ROMÂNIA PREISTORICĂ

De când, câți oameni populau spațiul carpato-dunăreano-pontic, când au început să vâneze, ce vânau și când au început să poartă haine?
Teritoriul actual al României a fost locuit de hominizi din cele mai vechi timpuri, arată specialiştii în antropologie şi arheologie. Cele mai vechi urme de locuire datează de acum 1,8 milioane de ani, iar primele tipuri de humanoid erau asemănătoare cu australophitecus. Spaţiul carpato-danubiano-pontic sau teritoriul actual al României definitiv de Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră s’a născut din punct de vedere geomorfologic cu mai bine de 100 de milioane de ani în urmă.
Conform specialistului român în geografie Grigore Posea, aşa cum scrie de altfel şi în lucrarea sa ”Geomorfologia României”, istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic începe odată cu despărţirea plăcii Africane de cea Euro-Asiatică acum 180 de milioane de ani în urmă. În aceea perioadă, s’a format aşa numita Mare Tethys, care acoperea în întregime teritoriul de astăzi al României.
De sub ape, teritoriul pe care astăzi trăiesc românii, s’a ridicat odată cu formarea munţilor Carpaţi şi cu retragerea Mării Tethys, lăsând în locul său mări de dimensiuni reduse, precum Marea Sarmatică. De’a lungul mileniilor acest teritoriu a suferit transformări treptate, ”pregătindu’se” pentru a găzdui primii hominizi.
Abia în perioada de tranziţie a Pliocenului cu Pleistocenul, adică acum 1,8 milioane de ani, spaţiul carpato-danubiano-pontic s’a dovedit a fi propice pentru apariţia primilor hominizi de pe actualul teritoriu al României.

În anul 1962, arheologul C.S. Nicolăescu Plopşor făcea o descoperire epocală în zona Olteniei. Mai precis, pe şantierul arheologic deschis în punctul numit ”Valea lui Greuceanu” din satul Bugiuleşti, comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, erau descoperite cele mai vechi urme de activitate umană de pe teritoriul actual al României. Mai precis, a fost descoperită o aglomerare de oase de la diferite animale, sacrificate, spuneau specialiştii, din aceea perioadă de o ceată de vânători primitivi. Oasele erau însoţite şi de resturi considerate ”unelte” folosite de aceeaşi ceată.
Arheologii au afirmat că, printre oase, s’ar fi găsit şi resturile unor hominizi, mai precis o diafiză femurală şi un rest dintr’o tibie. Specialiştii au datat aceste rămăşiţe, iar rezultatul a fost unul uluitor.
Respectivele vestigii erau vechi de aproape 2 milioane de ani şi ar fi aparţinut după cum arăta şi Plopşor unei specii de hominid primitiv numit australophitecus.

Arheologul Mircea Petrescu Dâmboviţa, în lucrarea ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea”:

”În legătură cu această problemă se discută încadrarea în premisele perioadei Paleoliticului Inferior a descoperirii din depozitele de nisip şi argilă de pe locul «Valea lui Greuceanu» de la Bugiuleşti care constă în numeroase resturi fosile de mamifere terestre, dintre care unele cu urme, după descoperitori, de lucru intenţionat, însoţite, după unii, şi de câteva resturi apropiate de cele ale hominizilor de tip Australophitecus, precum şi de bolovani de piatră dintr’o rocă care lipseşte din zona respectivă. În sprijinul omologării acestei descoperiri, prin care s’ar coborî începuturile istoriei noastre vechi până către 1,8-2 milioane de ani, sunt invocate, printre altele, analogiile cu unele descoperiri de la Sinzelles din Franţa, aparţinând Villfranchianului Superior, precum şi de la Oldoway din Tanzania.”

Hominidul ”oltenesc” printre elefanţi şi alţi giganţi
Aceste descoperiri, care ridică şi astăzi semne de întrebare, sunt însă destul de controversate în special pe partea existenţei resturilor de hominizi la Bugiuleşti.
Nicolăescu Plopşor a avansat ideea existenţei unui tip de hominid aparte dar asemănător cu australophitecus. Acesta a fost numit cu ”ajutorul” propagandei comuniste, ”Australoanthropus Olteniensis”.
Acest tip de hominid ar fi semănat cu australophitecus, un hominid care a trăit acum 4 milioane de ani în urmă în Africa. Majoritatea indivizilor semănau cu marile primate, având corpul acoperit cu păr din abundenţă dar aveau poziţie bipedă. Creierul acestora era mult mai mic decât cel al omului modern. Erau gracili şi aveau o înălţime cuprinsă între 1,2-1,4 metri.

Specialiştii Dumitru Boghian şi V. Chirica în lucrarea ”Arheologia Preistorică a Lumii. Paleolitic-Mezolitic”:

”Sunt consideraţi primii oameni adevăraţi, cu un comportament de tip uman. Primele descoperiri s’au făcut în Africa de Sud (craniul de copil de la Taung), după care, mai multe sute de resturi fosile au fost scoase la lumină, în Africa de Est şi în cea Meridională.”

Frapant este că spre deosebire de australopiteci, care erau în special amatori de fructe şi seminţe după cum arată unele studii, hominizii care ar fi trăit pe malurile Olteţului acum aproape 2 milioane de ani în urmă, erau şi carnivori. Drept dovadă stau oasele de animale descoperite. Totodată se presupune că erau din ramura ”robustus” a australopitecilor cu înălţimi de până la 1,6 metri şi chiar mai mult.

Ei ar fi trăit în perioada de tranziţie de la pliocen la pleistocen adică într’un climat care, anterior marcat de o încălzire globală, începea să se răcească şi probabil cu o vegetaţie dominată de ierburi înalte, asemănătoare savanelor.

În lucrarea ”The pliocene-pleistocene boundary in Romania”, cuprinsă în ”The Pleistocene Boundary and the Beginning of the Quaternary” editată de John A. Van Couvering, specialistul Constantin Ghenea arată ce faună şi ce floră exista în aşa numitul bazin getic în această perioadă, care coincide cu existenţa hominizilor de la Bugiuleşti.

Astfel alături de aceştia trăiau în Oltenia de astăzi o specie arhaică de rinocer ”Dicerorhinus etruscus”, o specie de zebră numită ”Equus stenonis”, un tip uriaş de cerb dar şi o specie arhaică de elefant ”Archidiskodon rumanus”.
Totodată zona ar fi fost populată şi de specii uriaşe, precum un soi de elefant cu colţi gigantici de tipul ”Anancus” sau ”Zygolophodon”. Printre carnivore se afla un soi de lup numite ”Canis etruscus”.

Focurile de la Botoşani şi primele certitudini
Dacă propaganda comunistă prin ”hominidul oltenesc” a aruncat problema presupuşilor hominizi de la Bugiuleşti într’o zonă a controverselor, teritoriul României rămâne bogat în descoperiri paleolitice certe. Acestea arată că hominizi au locuit teritoriul de astăzi al României în urmă cu aproximativ 1-1,2 milioane de ani şi au creat unelte.

Astfel, Mircea Petrescu Dâmbovița, unul dintre cei mai reputaţi arheologi români, aminteşte de unelte din piatră descoperite tot în zona Olteniei, la Fărcaşele pe Valea Dârjovului lângă Slatina, în bazinul Argeşului şi al Oltului sau în sit-uri din depresiunea Sibiului:

”În mod sigur, cele mai vechi dovezi despre existenţa comunităţilor omeneşti de pe teritoriul României constau în unelte rudimentare din pietre de prundiş de râu, lucrate pe o faţă (choppers) sau pe amândouă (chopping tools) care au fost folosite pentru cioplit, tăiat şi răzuit”, arată arheologul român în ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea. În depunerile mijlocii din peştera de la Ohaba Ponor din Transilvania, s’au găsit cele mai vechi resturi fosile umane cunoscute până în prezent pe teritoriul României, respectiv trei falange de om (două de la mână şi una de la picior) atribuite Neanderthalului.”

Aceste unelte ar fi aparţinut unor comunităţi de homo erectus. Aceştia erau hominizi evoluaţi, cu mers biped, lucrau unelte şi aveau o înălţime de până la 1,79 metri, fiind şi indivizi robuşti. La Botoşani, au apărut şi primele dovezi ale folosirii focului pe teritoriul actual al României, tot în perioada Paleoliticului Inferior, adică undeva între 700.000 şi 120.000 de ani în urmă.
Astfel, primele focuri din istoria teritoriul carpato-danubiano-pontic au fost aprinse la Mitoc, judeţul Botoşani. Mai precis, a fost descoperită o vatră de foc cu aşchii.

Potrivit unui studiu recent dat publicităţii, oamenii au început să poarte haine acum 170.000 de ani. La această concluzie au ajuns un grup de cercetători americani care au avut ca obiect de studiu evoluţia păduchilor.
Cercetarea a fost condusă de Dr. David Reed, un biolog de la Universitatea din Florida care studiază păduchii pentru a înţelege mai bine migraţia şi evoluţia oamenilor.
Studiul arată că oamenii moderni au început să poarte haine cu 70.000 de ani înainte să migreze într’un climat mai rece şi la latitudini mai mari, adică acum 100.000 de ani. Aflarea acestor date ar fi fost imposibilă folosind informaţiile arheologice, întrucât hainele de atunci nu au supravieţuit în situri.

Dr. David Reed:
„Pentru că păduchii sunt aşa de bine adaptaţi la haine, ştim că păduchele de corp – adică cel de haine – nu au existat până când au apărut hainele pe oameni.”

Studiul mai arată că oamenii au început să poarte haine cu mult după ce şi’au pierdut părul de pe corp, acum aproape 1 milion de ani. Aşa că oamenii au petrecut o groază de timp fără păr corporal şi fără haine.

Dincolo de descoperirile de rămăşiţe ale unor presupuşi hominizi, încă controversate, de la Bugiuleşti, singurele certitudini cu privire la primii oameni care au locuit teritoriul de astăzi ale României,au fost descoperite într’o peşteră din judeţul Hunedoara. Mai precis este vorba de peştera de la Ohaba Ponor. Iar primii locuitori cerţi ai acestor ţinuturi au fost vânătorii neanderthalieni, de acum aproximativ 90.000 de ani în urmă.
Neanderthalienii purtători ai aşa zisei culturi musteriene erau super-vânătorii epocii glaciare. Vânau de obicei mamuţi cu lănci dure de lemn şi trăiau într’un climat aspru, glaciar. Locuiau în peşteri şi se îmbrăcau în veşminte din blănurile animalelor sacrificate. Ultimele cercetări arată că aveau o viaţă de familie complexă, aveau un cult al strămoşilor şi îşi onorau morţii.

Totodată un fluier din os de urs de peşteră descoperit la Krapina în Croaţia arată că erau şi creatori şi aveau elemente de artă. Aveau de îndurat frigul dar şi viaţă dură în sălbăticie cu prădători precum uriaşul urs de peşteră,leul de peşteră dar şi cu animale pe care le doborau greu, precum mamutul lânos, megaloceros (o specie mare de cerb) sau rinocerul lânos.
Urme ale unor vânători de mamuţi au fost semnalate şi la Ripiceni în judeţul Botoşani.

În urmă cu aproape 60 de ani, în localitatea Ripiceni de pe malul Prutului a avut loc o descoperire unicat în România. Este vorba de cea mai mare tabără de vânători de mamuţi scoasă la iveală de arheologi în estul Europei. Specialiştii au reconstituit viaţa oamenilor din Neanderthal, cei care supravieţuiau în stepe înfruntând doar cu suliţa giganţii cu fildeşi.

Undeva în nordul extrem al României, în judeţul Botoşani, pe malul Prutului se află localitatea Ripiceni. Astăzi un sat mic, cu gospodari care se străduiesc să supravieţuiască. Malurile Prutului, ca şi Ripiceniul însuşi, ascund o comoară arheologică de importanţă paneuropeană. Şi astăzi apele învolburate aruncă pe ţărmurile Basarabiei şi ale României rămăşiţe vechi ale uneltelor folosite de primii oameni.

În locul satelor, a carierei de piatră şi a câmpurilor cu porumb, acum 120.000 de ani pământurile de la Ripiceni erau o stepă întinsă, acoperită cu loess, pe malurile Prutului. Câmpiile erau străbătute de uriaşii acelor vremuri, mamuţii lânoşii, giganţii strămoşi ai elefantului, dar şi de cerbii giganţi, rinoceri, sau zimbri. Turmele erau pândite de tigrii cu dinţii sabie, dar şi de un prădător mult mai eficient şi mai tenace: omul de Neanderthal.

Cea mai mare tabără a vânătorilor de mamuţi din estul Europei
Încă din anul 1902, malurile de la Ripiceni au fost cercetate cu interes de pionierii arheologiei din România. Atunci apele Prutului scoteau la iveală, unelte şi oase. În perioada interbelică, Nicolae Moroşani a studiat peştera care se află şi astăzi pe un liman al Prutului, în punctul ”la Izvor”, denumit după locul de unde izvora marele râu, situat în apropierea Ripicenului. Dar cele mai mari descoperiri arheologice aveau să aibă loc începând cu anul 1961, când reputatul arheolog Alexandru Păunescu deschide şantierul de la Ripiceni-Izvor. Păunescu, în 20 de ani de săpături, a reuşit să scoată la iveală una dintre cele mai mari tabere de vânători de mamuţi de acum 120.000 de ani.

Descoperirile au continuat cu rămăşiţe ale culturilor vechi umane întinse pe o perioadă de 100.000 de ani, cu 16 nivele de locuire. De altfel, arheologul Alexandru Păunescu, după ce a terminat în 1981 cercetările a spus că sunt printre cele mai importante descoperiri preistorice, din estul şi centrul Europei.

Alexandru Păunescu în lucrarea sa ”Ripiceni-Izvor: paleolitic şi mezolitic: studiu monografic” din anul 1993:

”Prin întinderea şi succesiunea numeroaselor dovezi de locuire şi bogăţia materialului, aşezarea de la Ripiceni Izvor, ale cărei sedimente se înscriu pe o grosime de circa 12-13 metri, reprezintă una dintre cele mai importante staţiuni paleolitice din România şi poate chiar din întreaga zonă Europei de est şi de est-centrală… Neanderthalienii de la Ripiceni Izvor foloseau suliţa. Dovada utilizării aceste arme sunt numeroasele vârfuri foliacee şi alte bifaciale.”

”Ca tehnică de vânătoare paleantropii de aici foloseau pentru prinderea vânatului mare, ca în cazul mamuţilor, gropile capcane. Cu ajutorul lor imobilizau animalul, după care uciderea lui se făcea fără riscuri. Diversele comunităţi de paleantropi care au locuit atât în peşteri cât şi pe terasele râurilor vânau cu predilecţie un anumit animal care era mai numeros în raport cu alte specii. Mamutul iubea mai multe zonele stepice cu loess. Cei din staţiunile de la Ripiceni Izvor şi Moldova I vânau mamuţi.”

Practic, la Ripiceni, Păunescu descoperise singura tabără, loc de întâlnire al vânătorilor de mamuţi din toată zona central-estică a Europei, locul despre care se bănuieşte că servea drept loc de procurare a hranei, zonă de schimb între diferite comunităţi, dar şi loc sacru.

Un localnic din Ripiceni care a participat la săpături:

”Ţin minte că vorbeau arheologii despre o uriaşă tabără de oameni primitivi care vânau mamuţii şi alte animale uriaşe. Le’au descoperit locuinţele, altarele unde se închinau la resturi de animale. Era uriaşă aşezarea lor. Aici făceau şi schimburi şi se întâlneau de peste tot. Veneau şi din zona Siberiei. Aşa am auzit atunci.”

În urma descoperirilor arheologice, a fost scos la iveală un adevărat cimitir al mamuţilor. Zeci de fildeşi uriaşi, sute de oase şi măsele de mamut, împrăştiate pe o zonă de câteva sute de metri.
Muzeogaful Emil Caranica, de la muzeul de arheologie din Săveni, acolo unde se află expus cel mai mare fildeş de mamut din zona central–estică a Europei:

”La Ripiceni au fost descoperite numeroase resturi de mamut. Se spune că sunt cele mai multe din România şi chiar din zonele învecinate. În orice caz , fildeşii sunt impresionanţi. Au venit oameni din străinătate şi au văzut fildeşul de la muzeul de arheologie din Săveni, şi au spus că nici la celebra Mamoth Cave din Statele Unite, nu au mai văzut un fildeş atât de mare şi bine păstrat, ca acesta….Ne’am fi dorit un muzeu al mamutului la Botoşani. Este material suficient şi este chiar indicat la ce descoperiri au fost făcute în zonă. Din păcate, nu sunt fonduri.”
Mare parte din oasele de mamut de la Ripiceni au fost expuse la muzeul din Săveni, dar şi la Muzeul Judeţean din Botoşani, unde se află mai mulţi fildeşi şi resturi de oase. Alţi fildeşi s’au distrus prin neglijenţa autorităţilor, fiind lăsaţi în condiţii insalubre în casa de cultură din Ripiceni.

Fildeş şi oase de mamut la Muzeul de Arheologie din Săveni:

Cine erau vânătorii de mamuţi de la Ripiceni
Mamuţii lânoşi, nu veneau la Ripiceni, pur şi simplu să moară de bătrâneţe, cum fac elefanţii savanelor africane. Au fost ucişi de un prădător tenace şi inteligent. Specialiştii care au săpat la Ripiceni, spun că este vorba de omul de neanderthal, o specie de hominid astăzi dispărută. Robust şi iscusit, dar incapabil să se adapteze schimbărilor climatice, omul de neanderthal a dominat malurile pline de loess, ale Prutului acum 120.000 de ani, iar
victima sa preferată era mamutul.
Folosea tot, spun specialiştii, măselele, pieile, fildeşii şi mai ales carnea. Se adunau din teritoriile vecine şi atacau giganţii cu fildeşi veniţi în zona Prutului.
Arheologii au reconstituit şi modul în care indivizii, care se bănuieşte că deşi foarte vânjoşi şi mult mai puternici decât omul modern, nu depăşeau 1,60 metri, reuşeau să vâneze aceşti giganţi. Foloseau în principal suliţa grea cu vârfuri din silex dar şi capcanele.

Venerau mamutul.
Pe lângă faptul că era sursă de hrană, arheologii bănuiesc că vânătorii neandertalieni de la Ripiceni venerau mamutul.
Alexandru Păunescu:

”Nu excludem posibilitatea ca vânătorii neandertalieni să fi avut pentru mamut, animalul preferat ca hrană şi care domina în zona calcaroasă a Prutului celelalte specii, un oarecare cult.”

Pentru această ipoteză, arheologii se bazau pe o groapă circulară descoperită în interiorul unui adăpost în care se aflau trei bulgări mari de silex, craniul spart al unui mamut, vertebre şi un molar, dar şi o piatră de calcar sub forma unui altar. Această groapă circulară, se bănuieşte că servea drept templu primitiv, unde se adunau regulat adoratorii mamuţilor. De altfel, se presupune că este singurul loc atesta din Europa unde mamutul era venerat. Arheologii, pe baza descoperirilor, au reconstituit marea tabără a vânătorilor. Practic, era formată din locuinţe paravan, sau mai bine zis adăpsturi improvizate.

Alexandru Păunescu descrie pe larg cum arătau singurele locuinţe de acest gen descoperite în zona central-est-europeană şi care au aparţinut oamenilor de Neanderthal:

”Pereţii-paravan atingeau, se pare, o înălţime de circa 1,60-2,00 metri şi erau formaţi din oase mari, fildeşi de mamut şi, probabil, beţe groase de conifere fixate la bază cu pietre de calcar, pământ şi molari de mamut, peste care se aşterneau, bănuim, piei de animale. Aceste simple adăposturi-paravan erau făcute cu scopul de a proteja omul contra vânturilor aspre care băteau de la est-nord-est.”

Importanţa descoperirilor de la Ripiceni l’a făcut pe cel care şi’a petrecut o bună parte viaţă pentru a aduce la lumină vestigiile neandertaliene să îşi dorescă să rămâne şi pentru eternitate alături de ele. Ultima dorinţă, îndeplinită de altfel a lui Alexandru Păunescu, a fost ca cenuşa sa să fie împrăştiată peste Prutul care, după construirea barajului de la Stânca, a acoperit marea tabără a vânătorilor paleolitic.

Omul de neanderthal este o subspecie a omului modern, cu o capacitate a craniului mai mare decât a lui ”homo sapiens”. Bărbaţii erau robuşti şi avea o înălţime de aproximativ 1,68 metri. Ei aduc şi o revoluţie tehnologică prin răzuitoare, vârfuri de lance în special dar şi dăltiţe.
Totodată primele fosile de om modern au fost descoperite în peşterile de la Cioclovina tot din judeţul Hunedoara. Este vorba, după cum arată şi Mircea Petrescu Dâmboviţa, despre un craniu al unui homo sapiens fossilis. Acesta ar fi aparţinut unei femei cu vârsta între 30 şi 40 de ani. Craniul a fost descoperit de muncitorii care căutau fosfat în anul 1940. Conform specialiştilor, aceste craniu are o vechime de aproximativ 28.000 de ani. Alături de craniu se aflau şi câteva resturi de unelte, dar şi rămăşiţe de urs de peşteră.

PALEOLITICUL MIJLOCIU
Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin descoperirea a trei falange de la un picior în Peștera Bordu Mare de la Ohaba Ponor. Spre sfârsitul perioadei apare și homo sapiens.
Cei doi au trait o vreme în paralel (40.000-33.000), fără a avea conflicte căci populația era scăzută numeric.
După unele estimări erau cam 10.000-12.000 de indivizi în întreaga Europă.
Neanderthalul nu a progresat foarte mult din punct de vedere al uneltelor și a fost mai static. A dispărut în jur de 35.000-33.000.
În aceasta etapă sunt atestate primele unelte din os. Desigur că cele mai multe unelte sunt, în continuare, din piatră. Tipice acestei epoci sunt vârfurile musteriene (care pot fi folosite drept cuțite de mâna, dar și ca vârfuri de lance), piesele denticulate și gratoarele de forma literei D. Tehnica de confecționare cea mai raspândită este Levallois.
Apariția unor unelte monofuncționale sugerează că au loc fenomene de diviziune a muncii.
Crește randamentul la vânătoare prin folosirea lăncii și suliței, a bolasului și a curselor. În general se evită contactul direct cu vânatul. Se vâneaza mai ales ierbivore: mistreț, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau antilope.

Se constată o specializare zonală: este vânat mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor și ursul în Peștera Muierii de la Baia de Fier (183 exemplare). Se crede ca specializarea zonală este urmarea delimitării stricte a teritoriului locuit de grupurile umane. Unii cercetatori vorbesc chiar de apariția triburilor la acest nivel. Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecința creșterii demografice și are drept urmare apariția faciesurilor culturale mai sus amintite, după o lungă perioadă de timp în care cultura materială a fost destul de unitară. Faciesurile culturale dovedesc că între grupele umane apar granițe, iar ideile circulă pe spații limitate.
Este greu de spus dacă teritoriul era într’un fel marcat sau cu ce era marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munți, văi). Este clar că vânatoarea selectivă (a unui anumit animal) este dictată de potențialul faunistic al zonei, dar și de tehnicile și armele de care dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependență a grupurilor de o anumită specie. Fenomenul de teritorializare duce și la un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca anterioară sau măcar de micșorare a razei spațiului în care grupurile umane pendulează.

Un aport din ce în ce mai mare în asigurarea subzistenței încep a’l avea peștele și scoicile. Culesul semințelor, fructelor și rădăcinilor. Acum se ajunge la producerea artificială a focului prin frecare sau percuție, ca urmare sunt ocupate masiv și zonele cu clima mai rece. În unele zone ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai sunt abandonate, apar primele morminte. În spațiul nostru ele nu sunt încă atestate la acest nivel cronologic. Morții sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la Shanidar).
Este momentul în care omul conștientizează moartea. Ca și în epoca anterioară, exista forme de canibalism, de aceasta dată și în Europa (Bavaria). Unii cercetători cred ca ginta bazata pe legaturi de rudenie constituie forma de agregare sociala a acestei epoci.

PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)
Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa mijlocie si finala). În spațiul actual al României evoluează două culturi: aurignacianul si gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)
Denumirea culturii vine de la Aurignac o peșteră din sudul Franței. Cultura nu începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în Moldova într’o vreme în care în peșterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvolta pe fond local, musterian. Cele mai importante stațiuni din aurignacianul timpuriu sunt Mitoc-Malu Galben, Ripiceni-Izvor și Ceahlău-Cetățica I, toate din Moldova.
Piesele tipice sunt uneltele pe așchii: lame denticulate, racloare, burine. Începând cu aurignacianul mijlociu crește numărul siturilor adaugându’se: Dârtu (in Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti si Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar stațiuni și în sudul tarii, la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Roșu, Vădastra, Ciuperceni.

Din Banat se cunosc stațiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din urma zona se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca (grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei Centrale, cum sunt lamele Dufour si vârfurile Krems si Font Yves. Aurignacianul se termina mai repede în Moldova, unde este urmat de gravetianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul țării, unde nu exista gravetian. În Europa, epoca se caracterizează mai ales prin dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)
Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: Mitoc-Malu Galben, Ceahlău-Dârtu, Bistricioara-Lutărie, Cotu Miculinți.
În cea din urma stațiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului și a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane și de ciocane-târnacop. Sunt tipice locuirile în aer liber, peșterile fiind doar accidental locuite. Sunt atestate colibe prevazute cu vetre de foc. Pentru prima data se constată un interes sporit pentru preocupări extra-economice. Apar primele obiecte de podoabă ca și obiecte ce fac obiectul artei preistorice.

Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din canini de lup și vulpe și din incisivi de cerb. De la Lapoș se cunoaște o statuetă.
Europa de vest se caracterizeaza printr’o explozie a artei rupestre. De la noi se cunoaste o singura pestera cu pereții pictați, Peștera de la Cuciulat, de pe Valea Someșului, jud. Sălaj , unde, într’o sala (3,70 x 2,50), a fost descoperit un perete pictat pe care erau reprezentate un cal și o felină.

 

Atribuirea culturală, deci și datarea (în jur de 10.000 ani) nu sunt foarte sigure pentru că nu s’a găsit și o depunere arheologică. Apar îndoieli și datorită realismului reprezentărilor de la Cuciulat căci, în epocă, în vestul Europei, sunt tipice reprezentările foarte schematice.

Citiți și:  PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTA RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

În restul Europei, arta este deja bine reprezentată prin figurinele de fildeș de la Vogelherd-Germania (cal) și Geibsen Klösterle (elefant, om).
Gravetianul din Moldova prezintă asemănări cu cel de pe Nistru și Ucraina de vest, cel din Maramureș și Oaș cu cel din Ucraina transcarpatică și Slovacia. În Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.
În Banat exista și un facies local numit paleolitic cuartitic care caracterizează zonele înalte, cu peșteri: Herculane-Peștera Hoților și Climente I. Populația acestui facies este interesată de vânarea ursului de peșteră.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR
Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de Cromagnon), urmașul direct al lui homo sapiens. De această dată el este atestat și la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier- Peștera Muierii – craniu, mandibula de femeie de 40-45 ani
2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu – frontal descoperit în aluviuni
3. Peștera Cioclovina – craniu de femeie de 30-40 ani
4. Peștera La Adam – mugure dentar al unui copil de 6 ani
5. Peștera Ciurului de la Izbuc, în Munții Padurea Craiului – amprente de picioare: femeie, bărbat și copil, peste care s’au suprapus amprente de urs.

Dacă în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în paleoliticul superior crește importanța lui.
Acum apare și o unealtă specializată: harponul. Desigur ca se folosesc și alte metode de pescuit: cu mâna, cu măciuca sau cu sulița.
Păsările, de asemenea, ocupa o pondere mai mare în asigurarea subzistenței. Frecvent vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop uciderea animalului, ci capturarea lui și stocarea în țarcuri. Un indiciu în acest sens ar fi unele picturi rupestre din Franța care indică folosirea lassoului pentru capturarea cailor. Apar, așadar, primele forme de stocaj, în ideea ca animalele respective să fie consumate în perioade când lipsește vânatul.

Este, în fapt, un pas important pe drumul domesticirii animalelor, pas care a fost făcut, probabil, ca urmare a teritorializării grupurilor umane și a îngustării arealului de vânatoare, care se reduce la spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de organizare socială, se crede că este indubitabilă existența tribului care are în proprietate un teritoriu strict delimitat.

MEZOLITICUL (10.000 – 5.500 î.Hr. )
Trecerea de la epoca veche a pietrei la cea nouă (neos=nou și lithos=piatra) se face printr’o periadă relativ scurtă (10 000- 5 500 i.Hr.) și destul de puțin cunoscută la noi, numită mezolitic (în grecește mesos = mijlociu, de mijloc).
Principalele progrese realizate acum de om sunt folosirea arcului și a săgeții, a toporului legat cu fibre vegetale de o coardă de lemn care ușurează mânuirea, a bărcii scobite dintr’un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui și a altor animale. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii.

NEOLITIC (5.500- 1.900 î.Hr.)
Culturile neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Starcevo- Criş, Vinca-Turdaş, Hamangia, Vădastra, Boian, Gumelniţa ş.a.), puternic legate de zona anatoliano-balcanică, atestă o populaţie numeroasă, locuind în aşezări mari, având ca principală îndeletnicire agri­cultura primitivă şi creşterea animalelor, folosind unelte de piatră şlefuită şi o ceramică variată ca formă şi bogat decorată. Eneoliticul se impune printr’o ceramică artistic pictată (bi- și tricrom), prin plastica antropomorfă şi zoomorfă de lut (mai rar de os şi piatră), prin folosirea cuprului şi aurului.
Ceramica pictată cu decoruri de esenţă geometrică a culturii Cucuteni se numără printre cele mai strălucite creaţii ale Europei preistorice. Ritul de înmormântare rămâne în tot acest răstimp înhumarea. Culturile neolitice transmit epocilor următoare un important fond etnic (pelasgii și proto-geții), de civilizaţie materială şi spirituală.
Revoluția neoliticului a însemnat trecerea de la unelte de piatra cioplită, specifice paleoliticului și mezoliticului, la cele din piatră șlefuită și perforată, descoperirea primelor metale și creșterea complexității organizării sociale prin transformarea cetelor în ginți și triburi.
Odată cu neoliticul se produce totodată o diversificare a ocupațiilor: olăritul, care apare acum, fiind una dintre cele mai importante, ca și o specializare a comunităților umane după activitățile distincte practicate pentru cultivare plantelor și respectiv, creșterea animalelor. S’a produs astfel, pe o scara din ce în ce mai largă, saltul de la o economie prădalnică la una productivă.

Consecința acestui salt extrem de important în modul de viață al omului a fost pusă în evidență de apariția primelor așezări stabile. Spre sfârșitul neoliticului (neoliticului târziu) a avut loc o metamorfozare fundamentală a societăților umane, atunci când omul își organizează patriarhal viața socială.

Sursa: coddrut.wordpress.com, Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTĂ RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

„Arta apare odată cu viaţa socială şi nu o părăseşte niciodată” (T. Vianu).

Cele mai vechi picturi din lume sunt executate de omul de Neanderthal înainte de 40.000 î.Hr.
Peşterile din sudul Spaniei (lanţul de peşteri Nerja) descoperite în 1970. Şase tablouri reprezentând foci, dar şi alte animale, au fost redatate în 2012 şi se pare că au o vârstă de circa 43.000 ani. Ele ar putea aparţine omului de Neanderthal şi nu lui Homo Sapiens.
Cele mai cele mai vechi picturi din Europa, aflate în câteva peșteri spaniole, au fost realizate în urmă cu peste 40.000 de ani, probabil de omul de Neanderthal, un “verișor” dispărut al omului modern.

Trebuie precizat că pentru acest studiu s’a folosit o nouă procedură de datare și că s’a realizat pe 50 de picturi neolitice în 11 peșteri din nord-vestul Spaniei, care indică faptul că această practică artistică preistorică a început în Europa cu aproximativ 10.000 de ani mai devreme decât se credea.    

https://i1.wp.com/adevaruldespredaci.ro/wp-content/uploads/2013/01/pestera-coliboaia.jpg
Oamenii de ştiinţă aflaţi la originea acestei descoperiri au stabilit că desenul unei mâini şi câteva discuri pictate cu ajutorul unui şablon, prin suflarea vopselei pe pereţii unei peşteri din El Castillo datează din urmă cu cel puţin 40.800 de ani, cu 10.000 de ani mai devreme decât desenele şi alte decoraţiuni descoperite în peşterile din Franţa, considerate până de curând drept cele mai vechi desene artistice din Europa.
Urmele de mâini desenate pe stâncă au o semnificaţie şi o funcţie magică, traducând ideea de „posedare” – act presupus că se realizează prin analogie magică. După A. Leroi-Gourhan, siluetele acestor mâini – toate mâini de tineri – ar fi legate de un rit de iniţiere.
Şase imagini reprezentând foci, descoperite în peştera Nerja, din sudul Spaniei, ar putea avea o vechime de cel puţin 42.000 de ani, caz în care ar fi vorba despre cele mai vechi opere de artă cunoscute până în prezent
Pe peretii pesterii El Castillo se afla peste 100 de picturi, iar pentru realizarea acestora a fost folosit mai mult nuanta rosie. Sunt desenate animale, insa cele mai multe urme sunt de maini.
Alistair Pike de la Universitatea Bristol din Marea Britanie:
”Rezultatele acestei datări arată că oamenii moderni au ajuns din Africa, iar pictura murală făcea deja parte din activităţile lor culturale sau ei au dezvoltat această formă de expresie artistică foarte repede, poate în concurenţă cu omul de Neanderthal. Dacă este aşa, atunci ar fi o descoperire fantastică, ce ar semnifica faptul că mâinile pictate în Spania ar fi fost desenate aplicând mâinile unor oameni de Neanderthal pe pereţii acelor peşteri. Totuşi, va trebui să datăm mai multe picturi pentru a demonstra această ipoteză”.
Apariţia artei este în primul rând rezultatul observaţiei de către omul preistoric a mediului înconjurator, a ceea ce îi condiţionează mai mult existenţa, a animalelor pe care le vâna, a grupului în care trăia.
Caracteristicele desenelor şi inciziilor de pe pereţii peşterilor:
Se întâlnesc foarte des figurile de animale: mamut, urs, bizon, cal, cerb, ren, ţap de munte.
Animalele de pradă fără un rol în alimentaţia omului – leu, lupul, hiena – figurează foarte rar;
Animalele sunt întotdeauna reprezentate din profil, formele anatomice sunt redate când animalul este în poziţie fie de repaus, fie în mişcare, iar în acest caz sunt reprezentate cu o surprinzătoare forţă expresivă.
Contururile sunt marcate bine şi cu justeţe;
Peştera Chauvet din sudul Franţei descoperită în 1994, are peste 300 de desene în care sunt reprezentate diferite animale și au o vechime de aproape 36.000 ani.
Sunt reprezentate foarte rar figuri umane; încă şi mai rar păsări, reptile sau peşti.
Cele mai vechi picturi din Europa executate de Homo Sapiens au fost executate prin 34.000 de ani î.Hr.
Peştera Coliboaia din Munţii Bihorului este descoperită în 2009. Arta parietală este reprezentată de 14 picturi de animale executate în cărbune, dar şi câteva gravuri. După datarea unor probe de cărbune, picturile ar putea avea o vechime de cca. 36.000 de ani.
O artă adevărată apare în prima fază în Cultura Aurignacian, a paleoliticului superior şi va evolua în fazele Gravettian şi Solutrean.
În urma unor explorări, în Peştera Coliboaia au fost descoperite picturi rupestre, iar echipa de speologi care a făcut descoperirea a fost compusă din Tudor Rus (Speodava Ştei), Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Ţoiciu (Speowest Arad), Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad).
Peştera Coliboaia, situată pe teritoriul Parcului Natural Apuseni, judeţul Bihor, este străbătută de un râu subteran care formează mai multe sifoane. Astfel parcurgerea peşterii nu este foarte uşoară. Picturile descoperite sunt conservate într’o galerie înaltă. Alte picturi au fost probabil distruse de apă. Odată cu descoperirea, peştera a fost pusă în stare de conservare prin grija Federaţiei Române de Speologie şi a Administraţiei Parcului Natural Apuseni sub autoritatea arheologică a Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi administrativă a Consiliului Judeţean Bihor. Muzeul Ţării Crişurilor este autorizat de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional pentru a dezvolta cercetările printr’un complex proiect de cercetare multiinstituţional şi multinaţional.

Picturile descoperite de aceştia sunt toate de culoare neagră şi sunt reprezentări de animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, două capete de urs şi doi rinoceri. Se pare că picturile au fost făcute de oamenii preistorici cu ajutorul cărbunelui. De asemenea, au fost descoperite şi câteva gravuri, iar pe planşeu au fost găsite răsfirate oase de urs. Aici se găsesc de asemenea şi câteva gravuri.

O echipă franceză, formată din doi speologi (Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon), un paleontolog specializat pe ursul de peşteră (Michel Philippe), un preistoric (Françoise Prudhomme) şi doi specialişti în artă de peşteră (Jean Clottes şi Bernard Gély), au ajuns la picturi la data de 16 mai 2010 şi au atestat autenticitatea acestora. Echipa a beneficiat de suportul logistic al asociaţiilor Speodava Ştei, Speowest Arad, Franța România Speologia şi a Parcului Natural Apuseni sub coordonarea lui Viorel Lascu.

Specialiștii în artă rupestră spun că aceste picturi datează de acum 23.000 – 35.000 de ani.

După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian (între 23 000 şi 35 000 de ani).

Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche. Viorel Lascu, împreună cu dr. Jean Clottes, Aurel Chiriac și Călin Ghemiș, au prezentat descoperirile din peștera Coliboaia, de pe Valea Sighiștelului, dar și rezultatele datărilor probelor de Carbon 14, recoltate din Galeria picturilor din Peșteră. Astfel, în peștera Coliboaia a fost descoperită o galerie cu picturi negre. Picturile reprezentau: un bizon, un cal, o felină și două capuri de rincori. De asemenea, au fost descoperite și câteva gravuri și oseminte de urși.

Această descoperire a fost făcută de câțiva speologi români, în iunie 2010, după o misiune franco-română. Doi specialiști în artă rupestră, Jean Clottes și Bernard Gély, din Franța, spun că aceste picturi datează de acum 23.000 – 35.000 de ani.

Călin Ghemiș, arheolog la Muzeul Țării Crișurilor, a efectuat două prelevări de probe pentru a fi datate pe bază de radiocarbon. Cele două probe au fost trimise la Laboratoarele de Știință din Yvette (Franța).

 ”Peştera Coliboaia nu este accesibilă publicului larg. Ea va rămâne, cel mai probabil, inaccesibilă, având în vedere că trebuie trecut pe sub apă pentru a ajunge la picturi. Desenele sunt cu atât mai valoroase cu cât există similitudini între arta rupestră a oamenilor preistorici din Bihor cu lucrări ale celor care au desenat în peşteri din Franţa, aproximativ în aceeaşi perioadă istorică” (Călin Ghemiș).

Câteva imagini ale echipei de speologi:

http://bcove.me/qkb089ov

Rezultatele obținute confirmă că cele mai vechi picturi datează din anii 34.000 î.Hr..

”Rezultatul datărilor probelor de Carbon 14 recoltate din Galeria Picturilor a Peșterii Coliboaia, vine să confirme datările pe care noi le’am presupus la un moment dat prin specialiștii Muzeului, dar și faptul că lumea de atunci, din acest spațiu, era parte a unei lumi europene, în care modul de viață și de credințe erau similare” (Aurel Chiriac, directorul Muzeului Țării Crișurilor din Oradea).

Valoarea inestimabilă a peşterii Coliboaia a rămas necunoscută până în anul 2009, când o expediţie a identificat urmele unor picturi pe pereţi urme care s’au dovedit a fi cele mai vechi picturi din centrul Europei.

Dacă cele mai vechi forme de artă parietală se găsesc în Peştera Chauvet din sudul Franţei – desene cu vechime de 33-35.000 de ani, descoperirea spectaculoasă din Bihor se plasează chiar după aceasta din punct de vedere cronologic având o vechime de 31.000 de ani. Picturile, unele destul de estompate datorită unor urme, că au existat alte picturi la înălțime mai joasă şi că acestea au fost şterse de apă.

Peştera este acum închisă vizitării pentru a proteja situl, dar imagini cu picturile sunt expuse la Muzeul Ţării Crişurilor.

Descoperirea plasează ţara noastră pe o filă importantă în istoria preistorică universală şi, mai important, dezvăluie o fărâmă din viaţa strămoşilor noştri cu toate că nu putem știi cu siguranţă ce sensuri atribuia omul străvechi acestor reprezentări.

Ţara noastră ascunde încă multe minunăţii şi rămâne în seama noastră să ne valorificăm comorile, fie că ele sunt pădurile noastre care acum se vând ieftin fără a se ţine cont de ecosistemele cărora le sunt vitale sau vestigii preistorice dintr’o peşteră care a fost până recent, relativ necunoscută. Oare ce mai e de descoperit?

Pentru că ceva cu siguranţă se află chiar sub nasul nostru şi aşteaptă să’i aflăm importanţa.

Cavitatea a devenit cunoscută datorita picturilor rupestre foarte vechi ce datează de zeci de mii de ani și ale urmelor ce atestă ca a fost locuită de oameni, dar și de urși (s’au găsit oseminte). Accesul în încăperea în care se află câteva gravuri și picturile ce înfățișează animale este dificil, fiind necesară parcurgerea unui traseu pe sub apă până aici. În plus, acest sector din peștera Coliboaia nu este accesibil turiștilor. Trebuie menționat faptul că astfel de picturi rupestre s’au mai descoperit într’o peșteră din România, la Cuciulat. Autenticitatea, precum si vechimea acestora, au fost atestate de cercetători străini, fiind o noutate în partea aceasta a Europei.

Rinoco Lanois ( Coelodonta vechi ):
După picturile din Peștera Cuciulat este pentru a doua oară când în Europa Centrală se atestă arta parietală așa de veche.
Rinoco Lanois ( Coelodonta antichitate )
Peştera se află pe Valea Sighiștelului la 5 km amonte de satul cu același nume din Județul Bihor la 560 m altitudine, la 120 m amonte de Peștera Măgura. La Peștera Coliboaia se poate ajunge urmând drumul judetean de la Beiuș la Sighiștel. De aici, pe valea Sighiștelului în amonte, se urcă 5 km pe poteca din partea dreaptă a văii. Intrarea în Peștera Coliboaia are o formă triunghiulară cu înalțimea de aproximativ 2 m la baza unui perete stîncos. După intrare, galeria descendentă initial, ajunge la râul subteran care străbate întreaga peșteră. Lipsit de formațiuni în cea mai mare parte, tavanul galeriei coboară de câteva ori până la nivelul apei formând sifoane greu de depășit. Concrețiuni specifice se găsesc pe pereții dinspre finalul peșterii, unde se află cea mai importantă zonă a peșterii este ultima treime unde pereții sunt impodobiți cu scurgeri parietale, iar podeaua și tavanul cu stalactite și stalacmite. Parcurgerea pesterii este îngreunată și de faptul ca este activă, cu puncte mai dificile pe traseu,  motiv pentru care aventurarea este recomandată numai speologilor cu experiență.
Bizon anti ( Bison vechi )
Singura reprezentare în care animalul apare în întregime este un bizon cu coarnele în perspectivă frontală.
Antic Bizon ( Bison vechi )
 „Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s’a acordat importanţă acestei peşteri. Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se află pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s’a părut a fi artă rupestră. Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii. După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche„, (Lascu).

 

Peștera Coliboaia se intinde pe o lungime de aproximativ 750 m.
 

Picturile au fost verificate în 16 mai 2010 de o echipă condusă de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuţi specialişti în artă de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în artă de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi a gravurii.
Potrivit analogiilor cu artă paleolitică occidentală şi analizelor C.14 desenele din faza mai veche de la Coliboaia pot fi datate în Paleoliticul Superior Vechi – Gravetian (29.000-23.000) sau Aurignacian (35.000 – 29.000), iar analizele amintite pe două probe indică 27.870 BP ± 250 BP calul sau felina, respectiv 31.640 BP ± 390 proba de cărbune din nişă.
Dupa vizitarea sitului de către o echipa multi-instituțională internațională, formată din specialiști de renume mondial în artă rupestră, arheologi, paleontologi și speologi și datarea a doua probe de carbune cu metoda radiocarbonului, desenele din Peștera Coliboaia au egalat în vechime cele mai vechi manifestări artistice semnalate în Europa, cele din Peștera Chauvet, Ardeche, Franța cu o vechime de cca. 36000 de ani.
Arta parietală şi mobilieră paleolitică a durat între 20.000 şi 25.000 de ani. Pentru datarea picturilor şi desenelor rupestre au fost folosite mai multe metode între care cea a lui Leroi-Gourhan (1965) a fost cea mai mult folosită. Autorul francez distingea patru mari etape deosebite prin noţiunea de ”stil”. Primul şi al doilea stil aparţineau Aurignacianului şi gravetianului, iar următoarele două reprezintă o evoluţie înspre reprezentarea în mişcare precum cele de la Lascaux, Cognac sau La Pasiega sau tehnicile mai evoluate ale picturii, gravură, sculptură, modelaj specifice zonei Dordogne din Franţa (cap Blanc Les Combarelles sau Altamira în Spania. Ulterior au existat încercări de revizuire a acestor datări Aurignacian şi Magdalenian pentru ca unii să explice evoluţia acestei arte ca un arbore cu ramuri paralele, o masă de vlăstare divergente şi înfloriri locale neaşteptate.
Aurignacianul, datat între 35.000 şi 30.000 a. Chr., adică începutul ultimei faze a epocii
vechi a pietrei este aproape sincron cu sosirea unor noi populaţii aparţinând lui Homo
sapiens şi înlocuirea omului de Neandertal care nu s’a mai adaptat prin schimbări de natură fizică, ci prin adaptări culturale.
După opinia împărtăşită şi de arheologul Alexandru Păunescu, industriile de prelucrare a pietrei din Europa centrală au caracteristici proprii şi doar asemănări tipologice cu cele occidentale. Pe teritoriul României aşezările sunt în marea lor majoritate în aer liber, iar locuirile din peşteri de scurte durate. Este epoca în care s’a definitivat deja diferenţierea celor trei rase fundamentale (albă, galbenă şi neagră).
În arta figurativă s’a discutat de o adevărată revoluţie prin apariţia în Europa centrală unor figurine de mici dimensiuni ronde-bosse (sculptura în trei dimensiuni, portabilă) şi a unui repertoriu orientat spre speciile puternice şi periculoase (mamuţi, rinoceri, feline). Arta parietală a epocii amintite a fost investigată de către preistoricianul francez Jean Clottes, pornind de la cea reprezentată în peştera de la Chauvet, unde o parte din reprezentări au fost datate între 30.240 şi 32.410 B.P. Specifice acestei peşteri sunt sugestia reliefului, redarea mişcării, evocarea perspectivei prin reprezentarea turmelor de animale periculoase precum rinocerii (14%), leii (13,7 %) sau mamuţii (14 %), într’un raport de 60% la 34% faţă de cai, bovidee şi cervidee, inversat faţă de reprezentările magdaleniene de mai târziu unde speciile periculoase sunt aproape absente.Aici bizonii au coarnele reprezentate în perspectivă frontală, mamuţii o cocoaşă imensă, rinocerii urechile în arc dublu, de parte şi de alta a capului. În plus a fost observată deplina concordanţă stilistică între arta parietală din Europa Occidentală şi arta mobilieră din Europa Centrală. La rândul lui Al. Marshack împinge începuturile artei într’o umanitate mai primitivă, neandertaliană, invocând în special mormântul musterian (Paleolitic mijlociu) de la Hortus. Oasele de leopard descoperite din inventarul acestuia nu ar fi fost folosite ca îmbrăcăminte obişnuită, ci, poate, pentru capturarea spiritului felin, astfel că sculptura aurignaciană poate reprezenta cea mai sofisticată imagine creată, simbolizând şi închizând în sine forţa spirituală a animalului.

Restul au fost contururi ale unor capete de animale. Profilul capului de urs, precum şi o figură nedeterminată au o vechime sensibil mai mică (ductul desenului este mai închis la culoare decât în cazul celorlalate desene care au o nuanţă gri). Ele pot să aparţină, fără a avea o certitudine, unei faze ulterioare.
În gravetianul central şi est european există un număr relativ mare de animale periculoase, dar calificativul are un caracter relativ, după J. Clottes ”pentru că un bou sau un bizon putea fi de asemenea periculos”, cu atât mai mult cu cât acest ultim animal era mai masiv decât cele actuale, potrivit scheletelor descoperite. Monica Mărgărit după care am citat aceste opinii, aminteşte că J. Hahn, se apropie şi el de această alegere a temelor:
”forţa şi puterea se pare că erau componentele pe care încercau oamenii să le exprime”.
Aş adăuga şi observaţia autoarei că în acel ”moment” oamenii au materializat în forme durabile vechi credinţe din perioade în care omul nu era conştient de faptul că începuse să domine ca specie în natură.

Continuând cercetările înspre semnificaţia antropologică a picturilor, J. Clottes a publicat împreună cu D. Lewis-Williams o teorie care potrivit căreia o bună parte a artei preistorice a fost creată în contextul practicilor şamanice. După acest excurs privind epoca în care au apărut desenele parietale, se poate evalua mai bine importanţa celor descoperite recent în Bihor, atât de departe de cele din Franţa şi la fel de vechi ca şi cele dintâi reprezentări de artă parietală din Europa.
Foarte aproape de peștera Coliboaia se găsește o altă cavitate, Peștera Măgura.

Sursa: sites.google.com/site/gigantiiultimeiglaciatiuni, skytrip.ro, bihon.ro

Citește și: NUMERELE LUI FIBONACCI ȘI PROPORȚIA DE AUR

Sau: ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUPUL I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE

Foto 1.

Refugiile umane de acum 20.000-25.000 de ani în timpul Ultimei Mari Glaciațiuni, au fost locuri unde oamenii din emisfera nordică au supraviețuit. În foto 1 se observă marginile continentului european, când mările și oceanele erau mai scăzute și Culturile Solutrean și proto-Solutrean cu portocaliu, strămoșii Bascilor de azi (foto 2) și la noi în Balcani cu mov, Cultura Gravetian, unde PROTO-PELASGII din haplogrupul I au certificatul de naștere.

Detalii din trecutul gravetian pe teritoriul țării noastre puteți citi în materialul următor, în care este prezentat și un pandantiv descoperit acum 20.000 de ani:

http://archaeologynewsnetwork.blogspot.ro/2013/08/20000-year-old-stone-pendant-found-in.html#.VKjJEXsnJaY

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/495px-homo_sapiens_in_europe_-_solutrean_distribution_map-fr-svg.pngFoto 2

Această perioadă este marcată de expansiunea Homo Sapiens care coloniza Europa prin cultura omului de Cro-Magnon și de dispariția neanderthalienilor acum 21.000 – 24.000 de ani.

Foto 3

Harta din foto 3 reprezintă distribuția unui marker denumit I (haplogrup genetic) și poate fi identificat cu cea mai veche populație europeană. Cum din toată istoriografia actuală cunoaștem că pelasgii au fost primii locuitori ai Europei, aceștia se identifică perfect și sunt localizați în timp cu Proto-Pelasgii.

Din aceștia se vor divide doua ramuri: Pelasgii I1 (nordicii, hiperboreenii) și Pelasgii I2 (balcanicii, cărora noi românii le suntem urmași).

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/eur22.gifFoto 4

Odată cu retragerea calotei de gheață, acum 5000 de ani grupuri umane (PELASGII I1) migrează în nordul Europei, în Scandinavia.

Despre PELASGII I2, care ne interesează în mod direct pe noi românii.

Din această grupă se vor divide mai târziu ramurile de pelasgi I1 (nordicii, hiperboreenii) și I2 (balcanicii).
Acestora din urmă nu li se poate lua întâietatea din etnogeneza balcanicilor, deoarece de exemplu azi românii mai rețin încă 33% din bagajul lor genetic, iar croații bosniaci 71%. La fel și restul balcanicilor în diverse procente.
Aceste diferențe se explică printr’o mai mare diversitate la noi români, comparativ cu izolarea parțială a bosniacilor și păstrarea pe un anumit areal a componenței celui mai vechi haplogrup fără prea multe intruziuni externe.
Pelasgii, cel mai probabil se nasc atunci când în Balcani au loc migrații în mai multe etape, ale G2a, E1b1b, J2 (agricultori din Anatolia) care au îmbogățit genetic nativul I.
Este o perioadă marcată de matriarhat și lipsită de războaie, dar în timp sosirea păstorilor R1 care erau în căutare de pășuni bune pentru cresterea animalelor și care aveau un anumit tipar comportamental, vor schimba  și îi vor influența în anumite obiceiuri. Unul dintre acestea este ritul funerar: înhumarea morților.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/europe-diffusion-farming.gif
Foto 5
În foto 5 este prezentată expansiunea agriculturii, adusă de un grup uman purtător al haplogrupului G2a, aceștia până în 6500-5500 î.Hr. vor face agricultura cunoscută dunărenilor, cucutenienilor, etc.
Spațiul Dunărean devine un creuzet al culturilor, pol al metalurgiei cuprului (foto 6), fiind descoperite în zonă minereuri de aur și cupru, ceea ce vor atrage alte grupuri umane (haplogrupul J2).
Tot în aceeași perioadă apare și scrierea dunăreană.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/metallurgical_diffusion2.png
Foto 6
PELASGII I2, (CULTURILE CUCUTENI, TURDAȘ-VINCA, HAMANGIA, VĂDASTRA, ETC)
Haplogupul I2 este astăzi cea mai frecventă linie paternă în fosta Iugoslavie, România, Bulgaria și Sardinia și un procent mare în majoritatea țărilor vechilor geți ”sclavini”,  în care azi se vorbesc dialecte considerate, slave de sud.
Frecvențele sale maxime sunt observate în Bosnia (55%, inclusiv 71% din croații bosniaci), Sardinia (39,5%), Croația (38%), Serbia (33%), Muntenegru (31%), România (28%), Republica Moldova (24%), Macedonia (24%), Slovenia (22%), Bulgaria (22%), Belarus (18,5%), Ungaria (18%), Slovacia (17,5%), Ucraina (13,5%) și Albania (13,5%).
Se găsește intr’o frecvență de 5 până la 10% în țările germanice.
Studiile despre arborele filogenetic al lui I2 au evoluat foarte mult în ultimii 7-10 ani, subgrupa de nivel superior a fost redenumită mai des decât pentru orice alt haplogrup cu excepția R1b.
Pentru a evita orice confuzie, este recomandat să verificați mutațiile definitorii atunci când cititi studii mai vechi sau când se fac trimiteri la o anumită subgrupă.

 

Originile și Istoria haplogrupului I2 – Pelasgii Balcanici

I2 (M438 / P215 / S31) este considerat a avea originea în paleolitic, după ce a trecut Marea Glaciațiune, în urmă cu aproximativ 22.000 de ani. Regiunea sa de origine este nedeterminată în prezent.
Ar fi putut avea ultimul refugiu in timpul Marii Glaciațiuni, când grupurile umane europene migrează din calea înghețului undeva în Anatolia sau în jurul Caucazului.
Trei ipoteze sunt posibile:
1. Primul scenariu este că I2 are originea în Europa.
Când ghețurile au început să se retragă spre nord acum 20.000-12.000 de ani, indivizii I2 vânători-culegatori s’au extins din refugiul lor și au colonizat vaste zone din vestul, centrul și estul Europei.
În această ipoteză I2 ar fi asociat cu haplogrupuri mtDNA H1, H3, U5 și V.

2. În al doilea scenariu I2 are originea in Asia de Vest, și de asemenea, a colonizat Europa, atunci când ghețurile s’au retras. În această ipoteză I2 ar fi în cea mai mare parte asociat cu haplogrupuri mtDNA J și T.
3. În al treilea, considerat de unii cel mai puțin probabil scenariu, I2 are originea în Asia de Vest, dar nu a venit în Europa până în neolitic. Nu par să fi fost mai multe migrații independente ale agricultorilor neolitici și păstori din Orientul Mijlociu către Europa, aducând linii genetice cum ar fi G2a, E1b1b, J și T.
Nu este clar în prezent, dacă fiecare grup a adus doar unul sau poate chiar doua haplogrupuri, sau dacă cele mai multe migrații au comportat deja amestecuri a mai multor haplogrupuri. În această ipoteză I2 ar putea fi asociat cu haplogrupurile ADNmt (mitocondrial) N1A, R, HV, H, J, T, K și X.
Un recent studiu de identificare (Lazaridis) a mezoliticilor europeni din Suedia și Luxemburg la haplogrupul I2a1b, aproape sigur infirmă această a treia ipoteză.
În primele două cazuri I2 ar fi fost absorbit de către fermierii neolitici din Sud-Estul Europei (M423), Europa Centrală (P214, L596), și vestul Mediteranei (M26
http://i-m26.blogspot.ro/ ).
Succesul relativ al ramurii specifice a I2 pare a fi legat de răspândirea agriculturii.
I2a1a (M26) ramura de sud-vest a fost absorbită de către agricultorii neolitici ai Culturii Ceramicii Imprimate-Cardium (5000 – 1500 î.Hr.), ai cărui descendenți se găsesc mai ales în Sardinienii și Bascii moderni.
I2a1b din est (M423) este probabil legat de cultura Cucuteni (4800-3000 î.Hr.), care a fost cea mai avansată cultură neolitică din Europa, înainte de așa-zisele ”invazii indo-europene” din epoca bronzului, care între noi fie spus nu au fost invazii, ci doar o încrucișare-asimilare care a dat și poporului român o nouă identitate genetică, și a dus la crearea unor noi generații de populații – GEȚII.
Termenul de invazie este total eronat atât timp cât migrarea acestor triburi se întinde pe perioade suficient de lungi încât să nu le mai considerăm astfel. În schimb aceste repopulări, interconectări de populații erau strâns legate de găsirea unor resurse, precum a fost sarea, vitală omului și pentru creșterea animalelor, sau a minereurilor de cupru și aur, care au dus la un salt în tehnologia uneltelor și a civilizației implicit.
Foto 7
Sub-Carpații Moldovei au devenit curând în neolitic în căutarea sării din abundență și ușor accesibilă, un puternic magnet pentru păstorii din stepă
În schimb, liniile centrale, de nord și de vest I2 european (cum ar fi L38, M223, L1286, L1294 ȘI L880) au supraviețuit numai în puține situații. Motivul ar fi fost faptul că vânătorii-culegători I2 din vestul Europei au adoptat prea târziu agricultura și nu au fost numeroși, atunci când grupuri umane purtători ai haplogrupului R1 (R1a +R1b) cum au fost GEȚII, au preluat centrul, nordul și vestul Europei.
Căutați istoria R1b și R1a:

GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Haplogrupul I2 (M438 / P215 / S31) se crede că ar fi provenit din timpul paleoliticului, din timpul Ultimei Mari Glaciațiuni, în urmă cu aproximativ 22.000 de ani. Regiunea sa de origine este nedeterminată în prezent. Cea mai credibilă ipoteză a refugiului populațiilor din timpul Ultimei Mari Glaciațiuni, este că I2 își are originea în Europa, când teritoriile acoperite de gheață au început să se indeparteze către nord începând de acum 20.000-12.000 de ani. Oamenii din haplogrupul I2 vanători-culegatori și’au extins refugiul lor din U.M.G și au colonizat mari părti din vestul, centrul și estul Europei. În această ipoteză I2 ar fi asociat cu haplogrupuri mtDNA H1, H3, U5 și V, printre altele.
Haplogroup I2a1 este de departe cea mai mare ramura a I2 și cel mai puternic legat de culturile neolitice din sud-est, sud-vest și nord-vestul Europei.
Haplogrupul I2a1a1 (M26)
I2a1a ( M26 , L158, L159.1 / S169.1) se găsește în toată Europa de Vest, și ajunge la frecvențe maxime între sarzi (37,5%), basci (5%), două populații izolate. M26 este limitat geografic la Insulele Britanice, Țările de Jos, Franța, Germania, Elveția vest, Sardinia, Sicilia, coasta de vest a Italiei, Iberia și coasta mediteraneană a Maghrebului.
I2a1a-M26 a fost probabil una dintre principalele linii paterne ale culturilor megalitice din Europa de Vest în timpul neoliticului și perioadele eneolitice.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/haplogroup_i2a1.gif

Haplogrupul I2a1b (M423)

I2a1b (M423 , L178) principala subramură, reprezentând peste 90% din totalul liniei M423, este L621 și subramura ei L147.2. Celelalte subramuri sunt L41.2 (foarte rar) și L161.1 (găsit mai ales în Germania și Insulele Britanice).

Haplogroup I2a1b-L621

Această ramură se găsește în majoritate covârșitoare în țările ”slave”, (DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ ESTE UN MARKER SLAV, SĂ NU SE FACĂ ACEASTĂ CONFUZIE IMPARDONABILĂ!! n.m). Frecvențele sale maxime sunt observate printre ”slavii” Dinarici (sloveni, croați, bosniaci, sârbi, muntenegreni și macedoneni), precum și în Bulgaria, România, Moldova, Ucraina și Belarus în Vest. De asemenea, este obișnuit într’o măsură mai mică în Albania, Grecia, Ungaria, Slovacia, Polonia, și sud-vestul Rusiei.

I2-L621 (L147.2 +) este de asemenea cunoscut ca I2a-Din (pentru Dinarici).

Concentrația ridicată de I2a1b-L621 în nord-estul României, Republicii Moldova și Ucrainei centrale amintește de răspândirea maximă a Culturii Cucuteni (4800-3000 î.Hr.) înainte de a fi înghițită-contopită cu Cultura caramiicii cu fir. Acest lucru ar putea însemna că, cultura Cucuteni-Tripolye a fost un grup european nativ de vanători-culegatori care au adoptat agricultura după venirea în contact (familii) cu fermierii din Orientul Mijlociu care s’au stabilit în Balcani (haplogrupurile E1b1b, G2a, J2B și T). După ce a fost ”indo-europenizat”, I2a-L621 ar fi devenit linia paternă dominantă printre slavii din sud, în timp ce R1a a rămas dominant printre slavii nordici.

Prezența I2a-L621 din România și Bulgaria ar putea fi atribuite migrării vechilor daci și traci, care au apărut ca un amestec al populațiilor indigene (pelasgii) și ”indo-europenii” (proto-geții) (în acest caz, R1a-Z280) cândva între 3300 și 1500 î.Hr. Ilirii, care au cucerit teritoriul fostei Iugoslavii circa 1200-1000 î.Hr, ar fi fost o ramură de daco-geto-traci, sau un trib strâns legat de bazinul carpatic.
A doua mare expansiune a I2a-Din (dinaric) a avut loc cu migrația sclavină în antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu.
I2a-Din a început să se amestece cu proto-indo-europenii (PROTO-GEȚII) având R1a de prin Moldova, Ucraina, Belarus și Polonia în perioada CULTURII CERAMICII CU FIR (2900-2400 î.Hr), apoi răspândită mai uniform în triburile considerate proto-slave în timpul epocilor de bronz și fier mediu.
După ce triburile germanice care trăiau în Germania de Est și Polonia, precum ”goții”, vandalii și burgunzii, au invadat Imperiul Roman, se consideră că sclavinii din est au umplut vidul, fără a exista prea multe detalii în istoriografie despre aceste migrații. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus în 476, se spune că sclavinii s’au mutat în Alpii Dinarici și Balcani. Până în secolul al IX-lea sclavinii au ”ocupat” toate teritoriile considerate azi ca fiind slavi (sclavi), în afară de estul Balcanilor care este sub controlul Bulgarilor de limbă turcică.
În prezent țările slave (ale sclavinilor) din nord au între 9% (Polonia, Cehia) și 21% (Ucraina) din I2a-L621, în timp ce slavii de sud au între 20% (Bulgaria) și 50% (Bosnia). Procentul mare de I2a-Din din sud se datorează efectului cumulativ al migrațiilor epocii bronzului și epoca fierului timpuriu de daco-geto-traci, ilirii, și migrațiile slave medievale. Relativ ridicat este procentul de a I2a-L621 la persoanele non-slave, cum ar fi ”ungurii” (15%), albanezii (12%) și grecii (9%) datând din epoca bronzului și mișcarea populației în interiorul Imperiului Roman I2a, care sunt redistribuite dincolo din teritoriile considerate originale ale daco-geto-tracilor și ilirilor.
Pe baza acestor frecvențe, și distribuirea subramurii R1a, se poate aprecia că daco-geto-tracii și ilirii au inclus aproximativ de doua, trei ori mai mult I2a-Din, decât R1a, în timp ce slavii timpurii trebuie să fi avut aproximativ de două ori mai mult decât R1a, I2a-Din. Proporția mai mare de R1a în multe țări slave nordice astăzi se datorează migrațiilor anterioare ale R1a în timpul epocii bronzului (cum ar fi L260 între slavii de vest și Z92 și Z93 între ruși și belaruși).

Sursă: Eupedia.com

Citiți și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI