CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

RUMÎNIA A TRĂDAT GERMANIA, DOAR UNA DIN MINCIUNILE SPUSE DESPRE 23 AUGUST 1944

Multe minciuni sînt vehiculate la adresa rumînilor și a țării noastre. Despre actul de la 23 august 1944 din Rumînia s’a scris foarte mult, dar s’au ascuns, cu destulă abilitate, poporului rumîn, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui pentru Rumînia, 23 august 1944 rămînînd, probabil, cel mai controversat moment al istoriei noastre moderne.

În fond, discuţiile pro şi contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore:

a. A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în Rumînia?

b. Cît de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA)?

În seara zilei de 23 august 1944, la orele 22,25, regele Mihai a citit la radio Proclamaţia către Ţară, redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul Partidului Comunist din Rumînia în coaliţia care viza răsturnarea regimului antonescian. Printre altele, suveranul a precizat că ”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

În realitate, în acel moment nu exista nici un armistiţiu. El a fost semnat abia la 12 septembrie 1944, la Moscova.

S’a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a Rumîniei în primăvara şi vara anului 1944, nu s’au spus multe lucruri poporului rumîn despre acțiunea considerată trădare, de la Iaşi, din 20 august 1944 (a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvîrşită în strînsă legatură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist), au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a Rumîniei de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, iniţiate încă de la sfîrşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora.

Nu s’a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s’a spus pînă acum nimic despre conspiraţiile Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său.

Vă prezentăm 12 minciuni gogonate vehiculate despre actul de la 23 August 1944 și despre personalitățile care au făcut posibil acest eveniment hotărîtor pentru destinul ulterior al Rumîniei.

Minciuna 1: ”Rumînia a trădat Germania.”

După cum observa Prof. Adrian Cioroianu ”Rumînia nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să’l omoare, în cîteva rînduri. Un Hitler care transformase Germania într’un stat zombificat şi mancurtizat.”

A susţine că grija faţă de cariera lui Hitler era prioritatea rumînilor la 23 august 1944 e o dovadă de prostie şi de atitudine antirumînească, mascate cu greu printr’un maximalism moral de paradă. Cuvîntul dat de Ion Antonescu unui criminal nebun nu putea fi pus înaintea salvării unor mii de vieţi prin scurtarea războiului, a şansei de a recîştiga Transilvania, de a evita distrugeri materiale şi de a menţine (măcar un timp) o administraţie normală.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi sprijinul popular arătat Regelui sînt dovada faptului că rumînii aveau mult mai multă încredere în suveran şi în Iuliu Maniu decît în Ion Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi. Să nu uităm că Transilvania de Nord, Basarabia si Bucovina de Nord ne fusesera luate ruşi şi unguri cu acordul nemţilor, că amintirea barbarei ocupaţii germane din Primul Război Mondial era încă vie şi că mulţi lideri militari o cunoşteau din proprie experienţă, pentru că luptaseră în Primul Război Mondial.

Ofiţerii si soldaţii luaţi prizonieri, arestati, deportaţi sau daţi afară din Armată după venirea ruşilor nu i’au regretat pe nemţi şi nu au pus persecuţiile pe care le’au suferit pe seama realizatorilor actului de la 23 august, ci pe seama comuniştilor. Ei nu au pus la indoială patriotismul deciziilor luate de Rege și de liderul ţărănist. Acuzaţiile de trădare a Armatei la 23 august 1944 sînt recente şi nu sunt motivate de empatia pentru militarii noştri, ci de intenţia de a delegitima Rumînia Mare prin compromiterea liderilor democraţi ai săi.

Fără terorismul de stat naţional-socialist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est, în afară poate de Ungaria. De la bun început, ”alianţa” noastră cu Hitler, neformalizată vreodată, nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru noi.

Cu toate acestea, cînd a decis să iasă din Axă, Rumînia a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de rumîni, Gerstenberg l’a arestat pe aghiotantul rumîn care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Aşadar, răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, rămîne perfect valabil:

”ÎNVINUIREA DE TRĂDARE A GERMANIEI ADUSĂ DE UN ROMÂN ESTE O GROSOLĂNIE INTELECTUALĂ, CA SĂ MĂ EXPRIM EUFEMISTIC. ADUSĂ DE UN STRĂIN, ESTE PE LÎNGĂ ACEASTA ŞI O DOVADĂ A UNEI OSTILITĂŢI, DEGHIZATE SAU NU.”

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Minciuna 2: ”Lovitura de stat nu a fost pregătită.”

Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca Rumînia să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea ”norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute nu au fost legate de decizie în sine, ci de devansarea datei, după ce s’a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Regimul sovietic a arătat dispreţ faţă de viaţă şi demnitatea umană, deopotrivă propriilor cetăţeni şi celor pe care îi considera duşmani. Noi pierduserăm războiul în faţa unei ţări care nu îi elibera, ci îi împuşca sau îi trimitea în gulag pe soldaţii săi căzuţi prizonieri, şi a cărei conducători păstraseră puterea ucigînd pe timp de pace mai mulţi cetăţeni decît omorîseră duşmanii pe timp de război. Nu e vorba de statistici din cărţi, ci realitatea pe care au trăit’o milioane de oameni.

Deşi ni se repetă pe toate vocile că după război am avut o soartă tragică, pentru că suntem ”altfel”, din nefericire, jaful, deportările, naţionalizările, violurile, eliminarea elitelor democratice împreună cu familiile lor, acapararea statelor de către analfabeţi şi semidocţi ticăloşi şi servili, au fost prezente în toate ţările preluate de URSS în toate timpurile şi pe toate meridianele. Libertatea a durat foarte puţin după 1944, pentru că în acel moment nu au existat alternative în Europa de Est.

Minciuna 3: ”Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.”

E adevărat că Antoneştii aveau cunoştinţă de eforturile lui Iuliu Maniu şi ale colaboratorilor săi de a scoate Rumînia din Axă şi că înţelegeau că acest pas trebuia să fie făcut. Nu îl considerau trădător pe preşedintele PNŢ, ci îl respectau foarte mult. Totuşi, imaginea pe care o aveau ei asupra situaţiei nu era realistă.

Anul 1942 aduce schimbări importante în situația de pe front. Este smulsă inițiativa strategică din mîna Germaniei de către coaliția Aliaților. Între 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, este înfrînta armata germana din nordul Africii în bătălia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice străpung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an, capituleaza armatele germano-rumîne la Stalingrad.

Înfrângerile acestea i’au dat certitudine Mareșalului Antonescu că Germania a pierdut războiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce’l aducea spre București de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declaratie senzațională:

”Germania a pierdut razboiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe al nostru.”

Demersurile făcute de Antonescu vin să confirme aceasta îngrijorare și preocupare.

Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera ”să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau ”că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice” care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s’a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în Rumînia, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti.

Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într’un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în Rumînia, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea Rumîniei din Axă.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv Rumîniei, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atît de către guvernul Antonescu, cît şi de opoziţia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an.

Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în Rumînia este Maresalul Antonescu”.

Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că:

„Participarea Rumîniei la război nu mai e decît simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune Rumînia celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decît în cazul unei debarcări aliate.”

Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi.

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi presedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat a salutat propunerile rumîneşti de armistiţiu, arătînd că:

”Noi credem că ei singuri (rumînii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă Mareşalul Antonescu vrea şi este hotărât sa o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes.”

Dar Roosevelt rămînea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.

Opoziţia din Rumînia – Maniu şi Brătianu – au colaborat strîns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă. Guvernul sovietic a răspuns categoric la discuţiile dintre putere şi opozitie:

”Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al Rumîniei şi suntem gata să’l ajutăm să elibereze ţara de germani.”

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Trupele rumîne de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane.

Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămînă la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea Rumîniei. Ruşii acceptă ca Rumînia să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a’i părăsi teritoriul înainte de a’i declara război.

În cazul retragerii trupelor germane, Rumînia poate rămîne neutră; Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate; Ruşii se mulţumesc numai cu o fîşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul rumîn poate să’şi exercite funcţiile într’o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimişii regelui se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a Rumîniei din războiul antisovietic. Oricît s’ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal și în trădarea de la Iaşi, dar și în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

În august 1944, înaintarea Aliaţilor era de neoprit. La noi, ruşii pătrunseseră bine pe teritoriul rumînesc, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din Rumînia, războiul era pierdut, ocuparea Rumîniei fiind practic inevitabilă. Nimeni nu credea că frontul putea fi ”stabilizat” în acele condiţii (gluma aceasta a apărut recent).

Cu toate acestea, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sînt destule indicii care arată că nu aprecia realist nici atunci urgenţa momentului (vezi aici argumente: https://www.flux24.ro/marturii-23-august-1944-traian-borcescu-seful-directiei-de-contrainformatii-din-cadrul-serviciul-special-de-informatii-titus-garbea-seful-misiunii-militare-romane-pe-langa-comandamentul-german-p/).

Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întîrziase cîteva luni să’i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, cînd în sfîrşit s’a decis să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr’un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie.

De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stîngace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu, ataşatul nostru militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dînd totodată impresia greşită că Rumînia doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite pînă atunci.

Din păcate, celor care mai cred că frontul era ”stabilizat” sau că linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi era de luat în seamă, le sugerăm să studieze hărţile de mai jos, care arată cum a evoluat frontul din Europa de la 15 august la 15 octombrie 1944.

Harta Europei la 15 august 1944 şi 1 octombrie 1944

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Martorii evenimentelor au considerat că, după ultima vizită la Hitler, Mareşalul fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care Rumînia s’ar fi gîndit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că el nu îşi pierduse speranţa într’o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan (vezi aici detalii: http://romanialibera.ro/special/documentare/amintirile-lui-neagu-djuvara–23-august–de-la-tragedie-la-salvare-in-istoria-romaniei-274616).

Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării ”armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Ion Antonescu înţelegea greşit exigenţele morale cînd insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvîntul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvînt ”nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”.

Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Mareşalul însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler ”a stat de vorbă cu un nebun” (citește aici detalii: http://inliniedreapta.net/declaratia-lui-victor-radulescu-pogoneanu-din-2-decembrie-1961-text-integral/).

Barbu Știrbei îl găzduiește pe Bodnăraș

În noaptea de 13-14 iunie 1944, are loc o întîlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei.

Emil Bodnăraş a prezentat planul Partidului Comunist care prevedea:

a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;

b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;

c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Cei prezenţi au aprobat planul elaborat de PCR, iar a doua zi l’a aprobat şi Regele, care se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Pozitia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr’o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu:

”Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc.”

Cu acest prilej, l’a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vîrsta de 80 de ani, îsi făcea un titlu de ”glorie” din misiunea ce i’a dat’o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu rumîno-sovietice.

Antonescu este arestat chiar în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile rumîneşti de armistiţiu, printr’o telegramă despre care nimeni nu știe nimic, dar despre care foarte mulți vorbesc ca și cum ar fi existat.

Se vehiculează că această telegramă, în loc să’i fie înmînată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, i’o înmînează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu.

Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Că Antonescu era hotărît să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l’a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i’a adus la cunoştinţă ca Rumînia a cerut armistiţiul.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite rumîno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice, prezentai pericolul transformării Rumîniei într’un teatru de război. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul Rumîniei, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i’ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război prin încheierea unui armistiţiu.

Datorită evenimentelor de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul rumîno-german din Moldova a căzut fulgerător (citiți mai multe aici: https://magnanews.ro/2018/05/operatiunea-poarta-iasiului-ramane-o-controversa-a-istoriei/).

La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00 avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s’a ordonat încetarea focului între trupele rumîne şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii rumîni. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari rumîni, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărîndu’se şi maiorul Alexandru Bîrlădeanu.

Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră ca ”act de înaltă trădare”, iar alţii o ”gravă eroare politică”.

Aceştia susţin că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decît capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, Rumînia a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s’a dezonorat singură.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru Rumînia, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari rumîni care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alti rumîni şi 72.000 de rumîni de etnie germană.

Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, Rumînia şi’a pierdut definitiv libertatea, i s’a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrîngerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, Rumînia a fost furată de ruşi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin ”armistiţiu” dictat de Moscova.

Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru Rumînia, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pîna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata rumînă şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata rumînă să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, pînă către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul Rumîniei, pînă la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia rumînă pentru semnarea armistiţiului.

Cînd Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de URSS Rumîniei sînt mai grele decît cele oferite lui Antonescu, Molotov i’a răspuns:

”Antonescu reprezenta Rumînia, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni.”

Către începutul lunii septembrie 1944, s’au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei rumîne, iar începînd cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei rumîne i’au fost debarcate echipajele la 3 septembrie și înlocuite cu echipaje sovietice.

Minciuna 4: ”Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”

Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s’au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc.

Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s’au implicat în ruperea ”alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al Rumîniei nu era în Axă şi că era foarte important ca rumînii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler.

Şi alţi lideri din Est au avut acelaşi raţionament.

După 23 August, tot Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu i’au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Cînd a fost negată această evidenţă, au ales să rămînă alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului rumîn.

Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi ”cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s’au dezis de preşedintele PNŢ.

Istoria rezistenţei anticomuniste din Rumînia nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: ”Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.”

Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara:

”A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu rumînesc, astfel încît marea lor ofensivă din 19-20 August s’a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”.

Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit Rumînia. Fragilizarea a fost începută de catastrofala politică a lui Carol II şi a lui Tătărăscu, de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvîrşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: ”Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.”

Este o pură speculaţie a unora care poate şi’ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945 (vezi video) sau nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria, cîţi unguri au pierit în gulag şi cîtă influenţă a avut mereu Rusia în această ţară.

Nici comparaţia cu Finlanda nu e satisfăcătoare. Singura asemănare este că armata finlandeză a luptat un timp alături de Hitler şi apoi împreună cu Aliaţii. Finlanda, spre deosebire de Rumînia, a fost doar cobeligerantă cu Germania, nu a aderat la Pactul Tripartit şi nu a declarat război SUA.

Parlamentul finlandez a funcţionat normal pe toată durata războiului, evreii nu au fost persecutaţi, iar Mareşalul Mannerheim nu a fost dictator, dar nici rusofob. Educat la Sankt Petersburg şi apropiat de Ţar, el a ţinut seamă de interesele ruse şi la asediul Leningradului a acţionat mai mult în favoarea ruşilor decît a nemţilor, contribuind la eşecul acestora.

De altfel, se pare că Mannerheim ştia că Finlanda va cădea în sfera de influenţă sovietică. Deşi fusese atacată de URSS şi se apărase fără să depăşească graniţele sale, Finlanda a plătit despăgubiri grele ruşilor, a pierdut teritorii şi o parte importantă din independenţa politică,

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită.

”Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decît capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s’a întîmplat în 1918. Adică atunci s’a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.” (vezi aici interviul: https://www.timpul.md/articol/interviu-cu-neagu-djuvara-e-aberant-sa-existe-un-stat-separat-dincolo-de-prut-16434.html)

E de bun simţ să ne gîndim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante şi transformarea rămăşiţelor statului într’o republică sovietică.

Minciuna 7: ”23 August e o invenţie comunistă.”

Actul de la 23 August a fost un moment hotărîtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui, salvîndu’se astfel sute de mii de vieţi. Rumînii şi’au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu.

Actul de la 23 August 1944 este interpretată și ca Lovitura de stat de la 23 august 1944, funcție de ce efect se dorește să se evidențieze atunci cînd se pomenește despre acest eveniment istoric.

Așadar, evenimentul petrecut pe 23 august 1944 a fost acţiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul Rumîniei şi ”Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării Rumîniei cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcţia de prim-ministru al Rumîniei şi reconfirmat de Mihai I la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944, Antonescu a fost arestat de regele Mihai şi demis prin decret regal.

Acest act a pus capăt regimului instaurat de Ion Antonescu la 6 septembrie 1940.

Ion Antonescu a refuzat să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistiţiului cu Uniunea Sovietică, trecerea ţării şi Armatei rumîne de partea Aliaţilor şi încetarea războiului împotriva acestora.

Imediat după demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, Rumînia a ieşit din alianţa cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor şi a declarat război Germaniei şi Ungariei.

Acordul de Armistiţiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit şi URSS-ului, pe de o parte, şi guvernul Rumîniei, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalităţile politice de guvernare a Rumîniei, precum şi plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri.

Alt rezultat al schimbării de alianţă din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în graniţele Rumîniei, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum şi Basarabia şi Bucovina de Nord, cedate Uniunii Sovietice în 1940, rămîneau în posesia acestora.

Schimbarea de alianţă a Rumîniei din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaţilor spre graniţele Germaniei, armata rumînă participînd la operaţiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul ţării sale, precum şi la cele de pe teritoriile Ungariei şi Cehoslovaciei pînă la sfîrşitul războiului.

La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultimele etape ale negocierilor.

Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August (care au fost burghezi sau aristocraţi ţărănişti şi liberali) nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

”Ziua de naştere” a comunismului rumînesc NU este 23 august 1944, aşa cum repetă trolii prosteşte. La 23 august ţara a revenit la normalitate. Guvernul Sănătescu a decis revenirea la Constituţia din 1923 şi reluarea relaţiilor normale cu ţările civilizate.

În fruntea Rumîniei a venit lideri democraţi, care au respectat legile şi obiceiurile de pînă atunci. Acestea nu aveau nimic de a face cu o revoluţie comunistă, care însemna impunerea unei religii politice. Comuniştii s’au inflitrat şi au acaparat puterea prin violenţe si abuzuri, nu respectînd, ci fraudînd brutal sistemul existent, cu sprijinul unei armate de ocupaţie.

De la 6 martie 1946, cînd tot prin fraudă a fost impus Groza în fruntea guvermului, comuniştii au avut posibilitatea reală de a confisca ţara. (Comunişti fixaseră 6 martie 1946 ca momentul în care a venit la putere clasa muncitoare, nu pentru că nu ar fi vrut să se creadă că erau importanţi deja de la 23 august 1944, ci pentru că pur şi simplu nu aveau cum să susţină aşa ceva.)

A spune că 23 august 1944 e ziua de naştere a comunismului e ca şi cum ai spune că timişorenii au inaugurat regimul Iliescu, la 16 decembrie 1989.

Minciuna 8: ”23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al Rumîniei fascismul a fost mai bun decît comunismul.”

Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoaştere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sînt religii politice. Amîndouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decît dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic.

Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor porţiuni mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind tot o dictatură, care are pe conştiinţă moartea soldaţilor rumîni care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Le fel de imoral este şi argumentul că Rumînia a căşigat mult de pe urma razboiului din banii plătiţi de nemţi. Germania nu a folosit resurse proprii pentru a plăti Rumînia, ci, de exemplu, aurul Belgiei (luat prin Franţa).

Minciuna 9: ”Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.”

Se puteau face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS).

Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s’au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu au pus nici un preţ.

Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au intuit mai bine lucrurile, dat fiind că au ajus în vîrf şi s’au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii rumîni nu au intrat în această logică.

În condiţiile date, datoria lor, pe care şi’au îndeplinit’o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întîrzia sovietizarea.

Minciuna 10: ”Politicianismul partidelor istorice a întîrziat / grăbit Actul de la 23 august.”

Acuzaţia legată de întîrziere este o minciuna veche de pe vremea lui Brucan şi a celorlalţi ticăloşi aserviţi sovieticilor. A fost invocată la procesul conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc şi la alte procese înscenate împotriva elitelor democrate ale ţării.

Întîrzierea s’a datorat lui Ion Antonescu, dar partidele istorice, prin îndepărtarea acestuia, au reuşit să rupă Rumînia de Axă, cu rezultatul cert că războiul a fost scurtat.

Schimbarea politicii Rumîniei a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu la procesul PNŢ, ”în singura clipă posibilă”, prin hotărârea rumînilor, nu a anglo-americanilor, nici a sovieticilor.

Rumînia avea şanse reale să rupă ”alianţa” cu Hitler doar atunci cînd ruşii nu erau încă destul de puternici, iar nemţii erau suficient de slăbiţi ca să nu mai poată impune la conducerea ţării un regim mai radical decît cel existent atunci, aşa cum facuseră în Ungaria.

E de reţinut că riscul a fost foarte mare chiar în august 1944, pentru că în Bucureşti erau destui militari germani care puteau să’i elimine foarte simplu pe autorii loviturii de stat. (Nemţii au considerat că militarii rumîni care ar fi apărat Palatul puteau să le facă faţă şi au decis că o ofensivă pornită din afara Bucureştiului are mai multe şanse de succes. Din fericire, acest calcul s’a dovedit eronat.)

Este evident că nu se putea conta pe sprijinul ruşilor pentru ruperea de Hitler. Aceştia voiau să ”elibereze” ţările estice numai ca să le ocupe URSS. Nu avem motive să credem că ar fi sprijinit cu bună credinţă iniţiativa Regelui şi a lui Iuliu Maniu, cînd ştim că nu au fost loiali cu noi nici în Primul Război Mondial, nici în alte momente istorice, şi cînd ştim că au continuat atitudinile ostile şi după 23 august, făcînd mii de prizonieri, acceptînd semnarea armistiţiului de abia la 12 septembrie 1944, refuzînd permanent să recunoască cobeligeranţa etc.

De ce ar fi fost generoşi cu noi, când nu au facut nici un gest pentru a ajuta Insurecţia de la Varşovia, preferînd să privească cum mor mii de oameni în flăcările care distrugeau oraşul? (E de amintit şi că varianta unei Debarcări anglo-americane în Balcani fusese abandonată sau nu existase niciodată, cu consecinţe care poate se simt şi acum la Marea Neagră, aşa cum a prevăzut Victor Rădulescu-Pogoneanu).

Acuzaţia legată de grăbirea ieşirii din razboiul alături de Hitler e mai nouă şi e vehiculată de urmaşii lui Brucan, adică de amicii de azi ai Moscovei. În esenţă, această legendă spune că Antonescu ar fi obţinut condiţii de armistiţiu favorabile tocmai în ziua de 23 august, dar că telegrama prin care erau comunicate aceste condiţii a fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti.

Singura problemă e că acea telegramă nu e menţionată în arhive sau în memorialistică şi nu a vazut’o nimeni nicăieri. Deci rămâne o gogoriţă, chiar dacă i se face multă publicitate. (A se vedea şi minciunile 3, 4 şi 6).

Minciuna 11: ”Iuliu Maniu a regretat Actul de la 23 August.”

Răspîndacii şi chiar câţiva oameni de bună credinţă circulă încă o istorioară (vezi video) potrivit căreia, după arestare, preşedintele PNŢ ar fi marturisit unor legionari: ”am crezut că am de ales între nemţi şi anglo-americani; nu mi’am dat seama că aveam de ales între ruşi şi nemţi”.

a) Iuliu Maniu nu a fost văzut de multă lume în închisoare. Nu a fost plimbat prin multe locuri şi nu a stat niciodată într’o cameră aglomerată unde taclalele politice erau posibile. Nu există nici o informaţie / mărturie în acest sens.

b) Iuliu Maniu nu ar fi fost niciodată pus în încurcătură dacă ar fi avut de ales între două variante de dictatură. Le’ar fi respins fără ezitare pe amîndouă.

c) Formularea e naivă şi nu seamană deloc cu fraza îngrijită şi prudentă, foarte caracteristică liderului PNŢ.

d) Nici un istoric serios nu menţionează vreun regret faţă realizarea în sine a Actului de la 23 august 1944, care să fi fost exprimat de liderii marcanţi ai PNŢ şi PNL, de Rege şi de apropiaţii lui, sau de militarii şi diplomaţii importanţi implicaţi în evenimente.

e) Informaţii credibile despre ce a spus preşedintele PNŢ în detenţie sînt cele transmise de personalităţile închise cu el ani de zile la Galaţi şi Sighet, ale căror nume, onorabilitate, activitate publică, locuri şi perioade de detenţie sînt arhicunoscute şi accesibile oricui. Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, care l’au îngrijit pe Iuliu Maniu în ultima perioadă a vieţii, nu pomenesc de presupusele regrete, nici Card. Alexandru Todea, care l’a spovedit, şi nici alţii.

f) Probabilitatea ca după arestare Iuliu Maniu să fi întâlnit şi să fi avut discuţii politice chiar cu un număr mic de legionari este practic inexistentă. Cei din lotul Maniu au fost cei mai izolaţi şi mai bine păziţi deţinuţi politici. După arestare, Iuliu Maniu a fost la închisorile din Galaţi, Sighet şi putin timp la Malmaison (pentru ancheta în procesul Pătrăşcanu).

Despre condiţiile de la Galaţi, diplomatul Camil Demetrescu precizează că după proces, preşedintele PNŢ a stat singur într’o celulă care era separată de celulele celorlaţi deţinuţi printr’o încăpere a gardienilor:

”La 14 noiembrie [1947] am fost vîrîţi în celulele de la parter ale celularului de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lîngă Maniu rezervată pentru gardianul de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să’l izoleze mai tare pe acel om bătrîn…”, (Camil Demetrescu, Note – Relatari, Bucuresti, Editura Enciclopedica 2001).

La Malmaison izolarea era strictă, iar pe culoare erau cîini de pază. Toţi cei care au fost implicaţi în procesul Pătrăşcanu amintesc de condiţii deosebit de dure, nu de discuţii politice între deţinuţi. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat) nu au fost legionari în locaţiile în care au stat liderii politici, militari şi religioşi.

g) Zvonul fiind zvon, numele legionarilor amintiţi, ca şi locul şi data întîlnirii lor cu liderul PNŢ nu sînt cunoscute nici măcar cu aproximaţie. Aşa că, în afară de recunoaşterea implicită a rolului eminent pe care l’a avut Iuliu Maniu în realizarea Actului de la 23 august, istorioara cu regretele nu face doi bani.

Minciuna 12: ”23 August ţine de trecut.”

Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că rumînii, atunci cînd au putut să aleagă liber, s’au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii.

Hitler şi Stalin au urît Europa.

La 23 August 1944, Rumînia a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi, cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării pînă la al Doilea Război Mondial.

Rumînii nu s’au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi ”venirea americanilor”, li s’au părut fireşti.

Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul Rumîniei nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într’un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii, germanofilii şi europrogresiştii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic rumîn din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le’a avut şi dorit vreodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din Rumînia. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl ”elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor.

Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le’au suferit ei, trecînd cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s’a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decît de cele nu mai puţin reale ale rumînilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămîne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decît acum) şi se insistă isteric pe minciuna că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de radicali şi fanatici.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, rumînii par să aibă fascismul înscris în ADN.

Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi tîrît în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: rumînii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – cînd se stabilesc cotele de refugiaţi, cînd Germania, Franţa şi Italia relansează UE, cînd se negociază interesele ruse în Est etc…

Mica și sărmana Rumînie, va rămîne mult timp în răscrucea vremurilor.

Așadar, se ridică întrebarea cine a trădat pe cine?

Regele Mihai:

”Nu pot să’l iert pe Churchill, care ne’a aruncat în mîinile ruşilor.”

Cotidianul spaniol El Pais l’a vizitat, la sfîrşitul anului 2011, în Elveţia pe regele Mihai al Rumîniei.

Hitler şi Mussolini nu şi’au imaginat niciodată că acel tânăr şi neexperimentat monarh va fi capabil să schimbe cursul celui De’al Doilea Război Mondial cu o lovitură de Stat, sau cel puţin să scurteze cu şase luni acel carnagiu.

Regele Mihai:

”Oficial, ceea ce am făcut a fost să scot Rumînia din război, cu speranţa de a evita o vărsare de sînge. Deşi ştiam că nemţii nu vor accepta niciodată asta. De altfel, nici nu au făcut’o, în aceeaşi zi ne’au bombardat.”

Dar în lungii ani de exil, pe Mihai l’a apăsat mereu ceea ce în fond consideră o trădare a Occidentului şi, în special, a liderului britanic Winston Churchill.

”România şi toate ţările aflate la est de Germania au fost abandonate, la Yalta”, spune el, reamintindu’şi de conferinţa din februarie 1945, la care Stalin, Roosevelt şi Churchill au stabilit reîmpărţirea Europei.

”Bineînţeles că înţeleg de ce Churchill a crezut că era singura strategie posibilă, sau cel puţin din perspectiva britanică. Dar nu pot să’l iert, nici să i’o accept.”

Regele nu uită că oamenii de rînd au fost cei care au plătit consecinţele.

”Aceleaşi popoare pentru care au intrat Aliaţii în război”, adaugă el.

”Şi deşi nu a existat opoziţie din partea niciunui alt lider prezent la Yalta la împărţirea continentului, a fost Churchill cel care a considerat’o o soluţie naturală şi perfect acceptabilă.”

Reserse: Historia.ro, Mihaela Bărbuș

Citiți și: PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

sau:

DACĂ ION ANTONESCU ERA JUDECAT PE DREPT AVEA ASTĂZI UN MORMÎNT ???

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

RUMÎNIA TRĂDATĂ


Multe neadevăruri se pun în cârca noastră, a românilor, Rumînia ar fi trădat aliații.
Un evreu ungur, cu cetățenie canadiană, născut în 1935 la Ofen-Buda, Ungaria, pe nume George Jonasz, afirmă că Rumînia ar fi avut un comportament nedemn de încredere pentru foștii aliați.

Desigur, nu doar acest individ consideră astfel atitudinea rumînilor în conflictele din ultimii 150 de ani, la acest cor anti-rumînesc aliindu’se destui ”prieteni”.

Să vedem ce ni se impută de dușmanii mediatici:

1. Cine a trădat în războiul ruso-turc de la 1877? Rumînia este trădată de ”aliatul” ei, nimeni altul, decît imperiul rus! Este un caz nemaiîntîlnit felul în care a pierdut Rumînia sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători.

Așa ne trebuie cînd vrem să fim învingători alături de Rusia. Doar ei cîștigă, și doar în dauna noastră. Aviz amatorilor, care au impresia că vor cîștiga ceva vreodată alături de ei.

2. Chipurile, România a trădat Bulgaria.

Asta da, inepție!

Bulgaria dacă ar fi avut potență militară trebuie să recunoaștem deschis, că ar fi ocupat Dobrogea singură, cum de altfel a și făcut’o pe spinarea germanilor, dar ea singură a capitulat în al doilea război balcanic, dovedind o impotență militară crasă.

Nu Bulgaria a fost trădată în războaiele balcanice, ci rumînii noștri sud-dunăreni, arumîni, megleno-rumîni, sărăcăcianii etc.

Nu ”bulgarizații” au ceva de imputat. În realitate, numai rumînii care nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a’și ajuta pe frații lor de la deznaționalizare sau chiar să’și creeze un stat propriu, un stat rumînesc la sudul Dunării, pînă la Pind și în Albania de azi, stat care ar fi putut azi avea peste 12 milioane de rumîni.

Așadar, putem vorbi de trădare, dar numai noi între noi avem a ne reproșa nehotărîrea și indiferența.

3. Cea mai mare aberație, însă, este aserțiunea că noi am trădat Imperiul Habsburgic.

Adica, Rumînia și’a ”invadat” proprii conaționali.

Cît de cretin să fii ca să susții așa ceva, după ce Rumînia a declarat război în 1916 imperiului ce’și avea zilele numărate deja de 2 ani de război de uzură, și cînd rumînii ignoră un pact făcut pe sub masă de Carol I cu Puterile Centrale.

O înțelegere secretă, care nu era în interesul nostru și fără acordul nostru, nu poate fi numită trădare. Carol I și’a jucat cartea sa personală și a Puterilor Centrale, dar în Rumînia nu exista dictatură regală pentru ca regele să decidă în numele tuturor.

Consiliul de coroană decide intrarea în război împotriva imperiului austriac, și declară război acestora, cu toate promisiunile lui Carol pentru nemți.

În schimb, aliații ne’au trădat în Primul Război Mondial.

Rusia ”aliatul” de nădejde ne’a întors spatele militărește și nici aurul nu l’a mai returnat, asta ca să ne fie învățătură de minte ca să’i mai credem vreodată pe ruși.

Nici ceilalți aliați n’au respectat toate înțelegerile, angajamentele și promisiunile nici pe front, nici în timpul confruntărilor militare, nici la masa împărțelilor teritoriale, cînd iarăși ni s’a aruncat praf în ochi, și rumînii din Crișana și din Banat au rămas în afara Rumîniei.

Deci, am fost trădați pe linie, de toți!

4. Rumînia trădeaza Ungaria.

Altă inepție! Cică Rumînia a rupt pacea de la București și a invadat Ungaria, după prăbușirea monarhiei, chiar în timpul cînd comuniștii la Budapesta, ajunși la putere, dizolvă armata maghiară.

În fapt, la 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata rumîna. Acesta este adevărul gol-goluț. Această agresiune împotriva rumînilor, se așteaptă oare cineva să nu fi primit un răspuns pe măsură?

Este cît se poate de evident că atît au așteptat rumînii, pentru a’și atîrna opinca pe cea mai înaltă poziție din Ofen-Buda, de parcă această umilință așteptau rumînii să le’o plătească pentru că ungurii nu se împăcaseră încă cu pierderea războiului.

5. România trădează, chipurile, din nou Puterile Aliate!!!

Rumînia a trădat Puterile Aliate, cînd steaua lui Hitler a fost ascendentă ca să impiedice pierderea totală a Ardealului. De aceea, în 1940, s’a ”întors” numai nordul Transilvaniei la Ungaria.

Totul a început în septembrie 1939 cînd Germania și Rusia au împărțit ca pe o turtă dulce, Polonia. Rumînia nu era aliată nici cu unii, nici cu alții, și nici cu Polonia, cum au fost alții care nici nu au intervenit, ci au trădat Polonia și în 1939 și după război.

Așa se face că, Rumînia ca un bun amic a permis polonezilor să treacă cu întreg tezaurul și cu elita militară prin Rumînia, arătîndu’ne loialitatea față de aliații Poloniei de atunci. Da, noi aveam niște aliați în 1940, care ca și în cazul Poloniei, și în cazul Rumîniei nu au fost solidari nici cu ei, nici cu noi.

Ce greutate au avut alianțele noastre, atunci?

Niciuna. Ca și Polonia am fost măcelăriți teritorial de aceiași rechini, și la vest și la est. Unde e trădarea noastră în acest caz? Alții ne’au trădat în 1940.

Se poate vorbi evident și aici, ca în cazul arumînilor din războaiele balcanice de o trădare a basarabenilor, care, spun gurile rele, nu ne’o iartă nici azi.

Dar, dacă luăm cazul Finlandei care a făcut jocul Germaniei în 1940, a plătit cu prețul de a pierde uriaș după război, cu mult mai mult decît ceruse Stalin inițial. Asta trebuie cîntărit, cînd se vorbește despre acest subiect, 1940 și Basarabia: dacă azi granița era pe Prut sau pe Carpați, iar Bacău, Galați, sau Suceava să le fi înghițit balaurul bolșevic în 1944.

6. Trădarea Germaniei hitleriste.

Asta da trădare!

Cînd Hitler a fost condamnat, Rumînia a trădat alianța sa cu Germania și cu Puterile Centrale (Puterile Axei), și a fugit pe partea Puterilor Aliate, și așa mai departe. Din nou, a primit ca recompensă, Transilvania. Potrivit lui Jonasz, evreul ungur, prefăcătoria Rumîniei este fără exemplu în istoria țărilor lumii.

Să fim serioși!

Se pare că Germania nu ne va ierta niciodată, pentru ”trădarea” de la 23 August 1944. Nici nu ne mirăm la cîtă momorie selectivă au toți vis-a-vis de rumîni.

Să remarcăm însă un fapt petrecut de curînd care ar trebui să ne supere din cale afară, la comemorarea din 2014 a Poloniei pentru ce s’a petrecut în 1939, Polonia suferă subit și dînșii de amnezie și ”uită” gestul Rumîniei de a o ajuta cu tezaurul și uită să invite și Rumînia.

Ce să faci? La primit plăcinte și ajutor înainte, la recunoștință și război înapoi!!! Așadar, ”prietenii” polonezi au și ei amnezii!

Cît privește pe germani, și ei suferă de amnezie cronică. La Cotul Donului, rumînii au murit cu sutele de mii din cauza lui Hitler pentru că a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare.

Acolo, noi putem considera că Germania a trădat rumînii, sau ne’a condamnat direct la moarte militarii angajați pe front!

De ce pomenim de acest moment cheie?

Pentru că foarte mulți strategi militari consideră că războiul, aici s’a pierdut. Rumînii au fost trădați, pentru că nici muniția, și nici echipamentul și armamentul promis nu a fost primit, iar asta nu a însemnat doar trădarea rumînilor, ci și a tuturor aliaților Germaniei, pentru că în final a dus la pierderea războiului.

De asemenea, Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război ulterior informării lui Hitler despre intențiile sale de a stopa transformarea Rumîniei în teatru de război. Deci, despre ce trădare mai poate fi vorba, cînd Hitler depășit de evenimente, nu ia nici atunci decizia de a capitula?

Cînd însăși generalii lui îl trădau pe Hitler, nerespectînd convențiile de a înarma pe rumîni, așa cum americanii îi înarmau pe ruși, cum mai putem arunca anatema pe rumîni?

Adică, după actul sinucigaș de la Cotul Donului, rumîănii trebuiau să se sinucidă mai departe, doar continuînd inconștient să jucăm pe ”mîna moartă” a lui Hitler, acela care pecetluiește însăși soarta Germaniei, cum s’a dovedit ulterior.

Nicidecum, rumînii nu au trădat, ci au fost loiali, pînă în clipa în care loialitatea față de Hitler, ar fi devenit un act de trădare al propriilor conaționali din Ardealul de Nord, și din întreaga Rumînie.

Cînd existența țării tale este în pericol, rupi orice alianță care devine toxică!

Cum rămîne totuși, cu nerespectarea promisiunilor, a angajamentelor, a trădării în definitiv, a celor care azi cu totul ipocrit, au amnezii sau se spală pe mîini de propriile lor păcate?

Ofiţeri şi soldaţi rumîni, plîngîndu’şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942 (colecția Vasile Șoimaru).

Imagini cu reînhumarea eroilor noștri de la Cotul Donului, acolo unde au murit 150.000 de rumîni din Armata Rumînă și 100.000 de rumîni ardeleni din armata criminală (e puțin spus) care i’a trimis în prima linie, aici:

http://www.ziaristionline.ro/2016/10/26/primele-imagini-cu-ceremonia-de-reinhumare-a-eroilor-romani-cazuti-in-razboiul-sfant-la-cotul-donului-foto-info/

Conform datelor publicate de profesorul Raoul Şorban în cartea sa ”Invazie de stafii” (Editura ”Meridiane”, 2003), acolo s’au pierdut şi 100.000 de rumîni care făceau parte din armata maghiară…

În Rumînia, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe cînd în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lîngă Odesa etc. nu veţi găsi nici un cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor rumîni, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, Rumînia a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de români:

”…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele rumîne, alături de cele germane, în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 rumînă, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate.

La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului rumîn, culminînd cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului rumîn în mai multe locuri.

În faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lîngă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor rumîne în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decît parţial, o mică parte a trupelor străpungînd încercuirea. Restul forţelor capitulează, rînd pe rînd, până la 24 nov. 1942.”


”…să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa pînă la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lîngă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Rumîn la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor rumîneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gînduri ar mai putea să’ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?

Căutările urmelor sutelor de mii de rumîni căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rînd, al neglijenţei şi al uituceniei statului rumîn modern, m’au pus pe gînduri dacă mai sînt rumîni în fruntea statului rumîn, suspectînd de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rîndul rumînilor, rămaşi la vatră, de a’şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Eu, am căutat locurile unde au fost înmormîntaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s’a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe cînd autorităţile rumîne au treburi mai ”arzătoare” acasă şi n’au fost, n’au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi’i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezînd că o să trăiască doua vieţi şi nu’şi dau seama că o să vină vremea cînd fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi rumîni căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est.”

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

sau:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Sursă foto: cotuldonului.wordpress.com, neamulromanescblog.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

Mareșalul Ion Antonescu

Acest articol este orientat cu predilecție pe aspectele pro sau contra ale carierei sale militare, dar și a personalității mareșalului Antonescu care au rămas foarte controversate, și care vor mai naște și în continuare multe alte dezbateri. Scopul său nu este să’l îndepărteze de crimele de război sau de a le detalia, pentru că acestea nu reprezintă principala preocupare a acestor rânduri.

Cei care sunt interesați de acest lucru au multe lucrări publicate și site-uri pe internet, care sunt bine documentate despre acest subiect. Nu este nici intenția noastră de a glorifica viața mareșalului Antonescu sau de a dosi unele aspecte neclare sau controversate ale vieții sale.

Ascensiunea la vârful statului român:

La 04 septembrie 1940 – 23 august 1944: este numit Prim Ministru,

în 16 septembrie 1940: este promovat la gradul de general locotenent

05 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în ”Odessa, o victorie scump plătită”), conform decretului nr. 841, s’a autopromovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Generalul Antonescu Grupului de Armate

06 august 1941: decorat de germani  cu Crucea Knight, cu Crucea Cavalerilor Crucii de Fier în rang de cavaler.

În total, 43 de persoane din armatele aliaților Germaniei naziste au primit Crucea Cavalerilor Crucii de Fier (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes ), cel mai mare premiu în armata Germaniei naziste din timpul celui de’al doilea război mondial.

Opt dintre acești oameni au fost, de asemenea, onorați cu un grad imediat superior, frunza de stejar la Crucea Cavalerilor (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub), și un ofițer naval senior de flotă, amiralul Isoroku Yamamoto, i’a fost acordată în plus Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar și Săbii  (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub und Schwertern).

Printre beneficiari erau optsprezece români, nouă italieni, opt maghiari, doi slovaci, doi japonezi, doi spanioli, doi finlandezi și unul belgian.

21 august 1941: s’a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a I-a.

22 august 1941: s’a autopromovat la gradul de Mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministrul apărării

Ion Antonescu s’a născut la 2 iunie 1882 in Pitești într’o familie de militari. El a decis să urmeze aceeași carieră, de asemenea, și s’a alăturat în 1898 Școlii pentru copii ofițeri militari.

În 1902 a fost admis la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie,  absolvită în 1904, primul din clasa sa.

Tânarul locotenent a fost repartizat la Regimentul 1 din Roșiori. S’a distins în timpul Răscoalei 1907, atunci când, în fața unui mic detașament a blocat drumul în Galați și a convins în mod pașnic un grup mare de țărani, de a nu intra în oraș.

Despre acest episod există și o altă versiune controversată care vine, surprinzător din afara graniţelor României. Istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într’un articol publicat în limba engleză în revista ”History today”şi intitulat ”Răscoala: ulltima revoltă a țăranilor”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările ”ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei ”incredibile băi de sânge”.

Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditând ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n’au fost:

”Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rândurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”.

Markus Bauer, este un autor și jurnalist născut în 1959 , în Saarland, a trăit după ce a studiat limba germană și istoria, și timp de cinci ani ca lector DAAD (Serviciul German de Schimburi Academice = Deutscher Akademischer Austausch Dienst) în România.

De atunci, istoria fascinantă a acestei țări a devenit adesea subiectul jurnalismului și publicismului său.

De asemenea, el scrie în mod regulat în ”Neue Zürcher Zeitung” subiecte culturale românești. O carte despre istoria culturala a țării Carpaților a fost publicat în 2009, sub titlul ”În România. Pe urmele unei familii europene”.

Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltânea este cel care ”dezleagă calul de la gard”:

”Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni.”

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pământ, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntâmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale. Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre.

La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări. Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.

La o mică distanţă de Prefectură i’a întâmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile de rigoare şi apoi s’a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.

Nicolae Iorga:

”Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri.”

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul ”Desrobirea”:

”În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să’i împrăştie pe manifestanţi făcându’i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i’a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă…Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s’au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul ”Vasile Alecsandri” au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, scria ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar:

”N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzând: Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum”, consemnează ”Desrobirea”.

Există și o placă comemorativă într’un părculeț din Galați: 18 (!) victime ale Răscoalei de la 1907. Placa de marmură a fost distrusă, anonim, în 1990. În loc, cel mai de stânga partid posibil, Partidul Socialist al Muncii, a pus o placă… de metal.

Regimul comunist nu putea să scape ocazia pentru a’și construi un profit de imagine revoluționară, adăugând printre cei comemorați și nume care nu au fost țărani, ci muncitori în docuri…

Acestea fiind faptele, rămâne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze.

Pentru această faptă, Prințul Ferdinand, care a fost inspectorul general al Cavaleriei, l’a felicitat. În 1908 a fost promovat la gradul de locotenent, iar prințul Ferdinand a vrut să’l ia ca ajutor al lui, dar pentru că nu a avut gradul necesar pentru poziția (căpitan minim) nu a fost avansat.

In 1911, el a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat’o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În al doilea război balcanic a servit ca șef al Biroului Operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Apoi, între 1 noiembrie 1914 = 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de ofițeri de Cavalerie.

Intrarea românească în Primul Război Mondial l’a găsit la Biroul Operativ al Armatei de Nord, comandata de general locotenent Constantin Prezan. În conformitate cu memoriile generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați au format o echipă perfectă. Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s’a retras într’un mod organizat și ordonat din Transilvania, a dus la numirea generalului Prezan în calitatea de comandant al Armatei 1 și a Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armata a 3-a), la 17 noiembrie 1916, maiorul Antonescu (fusese promovat la începutul lunii) vine cu el ca șef al Biroului său de operațiuni.

Chiar dacă a pierdut lupta de la Neajlov și cu ea capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General, la 17 decembrie 1916, iar maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operații al Statului Major General, înlocuindu’l pe lt. colonel Radu Rosetti. Astfel, el putea juca un rol important în victoriile din vara anului 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război în noiembrie 1918.

În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrângerea Armatei Roșii din Ungaria, care s’a încheiat cu operațiunea de ocuparea a Budapestei de către trupele române.

Această acțiune a proaspăt lt. Colonelului Ion Antonescu a dus la acordarea celei mai înalte distincții militare românești: Mihai Viteazul clasa a treia de comandă, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (fusese promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, precum și a delegației care a negociat alianța cu Polonia. El a fost apoi numit comandant al Școlii speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de echitație, care l’au ținut în pat timp de 6 luni.

În perioada 1 august – 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 = 14 iulie 1926 la Londra. Când s’a întors acasă i’a fost dată comanda Regimentuluial 9 Principesa Elena de Roșiori de la Giurgiu, iar in 1927 a preluat Academia Militară.

În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 a primit comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul său natal din Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să ia poziția de Șef al Statului Major General și a acceptat în cele din urmă la 1 decembrie 1933. La numirea sa, el a obținut de la rege făgăduința să’i dea libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s’au deteriorat și Antonescu a demisionat la 11 decembrie 1934, când a revenit la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat’o până în 1937.

A fost promovat la gradul de general, la 25 decembrie 1937, iar trei zile mai târziu a fost numit ministru al Apărării. A intrat din nou într’un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938 intrând în dizgrație. Antonescu a fost ”exilat” la comanda Corpului Teritorial al 4-lea și în 1940 a fost pus sub arest la domiciliu în Mănăstirea Bistrița.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a fost într’o situație foarte dificilă. La 5 septembrie, regele l’a numit prim-ministru pe generalul Antonescu și i’a oferit puteri depline pentru a conduce statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I și a plecat din țară. Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (aka Legiunea Arhanghelul Mihail). România a devenit ”stat național-legionar”. Cu toate acestea el a păstrat ministerele-cheie pentru bărbații în care putea avea încredere.

În armata a retras 80 de ofiteri superiori, considerați oameni ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i’au urmat curând. El a început, de asemenea, o reorganizare a armatei. Locotenent-generalul Ion Antonescu (fusese promovat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, cât și interzicerea implicării în politică a ofițerilor și subofițerilor.

Generalul a continuat politica pro-germană deschisă inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. El a reînnoit invitația pentru o misiune militară germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s’a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din data de 21 – 23 ianuarie 1941 și i’a îndepărtat de la putere, lichidând mișcarea.

A făcut un nou guvern, care a fost constituit în principal din ofițeri, a militarizat fabricile mari, căile ferate, aerodromurile și porturile și încet a început să mobilizeze armata, prevăzând o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică.

Pe 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei române și și’a exprimat dorința de a susține din nou Basarabia și Bucovina de Nord. A decis să creeze Grupul de Armate din Moldova, care a fost format din armatele germane 3, 4 și 11 din Romania. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele ajungeau la râul Nistru.

ORDINUL DE ZI către armată dat de către Generalul Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român

OSTAȘI,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mândri că veacurile ne’au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul romănesc.

OSTASI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lânga cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pamântul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v’au făcut’o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Voda și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe nimeni.

Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre ea abia la 22 iunie. Cu toate acestea, el a avut sprijinul opiniei publice și a majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partidului Comunist Român.

După ce Bucovina de Nord și Basarabia au fost preluate, la 17 iulie 1941, armata română a 11-a și germană a 3-a au forțat Grupul de Armate Nistru, după care a fost desființat. Antonescu a fost lăsat doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a terminat de curățat sudul Basarabiei până la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte către URSS. a fost promovat la rangul de mareșal și a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasele 1 și 2 si și Crucea de Fier a Cavalerilor.

A fost la înălțime. Dar continuarea războiului dincolo de frontiere, nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de partidele politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie să fie efectuat până când inamicul este învins. De fapt, același lucru a fost realizat de către armata română după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei. În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei, în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizărilor sale.

A avut sub comanda sa numai Armata 4, care a fost implicată în asediul Odessei și el s’a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, care a crezut că s’au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioanițiu, șeful Statului Major General, într’un conflict cu lt. generalul Nicolae Ciupercă, comandant al Armatei a 4, privind strategia pentru asaltul final asupra orașului.

În cele din urmă l’a înlocuit și retras. Acesta a fost primul său conflict cu un important general al armatei române. După căderea Odessei, el a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, ducând la creșterea moralului populației cu această ocazie, el a organizat un referendum, pe care l’a câștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistria, menționând, totuși, lui Hitler că el a refuzat orice compensație în Est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu nu’și ascundea dorința lui de a recupera acest teritoriu. A ordonat chiar crearea unor planuri pentru o invazie viitoare, cu numele de cod Ipoteză U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase în Basarabia și Bucovina, care au scăpat de masacrele trupelor germane și române sau care nu s’au refugiat împreună cu Armata Roșie. Peste 110.033 de persoane au fost luate forțat la est de Nistru. Din cauza condițiilor precare în care au fost transportate și apoi s’au stabilit acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit până în 1943.

Evreii din Odessa au fost, de asemenea, evacuați și, în urma exploziei sediului dintr’un oraș din România, Antonescu a ordonat represalii foarte dure, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat 24.617 țigani în Trans-Nistria, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în România în 1944.

Către evreii din Vechiul Regat el nu a luat măsuri dure. Nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942 două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și a dezastrului care a urmat.

Se pare că intervenția Reginei mamă, a membrilor clerului și a unor lideri importanți ai partidelor politice, precum și avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul evreilor, l’au convins să nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, cu toate acestea, a existat un alt conflict cu un general român important: Iosif Iacobici, șeful Statului Major General. El s’a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii posibile, în față, și dorea să limiteze numărul acestora în funcție de posibiliățile de dotare corespunzătoare. A fost, de asemenea, înlocuit și retras.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințând că va retrage trupele române de pe front. România, apoi a început să primească mult mai mult armament modern din Germania, care a fost necesar pentru a reutila diviziile din Kuban și Crimeea și ca să’i reorganizeze pe cei care au fost aduși înapoi acasă.

Relațiile economice cu Reich-ul au fost, în general, caracterizate printr’o atitudine rigidă din partea sa, încercând cât mai mult posibil pentru a apăra interesele românești. Hitler i’a reproșat de mai multe ori ”avariția” și ”negocierea” sa pro-românească.

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s’au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i’a dat această țară.

Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament:

”Să nu ne răzbunați !”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului.

O țară care și’a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de’al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de ”hitlerism” și de ”declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.

Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.

”Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într’o ședință de Consiliu din 1941:

”Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”

Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:

”Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

”Îndrăznind să’l întrerup, într’un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi’am atras din partea lui replica aspră:

**Când te’ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?** Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m’a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s’a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.”Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. ”Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. ”Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. ”Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. ”Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. ”Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. ”Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr’o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într’un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. ”În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. ”Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. ”Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă,  tot Germania a fost scoasă datoare.

Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, ”în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.

Începuse ”frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimentare, trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat’o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca. 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s’au dublat față de 1938.

Acesteia i s’a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să’și răscumpere creanțe din străinătate și să’și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania).

Ca urmare, stocul de aur al BNR s’a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

”Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să’și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, a arătat Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într’un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură, condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu, se arată:

”Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i’a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):

”Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune:

”Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

”Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne’a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să’i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

”Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n’au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

”Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi (312/1945, 455/1946 și 29/1947) venite sub presiunea comuniștilor, și cărora le’a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Devine deținutul K9320 de la Aiud, ”Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală. În poză, Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita:

În 1943 Ion Antonescu a început să se gândească să renunțe la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu, de a stabili contacte cu reprezentanții aliaților din Berna, Istanbul, Madrid și, în sfârșit, la Stockholm.

Întâlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal spre reprezentanții britanici și americani, care le permiteau să înțeleagă că România ar trebui să se alieze în principal cu Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, pentru că Mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, când frontul a atins și chiar a trecut granițele României, el a început să se implice activ în operațiunile militare, dar nu a reușit să’l convingă pe Hitler să’și retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii de luptă întărite din Romania) din Crimeea, în timp ce era încă timp să o evacueze într’un mod organizat și fără pierderi inutile.

După ofensiva sovietică care a început la 20 august 1944, realizând că dezastrul era aproape, el a mers pe front la armata a 4-a la generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu.

Apoi, el a mers la punctul de comandă al Grupului de Armate Ucraina de Sud. La 21 august a fost din nou pe frontul de la Armata a 4-a. Același lucru pe 22 august, când a preluat comanda directă asupra trupelor române și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați.  Ca urmare, generalul Avramescu a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului, după care a revenit seara la București și intenționa să meargă, pe 24 august, la Focșani, unde a planificat să’și mute sediul său general, și de a părăsi guvernul lui Mihai Antonescu.

Dar la 23 august, după-amiază, el a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i’a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. Ca urmare a refuzului său, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a altor apropiați ai săi. După o scurtă detenție în Palatul lui în condiții de siguranță, Mareșalul a fost dat de către lt. general Sănătescu, noul prim-ministru, comuniștilor, care l’au închis într’o casă din cartierul Vatra Luminoasă din București.

Mai târziu a fost dat sovieticilor, la data de 1 septembrie și transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ținut într’un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946  s’a întors în România pentru a fi judecat de către așa-numitele Tribunale ale Poporului. În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, și două pedepse cu închisoarea pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Execuția, foto: presalibera.net

Execuția a avut loc la 1 iunie anul 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție a fost format din 12 gardieni.

În momentul salvei, el a salutat și apoi a căzut jos. S’a ridicat pe brațul drept și a spus că nu e mort și că aceștia ar trebui să tragă din nou. Șeful gardienilor l’a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat moartea, așa că o altă lovitură în piept a fost necesară. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Șeful gardienilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului său.

Abia atunci a confirmat doctorul moartea sa. Pentru generalul Vasiliu, alte trei focuri în cap au fost necesare ca să’l omoare.  Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într’un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca prin ascunderea locației acestuia să se evite transformarea mormântului într’un loc de pelerinaj.

”Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau și’n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I’am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a’i cere nimic. Nu’i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescutoata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne’au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să’l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i’a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage’te într’o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi’au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne’au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu’i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!

Ion.”

Soţia sa Maria (Rica) a ajuns a doua personalitate feminină a ţării, după regina-mamă Elena. Ea nu s’a implicat niciodată în problemele soţului, pe care l’a susţinut doar moral. După ce a fost arestată  a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată, fără ca Antonescu să știe că soția lui era acolo.

A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu.

Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. Este înmormântată în cimitirul Eroilor. Unii autori susțin că ea se odihnește în cavoul familiei, dar alții afirmă că mareșalul nu ar fi avut asemenea preocupare în timpul vieții, astfel că locul de veci ar aparține, de fost, generalului Mărculescu, rudă cu Ion Antonescu.

Figura mareșalului Antonescu va rămâne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea românească. Este greu de judecat ceva ce s’a întâmplat în vremuri tulburi, acum 70 de ani. Istoria lui ”ce’ar fi fost dacă” este seducătoare și naște numeroase patimi în inimile susținătorilor săi care merg până la tatuarea amitirii sale pe corpul lor:

…dar și comentarii răutăcioase printre adversarii săi declarați și foarte înverșunați.

Revenind la Antonescu, faptele și deciziile sale precum și personalitatea sa au fost întoarse pe toate fețele de istorici. De explicat putin contextul.

Maresalul Ion Antonescu a fost numit președinte al Consiliului de Ministri chiar de catre Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s’a facut pe fondul pierderilor teritoriale din ’40, iar Antonescu l’a forțat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moștenitor, Mihai.

Dar, în toată aceasta vâltoare nebună de evenimente, mareșalul Antonescu a comis cinci greșeli în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu și care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat din Romania.

Greșeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Șafran a fost rabinul sef al Cultului Mozaic din Romania și senator al Parlamentului român în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost presedintele Uniunii Evreilor Romani (1923 – 1948) și un om politic român de origine evreiasca. Cei doi, împreună cu mareșalul Antonescu, au făcut o întelegere pentru salvarea evreilor din Romania.

Evreii urmau să fie transferați în Palestina.

Motivația lui Antonescu era aceea că voia să trimită din țară și evrei români pentru a rezolva ”chestiunea evreiască”.

S’a lovit însă de rezistența Angliei și a SUA așa că s’a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocați în țară. Mulți dintre ei aveau cetățenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărâse să cheme la guvernare extrema dreapta reprezentata de Partidul Național Creștin pentru a contrabalansa popularitatea Mișcării Legionare.

Numai că PNC obținuse undeva în jurul a 9% și nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele ”Adevărul” și ”Dimineața”, suspectate că erau pro-evreiești au fost suprimate, iar populația evreiască era atât de înspăimântată încât își retragea tot capitalul din bănci. Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetățenire a populației evreiești din România.

Antonescu și’a asumat în fața lui Hitler responsabilitatea evreilor și i’a izolat în interiorul societății. I’a pus sa lucreze în folosul comunității în schimbul garanției că nu vor fi înrolați în armată. Dar Antonescu a urmărit sa’i alunge din țară pe evreii comuniști, făcând o distincție clară între evreii pământeni și evreii din Basarabia și Bucovina.

Wilhelm Filderman a închis și el ochii și a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniștii ar trebui să primească ceea ce merită și nu s’a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu. Dar declararea mareșalului că toți evreii din Basarabia și Bucovina sunt comuniști a fost terenul fertil în care au însămânțat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1500 de evrei deportați în Chișinău, 500 au fost omorâți. Evreii au fost executați la ordinul locotenentului Roșca. Comunitatea evreiască din Chișinău a reușit să ia legatura printr’o diversiune, cu Filderman și cu Șafran. Ambii i’au comunicat lui Antonescu cele întâmplate și, la intervenția Reginei, mareșalul a înființat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întâmplate.

Raportul întocmit de Comisie relevă că Antonescu nu era la curent de cele întâmplate, însă faptul că a declarat ca Basarabia și Bucovina sunt niște guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iași, Antonescu nu a avut nicio legatură cu organizarea lui și există argumente care demonstrează că el l’a oprit.

Dacă ar fi urmărit vreo răzbunare a românilor afectați de suportul acordat de evreii din Basarabia în ocuparea de către sovietici a acestei regiuni românești în 1940, cine îl mai poate condamna că el ar fi putut să fie îndreptățit ca să procedeze astfel?

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s’a întâmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul.

Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sunt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de’al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională.

Într’o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s’a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Dosarul anchetei s’a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu.

De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele.

Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s’a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

Despre istoricul Adrian Cioflâncă, coordonatorul sitului pogromuldelaiasi.ro, și autorul filmelor mai sus prezentate,  Victor Roncea în articolul ”Adrian Cioflânca, academician sau cacademician?”, îi dezvăluie identități pe care și le arogă fraudulos. Astfel la o scrisoare trimisă către Academia Română, aceasta îi răspunde:

”Stimate Domnule Victor Roncea,
Dl. Adrian Cioflânca nu este membru al Academiei Române, nici corespondent, nici titular și nici de onoare. Este cercetător la Institutul de istorie al Academiei Române din Iași.”

În urma acestor dezvăluiri, și asupra materialelor prezentate mai sus tronează neîncrederea asupra conținutului.

Citiți și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Greșeala numarul 2: Declararea Basarabiei și a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale României după ce au fost eliberate de armata română. În loc sa revină în administrația României Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcție care nu a existat niciodată în administrația românească. Antonescu considera că în Basarabia și Bucovina, ”exercita o suveranitate de ocupant, și nu de stat suveran”.

Practic Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata română. Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaționale și nu cele ale statului român. După cum constatăm, azi comunitatea evreiască nu’l acuză de eludarea legilor interne, ci de tratamentul asupra vieților lor, iar nouă ne rămâne gustul amar că aceste teritorii în final tot nu au rămas în hotarele noastre.

Politica sa criticată chiar de contemporanii săi, sau chiar de cei din subordine, unii dintre ei putând fi ei la conducerea armatei într’un cu totul alt curs al istoriei, iar dacă direcția ar fi fost corectată o suită de acuzații post-belice aduse României, ar fi fost evitate cu siguranță. Cert este că a scăpat din vedere că de cele mai multe ori notele de plată nu vin decât ulterior deciziilor luate pe genunchi…

Greșeala numărul 3: Cedarea suveranității României

România a intrat în război cu sintagma ”aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s’a făcut în numele lui Antonescu, neexistând vreun tratat în acest sens. Soarta României era, practic, în mâinile lui Hitler care l’a numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului românesc, dar l’a lăsat pe Antonescu să apară în fața poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iași, pentru care mareșalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareșalul a instituit în zona de dispoziție a Armatei a 11-a românești o autoritate străină pe teritoriul țării noastre. Practic, funcțiile armatele de campanie românești răspundeau Armatei a 11-a germane, iar autoritățile românești au fost dublate cu autorități germane care le dădeau ordin românilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, aceasta nouă armată acționa la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iași, locuitorii să intre cu autorizație vizată de autoritatea germană! La Iași erau prezente toate instituțiile de represiune ale naziștilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari români, naziștii au declanșat progromul, luând prin surprindere autoritățile românești.

Greșeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalți capi ai armatei romane. Mareșalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate.

Deciziei de a trece Nistrul i s’au opus 23 de generali și șeful Statului-Major și au sfârșit dați afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata româna era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roșie pe teritoriul ei, dar armata română nu avea logistica necesară, nu avea rețele de comunicații adecvate, nu avea trupe proaspete și nu avea, mai presus de toate, moral, motivație și antecedente istorice de agresiune împotriva altor state.

Stârpirea bolșevismului era un concept prea îndepărtat și iluzoriu și insuficient argumentat, cât timp el putea fi oprit prin diverse mijloace la granița de pe Nistru. Prin aceasta decizie, mulți specialiști consideră că politic, Antonescu a scos țara noastră din calitatea de victimă a agresiunii sovietice și ne’a trecut în barca agresorilor.

Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi’n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca ”pierderi”– adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Iar pentru decizia de continuare a luptelor contra sovieticilor dincolo de Nistru, trebuia luată și o decizie contrară care a venit atât de târziu încât sovieticii, în numai 7 zile, au dezarmat unități întregi, peste 132.000 militari au fost luați prizonieri de noul aliat și dusi în gulagul sovietic, în minele de carbuni de dincolo de Cercul Polar în Iakuția, unde au fost chinuiți inimaginabil și de unde prea puțini s’au mai întors vii acasă.

Puteau fi aceste sute de mii de soldați români cruțați de la această soartă? Soarta României era alta dacă nu treceam Nistrul?

Dar, dacă oprirea ostilităților nu s’ar fi produs, iar Antonescu ar fi continuat precum Hitler, până și’a luat zilele?

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cu toate acestea avem și reversul medaliei, care dincolo de aspectele politice sunt cele strategice. Cristian Negrea consideră că sunt anumite aspecte care i’au justificat decizia lui Ion Antonescu în alegerea sa către această opțiune:


”Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să’şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată.

În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania.

Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i’a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939.

Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s’a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să’i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i’a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.

Şi chiar după aceea, era dificil să’i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne’au declarat război, nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când trecuserăm demult Niprul. Prin asta Churchill recunoștea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei, necesitățile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecție, dar la presiunile sovietice trebuia să’și facă datoria de aliat de conjunctură al rușilor, după cum recunoaște în memorii, și declară război atât României, cât și Finlandei, țară pe care dorea să o susțină militar în timpul războiului de iarnă din 1940.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu rușii, cu cine era logic și normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat și aprobat asta, ca și o monedă de schimb și de șantaj între noi și unguri. Prin aceasta își asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât și a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru și ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeți că le’ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s’au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S’au tot făcut comparații total deplasate cu Finlanda, că ei s’au oprit pe vechea graniță pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit’o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii aveau puține trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le’ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să’i preseze sau să’i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi’ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi’ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să’l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat?

În fine, exerciţiul este de’a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i’a ocupat pe finlandezi, fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei?

Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le’a folosit la nimic faptul că s’au oprit puțin dincolo de vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i’a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940.

Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să’şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s’au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. Sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i’a ajutat cu nimic faptul că s’au oprit în 1941, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut’o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut și mai mult vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s’ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s’ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i’a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară.

În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.
Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într’o discuţie cu ofiţeri români:

”Voi vreţi ca germanii să’i bată pe ruşi şi apoi englezii să’i bată pe germani. Şi le’aţi da o mână de ajutor amândurora.”

Câtă clarviziune politică!

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s’a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei. Altă chestiune ridicată de istorici serioși, este vina imputată lui Antonescu că a plecat la război alături de Hitler fără să aibă un tratat clar pe această chestiune. Aș accepta un astfel de argument, dacă mi s’ar aduce un contraexemplu, cu cine a făcut Hitler în 1941 un astfel de tratat? Cu ungurii, croații, italienii, finlandezii? Căutați acest tratat și publicați’l, dacă există!

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu ştii când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi’a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le’a făcut publice şi le’a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi’a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne’a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi’au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându’l pe Iorga să vorbească de ”hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile”?

Ce putea face Antonescu într’un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?  A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât.

Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost.

Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce’am făcut 20 de ani?   Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într’un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere.

Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros:

”Trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru ”viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română”.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale:

”De cele mai multe ori, românii s’au bătut cu mult curaj.”

Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română:

”… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta.”

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă.

Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. Totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger:

Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? El a răspuns simplu şi clar:

”Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi’le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune.”

Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud?

Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu:

”Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident.

Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le’aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într’un război, într’o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face.

Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt.

Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într’un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase.

În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu’i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l’a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a’l scoate definitiv din luptă, l’a trimis pe Grouchy să’l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo.

Problema este că Grouchy nu numai că nu l’a găsit pe Brucher, dar nici nu l’a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Mihai Viteazu câștigă bătălia de la Călugăreni în august 1575, dar nu poate urmări din cauza inferiorității de efective, turcii se regrupează a doua zi, iar Mihai se retrage. A fost o victorie tactică, adevărata victorie decisivă va surveni câteva săptămâni mai târziu, la Giurgiu.

Ștefan cel Mare urmărește cu vigoare cu cavaleria trupele otomane după bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, timp de trei zile până la Dunăre, dezastrul turcilor este complet, mama vitregă a sultanului Mohamed al II-lea spunându’le ambasadorilor venețieni că a fost cea mai mare înfrângere din istoria Islamului.

De ce? Datorită pierderilor enorme înregistrate de turci în timpul urmăririi de către cavaleria ușoară moldoveană care ajungea din urmă trupele în debandadă și le tăia fără milă, și asta timp de trei zile.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul, ci trebuie să’l urmăreşti ca să’l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să’i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i’am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit’o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul, deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv.

Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Geții îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne’am câştigat’o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu’se la Bucureşti.

În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi.

Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut’o noi în 1919.

Nu i’am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne’au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne’am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându’i din nou peste Tisa.

(vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta)

Au fost voci în Antanta care ne’au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei.

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l’a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l’a urmărit şi nu l’a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i’au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud?

Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian. Tot rușii, de fapt sovieticii, s’au oprit în 1944-1945 la granița stabilită cu Germania? Nu, au mers mai departe până la Berlin.

Din documentele sovietice

Ca să vedeţi că ideea de urmărire și importanța ei este reală şi recunoscută oficial de sovietici, vin în completare cu câteva fragmente din Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936 (pe scurt PU-36), practic regulamentul de luptă al armatei sovietice. Iată ce prevede acesta referitor la urmărirea inamicului:

Orice bătălie, fie ofensivă sau defensivă, are ca scop înfrângerea inamicului. Numai un atac hotărât pe direcţia principală de efort, care va duce la o urmărire irezistibilă, are ca rezultat distrugerea în totalitate a forţelor inamice şi a materialului acestuia.

Lupta împotriva inamicului cu scopul vădit de a’l învinge trebuie să fie la baza pregătirii şi conducerii fiecărui soldat şi ofiţer al Armatei Roşii. Inamicul trebuie atacat într’o manieră curajoasă şi decisivă oriunde este găsit, fără a mai aştepta ordine specifice în acest sens. (Secţiunea 2 din PU-36)

După anihilarea apărării inamice, trebuiesc urmărite cu vigoare trupele ce au scăpat din încercuire şi capturate totalitatea instalaţiilor şi vehiculelor de transport din zona inamică din spate.

Trupele de recunoaştere de toate tipurile trebuie să stabilească:
– pe ce rute şi cu ce forţe se retrage inamicul
– în ce sectoare şi ce forţe lasă ariergărzi care pot opune rezistenţă
– organizarea inamicului pe timpul retragerii (aduce rezerve, direcţia coloanelor de retragere, dacă se pregătesc poziţii de rezistenţă etc)

Forţele inamice scăpate din încercuire pot fi distruse numai prin urmărire. Aceasta se realizează independent de către trupele de infanterie şi tancuri şi infanterie, imediat ce retragerea unei părţi din forţele inamice devine evidentă.

În urmărire trebuiesc utilizate totalitatea trupelor disponibile, puse la dispoziţia comandanţilor în acest scop. În timpul urmăririi este interzisă oprirea pentru a aştepta unităţile vecine, chiar şi cel mai mic detaşament de tancuri sau infanterie poate da lovitura decisivă inamicului printr’o acţiune curajoasă.

(Secţiunea 203)

Comandantul unei formaţiuni de luptă conduce unităţile şi tehnica disponibilă într’un avans rapid pentru a tăia căile de retragere ale inamicului cât de repede posibil. Pentru a menţine o presiune continuă pe flancuri, urmărirea trebuie efectuată pe un front cât mai larg. Comandanţii forţelor de urmărire îşi protejează flancurile contra oricărei surprize prin elemente de siguranţă şi de recunoaştere. Unităţile mecanizate ce au pătruns în dispozitivul inamic îl vor ataca din spate şi îi vor tăia rutele de retragere. (Secţiunea 204)

Numai înaltul comandament este autorizat să întrerupă urmărirea, luând în considerare capacitatea combativă a trupelor sale şi starea armamentului, situaţia generală a aprovizionării şi posibilele rapoarte privitoare la existenţa unor unităţi inamice proaspete. Până ce primeşte ordin să înceteze urmărirea, fiecare comandant trebuie să aloce totalitatea trupelor de la dispoziţia sa urmăririi şi înfrângerii definitive a inamicului. (Secţiunea 205)

Vedem doar prin aceste scurte extrase importanţa dată de conducerea militară a URSS încă din 1936 urmăririi inamicului cu scop de distrugere a capacităţii sale combative. Sunt detaliate aici şi modalităţile de executare a urmăririi: pe front, pe flanc sau combinată, pe front şi pe flanc, cea ideală cu scopul propus, cel al distrugerii inamicului, de a preveni regruparea sa şi revenirea în luptă a unităţilor sale care chiar dacă reuşesc să scape fără arme, pot reveni şi lupta din nou, de data asta cu mai multă experienţă combativă, mai bine organizaţi şi mai bine pregătiţi.

Urmărirea trebuie realizată cu maximum de forţă, viteză şi agresivitate, folosind unităţi de recunoaştere pentru estimarea corectă a mărimii şi potenţialului inamicului în retragere precum şi pentru identificarea rutelor de retragere în scopul tăierii acestora. Urmărirea se face fără un ordin superior în acest sens, pentru a nu da timp inamicului să se regrupeze, dimpotrivă, doar încetarea sau întreruperea urmăririi se face numai din ordin superior de la înaltul comandament!

Mai mult, urmărirea trebuie executată de toate forţele disponibile, fără excepţie, inclusiv artileria şi aviaţia cu scopul hărţuirii inamicului în retragere pentru a’i limita spaţiul de manevră, făcând dezangajarea şi regruparea mult mai dificilă. Orice unitate scăpată trebuie privită ca şi un potenţial pericol pe viitor, în acest sens urmărirea şi dstrugerea sau capturarea inamicului în retragere este privită ca o măsură preventivă pentru evitarea unor bătălii grele în viitor.

Acestea sunt directivele primite de Armata Roşie încă din 1936, aşa au acţionat la Stalingrad, în cadrul Operaţiei Bagration sau în asaltul de la Vistula la Oder, fără să ţină seama de graniţe sau obstacole naturale. Au încercat şi la Smolensk şi Moscova, dar forţele limitate avute la dispoziţie i’au împiedicat să obţină rezultatul scontat.

Să nu uităm că la fel au procedat în Basarabia în 1940, devansând unităţile române ce se retrăgeau fără luptă, iar în Bucovina au ocupat tot aşa şi Ţinutul Herţa pe care nu l’au mai returnat niciodată. În Basarabia au utlizat unităţi paraşutate în adâncime pentru a captura şi dezarma unităţile române în retragere, care aveau ordin să nu răspundă la provocări.

Iar noi, în 1941, dacă ne opream pe Nistru, nu am fi nerespectat chiar una din bazele doctrinei militare sovietice, respectiv cea a urmăririi? Nu ar fi râs de noi comandanţii şi strategii Armatei Roşii? Pe motiv că nu am urmărit inamicul în retragere? Ei nu ne’ar fi urmărit dacă aveau ocazia?
Faptul că problema trecerii Nistrului a fost folosită de politicienii sovietici ca pretext pentru alte măsuri împotriva noastră este altă poveste în care sovieticii şi apoi ruşii dau dovadă de maximă ipocrizie.

Da, tovarăşi, trecând Nistrul noi am urmat litera şi spiritul doctrinei, tacticii şi strategiei Armatei Roşii prevăzute în Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936, distribuit ca şi materie obligatorie de studiu şi de aplicat în război către toate unităţile militare sovietice de pe teritoriul URSS. Dacă am fi învăţat după aceleaşi regulamente, tot aşa am fi procedat. Atunci, care e problema?

Iar noi, nu era normal şi logic să’i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s’ar fi regrupat şi ne’ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într’un război, trebuie să ai stomacul să’l duci până la capăt.

Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să’l ducem până la capăt. L’au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi’au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i’a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s’au încheiat ostilităţile.

Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s’au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s’a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei.

Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.”

Greșeala numarul 5: Persoana lui a contat mai mult decât statul

Dar cine este perfect?

Iuliu Maniu reușise să obțină de la SUA și Marea Britanie posibilitatea ca România să fie tratata precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opțiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupație germană. Maniu s’a dus cu această soluție la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta Romaniei. Antonescu a refuzat deși România chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s’a încapațânat să nu renunțe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareșalul Antonescu avea să spună:

”Popor ingrat, nu meriți nici cenușa mea!”

A spus aceste lucruri evident la supărare, fiind conștient că deznodământul procesului său era impus de sovietici, și nu se putea termina altfel…

O personalitate controversată și profundă, de Antonescu se leagă și o serie de acțiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice.

Antonescu a condus România într’o conjunctură pe care și’a creat’o singur, dar care l’a lăsat singur în fața unor decizii uriașe ale căror consecințe se răsfrâng și astăzi asupra României.

Sursă: worldwar2.ro, military-awards.eu/germany-ww2, questia.com, armyacademy.ro, pogromuldelaiasi.ro, cristiannegrea.ro, youtube.com, Cezar Straton (Ecologia iubirii, Editura T),  viata-libera.ro, adevărul.ro, roncea.ro, evz.ro (Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992)

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬