lui Iisus Hristos, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborîrea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a treia zi; în cazul lui Zamolxio, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea an.

Promovarea virtuților și în zamolxianism, cum ar fi blîndețea și mila (sclavia era interzisă în rîndul populației getice, ca urmare a învățăturilor insuflate de către Zamolxio, geților), abstinența, cumpătarea și smerenia (dată de reforma religioasă inițiată de preotul zamolxian Deceneu și de către regele get Burebista, prin care era interzis consumul de alcool și desfrîul, lucruri demonstrate concret prin arderea viilor și interzicerea cultului dionisiac, inclusiv a petrecerilor dionisiace), precum și a altor virtuți, asemeni creștinismului.

”Zalmoxis, regele nostru, care e și zeu, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întîi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet, și tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci, dacă acesta merge rău, este cu neputință ca partea să meargă bine.” (Platon)

Inexistența idolatriei în rîndul populației getice.

Existența unui cod moral-religios și în zamolxianism, cunoscut ca ”legile belagine” (conform lui Iordanes în lucrarea sa Getica), oarecum asemănător învățăturilor creștine.

Monahismul, demonstrat prin descoperirile arheologice din Masivul Ceahlău, Grădiștea Muncelului și Munții Apuseni.

Neavînd certitudini asupra datei în care a trăit Zamolxio, nu putem afirma cînd a luat naștere Zamolxianismul. Cît despre promordialitatea doctrinei nemuririi sufletului, acest concept pare a fi naturalizat de Zamolxio pe meleagurile noastre din centre de gîndire mai curînd orientale.

Surse: Protopop de Reghin, Pr. Teodor Beldeuna, ZAMOLXIS ÎNTR’UN DOCUMENT INEDIT, Prof. Marcel Borza

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRĂCIUNUL, NAȘTEREA UNUI CICLU SOLAR SAU A LUI IISUS ?

Crăciunul nu a fost ziua de naștere a lui Iisus, ci nașterea unui nou ciclu solar. Crăciunul reprezenta în mentalul strămoșilor noștri nașterea unui ciclu agricol. Oamenii au asociat mult timp solstițiul de iarnă cu începutul unui nou ciclu anual, renașterea Soarelui și a naturii.

După cea mai lungă noapte, ziua în sfîrșit începea să crească treptat, ceea ce dădea speranță la fericire, bogăție și la o recoltă bună.

Așa cum știm, rotaţia Pămîntului în jurul Soarelui, numită şi mişcare de revoluţie, reprezintă un ciclu natural care a fost numit ”an terestru”, şi este format în mod natural din 365,24… zile terestre, dar împărţit în mod convenţional de oameni în 12 luni, sau 52-53 de săptămîni.

Referitor la calendarul geților lucrurile se schimbă puțin. Asupra variantei originale a Calendarului getic, cea de dinaintea modernizărilor şi schimbărilor aduse de marele preot Deceneu, nu putem avea decît informaţii deduse din calcule, astfel că nu putem oferi în acest moment dovezi clare ”necesare”.

Cu toate acestea vom vedea că aceste calcule ne arată în afara oricăror coincidenţe sau dorinţe ascunse în ce consta Calendarul getic tradiţional. În acest moment putem afirma  fie şi speculativ la prima vedere că geții aveau cu mult înainte de inovaţiile şi reformele lui Deceneu un calendar tradiţional original, ce se baza pe cîteva elemente definitorii.

Primul element îl reprezintă media anului tropic calculată pe o perioadă de 21 ani în care 8 ani erau ”scurţi” şi aveau 360 de zile fiecare, 6 ani erau ”lungi” şi aveau 368 de zile fiecare şi 6 ani erau bisecţi cu 369 de zile fiecare. Prin cîteva calcule simple 360×8, 368×6 și 369×6 aflăm că numărul total de zile cuprins în 21 ani este de 7670 de zile.

Dacă vom împărţi 7670 la 21 vom afla durata medie a anului tropic aşa cum o considerau geții în calendarul lor tradiţional ante-Deceneu şi anume 365,238095 de zile.

Aşadar acest ciclu de 21 ani este foarte important deoarece el ne dă o valoare medie a anului tropic tradiţional getic foarte aproape de cea din zilele noastre de 365,24219300989  de zile, anul getic tradiţional fiind mai scurt cu cca 5, 9 minute faţă de valoarea anului tropic modern.

Al doilea element al calendarului getic tradiţional este durata medie de 364 zile a anului.

Al treilea element îl reprezintă împărţirea anului de 364 zile în 13 luni cu durata de 3 sau 4 optomîni, respectiv 24 sau 32 de zile.

Al patrulea element îl reprezintă săptămîna cu durata de 8 zile denumită de noi optomînă. Una din cele 8 zile este dedicată zeului Uran / Cerul reprezentat de planeta Uranus care are o perioadă de rezoluţie în jurul Soarelui de 84 de ani. Cercul al 3-lea al Marelui Sanctuar Circular are 84 de plinte / stîlpi şi ar putea fi interpretaţi ca fiind cei 84 de ani necesari planetei Uranus pentru a efectua o rotaţie completă pe elipsa sa în Jurul Soarelui.

Am dat aceste detalii despre calendarului getic, pentru a afla cîteva lucruri despre cunoștințele avansate de astronomie ale geților și că data de 25 Decembrie la geți nu putea fi altceva decît o dată din calendar care anunța începerea noului an agricol, sau nașterea anului nou solar, fapt care’l va confirma și etimologia cuvîntului getic Crăciun pe care o vom prezenta în cele ce urmează.

Cu totul explicabil este și nașterea unor zei solari ca Helios, Mithras, Horus, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Bacchus, Apollo, Jupiter, chiar Sol Invictus la romani…

Chiar dacă a pornit cîndva de la un moment calendaristic aplicabil de agricultorul străbun, ziua care azi e numerotată 25 decembrie devenise mai tîrziu un simbol universal al Naşterii. Pentru că totul se reproduce la simbol, cercul sau discul fiind înainte de toate un ciclu reversibil.

Astăzi, sensul principal al vacanței în multe culturi a fost mutat în Crăciun, Anul Nou.

Trebuie să specificăm că prin aceste rînduri nu vrem să constituim un manifest anti-creștin. Vom aduce argumente în sprijinul acestei realități, de altfel, știută de foarte mulți, demersul nostru fiind, însă, inițiat doar de dragul aflării adevărului, și nu încercăm să convingem majoritatea creștinilor că ei greșesc alegînd să sărbătorească ceva impus cîndva din interese politico-religioase sau că s’a dorit schimbarea semnificației unei date din calendarul agricol al anticilor.

Creștinii au preluat ”mură’n gură” această zi de sărbătoare solară, schematic reprodusă prin cruce, raze, cerc, svaztică sau spirală și i’au dat alt sens.

Toate aceste simboluri nu sînt creștine, ci geto-ariene pre-creștine.

Pe 25 decembrie creştinii din toatã lumea se adunã pentru a sărbători, cu mai mult sau mai puţin fast, naşterea lui Isus. Colinde, slujbe, cadouri, mîncãruri – toate acestea sînt nelipsite.

Crăciunul, ca sărbătoare prin care creștinii celebrau nașterea lui Iisus Hristos, apare menționat sumar într’o listă veche:

”25 decembrie, Hristos născut în Betleem, Iudeea”.

Inscripția este pentru un eveniment înregistrat în anul 336, astfel încît, oficial, prima mențiune a acestui eveniment creștin are loc în data de 25 decembrie 336 d.Hr.

Poate ar părea ciudat că acest eveniment al nașterii lui Iisus Hristos apare consemnat de’abia după 300 de ani, dar Biserica Creștină, în acea perioadă, nu punea accent pe nașterile sfinților.

Mult mai importante erau momentele în care mureau, fiind, astfel, primiți în Împărăția Cerurilor.

De exemplu, botezul lui Iisus era considerat mult mai important decît nașterea, iar în timpul începuturilor creștinătății, adepții religiei s’au concentrat pe celebrarea învierii lui Iisus.

Totodată, nimeni nu știe cu certitudine cînd s’a născut Iisus, dar un călugăr din secolul al VI-lea, Dionysus Exiguus este primul care înregistrează datele istorice de la anul 1, începînd cu 25 decembrie.

Dar de ce 25 decembrie?

În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s’a născut la 25 decembrie.

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data la care s’a născut Isus Cristos. Acest lucru este susținut și de următoarele lucrări de referință:

”Data reală la care s’a născut Isus este necunoscută.” (New Catholic Encyclopedia)

sau:

”Nu se cunoaște cu exactitate data nașterii lui Cristos.” (Encyclopedia of Early Christianity)

Deși, Biblia nu dă un răspuns direct la întrebarea: ”Cînd s’a născut Isus?”

Biblia, totuși, menționează două evenimente petrecute în preajma nașterii sale, motiv pentru care mulți au ajuns la concluzia că Isus nu s’a născut în 25 decembrie.

Turmele de oi.

Biblia oferã puţine indicii privitoare la naşterea lui Iisus, de fapt nici perioada anului nu este menţionatã.

Referirea la păstorii care au grijã de oi în timpul nopţii (Luca 2:8) ar putea sugera cã ar fi vorba de decembrie, cînd animalele sînt în ţarcuri.

Dar doar un singur detaliu nu este suficient, pentru că oile nu stau în țarcuri doar de 25 decembrie…

Păstorii ”trăiau sub cerul liber și . . . făceau noaptea de strajă lîngă turmele lor” (Luca 2:8).

O carte remarcă faptul că oile stăteau sub cerul liber începînd cu ”săptămîna dinaintea Paștelui [sfîrșitul lunii martie]” pînă la jumătatea lunii noiembrie.

Apoi adaugă:

”Iarna [oile] stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într’o lună de iarnă, este puțin probabil să fie corectă, deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe cîmp” (Daily Life in the Time of Jesus).

Sursele din secolele I-II sînt la fel de sărace.

Cînd s’a născut Isus, de fapt?

Nu se menţioneazã sărbătoarea naşterii, ba mai mult, Origene (165-264) ia în derâdere celebrãrile romane ale unor astfel de evenimente.

Din ce ştim, în aceastã perioadã nu există dovezi ale existenţei Crăciunului în primele secole de creştinism.

Acest fapt se aflã într’un contrast pregnant faţă de tradiţia privind ultimele zile ale lui Iisus, despre care fiecare dintre cele patru evanghelii vorbeşte detaliat. Potrivit lui Ioan, Iisus este crucificat în timpul sacrificiului mieilor în timpul Pesah-ului, adicã ziua a 14-a din luna evreiasca Nisan.

Nu s’a născut iarna

Recensămîntul. Cu puțin timp înainte ca Iisus să se nască, Caesar Augustus a emis un decret ”ca toată lumea să se înregistreze”.

Fiecare trebuia să se înregistreze ”în orașul lui“, ceea ce presupunea efectuarea unei călătorii de o săptămînă sau chiar mai mult (Luca 2:1–3).

Această poruncă — dată probabil pentru a afla care era numărul locuitorilor în vederea strîngerii impozitelor și a efectuării serviciului militar — ar fi stîrnit nemulțumirea iudeilor în orice anotimp.

De aceea, este puțin probabil ca Augustus să fi făcut greșeala de a’și provoca și mai mult supușii, obligîndu’i pe mulți dintre ei să parcurgă distanțe mari iarna, cînd era frig.

S’a născut la începutul toamnei

Putem afla cu aproximație cînd s’a născut Iisus dacă facem un calcul luînd ca reper ziua în care a murit el.

Era 14 nisan, în primăvara anului 33 d.Hr., cînd evreii sărbătoreau Paștele (Ioan 19:14–16).

Întrucît Iisus avea în jur de 30 de ani cînd și’a început serviciul pămîntesc, care a durat trei ani și jumătate, înseamnă că el s’a născut la începutul toamnei, în anul 2 î.Hr. (Luca 3:23).

Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge.
În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe cîmp cu turmele.

De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricînd să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensămînt.

Din cîte se pare, Iisus s’a născut în luna octombrie.

Păstorii merg să’l vadă pe pruncul Iisus

Paştele, un eveniment mitic dezvoltat cu mult înainte de Crãciun, reprezintă în mare mãsură o reinterpretare a Pesah-ului în termenii patimilor lui Iisus.

Respectarea acestuia este recomandatã în Corinteni 5:7-8, cînd se pomeneşte cã mielul pascal, Hristos, a fost sacrificat şi drept urmare sacrificiul trebuie comemorat. Aşadar în primele două secole de mult mai mare interes erau patimile şi învierea ca elemente fondatoare ale mitologiei creştine, dar cu timpul şi originile lui Iisus devin subiect de discuţie.

Evangheliile lui Matei şi Luca contribuie prin naraţiuni binecunoscute, dar destul de diferite, şi totuşi nu ne dau o dată exactă. Mai multe detalii sînt de gãsit în scrierile apocrife ale secolului I, dar nici acestea nu se referă la data naşterii.

În fine, in jurul anului 200 Clement din Alexandria scrie în ”Stromateis” că sînt oameni care au dibuit data naşterii, unii spunînd că este vorba despre al 28-lea an al lui Augustus, pe 25 din luna egipteanã Pachon (20 mai); alţii insistã pe al 16-lea an al lui Tiberius, 25 din Phamenoth (21 martie); în vreme ce altii cred în data de 19 din Pharmuthi (15 aprilie) sau 24 (20 aprilie).

Este evident că exista foarte multã confuzie.

Pînă în secolul al IV-lea însã se vehiculau douã date care erau recunoscute de categorii mai largi: 25 decembrie în vest şi 6 ianuarie în est, 6 ianuarie care rãmîne în vest simbolul epifaniei, venirii magilor, în timp ce în est reprezintã şi boboteaza ce marcheazã încarnarea divinitãţii.

Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie provine dintr’un almanah roman de la mijlocul secolului al IV-lea, care enumerã diverse date asociate episcopilor sau martirilor.

În aproximativ 400, Augustin pomeneşte gruparea donatistã din nordul Africii care se evidenţiazã din timpul persecuţiilor lui Dioclețian, grupare care ţine sărbători pe 25 decembrie, dar refuzã sărbătoarea de pe 6 ianuarie, considerînd’o o inovaţie.

De ce aceste două date?

Ipoteza pagînă pre-creștină

O teorie avanseazã ipoteza împrumutului păgîn. Romanii îşi ţineau festivalul Saturnalia tîrziu în decembrie. Germanicii organizau festivaluri ale ritului fertilitãţii tot în perioada asta.

În Scandinavia festivitãţile cunoscute sub denumirea de Yule încurajau practici mai puţin spirituale, pentru cã se intra în sezonul consumului.

Vechiul zeu solar frigian Attis se sărbătorea pe 25 decembrie, la fel ca şi persanul Mithras. Ba mai mult, împăratul Aurelian stabileşte în 274 ziua lui Sol Invictus pe 25 decembrie.

Discul de argint imperial al lui Sol Invictus bătut în relief din partea inversă (secolul al III-lea), găsit la Pessinus (Muzeul Britanic)

Crăciunul nu ar fi decît o mulare peste sărbătorile unor zei solari, creştinii alegînd deliberat data pentru a facilita răspîndirea credinței în rîndul populaţiilor păgîne.

În secolul al IV-lea creştinii importã Saturnalia în speranta cã vor importa si oamenii.
Convertirea izbuteşte prin promisiunea continuãrii celebrãrii cultice. Saturnalia neavînd nimic creştin în ea, creştinii decid transformarea ultimei zile de festival în naşterea lui Iisus.

Puţin succes au avut în redefinirea practicilor, pentru că în schimbul respectării datei naşterii, se acceptă tacit perpetuarea obiceiurilor promovate de sărbătoare încă de la începuturi. La Saturnalia, care dura de pe 17 pînă pe 25 decembrie, legea romană statornicea că nimeni nu putea fi pedepsit pentru vătămare de persoane sau proprietãţi.

Festivalul începea cînd era ales un ”inamic al poporului” care să reprezinte răul. Fiecare comunitate opta pentru o victimã pe care o forţa să se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau.

Poetul şi istoricul Lucian descrie festivalul enumerînd sacrificii umane, intoxicaţii, desfrîu, violuri sau consumul de biscuiţi antropomorfi…

Ca urmare, cele mai timpurii celebrări ale Crăciunului nu erau deloc expresii ale devoţiunii religioase.

Este plauzibil, doar că teoria are mici probleme. Într’adevãr Ambrozie (339-397) îl descrie pe Iisus ca pe adevãratul soare care vine să’i înlocuiască pe vechii zei, dar autorii creștini din primele veacuri nu fac totuşi referire la o fabricatie calendaristicã recentă şi nu cred că data a fost aleasă de mai-marii Bisericii.

Mai mult privesc coincidența ca pe un semn divin că Dumnezeu l’a ales pe Iisus in locul zeilor păgîni.

În secolul al XI-lea găsim prima sugestie cum că sărbătoarea este deliberat suprapusã peste cele păgîne.

O notă pe marginea unui manuscris al comentatorului siriac Dionysius bar-Salibi spune că în vremurile trecute celebrarea creștină a fost mutatã de pe 6 ianuarie tocmai ca să coincidă cu cea a lui Sol Invictus.

Deoarece primii creştini nu ştiau cînd s’a nãscut Iisus, pur şi simplu au asimilat festivalul solstiţiului revendicîndu’l drept sărbătoarea originilor lui Mesia.

Multe dintre elementele sale atestă prezenţa unor reminiscente păgîne, cum ar fi folosirea pomului de Crãciun, o veche practicã druidicã.

Totuşi, prima menţiune a existenței unei date pentru Crăciun (200) vine într’o perioadã în care creştinii nu împrumutau masiv tradiţii păgîne cu un caracter atît de evident. Asta nu înseamnã că religia creştină s’a conturat în izolare, în niciun caz.

Multe dintre componentele adoraţiei –euharistia, martirii, arta funerara-trebuie sã fi fost lesne de înţeles pentru observatorii păgîni. Dar în primele secole minoritatea creştinã persecutatã se preocupa mai mult de distanțarea faţă de sacrificiile, jocurile şi festivalurile cultelor tradiţionale.

Situaţia se va schimba de la Constantin cel Mare, cînd se trece la adaptarea lor pe structura creştinã.

Papa Grigore cel Mare, într’o scrisoare din 601 adresatã unui misionar în insulele britanice, recomandã păstrarea templelor păgîne şi prefacerea lor în biserici, precum şi transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creştini.

Problema rezidã în faptul cã n secolul al III-lea împrumuturile acestea erau destul de rare, ori atunci începe sã se discute despre stabilirea unei date a naşterii lui Iisus.

Data exista înainte de edictul de tolerantã, dar la fel de bine creştinii o puteau prelua şi mai devreme, dată fiind asemănarea prea frapantă precum şi întreaga simbolistică asociată datei care are o relevanţã deosebită în foarte multe religii. Pe de altă parte în secolul al IV-lea cărturarii se preocupau mai tare nu de introducerea unei zile de naştere, ci de adãugarea datei de 25 decembrie celebrării tradiţionale de pe 6 ianuarie.

Ipoteza iudaică

Mai existã şi o altă explicaţie, sugeratã la începutul secolului al XX-lea de către Louis Duchesne, care leagã ziua sa de naştere de stabilirea zilei morţii.

De altfel, in jurul anului 200 Tertullian din Cartagina ne spune cã ziua de 14 din Nisan (data morţii lui Iisus în evanghelia lui Ioan) este echivalentã zilei de 25 martie în calendarul roman solar, care va deveni Buna Vestire. Aşadar Tertullian credea cã Iisus a fost conceput şi crucificat la aceeaşi datã.

Ideea apare şi într’un tratat anonim despre solstiţii şi echinocţii în Africa de Nord, secolul al IV-lea. Augustin era şi el familiarizat cu acest calcul. În tratatul său despre trinitate scrie despre coincidenţa zilei în care a fost zămislit cu ziua în care a suferit, despre asociera dintre uterul matern şi mormîntul din care va renaşte.

În est cele douã date, ale naşterii şi morţii, sînt legate prin referirea nu la calendarul evreiesc, ci la calendarul grec local, la ziua de 14 a primei luni de primăvară, Artemisios, care înseamnã 6 aprilie. Episcopul Epifanie de Salamis recunoaşte echivalenţa datelor concepţiei şi crucificãrii.

Conexiunea dintre aceste aspecte reflectă înţelegerea antică şi medievală a conceptului de salvare ca tot unitar. El este conceput pentru a salva prin moarte.

În numeroase reprezentări picturale ale Bunei Vestiri, micul Iisus este înfăţişat coborînd din ceruri cu o cruce care aminteşte momentul sacrificiului. Ideea cã redempţiunea şi creaţia ar trebui sã coincidă apare și în tradiţia iudaică păstrată în Talmud.

Rabinul Eliezer insistă că lumea a fost creatã în Nisan, tot în Nisan s’au născut patriarhii, Isaac se naşte la Pesah, prin urmare strămoşii vor fi mîntuiţi tot în Nisan.

Şi cum ajunge 25 decembrie Crăciun?

Elementele sărbătorii s’au tot acumulat începînd din secolul al IV-lea pînã în epoca contemporanã. Este probabil ca data sã derive mai mult din iudaism, din calculele legate de moartea lui Iisus la sărbătoarea Pesah-ului şi din noţiunea rabinicã a coincidenţei evenimentelor importante, dar elementul păgîn nu este deloc de neglijat, pentru cã vizeazã acelaşi fond de idei, axat pe ciclicitate.

De ce este 25 decembrie o dată atît de importantă?

O sumedenie de zei se nasc atunci: Mithras, Horus, Attis, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Jupiter, Sol Invictus…

Deci, chiar dacă a pornit de la un calcul calendaristic, data este un simbol universal al naşterii, şi nu e de mirare. Solstiţiul are loc cu cîteva zile înainte.

Încă din vremurile antice, pe 25 începea să se observe mărirea treptată a zilei, deci era firesc să fie considerată data renaşterii solare.

Totuși, de ce a fost acceptată unanim ziua de 25 decembrie, în ciuda incertitudinii?

Este vorba de perioada solstițiului de iarnă, atunci cînd multe culturi din jurul mării Mediterane și din Europa extinsă celebrau prin mese copioase.

Evreii, germanii, celticii și scandinavii aveau diverse motive de a sărbători ziua de 25 decembrie.

Scandinavii obișnuiau să aducă bușteni imenși acasă, în ziua de 21 decembrie și să’i lase să ardă.

Sărbătoarea dura pînă ce lemnul se transforma în cenușă, care putea să dureze pînă la 12 zile.

Nordicii erau de părere că fiecare scînteie a focului simboliza un porc sau vițel care urma să se nască în anul următor.

La toate aceste informații se adaugă și faptul ca mare parte din animale erau sacrificate, pentru a asigura hrană familiei, iar berea și vinul terminaseră fermentarea. Rețeta pentru un ospăț legendar avea toate ingredientele.

Luca 2:1-20 Isus se naște în Betleem

Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze.

Prin urmare, Iosif şi Maria sînt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze.

Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Isus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într’o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale.

Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensămînt. Astfel a fost posibil ca Isus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său.

Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Conducător (Mica 5:2).

O noapte memorabilă! Afară, pe cîmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori, unde un înger le spune păstorilor:

”Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s’a născut astăzi un Salvator, care este Cristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într’o iesle.”

Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun:

”Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pămînt printre oamenii bunăvoinţei!” (Luca 2:10-14).

Maria, Iosif şi păstorii îl privesc pe copilaşul Isus culcat într’o iesle

După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia:

”Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s’a întîmplat acolo, după cum ne’a spus Iehova” (Luca 2:15).

Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Isus exact unde le’a spus îngerul. Cînd păstorii relatează ce le’a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sînt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gîndeşte la ele în inima ei.

De ce se celebrează Crăciunul în 25 decembrie deoarece nu există dovezi care să ateste că Isus s’a născut în 25 decembrie.

Pentru că așa cum am mai spus, data nașterii sale nu este menționată în Biblie. Întrucît nu există nici o dovadă că Isus Cristos s’a născut în 25 decembrie, de ce se celebrează Crăciunul în această zi?

În Encyclopædia Britannica se spune că, din cîte se pare, capii religioși au ales o dată care ”să coincidă cu sărbătoarea romană păgînă a «nașterii soarelui invincibil»”, ținută cu ocazia solstițiului de iarnă.

Potrivit multor istorici, Crăciunul a fost stabilit la 25 decembrie, deoarece a fost data festivalului lui Sol Invictus. Această idee a devenit populară mai ales în secolele XVIII și XIX.

Carul în mozaicul Mausoleului M a fost interpretat de unii ca Hristos.

Și Clement al Alexandriei vorbise despre Hristos care’și conducea carul pe cer.

Mormîntul lui „Cristo Sole”, adică Hristos Soarele, a fost descoperit în 1574, în timpul unor săpături de sub bazilică.

Potrivit lui Tiberio Alfarano, care a copiat meticulos epitaful care s’a pierdut de atunci, mormîntul a fost construit de părinții decedatului, Julius Tarpeianus.

Originea păgînă a mormîntului este evidentă datorită prezenței unui cinerarium, deși cele trei fresce de pe tavan și pereți, care au fost decorate în mozaicuri policrom, sunt, fără îndoială, creștine.

Hristos este înfățișat pe boltă într’un car tras de cai albi.

Bunul păstor a fost descris inițial pe unul dintre pereți; conturul unui pescar și o scenă biblică, inclusiv Iona, apar pe alte ziduri. Atît bolta cît și pereții sînt decorați cu viță de vie.

Această interpretare este pusă la îndoială de alții:

”Numai nimbul în formă de cruce face să apară semnificația creștină”, iar figura este văzută de unii pur și simplu ca o reprezentare a Soarelui, fără nici o referință religioasă explicită, indiferent de păgînism sau creștinism.

Fiecare sfînt creștin este înfățișat în mod tradițional cu un halou de lumină sfîntă.

Similitudinea coincidențială a apariției unui parelion creat de o lumină strălucitoare și crucea răstignirii i’a inspirat pe artiștii creștini să o includă uneori cu intenția acestui sens dublu în reprezentările lui Isus, dar cele mai tradiționale reprezentări ale tuturor sfinților arată nu doar un cerc, ci și raze reale de lumină pentru a reprezenta sfințenia

Sol Invictus (Soarele invincibil) era o sărbătoare a soarelui preluată de romani de la popoarele cucerite, printre care și geții carpatici.

Sol Invictus (”Soarele neîntrînt”) a fost zeul soarelui oficial al Imperiului Roman de mai tîrziu și un patron al soldaților.

Abia la 25 decembrie 274 d.Hr., împăratul roman Aurelian a făcut din el un cult oficial alături de cultele tradiționale romane.

Savanții nu sînt de acord cu privire la faptul că noua zeitate era o refundare a cultului latin vechi al lui Sol, o renaștere a cultului lui Elagabalus sau complet nouă.

Zeul a fost favorizat de împărați după Aurelian și a apărut pe monedele lor pînă în ultima a treia parte a domniei lui Constantin I.

Potrivit cu The Encyclopedia Americana, mulți erudiți cred că s’a ales această dată ”pentru ca păgînii convertiți să se simtă mai atrași de creștinism”.

Ultima inscripție care se referă la Sol Invictus datează din anul 387 d.Hr., iar în secolul al V-lea au fost destui devotați încît teologul creștin Augustin a considerat că este necesar să predice împotriva lor.

Așadar, Crăciunul ca dată de naștere a lui Iisus este artificială, și a fost adoptată politic.

Era de fapt o sărbătoare populară a Soarelui.

Invictus (”neînvins sau invincibil”) a fost un epitet folosit pentru mai multe zeități romane, printre care Jupiter, Marte, Hercules, Apollo și Silvanus și a fost folosit începînd din secolul al III-lea î.Hr.

Cultul roman la Sol este continuu de la ”cea mai timpurie istorie” a orașului pînă la instituirea cultului creștin ca religie exclusivă de stat.

Savanții au considerat uneori tradiționalele Sol și Sol Invictus ca două zeități separate, dar respingerea acestei opinii de către S. E. Hijmans a găsit susținători.

O inscripție din 102 d.Hr. înregistrează o restaurare a unui portic al lui Sol în ceea ce este acum zona Trastevere a Romei de către un anume Gaius Iulius Anicetus.

În timp ce poate că a avut în minte o aluzie la propriul său cognomen, care este forma latinizată a echivalentului grecesc de invictus, ἀνίκητος (aniketos), cea mai veche inscripție datată din trecut, care folosește invictus ca epitet al lui Sol este din 158 d.Hr.

Un alt, datat stilistic secolului al II-lea, este înscris pe un phalera romană (disc ornamental): Inventori lucis soli invicto augusto (”Îl glorific pe soarele de neînvins, creatorul luminii.”)

Augustus este un obișnuit epitet care leagă zeități de cultul imperial.

Sol Invictus a jucat un rol proeminent în misterele Mithraice și a fost egalat de Mithras.

Relația Sol Mithraic Invictus cu cultul public al zeității cu același nume este neclară și poate inexistentă.

Potrivit Historia Augusta, Elagabalus, moștenitorul Severan adolescent, a adoptat numele zeității sale și și’a adus imaginea de cult din Emesa la Roma.

Odată instalat ca împărat, el a neglijat zeitățile tradiționale de stat ale Romei și și’a promovat propria divinitate drept cea mai puternică a Romei. Aceasta s’a încheiat cu uciderea sa din 222.

Historia Augusta se referă la zeitatea Elagabalus ca ”numită și Jupiter și Sol” (fuit autem Heliogabali vel Iovis vel Solis).

Deși acest lucru a fost văzut ca o încercare de a importa zeul soarelui sirian la Roma, cultul roman al lui Sol a existat încă de la începutul Republicii.

În perioada Aureliană

Poporul roman ”gens Aurelia” a fost asociat cu cultul lui Sol. După victoriile sale în Orient, împăratul Aurelian a reformat minuțios cultul roman al lui Sol, ridicînd zeul soarelui la una dintre primele divinități ale Imperiului.

Acolo unde anterior preoții Sol au fost pur și simplu sacerdotiți și au avut tendința de a aparține rangurilor inferioare ale societății romane, acum erau pontifici și membri ai noului colegiu de pontifică instituit de Aurelian.

Fiecare pontifex al lui Sol era un membru al elitei senatoriale, ceea ce indică faptul că preoția Sol era acum extrem de prestigioasă.

Aproape toți acești senatori au ținut și alte preoții, iar unele dintre aceste alte preoții au prioritate în inscripțiile în care sunt enumerate, ceea ce sugerează că erau considerate mai prestigioase decît preoția de la Sol.

Aurelian a construit, de asemenea, un nou templu pentru Sol, care a fost dedicat la 25 decembrie 274, și a adus numărul total de temple pentru zeul din Roma la (cel puțin) patru.

De asemenea, el a instituit jocuri în onoarea zeului soare, care se ține la fiecare patru ani de la 274 încoace.

Identitatea Sol Invictus a lui Aurelian a fost mult timp subiect de dezbatere savantă.
Bazîndu’se pe Istoria augustană, unii cercetători au susținut că a fost bazat pe Sol Elagablus (sau Elagabla) din Emesa.

Alții, bazîndu’și argumentul lui Zosimus, sugerează că se bazează pe Šams, zeul solar al Palmyra, pe motiv că Aurelian a plasat și a consacrat o statuie de cult a zeului soare jefuită din Palmyra în templul lui Sol Invictus.

Profesorul Gary Forsythe discută aceste argumente și adaugă un al treilea mai recent pe baza lucrărilor lui Steven Hijmans. Hijmans susține că zeitatea solară a lui Aurelian a fost pur și simplu tradiționalul Sol Invictus greco-roman.

Perioada lui Constantin

Împărații l’au înfățișat pe Sol Invictus pe monedele lor oficiale, cu o gamă largă de legende, dintre care doar cîteva au încorporat epitetul invictus, cum ar fi legenda SOLI INVICTO COMITI, care a revendicat Soarele Neînvins ca un însoțitor al împăratului, folosit cu o frecvență deosebită de Constantin.

Statuetele lui Sol Invictus, purtate de purtătorii standard, apar în trei locuri în reliefuri de pe Arcul lui Constantin.

Moneda oficială a lui Constantin continuă să poarte imagini cu Sol pînă în 325 / 6.
Un solidus al lui Constantin, precum și un medalion de aur din domnia sa înfățișează bustul împăratului în profil înfrățit (jugat) cu Sol Invictus, cu legenda INVICTUS CONSTANTINUS.

Constantin a decretat (7 martie 321) moartea lui Solis – ziua Soarelui, ”Duminica” – devenind ziua de odihnă romană (Codex Justinianus 3.12.2):

”În ziua venerabilă a Soarelui, lăsați magistrații și oamenii care locuiesc în orașe să se odihnească și să lase toate atelierele să fie închise.”

Cu toate acestea, în țară, persoanele angajate în agricultură își pot continua în mod liber și legal desfășurarea, deoarece se întîmplă adesea că o altă zi nu este potrivită pentru semănatul de cereale sau plantarea viței de vie; ca să nu neglijăm momentul potrivit pentru astfel de operațiuni, valoarea cerului ar trebui pierdută.

Arcul de triumf al lui Constantin a fost poziționat cu atenție pentru a se alinia cu statuia colosală a lui Sol de către Colosseum, astfel încît Sol a format fundalul dominant atunci cînd este văzut din direcția abordării principale către arc.

Ziua de 25 decembrie.

O poveste despre 25 decembrie au şi babilonienii.

Cu mult înaintea apariției celebrului Moș Crăciun, un alt personaj se ocupa cu aducerea cadourilor, Nimrod. Potrivit tradiției babiloniene (într’o variantã iudaică), după moartea lui Nimrod, una prematură, un copac veșnic verde a crescut peste noapte dintr’un ciot al unui copac uscat.

Semiramis, mama sa, ar fi spus ca Nimrod ar vizita în fiecare an acel copac veșnic verde și ar lăsa cadouri în ziua aniversării nașterii lui, exact pe 25 decembrie. Se pare, că aceasta este de fapt originea bradului de Crăciun, care este de asemenea de origine păgînă.

Dacă privim imaginea antică a lui Nimrod, vedem foarte multe asemănări cu actualul Moș Crăciun: amîndoi au bărbi lungi, amîndoi umblă cu reni, amîndoi aduc cadouri sub un pom verde.

După moartea lui Nimrod, Semiramis a răspîndit credinţa că ar fi fost un zeu.

Iar cuvîntul ”Yule”, prin care se se mai desemnează Crăciunul în vest, se pare cã ar avea origine chaldeeană, însemnînd ”copil”.

”Yule” era sărbătorit de nordici din decembrie pînă în ianuarie, vreme în care ardea un buştean în cinstea lui Thor, care de obicei se consuma în 12 zile.

Tot pe 25 decembrie se nasc şi copii lui Isis cu Osiris, mort la solstiţiul de iarnă, ca expresie a reîncarnării tatălui.

Copacul verde este simbolul egiptean al lui Asar / Osiris, zeu şi al fertilităţii, în timp ce Aset / Isis, zeiţa magiei divine, este asociatã luminilor colorate.

Şi acestea sînt doar cîteva exemple care atestă importanta covîrşitoare a datei în mitologia universalã.

Renaşterea care urmeazã celei mai scurte zile din an este celebratã în diversele religii atît ca expresie atăt a fondului mental comun, cu repere mitice universale, cît şi a fenomenului neîntrerupt de difuziune culturalã.

Cu riscul de a ne repeta susținem că nu există nici o dovadă că Isus s’a născut în această zi.

După cîte se pare, conducătorii religioși au ales strategic data de 25 decembrie ca să coincidă cu sărbătorile păgîne care erau ținute în preajma solstițiului de iarnă, o sărbătoare solară foarte iubită de pămînteni.

Ce spune Biblia despre Crăciun?

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data nașterii lui Isus și nu spune că ar trebui să o sărbătorim.

O enciclopedie afirmă:

”Sărbătorirea Crăciunului nu este stabilită de Dumnezeu și nici nu’și are originea în NT [Noul Testament]” (Cyclopedia de McClintock și Strong).

Potrivit Bibliei, orice formă de închinare dezaprobată de Dumnezeu este o ofensă la adresa lui (Exodul 32:5–7).

Originea obiceiurilor de Crăciun

Sărbătorirea nașterii lui Isus.

”Primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgîn.” (The World Book Encyclopedia)

Oferirea de daruri și petrecerile de Crăciun.

O enciclopedie afirmă:

”Saturnaliile, o sărbătoare romană ținută la mijlocul lunii decembrie, constituie modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului. De exemplu, în această sărbătoare își au originea petrecerile fastuoase, oferirea de daruri și aprinderea de lumînări” (The Encyclopedia Americana).

Potrivit unei alte enciclopedii, ”orice fel de muncă era întreruptă” în timpul Saturnaliilor (Encyclopædia Britannica).

Luminile de Crăciun.

Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, europenii își împodobeau locuințele ”cu lumini și cu arbori sau arbuști cu frunza veșnic verde” pentru a sărbători solstițiul de iarnă și pentru a alunga spiritele rele.

Vîscul și laurul.

”Druizii (preoții celților) atribuiau vîscului proprietăți magice. Laurul, o plantă veșnic verde, era venerat întrucît simboliza întoarcerea soarelui.” (The Encyclopedia Americana)

Pomul de Crăciun.

”Cultul arborelui era larg răspîndit în rîndul europenilor păgîni și a continuat să fie practicat și după convertirea lor la creștinism.”

Cultul arborelui s’a păstrat pînă în zilele noastre prin obiceiul ”de a așeza un pom de Crăciun la intrarea sau în interiorul unei locuințe în perioada sărbătorilor de iarnă” (Encyclopædia Britannica).

Isus a poruncit să’i comemorăm moartea, nu să’i serbăm ziua de naștere (Luca 22:19, 20).
Apostolii lui Isus și creștinii din secolul I n’au ținut Crăciunul.

Într’o enciclopedie se spune că ”sărbătoarea Nașterii Domnului a fost instituită după anul 243 [d.Hr]”, la mai bine de un secol de la moartea ultimului apostol (New Catholic Encyclopedia).

Dumnezeu nu aprobă Crăciunul deoarece această sărbătoare are la origine obiceiuri și ritualuri păgîne (2 Corinteni 6:17).

O analiză atentă a originii Crăciunului ne va ajuta să înțelegem că această sărbătoare are la bază ritualuri religioase păgîne, adică ante-creștine.

În Imperiul Roman, de exemplu, festivalul păgîn numit Saturnalia era marcat de mese festive și împărțirea de cadouri oamenilor săraci. Dedicat Zeului Agriculturii, Saturn, festivalul începea cu o săptămînă înainte de solstițiul de iarnă.

Petrecerile țineau timp de o lună, cu mîncare și băutură în exces. Pînă și afaceri și școlile erau închise, astfel încît să participe cu toții la distracții.

Tot în această perioadă, romanii se bucurau de Juvenalia, o sărbătoare dedicată copiilor, iar în data de 25 decembrie era celebrată nașterea zeului Mithra, fiind considerată una dintre cele mai sacre zile ale anului.

Nu în ultimul rînd, Papa Iuliu I este cel care a ales data de 25 decembrie, ca răspuns la Saturnalia. Cu timpul, sărbătoarea s’a răspândit în Egipt, Anglia și la Scandinavi.

O altă teorie a fost lansată de istoricul William J. Tighe, care vorbește despre o întâlnire a Bisericii, în urma căreia s’a stabilit că ziua conceperii Mîntuitorului ar fi trebuit sărbătorită.

Aceasta fiind în data de 25 martie, în mod rezonabil s’a ajuns la concluzi că nașterea ar fi avut loc nouă luni mai tîrziu, pe 25 decembrie.

Mare parte din obiceiurile păgînilor au rămas asociate cu sărbătoarea Crăciunului.
Aprinsul lumînărilor este una dintre ele, precum și sărutul sub vîsc, un obicei promovat mai ales în țările scandinave.

Ideea cadourilor a venit tot după primele cîteva secole ale creștinismului, preluată de la Moș Nicolae.

El era un personaj real, dar transformat în legendă cu trecerea timpului, care oferea cadouri oamenilor din provincia asiatică Licia.

Colindele au apărut mult mai tîrziu, în sec. al XIII-lea.

Pomul de Crăciun este menționat în Germania, în sec. al VIII-lea, asociat cu viața veșnică a lui Iisus.

În sec. al XVI-lea, însă, pomul a devenit răspîndit în Germania, iar surse spun că Martin Luther este primul care a tăiat un brad cu scopul de a’l decora cu lumînări.

Odată cu germanii, bradul a ajuns și în Marea Britanie.

Acolo, puritanii au interzis Crăciunul, amenințînd cu muncă forțată, amendă sau închisoare pentru practicanți. Acest grup încă îl considera un obicei păgîn.

Cît privește originea cuvîntului Crăciun să aflăm ce ne spune Mihai Vinereanu despre etimologia sa.

Originea cuvîntului Crăciun a fost mult discutată de’a lungul timpului. Astfel, mulţi cercetători consideră că provine din lat. creatio, -ne(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu, Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rum. Crăciun din creatio-nem întîmpinăm cîteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic.

În ce priveşte cele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că lat. ea > rum. e, deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, iar e final nu trebuia să lipsească (cf. amărăciune etc.), deci, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.

Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, întrucît Iisus a pre-existat naşterii sale pămîntene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s’a întrupat.

Crezul creştin ţine să menţioneze că Iisus este ”născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Ciorănescu.

Autorii Lex. de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum.

Meyer (Alb. St., I89) derivă alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori kershendella nu poate explica pe rum. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună cînd preotul roman pre­-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi de T. Capidan (Dacor., 3, 142).

Cuvîntul Crăciun este practic răspîndit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun.

În vechea rusă avea sens de ”solstiţiu de iarnă sau solstițiu de vară” precum şi ”moarte’’.

Larga răspîndire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i’a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56.

În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) se bazează pe forme slave complet inadecvate, precum kratŭkŭ ”scurt” sau kračati ”a păşi”.

Paliga (46-47) arată că la sîrbi kračun se referă la ”ziua butucului” cînd se ardea un ”butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie, iar la ucraineni este ”colacul de Crăciun”.

În rusa veche, koročun era, de asemenea, o sărbătoare de după 15 August.

Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă ”butuc, buturugă”, în general, ar proveni de la PIE (s)ker– ”tăia, a îndoi” şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noţiunea de ”butuc, buturugă”, dar este puțin plauzibil ca rum. Crăciun să provină de aici, cu toată aparenta similitudine.

Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave provin din rumînă, întrucît, acest cuvînt este menţionat în Cronica lui Nestor (1143). Vasmer ar putea avea dreptate numai dacă am considera că poporul rumîn s’a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul rumîn este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea ”creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datînd din perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele ştiinţifice.

Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică ”Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Ded’ Moroz, adică Moş Ger, arată clar că la ei nu s'[a făcut o asociaţie între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s’a făcut la rumîni şi la alte popoare vechi din Europa sub influenţa culturii rumîne.

Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au luat acest termen de la rumîni.

În plus, este cert că au existat contacte între geți şi slavi încă dinaintea erei creştine.

Un alt indiciu că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvînt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s­’a celebrat în sînul bisericii creştine decît destul de tîrziu, cam din secolul IV, mai întîi la Roma, de prin 336 d.Hr. încoace.

În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă rumînă, apoi treptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui Iisus, s’a generalizat în ambele părţi ale Imperiului Roman.

Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi azi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui Iisus.

Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană ”natalis solis invicti” (”naşterea soarelui neînvins”), sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească.

În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile.

Romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism, asimilat cu sărbătorirea Crăciunului, răspîndindu’le ulterior la toate popoarele europene, cît şi peste ocean în cele două Americi.

La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.

Nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgînă romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic.

Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă.
Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă.

Sărbători legate de această dată sânt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.

Avînd în vedere aceste detalii, geții sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor.

Avem atestări documentare că vechea religie getică era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Hr.

Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit pînă foarte tîrziu la geți. Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin, get din sudul Dunării, în satul său natal Tauresium fusese adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI d.Hr., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu get vor fi dăinuit mult timp şi după aceea.

În plus, menţionăm că în religia zoroastriană, naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus.

Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul rumînesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat pînă azi, sînt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003, 117-126) consideră, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus.

Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de rad. PIE *perku– ”stejar”, radical din care provine lat. quercus ”stejar”, în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, ”butucul Crăciunului” care este aprins şi lăsat să ardă pînă în primăvară.

Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte ”chalendal, chalendaou, calignaou, calnos”, termen extrem de apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun.

La megleno-rumîni, acest butuc se numeşte ”boadnic”.

În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încît este puţin probabil ca rumînescul Crăciun să provină de la rad. *perku-, radical care defineşte stejarul.

În cele ce urmează, vom arăta că cele două forme nu pot fi asociate din punct de vedere etimologic.

În rumînă, sînt mai multe forme care definesc diferite specii de stejar: gorun, stejar, gîrniță și cer.

Cele mai răspîndite sînt stejar și gorun, pe când gârniță este un derivat de la gorun, iar cer este cognat cu lat. quercus, respectiv cerrus. Dacă rumînescul cer ar proveni din lat. cerrus așa cum s’a presupus, Crăciun tot nu poate deriva de aici, din moment lui cerrus / cer îi lipsește a doua velară.

Cei mai mulți lingiviști (Meyer, 220; Puşcariu, 336; REW, 1848; Cioranescu, 1660) cred că rom. cer provine din lat. cerrus, dar din moment ce această formă latină provine de la același radical proto-indo-european ca și quercus, trebuie să fie un împrumut dintr’o altă limbă apropiată, probabil dintr’o altă limbă italică sau din geto-iliră.

O formă similară se găsește și în albaneză, dar și în italiană: it. cerro, alb. qarr. Există şi în slavele de sud, precum și în maghiară: bg., sb. čer, slov. čer(a), mgh. cser care l’au împrumutat din rumînă.

Din păcate, Walde, autorul unui foarte valoros dicționar etimologic al limbii latine, susține în mod inexplicabil, că ar fi de origine hamitică în latină, întrucît se găsește și în berberul kerruš.

Avem certitudinea că forma berberă este un împrumut dintr’o limbă indo-europeană.
Cu multă vreme în urmă, au trăit acolo și triburi de geți, numiți getuli, care au fost asimilați de semnițiile hamitice care trăiau în zonă, berberii fiind urmașii acestor seminții.

Etnonimul berber provine din lat. barbarus care inițial trebuie să’i fi definit pe getuli, nu populațiile hamitice din zonă. N. Densușianu arată că romanii denumeau barbari anmite seminții înrudite apropiate de ei înșiși, între care se includeau ilirii și geții.

Prin urmare, strămoșii berberilor au împrumutat această formă din limba getulilor, cu probabil aproape 2000 de ani în urmă într’o formă apropiată cu cea din berbera de azi.

Getulii sînt menționați de Strabon, dar și de alți autori din primele secole creștine, pînă în Evul Mediu.

Ar fi extrem de interesant ca limba berberă să fie studiată din acest punct de vedere.
S’ar putea să avem surprize mari.

De aceea avem convingerea că cer este de origine geto-iliră și nu de origine latină, dar desigur echivalent cu forma latină. După toate datele pe care le deținem, putem deduce că cer derivă de la o formă geto-iliră *kerruš.

A doua velară nu a existat nici în geto-iliră și prin urmare această formă nu poate fi etimonul lui Crăciun.

Revenind la formele uzuale stejar și gorun, stejar pare să fie o formă mai nouă, pe cînd gorun, în mod cert este de origine traco-dacă din PIE *guel-, *gulo– ”stejar, gorun, ghindă” (IEW, 472).

Astfel, în limba rumînă, forma Crăciun nu poate fi asociată cu denumirea acestui arbore.

Din toate aceste date se poate trage concluzia că la geți acest radical putea defini mai multe sărbători importante din cursul anului care aveau ceva în comun putând fi legate calendaristic, în mod special, de cele două solstiţii.

Pentru societăţile agrare antice este posibil că aceea care celebra solstiţiul de iarnă să fie cea mai importantă, întrucît marchează momentul cînd ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice și al renașterii soarelui.

Colacele plămădite de sărbători au forma discului solar

Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă.

Arderea butucului în vatră pînă primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece.

Ulterior, sărbătorile străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Astfel solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul: cf. friz. jul.

În engleză Yule definește atît solstițiul de iarnă, cît și Crăciunul sau perioada de Crăciun După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la gmc. *hjul ”discul (cercul) solar” < PIE *kʷekʷlo– ”roată, cerc” (IEW, 640): cf. eng. wheel ”roată”, gr. κύκλος ”cerc, roată”.

Prin urmare, rumînescul Crăciun trebuie să definească tot ”discul (cercul) solar” şi nu altceva din moment ce a fost la origine o sărbătoare a solstițiului de iarnă și ciclurilor anuale și, ca atare, trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte noțiunea de cerc din limba rumînă.

Este, prin urmare, evident că rumînescul Crăciun provine din PIE *(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935), respectiv *kerk– ”cerc’” radical foarte productiv în limba rumînă, din care provine şi rumînescul cerc (v. cerc, cîrlig, cîrmă, coroia etc.).

Astfel, din PIE *kerk– > geticul *kerk­ion > getica tîrzie *Kerk’un > rum. Crăciun.

Sufixul –ion este specific limbii getice (cf. Koga–ion).

Forma arumînă Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ­r­ a avut loc destul de tîrziu, dar nu putem preciza cînd, poate către sfîrşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Hr.

În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi europene (geto-ariene) avînd un caracter agrar neolitic, fiind întîlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene geto-ariene.

În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, a ciclurilor anuale, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine getică preluată mai tîrziu de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit.

În rumînă, însăși forma Crăciun are o serie de sensuri și derivați, încât exclude posibilitatea de a fi un împrumut dintr’o altă limbă: crăciunel ”colacul de Crăciun”, Crăciun (top., N.P.), Crăciuna (top.), Crăciunescu (N.P.), Crăciuneanu (N.P.), Crăciuneşti (top.).

Din Sărbătoarea Soarelui în Sărbătoarea Nașterii Domnului la rumîni

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mîntuitorului.

De asemenea, o veche tradiție este ”mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvîntîndu’se casele și creștinii. Colindele de iarnă sînt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou.

Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului rumîn. Evocînd momentul cînd, la nașterea lui Iisus, s’a ivit pe cer steaua care i’a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – cîte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cîntînd colindul ”Steaua sus răsare…”, purtînd cu ei o stea.

Ajunul Crăciunului începe cu colindul ”Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sînt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani.

Folclorul poporului nostru păstrează vechi imagini ale lui Mos Crăciun; el este un Moş şi nu un tânăr aşa cum îl găsim şi în colindul din Tecuci, discutat şi de pr. D. Bălaşa:

”Mos Crăciun
Cel mai bătrân
Să’l scăldam, să’l imbăiem,
Cu veşmînt să’l primenim.”

În colinde de Crăciun găsim tot felul de surprize. Oare din ce îndepărtate, milenare memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun?

”Pe luncile Soarelui,
Flori vieţuitoare de măr
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile’s dalbe.”

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al primăverii.

Dar să mai vedem un colind (găsit la Al. Strachina, ”Ţara înainte de toate”, p. 91, Ed. Ţara Noastră, Buc. 1994):

”Căluţul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pă chivara lui tăiată în săgeată
Pe ochi cam plecată
Pe suliţa lui
Duratul de vară
Fulgerul de seară.”

În limba noastră geto-rumînească cuvîntul care celebreaza această sărbătoare, Crăciunul, are toate cele trei genuri dovedindu’şi vechimea de peste milenii: Crăciun la masculin, Crăciuna sau Crăciunoaia la feminin, Crăciun – ambigen.

În folclor se spune că Fecioara Maria, cînd trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugîndu’i pe oameni să’i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrîni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală.

Nemaiputînd merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat’o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind’o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s’a făcut milă de dânsa și s’a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, cînd a aflat, s’a supărat și i’a tăiat babei mîinile; apoi, înspăimîntat de tot ce s’a întîmplat, a plecat de acasă.

Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l’a încălzit, și l’a dus să scalde copilul. Maria i’a zis să încerce apa, și cînd a bagat cioturile mîinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decît erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate.

În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mîinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.

Unele cîntece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: ”Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, ”O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, ”Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu.

Scriitorul Ion Creangă descrie în ”Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului.

Încă un aspect interesant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămîie albă și smirnă.

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sînt prezente și la alte popoare, și s’ar putea ca ele să dateze din timpul romanilor.

De pildă, colinda rumînească ”Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspîndită, sub numele de ”Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.
Mulți oameni sărbătoresc Crăciunul deși știu că această sărbătoare are origini păgîne și nu este bazată pe Biblie.

În același timp s’ar putea întreba:

De ce ar trebui să adopt o poziție diferită de a marii majorități?

Biblia ne îndeamnă să ne folosim ”puterea rațiuniî” pentru a lua personal decizii (Romani 12:1, 2).

Ea ne învață să prețuim adevărul (Ioan 4:23, 24).

Prin urmare, deși nu ne este indiferent cum ne privesc alții, sîntem hotărîți să respectăm principiile biblice chiar dacă acest lucru înseamnă să adoptăm o poziție diferită de a celorlalți.

Deși alegem să nu sărbătorim Crăciunul, noi respectăm dreptul fiecăruia de a hotărî în această privință.

Cert este că cei mai mulți care știm că această sărbătoare nu este ziua nașterii Domnului, nu ne impunem punctul de vedere cînd alții aleg să țină această sărbătoare, pentru că respectă alt precept creștin: toleranța.

Oficial, Crăciunul este sărbătorit, în prezent, în data de 25 decembrie pentru mare parte din țările creștine, pe 7 ianuarie în Bisericile pe stil vechi (cum ar fi cea din Rusia), pe 6 ianuarie de Biserica Apostolică Armeană și în data de 19 ianuarie de Patriarhatul Armean al Ierusalimului.

Tradițiile fiecărui popor sînt amestecate cu practicile creștine, astfel încît Crăciunul diferă de la o țară la alta și de la o cultură la alta.

Chiar dacă și’a mai pierdut din semnificația religioasă, devenind, pentru mulți, o perioadă în care cadourile contează cel mai mult, Crăciunul reușește să aducă fericire în viețile tuturor!

Crăciun Fericit !

Resurse: academia.edu (Calendar geto-dacic ediția a IV-a, Anişoara Munteanu, Sebastian Virtosu), limbaromana.org

Citește și: PROTO-GEȚII ”URIEȘI” SAU OMUL YAMNAYA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

IISUS DIN RIO, OPERA UNUI ROMÂN – GHEORGHE LEONIDA

La 12 octombrie 2014 s’au împlinit 83 de ani de la inaugurarea, pe muntele Corcovado din Rio de Janeiro, a celebrului monument dedicat Mântuitorului Isus Hristos (Cristo Rodentor).

De celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că autorul chipului Mântuitorului este sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida.
Provenit dintr’o familie care a dat numeroase personalităţi (dintre care Eliza Leonida-Zamfirescu şi Adela Leonida-Paul), Gheorghe Leonida s’a născut la Galaţi, în 1892 (1893, după alte surse).
Cum tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să plece din Galaţi, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură.

Şi’a făcut debutul în 1915, la un salon naţional. După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi’a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, iar operele sale au fost încununate cu mari premii la Roma (pentru lucrarea „Reveil”) şi la Paris („Le Diable”).

În 1925, s’a mutat în capitala Franţei, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru statuia Cristo Redentor (Cristos Mântuitorul). Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza, Gheorghe Leonida a fost angajat de Landowsky să sculpteze capul monumentalei statui a lui Iisus. Începută în 1926, întreaga lucrare a fost finalizată în 1931 şi a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine.

Impresionanta statuie a Mântuitorului parcă veghează asupra orașului. Având o înălțime de 30 de metri și situată pe un soclu 8 de metri, este realizată din beton armat acoperit cu mozaic și cântărește 1145 tone. Lungimea brațelor are o lungime de 28 de metri.

Acestea sunt doar statistici, ideea este că această statuie este cea mai importantă realizare în stilul Art Deco.
Inițiativa realizării monumentului a fost a Diacezei Catolice din Brazilia încă din 1850, doar că istoria a pus câteva obstacole până ca aceasta să fie pusă în practică. Între timp Brazilia devenind republica, Biserica a fost separată de stat.
În 1920, după ce credincioșii au adunat fonduri s’a apelat la inginerul brazilian Heitor da Silva Costa pentru a realiza lucrările și pentru a căuta sculptorii care s’o creeze.
Inginerul Heitor da Silva Costa a pornit spre capitala Franței luând legatura cu sculptorul francez de origine poloneză, Paul Landowski. Studiind planurile statuii și dimensiunile sale, Landowsi se apucă de treaba, dar își dă seama că are nevoie de un bun sculptor portretist care să realizeze capul Mântuitorului.
Gheorghe Leonida era un sculptor portretist foarte în vogă la acea vreme. Câștigase mai multe premii: la Roma, pentru lucrarea “Reveil” și la Paris pentru lucrarea “Le Diable”.
Gheorghe Leonida a început să sculpteze deosebit de expresiva față a lui Cristo Redentor în anul 1926.

Revenit în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în primăvara lui 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei.

De ce a fost șters din memoria românilor un astfel de talent?
Simplu. Datorită lucrărilor realizate pentru familia regală, regimul comunist a hotărât să’l “șteargă” din istoria artei românești, pentru a’l prețui o lume întreagă….Fiind recunoscut pentru expresivitatea cu care reda trăsăturile în cele mai mici detalii , a realizat mai multe busturi pentru familia regală. Regimul comunist i’a minimalizat opera, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată. Lucrările sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă, dar pot fi admirate şi la alte mari muzee bucureştene.

Sa admirăm monumentala statuie, simbol al păcii.

În decursul celor 80 de ani de existenţă a devenit un brand al Braziliei şi chiar al Americii Latine, considerat de presa internaţională ca fiind una din cele şapte minuni ale lumii moderne, vizitat anual de milioane de turişti.
În 2003, s’a amenajat la baza statuii (în interior) o capelă romano-catolică unde se oficializează cununii cu miri din întreaga lume.

Gheorghe Leonida (1892?-93 – 1942) was a Romanian sculptor known for creating the head of Christ the Redeemer, the statue of Jesus Christ in Rio de Janeiro, Brazil.
Biography[edit]
Gheorghe Leonida was born in Galați, in 1892 (1893 according to other sources). Coming from an influential middle-class family, he was the penultimate among 11 children. Among his siblings was the pioneering female engineer Elisa Leonida Zamfirescu and the also the engineer Dimitrie Leonida. When his father, a career officer, was forced to leave Galați, Gheorghe graduated from high school in Bucharest, where he then continued his studies at the department of sculpture of the Conservatory of Fine Arts. He made his debut in 1915, at a national salon. After fighting in World War I, Leonida continued art studies in Italy for three years, and his work received prizes in Rome (for the work Reveil) and Paris (Le Diable).
In 1925, he moved to Paris, where Paul Landowski had just received the commission to sculpt the Christ the Redeemer statue. Leonida was hired by Landowski to sculpt the statue’s head.

The work began in 1926, and was completed in 1931. Returning home, Leonida continued sculpting. He died in the spring of 1942, falling off the roof of his family home in Bucharest, while picking linden flowers. His works can be seen at Bran Castle, the National Museum of Art and other major museums in Bucharest.

Gheorghe Leonida nació en Galati en 1892 (1893 según otras fuentes). Viniendo de una familia influente de clase media, fue el penúltimo de 11 hijos. Entre sus hermanos fue un pionero de la ingeniería femenina Elisa Leonida Zamfirescu y también ingeniero Dimitrie Leonida. Cuando su padre, un oficial de carrera, se vio obligado a abandonar la ciudad de Galati, Gheorghe lo ha seguido a Bucarest, donde se graduó de la escuela secundaria y luego continuó sus estudios en el departamento de escultura del Conservatorio de Bellas Artes. Debutó en 1915 en un salón nacional. Después de luchar en I Guerra Mundial, Gheorghe Leonida continuó los estudios de arte en Italia durante tres años.
En el curso de su trabajo ha sido premiado en Roma (para el trabajo Reveil ) y París (para el trabajo ‘Le Diable’ ‘).
En 1925, se trasladó a París, donde Paul Landowski acababa de recibir el contrato para la construcción de la estatua gigante Cristo Redentor de Río de Janeiro. Gheorghe Leonida fue contratado por Landowski para esculpir el rostro de la estatua. Las obras comenzaron en 1926 y se terminaron en 1931.

De vuelta en Rumania, Gheorghe Leonida continuó tallando. Murió en la primavera de 1942, cayendo desde el techo de la casa de su familia en Bucarest, mientras recogía flores de tilo. Sus obras se pueden ver en el Castillo Bran, Museo Nacional de Arte y otros museos importantes de Bucarest.

Sursa: viata-libera.ro, wikipedia

Citiți și: ”ROMÂNIA ESTE O PEPINIERĂ DE GENII”, DEZASTRUL ESTE PRODUS DE CEI MEDIOCRI

sau:

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬