GEȚII LIBERI SAU ”BARBARII” DE DINCOACE DE DUNĂRE ȘI COLAPSUL ROMEI

Termenul de ”barbar” derivă dintr’un cuvînt elinesc care înseamnă ”barbă”. Barbarii pentru eleni erau străinii, cu un sens deosebit de cel de azi, adică cei care nu vorbeau limba elenă fluent: însemna doar să fie străini de civilizația elinească.

Pentru că adesea se face confuzie cu termenul modern de necivilizat, necizelat, sălbatic, sensul antic era perceput diferit, purtarea bărbilor, deși era universală, adevăratul sens al termenului era de nevorbitor al limbii materne a elenilor.

La începutul acestei prime perioade, cu ciocnirile cumplite cu romanii destul de combativi, primitivi, grosolani și nemiloși, a început să devină un sinonim, un cuvînt echivalent, deci în sens derogatoriu.

Întîmplător sau nu, cam tot ce era dincolo de lumea elinească, și mai tîrziu cea romană însemna ”barbar”. Pînă la apariția Romei, barbar însemna cam 99 % din Europa, ulterior, prin expansiunea imperiului roman, foarte multe triburi ”barbare” fiind înghițite sau ”pacificate” de ”civilizația” romană, ”lumea barbară” a fost mutată mai la nord pe linia Dunării.

Această linie practic, va demarca definitiv și pentru o lungă perioadă, granița dintre Geții robiți din imperiul roman și Geții Liberi din ”lumea barbară”, numit în latinește Barbaricum, adică ceea ce vedeți cu albastru colorat în poza noastră de mai sus.

De ce barbari? Cine au fost, de unde vin?

Știm foarte puțin despre acești oameni. Tacitus este una din puținele surse. Deși, despre geții carpatici, celți și germanici sînt numeroase mențiuni în istoria antică, în realitate se știe incredibil de puțin.

Cînd vorbim despre barbari sau vîrste barbare în sens istoric, ne referim în schimb la un moment anume din istoria europeană, tocmai la perioada de tranziție între civilizațiile romane și medievale în care se formează primele nuclee ale viitoarelor națiuni europene.

Să luăm ca exemplu geții liberi numiți în istorie ”germanici”.

Odată cu cercetările și ”interviurile” cu romanii care se întorceau din acele teritorii, Tacitus a știut (și credea) că așa-numiții barbari germanici coborau din trei origini foarte specifice, în ciuda celor întîlnite de legiuni fiind aproximativ 40 de triburi diferite, deși, alte surse recente afirmă că erau aproximativ, o sută.

Poate că numele de Germani era numele unui trib, și după ce au intrat în contact cu romanii, au fost  numiți de atunci toate acele diferite triburi din nordul Alpilor cu denumirea generică de ”germani”.

Aceste popoare erau considerate ca una, ca o singură națiune, deși nu știm dacă aveau chiar idee despre ce era o națiune sau o comunitate națională.

Între ele existau doar legende transmise oral, deoarece nu există încă nici o scriere.

Strămoșul comun a fost ”Dumnezeul născut din pămînt”; de la fiul său Mannus au fost derivate cele trei ramuri principale ale celor 3 linii principale; Ingevoni (cel care va crea grupul frizon-saxon), Istevoni (cei care vor da viață grupului francez, francii) și Erminoni, adică locuitorii centrului teritoriului (Germania de azi) de la Dunăre.

O linie, Ingevonii și Istevonii proveneau din Oceanus Germanicus (așa numit de romani, apoi Marea Nordului). O altă tulpină din Suevicum (Balticii). Al treilea din zona Cimbrica (Danemarca), cu Erminonii staționați pe Elba.

Vorbim – citîndu’l pe Tacitus – din primul secol după Hristos, în timp ce aici – cu cele mai noi cunoștințe – vrem să mergem mult mai departe înapoi în perioada 700-500 î.Hr. le găsim pe toate amestecate, aproape un singur popor, dar mai bine să spunem multe triburi cu unele analogii în obiceiuri și tradițiile și instituțiile lor arhaice.

Acestea erau foarte diferite, motiv pentru care încă nu este timpul să le numim germani ce, danezi, suedezi și cu atît mai puțin franci. Adică, pînă cînd diviziunea lor devine aproape clară, cele după aproximativ secolul 3-4 î.Hr., iar cele de după secolul 3-4 d.Hr., cînd încep să coboare spre sud, mai întîi să facă raiduri, apoi să se stabilească în diverse teritorii, inclusiv Italia: longobarzii (bărbile lungi).

Cine au fost barbarii ? Viața marii familii a barbarilor

Barbarii nu apar brusc în secolele IV-V d.Hr., dar se vorbește despre ei cu primele cuceriri romane dincolo de Alpi, în primul secol, apoi urmează migrațiile masive pe care încep să le facă.

Singura veste pe care o avem despre ei provine din mărturiile romane și, prin urmare, ne este foarte dificil să le reconstruim istoria independent de relațiile pe care le’au avut cu romanii. Nu putem spune cînd și cum s’au stabilit în diversele zone din estul, centrul și vestul Europei și nici cum s’a articulat istoria lor.

De fapt, nu au avut niciodată o tradiție scrisă, numai goții / geții știau și foloseau mai tîrziu o formă rudimentară de script așa-zis runic.

Roma cu cuceririle sale dăduse caracteristicile civilizației romane unei mari părți din Europa. Popoarele indigene s’au adaptat la organizarea socială și politică romană; locuitorii provinciilor erau mai mult sau mai puțin profund romanizați, mai curînd mai deloc, dar nu mai puteau fi definiți ca ”barbari”.

Prin urmare, barbarii erau acele popoare geto-ariane, numite ”științific” indo-europene,  care locuiau în zona Europei central-nordice, a Germaniei, a geților carpatici și a slavilor Europei de Est pînă spre Caucaz în așa numită Sarmo-Geția (Sarmația).

Primele informații despre viața barbarilor ne provin de la autorii romani: Cezar și Tacitus.

Imaginea acestora apare cu foarte multă viață de la citirea acestor informații. Societatea lor a fost cu adevărat în antiteză cu societatea romană. Trăiau nomazi, într’o stare de libertate absolută; nu a existat nici o formă de activitate economică regulată care să le lege oamenii de pămînt și să creeze diferențe în ceea ce privește averea.

În cea mai mare parte războiul sau formele embrionare de producție și agricultura le dădea cele necesare pentru supraviețuire.

Costumele erau considerate primitive, iar nevoile lor se limitau la lucruri esențiale. Nu a existat nici un ordin legislativ; simțul lor de dreptate și onoare, dezvoltat în cel mai înalt grad, a luat forma unui sistem pripit de vendete personale.

Obligația familiei era răzbunarea ca moștenire primită (feudă). Toată lumea era liberă să reglementeze apărarea drepturilor sale în modul în care considerau cel mai potrivit. La baza tuturor acestor lucruri, însă, existau tradiții de ”onoare permanentă”, așa cum se pot găsi aproape întotdeauna în rîndul popoarelor primitive.

Adesea era aplicat un anumit tip de Justiție ”publică”, care se constituia mai curînd într’un calvar , ca la judecata lui Dumnezeu. Dovada nevinovăției suspecților responsabili pentru o crimă este lăsată la ”judecata lui Dumnezeu” prin supunerea acuzatuluila la teste cu adevărat de neconceput pentru mentalitatea noastră.

Pentru a’și dovedi inocența, trebuiau, de exemplu, să traverseze flăcări nevătămați sau să reușească să stingă o lamă fierbinte cu salivă care era așezată pe limba lor.

În timpul regatelor barbare, relațiile erau reglementate în baza unor coduri de legi numite adevăruri. Cel mai răspîndit cod de legi a fost Lex Salicum, caracteristic regatului francilor.

Statutul juridic al persoanei era în dependență de proveniența etnică și statutul politic, astfel francii erau mai previlegiați decît galo-romanii.

Dreptul de proprietate privată era în formare, din care cauză contractele erau puțin răspîndite. Obligațiile erau judecate în baza delictelor.

Pînă în sec. 6 dreptul familiei era reglementat de tradiție (cutumă) ulterior, prioritar a devenit dreptul canonic (creștin).

Moștenirea asupra pămîntului era asigurată exclusiv fiilor, dacă familia nu avea fii atunci ogorul era moștenit de vecini. După edictul lui Chelperik, familiile care nu aveau fii, erau în drept să lase moștenirea unei fiice.

Dreptul penal a suportat modificări odată cu dezvoltarea proprietății private.

Mai tîrziu, după ce au intrat în contact cu romanii, obiceiurile lor s’au înmuiat oarecum; a fost admisă posibilitatea stabilirii compensației monetare unor ostilități pentru a evita vărsarea excesivă de sînge.

Răspunderea penală putea fi înlocuită prin achitarea unei amenzi. În cazul omorului se achita o amendă numit wergeld, mărimea amenzii era în dependență de statutul, genul, vîrsta persoanei omorîte.

Termenul Wergeld (dar și Wehrgeld, Wiedergeld, Manngeld și Friedegeld), în latina medievală weregildus, era un substantiv compus din vechiul german wer, ”om” (cf. vir, viri, ”bărbat”) și geld, ”preț”, ”ban”, ”plată”. Cu alte cuvinte, Wergeld s’ar traduce prin ”prețul omului”.

Deși responabilitatea pentru crime era personală, achitarea amenzii putea fi realizată cu ajutorul rudelor. Incapacitatea de plată determina pedeapsa în baza răzbunării sîngelui (Thalion).

Dacă rudele persoanei decedate pedepseau cu moartea pe vinovat, aceasta nu era considerată crimă. Dacă wergeldul era achitat, acesta era împărțit în 3, 1/3 revenea statului, 1/3 rudelor apropiate victimei, și 1/3 comunității (rudelor mai îndepărtate).

Legea salică a fost preluată parțial în perioada Imperiului Francilor, in secolele X-XI, s’a creat o nouă structura de legi, medievale.

Statutul juridic al persoanei a fost influențat prin sistemul de vasalitate. Regele era considerat senior de primul rang, care acorda pămînturi conților, considerați vasali ai săi. Aceștia ofereau pămînturi altor persoane,pentru care ei deveneau seniori.

Structura vasalică era specifică exclusiv nobilimii. Rege (senior de rangul I), conți (vasali pentru regi), baroni (vasali pentru conți), cavaleri și valeți (vasali pentru baroni).

Relația vasalică era legalizată prin omaj (jurămînt al vasalului seniorului său) și investitură (transmiterea unui lot de pămînt, simbolică prin transmiterea unui bulgăre sau crenguță, ce desemna că seniorul transmite vasalului un pămînt).

Obligațiile seniorului erau de a proteja vasalul și proprietatea acestora. Vasalul era obligat să presteze 40 de zile în an serviciul militar. În cazul în care una din părți nu’și onora obligațiile interdependența era anulată.

Starea a 3-a formată din orășeni și țărani s’a modificat odată cu dezvoltarea relațiilor feudale. Orășenii și’au obținut libertatea, iar țărănimea prin procedura de precariu a rămas fără proprietate de pămînt trecînd în categoria persoanelor dependente.

În perioada medievală izvor de obligații erau considerate delicte, cvazi-delicte, contracte, cvazi-contracte. Instituțiile statului interveneau diferit în cazul dacă dreptul de proprietate era încălcat intenționat sau din imprudență.

Dreptul de proprietate permitea proprietarului să înstrăineze bunurile în afara familiei, prin donație sau testament (cvazi-contract).

Cele mai grave crime erau considerate împotriva statului (prejudiciul adus familiei regale, falsificarea monedei regale, falsificarea actelor cu semnătură regală, trădarea familiei regale, pedeapsa era capitală.

În perioada fărîmițării feudale statul nu intervenea uniform pentru realizarea judecății.

Fiecare feudal era în drept să realizeze judecata în domeniul său. Principiile dreptului medieval s’au modificat odată cu transformările organizării politice a statelor.

Dar cînd s’a produs acest lucru, procesul lent de infiltrare reciprocă între barbari și romani începuse deja, marcînd sfîrșitul definitiv al lumii ”clasice” și începutul lumii ”moderne”.

Puterea politică, Familia și Religia

Principiul fundamental al societății barbare este Puterea. Omul liber este înițiat într’o ceremonie în care adunarea bărbaților înarmați îl înrolează, autorizîndu’l oficial să lupte. Armele constau în săbii, scuturi gigantice acoperite din piele, sulițe lungi sau arcuri grele.

Omul liber intră astfel în armată, care coincidea cu adunarea tuturor drepturilor oamenilor din trib. Adunarea forțelor armate era depozitarul suveranității, dar funcțiile sale nu depășeau decizia de pace și război sau pedepsirea crimelor împotriva zeilor și a comunității.

În partea de sus a ordinii sociale, însă, există un grup de oameni liberi care se distinge de ceilalți. Ei aparțin unor familii foarte vechi, cărora li se atribuie origini divine; de fapt, dețin în mod tradițional funcții preoțești sau civile.

Din această mică aristocrație, unii bărbați apar adesea ca fiind singurul element de bază pentru valoarea lor în război. Acest om devine un ”lider”, post care va intra apoi în istoria medievală precum ”Conte” sau ”Duce”.

În caz de război, adunarea îl alegea rege; dar era o sarcină în care i se dă o autoritate morală mai mare decît una politică. În adunări, întrunite în caz de pericol, se decidea cu majoritate.

Barbarii germanici aveau un sentiment profund de familie. Infidelitatea conjugală a fost pedepsită foarte sever. Familia era nucleul fundamental al ordinii lor sociale și politice.

Diferitele familii au fost legate de anumite legături familiale, astfel încît mai multe familii au format un Sippe .

Mai mulți Sippe au format un Gau sau un trib, care se alăturau altor triburi pentru a forma o uniune de triburi, un popor ale cărui legături majore erau aceleași tradiții civile și religioase.

În cazul Balcanilor, cîteva uniuni de triburi pot fi aici menționate: cele ale Odrisilor la sud de Dunăre, ale lui Alexandru Macedon, ale lui Bureo Bistas, și la scară mai mică, chiar cea a lui Daci Balo.

În cazul religiei, cea germanică era foarte simplă și naturalistă, așa cum se întîmplă adesea popoarelor nomade obișnuite să observe și să se teamă de fenomene naturale misterioase. Zeii lor s’au identificat cu forțele naturii și, prin urmare, pot fi bune sau rele.

Era Thor, Zeul cerului, de unde își arunca ciocanul, fulgerul; Freia, maternă și blîndă, care a reprezentat Pămîntul; Baldui, Soarele; Loki, focul util și rău. A existat și un zeu suprem: Odin, Zeul războiului, care conducea războinicii în luptă și îi salutau pe cei căzuți, în cetatea cerească Walhalla unde ajungeau după moartea eroică în luptă.

”Barbarii” din armatele romane

Istoricii au discutat cauzele declinului și sfîrșitului civilizației romane timp de secole. De ceva timp, nimeni nu mai susține teza simplistă conform căreia Imperiul Roman a căzut brusc sub izbucnirea hoardelor sălbatice și distructive.

Mulți spun că Imperiul Roman a murit deja de o moarte naturală și că barbarii geto-goto-germanici ar fi pus bazele întregii civilizații europene moderne cu noile lor forțe și obiceiuri solide.

Dintre aceste teze extreme există în mod natural multe moduri intermediare. Dacă ”barbarii” puteau prelua puterea de la romani, a fost pentru că deja în interiorul Imperiului a existat o criză foarte gravă, care a afectat principalele sectoare ale vieții politice. Infiltrarea barbarilor în armata și birocrația romană începuse, însă, de mai mult timp înainte de colaps.

Înaintea ”pierderilor” din toate părțile lumii, romanii începuseră să’i deporteze ca sclavi; s’au bucurat cît timp i’au tîrît pe la Roma, i’au făcut să lupte în arenă cu leii, dar și sadic între ei. Apoi a început să’i elibereze pe mulți dintre ei pentru a’i face servitori sau muncitori cu salarii mici, în special în agricultură sau în meseriile umile pe care romanii le dețineau înainte, în ciuda faptului că erau risipitori și supraîncărcați cu datorii.

Aprovizionările proveneau evident din țările și provinciile cucerite, cum era și Dacia Romană, dar erau în mîinile romanilor. Unii – interesați de această ”acceptare” a străinilor și a forței de muncă ieftine – spuneau că este necesar să’i integreze, să le ofere cetățenia, să’i determine să devină cetățeni romani chiar de la naștere cu aceleași drepturi, evident, nu cu ale lor.

Curînd aceste populații marginalizate, chiar cu cetățenie romană, mai mult decît integrate, după un timp, au început să se comporte așa cum s’au comportat romanii pe teritoriile lor, cînd i’au jefuit, cucerindu’i prin forță și supunere.

Această inversare a avut loc în timp ce la Roma o criză economică și politică începea să meargă mînă în mînă cu criza valorilor. La Roma, aproape jumătate din populație era de origine străină, soldații, de asemenea, conduși adesea de aceiași străini care au reușit curînd să devină generali, apoi au fost puși chiar în fruntea armatelor, dar care, fără îndoială, nu a fost din ”dragoste de țară”, ”de amprentă latină”, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, precara sau chiar inexistența acelei romanizări de care se face mare caz în țara noastră.

Acești străini de latinitate, într’adevăr, se pregăteau să’și creeze propria patrie și nu doar în țările lor, ci chiar la Roma.

Pentru acești străini, Roma cu Septimius Severus, cînd ideea proiectului politic nu mai era cea pe care Commodus voia să o realizeze, ajutîndu’i în țara lor prin crearea unei confederații, a lansat Constituția Antoniniană, oferind ”cetățenie romană” tuturor străinilor, celor care ajunseseră și celor care s’ar fi născut acolo (un ”ius soli” din acea vreme).

”Ius soli” în traducere din lat. ”Jus soli”, ”dreptul pămîntului”, sau, cum se spunea inițial în limba rumînă: dreptul pămîntean, cu referire la locul nașterii este unul din cele două sisteme de acordare a cetățeniei, alături de ius sangvinis, în traducere ”dreptul sîngelui”, sau, cum se spunea inițial în limba română: dreptul strămoșesc, cu referire la originea etnică a cetățenilor.

Conform ius soli, cetățenia unui stat se dobîndește automat prin nașterea pe teritoriul acelui stat. Pot fi impuse condiții cum ar fi ca cel puțin unul dintre părinți să aibă rezidență legală în statul respectiv, în cazul în care părinții sînt cunoscuți.

Acest sistem definește națiunea ca populația unui anumit teritoriu, indiferent de etnie, limbă sau religie.

Odată cu criza modelului cu sclavi, unii dintre ei au început să îi includă ca ”sclavi” utili în sarcini de nivel scăzut (în latină, sclavul se numea servus ), apoi chemîndu’i eliberați i’a promovat să coopereze în diverse activități, cu o contradicție: dacă dorea Romanul care’și menține averea și avea nevoie de ei. În sfîrșit au fost promovați și ca simpli soldați (romanii deveniseră sedentari și apatici chiar și în armată) apoi au fost puși în curînd chiar în fruntea acelorași armate.

La scurt timp după jugul roman, străinii care au devenit ”cetățeni” s’au răscumpărat, au prevalat, și alături de ”chemarea sîngelui țării lor” au găsit coeziune și identități comune.

Au devenit mai întîi furnizori de servicii cu costuri reduse utile, apoi au devenit ”prieteni” conciliatori și în final ”dușmani”. Ei doreau pe bună dreptate egalitatea în drepturi nu numai la Roma, ci și în țările lor (unde de fapt în curînd vor renaște noi națiuni, noi imperii, noi împărați).

Mai tîrziu, ”barbarii” au preluat și puterea. Și pentru Roma a fost sfîrșitul.

Barbarii pînă la 476 au schimbat Imperiul Roman, și într’adevăr a încetat să mai existe.

Primul împărat – pus de ”barbari”, tot de origine barbară, a fost Maximin Trax, au urmat alți 30 de împărați străini, dar în curînd au fost asasinați de aceiași pretorieni și de noii împărați aspiranți nerăbdători.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

În timp ce se aflau în afara vechiului imperiu, foștii barbari și’au întemeiat propriile regate, domeniile lor și după un timp și propriul Imperiu.

Roma însăși pentru a se apăra inutil a început să ridice în jurul său zidurilor înalte (în anii 271-274 cu Aurelian, atunci cînd și el a fost ucis în anul următor). O apărare în zadar. Hoardele au continuat să coboare peste Roma, au asediat’o, au șocat’o, au provocat moarte prin foame, au jefuit’o.

Roma și Imperiul devenise atunci țara cucerită de străini – foști ”barbari”: geți, goți,  ostrogoți, vizigoti, huni, vandali, șvabi, alani și lombarzi veneau pe rînd în întreaga Italie.

Apoi mai tîrziu geții germanici au întemeiat mai întîi Imperiul Carolingian, apoi Sfîntul lor Imperiu Roman (962-1806), care nu mai rămăsese nimic din cel roman și nici măcar sacru. Au avut loc cruciade în Est (1095-1259 ca răspuns la cuceririle musulmane, dar au sfîrșit mizerabil, au fost izgoniți de așa-numitele infidelități.

Apoi, Francii și Spaniolii au coborît în ​​Italia, ceea ce a transformat’o într’o ”expresie geografică” și nimic mai mult. Italia nu mai era Italia, ci o ”Colonie Barbară”.

Soldații geți, goți sau germani erau nechibzuți și impetuosi; nu au fost întotdeauna capabili să se încadreze în alinierea ordonată a armatei romane, dar au fost totuși singurii mercenari disponibili.

Astfel, în jurul secolului al IV-lea d.Hr., barbarii au început să se regăsească în fruntea armatelor.

În lungile perioade de anarhie militară care a caracterizat istoria romană începînd cu secolul al III-lea. grupuri din ce în ce mai numeroase de triburi getice și germanice și’au întocmit alianțe, oaspeți mai mult sau mai puțin doriți, în teritoriile romane.

Aici, abandonînd viața lor nomadă obișnuită, au început să ”absoarbă” civilizația romană și să influențeze la rîndul lor.

Trebuie amintit că în diversele castre romane, sau ”colonii”, au apărut marile orașe ale Europei centrale și de nord. Unul dintre cele mai cunoscute și populate (45.000 de locuitori) construit în colonia romană pe malul stîng al Rinului, a fost tocmai ”Colonia Claudia Ara Agrippinensium”; Agrippina fiind soția împăratului Claudius și fiica lui Germanicus.

De aceea, la vremea ”invaziilor” provocate în fapt tocmai de slăbicunea imperiului, romanii nu se găseau în fața unor popoare necunoscute și terifiante; romanii și barbarii se cunoșteau deja de multă vreme și datorită aceste contacte foarte dese fuseseră deja modificate și integrate, unele dintre aceste populații.

Este cazul și al geților carpatici, care mare parte dintre ei și în special pe cei de la Dunărea de jos, fiind încluși în imperiu înaintea celor din munți.

De asemenea, au adus inovații importante în domeniul tehnic: erau pricepuți în prelucrarea metalelor, au construit arme rezistente, au introdus berea așa cum o știm astăzi, folosirea untului și a butoaielor de lemn.

Abilitățile luptelor călare a făcut posibil introducerea și utilizarea etrierului și a șeii. În cele din urmă, au adăugat roțile la plug, făcîndu’l mai eficient. Și au desființat tunicile romane, introducînd utilizarea așa-numitului ”brace”, tip pantaloni, la noi numiți ițari, nădragi, cioareci.

Barbarii și nașterea Europei

Toate triburile getice fie că erau geți din Carpați, din nordul Alpilor: franci, alemani, șvabi, heruli, vizigoti, rugi, ostrogoți, lombarzi, burgunzi, vandali, gepizi, anglo-saxoni, normanzi etc. aceștia, printre alții, au fost fără doar și poate, protagoniștii istoriei Europei dintre Imperiul Roman și Evul Mediu.

O perioadă de mari confruntări, de dezolare și lupte. Creștinii care trăiau în acea perioadă păreau aproape de sfîrșitul lumii, un lucru foarte greu de înțeles astăzi.

În realitate, o nouă lume a fost creată după prăbușirea celei romane. Noi popoare au fost introduse pe trunchiul antic al organismului imperial, cele care au modificat în totalitate aspectul său și au fost la rîndul lor modificate.

Așa că, după epoca turbulentă a migrării, a devenit clar că s’au născut noi entități politice care nu erau barbare și nu erau romane: erau regate ”romano-barbare”, fiecare cu propria individualitate particulară, rezultatul unei întîlniri între două civilizații diferite, un fapt istoric și original care stă la baza civilizațiilor noastre naționale.

Avînd în vedere acest fenomen istoric, putem explica originea diferitelor națiuni europene.

Italia

Epoca dominației barbare în Italia merge din aproximativ 476 d.Hr., anul căderii Imperiului Roman de Vest pînă la 800 d.Hr., anul în care Charlemagne a obținut solemn coroana Sfîntului Imperiu Roman.

În acea perioadă de peste trei secole, Italia a fost invadată și dominată de diferite populații. Prima dominație stabilă a fost cea a Herulilor care, în 476, a fost condusă de Odoacru, care l’a înlocuit pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman.

În 489 au urmat Geții ostrogoți, conduși de marele rege get Theodoric; apoi au venit lombarzii (longobarzii) conduși de AIboin, în 568, iar în final, în 754, francii, o populație cu obiceiuri mai domestice, condusă de Pepin cel Scurt, care a restabilit o lungă perioadă de pace în Italia.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar înainte de aceste dominații, Italia a fost invadată de populații barbare, precum geții vizigoți, vandalii și hunii; dar nici unul dintre aceste triburi nu se stabiliseră pe peninsulă: trecuseră făcînd doar masacre, devastări, raiduri, acționînd în special în orașe, ucigînd și furînd, distrugînd case, temple și monumente, apoi trecînd pe alte teritorii ale Imperiului Roman fără a crea nici unul o conducere politică organizată.

Dar, pentru a rezuma starea acelor vremuri, este elocvent să cităm din faimosul edict dat de Teodoric ce’i poartă numele: ”Edictum Teodorici”, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atît romanii, cît și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale. Dar, deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădea un tribunal propriu: prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, pînă ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întîmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru, în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți.

În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege.

Astfel, cu ajutor divin, amîndouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decît alții respectă legile.

Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri.

Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sînt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără.

Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportîndu’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Principalul getolog al lumii a fost în opinia noastră profesorul Gabriel Gheorghe, și spunem getolog și nu dacolog, din simplul motiv că nu dorim să scurtăm istoria poporului matcă al europenilor, care începe în această parte de lume odată cu activitatea primilor homo-sapiens care vor dezvolta în arealul curprins de Marea Neagră, Balcani și Arcul Carpatic civilizația care va fi numită generic Vechea Europă – The Old Europe.

De ce am scurta istoria acestui popor dacă am insista pe clișeul introdus de romani în istoriografie – ”dac” sau ”Dacia”?

Pentru că prima menționare a acestui termen este relativ tîrzie, de cel mult 2100 de ani, abia în sec. I î.Hr. fiind pomenit, pe cînd etnonimul de ”get” se pierde în negura vremurilor, plecînd din rădăcina ”GE” care semnifica pămîntul, știindu’se că Zeița Geea (Gaia) era considerată Mama Pămîntului, logic și îndreptățit este ca termenului arhaic GET să’i fie atribuită semnificația de pămîntean, iar prin sintagma get-beget să înțelegem un lucru autentic, autohton, original getic.

Un alt lucru semnificativ de menționat este că știm deja că ”dacii” erau doar un grup războinic al geților, nu o etnie distinctă, Trogus Pompeius afirmînd exact în secolul cînd apar primele menționări ale ”dacilor” că:

”Dacii sînt o mlădiță a geților.”

Acest grup al ”Zecilor” IO sau ”Decilor”, inexistent înainte de Hristos, devine menționat suficient de des pentru a intra în atenția cronicarilor, odată cu confruntările sîngeroase foarte dese cu romanii, la sud sau la nord de Dunăre.

În rîndurile de mai jos și din cercetările D-lui Gabriel Gheorghe, vom afla că nu doar ”dacii” vor fi mlădițele geților, ci toți europenii de sînge european, bineînțeles nu și cei care au ascendența dovedit asiatică: huni, tătari, finici, turci etc.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Istoricii autohtoni sînt tributari unor curente care au luat naștere în baza unor teorii complet false și enumerăm aici DACISMUL, TRACISMUL, LATINISMUL ȘI MAGHIARISMUL

Toate aceste teze sînt orientări fără suport în realitățile trecutului neamului geto-rumînesc. Ceea ce cunoaștem din manualele de istorie sînt invenții vehiculate de istoricii vînduți cîte unei astfel de teorii false.

Latinismul, dacismul sau tracismul ca să aibă obiect la noi, trebuia să fi avut noi rumînii ca neam, printre strămoși ori latini, ori daci, ori traci.

Și n’am avut, noi am avut ori pelasgii neolitici matriarhali, ori geții euro-indieni războinici (acei așa-ziși indo-europeni).

Maghiarismul în schimb este cel mai deplasat, pentru că o limbă adusă din fundul Asiei a primit suportul papal pentru a se extinde peste geții carpatici. Dar ungurii de azi, nu sînt altceva decît niște pelasgo-geți care s’au catolicizat și maghiarizat pentru avantaje politice și averi. Spre exemplificare vom aduce în discuție haplogrupul I al lui Horthy născut la Baia Mare, care este specific rumînilor și vechilor pelasgi (cucutenieni, gumelnițeni, turdeșeni etc) și prezent la peste 33% din populația Rumîniei.

Acei ”zeci”, ”deci” sau ”daci” despre care vorbesc istoricii au fost geții carpatici numiți de romani astfel și pe care i’au luat sclavi în imperiu după ce au numit colonia de la nord de Dunăre, Dacia.

Despre ”traci” același lucru, sînt nordicii atenienilor, care evident că erau ori geți, ori hiperboreeni așa cum sînt îndeobște numiți cei care trăiau în nordul Eladei. Noi nu le spunem azi la norvegieni ”traci”, dar le spunem nordici. ”Trake” se traducea nord sau nordici, adică ”geții din nord”, cum spunem azi noi la scandinavi, nordici.

Și că tot pomenim de scandinavi, ei sînt tot un mix de pelasgi și geți așa cum erau și vikingii acum 12-13 secole.

Dar unde trăiau așa-zis ”tracii” din Tracia (Nord) în afara Traciei?

Nicăieri.

Ce etnie poate fi aceasta? Nordic sau sudic? Estic sau vestic? Acestea sînt determinări de localizare a unei populații pe criteriu cardinal, nu etnie.

Etnia majoritară a Europei pînă în epoca bronzului erau pelasgii. Abia din epoca bronzului geții războinici devin conducătorii Europei, cei care au creat regate, de la vechea Troie pînă la marile imperii de mai tîrziu.

Apoi, pe cînd geții erau numiți de geții eleni (da, tot geți sînt cei care au ocupat sudul peninsulei) din sudul Balcanilor, pentru că trăiau printre ei, și știau cum își spun ei înșiși, vezi denumirea Capitalei spirituale getice Sarmi-GETuzo, nu Sarmi-DACuzo, sau Sarmi-TRACuzo.

Geții din Dave în schimb erau numiți de romani ”daci”, romani care nu trăiau alături de geții carpatici, ci la Roma, nu știau cum își spun geții, ci ei îi numeau ori de la cetățile lor DAVE, Davi, ori de la casta războinicilor IO adică ”Decarii”, ”Decii” de unde ”Daci” și ”Deceneu”, ”Decebal” unde ”bal”, Mihai Vinereanu îi atribuie sensul de ”războinic”, ”luptător”.

Numai că nu toți geții trăiau în Dave (cetăți) în munți, ci și la sate pe văi sau la șes, pentru că munca pămîntului trebuia făcută de cineva.

Geții nu erau doar războinici, ci și meșteșugari, fermieri, mineri, metalurgiști, aurari etc.

Geții, după crearea marilor regate sau orașe stat au fost numiți ulterior și după loc:
Geți de la Geția, traci de la Tracia, iliri de la Iliria, scyți de la Scyția, sarmați de la Sarmația, panoni de la Panonia, spartani de la Sparta, ghetiți (hitiți) de la Imperiul Hitit, brigi de la Brigia, frigieni de la Frygia, bitini de la Bitinia, romani de la Roma, și putem continua pînă epuizăm toate regiunile locuite de geții care au cucerit Pămîntul după epoca bronzului cu arma sau pașnic.

Greci, în schimb, nu au existat în antichitate, ci este o denumire modernă a locuitorilor din Grecia, sau mai exact a regiunilor Tesalia, Atena, Sparta, Teba, Peloponez, parțial Tracia, parțial Macedonia etc.

Nici cu ”românismul” sau cu ”rromii” nu dovedim decît o foarte mare manipulare pentru că nu am venit de la Roma. Mai întîi că noi nu ne numeam români, ci rumîni, rîmi, armîni, rîmni etc.

Cine va cerceta ce triburi au fondat Ruma (Roma) va descoperi că unul dintre triburi se numea ramnes (sau ramnenses), adică rîmnii sau rîmnenii, dar prin cărți îi găsim latinizați ca să li se piardă urma strămoșilor noștri, ca de altfel multe astfel de botezuri care au avut loc în istoria ancestrală a marelui neam getic.

Cu bolșevisme (slavisme), dacisme, tracisme, latinisme, grecisme și maghiarisme nu dovedim nimic pentru istoria noastră antică, sînt doar piste false pentru istoria reală a neamului getic.

Acești istorici simbriași reușesc, însă, să amețească ignoranții de peste tot, prin imensa manipulare la care asistăm de peste 1000 de ani, noi și generațiile trecute.

Nu același lucru se poate spune despre Gabriel Gheorghe.

Profesorul Gabriel Gheorghe a studiat istoria străveche a spaţiului carpatic de mai bine de 40 de ani interdisciplinar, în atenția sa implicau studiul din domenii precum istoria, arheologia, geografia, geologia, fiziologia, lingvistica, etnologia, paremiologia, literatura, aplicînd rigurozitatea unui om de ştiinţă de formaţie tehnică.

Cercetările sale, bazate pe studiul sistematic a zeci de mii de lucrări, au fundamentat concluzia că spaţiul carpatic este vatra civilizaţiei euro-indiene şi că limba rumînă
este continuatoarea directă a limbii primare a Europei. O expunere a argumentelor domnului Gheorghe este prezentată de exemplu în tomurile I-V ale revistei Getica, editată de Fundaţia Gîndirea, din care vom reproduce mai jos un pasaj edificator.

În plus, domnul Gabriel Gheorghe este autorul a zeci de cărți și sute de articole pe tema istoriei poporului rumîn.

Gabriel Gheorghe afirmă într’o manieră tranșantă că:

”Realităţile istoriei poporului rumîn sînt zdrobitoare şi nu admit nici un fel de replică. O să le vedeţi şi o să vă convingeţi singuri.”

Cu această ocazie aducem un omagiu pios d-lui Gabriel Gheorghe care a trecut de curînd în neființă, cel care prin clarviziunea sa remarcabilă a făcut lumină în istoria geto-rumînilor scrisă în mod cu totul fals sau manipulatoriu și a reușit, după o muncă titanică de documentare, și cu o ușurință dezarmantă să cearnă grîul de neghină printre clișeele încă prezente în mentalul colectiv și promovat de istoricii tributari unor teorii false din zilele noastre.

Să’i fie țărîna ușoară în lumea celor drepți !

Prezentăm în continuare cîteva dintre observațiile și concluziile sale. De menționat că cele mai multe dintre cărțile pe care le citează nu au fost publicate în Rumînia.

Dumnealui le’a adus prin împrumut internațional sau prin mijloace personale, adunînd în biblioteca sa peste 10.000 de volume. Domnul Gheorghe preferă să nu aducă în discuție argumentele istoricilor rumîni care îi confirmă punctul de vedere, ca să nu
apară acuzații de prozelitism. El citează în special savanți străini și universități străine celebre.

În anii ’70 Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa.

A trimis’o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, care era profesoară de arheologie la Universitatea din California.

În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania nu există resturi arheologice din mileniul V.

Cu excepția teritoriului carpatic. Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:

”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește The Goddesses and Gods of Old Europe și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice.

Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.

Pe vremea aceea nu existau Franţa, Anglia, Marea Britanie. Roma a fost fondată abia în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată The Cambridge History of India. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului englezii aveau colonii și în Africa și în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural.

Atunci au vrut să știe ce’i cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria?

A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s’a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, trigri, cămile, elefanți), dar există în schimb dese mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, ei au stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume pînă în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații.

Adică Transilvania, care apărea astfel ca leagăn al civilizației de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:

”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

Și, desigur, deducem că au plecat de pe aceste teritorii și cu limba. Oricine pleacă dintr’un spațiu poartă cu el limba. Aceasta este marca originii de unde te’ai născut și de unde ai plecat.

Ei bine, să nu rămînem doar la ce spune Universitatea din Cambridge, deși nu este o dugheană oarecare, ci este o universitate serioasă și nu este protocronism rumînesc, nu poate fi bănuită de protocronism rumîn, mai ales în 1922.

Să vedem ce spun și alți cercetători care nici nu citează (sau ignoră pur și simplu) The Cambridge History of India. Să luăm un alt studiu, cel al lui Paul MacKendrick, care a fost profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin.

El a scris o carte intitulată ”Pietrele dacilor vorbesc”.

Dar înainte de a publica această carte, a scris mai multe cărți din aceeași serie: ”Pietrele grecilor vorbesc”, ”Pietrele romanilor vorbesc”, ”Pietrele ibericilor vorbesc”, ”Romanii perini” ș.a.m.d.

Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații. Și iată ce spune, la pagina 8:

”Sarmisegetuza getică, cetatea și locul sfînt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le’am văzut pînă acum.”

Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe. Și la pagina 9 spune:

”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității rumîne și istoriei lor de peste șase milenii.”

Intersant, noi învățăm istoria în școli numai de la Traian și Decebal. Nu e scurtată oare prea tare istoria noastră? Și nu este singurul care o spune. Putem să cităm o mulțime de autori care scriu istorie despre șase milenii de civilizație carpato-dunăreano-pontică.

Revenind la harta întocmită pe baza studiilor Marijei Gimbutas, să observăm că aceasta este făcută pe baza resturilor arheologice.

Resturile arheologice nu mint. Unde trăiește o populație, măcar scheletul rămîne acolo, că nu poți să îl iei cu tine cînd mori. Și cei care vin după noi le găsesc.

Ei bine, în mileniul cinci Franța nu are schelete, Germania nu are, dar găsim schelete din vremea aceea în spațiul carpatic. De ce în spațiul carpatic?

Ei bine, condițiile de mediu au fost hotărîtoare. La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și doctorul Vasile Boroneanț (arheolog român) și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit unde au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii.

Determinarea s’a făcut pe baza cerecetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. Și s’a concluzionaat că în anul 7.800 înaintea erei noastre exista agricultură la Porțile de Fier.

Iată un tabel cu haplogrupul R regăsit la osemintele din Baziinul Dunării, și care este îdeobște considerat ”slav” în mod cu totul eronat.

Cîteva date concrete de la care s’a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune Diodorus Siculus, scriitor grec, ”agricultura a fost cea care i’a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Dar mai e un fapt hotărîtor: sarea.

E util să știm că nici un mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa corpului. Deci un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Poate că ați văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China pînă la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decît în spațiul carpatic.

Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adîncime. Cu ce săpai la adîncimea asta și de unde știai unde este sarea?

Pe cînd la noi te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu’ți moară vaca și așa mai departe… Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici.

Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea.

Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vîlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara!

Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr’un lac sărat. Și apoi găteau mîncare. Dar fără sare mîncarea nu se poate mînca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s’a întins pînă la Carpaţii Păduroşi.

Spaţiul rumînesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul.

Deci în momentul în care s’au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune. Este elementar.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la statuetele de la Hamangia, care sînt datate cu o vechime de peste 6000 de ani. El observă – de exemplu la Gînditorul – realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă o dimensiune spirituală nemaiîntîlnită în arta de pînă atunci și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Un profesor de istoria artei de la Universitatea din Wisconsin. Să cităm un mic paragraf din lucrarea ”Pietrele dacilor vorbesc”, la pagina 13:

”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești și’l vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Am spus că toate populațiile sînt plecate de aici. Ei bine, grecii sînt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba rumînă. Cum să fie influențe grecești în limba rumînă cînd ei au plecat cu limba rumînă arhaică? Există sute de cuvinte rumînești în greaca veche.

Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu protocronist rumîn!) spune în Stromatele:

”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, acești greci au plecat de aici prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într’o carte, L’Aventure grecque – Aventura greacă, harta plecării grecilor din spațiul carpatic. Nu este de la noi, este de la un mare elenist francez.

Să’l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus datarea cu radiocarbon 14 (carbon radioactiv 14). National Geographic i’a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – Europa își schimbă trecutul. În acest articol se arată că:

”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria, pe la 4500 î.Hr.”

Iată deci că sînt mai mult de 6000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6000 de ani. Dar istoria oficială din Rumînia pornește de acum 2000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din East Gordon, Géographie historique de l’Europe (Geografia istorică a pelasgian-europeEuropei):

”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma o provincie de cultură foarte avansată al cărui centru teritorial era Transilvania.”

Geția de întindea pînă la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul Trinkovski, un mare istoric polonez, care spune:

”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s’au întins până la Marea Baltică” și la fel spun și alți profesori, care recunosc că strămoșii lor sunt dacii și geții.

Revenim la Gordon East:

”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfîrșit civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”

Nu găsim nici un savant străin care să spună altfel.

Profesorul Ralph Rowlett, profesor de Antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:

”Pe teritoriul Rumîniei pot afla prin intermediul arheologiei informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul Rumîniei, situat în centrul geometric al continentului a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud. De aici, din spaţiul carpatic, respectivele culturi s’au răspîndit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud.”

Andre Piganiol, profesor la Sorbona spune:

”Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti toți istorici nu s’au vorbit între ei, spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.

Foarte succint, și cîteva aspecte despre limdaciabă. Domnul Gabriel Gheorghe a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba rumînă veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că din ea se trag toate limbile europene.

De ce? În primul rînd pentru că numai rumîna are rădăcini proprii. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini.

Că limba rumînă poate fi o limbă primordială rezultă din foarte multe aspecte. Observaţi că toate gradele de rudenie apropiată numai în limba română sunt definite prin reduplicări de silabe: ma-ma, pa-pa, ne-ne, da-da, le-le, ba-ba. Deci era modul cel mai simplu pentru ca unui copil să îi spui: e mama, e tata, e nenea şamd.

Acest lucru se găseşte numai în rumînă.

Cuvîntul ”mama” este peste tot, este universal şi e natural, pentru că un copil pronunţă spontan. De ce trebuie să spun mother, muther. Toţi copii germani spun la început ”mama”, nu ”muther”. La fel este și la englezi, copiii nu spun de la început ”mother”.

Cei care l’au contrazis pe d-l Gabriel Gheorghe, au făcut referire la cuvintele împrumutate de limba rumînă modernă, care desigur că a avut influențe din limba latină (și latinisme franțuzești), turcă și din limbi slavice datorită vecinătăților marilor imperii născute la periferiile geto-rumînismului, dar și a școlii ardelene care a decis pentru neamul rumînesc să importe masiv din limba franceză.

Dar nimeni nu poate combate argumentul imbatabil că limba rumînă are cuvinte fără nici un echivalent în nici o limbă, dovedindu’se astfel originale, sau cuvinte care au fost matcă pentru o parte din lexicul ”națiilor” din jurul arcului carpatic.

Continuăm cu cîteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, cel mai probabil au plecat din zona teritoriului vechii Geții Carpatice.

Englezii. Care este originea englezilor? Noi am învăţat la şcoală că sînt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca.

Însă există o carte de istorie engleză de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește ”De Anglorum Gentis Origine Disceptatio” (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul Robert Sheringham. În această carte se spune că:

”Strămoşii noştri sînt geţii”

și că

”Geţii sunt cei mai puternici, sînt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd.”

Cartea e un imn de glorie adresat geţilor. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius şi de o serie de alţi autori. Deci iată că strămoşii englezilor sînt geţii.

În Londra există Dacorum Campus (cîmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar. În revista People of all nations (nu a fost publicată în Rumînia) Florand Farboreaux scrie:

”În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Rumînia era una avansată, avînd ordine, disciplină şi cultură.”

Germanii. Germanus înseamnă în latină frate bun, din aceeaşi părinţi. Nu este o realitate etnică, este un grad de rudenie. Ei au fost numiți așa de către împăratuul Romei, Cezar. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei. Iată încă o dovadă:

În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită ”Cartea eroilor naţiunii germane”. Cine sunt eroii naţiunii germane?

Se poate vedea scris negru pe alb: Dacus, Zamolxis, Dromihete (vezi poza de mai sus), Burebista, Deceneu (vezi poza de jos), Decebal şamd.

Deci acum 500 de ani aceștia erau considerați de Pantaleone, care era un mare savant german, eroiii națiunii germane!

Citește și: LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÎT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte): ”Despre originea şi căderea transilvănenilor”, unde spune clar:

”Strămoşii germanilor sînt dacii.”

Și Leibnitz, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa Collectanea Etymologica (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că strămoşii germanilor sînt dacii şi geţii.

Profesorul Reynolds în anii noştri, după 1970, publică o carte The geat of Beowulf. Beowulf este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI. Rezultatul cărţii:

”Geaţii sînt geţii!”

Profesorul Reynold scrie:

”Geţii desemnaţi în sursele latine ca cei mai străluciţi popor dintre toate popoarele germanice.”getica

Spaniolii. Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) dacă nu dovedeai că te tragi din goţi.

Dar s’a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi goţi. Ei bine, într’o carte celebră a istoricului Iordanes, ”Despre originea şi faptele geţilor”, se arată foarte clar că goții sînt geţii.

Despre această carte vor reproduce mai jos un text al ilustrului Gabriel Gheorghe care va demonta punct cu punct ideea că goții nu erau geți.

Şi peste 40 de autori sînt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, nu este un alt popor, nu avea de unde să apară.

Latinii. Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în Rumînia) spune clar:

”Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia.”

Troienii sînt plecaţi din Carpaţi, la fel ca şi grecii. A fost un război fratricid (războiul greco-troian). În concluzie şi latinii sînt plecaţi din Carpaţi. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborît către sud.

O profesoară de la Universitatea din Milano, Pia Loza Zambotti spune clar (într-o carte publicată în 1947):

”Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversînd fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborînd în sud şi au dat naştere latinilor.”

Și pelasgii sînt un subiect extraordinar. Pelasgii sînt strămoşii grecilor, latinilor, troienilor şamd. Pelasgii sunt plecaţi din Carpaţi, sînt populaţie carpatică.

Felix Conseau (1806-1870), celebru scriitor francez publică ”Naţionalitatea şi regenerarea ţăranilor moldo-valahi”. Ei bine, în această carte ne arată clar cu documente cum pelasgii au ajuns în Italia şi au dat naştere latinilor, cum au ajuns în Grecia şi au devenit atenieni, spartani. Şi spune şi Herodot.

Indienii şi cărţile Vedice. Toate cărţile rumîneşti care scriu despre cărţile Vedice spun: Vedele indiene. Vedele nu sunt indiene, Vedele sunt carpatice, sînt opere ale poporului geto-rumîn. Jawaharlal Nehru (fost prim-ministru al Indiei, o mare personalitate indiană) spune:

”Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Ei au adus ideile lor care au născut Avestha în Iran şi Vedele în India”.

În Ediţia Vedelor franţuzească (noi nu avem o Ediţie a Vedelor) se spune:

”Nu există vedas arheologie vedică. Nici o urmă atribuită arienilor nu a fost găsită pe solul Indiei. Nici olărit, nici bijuterii, nimic care să reprezinte ilustrarea Vedelor.”

În schimb toate le găsim în Carpaţi. Păi cum se face că Vedele sînt atibuite Indiei dar toate descrierile sale le găsim în Carpați?

Satvaparapa Dosha Goswami, un istoric indian, spune clar:

”Pe vremuri Vedele erau transmise pe cale orală. Dar mai tîrziu înţeleptul Vyasa a dat tuturor shastrelor Vedelor o formă scrisă.”

Rabindranath Tagore, un mare poet indian, spune:

”Cînd arienii au venit în India, pădurile noastre le’au oferit adăpost lor şi turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ceea ce aveau nevoie. Astfel, triburile lor patriarhale s’au statornicit la început și, susţinută de condiţii naturale, cultura lor s’a putut dezvolta în voie.”

Raportul guvernului indian, India 1956:

”Din punct de vedere numeric indii sînt grupul cel mai numeros. Ei se găsesc în principal în nordul Indiei, în centrul Decanului şi pe coasta de Vest. Ei au capul lung, feţele nu prea lungi, iar bărbia nu e foarte proeminentă. Pielea cafeniu deschis. Din punct de vedere genetic şi fizic ei fac parte din neamul din sudul Europei.”

Fără îndoială Rama şi Sita sînt plecați din Munţii Buzăului. Cartea lui Nicolae Miulescu – Dacia, țara zeilor, expune detaliile legate de aceste aspecte.

La Sarmizegetuza s’a descoperit o inscripţie sub formă de trident, cel folosit după aceea de familia Brîncoveanu, aşa cum a fost și este cunoscut şi în India, simbolul lui Shiva. Era o bucată mare de 1m / 2m. Muncitorii au primit ordinul să distrugă acea placă. Însă ea a fost salvată. A fost dusă la muzeul din Orăştie, care nu a expus’o însă niciodată.

Este foarte interesant că în cadrul unei cercetări realizată în anii 1994-1995, comandată de Guvernul Rumîniei, a fost descoperită în zona fostei capitale getice, Sarmizegetusa, o rețea de conducte ce fuseseră utilizate pentru alimentarea cu apă.

Citește și: FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Așa cum se poate vedea în fotografia alăturată, aceste conducte sînt înzestrate cu îmbinări de o precizie uimitoare. Ceea ce este încă și mai uimitor este informația care circulă despre ele că sînt plasate sub nivelul arheologic al civilizatiei getice clasice, și că ar fost deja datate cu radiocarbon C 14 indicînd că ele au o vechime de peste 2000 de ani.

Din păcate nu avem o sursă credibilă pentru aceste studii…

Un alt obiect care răstoarnă complet concepțiile oficiale despre geți este faimosul ”cui getic”, ce a fost chiar analizat la mai multe laboratoare de specialitate și care are strania particularitate că nu a ruginit absolut deloc în pofida vechimii sale mai mare de 2000 ani.

Mai multe detalii în articolul Cuiul getic sau cuiul lui Pepelea.

Faptul că sub Sarmisegetusa s’ar afla ruinele unui oraș foarte vast, ce nu a fost încă explorat de arheologi, a fost indicat de mai multe scanări efectuate de ruși sau de englezi. Informația a mai apărut sporadic și în presă, de exemplu în articolul Vestea BOMBĂ pe care ruşii au lansat’o despre Rumînia:

”Sub Sarmizegetusa s’ar afla îngropat un ORAŞ cît Bucureştiul.”

Această veste este alimentată de istoricii care au studiat fotografiile aeriene realizate de BBC deasupra Sarmigetuzei.

DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM – DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
Iordanes

Feci quod potui, faciant meliora potentes

STUDIU INTRODUCTIV

”Le plus grand dérčglement de l’esprit c’est de croire les choses parce qu’on veut qu’elles soient et non parce qu’on a vu qu’elles sont.” Bossuet

”Se ştia de mult că istoriografia antică abundă în falsuri şi legende.” Mircea Eliade, Jurnal II, p.52

”Istoria rasei umane este rescrisă cu noi procedee de stabilire a datelor şi cu descoperiri senzaţionale peste tot în lume.” Kendrick Frazier, Human Evolution, “Science News”, iulie 1975

”Capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturităţii sale.” Alexander von Humboldt

”L’histoire de l’humanité est celle de ses ręves,” Roisel, L’idée spiritualiste, p. 157

Generalităţi

1.1 După lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor şi istoria limbii române, se constată că nici unul din erudiţii autori ai acestora nu scrie, nici măcar nu sugerează, că româna este sau ar putea fi limba primordială a Europei, că geţii (ca să folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matcă al Europei din care, prin roiri succesive, s’au desprins în perioade distanţate în timp şi spaţiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa şi Asia anterioară.

De aceea, astfel de informaţii, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor şi indienilor nu se pot afla decît din operele unor universităţi străine celebre sau din cărţile unor eminenţi savanţi şi universitari străini, mai ales apuseni.

Cărţile la care ne referim nu figurează măcar în bibliografiile tratatelor şi lucrărilor referitoare la istoria românilor apărute în ultimul veac, astfel că este de presupus că ele nu au fost cunoscute de autorii acestora.

O situaţie identică se întîlneşte referitor la istoria limbii române.

Din această constatare rezultă cel puţin o documentare deficitară a autorilor care au scris despre istoria românilor şi a limbii române.

1.2 După ce ne’am completat informaţia în acest domeniu de pe o arie mult mai extinsă decît cea folosită în mod obişnuit, am supus’o criteriului de coerenţă. Concordanţa dintre informaţiile furnizate de surse independente ne’a permis să conchidem că există o probabilitate mare ca aceste informaţii să reprezinte adevărul, deci că dovezile şi argumentele obţinute pot fi date publicităţii.

Evident, dacă cineva, cu informaţie mai bogată decît aceea la care am ajuns noi, va dovedi că ne’am înşelat în căutările noastre, vom fi gata să facem nostra culpa, punîndu’ne cenuşă’n cap.

1.3 În demersurile noastre nu am folosit decît documentaţii occidentale de primă mînă, argumente de logică ce nouă ni s’au părut de necontestat şi soluţii date de natură, cărora omul, produs al naturii, nu putea decît să li se conformeze.

Rugăm pe binevoitorul cititor să aibă răbdare şi să critice sau să desfiinţeze afirmaţiile şi argumentele conţinute în acest studiu introductiv după ce l’a parcurs în întregime, efort pentru care îi mulţumim.

1.4 Folosind pluridisciplinaritatea, date de necontestat oferite de ştiinţe apărute posterior faptelor şi scrierilor analizate (arheologia, biologia, fiziologia, geologia, lingvistica, metodele ştiinţifice de datare etc.) sperăm că se va ajunge să se pună punct unor păreri, concepţii şi interpretări subiective, lipsite de acoperire ştiinţifică, datorită mai ales puţinătăţii cunoaşterii şi absenţei mijloacelor ştiinţifice de investigare şi datare din perioadele respective.

1.5 Printre erorile la care ne referim se află şi vestita confuzie atribuită lui Iordanes de către istoriografia medievală, preluată necritic, fie din interes, fie din comoditate sau prin contagiune de către istoriografia modernă şi prelungită pînă în contemporaneitate.
Pînă în prezent, la noi, în afară de juristul Budai-Deleanu, nu ne este cunoscut ca un istoric să fi analizat zisa confuzie şi să spună dacă ea rezistă chiar şi la o analiză critică elementară.

Această tendinţă spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile şi acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi şi germani, care în dorinţa de a’şi afla o identitate, pe care felul în care s’a scris istoria românilor nu le’a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goţilor, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geţi şi nici nu putea să existe.

Această tendinţă a istoriografiei apusene medievale a fost observată şi meţionată şi de alţi cercetători. Istoricii francezi şi germani consideră că de la Carol cel Mare pornesc principalele dezvoltări ale istoriei europene.

Potrivit acestei versiuni, istoria Europei de la începutul secolului al IX-lea pÎnă la mijlocul secolului al XI-lea este istoria ascensiunii şi decăderii imperiului carolingian şi a ascensiunii urmaşilor lor, germanii.

Se poate îndoi cineva de acest lucru?

Trebuie totuşi să ne îndoim deoarece acest punct de vedere tradiţional pune în centrul său statul francilor; restul Europei… rămîne în afara atenţiei şi este plasat la marginea evenimentelor, considerat periferic în raport cu ceea ce se întâmplă în teritoriile lui Carol cel Mare şi ale urmaşilor săi.

Istoricii naţionalişti din secolul al XIX-lea, în special cei francezi şi germani, în căutarea originii naţionale, au formulat agenda istoriografică pentru secolul al XX-lea, respectiv această şcoală de scriere a istoriei care porneşte de la filiaţia Carol cel Mare-Otto I-Henric al III-lea… Bizuindu’se excesiv pe cronicile mănăstireşti, istoricii naţionalişti par să uite celelalte forţe distructive care acţionau în Europa acelei epoci…

Cartea de faţă demonstrează că centrul tradiţional al evenimentelor este greşit plasat: dacă trebuie să existe un singur centru, în acest centru nu trebuie să se afle carolingienii şi urmaşii lor… (5, p. 18-19), subl. ns. G.G.

Originile Europei şi sarabanda numelor istorice

2.1 L’histoire est muette sur les origines de l’Europe. On peut faire remonter les premiers établissements des Hellčnes en Grece au plus 2000 ans av.n.č.; les Italiots n’apparaissent que beaucuop plus tard et nous pouvons ŕ peine soupçonner ŕ ces dates reculées l’existence des autres indo-européens, Celtes, Germains, Balto-slaves… (6, p.228).

La începutul secolului XX, cînd scrie J. Mension, istoria Europei cunoscută în acel timp putea apărea ca mută privitor la originile populaţiilor europene. Dar, de atunci s’au făcut cercetări, în urma cărora zona clară s’a întins în trecut cu cîteva milenii, astfel că zonele mute atunci, în prezent vorbesc; numai că ele vorbesc pe limba lor, iar noi nu o înţelegem. De aceea, muţenia persistă pentru că realitatea şi noi nu vorbim limbi inteligibile între ele.

De aici s’au născut confuzii nenumărate. Nu’şi cunosc provenienţa, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu’şi cunosc istoria.

Omul devine el însuşi cînd îşi cunoaşte istoria (12, p.142), de unde rezultă că cine nu’şi cunoaşte istoria nu ajunge la existenţă, ci rămîne în indistincţiune, în non existenţă. De aceea, a trezit uimire, respectiv, şi numeroase discuţii, declaraţia istoricului Dinu Giurescu, făcută la TV: a sosit timpul să renunţăm la istorie.

D.G. dovedeşte că n’a înţeles psihologia inşilor şi a naţiunilor şi, mai ales, că nu s’a îndeletnicit cu lectura clasicilor culturii.

Poate, simţindu’şi carenţele, omul occidental, trăind activ, în concretismul cotidian, nemulţumit de condiţia sa încearcă să şi’o modifice chiar şi în iluzie.

De aici tentaţia falsificării realităţii.

În aşa-zisul orient, omul religios, trăind mistic, în abstract, nu are ce falsifica, abstracţiunile neconţinînd tentaţia schimbării lor.

Doctrina Bisericii Catolice era Ex Oriente lux, Lumina vine de la răsărit, ceea ce savanţii au stabilit că se petrece şi în planurile ştiinţelor:

”Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque réguličrement en pareil cas; ce fut celle de plus civilisés qui exerça sur l’autre son ascendant. Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux…” (11.1, p. 361)

Această realitate trebuie dovedită atît în plan istoric, cît şi în plan lingvistic. F. Donald Logan (5, p.117 ş.u) scrie:

”Harta Vinlandei: marele fals.”

În 1965, în ajunul ”Zilei lui Colum”” Yale University Press a publicat, într’o manieră aproape scandaloasă, cea mai palpitantă descoperire cartografică a secolului. Cu o campanie publicitară neobişnuită pentru o editură universitară, aceasta a anunţat publicarea hărţii Vinlandei, o hartă precolumbiană a lumii în care era indicată Vinlanda.

În ziarele ”New York Times”, ”Chicago Tribune” şi în alte ziare au apărut pe prima pagină articole cu titluri mari. Campania publicitară întreprinsă pentru a face reclamă hărţii Vinlandei a reuşit să atragă repede, cu forţa, atenţia lumii ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice plasează harta Vinlandei alături de omul din Piltdown, printre cele mai mari falsuri ale secolului XX.”

Donald Logan relatează pe mai multe pagini, cum s’a produs acest fals de proporţii, dar pe noi nu ne interesează mobilurile şi desfăşurarea unora din falsurile ştiinţifice, ci faptul că astfel de falsuri se produc, chiar cu o frecvenţă îngrijorătoare, consecinţele acestora fiind falsificarea istoriei şi a istoriei limbii.

Mircea Eliade (13.2, p. 46-47) îl citează pe lordul Acton, care în opt universităţi germane n’a întîlnit nici un om cu care să fie interesat să stea de vorbă, dar avea un straniu interes în a confecţiona documente false:

”Forgery is a vice very common amongst zealous Cristians and also with zealous liberals. Almost all societies begin with forged charters.”

(Falsul este un viciu foarte comun printre creştinii plini de rîvnă şi, de asemenea, printre liberalii zeloşi. Aproape toate societăţile invocă, pentru începuturi, hrisoave falsificate.)

În cele mai multe cazuri, astfel de falsificări reprezintă rezultatul unor orgolii deplasate sau al unor deliruri de grandoare.

Cîţi împăraţi şi conducători de extracţie modestă nu şi’au construit o genealogie de provenienţă divină? Cîţi profeţi nu au fondat o religie pe voia lui Dumnezeu, transmisă într’un vis, printr’un semn interpretat mistic etc.?

Iată comentariul lui Mircea Eliade la ”profesiunea” de falsificator pasionat, afirmată deschis, a lordului Acton.

De comparat cu importanţa scrisorilor şi textelor aprocrife în istoria ideilor şi a mitologiilor creştine: scrisoarea lui ”Pretre Jean”, bunăoară, sau ”Fama Fraternitatis”, prezentînd societatea secretă a Rosicrucienilor etc. Scenariul e mult mai vechi: în epoca alexandrină, apocalipsele şi revelaţiile de tot felul (mistice, alchimice, gnostice) erau ”descoperite” în temple, în caverne, în morminte.

Ca şi textele tantrice, în India, de altfel. Subiectul e pasionant şi ar trebui analizat pe îndelete într’o zi.

Observaţia lordului Acton îmi mai aminteşte şi altceva: fraudele mediumurilor spiritiste şi ale unor “specialişti” în fenomenele parapsihologice.

Ceea ce e curios: fraudele sunt efectuate (inconştient?) chiar de cei care făcuseră dovada anumitor însuşiri paranormale (13.2, p.47,48).

Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri şi erori ”ştiinţifice”, încît eşti tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur şi simplu, atîta vreme cît senzaţia că trăim într’o lume a falsurilor, unele intenţionate, din interes, din tendinţa spre mărire, altele din ignoranţă etc., nu te mai părăseşte.

Probabil, astfel de constatări l’au făcut pe La Bruyčre să afirme că omul se naşte mincinos.

Privitor la practica curentă a cercetării în umanioarele franceze, Jean Cocteau, membru al Academiei, scrie: Trouver d’abord, chercher ensuite, concluzie la care ajunge şi filosoful român Anton Dumitriu: Occidentul a răsturnat problema…; actul premerge principiului…

Se poate constata astăzi… o preocupare demonică de ”a face”. Primatul faptului, iată ce conduce astăzi viaţa individului…

În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor (Ribot), se dă mai întîi concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare.

Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. (15, p.15)

Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s’au scris istoria, lingvistica şi alte ştiinţe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste ştiinţe am ajuns să ne mişcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaştem vreodată?

Or, tocmai realitatea ne scapă şi ni se oferă doar un substitut al ei.

L’histoire n’est pas l’art de disserter ŕ propos des faits: elle est une science dont l’objet est de trouver et de bien voir les faits (16, p.169).

Ce frumos sună lucrurile în principii. Jalea apare la trecerea de la principii la practică.

”… il ne faut pas croire d’ailleurs que ces légions (cele opt legiuni romane staţionate în Galia în timpul lui Cezar) fussent composées d’Italiens. De ces vérités découle une conclusion légitime: ce n’est pas l’infusion du sang latin qui a transformé la Gaule. Est-ce la volonté de Rome? Les Romains ont-ils eu la pensée fixe et précise de transformer la Gaule? Il n’y a ni un texte, ni un fait qui soit vraiment l’indice d’une telle pensée. Les historiens modernes qui attribuent ŕ Rome cette politique, transportent nos idées d’aujourd’hui dans les temps anciens et ne voient pas que les hommes avaient alors d’autres idées… mais il ne faut pas aller plus loin et lui imputer (ŕ Rome, N.n) la volonté formelle de s’assimiler la Gaule. Il aurait été contraire ŕ toutes les habitudes d’esprit des anciens qu’un vainqueur exigeât des vaincus de se transformer ŕ son image.
Ni le sénat ni les empereurs n’eurent pour programme politique et ne donnčrent pour mission ŕ leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux”, (16, p.99), subl. ns.

După o astfel de prezentare a imposibilităţii vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susţinută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioţi (v. Historia Augusta p. 448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani şi geți), că nu există nici un text al unui autor serios care să menţioneze o astfel de intenţie din partea senatului sau a vreunui împărat te’ai fi aşteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înşuşi, să părăsească această idee falsă şi să caute altundeva explicaţia realităţii lingvistice din Franţa, nu într’un fenomen de circumstanţă fără consecinţe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franţei.

N’o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă autoromanizare a galilor nesusţinută de nici un argument serios.

Pentru a’şi atinge scopul îi prezintă pe strămoşii lui gali lipsiţi de demnitate, acceptînd cu voioşie condiţia de supuşi ai romanilor. Scrie chiar că nu s’au revoltat niciodată contra stăpînirii romane.

Autorul afirmă (16, p. 134): L’histoire témoigne par plus d’un exemple de l’extręme facilité avec laquelle un peuple entier change de langue.

Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societăţii umane, nici un popor nu şi’a schimbat limba cu una străină, pur şi simplu pentru că nu este posibil, admiţînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit şi nici probabil.

Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obţinerea independenţei, la 1829, de a schimba limba vorbită de populaţia actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită să semene oarecum cu elina.

Scopul acestei acţiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populaţia elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaştri, ten deschis) şi cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi şi ten închise).

S’a pus în funcţiune tot arsenalul modern de stat. Katarevoussa s’a predat în şcoli, s’a folosit şi difuzat prin presă, radio şi televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învăţare a limbilor străine.

După peste 170 de ani de eforturi ale administraţiei de stat, rezultatul a fost nul, populaţia a continuat să vorbească dimotiki, ignorînd katarevoussa, care – li se spunea – ar fi fost limba strămoşilor lor.

Niciodată în istoria societăţii umane nu s’a făcut un experiment (atenţie! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o ştiinţă) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne şi costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor.

Astfel că toate intuiţiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopaţi în timpul studiilor generale, că un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, nişte droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranţei profesorale, a doctei neştiinţe.

Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreşte romaniştilor francezi şi, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges.

Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri ştiinţifice care circulă în Europa stau părerile unor savanţi apuseni.

Într’un concentrat sapienţial publicat în presa noastră, ziaristul şi politologul american Walter Lippmann (1889 – 1974) scria: unde toată lumea este de acord înseamnă ca nimeni nu gîndeşte prea mult.

Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie:

”Notre pays a été romanisé. Mais quand et comment? Nul ne saurait répon-dre avec certitude, car c’est lŕ de l’histoire la plus délicate, que vingt et cent textes ne suffiraient pas ŕ élucider, attendu qu’en pareille matičre on n’est que trčs rarement autorisé ŕ généraliser, et l’état d’une région, męme attesté, ne signifierait rien pour une autre région, ni męme pour un village ŕ coté.
Or, les textes manquent, si bien que tout est ŕ peu prčs inconnu de ce problčme essentiel. Nous ne savons ni quels étaient au juste les habitants ŕ romaniser, ni quels ont été les agents romanisateurs.”

În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare.

2.2 În ce priveşte istoria populaţiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informaţie care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o horă a numelor. Nimeni n’ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puţin ce sens au din punct de vedere etnic.

Numai la Iordanes, într’un ţinut unde pămîntul este inospitalier pentru oameni şi vitreg pentru animalele sălbatice, lupii îşi pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe şi felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de ”popoare”:

screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioţii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiţii, fervirii, gautigoţii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloţii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc.

Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, şi acela neverificabil, nu se ştie nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menţionează niciodată.

Nici Iordanes, nici autorul iniţial, Cassiodor, n’au fost în Scandinavia (”insula Scandza”) să fi văzut ei înşişi aceste multe ”popoare”, şi nici n’au avut, după cîte ştim astăzi, nişte documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase ”popoare”.

Istoria se scria în acele timpuri din auzite şi din imaginaţie. O crustă groasă de presupuneri şi imaginaţie constituia materia ştiinţei istorice a secolelor anterioare.

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare, officina gentium, unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12.000 ani în urmă) s’a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).

Cinci secole mai tîrziu, o populaţie deja rară nu se putea hrăni din resursele oferite de solul scandinav, chiar cel din sud, cel mai bun. Unul din cele mai sigure documente (v.21, p.10, 11) scrie:

”Costume fu jadis lonc tens
En Danemarche entre Paens
Kant hom aveit plusors enfanz
Et il les aveit norriz granz
Un des filz reteneit par sort,
Ki ert son her emprčs sa mort,
E cil sor ki li sort torneit,
En altre terre s’en aleit.
Quer enfanz tant ilenc nessoient
E filz č files toz creissoient
Nes’ pooit la terre soffrir
Ne n’aveient soin d’els garir.”

Exact aceeaşi idee o găsim exprimată similar în teza de doctorat a lui Jane Acomb Leake (v.22, p 81). A se vedea şi cartea lui F. Donald Logan (5)

Astăzi este de tot limpede că solul şi clima Scandinaviei n’au permis o dezvoltare normală a populaţiei, că excedentul natalităţii trebuia îndepărtat. În plus, absenţa totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creşterea populaţiei în zona nordică europeană.

Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti officina gentium. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n’a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia.

Iar numerosul contingent de nume de popoare menţionat de Cassiodor – Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos.

În antichitate, şi mai tîrziu, Omne ignotum pro magnifico, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de poveşti.

Nimeni n’a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor–Iordanes. Realităţile demografice sînt neiertătoare: populaţiile puţin numeroase dispar.

Aşa s’a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realităţi etnice şi ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă.

Astfel că pînă în prezent nu cunoaştem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populaţii migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populaţiei bulgare sosite din Asia în Europa şi stabilităla 679 în sudul Dunării, populaţie dispărută între 1014 – 1018, se arată că nu au rămas decît 7-8 cuvinte (23, p.4)

Atunci cînd getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, să scrie o istorie a geţilor, acesta începe cu un ţinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se ştie, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Este după părerea noastră, motivul pentru care ”geţilor” li se pune începutul în ”insula” Scandza.

L’am citat cu altă ocazie pe Montaigne care spune că în nimic nu cred oamenii cu atîta tărie ca în ceea ce cunosc mai puţin.

De aceea se şi crede în existenţa unor goţi, independent de geţi; nu se ştie de unde vin, nu se cunosc date istorice pentru începuturile lor , nu există nici o dovadă pentru legenda acestor începuturi şi, ca atare, nimic nu poate fi confruntat cu vreo dată istorică şi verificat în ce priveşte conţinutul de adevăr şi eroare.

De aici de vede că lordul Acton (v. mai sus §2.1) avea dreptate: aproape toate societăţile invocă pentru începuturi hrisoave false.

Începuturile goţilor scandinavi sînt complet false şi sperăm că vom dovedi aceasta în mod convingător.

S’ar putea ca cineva să întrebe de ce am scris getul iar nu gotul Theodoric. Pentru că aşa rezultă din materia care ne’a rămas.

Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult, printre care şi celebra Saint Apollinare Nuovo din Ravenna, unde se găsea palatul imperial al lui Theodoric.

Iordanes scrie că la sfatul împăratului Zenon (§295) Theodoric şi’a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi domn al goţilor şi romanilor.

Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar şi de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat’o din oraş ca roabă (§159)

Ne surprinde că n’a fost observată similitudinea de situaţii: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal și în 106 jefuieşte Dacia de bogăţii imense. Trei sute de ani mai tîrziu Atavulf jefuieşte bogăţiile Romei şi Italiei şi o ia ca roabă pe sora lui Honoriu.

Faptul că Atavulf se căsătoreşte legitim cu Placidia constituie într’adevăr o notă deosebită.

Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă:

”Ce greşeală a făcut Traian, distrugînd Dacia, căci Dacia constituia, prin natura aşezării, pavăza imperiului roman.” (M. Yourcenar)

Revenind la Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes geți, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică.

În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească rumînească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne (24).

O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpînul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Nădejdea lui Decebal (v. mai departe, § 3.5 scrisoarea lui Plinius Secundus) se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă – famula = cel ce serveşte, rob, sclav – şi să primească jugul triumfului getic (sfîntul Isidor de Sevilla, către 560 – 636)

În sec XVII, Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană, reia aceeaşi idee sub forma: grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, pînă cînd sub Galienus geții s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfîrşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde ai ieşit proverbul:

”Nullum violentum diuturnum.” (Nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)

Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s’a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani.

Nu s’a scris încă adevărata istorie a geţilor (25, p.193); ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginiaţia anticilor, ibid. Aceste idei sînt dezvoltate de Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Madrid, în ultimul capitol al cărţii sale (25) apărută postum la Bucureşti.

Despre acest capitol, publicat separat în revista ”Destin” Mircea Eliade scrie:

‘Studiul este pur şi simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înţelegerea şi valorificarea miturilor istoriografice medievale …”

Ar fi păcat ca o asemenea descoperire să rămînă îngropată într’o revistă cu circulaţie limitată … (scrisoare din 8 martie 1953)

În ce priveşte viaţa de tip uman, nimic, niciodată n’a putut veni de pe masivul de gheaţă care a fost Peninsula Scandinavă pînă la sfîrşitul Paleoliticului (mileniul X î.Hr). Masa calotei de gheaţă era atît de mare încît sudul peninsulei, arată geologii, era imersionat, sub nivelul actual al Mării Baltice.

De aceea nici nu se găsesc urme de viaţă de tip mamifer aici pînă tîrziu, către mileniul III î.Hr., cînd apare aici civilizaţia resturilor de bucătărie, kjökkenmödding numită de istoriografia suedeză.

Absenţa totală a sării în această zonă a făcut Peninsula Scandinavă total dependentă de zonele din sud, de unde aceşti nordici primeau sarea.

Cercetări fără reproş ale unor Universităţi apusene celebre şi a unor universitari nu mai puţin celebri au statuat că în ce priveşte familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spaţiu originar, anume cel carpatic, că Scandinavia este unul din spaţiile unde populaţiile indo-europene au ajuns tîrziu, în nici un caz spaţiu de formare şi de pornire.

A se vedea în acest sens Anexa 2, un scurt extras dintr’o cercetare amplă The Cambridge History of India, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie).

Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s’a făcut în 1922, după terminarea războiului.

Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii şi, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, după Universitatea din Cambridge, Ancient India (India Veche).

Nu se vede ce s’ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirmă.

Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate (fig. 1).

Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent şi grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi.

Oriunde trăieşte, omul lasă urme ale prezenţei sale. Unde sînt descoperite, aceste urme sînt păstrate cu grijă în muzee şi în alte spaţii special amenajate.

Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.Hr.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv şi mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă.

Ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naşte nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică.

Pentru alte surse pertinente în context, a se vedea Studiul introductiv din volumul nostru Studii de cultură şi civilizaţie rumînească, Bucureşti, Fundaţia Gîndirea, 2001, p.30-34)

Confuzie sau superficialitate?

Goţii între realitate şi ficţiune istorică.

3.1 Există istorici, atît în apusul Europei cît si la noi care cred şi afirmă că Iordanes, get prin naştere, după cum arată el însuşi, i’ar fi confundat pe aşa-zişii goţi cu geţii, că aşa-zişii goţi ar fi o realitate istorică şi le’au şi stabilit o origine aşa-zis germanică.

3.2 Am lecturat de cel puţin patru ori, cu ”creionul” în mână şi cu note Istoria Geţilor scrisă de Iordanes la 551 d.Hr., dar şi numeroase alte surse istorice, şi n’am găsit temeiurile afirmaţiilor de mai sus.

3.3 Iordanes nu putea confunda pe nimeni şi nimic, căci opera lui este un rezumat al celor 12 cărţi ale senatorului şi istoricului roman Flavius Magnus Aurelianus Cassiodorus (c. 485-578), născut, deci după căderea Romei sub Odoacru.

Ajuns la maturitate demnitar la curtea lui Theodoric cel Mare, foarte probabil la cererea acestuia, Cassiodor scrie o istorie a geţilor, intitulată De origine actusque Getarum (v. la Mommsen, Iordanes §1) astăzi de negăsit.

Deci dacă ar putea fi vorba de o confuzie, aceasta nu ar putea aparţine decît lui Theodoric cel Mare (!) sau lui Cassiodor, în nici un caz lui Iordanes care face un simplu rezumat al unei opere mult mai ample.

3.4 Oricum este o îndrăzneală nemaipomenită să corectezi (pe ce bază?) un text scris cu 14 secole în urmă aşa cum au făcut mulţi zişi istorici occidentali şi, după ei, Popa Lisseanu care traduce getarum cu goţilor ş.a. În ştiinţă asta se numeşte fals. La Popa Lisseanu, astfel de falsuri abundă (v. nota asupra ediţiei)

Din nefericire, în istorie, legendele fac carieră mai mare ca faptele reale (Mommsen).
Acest fals comis, fie din neştiinţă sau comoditate, fie intenţionat, nu interesează, se prelungeşte prin şcoală şi mass-media, şi ajunge să se umfle ca un balon, pe post de realitate istorică.

3.5. Pentru a lămuri lucrurile trebuie să pornim cu începutul: probabil în anul 108 d.Hr., Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut şi sub numele de Pliniu cel Tînăr, publică a VIII-a carte de scrisori, în care figurează şi scrisoarea 4, către Caninius:
C. Plinius către iubitul său Caninius (Un poem despre războaiele cu dacii)

Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi, cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos?

Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor pînă atunci neînfrînt, celălalat – pentru ultima oară.

O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti (Traducere: Liana Manolache, în volumul Opere complete, Ed. Univers, 1977) (subl. ns.).

Noi nu am găsit încă, în cultura rumînă, citată şi comentată acestă scrisoare, deşi conţinutul ei ni se pare deosebit de important pentru relaţiile de după Traian dintre Spaţiul Carpatic şi cel Italic.

Ce rezultă din această scrisoare?

După ce intervenţia armatei chineze în extremitatea de est a Imperiului Roman n-a funcţionat (v. Carlo Troya) şi Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie şi’a adunat ”Consiliul de stat” compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sacerdoţii geţilor, şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman pînă nu’l vor distruge, pînă nu vor rade Roma de pe faţa pămîntului.

În nici un fel nu se poate înţelege altfel fraza lui Plinius Secundus: un rege care izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă nu’şi pierde deloc nădejdea.

Cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici după moarte?

Geţia reprezenta în antichitate polul civilizaţiei şi spiritualităţii, Roma = Radix omnia malorum (rădăcina tuturor relelor).

Se poate scrie un volum considerabil cu ororile produse în Europa de Imperiul Roman.
La Avaricum (în 52 î.Hr.), Cezar agresor al populaţiilor din Galia, după un asediu mai lung cucereşte oraşul, şi îl supune unui măcel: toţi cei 40 000 de locuitori, inclusiv femeile şi copiii sînt trecuţi prin ascuţişul sabiei.

Acest însemn de barbarie nec plus ultra face şi el parte, ca şi alte numeroase acte de acelaşi fel, din ceea ce unii oameni de cultură, la noi începînd, se pare, cu Ovid Densusianu, au declarat şi repetat obsesiv mai apoi, prestigiul Romei.

3.6 Că lucrurile stau aşa, iar nu altfel, reiese din succesiunea şi înverşunarea cu care geţii liberi au atacat succesiv Imperiul Roman.

Mai mult, în Anuarele daco-geţilor întocmite de Carlo Troya, publicate de către Neigebaur (v.Anexa1) găsim scris:

”În 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, de unde rezultă transmiterea cuvîntului de ordine al lui Decebal, ceea ce se confirmă prin succesiunea atacurilor geților contra imperiului roman, conform datelor reţinute de istorie.”

Din păcate n’am găsit nici un studiu, nici o listă a succesiunii loviturilor date de geţi imperiului roman, după 106, data cuceririi unei părţi a Geției, astfel că a trebuit să ne mulţumim cu sporadicele menţiuni înregistrate de istorie pe care le’am putut obţine din sursele curente.

Vasile Pârvan (Dacia, E.{., 1967, p. 150-151) scrie:

”… geții, ca naţiune politică, n’au acceptat niciodată stăpînirea romană; cei care n’au căzut în cele două mari războaie s’au retras în Geția septentrională, care n’a fost atinsă de cucerirea romană, şi de acolo – ca ”geți liberi” – au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori (?, nota ns), pînă ce la urmă romanii, sub Aurelian, s’au retras din nou pe malul drept al Dunării, lăsînd Dacia în mîinile goţilor” (?????????).

Gîndirea lui Pârvan apare, cel puţin, ca inconsecventă: dacă geții au lovit necontenit provincia pentru ce şi cum s’a ajuns ca romanii s’o lase în mâinile unor aşa-zişi goţi?
Oricum, Carlo Troya (v. Anexa 1) este mai logic cînd scrie:

”Aceştia continuă mereu războaiele geţilor pentru a le smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania, şi fertilele Moldova şi Valahia…În sfîrşit, geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere pînă la Dunăre…” (care sperăm se va recunoaşte şi de către cei mai aprigi susţinători ai tezei factice goţii/geţi, că vechile frontiere nu erau ale unor goţi, inexistenţi la momentul istoric respectiv, ci ale geţilor, nota ns).

Dar Carlo Troya precizează:

174 ”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor, deci dinastia Amalilor este getă, ceea ce scrie cu toată claritatea şi Iordanes în încheierea operei sale” (§ 315).

3.7 Jan Trynkowski, mare istoric polonez preocupat în principal de antichitate şi de istoria greco-romană, dar şi bun cunoscător al istoriei rumînilor, scrie (v. “Magazin Istoric”, nr. 1/1980, p. 16-18): polonezii ar fi urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.

Dacă luăm în seamă cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas (v. mai înainte), reiese cu claritate că spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n-au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării.

Această realitate dependentă de natură este atît de neîndoielnică încît faţă de ea nu se poate formula nici o împotrivire. De aceea ni se pare normal ca:

a. Jakob Grimm (1785-1863), în Istoria limbii germane să arate că denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius (41 – 54 e.n.) şi Nero (54 – 68 e.n.)) pot fi găsite şi în fondul limbii germane.

b. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) a publicat lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice.

Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Getice, numite de unii şi gotice.

3.8 Pentru succesiunea acestor atacuri, cum am arătat, nu am aflat un studiu special; parţial ele pot fi ilustrate prin menţiunile care s’au păstrat în diverse surse.

1) În 164, Marc Aureliu respinge atacurile geților (v. Anexa 1).

2) În 181, Commodus plăteşte sume mari geţilor, iar 12000 de geţi primesc dreptul de a se aşeza în provincia romană Dacia (Dio Cassius, LXXII, 3 + Anexa 1).

3) În 184, Commodus a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva barbarilor care locuiau dincolo de hotarele Daciei (Dio Cassius, LXXII, 8).

4) Lampridius menţionează o rebeliune în provinciile Panonia şi Dacia (Anexa 1).

5) În 213 Caracalla poartă război cu goţii (Anexa 1).

6) În 215 Geții îl atacă pe împăratul Macrinus, care îi împacă cu aur (Anexa 1).

7) În 218 Geții liberi produseră mari pagube în Dacia sub Macrinus (Dio Cassius, LXXVIII, 27).

8) În 235 Maximinus Trax îi bate pe geţi şi sarmaţi (Anexa 1).

9) În 237, Maximinus şi Baldinus plătesc tribut geţilor (Anexa 1).

10) În 238, goţii aliaţi cu carpii invadează provinciile romane din Peninsula Balcanică (Istoria lumii în date, p . 50)

11) În 242, goţii şi sarmaţii îl înfrîng pe Gordianus în Tracia (Anexa 1).

12) În 248, Invazie a geţilor cu carpii, bastarnii şi vandalii (Istoria lumii în date, p. 50).

13) În 250 – 251 Puternică invazie a goţilor conduşi de Kniva. Decius este înfrînt şi ucis la Abritus, în 251 (Am. Marcellin, XXXI, 5,16; Dexipp, Anexa 1 etc).

14) În 252, împăratul Gallus cumpără pacea de la goţi, care se retrag cu pradă mare (Anexa 1).

15) În 253, totuşi goţii, împreună cu burgunzii, invadează Tracia, dar sînt respinşi de împăratul Aemilian (Anexa 1).

16) În 255, noi invazii ale goţilor, carpilor şi burgunzilor – pătrund pînă în Italia.

17) În 258, sub Valerianus, goţii se retrag în faţa lui Aurelian, general al acestuia.

18) În 259 goţii invadează Asia Mică, de unde sînt aduşi strămoşii lui Ulfila.

19) În 261 împăratul Claudius îi bate pe goţi şi’şi ia titlul de Gothicus (v. şi Am. Marcellin, XXXI, 5,17).

20) În 267 Gallienus pierde în întregime provincia romană Dacia, dar generalul său, Marcian, îi alungă pe goţi din Iliria.

21) În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor.

22) În 331 /332 Invazie a goţilor în sudul Dunării, dar sînt respinşi de împăratul Constantin (Anexa 1, Ist. lumii în date, etc.).

23) În 378, împăratul Valens moare, ars, într’o casă de ţară împreună cu cîţiva apropiaţi, în urma luptelor cu goţii (Am. Marcellin, XXXI, 13, 14-17; Zosimos, IV, 24, etc.).

Am spicuit mai sus o parte din atacurile date de geţi sau goţi împotriva Imperiului Roman, din cele menţionate de cronicari.

Dar cîte vor fi rămas nemenţionate şi cîte se vor fi pierdut odată cu cronicile în care apăreau, pentru că, datorită vicisitudinilor vremurilor, istoria pe care o cunoaştem este una fragmentară.

Cum am spus, în acest domeniu cercetarea este deficitară. Nu există o lucrare cu această temă, nici în istoriografia occidentată, nici la noi. Unii vorbesc de anumite atacuri getice sau gotice, alţii de altele, pe epoci.

Totuşi ni se pare că frecvenţa acestor atacuri şi finalitatea lor, că Italia a avut împăraţi sau regi goţi (geţi) contribuie la sprijinirea ipotezei că este vorba de o acţiune dirijată, concertată, următoare războaielor dintre Traian şi Decebal, cum am arătat.

Să sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colţ întunecat de istorie, în care geţii sînt consideraţi fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, Collectanea Etymologica) şi, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor.

În timp ce Traian, născut la Italica (Spania) abia dacă este menţionat în cronicile spaniole, 25, p. 178.

Faptul că în Franţa actuală apare o Pays de Dax (Daks), ai cărei locuitori se numesc Daci (Dace), ca să folosim transcrierea franceză, că pe harta Londrei apare un Campus Dacorum şi multe altele pe care nu le cunoaştem dovedesc că în adâncimea timpului istoria Europei are destule zone nelămurite sau direct obscure.

Faptul că lingvistica occidentală nu a înregistrat măcar vorbele populare ale limbilor vorbite pe teritoriile sale îngreunează mult un studiu de sinteză credibil care să tindă către aflarea realităţii.

3.9 Goţi / Geţi

Asupra identităţii din titlul acestui subcapitol nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială. Argumentele, cum se va vedea, sînt atît de numeroase şi peremptorii că numai cei care au trecut pe deasupra subiectului nu le’au observat .

Nu’i includem între aceştia pe cei care, prin natura lor, sînt destinaţi să reproducă ideile altora, să creadă fără să cerceteze, chiar dacă ar fi absurd ceea ce li se propune să creadă.

Evident se exclud cu totul cei care, începînd cu istoriografia medievală, occidentală, mai ales franceză şi germană (a se vedea în cap.1 sentinţa istoricului american F. Donald Logan) au avut tendinţa de falsificare a istoriei în căutarea unei identităţi proprii.

Pentru a crea confuzie, aceşti istorici au adăugat un h la got, ceea ce constituie fie un fals, fie o eroare.

La aceeaşi concluzie ajunge şi cercetătoarea americană J.A. Leake:

”in the time of King Alfred … the mention of the Goths, whose name is correctly given by Alfred as Gotan (without the erroneous th of the classical forms (22, p. 108)/ … în timpul regelui Alfred … menţionarea goţilor, al căror nume este corect dat de Alfred ca Got/an (fără eronatul th din formele clasice).

The old approach to Beowulf as an historical document was born of Germanic nationalism, of the ardent desire to find in this oldest Teutonic epic recollections of true heroic deeds performed by a real Germanic tribe” (22, p. 7)/

”cea mai veche considerare a lui Beowulf ca un document istoric a fost generată de naţionalismul german, din dorinţa arzătoare de a găsi în amintirea celui mai vechi poem epic teutonic a unor fapte eroice adevărate aparţinînd unui trib germanic real, sublinierile noastre.”

Trebuie să spunem că autoarea ajunge la concluzia că geaţii, pe care istoriografia germană dorea să şi’i apropie, ca un trib germanic real, sînt de fapt geţii!

3.9.1 La geaţi s’a adăugat o vocală, dar prin aceasta nu s’a născut o altă naţiune.

De la get la got s’a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s’a născut o nouă etnie, operaţie cu desăvîrşire imposibilă chiar pentru un prestigitator mundi.

De la rumîn la român, de la francez la franţuz s’a schimbat o vocală, dar s’a schimbat şi consoana vecină, sîrb / serb etc. se schimbă vocale, chiar şi consoane, dar prin această operaţie de rutină nu se nasc alte naţii.

3.9.2 Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut aceşti aşa-zis goţi. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar naşterile protagoniştilor selectaţi şi bătăliile date, prin ani calendaristici.

Cu goţii s’a dorit să se facă o excepţie cum am arătat şi cum au remarcat şi alţii (F. Donald Logan, J.A. Leake etc.), dar scopul acestei ”excepţii” introduse de istoriografia medievală, în principal germană, dar şi franceză, avea scop politic, nu reprezenta o realitate.

O zbatere inutilă în perspectivă istorică căci ori cum ar fi întors’o istoriografii francezi, germani şi alţii în Evul Mediu, adevărul nu se putea să nu iasă la iveală.

Toţi, dar absolut toţi istoricii din sec. XIX recunosc şi scriu că latinii, celţii, germanii etc. vin din aşa-zisul orient al Europei. Printre aceştia se găseşte şi vestitul istoric german Mommsen:

”Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei” (Istoria Romană, vol. I, p. 195), subl. ns.

Dacă “goţii” ar avea o existenţă de sine stătătoare şi ar fi ”germanici”, deşi în acest sens nu este nimic dovedit şi, în afară de declaraţii, nu se găseşte nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n’ar putea fi decît tot geți, la originile Europei altă populaţie neexistînd.

Să vedem ce spun cei mai erudiţi savanţi în acest sens, şi mai ales ce arată faptele, pentru că rostul teoretizărilor de tot felul nu este acela de a înlătura faptele, ci de a încerca să explice mai corect, mai aproape de realitate faptele.

La 1717, în Collectanea Etymologica a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct:

Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le’au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într’adevăr ”germani” în limba romanilor înseamnă ”fraţi gemeni”.

Ştirile de mai sus, pe care le publică Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i’l adresează Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699.

Numele germani nu li l’au putut da romanii decît dacă ei i’au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.
Teutonii nu şi’au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s’a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac.

Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch).

The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T. Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac.

De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Înainte de Leibnitz sau după el, o pleiadă de străluciţi cărturari saşi fiecare cu argumente proprii susţine că teutonii sînt urmaşii dacilor, idee combătută formal, în principiu de unii oameni de cultură rumîni.

Şi Universitatea din Cambridge susţine această idee (vol I, p. 71 – anexa 2) atunci cînd arată că din Spaţiul Carpatic au roit (după părerea noastră aceste părăsiri ale Spaţiului Carpatic, de după mileniul III î.Hr., nu pot fi catalogate migraţii, cum sînt numite de autorii acestei lucrări) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioţii, celţii, germanii şi slavii.

Dacă ţinem seama de condiţiile geologice ale Europei ca şi de condiţia fiziologică a omului nu se poate evita constatarea că după retragerea gheţarilor din nordul actualei Germanii şi din actuala Polonie populaţia a expandat (a roit) din sud, din Spaţiul Carpatic, care n’a fost afectat de glaciaţiuni, era suprapopulat şi mai ales, asigura minimul de condiţii de viaţă.

3.10 Deoarece, repetăm, scopul istoriografiei medievale germane şi franceze era acela de a’şi găsi o identitate, prin schimbarea unei vocale s’a descoperit apariţia unui nou popor, goţii cărora li s’a dat o aprtenenţă aşa-zis germanică.

Am mai spus’o, german înseamnă frate bun, din aceiaşi părinţi, dar în antichitate nu apăruse această grupare vagă, artificială de aşa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave.

Nu se ştie pînă astăzi ce criterii determină calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate şi evul mediu nu existau diferenţe mari de limbă. Vorbitorul de latină vulgară se putea înţelege cu vorbitorul de teutonică sau theodiscă (29, p1, passim).

Ei au plecat toţi dintr-o vatră în care au vorbit o limbă comună. De acea s’a şi numit indo-europeana comună. Diferenţierile s’au produs cu trecerea timpului şi, mai ales, după apariţia oamenilor şcoliţi, a cărturarilor, a lingviştilor, a gramaticilor.

Din sec. IX, limba theodisca nu pare să aibă altă semnificaţie decît cea de limbă vulgară (29, p1) subl.ns.

Limba germană actuală este o operă de cabinet, târzie, impusă de sus în jos abia către sfîrşitul secolului XVIII şi mai ales în sec. XIX.

Le grammarien le plus réputé du XVIIIe siecle, Adelung, pensait comme Gattsched, que le haut allemand était arrivé vers 1750 au plus haut point possible de perfection et qu’il falait en quelque sorte l’immobiliser dans cet état.
Il s’appliqua ŕ réglementer les déclinaisons et les conjugaisons, ŕ décréter quelles locutions étaient correctes et quelles fautives, et fonda, soit par sa Deutsche Sprachlehre zum Gebrauch der Schulen in den preussischen Landen (1781), soit par son Umständliches Lehregebäude … (1782), l’enseignement scolaire de la grammaire … (29, p 166)
Vers le milieu du XVIIIe siecle l’Allemagne possede pour la premiere fois une langue commune … (29, p 167) subl. ns.

Deci, admiţînd limba drept criteriu, aşa-zişii goţi nu pot fi ataşaţi unui sistem neconstituit, inexistent la momentul apariţiei şi desfășurării goţilor, pentru că, neexistând o limbă germană înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea fiinţa o familie de limbi germanice.

Chiar dacă Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonică, preia masiv cuvinte din latină şi, două secole mai târziu, Adelung imaginează o limbă germană pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realităţi nu existau în secolele II – VI ca să poată motiva o aşa-zisă apartenenţă germanică.

În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie.

Este demn de subliniat cum gândesc şi ce constată chiar cei mai avizaţi doctori în lingvistică, vorbitori ai dialectelor constituite în Europa, mai ales după Evul Mediu.

Il n’y a pas de langue commune sans enseignement scolaire (29, p. 167)

Şi această constatare, afirmată apăsat, marchează diferenţa netă dintre limbă şi dialecte. În cazul limbii, universalitatea înţelegerii este naturală şi nedependentă de vreo formă de învăţământ şcolar. Înainte de apariţia oricărei forme de învăţămînt şcolar vorbitorii de limbă rumînă din Bucovina se înţelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunării, pînă în munţii Pindului.

Aşa ceva în Franţa, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. A se vedea şi Albert Dauzat, Les Patois, Paris, 1938, p. 27

3.11 În Getica (Iordanes) nu se găseşte nici cea mai neînsemnată aluzie referitoare la o aşa-zisă germanitate a zişilor goţi.

Iordanes foloseşte de 23 ori cuvîntul german(-a), în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 şi 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau soră.

Am spus că între 23 folosiri ale cuvîntului germanus cu sensul direct apar şi 4 utilizări cu sens de popor, atribuit de latini teutonilor, în § 67, 120, 191, 257. Iată, cu titlu de exemplu
de unde se vede care erau retaţiile între goţii “germanici” şi germanii nominali, alias teutonii. Celelalte menţiuni sînt de ordin general.

3.11.1 Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu’i pe aşa-zişii goţi în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

Or titlul triumfal nu se putea lua decît după numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o formă de paranoie să-i înfrîngi pe goţi şi să-ţi iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, deşi cele două nume aparţin de fapt la două ramuri ale aceleiaşi populaţii. Aşa ceva nu se cunoaşte în istorie.

Dacă n’ar fi fost vorba de două nume frecvent interschimbabile ale aceleiaşi populaţii de bază, geţii fiind numele vechi cu o istorie glorioasă în spate, de o largă răspîndire, nu s’ar fi putut ca Belizariu să’şi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

3.11.2 După istoriografia occidentală, vizigoţii au stat în sudul Franţei peste 400 de ani. În realitate ei se găsesc şi azi acolo.

Istoricii apuseni considerîndu’i germanici, iau ca model germana lui Luther şi a lui Adelung, din sec XVIII, şi se miră că nu găsesc nici o urmă de germanism în secolele IV-VIII cînd acesta nu se născuse încă:

la colonisation des Visigoths en Gaule et en Espagne ne laissa aucune empreinte sur la langue puisque, relativement peu nombreaux, ils furent absorbés par la population romanisée qui habitait ces pays (30, p.137) /

colonizarea vizigoţilor în Galia şi în Spania nu lăsă nici o urmă în limbă pentru că, relativ puţin numeroşi, ei fură absorbiţi de populaţia romanizată care locuia aceste teritorii/.

Deşi autorul era tînăr cînd scria aceste rînduri, regretabil, îi scapă că pe pagina anterioară scrisese:

Les Gothes (cu falsificarea th!), l’un des peuples germains les plus nombreux!

În afară de dogma germain, care n’a fost dovedită niciodată, autorul n’are o idee clară nici despre ce înseamnă germanic din punct de vedere etnic, nici dacă goţii erau les plus nombreux (p.136) sau peu nombreux (p.137).

De asemenea ignoră că pătura conducătoare a Spaniei, chiar tîrziu cînd goţii dispăruseră, trebuia, pentru a’şi întemeia nobleţea să dovedească sau măcar să afirme descendenţa din geţi (nu goţi!, nota ns.), 25, p.180.

Este interesant că în timp ce diverşi istorici şi lingvişti, pe baza dogmei unui germanism al aşa-zişilor goţi, caută nebuloase urme aşa-zise germanice în Midi-ul Franţei, la sud de Loara, noi am găsit peste 1300 de cuvinte rumîneşti, mai ales în cele trei volume de cîte cca 800 p. ale Dicţionarului des idiomes romans du Midi de la France de Gabriel Azaďs, ca şi în alte texte din aceeaşi regiune.

De exemplu: ades, cocă, cloşcă, a muşca, sigur, a băga, a adăsta, jos, sus, berc etc. etc.

Dar o asemenea influenţă ”germanică” se regăseşte peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche şi saxona veche, ceea ce arată superficialitatea cercetărilor care au avut ca obiect acest aspect.

3.11.3 În legătură cu ideea germanismului aşa-zişilor goţi, cu desăvîrşire imposibil, pe de-a întregul inventat, să’l cităm pe eminentul N. Iorga:

Regalitatea germanică ori este de creaţie romană, şi atunci ea n’are decît un sens local, legat de un singur grup, natural sau artificial, ori este amintirea, pe care o păstrează acea seminţie a dreptului de stăpânire pe care’l au înaintaşii zeului tutelar sau ai şefului divin. Ea n’are în sine nimic naţional.

A crede că aceste rase fruste, cu superstiţii confuze, fără nimic scris ca bază a unei gîndiri comune, capabile de a fi transmise de la o generaţie la alta, fără ”carte”, fără ”biblie”, fără istorie, fără genealogii chiar, să fi venit pentru a înnoi în sens naţional este una dintre acele erezii pe care singur romantismul dezlănţuit din primii ani ai secolului al XIX-lea a putut să le conceapă (14, p.110), subl. ns.

Iată de ce am numit germanismul invocat în contul aşa-zişilor goţi de către istoriografia medievală de sorginte teutonică sau teodiscă o iluzie romantică care cântă, instinctual, în urechile unor istorici interesaţi ca un pian smintit care scoate sunete fără să i se atingă clapele.

3.11.4 Puteau aşa-zişii goţi să apară şi să umple pagini de hîrtie fără străvechea anterioritate a geţilor, unica realitate etnică în străfunduri de istorie euro-indo-iranică?

Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce priveşte Getica lui Iordanes, constată:

”dacă lăsăm la o parte lucrurile pe care Iordanes le povesteşte despre migraţia goţilor din Scandinavia şi înaintarea lor pînă în Scyţia, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geţi” (2.1, p.164)

Dr. Alexandru Bădin (31, p.138):

”Goţii au fost studiaţi intens şi cu pasiune, iar originea lor scandinavă a fost considerată de unii cercetători ca o simplă legendă.”

Că Scandinavia a fost populată dinspre sud, că nimic n’a putut veni din ea, rezultă şi din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): Herulii îşi căutară sălaşuri în locurile cele mai îndepărtate ale lumii locuite pe atunci … se îndreptară spre insula Thule şi au rămas acolo.

Procopius este contemporan cu Iordanes astfel că există dovada că Herulii, pe care Iordanes îi citează ca locuitori ai insulei Scandza, sînt veniţi acolo dinspre sud.

Procopius continuă:

În această insulă pămîntul este în cea mai mare parte pustiu … (ibid)

În §13 Iordanes scrie că în Britania, care se găseşte mai la sud faţă de Scandza, se găseşte hrană mai degrabă pentru vite decît pentru oameni, de unde fecunditate mai la nord ca să apară o officina gentium?

În ţinuturi în cea mai mare parte pustii se şi prăsesc populaţii …

Am văzut mai înainte că datorită incapacităţii solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a’şi hrăni populaţia, oricît de dragi le’ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorţi, putea rămîne în familie, ceilalţi trebuind să plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grijă (Cronica ducilor de Normandia)

Iordanes îşi începe povestea aşa-zişilor goţi (§25) astfel:

Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr’o fabrică de naţiuni sau ca dintr’un pîntece de neamuri, au răsărit odinioară goţii cu regele lor pe nume Berig

Începutul este ca în toate poveştile : Se spune că …

Nu există nici un document, nici o formă de probă ci doar un fel de lumea spune.

Dar ce dovadă poate constitui gura lumii în istorie?

Şi Cassiodor – Iordanes continuă: din această insulă au răsărit odinioară Goţii. Când odinioară?

Cu 600 de ani î.Hr.?, pentru că sînt puşi să poarte lupte cu Cirus (558-către 528 î.Hr.), cu Darius (521-486 î.Hr.) sau 700-800 de ani mai tîrziu cînd acest nume apare la unii cronicari?

Nu ştim nimic. Astfel de apariţii şi dispariţii se găsesc numai in 1001 de nopţi.

În § 29 autorii se arată surprinşi că Josephus Flavius (37-100 d.Hr.) nu’i menţionează pe goţi.

Cum ar fi putut să’i menţioneze dacă pe vremea sa nu existau?

Joseph Flavius nu’i menţionează pînă la 100, cît a trăit el, dar nu’i menţionează nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 d.Hr.) nu ştie de goţi, nici Dio Cassius în 236 d.Hr. etc.

Ce fel de popor ar putea fi acela care obţine victorii de răsunet se bate cu armatele imperiului roman şi nu este măcar amintit de principalii cronicari ai timpului?

Să vedem cît adevăr se găseşte la apariţia aşa-zişilor goţi şi gepizi.

În § 94, 95 ca să explice cum sînt rudă geţii cu gepizii, Iordanes reia felul în care au sosit din insula Scandza aşa-zişii goţi: trebuie să’ţi aminteşti ce ţi’am spus la început că goţii, ieşind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor au fost duşi cu numai trei corăbii pînă la ţărmul de dincolo al Oceanului, adica în Gothiscandza.

Dintre aceste corăbii, una, … mergînd mai încet, se spune că a dat numele neamului, fiindcă în limba lor leneş se spune gepanta. Aşa s’a făcut ca dintr’o poreclă, un cuvînt niţel schimbat să devină nume al gepizilor.

De aici aflăm că în această povestire goţii ar fi venit din Scandinavia cu trei corăbii dintre care două cu goţi, iar una cu gepizi.

Ce înseamnă aceasta ca număr de persoane?

Iordanes nu spune cîţi inşi putea cuprinde o corabie. A nu se uita că ne aflăm, cel mai probabil, în primele secole ale erei noastre.

Albert Bayet (33, p.92):

Mai grozavi sînt Normanzii … o iau de’a lungul coastelor pe corăbii cu cîte 60 de oameni.

În antichitate este greu de conceput că se construiau corăbii atît de mari.

Să considerăm totuşi, pentru demonstraţie, că geţii ar fi venit din Scandza în corăbii de cîte 60 de persoane, ceea ce înseamnă că au sosit pe ţărmul nordic al Poloniei de azi, în Gothiscandza, cum scrie Iordanes (§94), maximum: 120 de goţi şi 60 de gepizi, care s’au separat şi s’au îndreptat în direcţii diferite.

Dar, nenorocire, cînd trecea peste un pod, jumătate din armata goţilor s’a prăbuşit fără salvare şi fără să mai poată trece cineva peste rîu (§ 27).

Care armată?

Dacă au venit 120 de goţi, evident cu soţii şi copii, altfel dispăreau într’o generaţie, ce armată se putea obţine la o populaţie de 120 de persoane.

În Roma cezarilor, unde exista oarecare igienă şi oarecare posibilitate de îngrijire medicală la dureé de la vie n’aurait pas dépassé en moyenne dix-huit ans (34, p. 47) – durata de viaţă n’ar fi depăşit 18 ani.

Mortalitatea infantilă era înspăimîntătoare şi se consideră că atingea 50 % din nou-născuţii pînă la un an (jumătate din copiii nou-născuţi mureau pînă la un an).
La 1911, în Franţa mureau încă pînă la un an peste 100.000 de copii (34, p.14).
Durata medie de viaţă a crescut foarte încet de’a lungul timpului.

În Franţa era la 1789 de 28-29 ani (34, p. 14).

În Germania de sud, speranţa medie de viaţă a noilor născuţi de ambele sexe se situează la cca 20 de ani în sec. XVII-XVIII, Brandenburg şi Saxonia inferioară, sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, Macklenburg, secolul XIX deja 22 de ani (G. Kurth şi O. Roehrer-Ertl (Actes du II-eme Congres International de Thracologie, Bucureşti, 1980, vol. III, p. 417).

Armata nu a putut reprezenta către 10 % din populaţie decît în ultimul secol, când speranţa de viaţă tindea către triplare sau chiar către împătrire faţă de cea din antichitate şi din Evul Mediu.

Or, admiţînd, prin absurd, că goţii ar fi putut mobiliza 10 % din populaţie, din cei 120 de goţi debarcaţi nu se ştie cînd în Gothiscandza, fosta lor armată se putea ridica la maxim 12 luptători.

Cu aceşti 12 luptători, cum coboară din corăbii îi atacă şi’i alungă din propriile locuinţe pe ulmerugi, îi subjugă şi pe vandali şi au cucerit mai multe popoare (§ 26), iar sub al cincilea (!) rege (Filimer) care a urmat după Berig (ceilalţi trei regi dintre Berig şi Filimer n’au fost menţionaţi niciodată) au luat hotărîrea să plece mai departe.

În § 27 li se întîmplă nenorocirea cu înecarea a jumătate din armată. Admiţînd că în luptele date cu ulmerugii, vandalii şi celelalte popoare cucerite, goţii istoriografiei medievale germane n’au pierdut nici un ostaş (!) cu marea armată de şase soldaţi, goţii au cucerit pămîntul dorit, s’au încleştat în luptă cu neamul spalilor cîștigînd biruinţa (§ 28).

De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Scyţiei.

Că istoricii medievali germani puteau crede în astfel de lupte de desene animate cu eroi mitologici e aproape de înțeles, dar ca Herwig Wolfram, în contemporaneitate, profesor la Universitatea din Viena (26) să încerce să justifice pe astfel de basme existenţa goţilor ca populus germanus este regretabil şi ridicol.

Îi era permis lui Herodot, chiar şi agramatului Iordanes să creadă şi să scrie (Iordanes reproducînd ”ştiinţa” unor autori greci şi latini predecesori) astfel de fabule, pentru că în vremea lor pluridisciplinaritatea nu exista. Atunci se putea spune istoria este o poveste mincinoasă care ni se înfăţişează ca adevăr.

Scuzele pe care le aveau scriitorii acelor vremuri de demult nu le mai au istoricii de azi.

Azi un istoric trebuie să ştie geologie, fiziologie, sociologie, etnografie, antropologie, să folosească mijloacele moderne de datare etc.

Pentru că nu e de mirare că numeroase adevăruri sînt încă ascunse cunoaşterii după 2000 de ani şi chiar mai mult.

Sperăm ca temerile lui Iorga să nu mai fie tot atît de acute azi, căci cunoştinţele s’au înmulţit şi posibilităţile de aflare a adevărului au sporit în proporţie foarte mare .

Privitor la aceste aspecte, N. Iorga spunea:

”Cu această direcţie s’au format profesori secundari de istorie de o mediocritate convenabilă; cu durere, însă, e silit cineva să constate că numărul lucrătorilor ştiinţifici ieşiţi din universităţile noastre e cu totul fără însemnătate. Dacă nu pe toate terenurile, în istorie, desigur, regresul faţă de ce se producea altădată e incontestabil. Autodidacţii entuziaşti de odinioară, ducîndu’se, nu lasă decît locuri goale.” (14, p. 74).

Spaţiul nu ne îngăduie, dar orice istoric ar trebui să facă un calcul elementar în urma căruia ar constata el însuşi că cei 60 de gepizi şi cei 120 de goţi, debarcaţi în Gotiscandza au dispărut fără urme.

Hunii, după cercetări savante, ar fi fost cca 2000 la număr, nu 60 sau 120 şi nu a rămas nici unul, după cîteva generaţii.

Astfel că nu poate fi nici o urmă de îndoială că, dacă ar fi fost reali, goţii veniţi din Scandinavia cu cele trei corăbii au dispărut curînd după sosire, iar nu că s’au înmulţit încît în § 199 să se vorbească de nenumărata armată a gepizilor din care 15.000 au pierit (aici li se asociază şi francii care luptau de partea cealaltă a baricadei) la Cîmpiile Catalaunice (§ 217).

Iar goţii, să nu se lase mai prejos, i’au oferit lui Constantin cel Mare 40.000 de ostaşi şi alţii, mult mai mulţi, au vînzolit toată Europa. Numai în Germania n’au ajuns niciodată aceşti ”germanici”.

Călugării şi actorii pot crede în astfel de minuni, dar istoricii, care reclamă statut de oameni de ştiinţă, cum ar putea să le acorde cel mai neînsemnat credit?

Acest fel de istorie poate justifica de ce Malbranche dispreţuia istoria şi nu’i acorda mai multă importanţă decît ştirilor din mahalaua sa, de ce Darlu o socotea cea mai puţin onorabilă dintre operele imaginaţiei, iar Louis Bourdeau respingea lucrările istoricilor la rangul de fabule, împreună cu basmele Mamei mele Gîsca şi afirma hotărît că istoria nu e şi nu poate fi știință etc. (ap. 35, p.182).

După cum am arătat mai sus, apariţia “marelui” popor al goţilor nu se deosebeşte, genetic, decît ca procedeu de apariţia hunilor (§ 121), ultimii din cîteva femei practicante ale magiei – numite cu un cuvînt ”strămoşesc” haliurne.

Trebuie să spunem că n’am găsit nimic asemănător cu acest cuvînt în elină, latină, engleză, franceză, germană, nici chiar în vocabularul lui Ulfila, folosit la traducerea Bibliei, ceea ce constituie încă o dovadă că între aşa-zişii goţi şi zisa lume germanică nu se pot găsi legături de filiaţie sau de similitudine.

Singura similitudine identificabilă este cu cuvîntul rumînesc aiurite.

Aceste aiurite sînt alungate din mijlocul goţilor şi văzîndu’le duhurile necurate cutreierînd prin deşert le’au îmbrăţişat şi s’au împreunat cu ele şi au dat naştere hunilor (§ 122).

Istoricii germani, inclusiv prof. Wolfram n’au de ce să se supere, e istoria pe care ei au folosit’o pentru a’i inventa pe goţi, astfel că trebuie s’o accepte şi pentru generarea hunilor din aiuritele goţilor.

Nu se poate să accepţi, din opera aceloraşi autori numai părţile care’ţi convin şi pe altele să le respingi.

Dacă a primit’o Thodoric cel Mare şi nu i’a tăiat capul lui Cassiodor, cum a făcut cu Simmachus şi cu Boethiu, dar pentru alte ”greşeli”, trebuie s’o primească pe de’a’ntregul şi misticul profesor al Universităţii din Viena care, fără reţinere falsifică sperînd că’i va ieşi pasenţa.

Numai că nu înţelege că are în mînecă o carte falsă, că maslul este inutil şi lipsit de rezultat. Din zecile de autori elini şi latini care scriu că goţii nu’s decît geţii, obţinuţi printr’o simplă schimbare de vocală, prof. Wolfram nu citează pe nici unul, nici pe germanul Nicolao Petreio care’şi tipăreşte cartea la Leipzig în 1695.

Asta, curat-murdar, se cheamă… obiectivitate ştiinţifică: luăm din Biblie (din Iordanes şi din toată literatura pertinentă) numai ce ne convine.

Da, dar asta’i religie, politică etc., nu ştiinţă.

Astfel arată unii oameni de “ştiinţă” chiar în sec. XX.

3.12 La Cîmpiile Catalaunice Attila ţine hunilor, ostrogoţilor, gepizilor şi celorlalte populaţii din lagărul lui un discurs de îmbărbătare pentru a porni la luptă.

În ce limbă le’a vorbit, ca să’l înţeleagă atîtea felurite neamuri?

La această întrebare trebuia să răspundă dl. Wolfram şi alţi mari istorici. Nu ştim de ce, dar n’au făcut’o. Unii au zis că ar fi fost o limbă gotă, strămoaşă a germanei de azi, ceea ce este o aiureală.

Istoria limbii germane arată clar (vezi mai înainte) că actuala germană e o confecţie tîrzie, din sec. XVIII, a lui Adelung, iar o limbă gotă nu a existat niciodată.

Mais le gotique n’est pas l’ancętre de l’allemand (29, p. 32) /

Dar gota nu este strămoaşa germanei/.

Noi sperăm că s’ar putea ajunge la acea limbă pe care o vorbeau toate popoarele din barbaricum, dar şi cele din Grecia şi Italia antică.

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare: Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). /

N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.

Că împăraţii romani înţelegeau aşa-zisa limbă barbară rezultă şi din ceea ce scrie Iordanes (§ 83, 84): Maximin, un cioban ”got” a cerut împăratului Alexandru Sever, în limba părinţilor săi (cu 40 de ani înainte de părăsirea Daciei de către Galienus, populaţia continua să vorbească aşa-zisa limbă barbară n. ns.) permisiunea să lupte cu militarii pregătiţi pentru un concurs.

După părerea noastră în legătură cu limba aşa-zisă barbară este strict necesar un studiu condus cu seriozitate şi pasiune pentru a se ajunge la lămurirea conţinutului noţiunii de limbă barbară.

3.13 Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor (p. 63, 126, 136, etc., dar nici cea mai vagă menţiune despre aşa-zişii goţi).

Geţii apar şi în sec. IX, la patriarhul Photios, nu şi aşa-zişii goţi. Sînt şi alte aspecte care se cer lămurite, dar spaţiul nu ne îngăduie să continuăm.

De ce nu sînt menţionaţi concomitent, în Spaţiul Carpatic sau în alt spaţiu geţi şi goţi ca două popoare diferite, vecine? De ce nu se menţionează nici o luptă între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini.

Sînt amintite lupte între goţi şi gepizi (deşi îs acelaş popor) între avari şi gepizi, între toţi aceştia şi romani, dar niciodată între geţi şi goţi etc.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil.

Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3

Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse /

Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă:

Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/rumînă în ”Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78)

Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc Walachia dicitur /

care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates /

Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est /

nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2,

2. scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.

3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.

4. Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i-au condus.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali /

De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … /

De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu’s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să’i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecînd în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le’am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumînd o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i’a folosit, dar fără să’i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit’o la autorii respectivi.

De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Totuşi, atunci cînd scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get, iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.Hr., cînd în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta:

La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor?

Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci / eleni este cunoscută. Dar alternanţa get / got, dacă nu’i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate avînd cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Dacă ni s’ar da o frază ca aceasta

La Mărăşeşti rumînii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu.

De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le’a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi = geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne’au spus că este o confuzie între geţi şi goţi.

Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor.

Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s’ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rîndurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Unde ar putea fi confuzia?

El s’a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l’a rugat fratele Castalius – să rezume într’o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s’a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n’o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geți apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă:

Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315).

Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s’a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de’a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n’am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba rumînă o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistînd, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

Sursa: Gabriel Gheorghe – gandirea.ro, armoniacosmica.wordpress.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ !

Unul din adevărurile greu acceptate încă de istorici este că geții la un anumit moment istoric deja vorbeau mai multe dialecte. Acest adevăr neîndoielnic nu este cunoscut încă de foarte mulți dintre noi, pentru că nu a fost abordat serios nici de către lingviști, nici de către de istorici, neavînd surse scrise pe această nișă.

Geția, spațiul getic, Terra Getarum în latinește este posibilul loc atît de căutat, al genezei popoarelor

Dar, odată ce familiile, gințile, triburile sau neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, comunitățile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent unii de alții. Cu toate acestea, astăzi, Geții antici încă, sînt considerați, contrar evidențelor istorice, doar un trib restrîns la Dunăre, ceea ce este întru totul fals.

Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari, celți, scyți, geto-daci, geto-goți, samo-geți, tira-geți, massa-geți, yuezhi, gitti, jați, geats, dahi, daci, doci, sau chiar iranieni, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare POPOR GETIC, care au populat Europa Pelasgică (Pelasgii fiind cei mai vechi locuitori europeni), dar și mari teritorii asiatice care se întindeau prin expansiunea strămoșilor noștri, de la Atlantic pînă în India, și chiar mai departe pînă în insulele japoneze, apoi prin colonizări succesive pînă Australia, Africa, și ambele Americi.

Generic, geții sînt cunoscuți și ca poporul care vorbeau limbile indo-europene, atît cele ramificate în grupa centum, cît și cele din grupa satem, iar simplul fapt că genetic și unii și ceilalți au haplogrupuri genetice înrudite nu mai este considerată azi doar o coincidență, așa cum finicii (finlandezii), chinezii și alte neamuri asiatice nu sînt nici indo-europeni la vorbă, nici frați cu europenii din punct de vedere genetic.

Cîteva informații despre expansiunea incontestabilă a geților

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală ), n’au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării. (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas)

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem si strănepotul lui Noe, asa cum este scris în Geneză.

În „La selva di varia istoria”:

Spun scriitorii, aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, cînd au populat pămîntul sub comanda lui GETER – nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa în teritoriul Valahiei si încă se mai disting în peninsula mai sus numită în Ostrogoţi si Vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de răsărit si Goţii de Apus.

Sigur, interpretarea că anumite popoare pomenite în Geneza biblică i’ar face evrei este complet deplasată.

Aici trebuie să amintim, de asemenea, că în acea vreme ”fizica pămîntului era diversă iar Ablavio, interpretînd gresit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală si pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma :

”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur si Geter, care sînt amintiţi de Moise, în Geneză. La început au locuit împreună, deasupra Mării despre care am vorbit.

Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel: din Messa vor iesi acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separîndu’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de astăzi, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia si Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali. Din al treilea fiu, Ur, au iesit popoarele Urone, despre care nu avem nici o memorie. Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte.

La aceeasi pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Scyţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pămîntul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă si Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Dacia (Geția):

”Dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul iesit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări si se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris: Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atîta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atîta ușurinţă, s’a continuat pentru atîta timp să fie considerată pămîntul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de natiuni, ar fi migrat iniţial Goţii.

Se spune că aceștia au fost scyţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole Înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcînd la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai si la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche). (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că:

”În timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonînd Septentriunea, s’a refugiat în Scyţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decît forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atatea naţiuni.”

”Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rîndul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Asii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560-636)

Polonezii sînt urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord. (Jan Trynkowski, istoric polonez).

Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice. (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883 , în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geții sînt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179 );

Getii sînt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc. );

Geţii sînt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

Sarmatia GETICĂ (Σαρματία).

Sarmatia antică, un teritoriu antic din nordul Rumîniei, în partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa, și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la rîul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, se invecineaza cu malul mărilor Neagră și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud.

Un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, pe care a împărțit Scythia; delimitată la sud-vest și sud de rîurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Theiss), și Tyras (Nistru), care se diviza Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania; și se întindea la nord pînă la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest pare să fi fost de origine germană, așa cum Venedi pe Marea Baltică, și iazigi, Rhoxolani, iar Hamaxobii în sudul Rusiei; celelalte triburi din vest de Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani Scyți, un popor scytic care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de rîul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmatia Europaea și Sarmatia Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată. Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sarmații (Sarmatæ latină sau elină, Sauromatæ Σαρμάται, Σαυρομάται) au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărînd din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Scyției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sînt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și Caucazul la sud.

Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goți, turci). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

SARMAȚIA, numele unei țări din Europa și Asia. O formă anterioară a cuvîntului în elinește este SAUROMATAE

Numele pare să aibă în primul rînd proveniența la eleni, prin scyții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie ca această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI (getae).

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși îl utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, și mulți alții.

Mai importante decît originea numelui sînt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acestă nișă este Ptolemeu; indicațiile lui Strabon sînt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde pînă la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică poziție a țărilor care nu sînt germanii din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, germanici (vii, p 289).

De cîteva națiuni particulare, cum ar fi Jazygii, Hamaxobii, și Roxolanii, o etichetă scurtă este dată, fără însă, a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice.

În Asia, țara Sauromatae este intinsă în cîmpiile Sarmatae, mărginită de muntii Caucaz.

Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabon aproape incluzînd, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sînt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Daci.

Sarmatae aici, sînt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele Ungariei, Moldovei, și Galliciei. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord); dar tot insuficient.

Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, avea limita de vest pe Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un capăt de țară necunoscută !; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; la est, istmul din Crimeea, și Don.

Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Galliciei, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei. Aceasta îi include pe Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sînt scyți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales pe Venedi.

Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sînt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici.

Din națiunile mai mari din Samatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sînt plasați mai la nord decît Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai tîrziu sînt rareori menționați VENEDI.

Nici Jazyges, nu sînt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sînt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobi este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scytice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.

Alauni, în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decît Alanii din Caucaz; Periegesis sînt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sînt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sînt schimbările care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scytice, nu este improbabil ca Peuc-ini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sînt formele reale pe care numele Patz-inacks, exact în țara Peuc-inilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor), sau chiar pecenegii de mai tîrziu.

Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor; deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele; într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc.

Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decît din Basarabia.

Atmoni și Siaones la Strabon au fost bastarni.

Geografia națiunilor minore este mai obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începînd, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luînd malul estic al Vistulei primul.

Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încît să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestyii, adică populațiile din țară chihlimbarului, sau Prusia de Est….

Pe harta ptolemaică nu este probabil ca acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) să poată fi stabiliți spre sud, în Prusia de Est, deși nu este imposibil. Ei au fost, probabil, mai la est.

Acei Bulanes (Sulones?), cu Phrugundiones la sud, și Avareni la nordul Vistulei, ne aduce la frontiera Getică. De aici detaliile sînt toate conjuncturale.

Zeuss a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii, și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.

Nestor a numit o populație Suliczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este prea mult spre est.

În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunînd că aceasta e citirea adevărată) cuvîntul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă.

Nestor îl foloseste frecvent. Este Pole, adică în primul rînd ocupanți ai cîmpiei.

Ori de cîte ori, apoi, s’au aflat la cîmpie aceștia puteau fi Polyane, iar Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora; Lekhs (Leșii), sau polonezii de pe Vistula, dar și Polyane ai Niprului.

Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna în Geographica cruciali. După nume, ei sînt atît ca Burgundiones și ar fi sugerat ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne.

Apoi, există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este, probabil, identică.

Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu pot fi explicați mai mult pe principiul sugerat de cuvîntul Polyane, dacă cuvîntul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația.

În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvîntul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată.

Dintre acestea ar putea fi în oricare caz, apariția lor în diferite și depărtate părți, dar în nici un caz nu implică migrații.

Avarenii pot fi plasați în Gallicia.

Rumîniei îi revin Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sînt aceștia Anarții lui Cezar?

Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Dacilor, fapt care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.

Ombrones dacă sînt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane.

Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborît de la un trib galic vechi, iar Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag „Regele boilor”.

De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură, numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, „Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos de Umbria.

Pliniu cel Bătrîn a scris cu privire la etimologia populară a numelui:

”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, „oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”

Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice sau, în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celtii fiind asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția, sau Dacia cum o numește el după colonia romană înființată după 106. d.Hr. Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia modernă și sud-estul Poloniei.

Orașul getic de la Docidava a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit Pîrvan, ceea ce ne arată că ei înșiși își spuneau daci sau doici, doci, cam cum își spun azi germanii: deutsch (doici).

Anartophracti (sau Anartofraktoi) sînt menționați de Ptolemeu.  Numele acestui trib pare a fi compus denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Geția, susție Czarnecki.

Anartofraktoi au fost un trib getic din nord, în conformitate cu Braune sau în amestec daco-celtic, conform lui Pîrvan.

În sursele antice, cea mai veche mentiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).

În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):

„Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci si se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile „pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”

În jurul 172 AD, Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native a provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai tîrziu de 180 d.Hr.

Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae (Pien-Geții), iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați.

După Webber (2001). la bessi războinici între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns pînă la Chersones.

Bessii au fost înfrînţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datînd din perioada 133-177 d.Hr., cînd prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Geția extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

De numele bessilor vom auzi peste 1000 de ani cînd apare familia Basarabilor, apoi și mai tîrziu cînd va lua ființă provincia Bessarabia sau Basarabia din stînga Prutului.

Gallicia, cu părți din Volînia și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.

Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începînd din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volinia, Podolia, și Kiev ne dă o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat.

La sud sînt munți Peucinian (Bukhovinia?).

(1) Galindae – Aceștia sînt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.

(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.

(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.

(4) În Igylliones, Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atîtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă, Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae , Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi, sau Get-wesia, și Got-wezia, toate formele actuale.

Zonă a populației, care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.

(5) Costobocii din Podolia.

(6) Transmontanii, acesta este un nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. În traducere, trans-muntenii, a fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.

A treia listă, începe, de asemenea, cu:

(1) Venedii, urmeaza linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Cuvânt cu cuvânt, aceasta este Vylte și Wilzi ai Evului Mediu; o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone. Au fost, de asemenea nativi, pluralul fiind Weletabi.

Puține națiuni afară mai proeminent decît aceste Wilts din perioada Carlovingian. Ei mint, însă, la vest de Prusia, și într’adevăr de Pomerania, din care Oder le’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decît în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae de Tacitus.

Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liut-ICI (Luticzi). Un sinonim probabil pentru Veltae a lui Tacitus a fost, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcînd parte din actuala Lithuania sau Lettland. Adăugați la aceasta faptul că un scriitor, cel puțin (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută.

Este sigur, însă, Veltae sînt menționați în Lettland, adică în părțile de sud ale Livoniei, și, probabil, în unele părți ale Lituania de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini, la nord de Veltae,

(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.

(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvîntul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn, – Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C. Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil = Kar-Elia.

Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a Slavonilor și lituanienilor, la cea a Esthonienilor, Ingrianilor, și Finlandezilor. Apoi, la est, –

(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).

Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatîrși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci pînă în Munții Rhipaean.

Apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni. Între Alauni și Hamaxobii Karyones și SARGAȚII.

SARGEȚII sînt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scito-sarmate din regiunea Donului.

Vasile Pîrvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sînt sciți asimilați de localnicii daci. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele rîului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpînd o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint.

Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană a Geției intra-carpatice, romanii au pus mîna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis.

Nu se știe exact dacă sargeții (respectiv SarGeția) din Geția ar putea fi de origine scito-iraniană, dar precum ne spune și numele, se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole pînă la cucerirea romană.

La cotul Donului (Tanais), Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sînt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlones în Ekaterinoslav.

Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost Uralici, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică, lucru puțin probabil deoarece Munții Rhipaean au fost identificați adesea cu Munții Carpați de mai tîrziu.

Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor – Sjevera, pe Desna, SEM, și Sula, – un cuvînt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri.

Aorsi pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupantul în prezent al regiunii Oka.

Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).

Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.

Sargații sînt menționați în Ptolemeu. La sud de Tanaitae venit Osuli (Soliczi lui Nestor), ajungînd pînă la Roxolanii, adică ocupînd părți din Cherson și Ekaterinoslav.

Între roxolanii și Hamaxobii, Rhakalani și Exobugitae.

În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sînt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sînt mai spre vest.

Rhakalani pare însă o altă formă de Roxolani. În Exo-bug-gitae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis-ului, numele elinesc al rîului Kuban din sudul Rusiei, dar mai puțin consistent decît gitae, care înseamnă evident, geți, denumirea antică a Bugului fiind Hypanis.

S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii, localizarea s’ar potrivi.

Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.

Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau prin Munții Carpați, cărora le vor da numele, pînă atunci fiind identificați cu Munții Ri. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai tîrziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei.

Avem o Victoria Carpica Arpi; Carpiani și Καρποδάκαι – Carpodaci (Zeuss îi face Dacii Carpaților) mai multe forme ale acestui nume – CARPI.

Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii, și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei Romane. Între Bastarni și Roxolanii sînt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarnii în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyragetae.

Pentru Tauroscythae și Tyrangetae, în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.

Amadocii ocupau Munții Amadocus conform lui Ptolemeu. Această juxtapunere a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decît o arată.

Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. V. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decît prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.

Costobocii sînt creatori culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib daco-getic:

”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”

În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon etc.

Interpretînd hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană.

Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pîrvan a admis și el această interpretare.

Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sînt nume getice, sau cum se mai spunea în vechime: tracice.

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sînt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sînt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lîngă rîul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.

Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoi și saboci.

Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzînd triburi sarmate, germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 î.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungînd pînă în Attica și distrugînd templul Eleusis.

Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.

În 172 î.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă.

La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei Romane), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițîndu’le ajutorul romanilor și subsidii romane.

Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Cînd costobocii au invins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamînt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.

Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 î.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai tîrzie. Nu putem, însă, miza prea mult pe această relatare, Piroboridava fiind adesea identificată în afara arcului carpatic, în Moldova, deci în afara Daciei Romane.

Numele de Chuni este unul important și înseamnă Huni.

În Torek-KAD-ae și Exo-bug-itae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr-get-ae, & C, Costo-bok-i, Sa-Boc-i, ceea ce ne arată o frăție getică între tyra-geți și costoboci.

Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.

RÎURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, de Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.

MUNȚII – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Nici unul dintre aceștia nu sînt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi, Munții Valdai.

Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decît există cu adevărat, toți munții lui erau, cel mai probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.

Claudius Ptolemeu a trăit între anii 100 – 170 d.Hr și a fost un matematician, un astronom, geograf și astrolog.

El a locuit în orașul Alexandria, în provincia romană din Egipt, sub stăpînirea Imperiului Roman, avînd nume latin, de la care mai mulți istorici au presupus că a fost și cetățean roman. Ptolemeu a citat filosofi eleni, și a folosit observații babiloniene și teoria lunară babiloniană.

Ptolemeu a scris mai multe tratate științifice, dintre care trei au fost importante pentru științele bizantine, islamice și occidentale de mai tîrziu.

Primul este tratatul astronomic acum cunoscut sub numele de Almagest, deși inițial a fost intitulat Tratatul matematic (Mathēmatikē Syntaxis) și apoi cunoscut sub numele de The Great Treatise.

Al doilea este Geografia, care este o discuție aprofundată a cunoștințelor geografice ale lumii eleno-romane.

Al treilea este tratatul astrologic în care a încercat să adapteze astrologia horoscopică la filozofia naturală aristotelică din zilele sale. Aceasta este uneori cunoscută sub denumirea de Apotelesmatika, dar mai des cunoscută sub numele de Tetrabiblos din elenă care înseamnă ”Patru cărți” sau de către Quadripartitum latin.

Deși Abu Ma’shar credea că Ptolemeu este unul dintre Ptolemii care a condus Egiptul după cucerirea lui Alexandru, titlul de ”rege” Ptolemeu este în general privit ca o marcă de respect pentru poziția ridicată a lui Ptolemeu în știință.

Ptolemaeus este un nume elinesc și pare o dată în mitologia elenă și are o formă homerică. Era comună în rîndul clasei superioare a Macedoniei la vremea lui Alexandru Macedon, și în armata lui Alexandru s’au numărat mai multe din acest nume, dintre care unul s’a făcut chiar faraon în 323 î.Hr.

Ptolemeu I Soter, primul rege al ptolemei Regat. Toți regii bărbați ai Egiptului elenistic, până când Egiptul a devenit provincie romană în 30 î.Hr., încheind stăpînirea familiei macedonene, au fost și Ptolemei.

Numele Claudius este un nume roman, aparținînd gens Claudia; ciudata formă multipartă a întregului nume Claudius Ptolemaeus este un obicei roman, caracteristic cetățenilor romani.

Mai mulți istorici au dedus că acest lucru indică faptul că Ptolemeu ar fi fost cetățean roman. Gerald Toomer, traducătorul lui Almagest al lui Ptolemeu în engleză, sugerează că cetățenia a fost probabil acordată unuia dintre strămoșii lui Ptolemeu fie de împăratul Claudius, fie de împăratul Nero.

Astronomul persan din secolul al nouălea, Abu Ma’shar, îl prezintă pe Ptolemeu ca un membru al liniei regale a Egiptului, afirmînd că urmașii generalului lui Alexandru Ptolemeu I, care a condus Egiptul, erau înțelepți ”și l’au inclus pe Ptolemeu Înțeleptul, care a compus cartea Almagestului”.

Abu Maʿshar a înregistrat credința că un alt membru al acestei linii regale ”a compus cartea despre astrologie și a atribuit’o lui Ptolemeu”.

Putem dovedi confuzie istorică asupra acestui punct din observația ulterioară a lui Abu Ma’shar:

”Se spune uneori că omul foarte învățat care a scris cartea de astrologie a scris și cartea Almagestului. Răspunsul corect nu este cunoscut.”

Există puține dovezi cu privire la strămoșii lui Ptolemeu, în afară de ceea ce se poate trage din detaliile numelui său; cu toate acestea, savanții moderni se referă la relatarea lui Abu Ma’shar ca eronată și nu se mai îndoiește că astronomul care a scris Almagestul a scris și Tetrabiblos ca omologul său astrologic.

Ptolemeu a scris în greacă veche și se poate demonstra că a folosit date astronomice babiloniene.

Poate că a fost cetățean roman, dar a fost etnic fie elen, fie egiptean elenizat. El a fost adesea cunoscut în surse arabe mai tîrziu drept ”Egiptul de Sus”, sugerînd că ar fi putut avea originile în sudul Egiptului.

Astronomul din secolul al XIV-lea Theodore Meliteniotes și’a dat locul de naștere drept orașul elinesc proeminent Ptolemais Hermiou în Thebaid (Thebais).

Această atestare este destul de tîrzie, însă nu există alte dovezi care să o confirme sau să o contrazică.

Mai târziu, astronomii, geografii și fizicienii arabi s’au referit la el cu numele său în arabă Baṭlumyus. A murit la Alexandria în jurul anului 168-170 d.Hr (69-70 ani), Egipt, Imperiul Roman

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate sînt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers 1898, Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed.

Harta 1: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Data primei ediții: 1540
Data hărții: 1542
Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri, 1542.

Harta 2:  Abrahami Ortelii. Pontvs Euxinvs (17th century).  (upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6b/Abrahami_Ortelii._Pontvs_Euxinvs_%2817th_century%29.jpg)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar dacă istoria scrisă de tagma istoricilor din România ignoră cu desăvârșire actele de arme sau evenimentele la care au participat geții de pretutindeni, această istorie getică există și va trebui să fie scoasă la lumină cândva.

Teodoric, este doar unul dintre marii regi ai geților, ai geților strălucitori mai exact, căci asta însemna ostrogoți, geții strălucitori. Teodoric cel cu adevărat mare, nu doar la propriu, ci mai ales datorită faptelor sale, nu a fost probabil judecat la justa sa valoare deoarece mult timp știri despre perioada în care el a domnit au lipsit, parte din ele fiind pierdute (voit sau nu), o altă parte fiind prezentate deformat.

Motivele sunt diverse și probabil cel mai important este acela că goții au fost desemnați ca aparținând germanicilor, deși mulți istorici antici, medievali sau mai apropiați zilelor noastre au specificat identitatea geților cu a goților.

Dimpotrivă, Germanicii aparțin Neamului Getic, și nu este doar o figură de stil, ci este un adevăr încă ținut secret de Germania și de foarte mulți istorici, tocmai de a nu deranja națiunea germană ! În fapt aceasta este și rațiunea de a nu se mai spune adevărul despre neamurile antice, tocmai de a nu mai tulbura apele etnice în Europa, sau de a se evita războaie azi când tendința este alta, aceea de a unifica națiunile și de a se desființa granițele.

Sigur, acesta este un aspect destul de rațional, dar tot la fel de rațional este argumentul că adevărul oricât de dureros ar fi pentru unii, el trebuie scos la lumina zilei.

Iată că a trebuit să treacă sute de ani ca unele dintre documentele sau operele ce se refereau la Teodoric să iasă la iveală. Dispariția acestor izvoare despre el se datorează în principal acelei teribile ”damnatio memoriae” ce i’a fost aplicată după moartea sa.

Teodoric este cel ce prin politica pe care a dus’o, atât pe plan intern cât și extern, a urmărit crearea unui Imperiu Getic care să cuprindă, dacă nu toată Europa, cel puțin aceleași provincii ce compuneau Imperiul Roman de Apus.

Ravenna, oraşul lui Teodoric cel Mare

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte: maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească.

”Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat’o să iasă în lume.

În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să’şi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să’l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii.

Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s’au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată; turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius.

Aici s’a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric. Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat’o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752.

A reuşit astfel să’şi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Povestea Regelui Poporului

Adevărul este că nu ştim prea multe despre acest rege get, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui; dar după ce citim despre el, este imposibil să nu devină treptat un personaj favorit, mai ales că este unul din reprezentanții de seamă ai geților care au domnit peste acea puternică Romă care a distrus Sarmisegetuza.

Povestea acestui rege, Teodoric începe în provincia Panonia, când se naște la 12 mai 454 și este fiul regelui get Teodemir, din stirpea Amalilor și al Erelievei. Teodoric rege al poporului, aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui, avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l’a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să’l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să’l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte, o garanție a păcii dintre bizantini și ostrogoți.

Se spune că mândrul Teodoric s’a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

Acolo a stat zece ani, învățând latina și greaca, pe care reuși să le stăpânească foarte bine, dar și tehnicile de luptă folosite de armatele imperiale, lucru ce’i va folosi în viitor. După cei zece ani petrecuți la Constantinopol, tatăl său îl răscumpără, iar el se făcu imediat remarcat ca un bun comandant al ostrogoților în diferite bătălii, câștigându’și repede un bun prestigiu.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să’l înlăture pe Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să’l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani.

De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s’a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i’a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într’un mod nedemn de el, probabil şi’a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie.

Astfel, după moartea tatălui său, în 474, deveni rege al ostro-geților și continuă politica de aliat al imperiului, de la care obținea compensații pentru protecția granițelor. Din alianța cu Teodoric împăratul spera că acesta va reuși să țină sub controlul geților, noile populații barbare ce se iveau la granițele imperiului, asigurându’și astfel liniștea în interior.

Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea; ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l’a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de geţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei: când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor.

Succesul lui Teodoric îi aduse recunoașterea de către împăratul Zenon ca federat roman și atribuirea în 484 a titlului de consul, iar câțiva ani mai târziu i se ridică și o statuie ecvestră la Constantinopol, oficializând astfel dominația ostro-getă în zona balcanică.

Dar puterea lui Teodoric și a ostrogoților deveni repede un motiv de neliniște pentru împărat, în același timp în care Odoacru în Italia își mărea zona de influență, amenințând interesele Bizanțului. Astfel, Zenon se gândi să rezolve problema punându’i pe cei doi unul împotriva celuilalt și deja, în toamna anului 488 Teodoric cu ajutorul Bizanțului pregătea o campanie spre Italia.

Ascensiunea lui Odoacru, barbarul care i’a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l’a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim.

Afectat de invazii și nesiguranță, perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate și aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus, totuși, nu mai putea funcționa.

Contestând drepturile lui Julius Nepos asupra părții de apus a statului roman, Orestes, comandantul armatei din Italia și’a proclamat fiul, Romulus, împărat în 475. Istoria îl va reține cu numele de Romulus Augustulus (”Romulus cel Mic”).

În august 476 din cauza lipsei banilor pentru plata trupelor din Italia, s’a produs o răscoală a mercenarilor rugi, sciri și heruli, conduși de Odoacru (Odovacar). Originea acestui lider a rămas neclară. Pentru istoricii antici, ce nu era roman, era barbar, adică nedemn de cercetat cu atenție, pentru acești scriitori, toți se asemănau. Unii îl consideră scir (estul Germaniei). Iordanes ni’l prezintă ba rege al turcilingilor (sudul Galiei), ba din neamul rugilor (Scandinavia, apoi estul Germaniei). Consularia Italica, lista consulilor, îl dă herul (estul Germaniei). Theophanes îl numește, cu destulă nesiguranță, got (get). Unele teorii moderne îl prezintă drept hun.

Pe 28 august 476, în apropiere de Piacenza, Orestes este ucis după ce suferise o înfrângere în fața lui Odoacru. Pe 4 septembrie 476, Romulus Augustulus este detronat și exilat în Campania unde se pare că a trăit mai multe decenii din ”pensia” ce unele surse spun că o primise de la Odoacru. Romulus era doar un uzurpator, adevăratul împărat fiind Julius Nepos, care este asasinat însă în 480. Anul acesta marchează stingerea liniei dinastice apusene în timp ce ziua de 4 septembrie 476 înseamnă formal căderea Imperiului Roman de Apus. Dar, oricât de mult s’ar fi transformat şi ”barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori.

Între timp, Odoacru este ales rege de soldații săi, trimite semnele imperiale la Constantinopol, prin acest gest recunoscând autoritatea împăratului de aici, care l’a acceptat ca reprezentant al său pentru Italia, cu titlul de patricus.

Schimbările nu au fost resimțite de contemporani. La fel ca în secolul V, puterea politică este la conducătorul militar, care acum nu mai era nominal sub ascultarea împăratului din Apus, ci din Răsărit. Acesta a continuat să numească anual un consul. Biserica și aristocrația senatorială, două grupuri foarte influente în Imperiul Roman târziu, nu au pierdut prea multe în urma evenimentelor din 476. Senatul chiar a primit de la Odoacru dreptul de bate monedă din bronz, noul conducător fiind implicat și în alegerea papei Felix al II-lea.

Din anul 476 statul supraregional a dispărut, fiind înlocuit cu un fragmentarismul. Statul roman ce reunea un centru de luare a deciziilor (împărat, curte, birocrație imperială), cu armată profesionistă, mecanisme bine puse la punct de colectare a taxelor, de emitere a monedei, de îndeplinire a procedurilor juridice, a încetat să existe.

Totuși, multe din structurile locale romane nu au dispărut, ci au fost preluate de noii stăpânitori, care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepțiile germanice de guvernare. Noul mod de funcționare a statului și societății s’a realizat diferit de la o regiune la alta, în cadrul așa-ziselor ”regate barbare”, marcând trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.

De ce a căzut Imperiul Roman de Apus? Istoricul Tacitus (56-117) ne oferă răspunsul.

”Auferre, trucidare, rapere, falsis nominibus imperium; atque, ubi solitudinem faciunt, pacem appellant.”

Aceste cuvine au fost spuse, conform istoriilor lui Tacitus, de Calgacus, liderul unei coaliții a triburilor caledoniene (din Scoția) când ținea un discurs compatrioților săi. În traducere înseamnă:

”Distrug (jefuiesc), omoară, își iau titluri false și îi spun imperiu, unde transformă totul în deșert îi spun pace.”

Expresia ”îi spun pace” face referire directă la faptul că sintagma ”am dat pace tuturor” era des folosită de romani, era chiar înscrisă pe monezi. Statul roman a fost condamnat la dispariție cum a depășit granițele Italiei. Roma devenise un stat prea întins, dificil de administrat și pe măsură ce supunea diferite popoare își făcea numeroși dușmani care vor ataca în multe rânduri, ducând în final la circumstanțe complexe ce au determinat disoluția Imperiului fondat de Cezar, Augustus și Traian.

Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l’a răpus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i’a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Romulus Augustus deposedat de coroană de Odoacru

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându’l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să’şi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer.

Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l’a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l’a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor.

Şi într’adevăr, Orestes l’a forţat pe Nepos să plece în exil şi l’a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l’au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l’a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat.

Mai exista totuşi senatul, care i’a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar: s’a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a’l elimina pe Odoacru.

Puterea și decăderea lui Odoacru

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le’a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să’şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr’un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia.

Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându’şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii, deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zenon avea să îi decidă soarta.

S’a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zenon a profitat de acţiunea sa ”tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zenon îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile getului Teodoric, căruia i’a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Teodoric era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l’a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zenon a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora.

Pentru Zenon, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

În 489 Teodoric traversă Alpii orientali cu armata sa. Teodoric l’a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l’a învins. L’a urmărit apoi până la Verona unde l’a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Războiul dintre Teodoric și Odoacru a durat până în 493, sfârșind după asediul asupra Ravennei, cu un armistițiu între cei doi. Asediul pare să fi fost imortalizat în celebrele saga germanice cunoscute sub numele de ”Bătălia corbilor”.

La asediu au participat circa 20.000 de războinici ostrogeți (deși se spune că Teodoric avea în urma sa aproximativ 100.000 de oameni, aceștia însă nefiind toți combatanți), înarmați până’n dinți, cu scuturi rotunde, lănci și cămăși din zale.

Getul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s’a prefăcut că a trecut de partea lui Teodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi.

Senatul roman, pentru binele țării, a propus ca cei doi să guverneze împreună, după anticul model al consulatului. Cei doi pare să fi fost de acord. Dar cronicarul numit Anonimul Valesian ne spune că în timpul banchetului dat în cinstea înțelegerii dintre cei doi, Teodoric l’a omorît pe concurentul său, lovindu’l cu spada pe la spate.

Teodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare: getul l’a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit.

Și exact în același moment viitorul rege ar fi exclamat:

”Pare că canalia nu are oase în corp”.

De la acest episod se pare că ar fi rămas celebrul proverb ce a traversat secolele ”La masă nu se îmbătrânește!”.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într’un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Din acel moment Teodoric rămâne unicul a conduce și este desemnat rege de către toată armata.

Noul rege trebuie să fi părut teribil în ochii romanilor: era un om imponent, cu mult mai înalt decât media și cu spatele larg, acoperit de piei de fiare, neargăsite, atârnând deasupra unei platoșe de aur strălucitor, o centură de piele împânzită de fibii, ce susținea spada pusă într’o teacă de piele încrustată cu plăci și pietre prețioase, asemănătoare celor ale hunilor. Părul ondulat îi cădea pe spate, o barbă stufoasă îi încadra fața, făcând să iasă în evidență ochii cu o privire sfredelitoare, în timp ce ținea frâiele impozantului cal de bătălie.

Primele cuvinte ale regelui, adresate romanilor fură:

”Eu vin să vorbesc cu voi ce sunteți dominatorii lumii și doresc să construim împreună o conviețuire pașnică.”

Se mai spune despre el că zicea ”nihil perperam gessit”, adică ”nu greșesc niciodată”.

De aici începe marea operă de construcție a Imperiului getico-gotic a lui Teodoric, operă ce s’a reflectat atât în politica sa internă cât și în cea externă, o operă căreia și’a dedicat întreaga viață.

Unul dintre primele acte ale lui Teodoric după moartea lui Odoacru este un edict prin care regele ostrogoților stabilește pentru romanii care au fost de partea regelui mort, pierderea drepturilor civile și politice, măsură ce va fi însă atenuată prin intervenția episcopului de Pavia, fiind aplicată doar celor ce au făcut uz de arme împotriva ostrogoților. Dacă ne gândim însă că Liberiu, curajos apărător al Cesenei, nu a pățit nimic, ba mai mult, va avea o mare considerație din partea lui Teodoric, se poate crede că edictul nu a fost aplicat cu rigurozitate, ci a fost temperat. Și nu s’ar fi putut altfel gândindu’ne la raporturile lui Teodoric cu Imperiul din Orient.

Deși confirmat rege de către ostrogoții săi imediat ce a intrat în Ravenna, pentru romani nu fu decât un patrician. Abia în 498 împăratul Anastasie îi conferi autoritatea regală și’i dădu ”ornamenta Palatii”, însemnele regale, ce fuseseră trimise de Odoacru la Constantinopol în ultimii ani dinaintea morții.

Dar noua autoritate a lui Teodoric nu era fără limite și nu avea aceeași putere pe care o avuseseră împărații occidentali. Suveranitatea lui Teodoric era limitată doar la Italia, iar puterea regală nu era ereditară.

Teoretic exista însă unitatea imperiului roman, din care Italia făcea parte; aceasta însă era guvernată de un rege ce trebuia să aibă recunoașterea imperială.

Italia era deci, ca un regat vasal al imperiului și Teodoric, un coleg minor al lui Anastasie. Nu era Augustus, doar Rex; bătea moneda, dar moneda avea imaginea împăratului și doar monograma regelui; putea să numească un consul, dar acesta trebuia să fie confirmat de Constantinopol. Și in timp ce împăratul putea promulga legi pentru tot imperiul, Teodoric putea da doar edicte, valabile doar pentru Italia.

Între limitările impuse suveranității lui Teodoric erau, fără dubii, obligația de a menține neschimbate ordonanțele antice și de a lăsa administrația în mâna romanilor.

Aceste clauze, se crede, ar fi fost aplicate oricum, chiar dacă n’ar fi fost impuse de împărat. Neschimbate rămasera așadar administrația și magistraturile la Roma și în provincii, iar Ravena rămase capitală. Aici își avea reședința prefectul pretoriului; la Roma în schimb era vicarius urbis, de care depindeau cele opt provincii suburbicarie. Provinciile rămaseră neschimbate ca număr și sub ”judices”, numiți de către rege, ce administrau justiția și tot la fel rămaseră ordonanțele municipale, în fruntea cărora erau ”duumviri” cu un ”curator” ce controlau administrația financiară și cu un ”defensor” ce supraveghea administrația citadină.

Prima problemă care solicită o rezolvare urgentă era ca Teodoric să găseasca un spațiu pentru poporul său. Odoacru o rezolvase distribuind alor săi o treime din pământuri: Teodoric îl imită. Cu tact politic numi șef al unei comisii instituite în acest scop (deputatio tertiarum) pe Liberiu, prefectul pretoriului,care fu lăudat de Cassiodor pentru a se fi comportat cu mare echitate și prudență, spre a nu crea nemulțumiri printre romani.

În ce mod și unde se atribuiră pământurile nu știm sigur. După Procopiu, ostrogoților le fură atribuite pământurile ce inițial fuseseră date barbarilor lui Odoacru. Că acestea fură cuprinse între cele distribuite ostrogoților nu există dubiu, dar că fură numai acestea nu pare posibil, dat fiind numărul mare al ostrogoților și majora extindere a loturilor, numite sortes.

Dacă e să dăm crezare că laudele lui Cassiodor pentru Liberius sunt sincere – și nu sunt motive să nu’l credem – împărțirea trebuie să fi lovit doar marii latifundiari și pământurile necultivate.

Majora localizare a geților fu în nordul Italiei; în Italia centrală, Lazio și sudul Toscanei nu fură afectate și la fel se zice de Campania, Lucania, Bruzio și Sicilia. Dar dacă o bună jumătate din Italia nu fu afectată e de presupus că proprietarii neafectați au fost obligați să plătească fiscului o treime din recolte (illatio tertiarum).

Dacă administrația civilă fu lăsată în mâna romanilor,uzul armelor fu în schimb rezervat geților. Dar asta nu trebuie înțeles în sens absolut. Romanii, chiar dacă în număr foarte limitat, puteau participa, nu erau excluși din armată. Și același lucru se poate spune despre geți pentru însărcinările civile sau politice. Știm de fapt că geți erau nu puțini dintre consilierii lui Teodoric, între care majordomii (maiores domus) și tot geți acei funcționari, numiți saioni, ce depindeau de maestrul birourilor și aveau sarcina de a transmite ordinele regelui.

Dar principala funcție pe care geții o exercitau în viața statului era cea militară. Cetățeni erau romanii și trebuiau să’și ofere serviciile în favoarea binelui națiunii; soldați erau geții și aveau sarcina de a’i proteja și apăra pe cetățeni.

Comandantul suprem al armatei era Teodoric, chiar dacă, după cucerirea Ravenei, încredințase conducerea războaielor generalilor și conților săi, numiți comites.

Geții trăiau cu familiile pe pământurile primite, dar în caz de război sau exerciții aveau obligația de a se pune imediat sub arme. Pe timp de pace garnizoane, mai mult sau mai puțin numeroase, ce se schimbau periodic, locuiau în unele orașe ale regatului. Prezidii se găseau la Palermo și Siracuza, al căror comes deținea comanda militară a întregii insule, prezidii la Reggio Calabria, Napoli, Roma, Norcia, Rieti, Treviso, Ravena, Verona, Pavia, Tortona, în castele și orașe de graniță.

O altă problemă pentru Teodoric, după moartea lui Odoacru, fu cea a politicii interne. Era domn a două popoare, romani și geți, foarte diverse între ele ca origine, tradiții, obiceiuri și civilizație. Era necesar ca aceste două popoare să trăiască în armonie și trebuiau eliminate toate posibilele cauze de discuții. În acest scop, spre anul 500, Teodoric dădu faimosul edict ce’i poartă numele: Edictum Teodorici, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atât romanii cât și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale.Dar deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădu un tribunal propriu:prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, până ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întâmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru,în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți. În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege. Astfel, cu ajutor divin, amândouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decât alții respectă legile. Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri. Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sunt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără. Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportându’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

În acest mod se exprima Teodoric în Comitiva Gothorum adresată romanilor, în care e sumar dar clar indicat programul de guvernare.

Ținta spre care tindea Teodoric în politica sa internă era de a putea guverna pacific asupra celor două popoare și de a le face să trăiască în armonie sub legi comune ce însă nu excludeau pe cele tradiționale ale fiecăruia:

Că ar fi sperat Teodoric într’o fuziune a celor două popoare e puțin probabil, căci el știa ce diferență e între unul și altul, așa cum știa că toleranța prin intermediul unei administrări înțelepte poate fi singura cale.

Pentru a’și câștiga simpatia romanilor era nevoie de o politică atentă bazată pe justiție și pe respectul cultului creștin ce va deveni catolic, să țină cont de condițiile economice ale Italiei să repună în drepturi anumite obiceiuri dragi poporului roman și să arate interesul regelui pentru opere de utilitate publică și de ornament.

Știu să pună în practică atât de bine politica sa că reuși să’și atragă faima de suveran just și pios și să dea Italiei pentru mulți ani pace și prosperitate. Războaiele și alte calamități ce se abătuseră asupra Italiei o sărăciseră și depopulaseră.

Sub domnia lui Teodoric populația crescu; multe mii de persoane capturate de burgunzi în incursiunea făcută în Liguria fură restituite; mlaștinile Pontine sunt parțial asanate și lucrări benefice agriculturii fură făcute pe pământurile Ravenei; agricultura fu impulsionată, scăzu prețul grâului și al vinului, produse ale solului ce mai înainte nu ajungeau pentru susținerea populației vor fi chiar exportate.

Bunăstarea crescu într’atât că, după spusele unui cronicar din secolul al VI-lea, cu un solid de aur se puteau cumpăra șaptezeci de măsuri de grâu și treizeci de amfore de vin.

Roma, ce fusese mult neglijată de ultimii împărați, primi o atenție deosebită din partea lui Teodoric. Zidurile, palatul regal, teatrul lui Pompei și canalizările fură restaurate, fu reparat portul Licini, fu regularizat uzul apelor publice, se redeschiseră distribuțiile gratuite de grâu, iar pentru distracția poporului, se repuseră în vigoare spectacolele de circ.

A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian.

Ravenna, San Vitale, Teodora (prima jumătate a sec. VI)

Dar nu doar Roma primi atenție: la Ravena construi un palat magnific, un amfiteatru, mausoleul său în stil roman și biserici foarte frumoase, între care cea din San Martino și Sant’Apolinare, cea din urmă, faimoasă pentru mozaicurile sale, pentru acoperiș și pentru coloane; Verona avu un palat bogat ornat cu un portice, a fost restaurat apeductul, s’au făcut noi terme și o nouă împrejmuire cu ziduri; la Pavia se construiră ziduri, terme, palate și un amfiteatru, cucerindu’și împreuna cu Verona o mare importanță; opere importante realiză și la Parma, Spoleto și Terracina, iar această activitate cu adevărat notabilă a unui principe considerat barbar îi aduse titlul de ”amator fabricarum et restaurator civitatum.”

Activitatea de construcție și protecția acordată literaților făcu să fie considerat Teodoric un rege iubitor al artelor și literaturii. Le fu de mare ajutor celor docți și multora dintre aceștia le dădu funcții înalte.

Poetul Aratore fu numit conte al curții, Simacus fu făcut principe al Senatului, Severin Boethius, filosof și poet, fu numit consul, Enodiu obținu episcopia Paviei. Și un literat fu secretarul lui Teodoric: Cassiodor. Bunicul acestuia fusese tribun și notar la curtea lui Valentinian al III-lea.

Tatăl fusese sub Odoacru conte și consul al Siciliei, și sub Teodoric avusese guvernul lui Bruziu și prefectura pretoriului. Cassiodor, la rându’i fu chestor, consul și maestru al oficiilor, un funcționar devotat și neobosit,un prețios instrument de guvernare în mâna lui Teodoric.

Mare admirator al goților scrise o istorie a geților ”De origine actibusque getarum”, ”pierdută” din păcate, sperând după cum spunea în romanizarea acestora.

În afara politicii interne Teodoric privea, poate cu majoră atenție, la vecinele state barbare apărute în vechile provincii ale imperiului occidental.

Africa de nord, de la Tripoli până în Gibraltar, era a vandalilor, ce posedau și Sardinia, Corsica și Balearele, și care,după moartea lui Genseric, din cauza urii dintre cuceritori și popoarele subjugate, dar și a disensiunilor din familia conducătoare nu mai erau atât de puternici ca altădată, dar reprezentau totuși o națiune teribilă în special pentru flotă, a cărei dominație era incontestabilă în vestul Mediteranei.

O națiune mai puternică decât cea a vandalilor era,fără dubii,cea a vizigoților ce dominau în peninsula iberică,cu excepția Galiției locuită de suevi, și în foarte fertilele pământuri ale Galiei, între Pirinei, Loire, Alpi și Mediterana.

Capitala regatului vizigot era la Tolosa, rege Alaric al II-lea, urmându’i în 484 tatălui său Euric, care printr’o imprudentă politică favorabilă arianismului împotriva catolicismului galo-roman dăduse naștere unei mari uri între populația indigenă și dominatori.

Mai puțin puternic era regatul burgundic,fără ieșire la mare,frământat și acesta de neîntelegerile religioase dintre cuceritori și cuceriți, și împărțit între Gundobad și Godogisel,cei doi fii ai lui Gundioc.

Cel mai puternic regat barbar de dincolo de Alpi era cel al francilor. Acest popor, sub Clodione, de la malul drept al Rinului inferior trecuse pe cel stâng, cucerind tot teritoriul până la Somma și rămânând ca federat al imperiului. Mort în 451 Clodione, regatul franc se împărți în mai multe domenii, unul dintre care avea capitala la Tournay și ca principe pe Meroveu, capul dinastiei merovingiene, ce luptase cu Eziu împotriva lui Attila și, după moartea lui Valentinian al III-lea, își extinsese dominația în Belgia sudică și în Galia nordică. Lui Meroveu îi urmă Childeric, ce își împinse cuceririle până la Loire dar în bătălia cu Siagriu, ultimul apărător al Galiei romane,fu învins și trebui să se retragă în vechile granițe ale statului.

Aceștia fură din nou călcați de succesorul Clodoveu, care, cucerit în 486 Soissons, constrânse pe Siagriu să se refugieze la curtea regelui vizigot Alaric al II-lea. Cu această victorie începu norocul lui Clodoveu; tot teritoriul de la Sena la Loire ajunse în puterea sa, fură supuse și celelalte principate france apărute după moartea lui Clodione, și capitala de la Tournay fu mutată la Paris. Mai mult decât pe forță regatul lui Clodoveu se baza pe justiție și egalitate.

Viața popoarelor vecine ținea trează atenția lui Teodoric. Acesta nu intenționa să’și extindă pentru moment dominația ce, în afară de Italia, cuprindea și Reția, Noricum, Panonia și Dalmația, dar dorea ca echilibrul în Europa occidentală să nu fie tulburat, căci succesul politicii sale interne depindea și de menținerea păcii cu statele vecine.

Se temea de un conflict cu imperiul din orient, gândind că i’ar putea face și lui ceea ce’i făcuse lui Odoacru. Voia așadar să’și consolideze poziția, înconjurându’se de prieteni, aproape formând o confederație a principatelor barbare din Europa occidentală asupra căreia, în calitate de monarh din partea cea mai veche și civilă a Imperiului Roman occidental, să fie exercitată o hegemonie, chiar dacă nu materială. Iar asta nu era ușor.

O rețea de înrudiri între regii barbari ce’i convenea lui fu mijlocul folosit de Teodoric spre a’și ajunge ținta pe care politica sa externă o propunea.

În 492 luă de soție pe Audefleda, sora lui Clodoveu; căsători pe fiica sa Teodogota cu regele Alaric al II-lea al vizigoților, și pe cealaltă fiică, Ostrogota, o dădu lui Sigismund, fiul lui Gundobad, regele burgunzilor; căsători pe sora sa, Amalafrida, cu Trazimund, regele vandalilor. Amalafridei dădu ca dotă pe Lilibeu și fu însoțită în Africa de un numeros și bogat alai. În sfârșit, dădu de soție lui Erminafrid, regele turingilor, pe nepoata Amalaberga.

O certa perioadă de pace domni în Europa și în parte meritul fu al acestor relații de înrudire și al rolului de moderator asumat de Teodoric; dar era o gravă eroare a se gândi că aceasta va dura, căci erau germeni ai revoltelor în Europa împotriva cărora relațiile de rudenie nu mai contau.

Unul dintre primele motive era cel al diferenței de religie între stăpânitori și supuși, ceea ce era fatal regatelor barbare occidentale. Apoi,dorința nestăpânită de expansiune a unor popoare, ce făcea zadarnic orice gând de pace și, în sfârșit, nevoia unor alte popoare de a’și asigura propriile granițe, ce nu putea găsi altă cale decât războiul.

De aceasta nevoie era preocupat însuși Teodoric, al cărui regat, în partea dinspre Dunăre, era expus încontinuu invaziilor barbare, și tocmai din această nevoie izbucni războiul de la Sirmia.

Realitatea doborî idealul de pace exact prin cel ce’și făcuse un scop din acesta în politica sa.

După venirea ostrogoților în Italia, Panonia fu ocupată de lepizi, sub regele Traseric, aceștia reprezentând o continuă amenințare pentru domeniile lui Teodoric. Deși aparținea, încă din timpul lui Valentinian al III-lea, imperiului din orient, Teodoric în anul 503 hotărî să alunge lepizii din Panonia și să anexeze această provincie regatului său. În 504 trimise în Panonia o armată sub conducerea generalului Pitzia ,ce ocupă Sirmia și eliberând provincia de lepizi se apucă să o fortifice.

Ocuparea Panoniei era o violare a tratatelor cu Constantinopolul și avu ca efect ruperea raporturilor dintre curtea de la Ravenna și cea bizantină. Războiul nu întârzie a fi declarat. Munde, un conducător barbar ce se afla în favorurile lui Teodoric, în fruntea unei hoarde de heruli, huni și goți, intră în Moesia.

Anastasie trimise împotriva lui o armată de zece mii de bulgari comandați de un magister militum, Sabinian. În ajutorul lui Munde se duse Pitzia cu două mii de fanți și cinci sute de călăreți și într’o sângeroasă bătălie ce avu loc la Horrea Margi, pe Morava, Sabinian fu bătut și constrâns să se salveze fugind.

În timp ce acestea aveau loc în Iliria, zvon de război se auzea dincolo de Alpi, încă de la sfârșitul lui 503; alemanii încălecați de franci amenințau a se revărsa în Italia. Teodoric pară amenințarea în 504, acordând protecție alemanilor și dându’le un sediu în teritoriul din Noricum. Acest fapt nu putea să’i placă lui Clodoveu, care pare că se plânse cumnatului. Totuși relațiile dintre franci și ostrogoți nu fură rupte, în schimb motive mult mai grave, câțiva ani mai târziu, trebuie să fi dus la izbucnirea războiului între Teodoric și Clodoveu.

Diferența de religie constituia o prăpastie de netrecut între catolicii galo-romani supuși ai vizigoților și dominatorii lor arieni. Speranțele primilor erau puse în francii catolici și intoleranța clerului găsea ecou cu siguranță în sufletul lui Clodoveu, care visa să fie stăpân peste toată Galia.

Sufla, fără dubiu, în foc curtea de la Constantinopol, care fiind în puternică opoziție cu Teodoric, avea tot interesul să creeze neînțelegeri între arienii din occident și, deci, ostrogoților, împingând pe Clodoveu împotriva vizigoților.

Momentul era foarte delicat; echilibrul la care atât ținea Teodoric stătea să se rupă. Făcu o tentativă de a’i reconcilia pe cei doi, discutând cu ei, apoi încercă de a reuni într’o ligă pe regii herulilor, turingilor, varnilor și burgunzilor spre a frâna ardoarea lui Clodoveu,sau,dacă acesta insista în a dori războiul să’i pună împotrivă o confederație. Dar totul fu in zadar. Alianța propusă de el nu se făcu, iar Sigismund, regele burgunzilor, trecu de partea francilor.

Temutul război începu în 507.

La Vouglè, într’o sângeroasă bătălie, Clodoveu îl învinse pe Alaric al II-lea, ce își pierdu și viața în această luptă, iar moartea sa avu consecințe mai grave decât chiar înfrângerea. În urma lui rămânea un fiu de vârstă fragedă, Amalaric, și un bastard, de vârstă majoră, Gesalic. Ultimul reuși să urce pe tron, dar nu salvă situația regatului vizigot. După victoria de la Vouglè, Clodoveu invadă Aquitania și ocupă Tolosa, apoi se împinse în Gasconia și dădu însărcinare fiului și aliaților burgunzi să ocupe teritoriile orientale ale Galiei.

Aielate (Arles) fu asediată de burgunzi și franci. Nemaiconsiderând necesară prezența sa în teatrul de operațiuni, Clodoveu se îndreptă spre Paris. La Tours îl întâmpinară mesageri ai împăratului Anastasie, care, în numele stăpânului lor, îi conferiră consulatul onorific. Nu știm dacă prin mijlocirea papei, cum unii au gândit, au fost trimise de la curtea bizantină însemnele de consul lui Clodoveu, cum nu se știe dacă între acesta și împărat a fost vreo înțelegere.

Ravenna, Sant’Apollinare Nuovo, Portul (începutul sec. VI)

Se poate totuși presupune că da, dată fiind incursiunea navală operată de bizantini în 508 pe coastele sudice ale Italiei. Incursiunea fu respinsă, dar își atinse scopul propus de Anastasie, de a’l împiedica pe Teodoric de a trimite sprijin în ajutorul vizigoților. Acest impediment fu însă de scurtă durată, căci nu o incursiune, ci doar o mare expediție putea să rețină armata ostrogotă în Italia.

Anastasie sau nu voi sau nu reuși s’o facă, iar Teodoric, luate măsurile necesare pentru apărarea coastelor, reuși în schimb la începutul verii lui 508 să’și cheme la ordine soldații și să înceapă pregătirile pentru o expediție în Galia.

O primă armată, în același an 508, comandată de contele Tuluin, trecu în Galia și ocupă teritoriul ce de la Duranza se întinde până la Marsilia. Mai târziu,o a doua armată mai numeroasă decât prima, prin pasul Susa, trecu în Provența. Era comandată de contele Ibba. Acesta rămase cu o parte din armata în Provența, iar cealaltă parte o încredință lui Mammo, căruia îi dădu sarcina să ocupe teritoriul de la nord de Duranza.

Îndeplinite aceste operațiuni, cele două armate se reuniră la Avignon și mărșăluiră spre Arles, sub zidurile căruia se dădu o mare bătălie ce sfârși cu victoria ostrogoților (509). După Iordanes, francii și burgunzii ce pieiră fură treizeci de mii în această zi ce decise soarta războiului. Un acord se concretizează cu francii, care abandonaseră teritoriile ocupate ale vizigoților, mai puțin teritoriul dintre Loire și Garrona.

Arcul lui Costantin

Lui Teodoric nu’i rămânea decât să lupte cu Gesalic pentru a’l pune pe tron pe nepotul Amalaric. Ibba fu însărcinat să ducă la bun sfârșit acest război. După ce ocupă Narbonese, generalul a trecut în Spania și la Barcelona îl învinse pe Gesalic, care a fugit în Cartagina, la curtea regelui vandal Trazimund. După doi ani, în 511, își încearcă din nou norocul și se prezentă dinaintea Barcelonei, dar va fi înfrânt și ucis.

În același an muri Clodoveu și regatul său fu împărțit între cei patru fii: Teoderic, Clodomir, Childebert și Clotariu.

Intervenția ostrogoților salvase de la ruină regatul vizigot. După terminarea războiului, Teodoric ținu pentru sine Provența ,pe care Odoacru o lăsase vizigoților, și le desemnă un episcop și un prefect al pretoriului; pentru celelalte teritorii ale vizigoților își asumă guvernarea în numele nepotului Amalaric. Dar guvernarea sa fu mai mult cu numele decât efectivă. Adevăratul suveran fu Teudis, trimis în Spania ca locotenent al regelui, devenind adevăratul stăpân și în 536, murind Amalaric, fu încoronat rege al vizigoților.

Războiul ostrogoților împotriva francilor dezechilibrase Europa occidentală, dar totul fu în beneficiul lui Teodoric. Politica sa pacifistă, bazată pe rudenie falimentase.

Cu toate acestea războiul îi aduse extinderea teritoriului și un prestigiu cu mult mai mare decât i l’ar fi conferit constrângerile dinastice. Părea că Imperiul Roman de Apus reînvie într’un Imperiu Getic. Dar puterea domniei nu derivă din forța poporului, ci din autoritatea personală a regelui.

Una dintre marile preocupări ale lui Teodoric era și asigurarea succesiunii, el neavând urmași de sex masculin. Dorind cu orice preț să’și asigure un moștenitor, aduse din Spania pe Eutaric, din stirpea amalilor și în 515 îi dădu de soție pe fiica sa, Amalasunta.

Găsit moștenitorul era necesară pentru acesta recunoașterea din partea curții bizantine, recunoaștere pe care cu toate eforturile depuse nu reuși s’o obțină de la Anastasie, ci doar de la Iustinian I, urcat pe tron în 518, și care în anul următor îi conferi lui Eutaric însemnele consulatului, trimițând pe reprezentantul său la Roma și Ravena pentru sărbătorile ce se celebrară.

Prețul acelei recunoașteri nu fu mic. Pentru a o obține se făcea mediator al păcii dintre biserica romană și curtea bizantină, schimbând calea politicii religioase pe care o urmase până în acel moment și care fusese stâlpul politicii sale interne. Din politica religioasă a lui Teodoric, ce fu într’un prim timp pentru el o mare forță și un element important de guvernare, schimbând calea deveni nu cea din urmă cauză a destrămarii regatului ostrogot.

Teodoric era arian, la fel ca restul poporului său, iar politica sa religioasă avu la baza respectul și toleranța altor culte. Vorbindu’le evreilor le spuse:

”Nimănui nu’i putem impune religia pentru că nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale.”

Avu raporturi cordiale cu papii și episcopii, nu se amestecă în treburile lor, îi favoriză și’i acceptă ca mediatori, până ce putu să o facă.

Când, dupa moartea papei Festiu, romanii se divizară în două fracțiuni, una de partea lui Simac, cealaltă de partea lui Lorenzo, Teodoric fu solicitat să facă arbitrajul, însă acesta declară că trebuia recunoscut acela ce a fost ales primul și care avea un număr mai mare de voturi. Chiar fără să vrea, Teodoric făcu să triumfe, cu această decizie, politica sa religioasă, adversară Constantinopolului. Dupa alegerea lui Simac ca papă, în 498, anul următor acesta stabiili reguli clare pentru următoarele alegeri ale papilor, iar Teodoric jucă un rol important în ce privește reconcilierea bisericii de la Roma și cea de la Constantinopol, în cele din urmă această reconciliere întorcându’se tocmai împotriva sa.

Teodoric făcu tot ce era omenește posibil spre a păstra armonia între cele două popoare, roman și ostrogot. Dar această armonie fu doar aparentă, în ciuda tuturor eforturilor sale și concesiilor făcute poporului roman. Toate nemulțumirile, în special cele religioase, făceau pe romani să’i privească pe bizantini ca pe speranța eliberării de barbari.

Și în timp ce Italia se orienta spre Imperiul Bizantin,o serie de decese îl lovi pe Teodoric. În 522 muri Eutaric, ce lăsă un fiu de cinci ani, pe Atalaric. În același an, prin instigările celei de’a doua soții, Sigismund, regele burgunzilor își asasină fiul Sigeric avut cu fiica lui Teodoric, Ostrogota. Acestui asasinat îi urmă din partea succesorilor lui Clodoveu, aliați ai regelui ostrogot, invazia regatului burgund, al cărui rege fu făcut prizonier și ucis.

În 523 Teodoric trimitea în Borgogna pe contele Tuluin cu o armată ce, înstăpânindu’se de teritoriul de la nord de Durazza, cu orașele Charpentras, Orange și Vaison, începu tratativele cu regele Godemar, succesorul lui Sigismund.

În același an în care ostrogoții își lărgeau domeniile în dauna burgunzilor, murea în Africa Trasimund, căruia îi urmă Ilderic, favorabil catolicismului.

Amalafrida, sora lui Teodoric și văduva regelui vandal, fu constrânsă să se refugieze între mauri, dar fu apoi prinsă și ucisă.

Toate aceste evenimente îndurerară mult inima bătrânului rege get, care’și vedea astfel destrămată toată politica sa de înrudiri. Moartea lui Eutaric îl făcu din nou să se preocupe de problema succesiunii; războiul cu burgunzii slăbi regatul și revelă în franci dorința de a’și extinde domeniile; avântul lui Ilderic pe tronul vandal îl lăsă fără un aliat la sud, procurând însă unul bizantinilor. Își dădu seama că visul său de treizeci de ani începea să se destrame, ceea ce’l făcu să devină iritabil și suspicios. Nu mai era omul generos de altădată,iar instinctele de barbar renăscură în el,uneori urmate chiar de cruzime.

Câțiva ani mai înainte, probabil în 520, fiind el la Verona, începură grave dezordini la Ravena,cauzate de ura dintre evrei și catolici;cei din urmă incendiaseră sinagogile evreilor din oraș. Teodoric ordonă ca responsabilii să reconstruiască pe banii lor edificiile și cei ce nu puteau plăti să fie biciuiți în mod public. În plus interzise romanilor să poarte arme.

În 523, unul dintre acei romani implicați în incidentul cu evreii, Ciprian,ce intrase în serviciul regelui, iar pentru a se arăta de încredere îi învăță pe fiii săi limba geților și’i edifică în uzul armelor acestora,având la curtea regelui funcția de referent, interceptând niște scrisori, îl acuză pe patriciul Albiniu, președintele senatului, că s’ar fi pus de acord cu împăratul Iustinian spre a porni război împotriva regelui. În apărarea lui Albiniu veni ilustrul om al acelor timpuri, Severin Boethius. Acesta se bucura de stima și prietenia lui Teodoric.

În 510 fusese consulul regelui, în 522 fii săi fură numiți și ei consuli.Boethius, nechemat, veni la Verona și susținu in fața regelui inocența lui Albiniu. În ardoarea apărarii, proferă cuvinte ce aveau să’l piarda, zicând că sentimentele lui Albiniu sunt aceleași cu ale sale și ale tuturor celor din senat și că dacă Albiniu este vinovat, atunci el și tot senatul sunt vinovați.În fața lui Boethius fu adus Ciprian, care’și menținu acuzațiile.

Teodoric ordonă arestarea lui Albiniu și Boethius. Despre soarta primului dintre ei nu se știe nimic sigur,dar nu se crede a fi scăpat de pedeapsa capitală. Boethius fu judecat de către senat, care, temându’se a nu se compromite, fără să’l interogheze îl condamnă la moarte. A fost executat în 524 probabil la Pavia.

În același an în care Albiniu și Boethius au fost arestați,împăratul Iustinian publică un edict împotriva ereticilor,primii între aceștia fiind manicheii. Era o consecință a înțelegerii dintre Roma și Constantinopol și era încă, deși în edict biserica ariană nu era menționată,un îndepărtat anunț de război împotriva arianului Teodoric. Că așa este o probează faptul că, după câțiva ani, persecuția va fi extinsă asupra tuturor ereticilor, așadar și a geților, mulți dintre ei fiind constrânși să abjure și să consemneze bisericile catolicilor.

Regele ostrogot nu putea să nu se intereseze de soarta celor de aceeași religie cu el și suspectând că persecuția religioasă doar preceda trimiterea unei armate bizantine în Italia,încercă să cedeze de o parte și să evite de alta, trimițând o solie la împărat.

Șeful acestei solii fu desemnat papa Ioan I,ce în 523 îi urmă lui Ormisda, impunându’i să’i ceară lui Iustinian să restituie bisericile, să revoce edictul de persecuție și să dispună reîntoarcerea la credință a arienilor ce fuseseră constrânși să abjure.

Arianismul a fost o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut). Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l’a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s’a mai menținut ca practică religioasă o perioadă.

În 525, împreună cu cinci episcopi și patru senatori, papa Ioan plecă din Ravenna. La Constantinopol papa avusese o primire triumfală. Ioan I rămăsese la Constantinopol șase luni. Rezultatul soliei pare să fi fost favorabil cererilor lui Teodoric, cu excepția reîntoarcerii la credință a arienilor constrânși să abjure.

Regele get suspectă că ceva nu e în regulă dată fiind primirea făcută la Constantinopol papei, așa încât după întoarcerea acestuia la Ravenna îl arestă și în 18 mai 526 acesta muri.

Moartea papei agravă situația lui Teodoric față de romani și de Constantinopol. Pe romani încercă să’i îmbuneze indicând ca succesor al papei un susținător al partidului getic ce fu ales apoi sub numele de Felice al III-lea. Se temea însă de bizantini, care aliați cu vandalii, amenințau cu războiul.

Pericolul major era dinspre mare, de aceea regele ordonă să fie adusă în portul din Ravena o flotă de o mie de nave, însă pregătirile nu se terminaseră încă atunci când, în vârstă de șaptezeci de ani, la 30 august 526, Teodoric moare.

Monograma lui Teodoric

Simțindu’și moartea aproape, Teodoric chemă personajele cele mai proeminente dintre geți și în prezența lor desemnă ca succesor pe nepotul de zece ani, Atalaric, recomandând acestora de a respecta poporul roman, senatul și să’și țină prieten pe împărat.

Cu aceste ultime dorințe punea în discuție toată politica sa.

Dar, după moartea sa numele său a fost șters din toate bisericile și de pe toate monumentele: Teodoric fusese înfierat cu ”damnatio memoriae”.

Un singur lucru nu au reușit, să’l șteargă din memoria noastră. Iar de pe monumente au uitat să șteargă ceva: monograma lui Teodoric, astfel încât minciuna că acele monumente sau biserici ar fi fost construite de unii sau alții dintre următorii suverani sau de nu știu care papă a ieșit la iveală, căci minciuna are întotdeauna picioare scurte.

Comorile Ravennei: mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i’a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală: centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare.

Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi’a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat tesere speciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într’o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură.

Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

În Ravenna pot fi vizitate azi cinci obiective majore: Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile și Battistero Neoniano

Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese.

Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios.

Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s’a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul azi).

Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii

Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al geților de vest (vizigoţilor) şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant; şi arată iubirea care i’a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într’un sicriu de argint şi depus într’un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. În acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Pe boltă, un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic; se bănuieşte doar că Galla Placidia i’ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Battistero degli Ortodossi (sau Neoniano)

Este cel mai vechi monument, înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într’o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor.

Cappella di S. Andrea (sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, are o celebră şi senzaţională boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări…

Basilica di S. Apollinare Nuovo

A fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui; Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi cu cușme getice.

Ravenna: oraşul care l’a primit pe Dante

Ravenna este renumită și pentru Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s’a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s’au străduit să’i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i’au făcut un mormânt somptuos. Ravenna n’a cedat, pentru că, orice s’ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l’a primit şi nu în cel care l’a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s’au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să’l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i’a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.

Sfârșitul domniei lui Teodoric cel Mare

Spre sfârşitul domniei lui, Teodoric devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi’au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într’adevăr, într’un tiran…

Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l’a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte; la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi.

S’au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Bibliografie:

– H. Wolfram – Storia dei goti – 1985

– Marc Pevèn – articol din ”I viaggiatori ignoranti” – 2015

– C.Maccabruni – Pavia: La tradizione dell’antico nella città medievale, 1991

– P. Heather – L’impero ed i barbari, 2010

– Epistolae Theodericianae variae, editura T. Mommsen in Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berolini 1984

– Le libre Pontificalis a cura di L. Ducesne, I, Paris, 1955

– Cassiodor, Variae, II, VII, IX

Traduceri: Ana Maria Moraru

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PELASGA CARPATO-DUNĂREANA SE AFLĂ LA BAZA LIMBII ROMÂNE

Lucrarea noastră îşi propune, folosind cele mai recente cercetări şi avansând noi opinii, să analizeze fenomenul aşa-zisei ”romanizări” a populaţiei autohtone getice (inclusiv cele ocupate dacice) şi a ”latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului limbii noastre, a statutului ei în cadrul familiei limbilor ”romanice” şi, în special, a relaţiei ei cu limba latină.

1. Geneza limbii unui popor nu se poate produce în afara procesului etnogenezei acelui popor. Procesul formării limbii române este o componentă fundamentală a etnogenezei poporului nostru. După lingvistica oficială, limba română s’a format în cadrul procesului de romanizare a dacilor. Romanizarea, însemnând ”a introduce civilizaţia romană” (DEX [1]), implică patru aspecte principale: asimilarea de către populaţia cucerită a culturii materiale şi a celei spirituale (obiceiuri, credinţe etc.) a romanilor, a caracterului lor, precum şi însuşirea limbii acestora.
Problema romanizării ridică mai multe probleme. Să observăm, pentru început, că o serie de lingvişti contestă, însă, procesul.

Deşi între cele patru componente enunţate ale procesului există, evident, intercondiţionări, ne vom opri cu precădere asupra aspectelor de ordin lingvistic, făcând, atunci când e cazul, legăturile necesare.

1.1. Pentru început, facem observaţia că izvoarele istorice şi cercetările recente stabilesc sorgintea pelasgo-getică a italicilor.

”Popoarele italice, precizează M. Vinereanu [2] sunt, de fapt, de origine traco-iliră”, căci strămoşii italicilor au venit în mai multe valuri dinspre Balcani (siculii), de pe cursul mijlociu (latino-faliscii pe la 1.500 î. Hr.) şi superior (osco-umbrii pe la 1.300 î.Hr.) al Dunării, zone locuite atunci de geții din regiunile traco-ilire. Este știut că toate triburile din provinciile Tracia și Ilyria erau pelasgo-geți.

1.2. Se cuvine să notăm, ab initio, trei precizări privind romanizarea strămoşilor noştri geți, pe care romanii i’au numit și daci. Mai întâi, timpul de realizare a unui asemenea amplu şi complex proces prin contact direct a fost la noi foarte scurt, de 165 de ani (106 – 271 d. H.), în comparaţie cu perioada de dominaţie romană a altor popoare (evreii – 325 de ani, britanii – 400 de ani, egiptenii – 676 de ani, maltezii – 1.088 de ani ş.a.), care, totuşi, nu şi’au însuşit limba latină, limba învingătorilor. În al doilea rând, teritoriul cucerit reprezenta doar o mică parte din spaţiul getic, spațiul dacic era în special în Banat, Ardeal, și Oltenia.

Privind vehicularea de către unii ”specialişti” a unor clişee care au indus în eroare generaţii de români (”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”), cercetătoarea Iulia Brânză Mihăileanu face o apreciere tranşantă:

”Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii. Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci. Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul.” [3]

Napoleon Săvescu afirmase:

”Legiunile armatei romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei, 14%”[4]. Cunoscută fiind unitatea limbii noastre din vechime până în prezent, se pune problema ”Cum au învăţat latina locuitorii din teritoriile libere (Dion Casiu, cronicar al vremii, le numeşte ”Dacia nesupusă”), reprezentând cca. 86% din suprafaţă?”

Revista Historia ne livrează, în articolul Romanizarea de Iancu Moţu (Historia.ro), povestea ”romanizării la distanţă” şi prin intermediari. Explicaţia dată de autor este că în diferite zone se aflau deja diferite grupuri de coloni, care ar fi răspândit latina în rândul autohtonilor. Aserţiune puţin probabilă din mai multe motive. Problema cheie este dacă aceşti coloni ştiau latina, limba centrală, căci, dacă existau, nu puteau fi decât întâmplător şi într”un număr foarte mic din Latium. Prin tradiţie, se susţine că aceşti coloni vorbeau latina populară. Nu ni se spune nimic, însă, ce este această latină populară (dar, mai ales, de unde provine, cine sunt vorbitorii ei originari şi dacă are vreo legătură cu spaţiul getic), pe care o ştiau aceşti coloni? Este evident că localnicii, în principiu, nu intrau în relaţii cu grupurile de colonişti decât rareori, căci îi considerau străini sau tot cotropitori. Posibilitatea răspândirii limbii latine de către aceştia în mod practic e pură ficţiune.

În al treilea rând, cine erau cuceritorii? Erau ei vorbitori de limbă latină? Din nou Historia exagerează importanţa armatei romane staţionare în Dacia, care, conform informaţiilor din epocă, reprezenta un număr relativ mic de ostaşi (5-6 legiuni – cca. 30.000 de oameni), în comparaţie cu apoximativ două milioane de autohtoni, adică de cca. de 60 ori mai mulţi, şi, pe de altă parte, armata trăia, de fapt, într’un perimetru restrâns şi închis, în castre; a administraţiei (care avea contacte nepermanente şi nu cu întreaga populaţie, ci, cel mult, cu şeful sau capul familiei ori al satului, restul membrilor – femei, copii, bătrâni – rămânând în afara acestui contact direct); a creştinismului (care se manifestă încet şi târziu); a urbanizării rapide a zonei (când se ştie că modul de viaţă a dacilor era cel rustic datorită practicării agriculturii şi creşterii animalelor, dacă nu se retrăseseră în locuri ferite, în munţii împăduriţi; iar termenul de târg, care, după Eugen Lozovan, este preroman, dacă nu chiar pre-indo-european [5], ridică mari semne de întrebare privind valabilitatea tezei); a veteranilor, care şi ei, mai degrabă, pentru a se integra cât mai repede în comunitatea unde voiau să rămână, foloseau vorbirea localnicilor; a coloniştilor aduşi după cucerire, care proveneau, însă, potrivit documentelor vremii, ”ex toto orbe romano”, unde se foloseau limbi diferite de cea din Latium şi chiar din Italia.

În Traian – împărat al Romei, D. Tudor afirmă:

”În ajunul luptelor cu Decebal, Traian a făcut însemnate recrutări spre a completa efectivele de război ale armatei. Toţi recruţii erau chemaţi numai din provincii, deoarece Italia avea o populaţie rurală foarte rară.”[6]

Mai mult, Valentin Roman susţine [7] că din Historia Augusta aflăm că Traian interzisese colonizarea Daciei cu locuitori din Roma şi Latium, datorită depopulării acestor zone centrale[8]. V. Roman aduce şi o altă perspectivă în discuţie:

”Unii istorici români, precum Nicolae Iorga, vorbesc despre faptul că mare parte dintre coloniştii stabiliţi în Dacia au fost aduși aici din zone vecine ale noii provincii, respectiv din Moesia, Pannonia, Iliria, Dalmatia etc, zone care, la acea vreme, erau locuite tot de neamuri…TRACE. Concluzia care se trage de aici este aceea că populaţia autohtonă dacă era înrudită cu mare parte din coloniştii veniţi în Dacia, că vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi religie, fiind cu toţii aparţinători ai marelui neam al tracilor.” [9]

Adept al latinizării, Iorga constată că în Dacia au fost aduşi colonişti geți din Tracia şi Illyria, care deși erau colonii romane, populația majoritară a rămas getică, ceea ce este un puternic argument pentru non-latinizare, cu atât mai mult semnificativ cu cât vine tocmai de la un latinist. Ca şi mai înainte, şi în această situaţie, din nou nu se poate susţine rolul coloniştilor în procesul de romanizare, căci ei nu erau latini din punct de vedere etnic, chiar dacă erau cetăţeni romani. Cercetarea istorică a stabilit de mult timp că sintagma ”cetăţean roman” desemnează un concept administrativ şi nu unul etnic.

Celebrul lingvist C. Tagliavini afirma în 1982:

”noţiunea de romanitate a fost o noţiune esenţial politică, iar romanii nu şi’au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor supuse şi nu au încercat nicicând să îşi impună limba lor” [10].

În ce priveşte nonviolenţa de care vorbeşte Tagliavini, diverse surse din epocă ”vorbesc” mai degrabă de o situaţie de genocid, căci, din cele două milioane de geți, aproximativ 500.000 au fost ucişi sau vânduţi sclavi.

În ”Dacii”, Hadrian Daicoviciu susţine eronat şi fără dovezi asimilarea culturii romane de către populaţia autohtonă: „

”După ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane şi, în cele din urmă, limba latină.”[11]

Mai întâi, să observăm că fenomenul este tratat reducţionist şi, în bună măsură, prin generalizări şi extrapolări simpliste. Să precizăm că majoritatea lingviştilor consideră că la începutul sec. al VII-lea limba română era, în linii generale, formată, dar latina ca limbă de cultură (”ca limbă a unei culturi superioare”, potrivit lui Daicoviciu) la noi nu va fi folosită decât foarte târziu, prin sec. XVII-XVIII, şi doar în Transilvania, datorită Şcolii Ardelene.

Demonstrarea unui fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale (ceramică, podoabe) şi romanizarea prin transhumanţă pentru Moldova, Transnistria şi Bucovina, cum apreciază total în afara realităţii Alexandru Vulpe (”Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă”[12]) sau prin autoromanizare, datorită ”puterii limbii latine” căci e ”limba unei culturi superioare” (teza lui H. Daicoviciu [13]), situaţie însă contestabilă pentru limba română [14], sunt catalogate, pe bună dreptate, de către Iulia Brânză Mihăileanu, în analitica şi pertinenta lucrare ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?”, drept jonglerii cu pretins aer ,”ştiinţific” [15].

O lucrare complexă, cu o serioasă bază documentară adusă la zi, cu o cercetare care implică limbile romanice, accentul căzînd pe limbile iberice, este ”No venimos del latin” (2013), publicată în 2016 şi în rumînă, unde Carme Jimenes Huertas, o specialistă în lingvistică din Spania, face o analiză, erudită şi convingătoare pe compartimente, a limbilor romanice, concluzia concretizîndu’se în teza-titlu. În ce priveşte latinizarea limbii geților, Carme J. Huertas afirmă:

”Vedem deci că, în cazul rumînei, nu apar factorii unei latinizări intense: latina nu a fost o limbă de cultură, pentru că România aparţinea Bisericii Ortodoxe. Ca urmare, faptul că în Rumînia se vorbeşte o limbă romanică pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă converge cu romanicile occidentale, limbi cu care nu s’a aflat în contact în ultimii două mii de ani, ne trimite la o limbă mamă comună, mult mai veche.” [16]

Trebuie să acceptăm, însă, că există prezenţe materiale romane, în special arheologice – drumuri, castre, edificii (construite, în primul rînd, pentru a gestiona şi transporta bogăţiile jefuite din Geția şi alte zone) ori vestitele terme – şi numismatice, care au fost realizate pentru cuceritori şi au fost folosite de cuceritori (nu cred că şi’i imaginează cineva pe geți folosind, cu excepţia drumurilor desigur, spre exemplu, termele romane).

Pe toate le considerăm aspecte importante de viaţă, dar aspecte de tip exterior ale existenţei (şi cu o valoare limitată de folosinţă ca frecvenţă şi cuprindere pentru masa populaţiei getice), pe când elementele generale, fundamentale, structurale şi de esenţă ale vieţuirii, păstrate până astăzi, la nivelul portului (moştenit evident de la geți – căciula, cămeşoiul, iţarii, opincile, ia, catrinţa [17]), al culturii spirituale (obiceiuri, credinţe, tradiţii etc.), al creaţiei literare folclorice – Doinele, Mioriţa – ori coregrafice, precum Căluşarii, sînt anterioare cuceririi romane, adică îunt getice şi chiar mai vechi. Cercetătorul Gligor Haşa consideră că vechile obiceiuri ne vin pînă în contemporaneitate, fără echivoc, din substrat [18], referindu’se, evident, la geți.

Să adăugăm la aceste aspecte concrete şi unul de natură psihologică, cu mare impact asupra colectivităţii umane: sentimentul de ură şi respingere faţă de cuceritori nutrit de cei învinşi, sentiment care se păstrează generaţii întregi. Vezi resentimentele perpetuate la nivelul conştientului nostru colectiv faţă, spre exemplu, de năvălitorii turci, tătari şi alţii, chiar până în timpuri apropiate. Atunci de la cine, când şi cum au învăţat dacii cuceriţi şi, mai ales, cei liberi limba cuceritorilor romani, limba latină?

Orice om cu o gândire logică, având în vedere atât de multe şi capitale aspecte potrivnice, va concluziona că romanizarea, ca proces general la noi, a fost o imposibilitate.

Analizînd dintr’o perspectivă mai largă specificul culturii noastre, cercetătorul Ion Ghinoiu face o observaţie importantă pentru tema în discuţie: „

”Cultura noastră populară nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizaţie genetic legată de continent, de uscat, de spaţiul continental şi de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni şi greco-romani, care au civilizaţii maritime. Lucrurile sunt foarte clare: toată cultura populară românească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană” [19].

Afirmaţia este categorică.

Istoricul G.D. Iscru arată că urmările directe (ca şi scopul, de altfel) ale aşa-zisei romanizări au fost jefuirea Daciei de bogăţii pentru a ieşi din criza în care se afla Imperiul, precum şi ”distrugerea centrului cultic şi politic al Daciei.”[20] Caracterul de jaf şi distrugător al cuceririlor romane a creat în mentalul colectiv al geţilor o atitudine de respingere a dominaţiei şi influenţei romane.

Arheologul Vasile Boroneanţ, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, recurge la argumentul tradiţiei orale, la opinia maselor, care era cu totul alta decât cea oficială, fapt, dacă nu determinant, cel puţin sugestiv:

”Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau că cutare movilă sau val de pământ sau cetate e de pe vremea dacilor” [21].

Aşadar, tradiţia orală nu pomeneşte de romani, iar opina colectivă populară îi alungă din memorie şi, prin aceasta, de fapt, le neagă influenţa. Fapt mai mult decât semnificativ. Romanizarea este un construct teoretic, artificial, lansat de cuceritori iar oficialităţile naţionale au fost păcălite şi l’au adoptat de’a lungul timpului vinovat-interesate.

Iulia Brânză Mihăileanu consideră că romanizarea a fost ”o invenţie politică”, iniţiată acum mai bine de 1000 de ani, în biroul papal de la Vatican de către Papa Inocenţiu al III-lea, care îi cerea la sfârşitul secolului al XII-lea getului Ioniţă cel Frumos, conducătorul Ţaratului vlaho-bulgar, ”să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică”, urmărindu’se, de fapt, convertirea acestora la catolicism. Răspunsul a fost negativ. Acţiunea este reluată în secolul al XV-lea de Papa Pius al II-lea [22], urmărindu’se acelaşi ţel al catolicizării românilor.

Contestând, de fapt, romanizarea, cercetătorul Mihai Floarea readuce, într’un nou context, o teză de luat în considerare:

”În ceea ce priveşte romanizarea din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinând de „miracolul românesc”), am socoti’o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi ”roiseră”, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică…” [23]

Dacă procesul istoric al ”roirilor” este o realitate şi dacă putem accepta, dintr’o anumită perspectivă, fenomenul (genetico-lingvistic) numit (care necesită şi el o analiză mai amplă), trebuie pusă în discuţie, însă, terminologia folosită, care sugerează, totuşi, primatul limbii latine, termen care a creat şi continuă să creeze grave confuzii. Vom reveni asupra subiectului.

1.3. Din punct de vedere al limbii, se ridică o problemă majoră: există o evidentă asemănare între limba română şi limba latină, între limba română şi ”limbile surori”, limbile romanice: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provensala, sarda, catalana ş.a., fapt ce a stat la baza argumentării provenienţei românei şi a celorlalte nouă limbi romanice din limba latină.

Lingviştii noştri oficiali au analizat principalele compartimente ale limbii române şi au ajuns la concluzii ce par de necontestat: majoritatea elementelor din cele patru niveluri ale limbii române sunt de origine latină. Este clasică statistica pe origini a cuvintelor din vocabularul fundamental (cca. 1500 de cuvinte), care cuprinde lexicul ”cel mai funcţional”, făcută de Al. Graur în 1954 (Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române), incluzând 1419 cuvinte, din care 58,21% latineşti, 21,49% slave şi restul de 20,30% [24] de diferite origini, lucrarea nefiind, de fapt, relevantă pentru că se bazează pe etimologiile (dovedite, în marea lor majoritate, a fi eronate) stabilite de latinişti, şi reluată, cu aceleaşi greşeli de fond, de Dimitrie Macrea prin analiza cuvintelor aparţinând vocabularului uzual din Dicţionarul limbii române moderne (apărut în 1958), unde aproximativ 62% sunt termeni latineşti şi romanici, 14% de origine slavă şi 24% de diverse origini [25]. Ca urmare a acestui mod de lucru şi cu aceste etimologii, ponderea cuvintelor de provenienţă (directă şi indirectă) latinească este covârşitoare: 58– 62%.

De reţinut că B.P. Hașdeu a identificat pentru prima dată la noi, prin geniala comparaţie cu limba albaneză, cca. 100 de cuvinte din substratul dacic (abur, barză, brad, mazăre, viezure etc.).

Morfologia [26] este şi ea, în aceeaşi viziune oficială, aproape în totalitate latinească: substantivul are trei genuri ca în latină, pronumele este în totalitate de origine latină, numeralul (cu excepţia lui ”100”, care ar proveni din slavul ”săto”, M. Vinereanu stabilind, însă, că aceasta este o etimologie greşită [27]), este şi el latinesc, verbul are, ca în latină, cele patru conjugări:

I: -a, -are: a lăuda, lăudare (laudo, laudare);

a II-a: -ea, -ere: a avea, avere (habeo, habēre);

a III-a: -e, -ĕre (e scurt): a zice, zicere (dico,dicĕre) şi a

IV-a: -i, -ire: a auzi, auzire (audio, audire), la noi existând la a IV-a şi dezvoltarea -î, -(î) âre: a coborî, coborâre.

La sintaxă, se păstrează funcţiile de subiect, predicat, atribut, complement, adăugându’se funcţia de element predicativ suplimentar (Fetiţa aleargă veselă.), diminuându’se ponderea construcţiei prin subordonare (în propoziţie şi frază) şi eliminându’se poziţia finală fixă din latină a predicatului în enunţ.

Sistemul fonologic păstrează marea majoritate a fonemelor latineşti, adăugându’se ă, â (î), j, ş, ţ, apreciindu’se că acestea provin fie din substratul getic, fie de la slavi.

Precum se constată foarte uşor, din această sumară prezentare, în viziune oficială, a nivelurilor limbii române comparativ cu limba latină, rezultă clar înrudirea dintre ele, lingviştii trăgând concluzia, greu de negat în urma evidenţierii acestor fapte lingvistice, că româna provine din latină.

Totuşi, argumentele contra sunt tot mai numeroase şi tot mai ”de substanţă”.

Revenind la aspectele principale discutate, observăm că între concluziile celor două succinte prezentări există o contradicţie flagrantă:

(1) romanizarea la noi (ar trebui să includem, desigur, şi limba, ca parte a sistemului) a fost imposibilă şi

(2) latinizarea de către ”limba mamă” a limbii geto-dace ”apare” drept o realitate de netăgăduit. Există, aşadar, o opoziţie netă. Rezolvarea acesteia nu trebuie să aibă ca bază explicaţii subiective, fanteziste, ilogice.

Există trei posibilităţi logice:

(1) ori ambele sunt adevărare, ceea ce e imposibil;

(2) ori ambele nu sunt adevărate, ceea ce iarăşi nu e posibil şi

(3) doar una e adevărată, care este şi concluzia corectă. Problema care se pune este ”care dintre ele?” şi care sunt argumentele.

Premisa de la care trebuie să pornim este realitatea etnogenezei poporului nostru şi, implicit, a genezei limbii române. Or, această realitate este chiar această clară opoziţie: imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta ”latinizare” a limbii lor. Dacă vom găsi o explicaţie raţională acestei situaţii, cel puţin ciudate, am rezolvat ”problema”.

Suntem într’o situaţie paradoxală: trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Această contradicţie (ciudată, dar interesantă) este mai mult decât semnificativă, căci ea conţine, prin caracterul ei ilogic şi imposibil, cheia adevăratei situaţii şi a corectei ei explicaţii. Clarificări absolut necesare atât pentru istoria limbii noastre, cât şi pentru lingvistica romanică.

2. Noi suntem în Europa de la începuturi; noi nu venim de undeva pe aceste locuri, cum au făcut toate, dar absolut toate, popoarele din jurul nostru, ci noi suntem aici dintotdeauna, pe teritoriul ţării aflându’se, ca dovadă, ”centrul vechii civilizaţii europene”, aşa cum au afirmat şi dovedit numeroşi savanţi români şi străini.

2.1. Marele poet şi filozof Lucian Blaga afirma cu îndreptăţită mândrie:

”Noi n’am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la Apus, nici la Soare–răsare. Noi suntem unde suntem…” [28]

Cercetând geneza poporului român, Marius Fincă, în lucrarea Cine sunt strămoşii noştri? (Pucioasa, 2012, p.109 şi 130), citează o afirmaţie semnificativă a indianistului belgian Louis de la Valle:

”Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi…strămoşii omenirii .” [29](Adică, înaintaşii noştri, ai românilor, sunt ”strămoşii omenirii”.

Că zona carpato-danubiană este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Würm, este dovedită arheologic prin descoperirea scheletului unui om de tip contemporan în Peştera cu oase din Banat, trăitor acum 42.000 de ani. Istoricul G.D. Iscru susţine ideea marii noastre vechimi, folosind perspectiva mitico-biblică, enunţând teza că străbuna îndepărtată a limbii române constituie limba primordială:

”Limba naţiunii illiro-trace-geto-dace a fost urmaşa directă a limbii arienilor / pelasgilor, poporul primordial al Europei, şi ea se regăseşte în limba română, prin excelenţă în limba română veche” şi ”limba arienilor rămaşi pe loc în Spaţiul Daciei…fiind o limbă primordială, şi organică, firească, naturală.”[30]

2.2. În ”Noi, Dacii”, dr. Napoleon Săvescu, pe baza distribuţiei Haplogrupurilor, susţine:

”Populaţia de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor R1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial demarcat pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne detaşează cu claritate şi ne proiectează, unic, în spaţiul carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna.” [31]

În alt loc, ”Pelasgii carpato-dunăreni se vor organiza mai bine administrativ, militar şi religios spre a lupta împotriva populaţiilor migratoare…Astfel, primul val de populaţie kurgan a fost absorbit, asimilat de autohtonii carpato-danubieni, care stimulaţi de migratori vor da naştere unui popor războinic, ”războinicii soarelui”, la acel început al anilor 4.400 – 3.900 î.Hr., cunoscut şi sub numele de popor dac (Dax – sfinţi, cavaleri, războinici), poporul «cel mai viteaz, cel mai cinstit şi drept din masa neamurilor pelasgice» (Herodot, Istorii)” [32].

Contribuţia studiilor de genetică are la bază argumente ştiinţifice de necontestat. Directorul Institutului de Biologie Umană din Hamburg, prof. univ. dr. Alexander Rodewald, susţine ideea unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s’a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României. [33]

2.3. Primul care vorbeşte la noi despre vechea civilizaţie europeană de pe teritoriul nostru este profesorul arheolog ieşean Teohari Antonescu în 1901 [34] iar Enciclopedia (vol. I, p. 67 şi urm.), realizată în 1922 de Universitatea din Cambridge, precizează că zona carpatică face parte din „habitatul primitiv al arienilor.” [35]

Arheologul american William Schiller, pe baza dovezilor materiale, arheologice, enunţă clar:

”Civilizaţia s’a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu’se apoi atât spre Răsărit, cât şi spre Apus acum 13.000 – 15.000 de ani” [36].

Deosebit de importantă este concluzia la care a ajuns renumita arheologă americană Marija Gimbutas (în lucrări publicate între 1963 – 73):

”România este vatra a ceea ce am numit ”vechea Europă”, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Hr, axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători din Epocile Bronzului şi Fierului. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană…” [37]

Având în vedere informaţiile despre pelasgi (arieni), ca primii locuitori de pe pământ, observaţiile de arheologie genetică ale lui Anatole A.Klyosov şi Giancarlo T. Tomezzoli [38], opiniile Michaelei Orescu despre civilizaţia atlantidică şi pacifidică, şi, mai ales, consideraţiile lui Guido Mansueli privind cele două centre de vieţuire din timpul glaciaţiunii Wurm (din Pirinei, care a dispărut inexplicabil în urmă cu 11.000 de ani, şi din Carpaţi, care s’a continuat), precum şi urmele fosile din ţara noastră, din Europa de răsărit şi de sud-est de acum cca. 40.000 de ani, avansăm, ca alternativă la teoria migraţionistă asiatică (Asia Centrală), susţinută de Klyosov şi Tomezzoli, a lui ”homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene, localizată în arealul carpato-danubiano-pontic, precum şi teza autohtoniei europene a genezei limbajului şi numim această limbă de început, vorbită de populaţia iniţială din aria Munţilor Carpaţi şi a Dunării, considerată urmaşa zeilor, luând în considerare un spaţiu sud-dunărean mai larg, pelasga carpato-dunărean-balcanică.[39]

În finalul capitolului ”Romani sau români?” din lucrarea citată, C. J. Huertas face o apreciere care susţine, cel puţin în parte, teza noastră:

”Limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona Balcanilor.” [40]

3. În această problemă complexă, trebuie avute în vedere trei sfere de relaţii ale românei:

a. relaţia limbii române cu latina,

b. legăturile dintre română şi limbile romanice şi

c. relaţiile românei cu limbile europene.

În privinţa relaţiei dintre română şi celelalte limbi romanice, discuţia este amplă, complexă, cu multiple aspecte şi, neconstituind obiectul cercetării prezente, rămâne a fi reluată altă dată. Facem menţiunea că lucrarea lingvistei C. Huertas este un text de referinţă în această problemă, iar concluziile sunt tranşante:

”Ipoteza existenţei unei limbi mame anterioare aşa-zisei romanizări devine astfel mai solidă şi mai consistentă” [41] şi ”Dovezile sunt tot mai concludente: procesul (de formare a limbilor romanice) nu trece prin latină.” [42]

3.1. Legăturile românei cu celelalte limbi europene din afara grupului numit romanic au dezvăluit aspecte neaşteptate.

Cu un secol în urmă, savantul german Johannnes Schmidt, folosind teoria valurilor, a demonstrat că toate limbile europene se trag din română.

Lingvistul suedez Ekstrom per Olaff afirmă:

”Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte limbile Europei.” [43]

Reţinem, mai întâi, aspectul categoric al afirmaţiei privind orizontul de cuprindere a influenţei: totalitatea limbilor europene. Apoi, sfera acestei influenţe: ”mare parte” a fiecărei limbi.

Cercetând istoria popoarelor nordice, Maria Crişan ajunge la concluzaia că ”strămoşii noştri au fost şi strămoşii lor, ai suedezilor, norvegienilor, danezilor, olandezilor, belgienilor, finlandezilor, lituanienilor şi a câtor altor neamuri încă”[44].

Deşi interesantă şi seducătoare, afirmaţia include confuzia nedorită între geţi şi goţi, trebuind să se facă precizarea că geții se înrudesc cu germanicii, cu slavii etc. la nivel proto-indo-european.

S’ar putea da ca exemplu suficient de grăitor existenţa în limba irlandeză a peste 1.300 de cuvinte care au corespondent în limba română, explicabile printr’o bază comună anterioară, limba pelasgo-carpato-dunăreană (cum o numim noi), în perioada ”roirilor” spre nordul Europei. În acelaşi sens, Timotei Ursu prezintă un număr important de rădăcini comune vlaho-suedeze, ca dovadă a sursei comune, limba strămoşilor noştri, pe care cercetătorul o numeşte, argumentat, danubiana. [45]

3.2. Lingvişti de renume, precum Carlo Tagliavini sau B.E. Vidos, considerau, prin 1959, româna drept ”latina balcanică”. Realizând un pas înainte în sensul unei precizări spaţiale necesare, autorii tratatului de Istorie a limbii române, apărut la Editura Academiei (1969), o numesc ”latina dunăreană” [46].

Mergând pe aceeaşi linie şi în cadrul aceloraşi limite, lingvistul D.Macrea nuanţează însă formula: ”denumirea cea mai potrivită este, după părerea noastră, latina carpato-dunăreană.” [47]

Prin suţinerea ”orbeşte” a originii latine a limbii noastre, neacceptându’se nicio opinie contrară sau de nuanţă, şi a tezei latinizării limbii dace, lingviştii noştri oficiali actuali sunt iremediabil latinizanţi. Chiar tratatul de Istoria României, (I, Bucureşti, 1960, p. 788) prezenta această poziţie oficială prin opinia acad. E. Petrovici:

”Limba română e creaţia poporului român. El a făurit’o din latina populară adoptată de strămoşii săi geto-daci de la coloniştii romani, cu care s’au amestecat, adăugându’i elemente din idiomul daco-getic, vorbit înainte de romanizare.”

Aceeaşi poziţie, fără niciun fel de amendament, nuanţare sau alternativă, o găsim, regretabil, şi în manualele de istorie pentru clasa a XI-a, pervertind, vinovat, conştiinţa identitară a zeci de generaţii de elevi.

3.3. Dacă, aşa cum am văzut, romanizarea geților a fost o imposibilitate, atunci, pe cale de consecinţă, şi latinizarea limbii lor, ca parte a sistemului, a fost tot o imposibilitate.

Deocamdată, aducem în discuţie câteva aspecte, acceptând (şi pornind de la) realitatea izbitoarei asemănări a limbii române cu latina şi cu, mai ales, celelalte limbi romanice.

Mai întâi, să observăm existenţa unor informaţii (de pildă, imaginile de pe Columna lui Traian) privind ideea că în tratativele dintre geți şi romani, pe vremea lui Decebal, nu se foloseau tălmaci. Aşadar, asemănarea dintre cele două limbi era un fapt real, recunoscut în epoca de la confluenţa celor două ere, adică în sec. I î.Hr. şi I d.Hr.

3.4. În esenţă, se pune problema primatului şi filiaţiei acestora. În această problemă, se configurează la noi două poziţii diferite.

3.4.1. Corneliu Florea [48] sintetiza clar, în 2013, una dintre ele:

”Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgară din Latium.”

Se subînţelege din afirmaţie că aceste două limbi au evoluat în paralel, pornind dintr-un trunchi comun. Principalul merit al tezei este acela că neagă tranşant prioritatea limbii latine şi, de aici, şi derivarea românei din latină.

Această poziţie este susţinută şi de Maria Pirtea:

”Romanii vorbeau ca şi dacii, ca şi tracii, ca şi ilirii şi probabil ca şi alte popoare din continentul european, aceeaşi limbă străveche”, având ”acelaşi trunchi lingvistic din care s’au despărţit.”[49]

De fapt, N. Densuşianu, încă din 1910-1912, în Dacia preistorică, [50] presupunea că limba getică şi limba latină provin din limba pelasgă.

3.4.2. O a doua teză derivă din prima, dar merge mai departe, susţinând statutul primordial, de întâietate al străbunei limbii române (al limbii române, de fapt, pentru a folosi acelaşi sistem de referinţă ca al latiniştilor) faţă de latină.

Chiar un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, Petru Maior, afirma:

”Totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii cei latineşti.” [51]

Încă din 1839, istoricul francez Felix Colson, într’o lucrare despre Principatele Moldovei şi Valahiei, susţinea că nu dacii au învăţat limba de la romani, ci, dimpotrivă, romanii au învăţat’o de la geți. [52] Constantin Daicoviciu recunoştea că geții vorbeau o limbă proto-latină. Folosind informaţii de la unii gânditori medievali – suedezii Joannes Magnus Gothus (1488-1544), Carolus Lundius (1638-1725), belgianul Bonaventura Vulcanius Brugensis (De literis et lingua Getarum sive Gothorum, 1597), cercetătoarea M. Crişan, după ce analizează o serie de cuvinte din fondul principal de cuvinte, cum sunt: casă, tată, frate, soră, plug, blid, greblă…, toate fiind la origine getă, trage o concluzie categorică:

”Substratul getic l’am găsit prezent şi în elină – prima care s’a înfruptat, şi în latină, via limba elină, a doua uneori şi direct, apoi toate limbile zis romanice şi anglo-saxone îşi au cel puţin fondul principal de cuvinte în străbuna limbă getă; dintre limbile asiatice sunt prezente frecvent persana, turca, sanscrita …” [53]

Autoarea crede că ”Mai tânăra limbă – şi anume latina (subliniem, mai tânăra, [este] fiică sau nepoată a limbii gete.” [54]

3.4.2.1. Tot atât de grăitoare ni se pare şi poziţia ”ştiinţificilor” noştri contemporani, care nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Semnificativă este poziţia adoptată de Academia Română prin vocea academicianului Marius Sala, reprezentantul oficial al Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, care afirma în 2012:

”Metoda folosită, cea comparativ istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română ar sta la baza limbilor europene.” [55]

Se exclude (regretabil) definitiv, precum se vede, orice altă ipoteză. Se pune firesc întrebarea: Oare cunoscutul academician lingvist nu cunoştea. Dicţionarul Etimologic al lui M. Vinereanu şi nu citise extinsul Argument al lucrării, tipărit din 2008, şi nici Rădăcini Nostratice în Limba Română din 2010, în care autorul, chiar pe baza metodei comparativ-istorice, demonstra sistematic, pe compartimente ale limbii, de la proto-indoeuropeană şi limbile indoeuropene până la română, caracterul prioritar al limbii getice, străbuna limbii române?

3.4.2.2. Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică generală de la Facultatea de Litere din Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iaşi, profesor dr. Constantin Frâncu, afirmă în Cuvânt înainte că M. Vinereanu:

”…pe baza metodei comparativ-istorice, reconstituie sistemul fonologic al limbii traco-dace, respectiv al limbii române şi le compară cu sistemul fonologic al altor limbi indoeuropene, ajungând la concluzia că limba română face parte din marele grup italo-celto-ilirico-tracic, care în mileniul al II-lea î.Hr. era o singură limbă, diferenţiată doar la nivel dialectal. Dialectul din centrul şi estul Europei a devenit ulterior limba iliro-traco-dacă, care ar fi fost vorbită la sfârşitul erei pre-creştine…”[56]

Vinereanu (Dicţionarul etimologic [57]) aduce în discuţie un important argument de tip lingvistic. Dacă se acceptă originea latină a limbii noastre, argumentându’se cu prezenţa în lexic a 14% elemente latineşti, atunci celelalte 86% vor determina fenomenul cunoscut în lingvistică sub numele de ”creolizare”, ceea ce ar fi dus la pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Ipoteza cade, deoarece limba română are o morfologie foarte bogată atât la substantiv, cât şi la verb.
De asemenea, în decembrie 2012, Micael Ledwith, personalitate cunoscută în lumea ştiinţifică internaţională, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, preciza într’un interviu la TV Cluj:

”Nu româna provine din latină, ci, mai degrabă, latina se trage din română.”

3.4.3. O poziţie de mijloc [58], având la bază viziunea filozofică a lui Ştefan Lupaşcu şi propunând folosirea noţiunilor de ”antestrat”, ”neostrat” şi ”terţul inclus”, aduce lingvistul Ioan D. Denciu [59]:

”Româna – singura trăsătură ce ne defineşte indubitabil identitatea – nu e nici latină, nici traco-daco-getă, ci un sistem idiomatic foarte preţios, nou şi vechi totodată, de-sine-stătător; nu mai poate fi numită neolatină – şi nu trebuie calificată neotracodacă! – pentru că similitudinile se explică altfel. Putem s’o numim în continuare romanică, dar s’o calificăm mai precis drept romanoidă, adică aducând de la nivelul indoeuropenei din Balcani (‘pelasgicei”) – prin intermediul geto-daco-moesienei – caractere asemănătoare cu ale latinei, sardei, occitanei, francezei, italienei, portughezei, spaniolei ş. cl., acestea privite mai curând ca ”surori” ale latinei decât ca ”fiice” (poate totuşi unele, spaniola de exemplu, au acest statut)”.

Ipoteza pentru filiaţia lingvistică este serioasă şi acceptabilă. De discutat este termenul romanoidă, care trimite, totuşi, prin radical, la domeniul latinitate (cu care nu suntem de acord), iar sufixoidul -oid (ă) include o conotaţie negativă, peiorativă, care ar trebui luată în considerare pentru denumire.

4.Ceea ce ne interesează pe noi, în mod prioritar şi esenţial, este mult discutata relaţie dintre română şi latină.
4.1. Să observăm, mai întâi, că, în prezent, o serie de lingvişti – primul a fost francezul Yves Cortez (Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007) [60], din Spania Carme Jiménez Huertas (No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013; în română, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, 229 p.[61]), italianul Mario Alinei (Origini delle lingue d’Europa), la care se adaugă rusul Igor Diakonov sau grecul Dienikes Pontikos, contestă procesul romanizării.

Lingvistul M. Vinereanu, în prefaţa [62] Dicţionarului Etimologic al Limbii Române, neagă (în 2008) influenţa latină asupra structurii morfo-sintactice şi fonologiei româneşti, susţinând argumentat că elementele comune provin ”din fondul comun traco-italo-celtic” . Recent, M. Vinereanu face o afirmaţie tranşantă:

”…latina nu este limba mamă a limbilor romanice, aşa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.” [63]

Carme J. Huertas, după analiza compartimentelor limbilor romanice, constată că:

”Nici fonetica, nici morfosintaxa limbilor romanice nu aparţin tipologiei latine.” [64]

Decide că ”legătura dintre limbile romanice şi latină ar fi de înrudire, nu de filiaţie.” [65]

Şi apoi vine şi cu o precizare semnificativă pentru limba noastră:

”Este, fără îndoială, fascinant, să constatăm că româna păstrează anumite aspecte care ne ajută să ne apropiem de limba mamă comună.” [66]

4.2. Demonstrarea statutului de prioritate a limbii române se poate face şi prin analiza altor aspecte.

4.2.1. De pildă, în sanscrită există cuvinte înrudite cu cele românești, considerate la noi a fi de origine latină. Faptul este imposibil, dacă acceptăm ideea latinizării limbii dace, deoarece romanii nu au avut niciodată contact cu India, iar ”roirile” carpato-danubiene s’au produs înainte cu câteva milenii de cucerirea Daciei de către romani. De asemenea, există cuvinte româneşti similare cu cele din sanscrita-vedică, dar ele nu există în limba latină, Marin Bărbulescu-Dacu [67] identifică în sanscrită cca 400 de cuvinte cu cognaţi în limba română. Napoleon Săvescu exemplifică, între altele, numeralul de la 1 la 10 din sanscrită, este apropae identic, cum uşor se vede, cu cel din română, la care se adaugă numeralul ”sută”, în sanscr. ”shata”, când în latină este ”centum”.

Explicaţia constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga carpato-dunăreană (zicem noi), urmare a fenomenului ”roirilor”, când populaţia carpato-dunăreană a ajuns până în India, iar latina şi slava, apărute mai târziu, nu puteau lua aceşti temeni decât de la noi. De aici şi concluzia, formulată, nu fără un tonic sentiment de mândrie, de către dr. N.Săvescu: ”noi nu suntem urmaşi nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci ei sunt urmaşii noştri.” [68]

Contrazicând poziţia eronată a lingvisticii oficiale că românescul ”sută” provine din slavul ”săto”, Mihai Vinereanu demonstra clar, încă din 2008, cu argumente de lingvistică fonetică şi istorică, în mod riguros ştiinţific, că acesta provine de la geți.[69] Pertinente sunt pentru această etimologie şi observaţiile Iuliei Brânză Mihileanu din Cercul vicios al jongleriilor ,”ştiinţifice”. [70]

Încadrarea făcută de lingvişti românei la grupul limbilor satem, unde este inclusă şi traco-daca, este, după Iulia Brânză Mihăileanu, o dovadă certă a distanţării de latină, care este, cum se ştie, o limbă centum. [71] Mai mult, româna are trăsături comune cu ambele grupuri, ceea ce o aşează, susţine M. Vinereanu, într’o poziţie centrală, [72] faptul fiind şi o sugestie a posibilului izvor comun pentru ambele grupuri.

4.2.2. O dovadă culturală în discuţia noastră aduce Maria Crişan, care constată că ”la comediograful Plaut, care a trăit în sec. III – II î.e.n., fiind aproape contemporan lui Cato Major / Cato cel Bătrân, întâlnim cuvinte şi expresii geto-dace puse în gura personajelor sale – GEŢI şi DACI deopotrivă, probând cu prisosinţă că seminţia traco-geto-dacă locuia pe teritoriul Italiei cu cinci secole înainte de cu totul parţiala cucerire a Daciei de către legiunile romane.” [73]

4.2.3. Un nou argument al priorităţii românei îl aduce Ion Lazăr prin analiza relaţiilor lexicale dintre latină, română şi italiană. Observă că, potrivit concluzilor cercetătorilor, ”limba latina clasică are cele mai multe asemănări (lexicale) cu limba română; iar limba italiană, moştenitoarea de drept a limbii latine, are cele mai multe asemănări şi cuvinte comune, nu cu latina, ci tot cu româna. Înseamnă că singura concluzie posibilă, logică şi adevărată este că din limba primordială a străbunilor noştri…a luat naştere atât limba latină cultă şi italiana, cât şi toate celelalte limbi aşa-zis romanice.” [74]

4.2.4. Alt aspect semnificativ rezultă din compararea unei caracteristici specifice – unitatea vorbitorilor – în limbile română şi italiană, între care s-a constatat o diferenţă esenţială din acest punct de vedere. Italiana se caracterizează printr-un număr mare de dialecte (după T. Ursu, nouă principale, după alţi cercetători, aproximativ 1500), vorbitorii lor neputându’se înţelege între ei. De aici rezultă că nici continuatoarea de drept a latinei şi de pe acelaşi teritoriu iniţial, italiana, nu a fost romanizată [75] şi nu a putut fi ”latinizată”, căci în acest caz ar fi trebuit, credem noi, să fie exemplar de unitară.

Semnificative sunt şi opiniile lingvistului italian Mario Alinei privind diversitatea lingvistică de aici. În comparaţie cu italiana, româna, din toate teritoriile unde este vorbită, se caracterizează printr’o uimitoare unitate. ”Un fapt esenţial trebuie neapărat remarcat, susţine Timotei Ursu, păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical şi a structurilor gramaticale din arhetipul proto-danubian; ceea ce înseamnă, ipso facto, o continuitate etnică remarcabilă.”[76]

Aşadar, româna are alt statut. Unitatea şi continuitatea ei sunt rezultatul statutului ei vechi şi primordial.

5. Să analizăm problema dintr’o altă perspectivă. Ce este limba latină? C.J. Huertas precizează:

”LINGUA LATINA era limba vorbită în Latium, înrudită cu ROMANA LINGUA şi cu limbile vorbite de vecinii săi din Peninsula Italică, din Peninsula Iberică şi din vechea Dacie.” [77]

Se cunosc trei idiomuri principale ale acesteia: latina arhaică, (stră) veche, bătrână, prisca, fixată temporal înainte de anul 750 î.Hr., care era, probabil, pelasga bătrână; latina populară, rustică, vorbită, vulgară [78] şi latina cultă, oficială, scrisă.

5.1. Limba română, ca şi celelalte limbi romanice, provine, potrivit tradiţiei, din latină. Din latina populară. Conceptul de latină populară este neclar şi imprecis folosit. Cine vorbea acest idiom? Era el unitar? Avea el putere de influenţare? Recent, M. Vinereanu aduce, prin teza despre lingua romana rustica, noi şi concludente argumente împotriva vechilor şi eronatelor teorii. De fapt, lingvistul, folosind dovezi de lingvistică istorică, arată că latina vulgară nu a fost limba maternă nimănui şi, ca atare, nu este limba mamă a niciunei dintre limbile romanice [79].

Carme J. Huertas susţine:

”Nu găsim nicio dovadă empirică în sprijinul existenţei latinei vulgare. Dovezile arată că se scria în latina clasică şi se vorbea în alte limbi.” [80]

Avem o informaţie importantă despre limba română şi ausonii, locuitorii din centrul meridional al Italiei. Diplomat şi istoric grec din sec. al V-lea d. Hr., Priscus călătoreşte în regatul lui Attila prin 449 d. Hr. El întâlneşte ausoni (limba ausonică?) [81] la sudul Dunării, în Moesia Superioară şi pe teritoriile Banatului şi Crişanei de astăzi şi constată că limba lor era apropiată de graiul geţilor şi de româna străveche.

Istoricul Iscru consideră, nu fără temei, aşa-zisa latină populară ”variantă mai tânără a limbii române vechi.” [82] Când clasele ”de sus” romane creaseră o latină cultă în dispreţul mulţimii, ”Jos, cei mulţi, notează G.D. Iscru, vorbeau limba bătrână, desprinsă din trunchiul lingvistic ancestral comun al arienilor/pelasgilor, din care descindea şi limba celor cuceriţi.” [83]

Istoricul dă o explicaţie logică fenomenului (şi termenului):

”limba băştinaşilor din Spaţiul carpatic/carpato-dunărean, limbă dusă…de ”roirile” pornite de aici, a putut fi, în locurile în care acestea s’au stabilit, limba bătrână în care oamenii se puteau înţelege şi ea a putut menţine un important fond de cuvinte în limbile diferenţiate ulterior în spaţiile de sedentarizare.” [84]

Într’o anumită măsură, într’un fel apropiat ca viziune, Mihai Florea propune, într’o recentă lucrare (2016), pentru limba de origine (indoeuropeana) un termen oarecum general, dar cu o semnificativă încărcătură semantică, limba pământului [85], pe baza unei argumentări ce ni se pare foarte serioasă.

Când este vorba de a demonstra trecerea de la latină la română se dau ca exemple legile fonetice [86], pornindu’se de la latina cultă, şi nu de la cea populară, unde situaţia este diferită. Ce este, de fapt, latina clasică? Este un construct cizelat, cult deci, făcut de cărturari mai târziu, prin sec. V-I î.Hr., cu intenţia de unificare imperială a diverselor idiomuri din peninsulă. [87]

C. J. Huertas apreciază:

”Latina clasică ar fi, atunci, limba scrisă rezultată în urma unui proces de omogenizare…A fost o limbă planificată şi în prima fază pentru a comanda trupele şi pentru a unifica armate de diferite origini, pentru a redacta documente juridice, istorice şi literare…Mai târziu, impunerea latinei a fost continuată de Biserica Catolică, odată cu renaşterera culturii şi a artelor latine.” [88]

Ea a fost perfecţionată în timp şi impusă în alte zone, ulterior, prin biserica catolică, aceasta urmărind extinderea puterii şi a dominaţiei ei. Un construct asemănător, cult, a fost şi slavona, slava bisericească, provenită din bulgara veche (creată, însă, cu secole înainte de realizarea alfabetului chirilic de către călugării ortodocşi Chiril şi Metodiu, în secolul al IX-lea), care a fost folosită secole întregi în sud-estul Europei ca limbă de cult, de cultură şi de cancelarie. Ca şi slavona, latina clasică nu era înţeleasă şi nici folosită de popor, de oamenii simpli. Slava este, ca şi latina, acum, o limbă moartă, dar există limbile vii rusă, bulgară, poloneză, cehă etc., aşa cum trăiesc aşa-zisele limbi romanice, ca italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna, occitana, catalana ş.a., dar geneza acestora este una specială şi complexă. Teza formării limbilor romanice din latină este subminată, mai întâi, de analiza logică a raporturilor dintre limba ”mamă” şi limbile ”fiice”.

Ioan Curtean de Hondol (preşedintele Fundaţiei Internaţionle ”Mihai Eminescu”) face o observaţie raţională şi de bun simţ: o limbă populară poate da naştere unui idiom cult, dar un idiom cult niciodată nu va putea da naştere unei limbi populare. Latina populară (care nici nu a existat, de fapt) ar putea constitui baza pentru un idiom cult – latina clasică. Problema care se pune este dacă pornindu’se de la un construct teoretic, se putea construi o limbă pe care o masă de vorbitori – geţii şi alţii – părăsindu’şi limba lor, să o adopte şi s’o folosească în mod curent. Asemenea proces este pură fantezie, lipsit de bază practică, reală şi logică, deoarece se înlocuiesc vorbitorii, fiinţe reale, cu nişte roboţi.

Aşadar din idomul cult latina nu se puteau naşte limbi populare. Ştiind, potrivit surselor istorice, că în secolul III î.Hr. latina era o limbă moartă, C. Huertas se întreabă logic şi cu îndreptăţire:

”Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susţină că locuitorii din ţinuturile noastre au renunţat la limba lor maternă, înlocuind’o cu alta, pe care nu o înţelegeau.” [89]

Şi de aici din nou concluzia: latina clasică nu poate fi baza limbii române şi a celorlalte ”limbi romanice”. Din contră, doar vechea română sau stră-română. Pe baza unor argumente lingvistice şi compararea unor texte din Galia şi Spania din sec. IX-X, M.

Vinereanu duce încetarea folosirii limbii latine spre sec. I î.Hr., precizând:

”cum cineva mai poate susţine că romanii au răspândit şi implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă. Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populaţia Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de a mai fi vorbită.” [90]

Noile cercetări teoretice din lingvistică aduc perspective noi.

”Lingvistica cognitivă, afirmă C.J. Huertas [91], e pe cale să schimbe concepte lingvistice elementare, considerând că toate constructele gramaticale au o bază simbolică.”

Faptul este aplicabil şi la aşa-zisele limbi romanice. Termenii protolatină sau paleolatină (care ar trebui, de fapt, să desemneze, după M. Orescu, limba pelasgo-getică de la 5.000 î.Hr., când a pornit migraţia condusă de Rama către Asia continentală, purtând cu ea şi limba sanscrită), prin menţinerea în structură a componentei latină, creează confuzie, căci s’a fixat într’un timp îndelungat în conştiinţa vorbitorilor şi în uzul cercetării ştiinţifice. Pentru corectarea erorii este mecesară o altă terminologie, clară şi precis delimitată.

5.2. Lingviştii străini Kopitar, Miklosich, H. Schuchardt şi românul B.P. Hașdeu sunt primii care au stabilit numeroase elemente şi trăsături neromane, ce nu pot proveni decât din substrat, dintr’o limbă preromană, limba getică, numită și traco-daco-iliră.

5.2.1. După ce susţine, printr’o pertinentă analiză[92], că traco-dacă este termenul mai potrivit realităţii etnogenezelor din epocă, I.I. Russu, prin comparaţia cu latina şi albaneza, stabileşte, deşi adept al romanizării, un număr de aproximativ 90 de cuvinte pre-romane şi care lipsesc în albaneză, considerate drept autohtone pentru limba română: amurg, băiat, bordei, brânză, căciulă, copil, ghiară, gorun, măceş, mistreţ, muşat, prunc, strugure, sugruma, ţăruş, urdă, zăr etc.  Evident, Tracia și Dacia fiind numai niște regiuni delimitate, acestea nu puteau fi etnii, ci doar regiuni getice locuite de etnia pelasgo-getică majoritară a Europei vechi.

Faptul că aceste cuvinte, cu semnificaţie esenţială în sfera de vieţuire românească dintotdeauna, nu se află în latină, nici în albaneză, care provine, după părerea majorităţii lingviştilor, din limba getică (indiferent că i se dă tentă regională ”tracă”, ”iliră” sau chiar ”dacă”, denotă pentru română o fizionomie, cel puţin în parte, singulară.

Subtil cercetător, I.I. Russu face o constatare foarte importantă privind realitatea relaţiei dintre cele două limbi, identificând ştiinţific un fapt lingvistic deosebit.

”Elementele prelatine formează cu cele latine un singur tot, care a suferit aceleaşi transformări fonetice: este fondul lexical moştenit al limbii române, deosebit de numeroasele împrumuturi ulterioare.” [93]

Dacă elementele prelatine şi cele latine formează un singur tot şi dacă acesta cunoaşte ”aceleaşi transformări” înseamnă că pentru a se produce aceleaşi transformări trebuie să existe între elementele celor două componente dacă nu identităţi, cel puţin similitudini de structură şi de esenţă genetică, căci, altfel, nu ar putea avea loc transformări identice. Concluzia, de aici, este că între cele două componente, prelatine şi latine, sunt asemănări esenţiale, de esenţă genetică, iar consecinţa evidentă este realitatea înrudirii celor două componente, de care I.I. Russu nu era din păcate conștient. Adică, elementele pre-latine şi cele latine sunt similare, dacă nu identice în structura lor genetică. Deci, latina este înrudită cu ”prelatina”, adică cu pelasga carpato-dunăreana. Astfel, subordonarea latinei faţă de limba getică, faţă de limba română în fond, poate fi demonstrată ştiinţific.

Considerăm corectă și afirmaţia lui Mihai Vinereanu că limba getică, traco-dacă cum o numește el, este ”adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina.” [94]

Noi numim limba străbuna acesteia pelasga carpato-dunăreană (vezi supra 4.2.1). Din punct de vedere evolutiv, credem că putem distinge pentru limba română trei etape anterioare:

1. pelasga carpato-dunărean-balcanică (considerată proto-indoeuropeana) în epoca stră-străveche post-anatoliană,

2. pelasga carpato-dunăreană (româna străveche, danubiana, indo-europeana comună) în neolitic şi

3. limba getică, sau prin variațiile regionale folosite de mulți specialiști, traco-iliro-dacă în Antichitate. [95]

La întrebarea folosită ca titlu al unei lucrări bine documentate, ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (2015), Iulia Brânză Mihăileanu răspunde tranşant:

”Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmaşii lor.” (p. 13)

6. O mare parte din lingviştii noştri din trecut, concentrându’se pe etimologie, ca şi autorii DEX-lui, au greşit mai ales prin concluzia că noi am luat multe cuvinte de la alţii când, de fapt, fenomenul este invers de cele mai multe ori.
6.1. Viziunea lingviştilor, ca și autorii DEX a falsificat şi falsifică statutul identitar românesc. De mirare şi de neexplicat este faptul că autorii lui găsesc tuturor cuvintelor româneşti etimologii străine, rămânând, totuşi, (curios!) încă 4.000 de cuvinte cu origine necunoscută.

Există aici o flagrantă contradicţie logică. Se ştie (cum s’a demonstrat şi în paginile anterioare) că poporul nostru are o vechime de mai bine de 5.000-6.000 de ani (vezi supra afirmaţiile lui Al. Rodewald, cap. 2.2.). Mai mult, şi’a dovedit o remarcabilă stabilitate şi continuitate, când valuri de migratori au trecut, când pe alţii i’am primit şi i’am acceptat în necazul căutării unui loc prielnic vieţuirii, dar noi am rămas, aici, statornici pentru totdeauna. Limba noastră, după autorii DEX-ului, este o limbă de împrumut!?!? Toate cuvintele noastre, după ei, sunt luate de la alţii, de la popoarele din jur!?!? Aşadar, cei care au venit mai târziu pe meleagurile noastre – şi romanii, şi slavii, şi maghiarii ş.a. – ne’au dat cuvintele lor. E ridicol!

Din toată terminologia noastră piscicolă, de pildă, formată din cca. 500 de termeni, doar unul e latinesc (peşte), iar restul sunt de origine slavă. [96] Până şi ”Numele pieselor din costumul naţional românesc sunt toate împrumutate”, dezvăluie ironic I. Brânză Mihăileanu în ”Pentru cine e nocivă originea traco-dacă a limbii române” (p. 31). Opinca şi nojiţele vin de la slavii bulgari. [97]

Adică, geții au rămas neîncălţaţi sau n’au numit peştii, cu care se hrăneau de mii de ani, până în sec. al VI-lea d.Hr., când au venit slavii pe aici. Cercetătorul Vinereanu apreciază că ”multe cuvinte româneşti, care au fost considerate de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-illiric” [98]. Gând provine, după DEX, de la maghiari. Adică, geții nu ”au gândit” până în secolul IX d.Hr., când au venit ungurii în Ardeal.[99] Aşadar, noi n’am fi fost în stare să ne creăm o limbă, un mijloc obişnuit, firesc de comunicare.

I. Brânză Mihăileanu atrage atenţia asupra unui aspect perfid şi deosebit de periculos:

”Mesajul subliminal pe care caută să ni’l transmită autorii (DEX-ului, n.n.) unor astfel de miracole lingvistice este: dincolo de romanizare noi nu avem rădăcini. Noi vorbim o limbă compusă din împrumuturi” (p. 21). Autorii DEX-ului vor să ne convingă, afirmă cercetătoarea, că ”suntem un neam lipsit de simţul creativităţii şi al valorilor; avem doar simţul imitaţiei.” [100]

Fals, prostie şi rea-credinţă din partea acestor ”farsori lingvistici”!

O situaţie care confirmă poziţia acestor oficiali români este dată de faptul că un cercetător maghiar, Ferenc Bakos, a identificat în al său Dicţionar etimologic al limbii maghiare 2.333 cuvinte româneşti preluate de maghiară, iar instituţiile noastre oficiale au interzis pomenirea lui; de traducerea şi publicarea acestuia nici vorbă, iar de corectat etimologiile greşite din DEX de această origine nici nu se pune problema! Doar dezinteres?

Din cele 601 rădăcini nostratice stabilite de cercetătorii A. Bomhard si J.C. Kerns, M.Vinereanu identifică 216 rădăcini lexicale, care se pot aplica limbii române.

Aşadar, susţine Vinereanu,

”nu se va mai putea menţiona în DEX ”cuvinte cu origine necunoscută” sau luate de pe la vecinii care s’au aşezat pe-aici multe, multe secole mai târziu, pentru cuvinte ca ceafă, cocor, deal, întuneric, stuf, zeamă şi alte cca 350 de cuvinte, ci cuvinte cu origine nostratică.” [101]

Iar noi credem că aceste cuvinte, prin pelasga-carpato-dunărean-balcanică, şi’au continuat vieţuirea în indo-europeană, pe care noi o numim, credem potrivit, pelasga-carpato-dunăreană.

6.2. Încă din 1970, lingvistul I.I. Rusu stabilea, folosind indo-europeana, aproximativ 200 de termeni de origine traco-dacă (getică).[102]

Din cele 5400 cuvinte-titlu (din care provin cel puțin 25.000 de cuvinte, considerând că fiecare cuvânt-titlu are cca 5 derivați), doar 13% sunt comune cu latina, iar 58% sunt din fondul pre-latin sau getic (traco-dac) [103]). Având în vedere că elementele lexicale din fondul principal au un număr mai mare de derivați (în raport cu împrumturile care au derivați puțini sau nu au niciun derivat) și sunt în marea lor majoritate de origine getică, procentajul cuvintelor getice (traco-dace) în limba română este cu mult mai mare. Mihai Vinereanu în Dicţionarul Etimologic (2008), pe baza unor ample cercetări comparative cu indo-europeana, arată că 84-85% reprezintă elementele autohtone [104], considerând, în acelaşi timp, că elementele lexicale comune cu latina sunt doar înrudite cu latina, fără să provină din latină, adică sunt elemente getice, contrazicând radical viziunea oficială.

Iulia Brânză Mihăileanu face şi o ”mică statistică” a originii termenilor privind casa românului potrivit DEX şi găseşte din cele 54 de cuvinte 16-slave, 12-latine, 6-turceşti, 4-ucrainiene, 3-albaneze, 3 cu etimologie necunoscută, 2-bulgare, 2-sârbeşti, 2-greceşti, 2-maghiare, 1-rusesc şi 1-francez, încheind cu observaţia:

”Cele mai multe le”am împrumutat de la slavi, nu de la latini. Iar proporţia dintre cele aşa-zise latine şi cele împrumutate de la alţi migratori este de 22% şi 78%. Vedeţi cumva romanizare cu numai 22% împrumutate din latină? Eu una văd doar că etimologiile DEX-ului combat teoria romanizării.” [105]

Culmea ironiei: tocmai susţinătorii teoriei romanizării, datorită obtuzităţii, dogmatismului şi inflexibilităţii cu care susţin romanizarea ajung, indirect, din exces de zel, să o nege.

Nu e numai ridicol, ilogic şi neştiinţific din partea ”oficialilor” noştri, ci e, mai ales, trădare de neam, trădarea înaltei civililizaţii getice străbune, falsificarea istoriei noastre chiar de către ”ştiinţificii noştri”, căci se face instituirea, cu scop denigrator, a statutului nostru de popor de rang inferior, negându’se conştient şi vinovat, cu morgă ştiinţifică, însă, locul aparte pe care ar trebui să’l avem în cadrul naţiunilor europene şi lumii, trădându’se nu numai trecutul, ci şi viitorul naţiei.

7. Concluzii
1). Rezolvarea contradicţiei de la care pleca analiza noastră este posibilă numai prin schimbarea perspectivei şi a sensului relaţiei. E invers! Geţii n’au putut fi ”romanizaţi”, căci nu au existat condiţiile producerii procesului. Şi nici nu a fost posibil şi nici necesar, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după geți şi ei înşişi erau, după cum arată izvoarele istorice. Aşadar, e invers. ”Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea aşa-zisei latinizări este un fals şi o invenţie, căci străbuna limbii geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea, după părerile multor cercetători, originea chiar latina. Prin urmare, totul e invers.

2). Româna e, în fond, prin stră-străbuna ei, pe care o numim pelasga carpato-dunărean-balcanică, punctul de plecare pentru limbile europene, pentru limba albaneză, precum şi substratul multor limbi din Europa Centrală de azi, pentru o bună parte din limbile italice şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru limba latină, care nu e nici ”limbă mamă”, nici ”soră” [106] (poate, cel mult, ”verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Huertas, putem considera că româna are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii getice, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină.

3). Pelasga carpato-dunărean-balcanică este, după părerea noastră, limba mamă comună de care vorbeşte C. J. Huertas.

4). Dacă putem considera că, în perioada medievală, cărturarii (cronicarii) noştri nu au avut informaţii suficiente şi alternative, dacă ardelenii au fost manipulaţi, iar reprezentanţii Şcolii Ardelene au crezut că pot obţine în Imperiul Austro-Ungar un alt statut pentru români decât cel de ”tolerat pe pământul Transilvaniei” (căci alţii erau ”domnii şi pământenii”, potrivit actului ”Unio Trium Nationum”), solicitând drepturi egale cu celelalte trei naţiuni privilegiate, prin susţinerea originii romane a poporului şi latine a limbii, dacă latiniştii din secolul al XIX-lea, pe care B.P.Hasdeu, autorul celebrului studiu ”Perit-au dacii?” (1861), i’a numit ironic ”ştiinţifici”, n’au avut capacitatea lingvistică de a descoperi adevărul, tuturor acestora putându’li’se găsi o scuză, considerăm că ”ştiinţificii” de astăzi, romanomani şi latinomani, nu au nicio scuză, fiind dominaţi probabil de un reprobabil interes personal şi nu au acum, când au apărut atâtea dovezi, informaţii noi şi opinii argumentate ale unor cercetători români şi, mai ales, străini, obiectivitatea şi nici tăria pentru reevaluarea poziţiilor anterioare, unii dintre ei fiind conduşi, opinăm, având în vedere persistenţa într’o evidentă eroare, chiar de rea-credinţă.

5). Din cele evidenţiate, se desprinde o idee concluzivă cu importante urmări în cadrul lingvisticii generale, la a cărei formulare ”se sparie gândul” (vorba cronicarului), şi, pentru a atenua gravitatea consecinţei, o vom enunţa în formă interogativă, desigur cu sens retoric: Oare întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul, pornind de la teza că latina e limba de origine, ”limba mamă”, a tuturor (zece) limbilor romanice, pe o premisă falsă şi având la bază un fapt lingvistic artificial, inventat, deci nereal? Cercetătorul Gabriel Gheorghe a afirmat mai demult că limba română este ”cheia romanisticii”[107], iar M. Vinereanu consideră necesară opţiunea ”către o nouă ştiinţă a romanisticii” [108].

Se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce ”limbi romanice”?), care să ilustreze schimbarea necesară în sensul adevărului ştiinţific, lingviştilor români de astăzi revenindu”le această fundamentală, stringentă şi patriotică îndatorire.

Note

[1] Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 814

[2] Mihai Vinereanu, Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[3] Iulia Brânză Mihăileanu, Cercul vicios al jongleriilor ,,ştiinţifice”, în Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[4] Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Teocora, Buzău, 2012, p. 28

[5] Eugen Lozovan, Dacia sacră, Ediţie îngrijită, repere biografice şi schiţă de profil de I. Oprişan. Traducere din limbile engleză şi franceză de M. Popescu, Ediţia a II-a, Ed. Saeculum, Colecţia Myrhos, Buc., 2006, p. 120

[6] Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 35

[7] Apud Valentin Roman,  vatra-daciei. ro/cine-erau-colonistii-adusi-de-romani-in-dacia, 4.03. 2015

[8] [9] Informaţia trebuie privită cu o anumită rezervă datorită considerării de către unii cercetători a operei citate (H. A.) lucrare nesigură, cu multe aspecte inventate.

[10] Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1982, p. 97, apud Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 128

[11] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, Editura Hiperion, 1991, p. 187

[12] Alexandru Vulpe, Sintagma „strămoşii noştri daci” ar trebui discutată, în Historia, nr.120, dec. 2011

[13] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p. 188

[14] Vezi Carme Jimenes Huertas : ”Nu a existat niciodată o societate daco-romană stabilă. Spre deosebire de ceea ce s’a petrecut în Spania şi în alte ţări aflate sub jugul Bisericii Catolice, nici în secolele următoare latina nu s’a impus ca limbă de cultură. Şi atunci, cum se face că în România de azi există o mare unitate lingvistică pe întregul său teritoriu? Unde sunt factorii de romanizare?” în Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 70-71

[15] Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 77

[16] Carme Jimenes Huertas, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 224-225

[17] Ultima piesă, catrinţa, o găsim în îmbrăcămintea femeilor din vechiul şi celebrul mozaic de la Ravena, sec. VI d.Hr., şi pe care DEX-ul o dă ca fiind cuvânt de origine maghiară, pe când (situaţie jenantă pentru specialiştii noştri lexicologi, descoperită de lingvistul Marius Sala) chiar Dicţionarul istorico-eimologic maghiar, editat în 1970 la Budapesta de Academia Maghiară, îl consideră de origine română. Vezi şi Gabriel Gheorghe, Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare văzută de la Budapesta, în Noua Revistă Română, 09.11.2012

[18] Euroindeanism şi dacism în Antologia sanscrită în Dacia magazin, nr.44, iunie 2007, p.30 şi urm.

[19] D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[20] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra ”Vechii Europe”, Casa de editură ”Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 227

[21] În D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[22] Vezi Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 91-95

[23] Altcumva despre limba română în Revista de lingvistică şi cultura română, nr. 1, 2014

[24]Apud D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 29

[25] Vezi D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 39

[26] Pentru morfologie, sintaxă şi fonetică vezi D. Macrea, Lucr. cit., pp. 21- 23.

[27] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 29: ”Indiferent dacă slava comună a împrumuat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v. sl. sьto”

[28] Apud Ion Gîju, Spaţiu geografic dacic: Panonia, în Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p.56

[29] Apud G.D. Iscru, Art. cit., în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[30] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, p. 107

[31] Noi nu suntem urmaşii Romei, II, Noi Dacii, Buzău, Editura Teocora, 2012, p. 25

[32] Noi nu suntem urmaşii Romei, I,… p. 190-191

[33] Vezi Daniel Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015.

[34] Dacia, patria primitivă a arienilor, în volumul Lumi uitate, Iaşi, 1901

[35] Apud Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, … p. 27

[36] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[37] Cultură şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, p. 49

[38] Vezi Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de Lingvistică şi Cultură Românească, Nr. 5/2015

[39] Bucur Gheorghe, Idem

[40] Lucr. cit., p. 76

[41]Ibidem, p. 10

[42] Ibidem, p. 11

[43] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, (I), în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[44] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Limba geto-dacă – matcă a limbilor indoeuropene şi asiatice, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p.18

[45] Limba „danubiana”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 17-18

[46]  [47] Apud D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 17

[48]Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p. 68

[49] Columna lui Decebal!, II, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p.28

[50] Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 449

[51] Apud Cronica Fundaţiilor, Anul XII, noiembrie 2014, Nr. 75, p. 5

[52] Cf. Napoleon Săvescu, II, Noi, Dacii, …p. 73

[53] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Postfaţă, Editura Biblioeteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 273

[54] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, … p.23

[55] Vezi Lucian Iosif Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma, Bucureşti, Editura Solif, 2012, p. 37

[56] Mihai Vinereanu, Cuvânt înainte, Argument în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008, p. 7

[57] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 11

[58] [59] „Nu ne poate caracteriza exclusiv romanitatea, cum nu putem miza pe autohtonismul ”pur” getodacic. Cele două moşteniri ale noastre sunt imbricate şi cuantumul lor variază de la o epocă la alta, dar calitativ rămân egal îndreptăţite.” Ioan D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[60] Analizând câmpul semantic al războiului, Y. Cortez arată că terminologia în limbile romanice ecoincide, dar nu şi cu latina. De aici concluzia că aceste limbi provin de la o limbă-mamă, dar care nu este în niciun caz latina. Apud Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 70-71

[61] Vezi D. Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015

[62] Vezi M. Vinereanu, Argument, Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, …pp. 11-12

[63] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[64] Lucr. cit., p. 228

[65] [66]  Lucr. cit., p. 226

[67] Cf. L.I. Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma,…, p. 33

[68] Noi nu suntem urmaşii Romei, I, …, p. 32

[69] Vezi ampla argumentare de la pp. 802-803 din Dicţionar etimologic al limbii române. Argument

[70]Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[71] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 90

[72] Dicţionarul etimologic al limbii române…, p. 20

[73] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, …p.24

[74] Meandrele istoriei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 58-59

[75] Vezi şi afirmaşia lui G. Gheorghe: ”Nici măcar Peninsula Italică n’a fost romanizată, cu atât mai puţin regiuni din afara peninsulei.” Apud G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali…, p. 267

[76] Limba ”danubiană”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 19

[77] Lucr. cit., p. 224

[78] Vezi D. Macrea, Lucr. cit., p. 25

[79] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[80] Lucr. cit., p. 50-51

[81] ”Auson sau Ausonius: Intâiul înaintaş al ausonilor şi primul rege al Auşoniei, nume cu care grecii indicau în mod generic Peninsula italică şi care este specificat în mod diferit în izvoare. Ausonii erau o populaţie din Italia central-meridionala straveche, greu de identificat. Strămoşul principal era considerat fiul lui Ulise şi al nimfei Calipso sau, potrivit altor surse, al lui Ulise şi al Circei, sau al lui Calipso şi al lui Atlas. Se credea ca este fratele lui Liparos” în Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi română, Ed.Polirom, 2003, p. 125.

[82] Strămoşii noştri reali,… p. 84

[83] Ibidem, p. 228

[84] Ibidem, p. 84

[85] Istoria trebuie rescrisă – noi paşi către adevăr în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 7, 2016

[86] Pentru română: diftongarea lui o accentuat în oa: solem> soare, florem> floare etc. sau -l- > -r- (gula> gură,

salem> sare) etc. La fel, sistemic, şi în cazul general al limbilor romanice: lat. ct> rom. pt (octo> opt,

noctem> noapte); >it. tt (otto, notte); >fr. it (huit, nuit); >sp. ch (ocho, noches) etc.

[87] Vezi şi Lucian Iosif Cueşdean, Lucr. cit., p. 9

[88] Nu venim din latină, …p. 31

[89] Nu venim din latină, …p. 33

[90] Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[91] Lucr. cit., p. 225

[92] Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 203 (Nota 2) şi p. 212-213

[93] Lucr. cit., p. 211

[94] Lucr. cit., p. 51

[95] Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 5/2015

[96] Vezi L.I. Cueşdean, Lucr. cit., p. 23

[97] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[98] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[99] Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, … p. 14. Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart. 2015

[100] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române? …p. 129

[101] Vezi Introducere la Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[102] Elemente autohtone în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1970

[103] Lucr. cit., p. 10

[104] Ibidem., p. 12

[105] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?…, p. 69-70

[106] I.D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[107] Apud G.D. Iscru, Lucr. cit., p. 83. Vezi şi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[108] Vezi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4/2015

Sursa: limbaromana.org (STATUTUL PRIMORDIAL AL LIMBII TRACO-GETO-DACE FAŢĂ DE LATINĂ, Gheorghe Bucur)

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GEȚIA SUD-DUNĂREANĂ A ODRISILOR ȘI MACEDONENILOR

Așa cum geții nu și’au numit țara niciodată Dacia, aceștia fiind menționați la Marea Neagră niciodată însoțiți de vreun stat numit Dacia, aceasta fiind o titulatură tîrzie a coloniei romane de la nord de Dunăre, tot așa geții odrisi nu și’au numit regatul Tracia.

Toate neamurile de pe ambele maluri ale Dunării erau ginți ale marelui neam al geților.

Geții venind pe filiera organizării societății patriarhale, fiecare ramură, gintă sau trib rupt din nucelul de la Marea Neagră au pornit pe un drum al concurenței pentru supremație teritorială.

Dintre aceste ramuri sud-dunărene, trei s’au ridicat peste acel nivel în care istoria le’au păstrat amintirea vie: elenii, odrisii și macedonenii.

Lumea getică s’a remarcat în antichitate prin antagonisme între frații de sînge, precum și prin alianțe temporare între vechi dușmani, interesele personale ale vreunui monarh, obiectivele economice sau strategice primînd.

În aceeași situație s’a aflat și tribul odrisilor unul dintre triburile getice, care a reușit să se ridice peste celelalte unind o pleiadă de triburi sud-dunărene, și care au întemeiat un regat puternic în sudul Balcanilor.

În paralel însă, macedonenii antici s’au ridicat în timpul lui Filip al II-lea, și au participat la distrugerea centrului politic și religios al geților odrisi din apropierea Staroselului de azi din Bulgaria.

Prăștiașii macedoneni erau unități speciale ale lui Filip Macedon și utilizau curele foarte precise cu greutăți de plumb.

Sute de astfel de piese de plumb au fost descoperite în zona Starosel, unele dintre ele chiar conțineau inscripții cu nume și ocări.

Descoperirile din zonă povestesc în detaliu războiul dintre geții odrisi și macedonii lui Filip al II-lea care i’au invadat de’a lungul cursului rîului Marița, au luat cetățile Kabile și Plovdivul de azi, geții odrisi retrăgîndu’se în munții Sredna Gora.

Conform izvoarelor istorice, conducătorul lor a fost nevoit să ceară ajutor în Thesalia, deși geții duceau un război de gherilă neobișnuit pentru vechii elini.

Atacau noaptea și creau ambuscade, nu luptau în formație, astfel îl surprindeau întotdeauna pe Filip, tatăl lui Alexandru Macedon.

La sfîrșitul anului Filip a cîștigat și a distrus complexul getic de la Starosel, dar acest lucru s’a întîmplat după o campanie de 11-12 luni, care a continuat pînă în iarnă ceea ce a făcut ca Filip conducătorul macedonean să se înbolnăvească.

Părerea arheologilor este că tezaurul regatului odris a fost, de asemenea, situat în reședința recent descoperită, dar Filip al II-lea al Macedoniei, cel mai probabil a furat aurul ținut acolo.

După victoria lui Filip centrul de putere al geților odrisi s’a mutat în Valea regilor geți, deși ea poartă denumirea de Valea regilor traci, abuziv numită astfel de bulgari, din apropierea orașului Kazanlîk, unde era capitala lui Seuthes – Seuthopolis, aceasta fiind în regiunea Moesia, nicidecum în Tracia.

Poziționarea geților danubieni în Moesia se observă și din harta realizată după descrierile lui Herodot.

Moesia precum se știe a fost o regiune mereu menționată ca fiind a geților dunăreni.

Arheologii au reușit să scoată la suprafață complexul de la Starosel distrus de macedoneni.

În timpul săpăturilor la movila Chetinjova oamenii de știință au ajuns la rămășițele unui rug antic construit într’un templu pentru a onora zeița Hestia.

Specialiștii consideră că folosirea rugului a marcat prima utilizare a templului.

Oamenii de știință (Heidelberg) au studiat formele artefactelor și rugul și s’a dovedit că templul de la Starosel a fost construit nu mai devreme de 358-350 î.Hr. un secol mai tîrziu decît consideră specialiștii bulgari care îl datează de pe vremea regelui Sitalces 431-424 î.Hr..

Artefactele marcate pretutindeni în regiune se disting prin simbolul domniei lui Amatok al II-lea, dar și a lui Teres, un labrys, care era un topor cu cap dublu, marcat și pe monede.

A existat un simbol similar și pe podeaua reședinței domnitorului din vîrful Muntelui Kozi Gramadi.

Amatok al II-lea a fost un vasal al regelui odris Kerseblept, dar un timp el a fost singurul conducător al unei părți a regatului odrisilor.

Ambii acești conducători au condus din palatul din vîrful Kozi Gramadi, precum și din alte reședințe similare. Palatul de la Kozi Gramadi a fost bine fortificat și a avut o suprafață de 4500 mp.

În această locație se produceau piese de decoratiuni din aur, iar arheologii își pun speranța că ruinele ascund mai multe artefacte.

Se spune că nu vechii regi geți stabileau capitale, ci conducătorii bunurilor lor din aceste cetăți.

Templul și centrul conducătorului pentru această regiune a fost construit de regele Amatok al II-lea. Date istorice indică perioada guvernării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

La acel moment regele Amatok al II-lea a fost conducătorul geților odrisi, urmat de fiul său Teres al II-lea. Teres a fost răsturnat de Filip. Așa că, construcția templului a început în timpul domniei acestor doi regi geți.

Starosel era de fapt un centru de cult, care includea o serie de monumente ce datează din secolul al IV-lea î.Hr..  Aceste monumente erau legate între ele.

În 2005, în apropierea vîrfului Kozi Gramadi în Sredna Gora s’a găsit reședința unui rege, care după ce a fost distrusă în timpul campaniei lui Filip, existența unui centru politic getic în regiune a fost slăbită.

Acest lucru este demonstrat și de lucrărilr recente arheologice din regiune, care este foarte bogată în vestigii.

Templul de lîngă Starosel a fost numit ”Templul Nemuritorilor”, deoarece acest templu oficia ritualuri legate de imortalizarea conducătorului. După moartea sa, un conducător devenea un fel de semi-zeu. Înmormîntările se efectuau în alt loc, în morminte-sarcofag cum ar fi unul descoperit chiar lângă templu.

Se pot face comparații cu catedralele regilor francezi, unde au fost stabiliți temporar după moartea lor și apoi îngropați în apropiere.

Templul de la Starosel a avut diverse funcții și a fost folosit de către dinastia Odrisilor în secolul IV î.Hr..

Templele getice sînt ordonate în model de constelație Ursa Mică. Sanctuarele odrysilor din regiunea Starosel, probabil, au fost comandate în modelul de constelația Ursa Mică.

Partea sudică a masivului central Sredna Gora conține o concentrație enormă de situri arheologice, peste 400 și multe temple.

Conform arheologilor, templele din regiune au fost conectate printr’un traseu similar cu drumul sacru care ducea la Delphi, aceste locuri sacre nu au fost izolate unul față de celălalt. Complexele au fost construite în apropierea lor pentru nevoile pelerinilor.

Regiunea Starosel a reprezentat, probabil, un complex religios mare, similar cu complexele moderne creștine din mănăstiri, cum ar fi cel de la Muntele Athos. Mii de credincioși au călătorit de’a lungul unui drum sacru spre muntele sacru, drum care a fost înțesat cu clădiri care au oferit cazare și sprijin.

Acesta este modul în care a apărut o întreagă regiune sacră, iar numărul de monumente religioase în regiunea Starosel este foarte mare. Ceea ce au descoperit arheologii sunt artefacte legate de credințele geților odrisi, pentru viața de după moarte.

Deși încă nu avem foarte multe cunoștințe despre traseul sacru, care a ajuns la reședința regelui în apropiere de vîrf în Muntele Sredna Gora, arheologii au aflat traseul vechiului drum al credincioșilor geți, de’a lungul barajului modern Piasychnik, care continua spre templele din movilele de la Starosel.

Un conducător get a fost îngropat și zeificat într’una din ele, în movila Chetinjova.

Arheologii au dovedit că templul de la Chetinjova a fost în mod deliberat îngropat sau acoperit cu pămînt.

Savanții au ajuns chiar la inima movilei, ceva ce se face foarte rar în Bulgaria.

Studiile arheologice descoperă, de obicei, doar arhitectura, scoate la iveală aurul și argintul, dar inima movilei care ascunde secrete și constituie o parte dintr’un loc sacru, este ignorat de regulă.

Cu toate acestea, arheologii aici au continuat săpăturile și acesta este motivul care i’a dus pe cercetători la rugul ridicat în onoarea zeiței Hestia.

Specialiștii speculează că Hestia a fost o protectoare al dinastiei regale. Este pentru prima data cînd artefactele legate de cultul acestei zeițe sunt descoperite în movile.

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost o zeiţă a vetrei şi a focului sacru la geți.

Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decît o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.

În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular getic, aflăm că absida centrală avea 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc era vatra focului sacru.

După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, acest cult al zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de geți, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.

”Marea Zeiţă” a fost descoperită la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin), dar și altele. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului.

Arheologia rumînească a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, societatea strămoşilor geților (proto-geții) era condusă de o femeie, o mare preoteasă ajutată de un sobor feminin.

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la scuţi (scyți) a avut alt nume, aparţine unei epoci mai tîrzii, cînd cultul ei trecuse de la geți la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti.

Aceştia şi’au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Placa de aur găsită în apropierea satului Merdzhany, zona Kuban din apropierea rîului Kuban, în apropiere de orașul de coastă din Anapa, Marea Neagră, aproape de Asovhavet, în timpul săpăturilor ilegale din 1877.

Disponibil la Muzeul Hermitage, St Petersburg (inventar nr. Ku 1876 1/9, 10 ). 

Placa cel mai probabil era atașată unui corn de băut sau rhyton și datată la aprox. 350-300 î.Hr.

Punctul de vedere arată de la stînga la dreapta:  Arborele – o zeita sau regina stînd pe un scaun cu un vas, craniul unui cal pe un stîlp și un călăreț geto-scytic călare, ținând în mâna dreaptă un rhyton sau o cupă sacră.

Hestia a fost regina strămoşilor geți, iar după moarte a devenit zeiţă a focului. Începînd cu perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, elenii sub numele getic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta.

Cultul ei s’a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Cu toate că Tabiti a fost aparent cea mai importantă divinitate în panteonul scytic, în privința închinării acordată zeităților, Herodot se referă la ”Ares” ca la un zeu unic.

El observă că ”nu le este obiceiul […] pentru a face imagini, altare sau temple pentru orice, cu excepția lui Ares.”

Anticii au lăsat lichide magice în piatra templelor ridicate zeităților. O magie de edificare a fost realizată în timpul construcției templului dedicat zeiței Hestia, în acest sens fiind descoperit un vas cultic ritualic de cracare (descompunere, la temperaturi și presiuni înalte), care a conținut, probabil, un fel de fluid încă necunoscut.

Prof. Fol crede că a fost un fluid de sacrificiu care a fost folosit pentru a pătrunde în mama Zeiță, înaintea înhumării, ca să’l mențină pe timpul construcției templului. Însăși construirea templului și a movilei a reprezentat pentru geți procesul de construire a Cosmosului. Din construcția movilei, putem interpreta câte ceva despre credințele aristocrației getice despre lume și univers.

Modul de sacrificiu geto-scytic a fost, în opinia lui Herodot, relativ simplu. Victimele sacrificate au inclus diferite tipuri de animale, deși darul cel mai prestigios a fost considerat a fi calul.

Porcul, pe de altă parte, se spune că nu a fost niciodată sacrificat, sau că geto-scyții erau reticenți să păstreze porcine în interiorul pămînturile lor.

Herodot descrie modul geto-scytic de sacrificiu, după cum urmează:

”Victima stă cu fața sa anterioară picioarele legate, iar preotul care sacrifica stă în spatele victimei, și trăgînd de capătul cablului de el aruncă fiara jos, și victima cade, el face apel la zeul căruia îi sacrifică, și apoi dintr’o dată aruncă un laț în jurul gîtului său, și pune un băț mic în laț, se răsucește și așa se strangulează animalul, fără să fie aprins focul sau de a face vreun descîntec victimei sau de a se turna vreo libație peste ea; și atunci cînd a fost strangulat și jupuit de piele, el continuă să se fiarbă. […] Atunci cînd carnea este fiartă, sacrificatorul ia o primă jertfă a cărnii și a organelor vitale și le aruncă în fața lui.”

În construcția templului vom descoperi 10 coloane (stîlpi) ce însemnau probabil 10 grade în ierarhie. Învățații sunt încă în căutarea unui înțeles asupra simbolismului arhitecturii și a coloraturii locurilor sacre getice.

Sînt arheologi care se așteaptă la mai multe surprize pe creasta muntelui. Arheologii au informații cu caracter personal despre sanctuare din roci nestudiate și despre morminte care conțin bijuterii de argint.

Regiunea atrage mulți vînători de comori și o mare parte din artefacte sunt deja jefuite. Potrivit lui Hristov un arheolog bulgar, aceste regiuni getice sunt o sursă majoră de antichități pentru licitații și pentru colecționari.

În ultimii ani însă, poliția a blocat parțial eforturile căutătorilor de comori.

Creasta muntelui lasă totuși o multitudine de movile nestudiate care ascund secrete și este o chestiune de timp înainte ca arheologii sau vînătorii de comori să le descopere.

Printre marile comori scoase deja, este tezaurul de aur de la Panaghiuriște care conține peste 1.600 de artefacte și faimosul cap de bronz al lui Seuthes III, regele Regatului Odris, dintre 331- 300 î.Hr., descoperit în anul 2004. 

Tezaurele au fost evaluate la o sumă de aproximativ 170 de milioane de euro, dintre care doar comoara de la Panaghiuriște valorează 50 de milioane de euro.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, cei care au fost înrealitate doar un trib mogolic slavizat, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o confuzie gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor.

Poporul era get și pe malul stîng al Dunării, dar și pe malul drept. Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi (viitorii frigieni), dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odryși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea nu apare nici o seminție tracă.

O informație grea pentru marea masă a istoricilor, este că triburile getice s’au stabilit pe un teritoriu vast din sud-estul Europei între secolele IV î.Hr. și III d.Hr, însă pe teritoriul Bulgariei în special au fost descoperite numeroase artefacte de aur.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massa-Geților asu format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice.

După expansiunea lor au Geții au populat întreaga Europă, pînă la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, pînă în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că elenii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați.

Nu se face nici o mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt:

”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte.”

Sunt unii lingviști care susțin că latina s’a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor.

Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini.

Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavînd vreun sens pentru ei, ci de negru.

Noi, rumînii avem Valahia cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii.

Acest sens rămîne valabil numai din perpectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia.

Această titulatură va fi preluată și de romani, transformînd’o în colonie, iar populațiile ținutelor din sudul Dunării vor fi numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, ilyri sau mai tîrziu în dacii din Colonia Dacia.

Acestea sînt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma.

Astfel vom avea ilyri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoneni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia etc.

Tracia inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pămîntul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s’au apropiat de Peninsula Balcanică.”

Macedonia și Tracia în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s’au desprins și celelalte populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Ce spune Trogus Pompeius în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr:

”Chiar și dacii sînt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată:

”Dacii popor din familia Geților.”

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902 și premiată de Academia Rumînă, Dimitrie I. Ghica a scris:

”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri ale ”Oceanului” Getic.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează:

”(Împăratul Probus) și’a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune:

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice provin din Carpați.

Vasile Pîrvan arată limpede în a sa ”Getica” (1982, p.51):

”Cît privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani daci, iar mai tîrziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea.

Nu există nici un studiu serios și elaborat al limbii rumîne care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba rumînă deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat’o prin aceste neologime ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba rumînă arhaică.

Cu alte cuvinte limba rumînă arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba rumînă modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticlor acide ale dușmanilor anti-rumîni, străini, sau autohnoni deopotrivă.

Geții carpatici după ce se înmulțesc, în timpul mileniul al doilea î.Hr., încep marea roire prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, eleni, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe.

Avem de a face cu unul din cele mai importante fenomene din istoria mondială.

Din marea masă a geților, prin mileniul II î. Hr., datorită sporirii populației pînă la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului pînă în India,

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

”Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii apar mult mai tîrziu, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi.

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa? Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 7.000 de ani?

Răspunsul e unul singur: Proto-Geții Arieni

Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Sursa: bnr.bg, kroraina.com, ziarulnatiunea.ro-George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa

 

CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Cine au fost gepizii?

Noi credem că ar trebui să fie limpede că strămoșii gepizilor sunt geții, indiferent cum au fost numiți peste vremuri, câte nume și’au luat, câte arme și obiceiuri au schimbat, locuri de viețuit și stăpânit au relocat sau dialecte au grăit prin înstrăinarea de la locul de baștină de la Gurile Dunării sau spațiul nord-pontic…

Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el barbarii pontici, barbarii geţi ai Scyţiei, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris.

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Istoriografia actuală însă ne ține în ceață, netranșând definitiv această impardonabilă neclaritate istorică. Să fie oare această neclaritate în strânsă legătură cu situl arheologic de pe Măgura Şimleului, din Sălaj?

Această zonă a zămislit nu mai puțin de 15 tezaure getice fiind considerat în același timp și cel mai dens sit în tezaure din ţară, după Sarmizegetusa, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme.

Deși avem această anormală confuzie menținută se pare în special datorită implicațiilor sale care ar intra în contondență cu interesele pan-germanice, ale poporului care a dat ora exactă imediat după ce imperiul roman și’a dat suflarea, în rândurile următoare vom aduce câteva lămuriri în susținerea teoriei că populațiile care au prelucrat și deținut aceste comori erau geți autohtoni din Carpați, ori conduși probabil de căpetenii venite din nordul Maramureșului actual, unde datorită expansiunii continue a imperiului roman geții din Carpați s’au retras.

Știind că geții în trecut purtau mai multe nume fie după proprii conducători, fie după spațiul ocupat și tyra-geți, și samo-geți, massa-geți, myr-geți, tissa-geți, geați scandinavi, iar alte ramuri ale geților, cum erau denumiți în antichitate frații lor, iliri, macedoneni, scyți, celți, cimmerieni, frigieni etc, iar mai nou ”daco-traci”, și trăiau pe un imens spațiu eurasiatic putem considera fără riscul de a greși, că și gepizii, vandalii, ostrogoții, și vizigoții sunt denumiri târzii ale unor ramuri getice care trăiau în același spațiu, și nu sunt alte neamuri venite din alt continent și fără legătură de sânge cu europenii.

Despre samo-geți să facem aici mențiunea că ei sunt menționați ca sarmați, și se face impardonabilă greșeală a’i considera altceva decât geți. Poate că ei aveau obiceiuri specifice, dar genetic este dovedit că erau frați cu scyții și geții. Dar indiferent cum au fost numiți geții de istorici, scriitori sau politicieni, aceștia își aveau originea în câteva grupuri umane preistorice despre care vom încerca să aducem câteva lămuriri de ordin literar-documentar, arheologic și genetic.

Spunem și genetic, deoarece barierele ridicate între populațiile europene actuale știm că s’au creat total artificial în baza limbilor vorbite. Dar, așa cum este unanim acceptat de către specialiști și limbile actuale se trag dintr’una primordială, la fel cum genetic și neamurile se trag dintr’unul singur. Cu alte cuvinte ceea ce încercăm să scoatem în evidență este că există cu adevărat un popor european genetic, în ciuda diferențelor lingvistice dintre entitățile etnice de azi.

Știm de asemenea, că ne aflăm exact în perioada de schimbare a centrelor de putere în Europa, și vom ține seama și de acest aspect, răstimp în care emanciparea unui popor războinic și în egală măsură momentul în care o hegemonie a unui nou imperiu se manifestă prin nașterea peste cenușa tocmai celui care apune în 476, Imperiul Roman de Apus, și pe temeliile căruia se ridica atunci Imperiul Francilor, urmat apoi de altul, Sfântul Imperiul Roman, și care din 1512 este numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae).

Înțelegem așadar de ce anumite replieri și noi poziții în istoriografia europeană nasc reflexe în rândurile istoricilor pro-germani de această dată, peste ceea ce era până atunci o politică ce se manifesta în folosul Romei.

Sigur, îi puteam bănui pe istoricii și arheologii independenți de azi de profesionalism, cu excepția celor de casă care în general se circumscriu unei linii directoare, dar nu putem să nu ridicăm o mulțime de întrebări care își regăsesc răspunsul numai în teoria pan-germanică.

În acest sens este demn de menționat conceptul lui Ratzel care în esență arată că de’a lungul istoriei, oamenii s’au aflat într’o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia.

În decursul acestui proces, consideră Ratzel, cultura, ca realitate supraorganică, a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani.

Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Ratzel s’a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându’se în prim-plan.

În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ. Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii.

Într’o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într’un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.

Cum am reușit noi ca neam să fructificăm aceste daruri ale naturii, este un subiect pe care’l vom aborda poate cu altă ocazie, dar faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației din spațiul românesc și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Daciei și cel adiacent, deoarece colonia Dacia nu acoperă întreg spațiul românesc de azi, contrar teoriei oficiale că ar fi fost numită astfel și înainte de 106 (de către cine, întrebăm noi?), ar fi rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării, se mulează perfect pe interesele altora, ori chiar ale românilor când interesele ne vor cere. Interesele ne’au cerut cândva să agreăm o coabitare fictivă romano-getică, istoricii noștri improvizând numeroase legături mai mult sau mai puțin forțate în acest registru.

Cine știe? Într’un viitor ipotetic acceași istorici, sau actualii lor locțiitori vor presta același tip de prestidigitație pe filonul germanic al națiunii române !

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul coloniei Dacia și extra-Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei și extra-Dacii și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Mișcările triburilor getice, fie cele considerate germanice (goții, gepizii, vandalii etc), dar și cele carpice sau sarmatice (sarmo-getice) în diferite momente, în provinciile dunărene, au silit administrația romană să abandoneze colonia Dacia, aceasta retrăgându’se strategic în sudul Dunării.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, dupa moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor getice, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la câțiva indivizi.

Continuitatea geților la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta, realizată după anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică, atât la nordul cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legătura economică a romanilor cu populația existentă în fosta colonie Dacia și teritoriul nord-dunărean adiacent.

De asemenea, nu este deloc ieșit din comun, faptul că istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici ”daci” sau geți (vezi și Ana Comnena), denumire folosită în Bizanț până dincoace de secolul al XI-lea, dată la care începe sa fie folosit în egală măsură termenul de valah sau vlah. Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă.

Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta colonie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de Dacicus, lucru pe care îl va repeta și împăratul Iustinian. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta colonie Dacia, teoretic, aceasta continuă să existe în structurile Imperiul Roman.

Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia și al celui de ”dac”, dar care a dat din nefericire apă la moară teoriei migraționiste care susține că poporul român s’a format la sudul Dunării.

Aceste manifestări în defavoarea poporului localnic și ca o reacţie împotriva continuităţii getice conform teoriei susținută de partizanii neromanizării, sau a continuității daco-romane conform altei teorii mai puțin veridice aceea a romanizării populației autohtone susținute de latiniști, se concretizează prin interpretarea mecanică şi excesivă a vestigiilor arheologice din fosta provincie Dacia sau din imediata vecinătate ca neaparţinând autohtonilor geți antici, fie ei vorbitori sau nu ai limbii legionarilor romani.

Istoriografia maghiară și germană din motive evidente și din perspectiva stăpânirii austriece sau vremelnice maghiare, introduce și fundamentează existența unui neam care ar întrerupe viețuirea în Transilvania, Maramureș și Crișana a autohtonilor. Această interpretare în mod vădit distorsionată a etnicității unei populații, nu are nicidecum un fundament etnologic, istoric, arheologic sau lingvistic și cu atât mai puțin genetic.

În contradicție cu teoria pan-germanistă noi, dimpotrivă, noi vom spune lucrurilor pe nume, cronologic și genealogic înțelegem că toate popoarele germanice sunt la origini geți sau un mix al populațiilor vechi din Hiperboreea nordică cu păstorii epocii bronzului din stepa nord-pontică, acesta fiind un subiect pe care’l vom dezvolta mai jos.

Oricât s’ar influența în folosul unora sau altora, curgerea timpului a fost doar una, iar această ordine în bucătăria istorică nu mai poate fi schimbată cu toate implicațiile care decurg din recunoașterea acestor realități trecute, și indiferent de amploarea puterii ulterioare care au manifestat’o ca popor independent, originile sale rămân aceleași. Este și cazul grecilor și romanilor antici, dar și a germanilor, britanicilor sau rușilor, tuturor geții stându’le la baza originii lor.

Considerente de ordin genetic

Oricine va lua în discuție considerente de ordin genetic când se discută de originea nordicilor, fie în cazul geților (goților) din est și sud nu se poate referi decât la cel mult 2-3 haplogrupuri, acestea fiind vechiul hpg. I,  G2a (fermieri neolitici) și hpg. R1 din epoca de bronz.

Vom face așadar, referiri asupra celor care cu siguranță le purtau aceste neamuri carpatice sau nordice, evitând pe cât posibil să facem etichetări etnice din perspectivă contemporană.

Origini și istorie

Haplogrupul I este cel mai vechi haplogrup major în Europa și din toate probabilitățile, singurul care își are originea aici (în afară de haplogrupuri foarte minore, cum ar fi C6 și subclades adânci ale altor haplogrupuri). Se crede că a sosit via Orientul Mijlociu ca haplogrup IJ acum undeva între 40.000-30.000 de ani, din care s’a dezvoltat haplogrupul I în urmă cu aproximativ 25.000 de ani. Cu alte cuvinte, omul Cro-Magnon cel mai probabil, a aparținut hpj. IJ și I (alături de haplogrupuri mai mari, cum ar fi F și C6).

Ramura nordică I1 se estimează a se fi desprins de restul haplogrupului acum aproximativ 20.000 de ani. I1 este definită de cel puțin 25 de mutații unice, ceea ce indică faptul că această genealogie a cunoscut o strangulare gravă a populației. Toți bărbații aparținând acestui haplogrup coboară dintr’un singur strămoș care a trăit acum între 10.000 și 8.000 de ani.

S’a speculat că I1 a evoluat în mod izolat în Scandinavia, în timpul paleoliticului superior târziu și perioadele mezolitice, atunci când vânători-culegători din sudul Europei au recolonizat jumătatea de nord a continentului de la refugiile lor balcanice mai calde din timpul ultimei mari glaciațiuni.

Cea mai veche dovada atestată de reinstalare postglaciară în Scandinavia datează din anii 11.000 î.Hr., cu apariția culturii Ahrensburg.

Cu toate acestea, dovezile au apărut (Szecsenyi-Nagy și colab., 2014 ), de la testarea Y-ADN din Neoliticul timpuriu din Panonia de Vest, timp în care hpg. I1 a fost , de fapt , prezent în Europa Centrală în momentul expansiunii neolitice.

O singură probă I1 a fost identificată pe lângă un eșantion G2a2b, atât din timpuriu cultura ceramicii liniare (LBK), care ar fi difuzat mai târziu noul stil de viață agricol la cele mai multe zone din ceea ce este azi Polonia, Germania și Țările de Jos.

Prin urmare, este posibil ca linii I1 au fost printre  vânătorii-culegători ai Mezoliticului european asimilați de valul de fermieri veniți din estul Mediteranei în neolitic și reprezentați, în principal prin Y-hpg. G2a. Există, de asemenea, dovezi din probele neolitice de ceramică ale culturii Starcevo și Cardium ale neoliticului timpuriu, care au trăit alături de hpg. I2a și de fermierii G2a atât din sud-estul, cât și din sud-vestul Europei.

Cea mai probabilă ipoteză în prezent este faptul că liniile I1 și I2 au fost dispersate în Europa în timpul mezoliticului, și că unele ramuri au prosperat mai mult decât altele, datorită adoptării rapide a agriculturii la contactul cu fermierii din Orientul Apropiat, care făceau încet drumul lor de pe întreg spațiu balcanic și țărmurile Mediteranei.

Micul grup de fermieri din cultura ceramicii liniare (LBK) timpurie din Panonia s’ar fi format dintr’un amestec de linii masculine de I1 și G2a. Cu toate acestea, familii distincte s’ar fi răspândit în direcții diferite și succesive, dar și cu alte variabile în expansiunea lor.

S’ar părea că un efect de fondator în populația de nord a culturii ceramicii liniare (LBK) a dus la o explozie bruscă de linii I1, probabil, în mare parte datorită unei mai bune cunoașteri a acestora a terenului și a faunei Europei Centrale, iar vânătoarea a fost practicată în mod obișnuit alături de agricultură pentru a completa dieta fermierilor. Apoi I1 a fost mai târziu răspândit în Scandinavia din nordul Germaniei.

Întinderea culturii ceramicii liniare (LBK,  5600-4250 î,Hr.).

Din patru probe din Scandinavia datând din mezolitic 6000 î.Hr. au fost raportate de Lazaridis și colab. în 2014, și’a dat doi indivizi I, unul l2 , și altul I2a1b,  o probă fiind nedeterminată. Haplogrupul I1 nu a fost parte din ele. De asemenea, alte probe din aceeași perioadă din Luxemburg și din nordul Spaniei s’au dovedit a fi I2a1b și C1a2.

Aceste date sunt în concordanță cu o dispersare eneolitica de la indivizi I1 din Panonia a culturii ceramicii lineare (LBK) și ulterior a culturii Funnelbeaker (4000-2700 î.Hr.), din nordul Germaniei și sudul Scandinaviei. Un singur eșantion din zona Suediei de azi de la sfârșitul mezoliticului al culturii ciupită Ware (3200-2300 î.Hr.), de asemenea, s’au dovedit a aparține I2a1 și nu I1.

Întinderea culturii Funnelbeaker (4200-2650 î.Hr.)

Atât cultura Amforelor Globulare (Funnelbeaker), cât și cultura Ceramicii cu Orificii (Pitted Ware) reprezintă o fuziune între stilurile de viață neolitică (agricultori) si mezolitică (vanători-culegători). Fermierii neolitici din Germania au pătruns târziu în Scandinavia și în număr mic.

Există dovezi arheologice că fermierii din neolitic s’au stabilit în sudul Scandinaviei și au trăit alături de vânătorii-culegători timp de mai multe secole, în timpul culturii Amforelor Globulare. Skoglund și colab. 2012 au testat și au comparat ADN-ul unui fermier neolitic și trei vânători-culegători din Suedia, care datează de acum 5000 de ani.

S’a dovedit faptul că agricultorul a fost mult mai aproape genetic de oamenii moderni mediteraneeni, mai ales cu sarzii, care sunt în general considerați cei mai apropiați de populațiile agricultorilor europeni neolitici. ADN-ul vanătorilor-culegători seamănă cu cel al europenilor moderni din Nord-Est, și poate chiar mai mult cu al finlandezilor și al scandinavilor sami (laponii).

Vânătorii-culegători scandinavi ar fi adoptat noul stil de viață neolitic, încetul cu încetul, folosind ceramică și deținerea de animale domestice (ovine, bovine, porcine și caprine) pentru a completa dieta lor tradițională de pescuit și de vânat. Cultivarea de grâu, orz și legume a fost limitată în mod fortuit din cauza climatului rece.

Clima rece a fost de fapt un obstacol în calea expansiunii agricultorilor de pe continent. Acesta este motivul pentru care scandinavii au păstrat un procent mai mare de origine mezolitică, decât aproape toți ceilalți europeni, în afară populațiilor Sami (vechii laponi), finlandezii, balticii și rușii.

Haplogrupul I1 este cea mai comună subramură a hpg I de azi în nordul Europei. Acesta se găsește în cea mai mare parte în Scandinavia și Finlanda, și reprezintă pe alocuri 25-45% din Y-ADN (cromozomi de sex masculin) din totalul populației locale. Asociat în general nordicilor, I1 se găsește în toate locurile în care se spune că au avut manifestări triburile considerate germanice antice sau vikingii.

Cum s’au răspândit I1 în jurul nordul Europei?

Deci, cum se face că scandinavii moderni aparțin, în esență, la trei haplogrupuri (I1, R1a și R1b), care nu au fost găsite în probele scandinave mezolitice? I1 ar fi fost primul care a pătruns în Scandinavia, în timpul tranziției agricole, care a durat aproximativ de la 4.200 la 2.300 î.Hr..

Cea mai probabilă explicație pentru înlocuirea liniilor paterne (I * și l2) Mezolitice de către I1 în toată țările nordice, inclusiv Laponia și Finlanda, este faptul că puținii agricultori și crescători de vite, care s’au răspândit în jurul Scandinaviei erau oameni aproape exclusiv I1 (printr’un efect de fondator).

În marea lor majoritate societățile umane agricole sunt cele care moștenesc pământul și vitele. După ce vânatul sălbatic a devenit dificil, mai ales în timpul iernilor reci, fermierii ar fi avut un avantaj clar datorită perspectivelor de supraviețuire prin stocare de alimente. Așa cum s’a întâmplat cu siguranță și în alte părți ale Europei, femeile din familiile de vânători s’au căsătorit cu fermierii bogați.

După mai multe milenii, cu terenuri agricole și crescătorii de animale întotdeauna moștenite de clanurile I1 din tată în fiu, I1 a devenit linia dominantă, chiar dacă liniile lor materne au devenit hibridizate de’a lungul timpului. În prezent, conform amestecului autozomal, testare realizată de Lazaridis și colab. (2014), scandinavii au din amestecul neolitic doar câteva procente mai mult, decât cel mezolitic.

Poporul Sami din Laponia au fost ultimii vânători-culegători din Europa. Dar chiar și așa ei s’au orientat către creșterea animalelor prin domesticirea renilor indigeni, mai potrivită climatului local aspru decât creșterea bovinelor, porcinelor, ovinelor sau caprinelor. Domesticirea renilor pare a fi provenit din Asia de Nord împreună cu indivizii finici N1c1 pe care’i regăsim azi  printre finlandezi și estonieni. Și, într’adevăr, poporul Sami modern sunt oameni în primul rând N1c1, și doar cu o minoritate de linii paterne scandinave (I1, R1b, R1a).

Prezența liniilor R1a și R1b, iar proporția modernă la I1 (folosind Suedia centrală ca referință) indică faptul că I1, R1a și R1b s’au încorporat împreună în fondul genetic Sami relativ recent, probabil din vremea sau imediat ulterioară perioadei Vikingilor.

Clanurile N1c1, cu toate acestea, este posibil să nu fi sosit nici ei cu mult mai devreme. Hpg. N1c1 este asociat cu difuzarea limbilor uralice. În conformitate cu o încercare de reconstrucție filogenetică a limbilor uralice ale lui Honkola et colab. (2013), proto-finicii și proto-samicii s’au desprins de grupul lor în urmă cu doar 2.500 de ani, iar diversificarea dialectelor Samice a început în urmă cu cel mult 1000 de ani.

După toate probabilitățile, orice urmă a locuitorilor mezolitici laponi a fost diminuată datorită majorității liniilor Y-cromozomiale sudice I1 și cele R1 (R1a și R1b), situație întâlnită în mai multe zone din Scandinavia.

După ce am văzut de unde au ajuns anticii scandinavi, să vedem în cele ce urmează cum a devenit I1 germanic, și pe ce se bazează teoria pan-germanică.

Vase din Cultura Ceramicii cu Fir

Pe la 2800 î.Hr., o răsturnare culturală și genetică pe scară largă a lovit Scandinavia odată cu sosirea celor care aduceau mixul de limbi pontice din Europa de Est, care a introdus epoca cuprului si epoca bronzului timpuriu, practic fără tranziție neolitică.

Primii vorbitori ai limbilor pontice care au ajuns în Scandinavia, au fost indivizii culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) și care au aparținut predominant haplogrupului R1. Aceste persoane au permis accesul unor clanuri materne similare ca și locuitori I1 scandinav, inclusiv haplogrupurile ADNmt U2E, U4 și U5, și de asemenea, au adus multe linii noi, cum ar fi H2a1, H6, W și diverse subramuri ale I, J, K și T.

Un studiu genetic realizat de Haak și colab. (2015) a constatat că o mare parte din strămoșii populației culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) au venit din zona Mării Negre a culturii Yamnaya, care se întindea din Carpați până în nordul Caucazului, și s’a răspândit în centrul și nordul Europei, urmărindu’se originile culturii Ceramicii cu Fir în migrațiile Yamnaya din stepele de acum 4.500 de ani.

Aproximativ 75% din ADN-ul scheletelor din neoliticul târziu al culturii Ceramicii cu Fir găsite în Germania, au fost o incluziune precisă a ADN-ului de la persoanele culturii Yamnaya.

Acelaşi studiu a estimat o contribuție ancestrală de 40-54% din cultura Yamnaya în ADN-ul modern la europenii din zona centrală și de nord, și o contribuție de 20-32% în ADN-ul modern al populațiilor din sudul Europei, cu excepția Sardinienilor (7,1% sau mai puțin) și într’o măsură mai mică, a sicilienilor (11,6% sau mai puțin).

De asemenea. este de reținut că rezultatele lui Haak și colab. ”sugerează” că haplogrupul R1, prin ramurile sale R1b și R1a s’a ”răspândit în Europa de Est după 3000 î.Hr.”

În ceea ce privește fenotipurile, Wilde și colab. (2014) și Haak și colab. (2015) au constatat că intruziunea populației Yamnaya, în general, propusă pentru a fi primii vorbitori ai unei limbi pontice (euro-indiană) în zona de cultură a Ceramicii cu Fir.

Aceștia au avut trăsături predominante cu ochi negri (maro), cu părul negru, cu o culoare a pielii moderat albă, deși oarecum mai închisă decât cea din media europeană modernă.

Aceste studii au arătat de asemenea, că trăsăturile albe în pigmentare au existat deja în europenii indigeni vechi, în ambele cazuri fie agricultori, fie vânători-culegători, iar încercările filologice de a se corela cu sosirea ponticilor din stepe o lungă durată s’au dovedit că erau greșite.

Testele ADN autosomale, de asemenea, indică faptul că mișcarea indivizilor Yamnaya din stepele nord-pontice a introdus în Europa o componentă de origine menționată ca amestec ”ancient nord eurasiatic”. ”Ancient nord eurasiatic” este numele dat în literatura genetică a unei componente care reprezintă o coborâre din oamenii din cultura Mal’ta-Buret, sau o populație strâns legată de ei.

Componenta genetică ”Ancient Nord eurasiatic” este vizibilă în testele pe indivizii Yamnaya precum și la europenii de azi, dar nu și nu și la vest și central-europenii de dinaintea intrării culturii Ceramicii cu Fir.

Cea de’a doua migrare nord-pontică majoră în Scandinavia a fost aceea a haplogrupului R1b, ramură care se crede a fi introdus proto-limbile germanice, ca o ramură a vorbitorilor proto-celto-germanici din Europa Centrală. R1b a intrat, probabil, în Scandinavia din Germania de astăzi ca o extindere spre nord a vechii culturii Unetice (2300-1600 î.Hr.).

În conformitate cu ipoteza substratului germanic, propusă de Sigmund Feist în 1932, limbajul proto-germanic era un hibrid dintr’un amestec pontic vorbit de indivizii R1b, și într’o măsură mai mică de R1a și din elemente ale nativilor nordici I1 neolitici. Hibridizarea ar fi avut loc în epoca bronzului și a dat naștere primei civilizații cu adevărat germanice, și a epocii  bronzului nordice (1700-500 î.Hr.).

Migrațiilor germanice sunt în fapt reveniri în spațiul lor de origine

Migrațiile germanice sunt considerate dispersiile clanurilor I1 spre Marea Britanie (anglo-saxoni), Belgia (franci, sași), Franța (franci, vizigoți și brugunzi), Germania de Sud (franci, alamani, suebi, marcomani, turingieni și altele), Elveția (alamani, suebi, burgunzi), Iberia (vizigoții, suebi și vandali), Italia (goți, vandali, lombarzi), Austria și Slovenia (ostrogoți, lombarzi, bavarezi), România (goți și gepizi), Ucraina și Rep. Moldova (goți), precum și în Serbia și nordul Serbiei (gepizi).

Azi I1 este găsit printre români (4,5%), polonezi (6%), cehi (11%), slovaci (6%) și maghiari (8%). De asemenea, este rezultatul a secole de influență de la vecinii lor germani și austrieci. Frecvența relativ mai ridicată a I1 în jurul Serbiei și vestul Bulgariei (5% până la 10%) ar putea fi datorat goților care s’au stabilit în Imperiul Roman de Răsărit în secolele 3 și 4.

Vikingii ”danezi” și ”norvegieni” au adus mai mult I1 în Marea Britanie, Irlanda, Insula Man, Normandia, Flandra, Iberia, Sicilia, iar vikingii ”suedezi” (varegii) au înființat colonii în Rusia și Ucraina, și avanposturi în Imperiul Bizantin, Caucaz și Persia. Frecvența mai ridicată a I1 în nord-vestul Rusiei (la est de Marea Baltică) au avut indicii la o prezență deosebit de puternic a varegilor, care este în concordanță cu stabilirea în Rusia Kieveană de a nativilor scandinavi ”suedezi”.

Analiza SNP, subramurile hpg. I1

Z131 + este un subramură minoră care a fost găsit în zonele care se învecinează cu vechile granițe celto-germanice (Belgia, Germania centrală, Boemia).

DF29 + reprezintă marea majoritate a filiațiilor I1.

CTS6364 + este un subramură importantă centrată mai ales pe Scandinavia, Germania și Polonia.

M227 + a fost până în prezent găsită doar în țările baltice, Belarus, Polonia, Elveția, Franța și Anglia sud-vest (Devon). Ea are o distribuție particulară situată la limitele regiunilor vorbitoare de limbi germanice, deși nu a fost găsit în miezul culturii germanice antice.

L22 + (aka S142 +) este principala subramură nordică. Este, de asemenea, foarte frecventă în Marea Britanie, în special pe coasta de est, unde vikingii s’au stabilit cel mai puternic, în Țările de Jos și Normandia (din patrimoniul vikingilor danezi), precum și în Polonia și Rusia (vikingii suedezi).

P109 + o subramură scandinavă cea mai mare parte din sud, cu o prezență în toate regiunile în care vikingii danezi erau stabiliți. S’a găsit sporadic în multe părți ale Europei, cum ar fi vestul Iberia, nordul Italiei, Balcani, Lituania și Rusia.
L205 + este în mare parte limitată la Țările de Jos, Franța și Marea Britanie. Cazuri izolate, au fost de asemenea identificate în Suedia și Spania.
L287 + este un subramură copleșitor finlandeză (găsit la nivel național), cu o prezență foarte mică în Norvegia, Suedia, Polonia și Rusia.
L300 + este o subramură minoră gasit aproape exclusiv în sudul Finlandei.
L813 + este o subramură predominant scandinavă, în special comună în sudul Norvegiei. De asemenea, se găsește în Marea Britanie (probabil coborâtă din vikingi) și în nordul Olandei (dar nu și în Germania).
Z58 + este în principal de Vest germanica, cu o prezență foarte puternică în Germania, Țările de Jos și Marea Britanie. Este , de asemenea , a constatat într – o măsură mai mică în țările nordice și în toată Europa continentală. Varsta sa a fost estimată la aproximativ 4000 de ani înainte de prezent. Z59 + este ramura principală a Z58.
Z138 + (aka Z139 +) este o subramură foarte disparată. Ea se găsește la foarte joasă frecvență în întreaga lume germanică, cu un vârf în Anglia și Țara Galilor. S’a constatat, de asemenea, în Portugalia, sudul Italiei și România.
Z382 + a fost găsită mai ales în Insulele Britanice și în Germania, cu o prezență minoră în Scandinavia. Eșantioane izolate au fost de asemenea identificate în Țările de Jos, Finlanda, Italia, Croația și România.
Z60 + este găsit în întreaga lume germanică
Z140 + este o subramură germanică puternic de Vest, găsit în principal în Insulele Britanice Țările de Jos, nordul Franței, Germania centrală și de sud, și Elveția. Este foarte rar în țările nordice. Probe de izolate au fost găsite în Spania, Italia centrală și de sud, Slovenia, Boemia, Polonia, Ucraina și Rusia. Z140 * se potrivește cu AS5 , AS6 , AS814 și EE haplotipuri din nomenclatura bazată pe BD FTDNA lui.
L338 + are o distribuție similară cu Z140.
Z73 + (și L1301 +) este în principal din nordul scandinav și finlandez. De asemenea, se găsește în Rusia, pe coasta de est a Marii Britanii și Insulele Scoțiene (patrimoniu viking).
L573 + apare în principal în nordul Germaniei, cu probe izolate în Franța și Suedia.
L1248 + este un subramură minoră care a fost gasită în Marea Britanie, Germania și Rusia.
L803 + a fost identificată numai în Scoția.
Z63 + este o subramură puternică germană, practic absentă din țările nordice. Este întâlnită cel mai frecvent în Germania Centrală, Benelux, Anglia, Scoția Lowland, precum și Polonia. S’a constatat, de asemenea , în Rusia, Ucraina, Balcani, Italia, Spania și Portugalia.
Y2245.2 + face o mare parte din Z63 din Rusia, Ucraina, Balcani, Italia și Iberia. Ar fi putut fi răspândită de goti.
BY351 + este o subramură rară găsită în Portugalia și Sardinia,  aceasta a fost probabil adusă de vandali.

Expansiunea agriculturii în Europa

Am văzut cum haplogrupul ancestral I s’a divizat la nivelul mezoliticului, datorită adaptării mai rapide la expansiunea agriculturii a populațiilor din sud, adoptarea acestui mod de viață separând practic aceste populații, precum se vede și în harta de mai sus. Contactul puternic cu fermierii separând haplogrupul I în sud în liniile I2  (zona Balcanilor și Mării Negre), iar linia I1 deși practica moderat și agricultura mai mult în completarea dietei alimentare care a rămas în continuare compusă în principal din vânat și pescuit.

I1 ia naștere printr’un efect de fondator, deși fiind un caz special de derivă genetică apărută când un grup mai mic (I1) care se separă de populația de origine (hpg. I) și formează o nouă populație, noua colonie poate avea o variabilitate genetică mai redusă decât cea a populației originale și prin eșantionarea aleatorie a alelelor în timpul reproducerii, se poate realiza în mod rapid fixarea lor.

Ca o consecință a endogamiei, colonia este mai predispusă la dispariție, dar hpg I1 nu a avut această soartă datorită impactului care l’a avut prima incluziune a ponticilor R1 ai culturii Yamnaya, unde s’au amestecat cu localnicii I1.

”Acest lucru se potrivește foarte bine cu distribuția limbilor indo-europene, și este foarte tentant și rezonabil, deși nu există nici o dovadă directă, pentru a argumenta că limbile indo-europene au fost răspândite de poporul Yamnaya.” Eske Willerslev, genetician danez (https://en.wikipedia.org/wiki/Eske_Willerslev)

”În primul rând, există primii vânători-culegători, apoi vin agricultorii, apoi agricultorii se amestecă cu vânătorii-culegători, apoi vine o nouă populație din est (R1, n.n), care este cea mai mare migrație.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Osemintele din Germania a unui om de la Marea Neagră

Un indiciu crucial în detectarea unui al doilea val de mișcare populațională  a fost asemănarea dintre ADN-ul recuperat din oase vechi de 5.000 de ani găsite la nord de Marea Neagră, aparținând ponticilor pe care arheologii îi numesc Yamnaya, cu rămășițele a patru persoane care au trăit și au murit în apropiere de Leipzig, în centrul Germaniei, în urmă cu aproximativ 4.500 de ani.

Osemintele acestor ”germani” au trăit în perioada culturii  Ceramicii cu Fir, numită dupa un stil distinct de decor comun ceramicii găsite în cea mai mare parte din nordul Europei la momentul respectiv. Oamenii culturilor Yamnaya și Ceramicii cu Fir au fost separați cinci secole și de peste 1500 km, dar au în comun cel puțin 75% din strămoșii lor.

David Anthony, arheolog la Hartwick College, în Oneonta, New York:

”Sunt veri apropiați, cel puțin. Puteți vedea o relație genetică directă între aceste două populații.”

ADN-ul oamenilor nordici ai Culturii Ceramicii cu Fir, diferit de al agricultorilor care trăiau în Germania, cu o mie de ani mai devreme, este o dovadă pentru o dramatică, chiar un aflux de oameni veniți dinspre Marea Neagră.

”Este aproape un eveniment de înlocuire totală.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Considerăm că nu este cazul să insistăm mai mult de atât despre cine sunt aceste popoare germanice, ai căror strămoși trăiau la Marea Neagră și în Balcani în perioada Ultimei Mari Glaciațiuni. Că aceștia au revenit în Carpați sau la Nordul Mării Negre peste câteva secole de viețuire în nordul Europei, cu nume de botez nou, goți, gepizi, longobarzi etc, poate fi adevărat, dar că strămoșii germanicilor sunt strămoșii noștri este dovedit științific.

Cunoaștem că populațiile din nordul Carpaților nu erau acolo în perioada glaciațiunii, ci au migrat din rândul populațiilor dunărene sau nord-pontice atunci când clima a permis dezvoltarea activităților umane și în nord. De asemenea, se cunoaște că parte din populația carpatică a fugit în nordul sau estul Carpaților după 106, atunci când Decebal pierde acest teritoriu.

Așadar populațiile getice nordice forțând în permanență imperiul roman prin atacuri succesive să renunțe la ocupația teritoriul getic din Carpați, și odată ce Aurelian a decis retragerea din Dacia, numeroase triburi nordice au revenit în Transilvania, Maramureș și Panonia de azi. Nu cunoaștem prea multe despre modul de viață, cultură sau cum a evoluat limba acestora, în acest sens stând dovadă chiar atribuirea unei notorii porecle, gepanta-leneș, ca titlu de etnie unui întreg grup uman, gepizii.

Descoperirile arheologice recente în peisajul transilvan au condus la înmulțirea vestigiilor din secolele V-VI d.Hr, constând în special din aşezări sau cimitire aparţinând ”orizontului cu morminte în şiruri” (Reihengräberkreis) Horedt 1977, 251-268.

Pornind de la menţiunile izvoarelor scrise şi de la interpretarea etnică a vestigiilor arheologice (conform metodologiei aşa-zisei Siedlungarchäologie sau Culture-History)(Halsall 2010, pp. 23-24; Curta 2006, pp. 21-27) toate aceste descoperiri sunt interpretate, cu consecvenţă, ca fiind ”gepide”,  resimțindu’se aici în mod clar influenţa istoriografiei maghiare care postulează existenţa unui ”regat gepid” în bazinul carpatic, între 454 şi 567 d Hr.

(Csallány 1961), sau, mai evaziv spus, a unei ”structuri de putere gepide”.

Interpretarea ”gepidă”, care a condus în ultimii ani la o veritabilă ”gepidizare” a Transilvaniei secolului al VI-lea se explică pe de o parte printr’o preocupare redusă a arheologilor pentru conceptualizarea teoretică a ”etnicităţii” barbare în Antichitatea târzie (Curta 2006, pp. 12-20; Curta 2007, pp. 159-185) şi pe de altă parte printr’o retranşare în ”pozitivism arheologic”, în tipologie şi cronologie convenţionale.

În aceeași direcție se încadrează și atribuirea tuturor tezaurelor descoperite pe acest teritoriu, când se insistă doar pe o singură identitate etnică a probabililor deținători ai acelor comori din trecut, în speță cea ”gepidă”, fără a exista cu adevărat această etnie.

Așa se face că undeva în secolele IV-V, un prinț get (și nu gepid) spunem noi,  ascundea un tezaur impresionant, într’un loc aflat astăzi în Șimleul Silvaniei, iar cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit tezaurul în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași unul de celălalt.

Acei geți-gepizi victorioşi peste secole în lupta de la Nedao (454) se spune că viețuiau în secolele I-IV la răsărit de Vistula inferioară, în aria de răsărit a culturii Wielbark. Spre sfârşitul secolului III  se crede că au migrat înspre bazinul Odrei inferioare.

În harta prezentată mai sus se observă zona culturii  Wielbark (verde) și Przeworsk (mov închis), Polonia de azi, de unde se presupune că acești presupuși geți-gepizi ar fi venit.

Cu portocaliu este Cultura Sântana de Mureș-Cerniakov, considerat teritoriul controlat de Amal o altă familie conducătoare getică, Imperiul Amalilor.

În figura de mai sus este prezentată mișcarea geților-gepizi,  conform teoriei căreia se presupune că au migrat gepizii, ori prin care spunem noi au revenit căteva triburi de geți nordici. Spre deosebire de migraţia geto-gotică la fel de nefondată, și așa cum se spune orientată înspre sud-est, geții-gepizi se crede că s’au îndreptat înspre sud-vest.

Alianţa din anul 290-291 dintre gepizi şi vandali împotriva ostrogoţilor şi a vizigoţilor, poate fi în acelaşi timp şi un indiciu al pătrunderii geților-gepizi în bazinul superior al Tisei, dar la fel de bine și că aceștia locuiau dintotdeauna aici fiind localnici geți, ori era un amestec al triburilor geților liberi, care au trăit în permanență în spațiul carpatic, fie prin absorbția unor triburi migrate în nord și întorși aici împinși de data aceasta de venirea hunilor, ori din alte cauze.

Aceste triburi de geți după o perioadă mai puţin clară a istoriei acestor meleaguri sunt menţionaţi în anul 418, când au fost înfrânţi de ostrogoţii conduşi de Thorismund şi înglobaţi în confederaţia hunică.

Au participat alături de huni la expediţiile hunice în Peninsula Balcanică. Regele lor Ardaric, care a luptat alături de huni în lupta de la Câmpiile Catalaunice (451), a fost unul dintre personajele importante de la Curtea lui Attila.

Puterea mereu crescândă a ”gepizilor” în cadrul confederaţiei etnice condusă de huni pare a fi splendid ilustrată de cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj.

Șimleul Silvaniei este un loc binecuvântat, un oraș situat pe valea Crasnei, la aproximativ 25 de kilometri de municipiul Zalău, la poalele Măgurii Șimleului. De’a lungul mileniilor, orașul a avut o istorie tumultoasă. Aflat în raza regatului lui Burebista și Decebal, pe Măgura Șimleului au fost descoperite fortificații din perioada antică, specialiștii fiind de acord că avem de’a face cu Dacidava, cetatea pomenită de Ptolemeu în al său ”Îndreptar geografic”.

Apoi, după retragerea aureliană, pe aici au trecut avarii care erau de origine turcică. Din punct de vedere arheologic, Șimleul Silvaniei a intrat în atenția lumii întregi datorită celor trei tezaure de o inestimabilă valoare, ce au fost descoperite aici și de care vom pomeni și noi.

Primul tezaur, a fost descoperit la data de 3 august 1797 de către doi copii români care aflându’se cu caprele la păscut pe un versant al Măgurii, fac o descoperire uluitoare. Cei doi copii descoperă nici mai mult, nici mai puțin decât peste 2 kilograme de bijuterii de aur.

Întregul tezaur, format din 13 verigi plate de aur, 11 verigi granulate de aur, o cataramă de centură, un inel circular de aur, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe, un mare lanț colier de aur masiv cu pandantive și 15 medalioane cu eficii de împărați romani – a ajuns în colecțiile Muzeului Kunsthistorisches din Viena.

De ce nu au ajuns la Cluj întrebăm și noi retoric?

Podoabele de gât şi de piept: medalioanele de aur ale împăraţilor romani din secolul al IV-lea sau splendidul lanţ cu pandantivi din primul tezaur, la care se adaugă fibulelele discoidale ornamentate în stil policrom din cel de al doilea tezaur sunt splendide realizări ale orfevrăriei epocii migraţiilor.

În decursul primei jumătăţi a secolului al V-lea au fost purtate şi fibulele de argint cu placa spiralei semicirculară şi cea a piciorului romboidal alungită din cel de al doilea tezaur, placate cu foiţe de aur au fost ornamentate într’un fastuos stil policrom.

Mărimea lor enormă pare a reflecta în acelaşi timp creşterea conştiinţei de sine a casei regale getice sau gepide cum este denumită oficial această perioadă, amintind prin dimensiunea lor de fibulele asemănătoare, decorate însă altfel ornamentate, din cea de a doua jumătate a secolului al V-lea din bazinul superior al Tisei.

Fibula cu onix relectă probabil şi ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea tezaur de la Şimleu Silvaniei sugerează recepţionarea de inluenţe din mediul nomad hunic în momentul punctului culminant al expansiunii hunice.

Urme ale gepizilor au fost identificate in Nord-Vestul României, în bazinul inferior al Somesului, dar și al râului Crasna. Prezența lor aici, la finalul secoului III a fost atestată de surse romane.

Se pare că în vecinatatea Zalăului, gepizii s’au luptat cu ostrogotii, iar în jurul anilor 460-470 mare parte a populației gepizilor se deplasează spre sud, trecând prin Porțile Meseșene. În lupta din anul 454 de lângă râul Nedao geții-gepizi au fost victorioşi.

Geții-gepizi au constituit o populație care au a jucat un rol important în istoria Europei Centrale. Gepizii erau văzuți de romani ca un popor sălbatic (cum altfel?), puternic și bine înarmați.

Despre conducătorul gepizilor, Ardaric, istoricul roman Priscus scria:

”a fost cel mai de seama rege care, din loialitate, a participat la toate consfătuirile hunilor. A fost preferatul lui Attila și a excelat prin credință și sfaturi bune”.

Din momentul preluarii puterii de către Attila, gepizii au participat la toate expeditiile lor de jaf și au devenit un adversar de temut al romanilor.

Puterea mereu crescândă a gepizilor în cadrul confederației etnice condusa de huni pare a fi splendid ilustrată de fibula cu onix din tezaurul de la Simleu Silvaniei, care reflecta probabil și ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea lot al tezaurului de la Șimleu Silvaniei sugerează recepționarea de influențe din mediul nomad hunic, în punctul culminant al expansiunii acestora.

Conştienţi de forţa lor, gepizii conduşi de regele Ardaric s’au răsculat împotriva fiilor lui Attila, și astfel își creează propriul regat.

Într’una din ipotezele ale originii lor se presupune că tezaurele descoperite la Şimleu Silvaniei, în fapt un singur tezaur îngropat pe categorii de piese de port, a fost depus ca ofrandă zeilor în ajunul bătăliei de la Nedao.

Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Înca nu se știe ce întrebuințare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împărați romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute, un fragment de brățară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană și un altul rotund, încrustat cu pietre semiprețioase.

Obiectul cel mai deosebit al tezaurului îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept și peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte și de alta, cu două inele.

Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr’o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur (Zeița Sarmis – Forța Vieții), așezați față în față.

Cel mai important pandantiv al salbei (Marele Pieptar al Maestrului) are reprezentat un bărbat aflat într’o barcă, iar acesta se află chiar lângă mărgeaua de cristal (simbol al Căutătorului – călător pe ape, Păstrător al Tainei).

Celelalte 50 de pandantive înfățișează unelte și arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur (semn al Marelui Maestru, derivat din Ordinul Cavalerilor Danubieni (Zamolxieni, getici), păstrători ai tradiției și a tainei).

Se crede că acest minunat lanț petrecut peste corp avea rol de amuletă magică, protejându’l pe purtător.

În ultima vreme, s’a emis ipoteza că era purtat de o femeie (funcție magică, religioasă).

 

Sunt unii specialiști care emit și o altă variantă asupra tezaurului, că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile.

În primul tezaur se găsește cel mai mare medalion din câte s’au pastrat din Antichitate.

Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Al doilea tezaur, descoperit tot la Șimleu Silvaniei la data de 20 aprilie 1889 de către un țăran care își ara lotul de pe coasta dealului Măgura, este conform unor specialiști, parte dintr’un tot unitar cu primul tezaur descoperit cu aproape un secol în urmă.

În cel de’al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, cuprinde 10 perechi de fibule din aur și pietre semipretioase, 3 vase deosebit de frumoase, încrustate cu pietre scumpe, o fibula din onix, 8 bucăți de fragmente de fibulă și un inel de logodnă.

Piesele sunt considerate de factură ”germanică” și romană: cele din primul tezaur – mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr’al doilea deși considerate germanice, ele sunt făcute totuși de geții autohtoni, nefiind nicio dovadă a unei producții manufacturiere în bijuterii germanice în zonă. Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă.

Din păcate, nici acest tezaur nu se găsește în țară, el fiind expus la Muzeul Național Maghiar (Magyar Nemzeti Músem) din Budapesta.

În fața acestui delir al comorilor românești, pe care le puteai întâlni doar imaginate în basme, din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, restul exponatelor pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleu sunt chiar lângă cele sub care se află comoara de la Sânnicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate provin din pământul românesc.

Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese scoase din pământ getic. În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași provenienta, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea. Dar călătoria printre tezaurele românești nu e nici pe departe încheiată.

Primul tezaur a fost descoperit la 3 august 1797, de Petru Boşca şi Simion Bocor, are 2.425,5 grame şi cuprinde piesele întregi şi fragmentare care’l compun. Autorul prezintă, în fotocopii reuşite, atât procesul verbal întocmit la predarea acestuia la Muzeul de Istorie şi Artă ”Kunsthistorisches” din Viena, cât şi descrierea şi vizualizarea acestora.

În acelaşi mod este descris şi cel de’al doilea tezaur, descoperit la 20 aprilie 1889, de un şimleuan anonim (?!), care se află la un muzeu din Budapesta, aşezat într’o vitrină de sticlă. La Şimleu Silvaniei se găseşte, din păcate, doar inventarul original scris la Primărie, cu numărul de inventar 48 / 1889 şi cu numărul de predare / primire 926 / 1889.

Dacă vom continua călătoria noastră în timp, vom putea vizualiza ce s’a întâmplat cu aceste tezaure, când, undeva în perioada secolele IV-V d. Hr., un prinț local, probabil get ascundea această comoară impresionantă formată din două tezaure.

Cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit comoara în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași una de cealaltă.

În anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s’au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns și au și rămas de atunci la Viena. După aproape o sută de ani, în 1889, niște zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de’a doua jumătate a tezaurului (numită și ”cel de al doilea tezaur”), ajunsă și aceasta apoi la Budapesta.

În total au fost 73 de piese de aur și argint, cântărind cam opt kilograme. În anul 1999, cele două muzee din Viena și Budapesta au organizat o expoziție comună, în care a fost expusă întreaga comoară șimleuană (”primul tezaur” și ”cel de’al doilea tezaur”).

Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă. Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Specialiștii spun că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a peste 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile. În fața acestui vis frumos al comorilor românești pe care credeai că le poți întâlni doar imaginate în basme, ne apar aceste tezaure din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, în fața cărora restul exponatelor din muzeu pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt chiar în vecinătatea cele în care se afla comoara românească de la Sânnicolau Mare.

Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate ale acestui muzeu vienez provin de fapt din pământ românesc. Celelalte piese expuse sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia….foste colonii și ele.

Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din Tezaurul de la Untersibenbrunn, dar care nu sunt nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii muzeului vienez, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese din teritoriul getic din Carpați.

În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași proveniență, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr.

Când oare vor mai revedea meleagurile românești aceste tezaure unice, aflate acum la Viena și Budapesta?

Vom expune oare, măcar copii ale acestor splendori antice românești în vitrinele muzeelor noastre?

Întrebări retorice…

Descoperirile din secolele III-II î.Hr. de pe teritoriul județului Salaj

Pentru a înțelege fenomenul prin care aceste tezaure au ieșit la lumină toate din acest areal, vom pomeni și de cel de’al treilea tezaur datat cu 5-6 secole mai devreme, numit ”Comoara de la Cehei”. Acesta a fost descoperit la 25 aprilie 1986 de fraţii Mălin şi Gigel Lazoc, fiind alcătuită din trei brăţări, o fibulă şi un lanţ, toate din argint, toate de factură getică, dar și 552 de monede de argint (drahme greceşti).

În timp ce lucrau pământul, aceștia au scos la suprafață mai multe monede și obiecte de argint. Cercetarea arheologică a locului descoperirii a permis recuperarea întregului tezaur din argint, cântărind 2.122 grame. Piesele de bijuterie au fost apreciate ca fiind de origine getică, iar monedele provin din orașul antic Dyrrhachium, din Albania actuală, ajunse pe teritoriul actual al României în antichitate, pe calea schimburilor comerciale.

Specialiștii au apreciat că perioada în poate fi datat acest tezaur ar fi cuprinsă între anii 100-80 î.Hr. Două dintre brățări de origine cert getică sunt lucrate din bare rotunde de argint și cântăresc 83,74 g, respectiv 86,97 g. Au capetele aplatizate și ornamentate cu incizii în formă de ace de brad.

A treia brățară, tot dacică, cântărește 72,71 g și are extremitățile modelate în formă de cap de șarpe și incizii ce imită solzii acestei reptile. Fibula cântărește 34,41 g și a fost lucrată dintr’o singură bucată de argint. Lanțul are greutatea de 70,57 g și lungimea de 92 cm, este lucrat din sârmă de argint împletită și pliată în forma cifrei 8 (octogonul – simbol al infinitului și al coșciugului). Toate piesele sunt lucrate din argint de mare puritate (800 la mie).

Cele 546 monede găsite sunt drahme din orașul antic Dyrrhachium, precum și 6 imitații ale acestora (total 552). Ele includ 26 emisiuni cu numele diferiților magistrați ai acestui oraș.

Bijuteriile getice din tezaurul de la Șimleu Silvaniei-Cehei prezintă similarități cu piesele descoperite și în tezaurele geto-dace de la Moigrad, Sărmășag, Marca (toate localități din județul Sălaj), Cojocna, Mediaș, Poșaga, Sărăcsău (Transilvania) și Coada Malului, Poiana, Vedea și Herăstrău (spațiul extracarpatic).

În a doua jumătate a sec. IV î.Hr. în interiorul arcului carpatic pătrund celții. Fenomenul în sine arunca o nouă lumină asupra situatiei din aceste teritorii, unele integrate în lumea celticii central-europene, dar lasă loc și multor necunoscute (Szabo 2005). Nici un izvor antic nu face referi asupra geților-celți din bazinul carpatic. Geograful antic Ptolemeu (Geografia, III, 8, 3) îi menționează pe anarți și taurisci ca locuind în partea de miazănoapte a Geției.

Situația consemnată de el este ulterioară acțiunilor lui Bureo Bista (Burebista), care, prin campaniile sale vestice, a modificat granițele politice din zonă. Descoperirile arheologice consistente compensează într’o oarecare masură lacunele literare (Istoria, 2001, 512, n.2).

Privind o hartă a răspandirii celtice în regiunea intracarpatică se poate observa ocuparea cu predilectie a doua zone geografice: bazinul Mureș- Târnave și bazinul Superior al Someșului. Cele mai timpurii materiale celtice au fost descoperite în ambele zone.

Ultimul orizont al prezenței celtice poate fi fixat undeva în a doua jumătate a sec. II î.Hr. Descoperirile neceltice din cadrul necropolelor sau al așezărilor precum și identificarea unor situri diferite de cele celtice atestă existența unei populații autohtone în zonă.

Folosirea etnonimului ”daci” pentru a desemna această populație trebuie făcută cu precauție Trebuie notat că, în izvoarele antice, generalizarea denumirii de ”daci”, pentru un teritoriu mai mare, a fost un fenomen care aparține epocii post Burebista și care a pus în umbră celalalt etnonim, de geți. În atare condiții, folosirea unor termeni precum ”daci” sau ”daco-geți”, pentru teritoriul intracarpatic cel puțin, nu este foarte indicată pentru perioada sec. III – II î.Hr.

Someșul și afluenții lui, Salajul, Agrijul sau Almașul, alcătuiesc principalul bazin hidrografic al zonei estice a Salajului. În partea vestica principalele văi sunt Barcăul și Crasna, valea Zalaului fiind cel mai important afluent al ultimei. Dintre toate, doar Someșul a reușit să creeze o luncă de dimensiuni apreciabile, în restul teritoriului dealurile, de înălțimi mai mici sau mai mari, precum și munții domină peisajul. Descoperirile arheologice au fost realizate chiar de’a lungul acestor văi.

În ceea ce privește perioada care ne interesează este vorba de descoperiri întâmplătoare, din periegheze sau ca urmare a unor campanii de săpături sistematice.

În doar 9 localități de pe teritoriul județului au fost descoperite 21 monede din argint (aprox. 300 g) și 5 din aur (aprox. 45 g) emise în intervalul cronologic al sec. III-II î.Hr. Pentru majoritatea nu se cunosc condițiile de descoperire și nici chiar tipul monetar. Dintre toate aceste monede, 5 aparțin singurului tezaur descoperit în acest orizont cronologic.

Numărul descoperirilor monetare contrastează cu descoperirile de așezări și necropole datate în aceasta perioadă, care s’au înmulțit în ultimii ani (Pop, Pupeza 2006).

Nici una dintre emisiunile monetare nu pare sa fi fost o creație locală, centrele de difuziune ale acestora fiind amplasate fie în Maramureș fie în bazinul Someșurilor, spațiul nostru apărând mai mult ca o periferie a acestora sau, mai precis, o zonă de interferențe între lumile celtice nord-vestice și transilvănene și cele neceltice.

Majoritatea covârșitoare a descoperirilor monetare din sec. III-II î.Hr. se amplasează în jumătatea răsăriteană a județului, gravitând spre descoperirile clujene, cunoscând mai apoi, în etapa cronologică următoare, o deplasare evidentă spre jumătatea vestică a Salajului (Florea 1985-1986).

Prezenta materialelor celtice mai timpurii încă din zona de ieșire a Mureșului din Transilvania precum și lipsa lor din bazinul central al Someșului, sugerează că același grup de populație a pătruns dinspre Câmpia Tisei ocupând zona centrală a Transilvaniei și apoi mai departe spre nord-est, ajungând până în depresiunea Bistriței.

Dar, venind de pe Tisa Superioara, fie că este vorba de anarți sau de o cu totul altă populație celtică, cea mai rapidă cale de pătrundere în Transilvania este pe valea Someșului și nu cea a Mureșului.

Numeroasele morminte de luptatori celti, inclusiv cele de la Dersida sau Zauan, sunt o dovadă a faptului ca patrunderea lor n’a fost pașnică. Este posibil să fi fost înfrânți în ncercarea de a patrunde pe valea Someșului?

N’ar fi fost un caz izolat în tabloul general al expansiunii celtice. Se pare că celții au fost blocati nu departe, mai spre nord, în Ucraina Transcarpatica, în zona Maramureșului istoric. Un asemenea scenariu are și câteva neajunsuri. Mai întâi, pentru această perioadă, din Depresiunea Șimleului lipsesc fortificațiile (ceea ce nu este cazul în Ucraina Transcarpatica). Majoritatea descoperirilor aparțin fazei clasice getice, cele mai timpurii elemente de fortificare apar abia spre sfarsitul sec. II î.Hr.

Apoi, lipsesc dovezile care să probeze o stăpânire unitară asupra teritoriului, de felul unei organizatii tribale. Presupunând că, în lipsa unor fortificații, confruntarea ar fi fost posibilă doar în mod direct, deschis, fără ândoială ar fi fost necesar un anumit grad de organizare si conducere. Dar, cel mai important indiciu în acest sens, o moneda specifica, lipseste fiind descoperite doar emisiuni monetare din alte zone (situație din nou diferită față de Maramureș).

În ceea ce privește a doua posibilitate, dezinteresul celților pentru acest teritoriu, există de asemenea argumente pro și contra. Geografia specifică zonei este probabil cel mai bun argument în favoarea acestei ipoteze. Celții au căutat cu predilecție terenuri fertile pentru agricultură și pășuni bogate pentru creșterea animalelor.

Zona la care ne referim era mai degrabă acoperită cu păduri, lunca râurilor fiind insuficientă pentru activitati agricole de anvergura. Apoi, celții au avut în vedere și resursele subsolului, mai ales sarea. Ori, sarea, ca și fierul, lipsește cu desăvârșire din zonă (Pop, Pupeza 2006, 192).

Punctul slab al acestui ultim scenariu rezidă în importanța strategică a zonei: poarta de intrare spre Transilvania. Este motivul principal pentru care în perioada clasică zona cunoaște o dezvoltare deosebită, fără a exista schimbări majore de climă sau în relief. Nicăieri în lumea getică, evident cu excepția capitalei, nu s’a descoperit o atât de mare densitate de tezaure.

În lipsa agriculturii sau a exploatărilor de fier, o asemenea bogăție nu se poate explica decât prin controlul politico-militar efectiv și prin vămuirea culoarul de pătrundere în Transilvania. Apariția a cel putin 15 puncte fortificate este o consecință firească a acestui fapt, dar și o explicație destul de plauzibilă pentru descoperirea celorlalte tezaure în acest culoar strategic.

Observăm cum luând în calcul o perioadă de cel puțin 5-6 secole se găsesc explicații logice a existenței tezaurelor în această zonă, nefiind doar cazuri izolate. Cel mai probabil se vor mai descoperi și în continuare alte tezaure, dacă arheologii vor insista pe această zonă, dar cert este că zona intra-carpatică mereu a prezentat un interes deosebit și este imposibil ca teoria ”terra deserta” să mai poate fi suținută.

Simbolistică și heraldică

Deși arheologii români au descoperit obiecte care înfãțișeazã steagul geților, stindardul Dragonului, încã din secolul al IV-lea î.Hr., ceea ce evidentiazã existenta unui stat cu structuri politice bine definite, ca și constiinta unitãtii de neam, de popor, de națiune, în sensul strict al termenului, termen apãrut și folosit încã din antichitate, o parte dintre istoricii si lingviștii nostri repetã pânã la saturatie stadiul, chipurile ”înapoiat”, ”primitiv” al societãtii getice.

Mai mult, din diferite scrieri istorice strãine, aflãm cã statul getic avea și o emblemã, o stemã a tãrii bine conturatã, reflectând concepția poporului getic despre putere, independentã, libertate si prosperitate și prin care se exprimã existenta Geției ca stat independent în constelatia statelor europene și a lumii de atunci.

Cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), notar oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, domn al Tãrii Moldaviei, în Letopisetul sãu, în capitolul al VI-lea se referea cu claritate la stema Geției, care era reprezentatã prin doi lei afrontați:

”Iară semnul sau pecetea Dacilor era doi lei împotriva unui altuia cu gurile căscate”.

Cercetãtorul croat Paul Ritter Vitezoviè (1652-1713) publicã la anul 1701 un Album heraldic, foarte putin cunoscut, intitulat ”Stemmatographia sive armorum illyricorum deliniatio, descriptioyet restituitio”, album din care un exemplar s’a descoperit într’o bibliotecã publicã din Arad, care redã si el Stema Geției, în culorile ”adevãrate”, precum si descrierea ei, care înfãtiseazã un scut mobilat cu o piramidã de argint, figurã heraldicã ce porneste de la baza scutului si se înaltã pânã în partea superioarã a acestuia; de o parte si de alta a piramidei se aflã doi lei, rampati (adicã ridicati pe picioarele dinapoi) și afrontati (adicã asezati fațã în fațã).

Scutul este timbrat cu o coroanã.

Referitor la simbolurile Stemei Geției, Ritter mentioneazã cã:

”Odinioarã când (Geția) era bogatã si avea eroii săi proprii leii urcau spre înãltimi”.

Piramida semnificã, potrivit istoricului croat, ”o perfectiune deosebitã si culmea gloriei”.

Autorul conchidea, remarcând cã aceastã Stemã atestã ”virtutile care au stăpânit Dacia pânã în domnia lui Decebal”.

În pofida evidenței unui asemenea adevãr, încã se mai crede că renumitul colier, lănțișor de aur curat, descoperit la Șimleul-Silvaniei, cuprinzând în miniaturã zeci de semne ale ocupațiilor locuitorilor de aici: cosoare, furci, ciocane și ar apartine gepizilor, care în acea vreme traversau pãmântul nostru strămosesc, în ciuda faptului cã acelasi lănțișor se termină cu reprezentarea unui măr (simbolul localității amintite), înconjurat de doi lei, care îl apără.


În general, tipul Stemei Țării Românești este ilustrat prin: acvila cruciatã însotitã de un soare și o lunã, tip ce rãmâne în heraldicã specific pentru această țară, primind numele de acvila românească, ”aquilla valachica”.

În unele cazuri acest tip de stemã este sustinut de doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, simbol al vechii steme getice.

Cei doi lei din vechea stemã a Geției se gãsesc și în sigiliul marelui voievod român Mihai Viteazul. Ceea ce demonstreazã existenta unei conștiințe naționale puternice, Mihai încercând și reușind, pentru o scurtã vreme, refacerea regatului getic de odinioarã.


Pecetea sigilarã a lui Mihai Viteazul, cu cei doi lei afrontati, este o mãrturie de necontestat că viteazul domn român încerca să’și materializeze ”planurile sale dacice” de refacere, de reunire a provinciilor strămosesti într’un puternic și independent stat geto-românesc.

Stema Țărilor Române, Țara Româneascã (Valahia), Transilvania si Tara Moldovei reunite de viteazul domn Mihai, simbolizeazã, prin emblemele ce le contine, aspiratiile milenare ale poporului român către refacerea unității statului român în cadrele vechii Geții ale lui Boreo Bista.

Astfel, în Stema țărilor românești reunite, care se aflã reprodusã pe sigiliul lui Mihai Viteazul, se observã lãmurit: într’un scut cu colțurile superioare rotunjite douã personalitãti domnesti încoronate (reprezentând pe Mihai si pe fiul sãu), față în față plantând un pom dezrãdãcinat; trunchiul acestuia este susținut de doi lei afrontati (din stema vechii Geții), lei care stau cu picioarele dinapoi pe cele șapte cetăți Septem Castra (simbolizând Transilvania).

Peste vârful pomului este asezat un mic scut ascuțit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coarne și însotit la dreapta de un soare, la stânga de o lunã conturatã. Deasupra, într’un câmp despãrtit de o eșarfã semicircularã cu devizã, se aflã acvila cruciatã a Țării Românești, însoțită la dreapta de soare, la stânga de lună (crai nou).

Tradiția de a se sublinia autohtonitatea și continuitatea celor trei țări românești s’a remarcat și dupã epoca lui Mihai Viteazul, cum ar fi un ceaslov bisericesc de la Iași din 1750, în care lei sunt prezenți.

”Corbul și cu crucea, adevărat, te încorunează
Că ai oblăduit Vlahie te înfățășază,
Bourul dar Domn Moldaviei te adeverează […]”

K. Horedt, în sinteza sa din 1986, împarte istoria Transilvaniei antice târzii şi medieval timpurii în trei perioade: germanică, slavă şi maghiară.

Prima perioadă– cea germanică– ar începe odată cu părăsirea provinciei de către romani şi instalarea aici a goţilor şi vandalilor purtători ai culturilor Cerneahov şi Przeworsk şi se încheie odată cu ultimele manifestări ale civilizaţiei de tip ”merovingian” a gepizilor, anume varianta târzie a cimitirelor cu morminte în şiruri, orizontul zis Band-Noşlac (încadrat până în prima jumătate a secolului al VII-lea d. Hr.). (Horedt 1986, passim)

Conform acestei reconstituiri istorice timp de mai mult de două secole (454-680 d. Hr.) Transilvania a fost iniţial stăpânită şi apoi locuită de neamul gepizilor. Viziunea modernă curentă– un locus classicus al istoriografiei – este că aceşti gepizi sunt germanici orientali, strâns înrudiţi cu goţii şi vandalii, una dintre multele ”naţiuni gotice” antrenate în acest carusel al migraţiilor popoarelor germanice (Völkerwanderung) din Antichitatea târzie, migraţii care au condus la dispariţia Imperiului Roman de Apus şi la naşterea regatelor germanice barbare, nuclee ale statelor germanice medieval-moderne.

Gepizii şi celelalte ”naţiuni gotice”.

Pentru că ”germanicitatea” (Germanentum) majorităţii populaţiilor barbare menţionate de sursele scrise la Dunăre (goţi, vandali, gepizi, sciri, heruli) se originează în naraţiunile istorice ale epocii lui Iustinian (Iordanes şi Procopius), se conturează în Renaştere prin ”exaltarea goţilor” (goticism) şi îşi găseşte expresia definitivă după constituirea disciplinei deutsche Altertumskunde şi apariţia exceselor pangermaniste (Goart 2006, 187-208 cap. None of Them Were Germans: Northern Barbarians in Late Antiquity, unde discută problema identităţii gepizilor, scirilor şi herulilor), vom încerca să schiţăm o istorie a acestor momente din perspectiva originii gepizilor.

Şi evident trebuie evocat primul povestitor al istoriei barbare, Iordanes şi al său ”Skandinavien topos”, anume fabula originii scandinave a goţilor, unde au şi ”gepizii” locul lor, căci, în opinia lui Iordanes, popoarele geților, goţilor şi gepizilor sunt înrudite astfel:

Get. XVII. 94: Quomodo vero Getae Gepidasque sint parentes si quaeris, paucis absolvam. Menimisse debes me ininitio de Scandzae insulae gremio Gothos dixisse egressos cum Berich rege suo, tribus tantum navibus vectos adripam Oceani citerioris, id est Gothiscandza.

XVII. 94. ”Dacă mă întrebi cum sunt geţii înrudiţi cu gepizii, îţi voi spune în câteva cuvinte. Trebuie să’ţi aduci aminte că am spus la început că goţii, ieşind cu regele lor Berich din sânul insulei Scandza, au fost duşi numai pe trei corăbii pe malul de dincoace al Oceanului, adică în Gothiscandza.”

95. Quarum trium navis, ut adsolet, tardior nancta nomen genti ferturdedisse; nam lingua eorum pigra gepanta dicitur. Hinc factum est, ut paulatim et corruptae nomen eis ex convicionasceretur Gepidas. Nam sine dubio ex Gothorum prosapie et hi trahent originem…

95. ”Una dintre aceste trei corăbii înaintând, după cum se întâmplă, mai încet decât celelalte, se spune că a dat numele neamului, căci pe limba lor leneş se zice gepanta. De aici s’a ajuns ca în decursul timpului şi prin corupere dintr’o poreclă să se nască numele gepizilor. Căci fără îndoială şi aceştia îşi trag originea din neamul goţilor (…)”, Popa-Lisseanu 1939, pp. 38, 104.

În alte două pasaje din Getica Iordanes reiterează varianta originii comune a goţilor şi gepizilor:

Get. XXV. 132. Sic quoque Vesegothae a Valente imperatore Arriani potius quam Cristiani effecti.

XXV. 132. ”Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de împăratul Valens mai degrabă arieni (religios vorbind, nu etnic) decât creştini.”

133. De ceterotam Ostrogothis quam Gepidis parentibus suis pro affectionis gratia evanghelizantes huius perfidiae culturam do-cente, omnem ubique linguae huius nationem ad culturam huius sectae invitaverunt.

133. ”Din partea lor, ei predicaseră evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, rudele lor, transmitându’le cultul acestei erezii şi atraseră la cultul acestei secte toate popoarele de limba lor.” Popa-Lisseanu 1939, pp. 45, 113.

Ultimul pasaj unde apare la Iordanes ideea înrudirii dintre goţi şi gepizi este referitor la bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Regele ostrogot Valamir şi cel ”gepid” Ardaric sunt cei pe care se baza Attila pentru a lupta împotriva ”fratelui” lor, regele vizigot de la Tolosa, Theodorid, aliatul romanilor:

XXXVIII. 200. Erat namque Valamir secreti tenax, blandus alloquio, dolis gnarus; Ardaricus fide et consilio, utdiximus, clarus. Quibus non inmerito contra parentes Vesegothas debuit credere pugnaturis.

XXXVIII. 200. ”Căci Valamir ştia să păstreze secretele, era cu vorba dulce şi priceput în viclenii, Ardaric, însă, după cum am spus, era devotat şi cu sfaturi sigure. Acestora avea să le încredinţeze lupta împotriva rudelor lor,vizigoţii.”  Popa -Lisseanu 1939, pp. 57, 198.

Aceeaşi idee a înrudirii între geți, goţi şi gepizi o întâlnim la contemporanul lui Iordanes, Procopius din Caezarea în lucrarea lui Despre războaie, în pasajul referitor la invaziile din vremea împăratului Honorius.

Despre războaie, III.2.2:

”Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel.

4. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, cea gotică (getică n.n). Eu cred că la obârşie se trag cu toţii dintr’un singur neam, iar mai târziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus pe fiecare.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (…).” *FHDR II, p. 435.

Un pasaj foarte asemănător care repetă informaţia lui Procopius cu minime diferenţe se găseşte în Chrono-graphia lui Theophanes Confessores (în limba greacă) şi în Bibliotheca lui Anastasius (în limba latină):

Theoph. Chron. P. 94, 9-23 (De Boor):

”(anul 439) Pe atunci se aflau multe neamuri gotice mari locuind dincolo de Dunăre, în ţinuturile nordice. Dintre acestea vrednice de menţionat sunt patru: goţii, vizigoţii, gepizii şi vandalii, care se deosebesc numai după nume şi prin nimic altceva, şi folosesc o singură limbă. Toţi ascultă de credinţa netrebnică a lui Arius.” (FHDR II, p. 595).

Anast. Biblioth., p. 103:

…Erant autem Gothi tunc et gentes multae ac maximae trans Danubium in Hyperboreislocis inhabitantes, ex quibus rationabiliores quatuor sunt, Gothi scilicet Hypogothi Gipedes et Uuandeli, nomentantum et nihil aliud mutantes unaque lingua utentes. Omnes autemfi dei erant Arrianae malignitatis (Pál 1973, p. 75).

Aceste izvoare din secolul al VI-lea sunt destul de elocvente şi toate converg în a afirma strânsa înrudire acelor trei ”naţiuni gotice” principale: goţii (geții) propriu-zişi, gepizii şi vandalii.

Operând cu categoriile etnografiei antice aceste popoare sunt considerate înrudite în virtutea aspectului fizic, al faptului că au o origine comună (nordică) şi se trag la origine din acelaşi trib, al faptului că folosesc aceleaşi legi şi au aceeaşi credinţă (ariană) şi, cel mai important pentru Iordanes, Procopius, Theofanes şi Anastasius, că folosesc aceeaşi limbă.

Trei probleme fundamentale ridică acest discurs al autorilor epocii lui Iustinian:

− cea a identităţii acestor ”barbari” nordici care locuiesc dincolo de Istru în ţinuturi hyperboree (altădată fiind numiţi geți, sarmaţi și melanhleeni)

− cea a originii precise a ”naţiunilor gotice” (rezolvată de Iordanes prin introducerea fabulei cu insula Scandza quasi officina gentium aut certe velut vagina nationum)

− şi cea a identităţii acelei unice limbi ”gotice” folosite de toţi.

Pornind de la aceste informaţii antice târzii umaniştii germani şi lingviştii şi istoricii Germaniei moderne au utilizat aceste surse unilateral şi au anexat ”naţiunile gotice” (gepizii incluşi) cercului populaţiilor germanice orientale.

Însă:

1. Niciun izvor antic nu califică aceste populaţii – goţi, vandali, gepizi – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului (Goffart 2006, p. 55). Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi (prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni) (Kulikowski 2007, p. 14: (despre ecuaţia goţi – scyţi) ”It was not just that classicizing language gave a new group ofpeople an old name; the Greeks and Romans of the civilized imperial world really did believe in an eternal barbariantype that stayed essentially the same no mater what particular name happened to be current for a given tribe in anyparticular time”).

2. Iordanes mai cunoaşte o versiune a originii goţilor din Britannia pe care o recuză, preferând versiunea originii lor din insula Scandza (peninsula Scandinavă de azi, cunoscută în geografia antică şi medievală timpurie, de la Mela şi Ptolemeu până la Paulus Diaconus şi Dicuil, ca o insulă; Parroni 1984, p. 355; Dagron 1971, pp. 295-299). Goţii au fost puşi în legătură cu nordul îngheţat şi înaintea lui (de Ambrosius din Milano sau Claudian), dar, prin susţinerea originii din Scandza a goţilor, Iordanes spune explicit că aceştia nu aparţin lumii romane, ci vin din exterior, din periferia oikumenei, din Ocean.

Într’un mod similar herulii lui Procopius se întorc în insula mitică din Ocean, ubicua Thule (Romm 1992, pp. 157-159), ţara lor originară, pentru a’şi aduce de acolo un rege.

Pentru Walter Goffart toposul originii scandinave a goţilor nu indică atitudinea pro-gotă a lui Iordanes (pretins got de neam, fiul lui Alanoviamuth, nepotul lui Paria; Dagron 1971, pp. 291-292), ci, mai degrabă apartenenţa lui la curentul propagandei bizantine anti-gote care a urmat distrugerii de către Belizarius şi Narses a regatului ostrogot de la Ravenna (Goffart 2006, p. 70).

În trecut ipoteza originii scandinave a fost respinsă de Kaspar Zeuss, Jacob Grimm şi Karl Müllenhoff, având în vedere faptul că singura sursă unde este prezentă este Getica lui Iordanes (Goffart 2006, p. 66), este menţionată şi de geograful anonim de la Ravenna care însăşi citează precis sursa (Iordanes); Kulikowski 2007, p. 43 (toate sursele literare şi arheologice au fost ulterior coroborate pentru a susţine naraţiunea lui Iordanes).

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducând astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii, ori au mers pe o pistă falsă.

Isidor enumeră trei ipoteze ale originii goţilor (Isid. Hist.Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sunt geți sau scyţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene; Maenchen-Helfen 1973, pp. 3-4).

3. Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice.

Pentru a vedea când aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor transilvăneni.

Faza pre-ştiinţifică a germanităţii: goticismul (O privire sintetică la Carbó García 2004, pp. 179-206.)

Această fabulă a originii goţilor (şi gepizilor) din insula Scandza continuă cu migraţia lor, într’un timp imemorial, înainte de războiul troian, în Scyţia, lângă Palus Maeotis (Mlaştina Meotidă), al doilea popas al lor fiind Mysia, Tracia şi Geția (Merrills 2005, pp. 155-157). Istoria veche a goţilor transmisă de Iordanes este marcată de victorii şi cuceriri, goţii fiind cei mai înţelepţi dintre toţi barbarii (similari grecilor) (Get. II. 40).

Făcând din trecutul goţilor istorie romană Cassiodorus / Iordanes (Cassiodorus, Variae, 9.25.5: Originem Gothicam historiam fecit esse Romanam) i’a identifcat succesiv cu locuitorii locurilor de popas – scyţii şi geţii.

Reluând un topos herodotean regele scyţilor / goţilor Tanausis îl învinge pe regele egiptenilor Vesosis şi cucereşte întreaga Asie, obligându’l pe regele mezilor, Sornus să plătească tribut. Fiind plecaţi într’o expediţie, femeile lor, amazoanele conduse de Lampeto şi Marpesia, au trebuit să ţină piept duşmanilor.

Apoi goţii au avut un rege, Telefus, fiu al lui Hercules şi Auge şi căsătorit cu o soră a lui Priam şi prin fiul acestuia, Euryphylus, goţii participă şi în războiul troian. Lista regilor goţi celebri continuă cu regina Thomiris care luptă cu Cirus, cu Antirus care luptă cu Darius şi Xerxes, cu Gudila care îşi căsătoreşte fiica cu Filip al Macedoniei.

Urmează regii din cel de’al doilea loc de popas – Buruista, Dicineus, Comosicus, Coryllus şi Dorpaneus. Cassiodorus, consilierul lui Theodoric, în intenţia lui de a scrie o istorie ilustră şi multimilenară a goţilor, pentru a înnobila un popor barbar, mobilizează o sumă de tradiţii literare greceşti referitoare la barbarii nord-dunăreni şi nord-pontici (lupta scyţilor cu Vesosis, amazoanele ca feminae Gothorum, regina massa-getă Thomiris, luptele purtate de regii geți împotriva romanilor).

Cassiodorus şi Iordanes (Pentru relaţiile între lucrările lui Cassiodorus şi Iordanes, momentele scrierii acestora şi sursele lor v. Amici 2002,pp. 3-48) nu sunt direct responsabili de această echivalare între scyți, geți şi goţi, ei nu fac decât să preia o tradiţie deja veche a Antichităţii târzii, unde geţi este numele poetic – literar al goţilor.

Pentru a explica această confuzie între geţi şi goţi din literatura Antichităţii târzii autorii moderni au căzut repede de acord că identificarea este favorizată de raţiuni fonetice (get/got) şi de faptul că se suprapun în acelaşi spaţiu al Dunării de Jos (Teillet 1984, p. 51).

Explicaţia este simplă – o idee centrală a etnografiei antice (exprimată sintetic de Synesius din Cyrene) este că nu există barbari noi, ci de fapt:

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Zonele situate la nordul Istrului şi al Pontului Euxin erau puţin cunoscute în antichitate şi erau evocate de antici ca ţările fabuloase ale scyţilor. În epoca augustei că Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el pletora de barbari pontici, barbarii geţi ai Scyției, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris, pentru a defini barbarul din nord cu cele două trăsături contrastante – sălbăticia şi virtutea – şi el stă la baza reprezentării barbarului got al Imperiului târziu.

În profilul barbarului got recunoaştem caracteristicile barbarului scyt şi get: poeţii şi istoricii fac aluzii la moravurile sălbatice ale goţilor care trăiesc în căruţe, sunt îmbrăcaţi în piei de animale şi nu ştiu să lupte decât călare.

În final numele get – got devin interschimbabile:

quod…Gothi Getae dicerentur (SHA Carac. 10.6) sau

Getae illi qui et nuncGothi (Oros. Hist. I.16.2).

De acum înainte pentru multe secole termenul Getae devine numele poetic al goţilor, Prudenţiu, Claudian, Paulinus din Nola, Rutilius Namatianus nu îi desemnează niciodată altfel (Teillet 1984, pp. 17-38; Eliade 1980, pp. 81-84).

Legătura între această tradiţie a identificării goţilor cu geţii în Antichitatea târzie şi primele echivalări geţi /goţi, daci / dani, medievale (sec. XI – Siegebert de Gembloux, Dudo de Saint-Quentin, Guillaume de Jumièges) este asigurată de geografia medievală.

Aceasta este o mixtură curioasă de sisteme cosmografice antice, mitologie clasică şi gândire patristică, toate suprapuse pe lumea cunoscută în epocă.

Nu este propriu-zis geografie, ci mitologie geografică, chiar dacă exista informaţie nouă despre regiunile nordice în special era respinsă datorită lipsei de autoritate şi faptului că contrazicea sursele clasice şi patristice (Dana 2008, pp. 176-181).

Pentru greci şi romani Scyţia era cea mai nordică parte a lumii, mărginită de munţii Riphaei şi de vastul Ocean nordic pe malul căruia locuiau Hyperboreenii (Dilke 1984, pp. 347-351). În linii mari nordul germanic al geografiei mitologice medievale este de fapt Sciţia clasică transferată la noua frontieră a cunoaşterii.

Astfel geţii sunt translataţi în nord deja în Cosmographia lui Aethicus Ister (unde apar Gogetae şi Magogetae).

Pe cea mai timpurie hartă, Albi mappamundi (începutul sec. VIII), menită să reconstituie cosmografiile lui Iulius Honorius şi Orosius, la nord de Macedonia şi Tracia, întinsă până la Oceanul nordic se află Gothia (în locul Daciei din tradiţia cartografică agrippiană) (Nemeti 2011, pp. 37-49.).

Aceeaşi viziune geografică o reîntâlnim la Anonymus Ravennas, Isidor din Sevilla, Paulus Diaconus, Dicuil, Rabanus Maurus sau pe mappae mundi în OT care reproduc lumea descrisă de Orosius, ca manuscrisul de la Strassbourg, harta lui Saint Severus sau harta de la Herreford.

În toate aceste lucrări geografice sau hărţi, la est de Germania, între Dunăre şi Oceanul nordic, se află Gothia sau Dacia. Aşa se explică tradiţia medievală care identifică danii cu dacii (Dacia qui et Danamarcha) şi goţii cu geţii (Leake 1967, pp. 24-52; Eliade 1980, pp. 83-84.).

Goticismul (exaltarea goţilor) se defineşte prin ideea că neamul excepţional al goţilor, după plecarea din Scandza (Suedia) a cucerit şi populat aproape întreaga Europă (Wolfram 1988, pp. 1-4). Această teorie, iniţiată de Ragvaldi şi EricusOlai (cca. 1460), dezvoltată de Johannes Magnus Gothus (1554), devine ideologia imperiului suedez, mai ales sub Gustav Adolf.

În 1425 Poggio Bracciolini a descoperit singurul manuscris medieval al Germaniei lui Tacitus şi în 1470 apare prima ediţie tipărită a Germaniei (Kulikowski 2007, p. 44).

Acest mic opuscul etnografic împreună cu Getica lui Iordanes au fost larg utilizate în secolul XV de umaniştii germani pentru forjarea ideologiei identitare germanice, după care germanii actuali sunt moştenitorii germanilor antici din tratatul lui Tacitus.

Renaşterea scandinavă îmbrăţişează ideologia goticistă pentru a contracara hegemonia culturală latină: goţii originari din Suedia sunt prezentaţi drept cuceritori ai Europei şi ai Romei în operele lui Johannes Magnus Gothus (1554), Johannes Loccenius (1647), Olaus Rudbeck (1679), Carolus Lundius (1687) (Svennung 1967, pp. 68-96).

Suedezii îşi dispută calitatea de urmaşi ai goţilor cu spaniolii care în timpul Reconquistei dezvoltă propria lor variantă a goticismului. Cronicile lui Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimenez de Rada, Pedro de Medina, Iulian del Castillo încep istoria Spaniei cu istoria geţilor, continuând cu cea a vizigoţilor din Hispania antică târzie (Busuioceanu 1985, pp. 124-147; Carbó García 2006-2007, pp. 260-269.).

Din mediul umaniştilor germani goticismul migrează şi la saşii din Transilvania care îşi inventează astfel propria lor origine ilustră, considerându’se urmaşii goţilor (geţi/scyți), rivalizând astfel cu maghiarii şi secuii şi românii (urmaşii romanilor).

Dintre promotorii acestei teorii a originii getice a saşilor amintim pe Albert Huet, Johannes Tröster, Christianus Schaeseus, Laurentius Toppeltinus şi alţii (Armbruster 1980, pp. 38-82; Plămădeală 1988, 27-65).

Faza ştiinţifică a germanităţii: metoda retrospectivă a ”arheologiei aşezărilor” şi teoria Wenskus – Wolfram.

Încă din secolul al XVI-lea umanişti germani ca Beatus Rhenanus (1485-1547), inspiraţi din Germania lui Tacitus (mic tratat etnografic redescoperit în Europa secolului al XV-lea cu rezultate spectaculoase) şi istoria longobarzilor a lui Paulus Diaconus, au concluzionat că goţii, vandalii, francii şi alţi barbari au fost strămoşii actualilor germani şi istoria acestora poate fi recunoscută ca istorie a vechii Germanii.

La începutul secolului XX un filolog şi arheolog german, Gustaf Kossina, aplicând o metodă regresivă a împins proto-istoria şi preistoria germanilor departe în trecut până în epoca bronzului. Acesta cartează frontierele schimbătoare ale patriei originare germane şi reconstituie prima migraţie a popoarelor germane care ocupă întreaga Europă.

Această idee – a migraţiei – este inerentă pangermanismului: în 1933 Karl Theodor Strasser scrie despre germanischer Völkersturm care a aruncat valuri succesive de germani asupra Europei. Există o legătură strânsă între migraţionism şi agenda politică nazistă: răspândirea culturii germanice prin migraţie şi invazie corespunde ideii rasiste a superiorităţii germane, pretenţiilor de dominaţie geopolitică şi teritorială.

Cele două elemente cheie ale ideologiei naziste au fost: esenţa genetică a culturii înrădăcinată în ”sângele” popoarelor şi imaginea eroică a germanilor văzuţi ca distribuitori ai culturii (Härke 2006, pp. 267-268).

Astfel, imaginea consacrată vehiculată de către deutsche Altertumskunde de la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX (prezentate sintetic la Kulikowski 2007, pp. 44-49) conţine două idei-forţă:

1. popoarele barbare care au asediat Imperiul Roman sfârşind prin a’l distruge şi înlocui sunt germanice (strămoşii germanilor moderni) şi

2. acestea s’au angajat în migraţii dramatice plecând dintr’o zonă originară (Urheimat, Goffart 2006 a, p. 92).

După cel de’al doilea război mondial viziunea pangermanistă a luat o nouă înfăţişare, care evită definiţiile naţiunii barbare unite prin comunitatea de sânge şi rasă.

În 1961 Reinhard Wenskus propune o teorie referitoare la formarea popoarelor (germanice) în Antichitatea târzie şi la modalităţile lor de organizare politică (Stammes- bildung und Verfassung) în care susţine că popoarele germanice (definite în principal pe criterii lingvistice) devin treptat conştiente de ele însele datorită contactului cu populaţiile celtice, slave şi cu romanii. Alegerea conştientă de a nu se dizolva în melting-pot-ul roman le furnizează baza conştiinţei etnice.

O oarecare conştiinţă este văzută ca naturală, născută din diferenţele culturale (limbă, legi, obiceiuri), dar propune o explicaţie politică a formării triburilor: lideri însoţiţi de un număr relativ restrâns de războinici îi conduc în luptă, mai întâi în interiorul lumii germanice, apoi împotriva Imperiului Roman.

Succesul atrage noi membrii care se unesc cu tribul respectiv, în virtutea unor practici culturale comune (limbă, legi, vestimentaţie). Dar ceea ce ţine tribul unit este carisma liderului şi manipularea unei tradiţii eroice dinastic-genealogice (Traditionskern, core / kernels oftraditions) (Noble 2006, pp. 10-11).

Lucrarea lui Wenskus a însemnat sfârşitul ideii că triburile germanice au migrat ca entităţi coerente etnic dintr’o patrie originară până la frontiera romană.
În anii 70-80 Herwig Wolfram extinde şi rafinează această teorie: o elită descoperă şi inventează o tradiţie pentru a da grupului un sens şi o misiune.

Aceste ”nuclee de tradiţie” trebuie, în opinia lui, să conţină trei elemente de bază: o ispravă eroică primordială (trecerea mării, a unui râu, o mare victorie în luptă), o schimbare în registrul religios şi identificare unui inamic principal. Esenţa teoriei Wenskus – Wolfram este că noile popoare germanice ale Antichităţii târzii (franci, alamani, saxoni, goţi) se formează în contextul confruntărilor cu Imperiul roman prin gruparea unor triburi în jurul unor lideri şi a unei elite care manipulează nuclee ale tradiţiei constituite din genealogii de origine divină şi povestiri eroice din trecutul îndepărtat. Astfel triburile nu sunt sisteme în echilibru, ci procese continue de agregare de noi identităţi sociale (sau o identitate etnică fictivă şi dinamică) (Noble 2006, pp. 11-12; Kulikowski 2007, pp. 52-54).

În centrul unor asemenea nuclee de tradiţie ostrogote se află conform lui Wolfram şi fabula originii scandinave a goţilor. Aceasta ar fi fost auzită de Cassiodorus la curtea lui Theodoric de la membrii acestei elite ostro-gote, împreună cu genealogiile Amalilor şi a fost inserată în istoria sa gotică, numită abuziv de Wolfram Origo Gothica (Wolfram 1988, p. 4).

O asemenea teorie a existenţei unor tradiţii orale eroice ale goţilor înregistrate în scris de Cassiodorus–Iordanes scapă analizei istoricului modern. Nu există nicio dovadă explicită care să documenteze originea scandinavă a goţilor. Singura sursă este Iordanes şi fabula originii scandinave a goţilor şi gepizilor este proiectată într’un trecut mitic, Berich aflându’se pe acelaşi plan cu Tanausis învingătorul faraonului egiptean Vesosissau cu femeile goţilor, amazoanele Marpesia şi Lampeto.

Scandza este împrumutată de Iordanes din geografia greacă şi goticismul medieval suedez o identifică ulterior cu insula Gothland, patria goţilor strămoşi exemplari ai suedezilor.

După această analiză succintă a etnogenezei germanice ce concluzii se pot trage referitoare la gepizi sau mai precis referitoare la identitatea purtătorilor culturii materiale din Transilvania secolelor IV-VII d. Hr.?

Modelul migraţiei unor grupuri compacte de germani pe distanţe lungi în antichitatea târzie pierde azi teren în favoarea modelului imobilismului. După cum am văzut migraţia ca motor al schimbării lumii post-antice, a transformării Imperiului în regate barbare, este o idee centrală a ideologiei pangermanismului.

Migraţia împreună cu metoda arheologiei aşezărilor – care presupune că aspecte, culturi şi grupuri definite pe baza culturii materiale sunt de identificat cu triburi şi popoare şi trebuie să primească numele triburilor şi popoarelor atestate de sursele scrise într’un spațiu şi o perioadă date – au constituit modelul interpretativ central în arheologia românească în epoca postbelică.

Acest model este păstrat azi inerţial şi continuă preocuparea de identificare a unor grupuri arheologice definite prin markeri culturali, grupuri văzute ca alogene şi în permanentă mişcare, pentru ca apoi acestora să li se aplice etichete etnice. Astfel, de la părăsirea provinciei de către romani până la sfârşitul epocii avare timpurii, Transilvania şi zonele limitrofe au fost un carusel al migraţiilor germanice.

Astfel se perindă în secolul IV şi la începutul secolului V d.Hr. vandalii (taifali şi victofali) purtători ai culturii Przeworsk în zona vestică, vizigoţii şi cultura Cerneahov în est, sau, mai recent vandali sau gepizi timpurii identificaţi în aşa-zisul grup funerar Dobrodzień-Gutentager.

Invazia hunică dislocă alte grupuri identificate arheologic în Transilvania, cum sunt descoperirile fastuoase aparţinând orizontului Apahida – Blučina – Tournai, atribuite succesiv ostrogoţilor, gepizilor, alanilor, scirilor, herulilor, constituindu’se în literatură un adevărat catalog al barbarilor de inspiraţie ovidiană. Pentru secolul al VI-lea s’a ajuns la un oarecare consens, majoritatea interpretând vestigiile ca aparţinând gepizilor – orizontul Moreşti- (Harhoiu 2011, pp. 10-26 (un rezumat al viziunii curente despre epoca timpurie a migraţiilor).

Putem concluziona alături de Procopius că existau multe neamuri gotice, anume popoarele care locuiau în Gothia / Guthiuda nord-dunăreană şi nord-pontică. Conform criteriilor lingvisticii comparate moderne, unele erau germanice orientale, adică vorbeau idiomuri azi dispărute înrudite cu cele teutonice (vorbitorii acestora fiind adevăraţii strămoşi ai germanilor medievali şi moderni).

După criteriile etnografiei antice aceste neamuri erau ”scytice” (Geary 2002, pp. 43-58).

Originea scandinavă a goţilor şi gepizilor este un topos al istoriografiei bizantine din epoca lui Iustinian şi nicio sursă nu atestă migraţii bruşte şi spectaculoase ale acestora înainte de invazia hunică. Este legitim să dorim să aplicăm etichete etnice vestigiilor ”germanice” de la nordul Dunării în epoca migraţiilor: arheologia se ocupă cu civilizaţile moarte şi este interesată de identitatea decedatului (Hans-Jürgen Eggers, citat în Périn, Kazanski 2011, p. 299).

Populând abuziv Transilvania cu nume tribale germanice care se succed şi se înlocuiesc cu repeziciune nu ajungem însă nicăieri, singura şansă de a înţelege ceva fiind schimbarea paradigmei interpretative. De’a lungul istoriei spaţiul actual al Transilvaniei a oferit un specific aparte din punct de vedere cultural.

Pentru perioada de care ne ocupăm, chiar dacă au trecut câteva secole, nu este lipsit de importanţă faptul că, spre deosebire de Muntenia şi Moldova, spaţiul intracarpatic a cunoscut organizarea şi modul de viaţă roman. După părăsirea Daciei de către administraţia şi armata romană, viaţa în mediul urban, într’o formă mai redusă, a continuat mai bine de un secol până la venirea hunilor în zona nord-vestică a Mării Negre (Chirilă şi Gudea 1982, passim).

Dacă viaţa de tip urban a încetat nu înseamnă că etnic populaţia urbană pe care o putem numi ”getică eliberată” nu a mai viețuit, deși structurile de bază ale coloniei romanice n’au dispărut, fapt demonstrat şi de cimitirul nr. 1 de la Bratei (Bârzu 1973, passim; Harhoiu 1987, 125; 1990, 145).

Pentru câteva decenii legăturile directe cu Imperiul Roman au fost întrerupte, imprimând fostei provincii Dacia o dezvoltare întru’câtva diferită faţă de restul Imperiului. Un specific aparte al culturii materiale din secolele următoare părăsirii Daciei a fost determinat şi de faptul că pe teritoriul fostei provincii s’au perindat o serie de populaţii considerate migratoare: ”goţii”, ”gepizii”, ”slavii”, avarii etc.

Considerații pe marginea descoperirilor arheologice susceptibile de a reprezenta aşezări, ce au evoluat în perioada de care ne ocupăm și lista înregistrării lor .

Scopul urmărit pe parcursul demersului de faţă este acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra habitatului uman din Transilvania în perioada celei de doua jumătăţi a secolului V şi din prima jumătate a secolului VI. În dorinţa de a ne raporta la unele evenimente importante pentru istoria bazinului Dunării inferioare, în cifre absolute, ne vom referi la perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, perioadă ce coincide cu existenţa regatului ”gepid”.

În atenţia noastră s’au aflat doar siturile, care se pot data, cu ”certitudinea” specifică cercetării istorice, în perioada supusă studiului. Nu au fost repertoriate aşezările, care pe baza unui lot restrâns de fragmente ceramice atipice, au fost datate pe bună dreptate în limite cronologice mai largi: secolele IV-VI, V-VII etc. Este posibil ca unele din descoperirile amintite să facă obiectul prezentului studiu, însă cealaltă variantă de neincludere în segmentul temporal, de care ne ocupăm şi introducerea respectivelor puncte în cadrul repertoriului, ar putea implica concluzii false.

La fel descoperirea izolată a unor artefacte bine datate, dar care de obicei fac obiectul inventarelor funerare nu se regăsesc în repertoriu. Aceiaşi soartă o au şi descoperirile paleocreştine. Găsirea lor izolată în anumite situri, nu au fost însoţite de’a lungul timpului şi de alte descoperiri, în punctele respective, excepţie făcând staţiunea arheologică de la Sânmiclăuş, care să ateste existenţa unor aşezări datate în perioada supusă atenţiei.

În studiul de faţă prin Transilvania nu înţelegem entitatea geografică cunoscută sub acest nume, ci teritoriul fostei provincii romane Dacia din spaţiul intracarpatic. Ea este limitată la est de castrul de la Micia, crestele Munţilor Apuseni, culmea Munţilor Meseş; la nord, pe Someş, linia de castre de la Tihău, Căşei, Gherla, Ilişua; la est sistemul de castre de la Orheiul Bistriţei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni, Ilăceni, Odorhei, Sânpaul, Olteni, Breţcu şi Râşnov (Macrea 1969, 230-232)¸ iar la sud linia Carpaţilor Meridionali. Această limită era împinsă la exterior, în general, la distanţa de un sfert până la o jumătate de zi, în faţa castrelor, de obicei pe culmile dealurilor sau munţilor (Ferenczi 1972, 387).

Habitatul uman a fost şi este încă influenţat de relief, resurse materiale şi clima. Relieful Transilvaniei are aspectul unui amfiteatru având pe margini o coroană muntoasă formată la nord şi est de Carpaţii Orientali la sud de Carpaţii Meridionali, iar la vest de Carpaţii Occidentali, ce coboară treptat spre centru în zona de câmpie. În mare, zona supusă atenţiei noastre, se suprapune peste Depresiunea Transilvaniei.

Transilvania este brăzdată de câteva râuri: Mureş, şi Someşul, având fiecare câte un bazin corespunzător. Acestea au constituit nu numai surse de subzistenţă dar si mijloc de comunicaţie. Totodată prin forţa de modelare a reliefului apa a creat locuri ideale de amplasare a aşezărilor. Râurile amintite mai sus au modelat relieful, determinând un sistem de terase, care vor deveni locuri predilecte, pentru amplasarea aşezărilor din sec. V-VI şi nu numai.

Fig. 1

Resursa naturală cea mai importantă a Transilvaniei este sarea (fig. 1). Ea este indispensabilă vieţii oamenilor şi a animalelor, prin rolul său de reglare a echilibrului osmotic în cadrul organismului. Carenţa sării în regimul alimentaţie provoacă disfuncţii grave: astenie, anoxerie, oboseală accentuată, dereglări somatice, de creştere şi comportamentale, leziuni olfactive, diminuarea fertilităţii până la sterilitate etc., în timp ce lipsa ei accentuează aceste disfuncţii provocând chiar decesul (Monah 1991, 387).

Sodiul unul din cele două elemente ale sării participă la menţinerea tonusului muscular prin reţinerea apei în organism (Ciobanu 2002, 23). Un om are nevoie de 5-8 g zilnic, dar fiecare om utilizează între 10-20 g pe zi. În general, un om sănătos, consumă într’un an o cantitate de sare egală cu 1/10 din greutatea sa proprie (Medeleţ 1995a, 286).

Deasemenea sarea este de neînlocuit în alimentaţia animalelor domestice. O vacă necesită un consum de sare de 30-50 g/zi, o oaie 7-15 g/zi, un porc 5-10 g/zi (Medeleţ 1995, 54 2), iar un cal 0-40 g/zi (Ciobanu 2002, 26).

Totodată sarea era un bun conservant, la îndemână în Transilvania, al alimentelor ce conţin alumina (carnea de porc sau vită), al cărnii de peşte, al produselor lactate şi al legumelor (Medeleţ 1995, 54). Sarea se mai folosea şi în activităţi economice la prelucrarea pieilor de animale sau la separarea aurului de argint (Rustoiu 2002, 36) şi nu în ultimul rând era un mijloc de schimb în special cu Imperiul Bizantin.

Sarea din Transilvania, în perioada getică, acoperea nevoile populaţiilor din zonă, din câmpia Panoniei, de pe malurile Dunării mijlocii în amonte de Porţile de Fier şi peninsula Balcanică, la vest de trecătoarea Vardar-Morava (Medeleţ 1995, 53). Aceiaşi situaţie, credem noi, că exista şi în sec. V-VI, când Transilvania se afla tot în Barbaricum.

Până în prezent nu există date arheologice directe, care să confirme că în Transilvania anilor 454-567 se practica mineritul sau o altă formă de obţinere a minereurilor feroase ori neferoase. Totuşi la Moreşti s’a descoperit într’o locuinţă un cleşte de fierărie (Horedt 1979, 150, pl. 43/1), iar la Soporu de Câmpie, Alba Iulia ”Castrul roman” zgură de fier (Protase şi Ţigăra 1960, 392, Haimovici şi Blăjan 1989, 336), ceea ce confirmă faptul că în cele două aşezări se practica metalurgia. Cel puţin o parte din obiectele din fier şi bronz au fost confecţionate cu materie primă locală.

În Transilvania existau multe zone unde puteau fi exploatate minereurile preţioase, însă marea majoritate a obiectelor de aur şi argint, dacă nu în totalitate, proveneau în urma subsidiilor acordate de Imperiul Roman barbarilor pentru a le cumpăra pacea (Riché şi Le Maitre 2000, 69).

Nu este de neglijat posibilitatea ca în Transilvania să se fi exploatat si minereurile preţioase. Descoperirea la Abrud, o zonă ce nu era agreată pentru locuit, în perioada de care ne ocupăm, a unui cercel de aur datat în sec. VI (Hampel 1905, 1/362, fig. 965, 2/215, 3/pl. 174.1a, 1b) ar putea întări afirmaţia anterioară. Mai probabil, având în vedere complexitatea extragerii aurului, că el era obţinut prin spălarea nisipului aurifer din albiile râurilor.

Un alt element important era lemnul. El era principalul material de construcţie, de combustie folosit pentru încălzire, iluminat, prepararea hranei etc. Totodată era un element constitutiv al unor unelte, ustensile sau arme. Pentru epoca getică se aprecia că 70% (Giurăscu 1976, 11) sau după alţi cercetători 75%-80% (Stoiculescu 1999, 15) din suprafaţa actuală a României era acoperită cu pădure.

În epoca romană lemnul se exploata organizat (Macrea 1969, 311), dar probabil fără să afecteze semnificativ procentul amintit. O pădure tăiată are nevoie, în funcţie de specia de copac din care era constituită, de a se reface natural în starea de masiv între 6 şi 12 ani (Îndrumări 1987, 220-226), iar pentru a ajunge la starea de maturitate între 20 şi 180 de ani (Norme 2000, 152).

Oricât de intensă ar fi fost exploatarea lemnului în epoca romană, pădurile, aşa cum am arătat mai sus, aveau timp să se refacă. Prin urmare în sec. V-VI putem presupune că pădurile ocupau o suprafată de cca 70%-80% din suprafaţa actuală a României.

Clima din ultimii 2000 ani este departe de a fi constantă. Se consideră, pe baza analizei înaintărilor şi retragerilor gheţarilor montani, că în perioada de acum 1400-1550 de ani,   adică între 450-600 d.Hr a existat un climat cu veri calde şi lungi (Cârciumaru 1996, 25; Tomescu 2000, 268).

Acest fapt poate explica de ce în majoritatea locuinţelor din perioada supusă atenţiei, aşa cum vom arăta mai târziu, nu au fost descoperite instalaţii de foc. Şi în intervalul amintit se pare că în jurul anului 500, a existat o perioadă puţin mai rece, situaţie relevată de procentele mai puţin ridicate ale C 14 din atmosferă (Cârciumaru 1996, 151).

Transilvania este înconjurată de munţi, de aceea accesul înspre şi dinspre Transilvania se făcea prin locuri relativ puţine. La sud şi sud est se putea accede prin pasul ”Porţile de fier ale Transilvaniei“ (Macrea 1969, 152), prin pasul Vâlcan trecând din valea Jiului superior în valea Streiului, de’a lungul Oltului (Macrea 1969, 153), dinspre sud-est şi est prin pasul Oituz, de’a lungul Bârgaielor şi Bistriţei (Djamo 1994, 418), dinspre nord-vest şi vest prin Poarta Meseşului (Macrea 1969, 231), pe Crişul Repede (Rustoiu 1993, 66, 74) şi valea Mureşului, râu care era navigabil (Macrea 1969, 157). În interiorul Transilvaniei se circula probabil pe văile principalelor râuri.

Cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm, în Transilvania, nu a făcut obiectul preocupărilor arheologilor decât începând cu anii ’50 ai secolului XX. Au existat şi anterior cercetători care au făcut cunoscută perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, însă ei şi’au îndreptat atenţia spre alte aspecte decât cel studiat de noi: descoperiri monetare (Gooss 1876, 336), funerare (Finály 1889; Hampel 1905, 2/39-40), religia (Diculescu 1925) şi istoria gepizilor (Diculescu 1922).

Primele săpături arheologice au avut loc în anul 1951 la Moreşti (Prodan et al. 1954, 199) efectuate de un colectiv numeros condus de K. Horedt, în cadrul unui program naţional de cercetare (Horedt et al. 1952, 311). Săpaturile ample vor dura într-o primă fază până în anul 1956 (Horedt 1979, 17-18) fiind reluate aşa cum se va vedea mai târziu.

În cadrul aceluiaşi program vor fi identificate în 1952 aşezările de la Cipău şi Iernut ”Pe Şes” de către D. Protase respectiv M. Rusu, care vor întreprinde în următorii ani săpături sistematice în siturile descoperite (Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 661-662). Tot în anii ’50 va fi cercetat situl de la Porumbenii Mici (1954, 1957-1958) de către K. Horedt, Şt. Molnar şi Z. Székely (Horedt et al. 1962, fig. 1).

În 1955 D. Protase identifică aşezarea de la Soporul de Câmpie, unde va săpa în următorii 6 ani alături de I. Ţigăra şi episodic alături de K. Horedt, N. Vlassa şi L. Ţeposu-David (Protase 1962, 527).

În anii ’60 ai secolului XX va fi sondată aşezarea de la Şeica Mică (1962) de către K. Horedt (Horedt 1962, 187-204), iar Z. Székely va cerceta siturile de la Cernat şi Poian din sud-estul Transilvaniei (Székely 1992, 245-306). Un loc aparte pentru durata (1960-1963, 1970-’72, 1976-’77) şi dimensiunea cercetărilor efectuate îl au săpăturile de la Bratei realizate de I. Nestor, E. Zaharia şi L. Bârzu (Bârzu 1995, 239).

În anul 1976 debutează cercetările lui Gh. Baltag de la Sighişoara ”Dealul Viilor”(Baltag 1979, 72). El va fi ajutat de’a lungul anilor de M. Petică şi de R. Harhoiu (1980-1994). Acesta din urmă va prelua coordonarea cercetărilor.

În 1985 sunt reluate săpăturile de la Moreşti de către D. Protase în scopul clarificării unor aspecte legate de fortificaţia de aici. Săpăturile de o amploare mai mică se vor desfăşura cu unele întreruperi până în anul 1991 (Protase 1999, 265-272).

În anii ’90 este de remarcat activitatea lui C. Gaiu în nordul Transilvaniei, care întreprinde săpături arheologice într’o serie de aşezări: Dipşa (Gaiu 1993, 91-107) Ocniţa (Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61), Stupini ”La Curte” (Gaiu 1999, 84-96), ”Fânaţele Archiudului” (Gaiu 1997, 59; 1999, 84; 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111, Gaiu şi Marinescu 2003, 303) şi ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158). Tot în această perioadă M. Rusu reia cercetările la Iernut-Cătunul Sf. Gheorghe ”Pe Şes” continuate apoi de C. Cosma (Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; Cosma şi Rustoiu 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107).

O contribuţie importantă au avut’o şi arheologii, care prin cercetări de suprafaţă sau săpături de o amploare mai mică au îmbogăţit repertoriul descoperirilor ori au redat specialiştilor o serie de alte complexe aparţinând perioadei supusă studiului: Gh. Anghel, M. Blăjan, V. Lazăr, I. Pop, Gh. Lazarovici, Z. Maxim-Kalmar, Şt. Ferenczi, R. Heitel, D. Marcu, D. Alicu, S. Cociş, N. Vlassa C. Gaiu etc.

Chiar dacă au fost descoperite până acum 114 de aşezări (lista acestor așezări o puteți consulta mai jos), doar una cea de la Moreşti are o monografie (Horedt 1979). Alte aşezări, datorită caracterului lor sau a suprafeţelor mici săpate, au beneficiat de valorificarea ştiinţifică a rezultatelor cercetărilor la nivel de articole sau rapoarte de săpătură: Cipău (Prodan et al. 1954 , 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Vlassa et al 1966, 405-407), Soporul de Câmpie (Horedt 1967, 584-585; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 527-536), Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204), Porumbenii Mici ( Horedt et al. 1962 , 633-636; Székely 1962, 25-28 ), Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977 , 285-297; 1979, 282-283) , Cernat ( Székely 1992 , 279-285) , Poian (Székely 1973, 221; 1992, 246-279) Dipşa (Gaiu 1993, 91-107), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158) etc.

Alta este în schimb situaţia de la Bratei şi Sighişoara ”Dealul Viilor”, care au beneficiat de cercetări însumând 9 respectiv 19 campanii de săpături. Prima a fost publicată într’un studiu (Bârzu 1995) cei drept mai cuprinzător dar insuficient, iar a doua a beneficiat de un singur articol (Baltag 1979) şi câteva consideraţii într’o monografie care trata zona Sighişoarei (Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191)

Cu toate cele arătate mai sus în ultimii ani interesul pentru cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm a scăzut îngrijorător. Pe o perioadă de cinci ani (1999-2003) au avut loc săpături arheologice sistematice doar în două situri: Iernut ”Pe Şes” – campania din 2000- (Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107) şi Stupini ”Fânaţele Archiudului” – campaniile din 1999, 2000, 2003 (Gaiu 2001, 236; 2002, 119-120, Gaiu şi Marinescu 2003, 303).

Prin urmare subiectul este departe de a fi epuizat și este de dorit în acest moment, când fondurile guvernamentale alocate pentru săpături arheologice sistematice sunt insuficiente, valorificarea cercetărilor derulate anterior şi a materialelor ce stau în depozitele din muzee neatinse de foarte mulţi ani.

Tipuri de habitat uman. Problema aşezărilor fortificate.

Ideea existenţei unor aşezări fortificate în Transilvania, în perioada de care ne ocupăm, a fost enunţată pentru prima oară de K. Horedt, care a evidenţiat, în urma cercetărilor arheologice, trei astfel de aşezări: Moreşti (Horedt 1979, 72-81), Porumbenii Mici (Horedt 1969, 134-136) şi Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137). Realizarea unor fortificaţii în perioada considerată ”gepidică” în Transilvania a suscitat discuţii, principalul argument contra acestei afirmaţii fiind inexistenţa lor în Câmpia Panoniei, acolo unde era de altfel centrul de putere al ”gepizilor”.

Dacă în aşezările de la Şeica Mică şi Porumbenii Mici săpăturile arheologice au fost de mai mică amploare şi au fost cunoscute doar prin câteva studii (Horedt et al 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Horedt 1964, 187-204), cea de la Moreşti a beneficiat de săpături la care au participat mulţi arheologi, cu rezultate mai spectaculoase finalizate printr’o monografie (Horedt 1979). De aceea, acest din urmă sit a generat cele mai multe controverse.

Principalul argument în favoarea existenţei aşezării fortificate din sec. V-VI de la Moreşti sunt însăşi săpăturile efectuate. Liniile de fortificaţii ale Moreştiului au fost investigate de nu mai puţin de 15 secţiuni (Horedt 1979, 72-81), iar cea care ne interesează pe noi şi care desparte Podeiul de Hulă de 3 secţiuni (Horedt 1979, 72-73).

Pentru a lămuri unele probleme ridicate de aşezarea de la Moreşti D. Protase a reluat săpăturile arheologice în anii 1985-1986, 1989-1991. El ajunge la concluzia că fortificaţia nu era folosită în secolele V-VI, ci a fost realizată mai târziu. Argumentul principal este descoperirea unui mormânt la o distanţă de numai 2 m faţă de şanţul exterior de apărare şi a unor fragmente de oase şi câteva fragmente ceramice atipice în şantul amintit. Prin urmare cimitirul continua până lângă fortificaţie sau o parte din el a fost distrus de edificarea ulterioară a valului şi şanţurilor de apărare (Protase et al 1988, 291, 295; Protase 1999, 266, 268).

Din păcate scopul principal al cercetărilor lui D. Protase a fost altul, de aceea, credem noi, secţiunile au fost trasate paralel cu linia de fortificaţie a Podeiului (Protase 1999, passim) şi doar şanţul a fost atins de o casetă cu dimensiunile de 3 x 2 m (Protase et al. 1988, 295; Protase 1999, 268).

Aşezarea de la Moreşti are o existenţă probabilă de câteva zeci de ani. La un moment dat, din diferite motive, rolul de apărare al fortificaţiei a putut fi abandonat, exemple în acest sens există pentru epoca getică la Sighişoara (Andriţoiu şi Rustoiu 1997, 122-123) şi pe valea Siretului (Ursachi 1987, 40, 44, 49), când sunt construite o serie de locuinţe pe coama valurilor de apărare sau în şanturile aferente. În acest caz continuarea înmormântărilor la Moreşti până lângă fosta structură de apărare este posibilă.

Un alt argument în favoarea folosirii fortificaţiilor în Transilvania în secolele V-VI a fost enunţat de Al. Diaconescu şi C. Opreanu. Potrivit celor doi cercetători clujeni aşezările fortificate de la Moreşti, Porumbenii Mici şi Şeica Mică ar fi specifice populaţiei romanice şi sunt indicii pentru existenţa unor structuri politico-militare ale populaţiei mixte geto-romanice (Diaconescu şi Opreanu 1989, 586-587).

Nu contestăm argumentele aduse în sprijinul ipotezei prezentate, însă aşa cum vom arăta mai jos nu putem fi de acord cu ea. Chiar dacă Transilvania era o zonă periferică din punct de vedere al stăpânirii ”gepide”, ea era de importanţă vitală datorită prezenţei zăcămintelor de sare.

Nu revenim asupra importanţei sării pentru viaţa oamenilor şi a animalelor, dar asigurarea controlului sării putea oferi o serie de avantaje economice şi chiar politice. De aceia, credem noi, că regatul gepid nu ar fi tolerat un alt centru de putere în Transilvania.

Prezenţa în unele morminte gepidice din Transilvania a armelor: Moreşti (Horedt 1979, 190), Cluj-Cordoş (Ferenczi 1960), Lechinţa de Mureş (Horedt et al.1952, 327, nr. 7), Cipău (Prodan et al. 1954, 221), Lechinţa de Mureş (Horedt 1958, 92, nr. 30), Căpuşul Mare (Horedt et al. 1952, 312), Şintereag (Gaiu 1979, 541, pl II/2, 3, ) etc vin să sprijine cele afirmate anterior. Că gepizii controlau cu autoritate regiunea în discuţie este confirmat şi de faptul că slavii nu pătrund în zonă decât după prăbuşirea regatului gepid.

Aşa cum am văzut anterior atât o teorie cât şi cealaltă pot fi combătute, prin urmare singura cale de soluţionare a problemei este reluarea săpăturilor fortificaţiei de la Moreşti. După părerea noastră, pe care ne’o exprimăm în stadiul actual al cercetărilor, construirea unei fortificaţii de genul celei de la Moreşti presupunea un efort colectiv imens. În istoria veche construcţiile monumentale aveau la bază în general motive religioase sau politico-militare.

La Moreşti cauza religioasă dispare din considerente evidente, singura motivaţie putând fi cea politico-militară. Eventualitatea unui atac roman pe direcţia Barboşi-pasul Oituz, sau al unui atac slav nu credem că ar fi declanşat o astfel de reacţie, având în vedere că în Panonia, o zonă mult mai expusă acţiunilor potrivnice, fortificaţiile lipsesc.

Cum deocamdată nu sunt motive să credem că fortificaţiile de la Moreşti, Porumbenii Mici, Şeica Mică sau chiar Băbuţiu au fost ridicate în secolele V-VI, aşezările amintite le vom considera ca făcând parte din categoria, ce urmează a fi tratată mai jos.

Aşezări nefortificate.

Până în prezent sunt cunoscute 111 de aşezări sigure. Dintre acestea 35 au fost cunoscute în urma unor săpături arheologice sistematice sau de salvare, iar restul sunt rodul cercetărilor de suprafaţă. Aparent 35 de aşezări săpate, din 111 cunoscute sunt un număr apreciabil, dar din păcate dintre acestea, marea lor majoritate, au au făcut obiectul cercetării altor perioade istorice şi sunt reprezentate pentru perioada de care ne ocupăm, doar prin materiale sporadice ori complexele au rămas nepublicate. Sunt 22 de aşezări în care s’au descoperit complexe. În unele din siturile amintite, complexele sunt doar menţionate fără a exista o descriere a lor mai amănunţită.

Cu toate acestea cele 111 de puncte cunoscute ne pot oferi informaţii importante privind unele aspecte, ce vor fi dezbătute în prezentele rânduri, ale habitatului uman din perioada de care ne ocupăm în studiul de faţă.

Aşezările sunt plasate în general de’a lungul traseelor principalelor râuri ce străbat Transilvania: Someşul, Mureşul şi Târnavele: Alba Iulia, Bratei, Cluj Napoca, Floreşti, Iernut, Moreşti etc. Altă grupare consistentă a aşezărilor se înregistrează pe văile adiacente sau locuri mai ferite, dar nu departe de principalele căi de comunicaţie: Aiton, Dipşa, Ghirbom, Moşna etc.

Cele mai multe aşezări au fost edificate pe terasele joase ale râurilor şi văilor amintite, forme de relief ce au oferit condiţii bune de locuit încă din pre şi proto istorie (Andriţoiu 1992, pl. 18; Ursuţiu 2002, fig. 1, 2). De altfel numeroase aşezări din secolele V-VI suprapun alte aşezări vechi: Moreşti, Cipău, Iernut – Sf. Gheorghe ”Pe Şes”, Şeica Mică, Bratei etc. O mică parte din aşezări sunt situate pe înălţimi: Băbuţiu – 622 m, Porumbenii Mici – 764 m, Mera şi Răscruci.

Aşezările pe înălţimi sunt întrucâtva atipice pentru această perioadă în Transilvania. Ele erau probabil sezoniere şi pot fi puse în legătură cu un anumit tip de ocupaţie economică-păstoritul. Alte aşezări sunt plasate pe dealurile mai joase şi pe terase înalte: Alba Iulia – Castru, Şeica Mică, Gheorgheni, Moreşti etc.

Privind harta descoperirilor (fig. 2) observăm o serie de zone în care nu avem descoperiri: zona dintre Târnave şi Mureş, o parte din cursul superior şi mijlociu al Mureşului, Valea Oltului (Hărmanul trebuie privit cu rezerve) etc. Situaţia poate fi explicată atât prin existenţa unor factori de mediu improprii habitatului (zonele mlăştinoase, suprafaţa mare de pădure, ce acoperea teritoriul Transilvaniei etc.), unei realităţi istorice, cât şi datorită stadiului actual al cercetărilor.

Concentrarea descoperirilor în anumite zone este explicabilă şi datorită activităţii unor arheologi, cărora li se datorează identificarea pe teren a mai multor situri. Îi amintim aici fără a’i nedreptăţi pe cei omişi pe C. Gaiu (zona Bistriţa-Năsăud), V. Lazăr (Mureş şi Târnave), Şt. Ferenczi (zona Cluj), N. Vlasa (Mureş), M. Blăjan (zona Cluj, Mureş şi Târnave) etc. Numai aşa putem explica lipsa aşezărilor pe valea Mureşului la vest de Vinţul de Jos, o zonă de trafic intens încă din neolitic, fiind principala ”arteră comercială” a Transilvaniei în timpurile vechi.

Dacă suprapunem harta descoperirilor peste hărţile principalelor resurse naturale ale Transilvaniei: sare, aur, fier şi cupru, observăm că aşezările se concentrează în ariile în care există zăcămite de sare.

Există localităţi pe raza cărora s’au descoperit mai multe aşezări: Alba Iulia, Sânmihaiu de Câmpie şi Stupini cu câte trei, Mediaş cu patru, iar Iernut cu cinci aşezări. Aceste habitate fie aparţin unor comunităţi care au evoluat concomitent, fie, mai probabil, aparţin aceleiaşi comunităţi, care s’a mutat din loc în loc, în cadrul unei microregiuni, după ce a epuizat resursele din spaţiul apropiat celui de locuire.

Nu există aşezare săpată integral. Nici chiar Moreştiul nu a fost epuizat arheologic, iar aşezarea de la Bratei a fost distrusă într’o oarecare măsură de exploatarea de nisip. Suprafaţa unora ar putea fi dedusă cu aproximaţie în funcţie de elementele geografice care le delimitează natural: râuri, râpe adânci, dealuri etc., sau în urma unor cercetări de suprafaţă.

Astfel se apreciază că aşezarea de la Alba Iulia ”Lumea Nouă” ar avea cca. 1 ha, Brateiul cca 1,3 ha (Bârzu 1995, 241), aşezările de la Sic ”Valea Seleci”, Alba Iulia ”Recea” şi Şeica Mică sunt aşezate pe o terase, iar ultima pe un platou, ce au suprafaţa de cca 1,5 – 1,6 ha (RepCj, 349, nr. 23, Moga et alii 2005, 52, Horedt 1964, 187), Iernut ”Pe Şes” 2 ha, Moreşti cca 2,5 ha (Cosma 1996, 40), iar Stupini ”Vătaştina” se întinde pe cca 4 ha (Gaiu 2002, 119). La Bratei se apreciază numărul locuitorilor aşezării la cca 200 (Bârzu, 1995, 241), iar la Moreşti populaţia număra cca 250-300 de oameni (Horedt 1979, 121-122).

Fig.2

O organizare internă a aşezărilor este greu de precizat, dar se pot totuşi observa în unele dintre ele, o anumită ordonare a locuinţelor. O grupare a locuinţelor în cuiburi, probabil pe criterii social-familiale, se poate evidenţia în aşezările de la Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Horedt 1955, pl. IV), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Stupini ”Vataştina’ (Gaiu 2002, fig. 4), Cipău (Vlassa et al. 1966, fig.7), Soporul de Câmpie (Protase 1962, fig. 8) şi Moreşti (Horedt 1979, fig. 38).

Pe lângă aranjarea în cuiburi s’a mai observat şi o dispunere a locuinţelor în şiruri: Ocniţa (Gaiu 1994, pl. I), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Cosma 1996, 40), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, fig. 5), iar la Porumbenii Mici locuinţele au fost construite de’a lungul marginii platoului formând un şir circular (Horedt et al. 1962, fig. 1).

O situaţie aparte a fost observată la Bratei, poate şi datorită amplorii cercetării, unde locuinţele erau grupate în două ”cartiere”, între ele existănd o distanţă de cca 40 m. În spaţiul liber dintre cele două ”cartiere” a fost descoperită o locuinţă (Bârzu 1995, fig. 1), a cărei încadrare în segmentul cronologic ce face obiectul referatului de faţă, este discutabilă.

Locuinţe, instalaţii de foc şi anexe gospodăreşti

Locuinţe. Chiar dacă în majoritatea siturilor menţionate în repertoriul descoperirilor, nu au fost identificate locuinţe, în special datorită caracterului cercetării, totuşi au fost puse în evidenţă un număr de peste 150. Ele sunt de mai multe tipuri: locuinţe îngropate (bordeie), locuinţe semiîngropate şi locuinţe de suprafaţă.

Dacă pentru termenul de locuinţă de suprafaţă specialişti s’au pus de acord, pentru primele două există discuţii datorită atât termenului de locuinţă semi-îngropată, care în limbajul arheologic este denumit ”semibordei”, cât şi a criteriului de diferenţiere al celor două tipuri de habitat. Prin ”semibordei” se înţelege un bordei a cărei adâncime de săpare în pământ este mai mică. Privitor la termenii de bordei şi semibordei Dicţionarul explicativ al limbii române îl cuprinde doar pe primul (Dex 1975, 93, 5777).

Etnologii folosesc pentru termenul de semibordei pe cel de locuinţă semi-îngropată (Vlăduţiu 1973, 157, 158; Bâtcă şi Bâtcă 1985, pl 9; ), motiv pentru care folosim şi noi aceiaşi terminologie. Diferenţa dintre bordei şi locuinţă semiîngropată constă în adâncimea la care au fost îngropate faţă de nivelul de călcare.

Pe considerentele arătate mai sus I. Mitrea denumeşte bordei o locuinţă a cărei adâncime a părţii săpate în pământ depăşeşte 0,70-0,75 m, faţă de nivelul de călcare, în vreme ce adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate ajunge până la cota de mai sus (Mitrea 1980, 64 şi nota 30).

În Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României se consideră că adâncimea până la care se săpa groapa bordeiului varia între 1,00 şi 1,50 m (Zaharia et al 1996, 321). Fiind vorba de o enciclopedie şi din dorinţa de a uniformiza termenii considerăm şi noi, că adâncimea minimă de săpare a unui bordei şi implicit adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate este 1 m.

Locuinţe îngropate sau bordeie. În această categorie pot fi plasate complexele de la Moreşti – 10 locuinţe (Horedt 1979, 89, 92, 93, 95, 99), Sânmiclăuş – 1 locuinţă (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), Soporul de Câmpie – 4 locuinţe, Stupini ”La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190) şi Stupini ”Vătaştina” – 4 locuinţe (Gaiu 2002, 114, 115).

Bordeiele aveau în general formă patrulateră cu colţurile rotunjite, excepţie făcând două bordeie, unul descoperit la Moreşti (Horedt 1979, 95), iar celălalt la Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), care aveau forma circular-ovală. Suprafaţa lor era cuprinsă între 6,24 m 2 şi 17, 60 m 2. Unele bordeie aveau podina realizată din pământ sau lut bătătorit, altele posedau instalaţie de foc, dar cea mai mare parte nu aveau amenajări interioare sesizabile arheologic.

Locuinţe semiîngropate. Locuinţele semiîngropate au fost descoperite la Alba Iulia ”Castrul roman” – 2 (Haimovici şi Blăjan 1989, 336-339) şi ”Lumea Nouă” – 1 (Haimovici şi Blăjan 1989, 340-341), Bratei – 50 (?), 39 (?) (Bârzu 1995, 241, 244, 263-268), Cipău – 9 (Horedt 1955, 659-660; Vlassa et al. 1966, 407), Dipşa –9 (Gaiu 1993, 91-93), Moreşti – 17 (Horedt 1979, 88-89, 92-93, 95-99), Ocniţa – 5 (Gaiu 1994, 50, 51), Stupini „La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190, nr. 242) şi „Vătaştina” – 15 (Gaiu 2002, 114-119).

Majoritatea covârşitoare a locuinţelor semi-îngropate aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, notă discordantă făcând două locuinţe descoperite la Cipău care aveau formă circular-ovală. Suprafaţa lor se încadra în limitele 4,37 m 2 şi 18,90 m 2. Unele locuinţe aveau podeaua constituită din pământ sau lut bătătorit, iar într-un caz din pietriş. Într-unele locuinţe era prezentă instalaţia de încălzire sub diferite forme.

Locuinţe de suprafaţă . Au fost evidenţiate prin descoperirile de la Bratei – 6 (Bârzu 1995, 241), Dipşa – 3 (Gaiu 1993, 92-93), Moreşti – 11 (Horedt 1979, 118-119), Porumbenii Mici (Horedt et al. 1962, 28; Székely 1962, 28), Sighişoara – 1 (Baltag 2000, 116), Stupini ”Vătaştina” – 2 (Gaiu 2002, 116) şi Şirioara – număr neprecizat (Gaiu 1984, 59). Multe din complexe reprezintă doar resturile unor locuinţele de suprafaţă, de aceea referirile la suprafaţa şi forma unora dintre ele sunt sub semnul relativităţii.

În aceste condiţii suprafaţa locuinţelor variază între 3,2 m 2 şi 99,12 m 2, iar forma lor, acolo unde a putut fi surprinsă, este patrulateră. La Moreşti şi Porumbenii Mici au fost descoperite mai multe suprafeţe de piatră, care au fost considerate ca fiind locuinţe. Unele locuinţe aveau podina din lut bătătorit, iar alte locuinţe au fost construite direct pe sol. Cu unele excepţii locuinţele erau lipsite de instalaţie de foc sau gropi de stâlpi.

Modul de edificare a elevaţiei este greu de surprins arheologic. Singurele indicii, în cazul nostru, sunt gropile de pari sau stâlpi. De aceea o soluţie acceptabilă este dată de etnologie, care poate oferi similitudini pertinente.

Astfel lipsa gropilor de pari presupune existenţa unor tălpi de lemn ce erau aşezate pe fiecare latură a locuinţei (Butură 1978, 100; Cosma 1996a, 41). Peste acestea se edificau pereţii fie prin aşezarea bârnelor suprapuse pe orizontală, fie prin introducerea în tălpi a unor pari (stâlpi) verticali. În primul caz lemnele pereţilor şi ai tălpi se îmbinau la colţurile locuinţei în diferite moduri.

Bârnele erau cioplite pe partea inferioară, pentru a se îmbina perfect cu cele pe care se aşezau. Sistemul prezenta avantajul că fereşte încheietura de bătaia ploilor, spre deosebire de sistemul cioplirii pe partea superioară sau pe ambele feţe (Butură 1978, 99).

Sistemul cioplirii atât pe partea superioară cât şi pe ambele feţe, pe lângă inconvenientul amintit mai sus, oferea avantajul că asigura o mai strânsă aşezare a pereţilor (Butură 1978, 99).

În al doilea caz, bârnele orizontale se îmbinau cu bârnele verticale, intrând printr-o şănţuire longitudinală cu care erau prevăzute acestea din urmă (Butură 1978, 100). Tot în al doilea caz pereţii puteau fi realizaţi din nuiele împletite (Butură 1978, 101). Atât pereţii din bârne cât şi cei din nuiele împletite erau căptuşiţi apoi cu un strat gros de lut (Stoica et al. 1985, 77-78).

În cazul locuinţelor în care au fost surprinse arheologic urme de stâlpi, aşa zisele case ”în furci” (Butură 1978, 100) se folosea aceiaşi metodă de ridicare a pereţilor. Stâlpii aveau în vârf câte o ”furcă” cioplită pentru fixarea celor patru grinzi lungi pe care se sprijinea tavanul (Butură 1978, 100).

În două locuinţe atelier de la Moreşti au fost surprinse grupuri de câte două gropi (Horedt 1979), în care erau fixaţi stâlpi cu rolul de a susţine pereţii de’o parte şi de alta (Cosma 1996).

Se aprecia că pentru construirea pereţilor era nevoie de o mare cantitate de lemne (Vlăduţiu 1973, 159). Acolo unde existau păduri se folosea stejarul în zonele joase, fagul în cele deluroase şi conifere în cele muntoase. Lemnul pentru construcţie se tăia în perioada în care conţinea mai puţină sevă, adică toamna târziu si înaintea primăverii până la apariţia mugurilor pentru a se putea decoji mai uşor. Acolo unde lemnul nu era la îndemână se folosea orice tip de arbori. (Butură 1978, 99).

O situaţie particulară este reprezentată de o locuinţă semiîngropată de la Alba Iulia ”Castru roman”, unde un perete al ei era constituit de un zid al unui edificiu roman, care depăşea cu cca 0,50 m nivelul superior al gropii (Haimovici şi Blăjan 1989).

Acoperişul era în general de tipul în două ape, dar putea fi întălnit şi cel într’o apă sau cel conic în cazul locuinţelor rotund-ovale în plan. El era realizat din pământ, paie sau stuf (Stoica et al. 1985, 78).

Acoperişul din paie era mai durabil decât cel din stuf putând supravieţui chiar 100-150 ani, deoarece se impregna cu fum şi se întărea cu cruste de funingine (Butură 1978, 104). Acoperişurile de paie putea fi de două genuri: ”clădite” sau ”legate”, primul având o durată de exploatare mai mare (Butură 1978, 103-104).

Se observă că tipul de locuinţă mai mult sau mai puţin îngropată este semnificativ mai folosit decât cel de suprafaţa. O explicaţie poate fi că locuinţele de suprafaţă lasă urme mai superficiale în pământ şi apar mai la suprafaţa solului actual, fiind expuse distrugerilor cauzate de lucrările agricole.

O altă explicaţie mult mai pertinentă este avantajul, care îl determina locuinţa săpată în pământ. Ea asigura răcoare vara, iar iarna se încălzea mai uşor (Butură 1978, 81). De altfel locuinţa îngropată dar mai ales ce semiîngropată este mai uzitată şi în spaţiile apropiate Transilvaniei (Teodorescu 1964, 490; Dolinescu-Ferche 1984, 124; Teodor 1984, 44; Protase 2000, 264, 274-275, 279).

Instalaţii de foc. Este de remarcat că nu în toate aşezările în care s’au descoperit locuinţe au fost puse în evidenţă instalaţii de foc. Instalaţiile de foc erau amenajate în centrul, unul din colţuri sau pe una din laturile locuinţei de obicei opusă intrării Acolo unde au fost sesizate ele se prezintă grupate pe tipuri şi variante:

Tipul 1 (T1) – vetre.

T1a – vatră de foc simplă din lut de formă rotundă sau ovală în plan. A fost descoperită la: Alba Iulia „Castrul roman”, Dipşa, Sânmiclăuş, Soporul de Câmpie, Bratei.

T1b – vartă de foc din lut de formă rotundă sau ovală în plan înconjurată cu pietre de râu sau gresii. A fost găsită la: Cernat, Dipşa, Ocniţa, Poian, Stupini ”La Curte” şi ”Vătaşina”.

Tipul 2 (T2) – cuptoare.

T2a – cuptor de formă rotundă cu pereţii din lut. A fost pus în evidenţă la Iernut ”Pe Şes” şi Sânmiclăuş.

T2b – cuptor de formă dreptunghiulară în plan mărginit pe trei din laturi cu lespezi de gresie. A fost sesizat la Alba Iulia „Lumea Nouă” şi Dipşa.

T2c – cuptor pietrar de formă rotundă sau ovală în plan. A fost înregistrat la Stupini ”Vătaştina”.

Anexe gospodăreşti.

Locuinţe atelier . La Moreşti au fost descoperite două locuinţe, care prin particularităţile lor pot fi incluse în categoria de faţă.

Prima locuinţă degajată de pământ în 1952 era de formă patrulateră şi avea dimensiuni impresionante 6,20 x 5,60 m. Adâncimea maximă de săpare a locuinţei era de 1,35 m.

Ceea ce atrage atenţia este inventarul acesteia. Astfel, alături de ceramică au fost descoperite un număr mare de greutăţi din lut, împărţite în trei grămezi, folosite la războiul de ţesut şi dispuse în marginea locuinţei.

O primă grămadă era aşezată într’un colţ, iar celelalte două câte una pe două din laturile locuinţei. Pe lângă greutăţile amintite au mai fost descoperite şi câteva fusaiole din acelaşi material (Horedt 1979, 93-94).

A doua locuinţă (nr. 27) nu se deosebea prea mult de prima, ca sistem constructiv, dar era ceva mai mică 5,10 x 4,90 m. Numărul mare de greutăţi de ţesut erau grupate în patru părţi aşezate în margine. O grămadă a fost descoperită pe o latură, iar celelalte în câte un colţ al locuinţei. Din inventar nu lipsesc fusaiolele de lut (Horedt 1979, 97).

În cele două locuinţe atelier se produceau probabil ţesături pentru întreaga comunitate. Ele se bucurau de un statut special dovadă fiind faptul că sunt cele mai mari edificii adâncite în pământ din toată aşezarea (Horedt 1979), iar dispunerea a cel puţin uneia dintre ele (nr. 13) într’un spaţiu liber înconjurat de alte locuinţe confirmă acest fapt (Horedt 1979).

Gropi de provizii . Ele apar surprinzător, având în vedere durata lor de folosinţă destul de scăzută, în număr relativ mic. Din cauza inventarului lor sunt denumite în literatura de specialitate gropi menajere. Este adevărat, dar ele au devenit loc de depozitare a resturilor menajere după ce şi-au pierdut funcţia principală pentru care au fost săpate, aceea de păstrare a proviziilor (Vasiliev et al. 2002, 61, 95).

Gropile de provizii au fost săpate la adâncimi diferite, în exteriorul locuinţelor, sunt circulare în plan şi în ansamblu de mai multe forme: cilindrice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Stupini ”La Curte” (Protase 2000, 190) Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 119), tronconice – Stupini „Vătaştina (Gaiu 2002, 119), Stupini „La Curte” (Protase 2000, 190) şi bitronconice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Dipşa (Gaiu 1993, 93) etc.

În epoca modernă, pentru a deveni impermeabile, gropile de provizii se lipeau de obicei cu un amestec de lut, bălegar şi pleavă apoi se ardeau (Vlăduţiu 1973, 222). Ele se acopereau cu lemne peste care se puneau paie şi apoi pământ (Bâtcă şi Bâtcă 1985, 87). Arheologic modul de amenajare descris nu a fost surprins. Existau şi gropi nearse singurele care au fost identificate arheologic.

Pentru păstrarea bucatelor, pereţii gropilor erau căptuşiţi cu un strat de paie şi pleavă, gros de câţiva centimetri, apoi se aşezau cerealele. Când groapa a fost umplută, se punea un strat de paie destul de gros peste care se aşeza pământ, până la nivelul solului (Maier 1968, 273). Gropile de provizii, în care se păstrau alimente perisabile, se acopereau în aşa fel încăt să fie asigurat accesul uşor la ele (Cosma 2002, pl. 284/1).

Instalaţii de foc exterioare locuinţelor

Au fost descoperite sporadic. Numărul lor mic se poate explica şi prin faptul că au fost expuse distrugerilor lucrărilor agricole. Instalaţiile de foc anexe sunt de următoarele tipuri:

1. Vetre de foc înconjurate cu pietre sau amenajate într’o groapă, ce au fost evidenţiate la Bratei.

2. Cuptor menajer cu vatra realizată din pietre de râu şi calota din lut, descoperit la Porumbenii Mici

3. Cuptor de ars ceramică bicameral, care avea grătarul sprijinit pe câţiva suporţi conici din lut, descoperit la Bratei.

Cronologia aşezărilor

Aparent datarea aşezărilor în a doua jumătate a secolului al V-lea şi în prima jumătate a secolului următor pare riscantă. Într’adevăr dacă luăm în considerare strict aşezările demersul nostru, pare uşor hazardată. Dar, în cele ce urmează vom încerca să demonstrăm contrariul. Cel mai bun argument sunt descoperirile funerare. Acestea fac parte din tipul cimitirelor în şiruri ”Reihengräberkreis”, care se pot împărţi cronologic pe baza unor artefacte specifice, relativ strict.

În perioada de care ne ocupăm ele se împart după K. Horedt în două grupe: a II-a (Horedt 1977, 256-258) şi a III-a (Horedt 1977, 258-261). Grupa a II-a este corespunzătoare orizontului cronologic al mormintelor de la Apahida şi se datează în a doua jumătate a secolului V. Grupa a III-a este reprezentată de orizontul cimitirului de la Moreşti şi se încadrează cronologic în prima jumătate a secolului VI.

Cum existenţa unor cimitire este legată de existenţa unor aşezări corespunzătoare şi descoperirile discutate în prezentul studiu, se pot încadra între a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului VI chiar mai mult unele pot fi defalcate cronologic pe perioadele corespunzătoare celor două grupe de morminte în şiruri.

Primei perioade i se pot înscrie aşezările de la Soporul de Câmpie, probabil o parte din locuinţele de la Bratei, aşezarea de la Sânmiclăuş şi eventual cea de la Ţaga. În aşezarea de la Soporul de Câmpie s’a descoperit o fibulă din bronz (Protase 1962, 430) ce derivă din fibulele de tip Vyškov şi un inel tot din bronz (Protase şi Ţigăra 1962), ambele datându’se în a doua jumătate secolului V (Harhoiu 1998, 87, 101) şi pe care ne sprijinim şi noi în încadrarea noastră.

În inventarul unor locuinţe de la Bratei şi Sânmiclăuş s’au găsit artefacte de tradiţie hunică şi probabil locuinţele respective pot fi atribuite perioadei imediat următoare anului 454, cu observaţia că o parte din cele de la Bratei s’ar putea data chiar mai timpuriu.

Pentru o datare, a unei părţi din aşezare, în a doua jumătate a secolului V, pledează si o fibulă din bronz, de acelaşi tip cu cel de la Soporul de Câmpie (Bârzu 1995, fig. 16/15).

În perioada a doua, adică în prima jumătate a secolului al VI-lea, se încadrează probabil majoritatea descoperirilor, fără a avea totuşi elemente sigure de datare mai strânsă.

Descoperirile din Transilvania, care reprezintă aşezările din a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, sunt contemporane cu perioada de existenţă a regatului gepid. Răspândirea aşezărilor în Transilvania coincide, în principal, cu aria ocupată de zăcămintele bogate în sare.

Formele predilecte pentru habitat au fost terasele principalelor râuri: Mureş, Târnave, Someş şi văile lor secundare, zone preferate de comunităţile umane încă din neolitic. Dimensiunea aşezărilor variază de la 1 ha până la 4 ha, iar numărul locuitorilor de la câteva familii la câteva sute de oameni. Există o organizare internă a aşezărilor, locuinţele fiind dispuse în cuiburi, în şiruri sau chiar grupate pe cartiere.

Tipul de locuinţă la ”modă” este locuinţa semi-îngropată de formă patrulateră. Există aşezări în care au fost descoperite toate tipurile de locuinţe sau numai unul din tipurile tratate la capitolul habitat. O analiză zonală pe tipuri de locuinţe nu este concludentă. Practic fiecare tip acoperă întreg arealul discutat. În privinţa instalaţiilor de foc din locuinţe, există 4 aşezări, la care am putea adăuga şi Brateiul cu rezervele de rigoare, în care nu există instalaţii de foc. Aşezările respective sunt plasate în centrul Transilvaniei, iar patru dintre ele au locuinţe de suprafaţă.

Explicaţia ar putea fi pusă în legătură cu zona geografică şi condiţiile climatice sau chiar cu o anumită componentă etnică. În nici un caz nu poate fi legată de lunile călduroase, deoarece cel puţin Brateiul, Moreştiul, şi chiar Sighişoara sunt aşezări de lungă durată.

Cazuri particulare se înregistrează pentru cuptoarele de tipul T2a şi T2c. Primul tip a fost descoperit în două aşezări apropiate din centrul Transilvaniei, iar al doilea în zona periferică a spaţiului nostru. Cuptoarul pietrar (T2c) a fost pus în evidenţă la Stupini ”Vătaştina”. Acest tip de instalaţie se va generaliza în etapa imediat următoare.

Locuinţa de la Stupini în care a apărut pietrarul suprapune o alta datată în secolele V-VI, şi se datează spre sfârşitul perioadei de care ne ocupăm sau chiar, mai probabil, în a doua jumătate a sec. VI. Prin urmare, datarea complexului din situl amintit ridică serioase probleme de datare. O altă explicaţie ar putea fi un schimb de tehnologie, având în vedere zona periferică, cu lumea slavă.

Pe baza anumitor inventare funerare din cimitirele transilvane şi a unor arme descoperite în aşezarea de la Moreşti, se poate presupune existenţa unor grupuri de războinici, ce implica şi o anumită ierarhie socială. Pe lângă războinici cea mai mare parte a populaţiei se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Cele două ocupaţii sunt dovedite, prin descoperirea unor râşniţe şi a unui numeros material osteologic. Pe lângă aceste ocupaţii de bază, se mai practicau meşteşugurile casnice: olăria şi ţesutul, dovedite prin cuptorul şi locuinţele anexe.

Meşterii fierari cât şi cei bronzieri sunt şi ei prezenţi indirect prin descoperirile arheologice. Cleştele de fierar de la Moreşti, fragmentele de zgură descoperite în mai multe aşezări şi tiparul de la Sânmiclăuş sunt edificatoare în acest sens. O altă ocupaţie secundară era vânătoarea, care se practica într’o mai mică măsură.

În aşezările de la Moreşti (Horedt 1979, 212-213, tab. 3), Bratei (Bârzu 1995, 270-275) şi Alba Iulia (Haimovici şi Blăjan 1989, 336, 340) au fost recoltate oase de animale sălbatice. O ultimă ocupaţie, nedocumentată arheologic, este comerţul. Acest fapt poate fi doar dedus, principalul produs ”exportat” fiind sarea. Ea putea fi transportată atât pe uscat cât şi pe apă.

Posibilităţile de abordare a problematicii discutate ar putea fi îmbogăţite, doar prin continuarea cercetărilor, în special a celor de arheologie, ceea ce ar oferi o bază mai largă de interpretare istorică a problemelor sociale, economice şi etnice, în spatiul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului următor.

CATALOGUL DESCOPERIRILOR

Pentru această listă mulțumim Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României. Această listă minimală produce dovada dacă mai era nevoie, că Transilvania era locuită în permanență chiar dacă noi aici ne referim doar la perioada geto-gepidică, în pofida afirmațiilor tendențioase care spun cu totul alte teorii, ori atribuie o etnicitate străină de neamul românesc acestor băștinași.

Lista așezărilor este prezentată cu înșiruirea următoarelor detalii:

A- toponimul,
B- amplasarea geografică şi topografică a sitului,
C- caracterul şi autorul (autorii) cercetării,
D- complexe descoperite,
E- artefacte recoltate,
F- bibliografie.

1. Aiton, jud. Cluj.

A. Vatra satului-grădina casei nr. 316.

B. Nord-estul localităţii.

C. Periegheză M. Blăjan 1969-1973. D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii.

F. Blăjan şi Cerghi 1977, 142; 1978, 25-26.

2. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Castrul roman.

B. Pe terasa a treia a Mureşului, în aria fostului castru roman, în zona Catedralei romano-catolice, Palatului episcopal romano-catolic, Palatului Apor şi a porţii decumanis dextra a castrului (Monetărie).

C. R. Heitel 1968-1969, 1977, 1980, R. Heitel şi V. Moga 1985; D. Marcu şi A. Istrate 2000, 2001, 2002, 2003.

D. 4 locuinţe dintre care doar pentru două există informaţii mai detaliate. Cele două locuinţe au fost surprinse în profilele unor secţiuni din sectorul ”Monetărie”. Prima locuinţă începe de la –1,78 şi are podeaua alcătuită dintr’un strat de pietriş la adâncimea de –2,16 m. A doua locuinţă are două faze. Prima fază are podeauă la adâncimea de –2,40 m faţă de nivelul actual şi -0,75 faţă de nivelul de călcare prefeudal. Fundul locuinţei este înclinat spre sud, iar pereţii sunt arcuiţi oblic.

În a doua fază locuinţa a fost lărgită şi se adâncea până la -0,45-0,50 m faţă de nivelul de călcare prefeudal, iar podeaua era uşor coborâtă spre capătul de nord. Pereţii au fost săpaţi oblic şi arcuiţi. Vatra de foc era simplă.

E. Ceramică realizată cu mâna sau la roată rapidă, ornamentată cu motive incizate, lustruite şi ştampate, o greutate din lut tronconică pentru războiul de ţesut, un vârf de coasă din fier, zgură din fier, bucăţi de gresie, cărămizi romane şi oase de animale.

F. Popescu 1970, 454, nr.130; Stoia 1977, 357, nr.4; Heitel 1983, 446; Horedt 1986, 46; Haimovici şi Blăjan 1989, 335-340; Marcu et al 2002, 146; Velter 2002, 358, nr. IV/1b.

3. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Crăicuţa.

B. La sud de oraş, lângă ”Izvorul împăratului” (Crăicuţa), pe a doua terasă a Mureşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1994, în urma unor lucrări edilitare.

D. 10 gropi de privizii având formă: cilindrică, ovoidală şi bitronconică.

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată rapidă, fragmente de cărămizi romane, fusaiole, greutăţi de lut, fragmente de râşniţe, obiecte de bronz şi fier atipice, pietre de râu etc.

F. Blăjan 1995, 4.

4. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Recea.

B. La sud de oraş, pe prima terasă a Mureşului, între drumul ce duce la Pâclişa şi fabrica ”Porţelanul”.

C. Săpături arheologice preventive: V. Moga, A. Dragotă, I. Lascu, R. Ota, C. Inel, M. Drîmbărean, R. Ciobanu, C. Plantos, H. Ciugudean, G.T. Rustoiu – 2004.

D. 10 locuinţe semiadâncite de formă patrulateră şi o groapă menajeră datate între sec. IV-VII. Unele dintre acestea pot fi datate pe baza inventarului în sec. VI.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă de culoare cenuşie, cenuşiu-negricioasa sau caramizie. Un perete de vas a fost ornamentat prin ştampare, iar cioburi prin lustruire cu motive în reţea. 5 de piepteni din os întregi sau fragmentari, un tub de bronz, verigi din fier şi bronz etc

F. Moga et alii 2005, 52-53.

5. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Lumea Nouă.

B. La cca 40 m spre est de Bazinul Olimpic, în taluzul aflat la 3,50 m de trotuarul nordic al Bulevardului Victoriei.

C. Săpături M. Blăjan 1988.

D. O locuinţă de tip semibordei dezvelită parţial, având axul lung orientat pe direcţia nord-sud şi podeaua adâncită până la –0,75 m faţă de nivelul actual. În colţul nord-estic se afla cuptorul, având bolovanii gardinii răvăşiţi. La construcţia cuptorului s’au utilizat bucăţi de cărămizi romane aşezate pe o margine şi lespezi de gresie dispuse în zona centrală. Cuptorul avea gura pe latura de vest.

E. Ceramică fină sau zgrunţuroasă lucrată la roata rapidă şi fragmente de vase lucrate cu mâna. Ca şi forme au fost identificate: oala, cana cu toartă, chiupul, capacul, ulciorul şi tipsia. Decorul era realizat prin incizie sau lustruire. S’au mai descoperit: un pandantiv din bronz, o bară din bronz, două cuie, ţigle şi cărămizi romane, oase de animale.

F. Haimovici şi Blăjan 1989, 340-342.

6. Băbuţiu, com. Vultureni, jud Cluj.

A. Şanţul Grecilor, Grecea.

B. Toponim situat la intersecţia hotarelor satelor Băbuţiu, Şoimeni (com. Vultureni) şi Aşchileul Mare. Satul Băbuţiu deţine cea mai mare parte din sit, care uneori este atribuit localităţii Vultureni. Aşezarea este plasată pe un platou, din tuf vulcanic (altitudinea 622 m), în partea dreaptă a Pârâului Băbuţiu, mărginită la nord şi vest de pante abrupte, la sud-est de o pantă mai lină, iar la est şi sud de câte o şa ce leagă platoul de dealurile din apropiere.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi cenuşii-închis lucrate la roată, având ca degresant mică şi pietricele de cuarţ cu dimensiuni de 1-2 mm.

F. Ferenczi 1972, 394 sq; Horedt 1986, 45; Harhoiu 1998, 161, nr. 7, Protase 2000, 206, nr. 295.

7. Beclean, jud Bistriţa Năsăud

A. ”Şesul Becleanului”.

B. În marginea de sud-vest a oraşului, în stânga drumului spre Măluţ, pe prima terasă a Someşului. C. –D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cenuşii negricioase realizate din pastă nisipoasă sau zgunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 105.

8. Bidiu, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. „Stanişte”.

B. La cca 1 km sud de localitate, în stânga şoselei spre Corvineşti, pe o terasă a văii Meleşului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi maronuie roşcată cu pastă având în compoziţie pietricele, lucrată la roată avănd la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 105.

9. Blăjenii de Sus, com. Blăjenii de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud .

A. ”Cânepişte”.

B. În partea de sud a satului, în stânga şoselei ce duce spre Bistriţa, pe o terasă joasă situată pe de’o parte şi de cealaltă a unui pârâu, în grădinile primelor case.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă sau brun cărămizie din pastă densă având în compoziţie pietricele.

F. Gaiu 2003a, 105.

10. Bratei, jud. Sibiu.

A. La Zăvoi-Nisipărie.

B. La cca. 2 km est de comună, în dreapta drumului Mediaş-Sighişoara, pe prima terasă înaltă din stânga Târnavei Mari, la cca 1 km est de cimitirul nr. 1. Aşezarea a fost afectată de lucrările de exploatare a nisipului si de prăbuşirile terasei datorate inundaţiilor din anul 1975.

C . Săpături: I. Nestor 1960, I. Nestor, E. Zaharia, L. Bârzu 1961-1963, 1970-1972, 1976-1977.

D . Datele privind numărul de locuinţe diferă chiar la aceeaşi autoare în acelaşi studiu astfel: 56 locuinţe dintre care 50 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă (Bârzu 1995, 241) sau 50 de locuinţe – 44 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă – aparţinănd primelor două faze ale aşezării (Bârzu 1995, 244) cu menţiunea că faza ”a” se încadrează în sec. IV (Bârzu 1995, 241), iar cu altă ocazie 53 de locuinţe (Bârzu şi Brezeanu 1991, 202). Dintre locuinţele fazei b (sec. V-VI), o parte ce nu poate fi precizată cu exactitate, datorită faptului că materialele nu au fost publicate exhaustiv, aparţin perioadei anterioare (perioada hunică), ce nu face obiectul referatului nostru. Locuinţele nu depăşesc suprafaţa de 8-10 m 2.

Ele au formă patrulateră, podina locuinţelor este amenajată din lut bătătorit cu maiul, nu au instalaţie de foc (cu o singură excepţie), prezintă gropi de pari şi în unele cazuri laviţe din lut cruţat. Există 38 de gropi menajere, un cuptor de ars vase cu două camere şi perete median, două cuptoare menajere şi o vatră toate exterioare locuinţelor.

E . Ceramică lucrată la roată sau cu mâna din pastă gri fină ori zgrunţuroasă, roşie existând fragmente ceramice decorate cu motive lustruite şi ştampate. Au mai fost descoperite fibule, catarame, cercei, piepteni şi alte obiecte din os, vârfuri de săgeţi, cuţite, aplici, fusaiole etc.

F. Popescu 1966, 720, nr. 86; 1966a, 395, nr. 86; Morintz 1972, 331, nr. 20; Nestor şi Zaharia 1973, 191-194; Horedt 1974, 187; Stoia 1979, 357, nr. 20; Bârzu şi Brezeanu 1991, 202-204; Bârzu 1995, 239-295; Zaharia 1995, 299; Harhoiu 1990 , 147; 1998, 165; Protase 2000, 122-126; Luca et al. 2003, 64-65, nr. 36.

11. Brăteni, jud. Bistriţa Năsăud. A. –

B. La cca 1 km sud de sat, în dreapta drumului ce merge spre satul Stupini, pe un bot de terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică.

F. Protase 2000, 126, nr. 37.

12. Breaza, jud. Mureş

A. Moara

B. Pe valea Luţului. C. – D. –

E. Ceramică

F. Gaiu 2003a, 105.

13. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Grădina fostei case parohiale. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D.-

E. Fragmente ceramice cenuşii, cenuşii negricioase şi brun roşcate, lucrate la roată dintr-o pastă având în compoziţie pietricele. Pe lângă acestea au mai fost recuperate fragmente de vase modelate din pastă cărămizie compactă.

F. Gaiu 2003a, 105-106.

14. Budeşti, jud. Bistriţa-Năsăud A. Neprecizat. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi brun negricioase lucrate la roată, având coaste la interior şi caneluri la exterior, aflate în colecţia sătească din localitate.

F. Gaiu 2003a, 106.

15. Budurleni, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Konya

B. În dreptul digului de la intrarea în sat, pe pantele domoale de la piciorul unui deal.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii negricioase lucrate dintr-o pastă zgrunţuroasă având coaste în interior şi caneluri la exterior sau ceramică cenuşie semifină, modelată dintr-o pastă compactă aparţinând unor oale borcan şi vase de provizii.

F. Gaiu 2003a, 106.

16. Căianu Mic, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Poduri.

B. La vest de sat. C. – D. –

E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Protase 2000, 127, nr. 43a.

17. Cepari, com. Dumitra, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Fântâna Albă.

B. Pe pantele uşoare ale dealului „Cârligate”.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă având la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 106.

Cernat, jud. Covasna

A. Pământul lui Robert, Róberttag

B. La sud-vest de centrul comunei, pe unul din afluenţii Râului Negru. Aşezarea este plasată pe un platou mai înalt decât terenul comunei, iar spre sud panta platoului este mai domoală, formând o viroagă.

C. Cercetări Z. Székely 1962-1965.

D. 5 bordeie cu vatră pietrar care probabil se se datează în a doua jumătate a sec. VI şi începutul celui următor. E. – .

F. Popescu 1966a, 390, nr. 51; Székely 1992, 279-285; Harhoiu 1998, 169, nr. 25; Velter 2002, 383-384, nr. LI/a

18. Chinteni, jud. Cluj.

A. Tulgheş.

B. Deal situat între Chinteni şi Cluj-Napoca.

C. Săpături D. Alicu şi S. Cociş 1988. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 106, nr. 3.

19. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Râtul Mic. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricios-roşcată lucrată la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fragmente de vase cenuşii cu pastă fină unele cu suprafaţa lustruită.

F. Gaiu 2003a, 106.

20. Cipău, jud. Mureş

A. Gârle (acum Pescărie)

B. În sudul localităţii, pe o terasă joasă de lângă un vechi braţ al Mureşului, care se întinde din stânga râului amintit spre dealurile de la Cucerdea. Aşezarea a fost afectată, de’a lungul cercetării ei, de o carieră de pietriş.

C. Identificată în 1952, săpături D. Protase 1953-1957, 1960.

D. 9 locuinţe de tip semiîngropate şi 3 gropi.

Prima locuinţă (”b1”) cercetată în 1953. Avea formă circulară (3,90×3,60 m) şi a fost săpat la adâncimea de –0,95 m faţă de nivelul actual şi la -0,40-0,50 m faţă de nivelul de călcare. În interiorul locuinţei, la intervale regulate, au fost descoperite urmele a 14 gropi de par cu diametrul de 0,15-0,20 m dispuse circular. Intrarea era practicată în partea de nord fiind surprinsă si o treaptă din lut bine presat, mai înaltă decât podeaua cu 0,20 m şi flancată de două gropi de par.

Parul din stânga, de care probabil era legată uşa fiind mai gros. Podeaua era bine lustruită şi făţuită. Nu avea instalaţie de foc. Două locuinţe (”b2”, ”b3”) şi o groapă (”g3”) descoperite în 1954. b2 are formă circular-ovală şi prezintă 5 gropi de par. b3 este de formă aproape pătrată, cu 6 găuri de pari groşi, simetric dispuse pe două laturi opuse.

Groapă (g3) are gura în formă de pară cu un capăt ascuţit.

În 1955 au fost săpate 2 locuinţe de formă patrulateră şi salvate materiale dintr-un al treilea. Două locuinţe săpate integral: ”b10”= 3,60×3,50 m, ”b11”= 3,10×3 m şi două gropi (”g5”, ”g6”), iar 3 locuinţe (”b7”, ”b8”, ”b9”) au fost dezvelite parţial datorită faptului că au fost distruse în bună măsură de exploatarea de pietriş în 1960.

Locuinţele au adâncimea de –1,00 m faţă de nivelul actual, aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, iar pe margini s’au surprins gropi de pari. Podina este lutuită şi nu au instalaţii de foc. Locuinţele săpate parţial se aseamănă ca plan, dimensiuni şi inventar cu b10 şi b11.

Gropile (g5 şi g6) fără o formă bine precizată sunt situate în apropierea locuinţelor b10 respectiv b11. Au fost săpate până la adâncimea de –0,90-1,00 m faţă de nivelul actual şi sunt aşezate direct pe prundişul aluvionar neavând fundul lutuit sau faţetat.

E. ceramică lucrată la roată cenuşie-negricioasă zgrunţuroasă şi cenuşie fină uneori cu ornamente lustruite, bucăţi de râşnită, gresii de ascuţit, pieptene bilateral din os şi oase de animale.

F . Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; 1958, 88, nr. 10; 195 8a, fig. 8; 1974, 187; Csallány 1961, 200, nr. 121,1; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Protase 1966, 114; Vlassa et al 1966, 405-407; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 131-133, nr. 14a; Rusu 1977, 202, nr. 10; Horedt 1986, 37; Lazăr 1994,60; 1995, 157-158, nr. XLVII/2.E.d; Protase 2000, 130-131, nr. 57; Velter 2002, 387, nr. LIX/1.

21. Ciugud, jud. Alba

A. ”După Grădini”

B. La nord de primele case ale localităţii, pe prima terasă din stânga Mureşului, în apropierea locului de confluenţă cu Ampoiul.

C. Periegheză C.I. Popa 1997.

D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii, realizate la roată, ornamentate unul prin lustruire, iar celălalt prin ştampare.

F. Popa 1999, 120, pl. VII/6,7.

22. Cluj Napoca, jud. Cluj.

A. Piaţa Unirii. B.

C. Săpături E. Bota şi V. Voişan 1997. D. –

E. Fragmente de oale lucrate la roată de culoare cenuşie-negricioasă.

F. Protase 1999a, 227

23. Cojocna, jud. Cluj.

A. Ghiurbărc-Györgerk.

B. La 3,5 km nord-est de comună, spre Căianu Mic, pe o terasă joasă, în stânga unui pârâu, la poalele unui deal.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Ceramică.

F. Horedt 1956, 142, nr. 5; 1958, 73-74, nr. 3, 90, nr. 12; Ferenczi 1962, 58, nr. 69; Rusu 1977, 202, nr. 13; RACj, 155, nr. 4; Protase 2000, 134, nr. 60.

24. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Podul Bretei.

B. Pe o terasă joasă aflată la intersecţia drumurilor spre Şieu-Odorhei şi Bretea cu liziera pădurii.

C. Periegheză C. Gaiu (1990) cu prilejul unor lucrări de excavaţie. D. –

E. Vase borcan, strachini, chiupuri şi căni cu toartă în bandă realizate dintr’o pastă cenuşie negricioasă şi roşcat cărămizie având suprafaţa netedă ori acoperită cu caneluri largi, uneori decorată cu benzi de linii drepte şi în val.

F. Gaiu 2003a, 106.

25. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Ponor. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii lucrate la roată dintr’o pastă nisipoasă sau cu pietricele în compoziţie având coaste la interior şi suprafaţa neregulată ori cu caneluri largi şi benzi de linii drepte pe umeri (col. sătească).

F. Gaiu 2003a, 107.

26. Comlod, com. Milaş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra Satului.

B. Pe o terasă mică din partea dreaptă a unui pârâu, în jurul bisericii reformate.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii fine, cenuşii nisipoase şi cenuşii având pietricele în pastă, suprafaţa exterioară marcată cu caneluri largi, iar cea interioară cu coaste. Fragmente ceramice cărămizii, brune sau negricioase reprezentând oale cu pereţii îngroşaţi.

F. Gaiu 2003a, 106.

27. Corvineşti, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Curte.

B. Pe pantele domoale de la poalele unui deal situat în partea de sud-vest a satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică fragmentară cenuşiu negricioasă şi cărămizie nisipoasă având coaste la interior şi caneluri largi la exterior, unele fragmente au fost lucrate dintr’o pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 107.

28. Cuci, com Cuci, jud. Mureş. A. –

B. La cca. 100 m de prima casă de la intrarea în localitate, în stânga DN 60, între şosea şi terenul agricol.

C. Săpături de salvare Gh. Lazarovici şi M. Meşter 1999.

D. Groapă manajeră ce s’a conturat la adâncimea de – 0,50 m, coboară până la – 0,90 m şi are deschiderea la gură de 0,60 m. Pe fund prezintă urme de arsură de cărbune.

E. Ceramică şi cărbune.

F. Meşter şi Lazarovici 2000, 33.

29. Delureni, com. Urmeniş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Dealul Uileacului.

B. În dreapta drumului către Şopteriu, pe pantele domoale cu expunere estică.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie sau cenuşiu negricioasă zgrunţuroasă prezentând coaste la interior. Predomină oalele cu gura îngustă, cu buza scurtă şi teşită şi funduri înguste, decorate pe umeri cu benzi de linii ondulate.

F. Gaiu 2003a, 107.

30. Dipşa, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Fundoaie.

B. Aşezare situată la S-E de sat, prinsă între dealuri împădurite, cu un relief destul de accidentat, ce a restrâns aşezarea la o fâşie de 30-40 m de’a lungul unui pârâu ce străbate situl. Majoritatea secţiunilor au fost trasate la poalele unui deal cu expunere sudică.

C. Săpături C. Gaiu-1990-1991.

D. Nivelul de sec VI este de 15-20 cm ajungând în unele locuri la 90-100 cm. Au fost descoperite 12 locuinţe, 3 gropi menajere. Toate locuinţele sunt de formă rectangulară cu colţurile rotunjite. Suprafaţa lor este cuprinsă între 10 m 2 şi 16 m 2. Ele sunt în general de tip semiîngropat cu excepţia lui L7, L10 şi probabil L13, care erau de suprafaţă. Locuinţele semiîngropate aveau podina practicată la cote cuprinse între –0,55 m şi –1,10 m faţă de nivelul actual al solului.

Nu au fost surprinse urme de pari decât în cazul unei locuinţe de suprafaţă (L10) unde cele două gropi de pari au fost observate câte una pe laturile dinspre pantă. Podeaua era neamenajată. Aproape toate locuinţele aveau instalaţie de încălzire, iar aceasta era plasată în centrul sau pe una din laturile habitatului. Cele mai întâlnite erau vetrele din lut pavate cu bolovani de râu şi gresii, însă existând şi două cuptoare din gresii(L10, L17) ori o vatră simplă din lut (L1).

Cele trei gropi menajere au formă circulară în plan, pereţii uşor albiaţi, iar adâncimea la care au fost săpate variază între 1 m şi 1,20 m.

E. Ceramică cuprinde mai multe categorii: ceramica lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă, culoare cenuşie, care merge de la negricios până la alburiu şi are pereţii subţiri, ceramică la roată confecţionată dintr’o pastă omogenă, degresată cu nisip, cu pereţii în general mai groşi, de culoare brun-roşcată, ceramică lucrată la roată din pastă fină, culoare cenuşie şi într’o cantitate mai restrânsă ceramica lucrată cu mâna din pastă brun-cărămizie, degresată cu pietricele şi cioburi pisate.

Ca şi forme amintim diferite tipuri de oale, vase borcan de mici dimensiuni, castroane, vase de provizii, căni etc. Unele sunt ornamentate cu caneluri, benzi de striuri, incizii orizontale drepte sau în val, motive lustruite şi ştampate. În afară de vase a mai fost descoperită o fusaiolă în L11 şi o alta în nivelul din S11.

F. Gaiu 1993, 91-107; Protase 2000, 140, nr. 85; Velter 2002, 400-401, nr. XLIII.

31. Dumitriţa, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Cetate.

B. Platou fortificat în epoca hallstattiană şi dacică.

C. Săpături 1976-1979. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată din pastă cenuşie şi brun roşcată nisipoasă. A fost descoperit şi un fragment de vas din pastă cărămizie fină cu decor ştampat.

F. Gaiu 2003a, 107-108.

32. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Livada. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de oale modelate la roată dintr-o pastă cenuşie şi cenuşiu negricioasă având pietricele în compoziţie, la interior vasele prezintă coaste, iar la exterior unele sunt decorate cu benzi de linii drepte incizate.

F. Gaiu 2003a, 108.

33. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Proprietatea Manea.

B. Curtea familiei Manea se află pe o terasă în prelungirea ”Dâmbului Popii”, iar aşezarea poate fi pusă în legătură cu cimitirul gepidic din apropiere.

C. Lucrări gospodăreşti în 1999; periegheză C. Gaiu.

D. Groapa unei locuinţe adâncite surprinsă parţial.

E. Ceramică lucrată la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi fragmente de vase din pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie.

F. Gaiu 2003a, 108.

34. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Cumpăna

B. În sud-vestul localităţii pe de’o parte şi de cealaltă a drumului spre Miceşti, pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun negricioasă cu pietricele în pastă.

F. Gaiu 2003a, 108.

35. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Pe Vale.

B. La 1,5 km est de sat pe o terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată din pastă neagră zgrunţuroasă şi cenuşie negricioasă având în compoziţie microprundiş şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 108.

36. Floreşti, jud. Cluj.

A. Labu.

B. În nordul localităţii, pe un bot de terasă situat în stânga Someşul Mic, la confluenţa cu pârâul Bongar.

C. Periegheză I. Ferenczi, N. Vlassa. D. –

E. Vase cenuşii-negricioase de dimensiuni mici, fără toarte şi cu fundul plat, lucrate la roată rapidă, pastă bine arsă şi uneori pe umăr sunt prevăzute cu un registru de linii orizontale. Lipseşte ceramica cu decor ştampat.

F. Horedt 1956, 142, nr. 7; 1958, 74, nr. 5, 90, nr. 17; Ferenczi 1962, 57, nr. 67; Rusu 1962, 286; Daicoviciu 1974, 52, n. 11; Rusu 1977, 202, nr. 19; Dumitraşcu 1980, 47; RACj, 201-203, nr. 3; Protase 2000, 144, nr.101.

37. Floreşti, jud. Cluj.

A. La Cazarmă.

B. Terasă din nordul localităţii, pe partea stângă a Someşului Mic, în faţa cazărmilor.

C. Periegheză Z. Kalmar. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 204, nr. 12.

38. Gheorgheni, com. Feleacu, jud. Cluj.

A. Bisericuţă.

B. Dâlmă situată la cca. 1,5 km nord-est de marginea satului, în hotarul dinspre Pata şi Aiton.

C. Săpături I. Winkler şi M. Blăjan 1977. D. –

E. Ceramică.

F. Blăjan 1989, 296.

39. Ghinda, aparţine mun Bistriţa. A. –

B. În partea de sud-est a satului pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajarea a unei livezi.

D. Câteva zeci de locuinţe, unele având vetre, distruse de lucrările contemporane.

E. Au fost recuperate fragmente de vase de provizii şi oale borcan cenuşii şi negricios-roşcate lucrate dintr’o pastă nisipoasă sau având în compoziţie pietricele, precum şi oale şi o cană cu nervură sub buză modelate dintr’o pastă cenuşiu-maronie fină.

F. Gaiu 2003a, 108.

40. Ghirbom, jud. Alba.

A. Faţa Crasnei şi Faţa Puţului.

B. La 3,5 km est de sat.

C. Săpături I. Al. Aldea 1967. D. –

E. Ceramică realizată la roată rapidă din pastă cenuşie fină ori gri-negricioasă, cu slip cenuşiu închis şi linii lustruite. O altă categorie modelată tot la roată rapidă era confecţionată din pastă mai puţin bună, de culoare cenuşiu-negricioasă, zgrunţuroasă la pipăit. Ca şi forme au fost reconstituite oale, castroane şi chiupuri.

F. Protase 2000, 146, nr. 105.

41. Hărman, jud. Braşov.

A. Lempeş, Groapa Banului.

B. La poalele dealului ”Lempeş”, în preajma ”Gropii Banului”, în zona centrală a terenului îngrădit al fostului CAP Hărman, precum şi în imediata vecinătate la vest de acesta. C. Săpături I. Pop 1962-1972.

D. 5 locuinţe semiîngropate de formă patrulateră cu colţurile rotunjite. Dintre acestea 2 aparţin sec. VII-IX, iar în privinţa celorlalte, în stadiul actual al cercetărilor, nici una nu poate fi atribuită cu certitudine primei jumătăţi a sec. VI. E. Ceramică.

F. Alexandrescu et al. 1973, 246-247; Protase 2000, 148-149.

42. Herina, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În dreapta şoselei ce duce spre Lechinţa, pe pantele domoale de la sud-vest de comună.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 149, nr. 115.

43. Hopârta, jud. Alba. A. Vatra satului.

B. Pe terasa din partea dreapta a pârâului, care străbate localitatea de la nord-est spre sud-vest. C. Periegheză M. Blăjan 1967. D. –

E. Fragmente de oale borcan din pastă grosieră, modelate cu mâna, precum şi cioburi din vase cenuşii având pasta fină lucrate la roata rapidă.

F. Blăjan şi Stoicovici 1980, 397; Velter 2002,415, nr. CXL/1a.

44. Iclod, jud. Cluj.

A. Pământul Vlădicii.

B. În nord-estul localităţii, într-o zonă mlăştinoasă, din stânga Someşului, în apropiere de gura Văii Alunişului. C. Săpături Gh. Lazarovici 1974-1977. D. –

E. Ceramică cenuşie lucrată la roată. F. RACj, 237, nr. 1.

45. Iernut, jud. Mureş. A. Biserica reformată, Terenul de sport.

B. Pe terenul de sport din faţa bisericii reformate. C. Cercetări N. Vlassa 1954, 1960. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate cu mâna de culoare cenuşie şi la roată rapidă cu aspect cenuşiu, lustruite.

F. Vlassa 1965, 32, nr. 15i; Popa 1976, 19; Lazăr 1994, 62, 63; 1995, 154, nr. XLVII/1R, 155, nr. XLVII/1W, 1998, 137; Velter 2002, 418, nr. CXLIV/1d.

46. Iernut, jud. Mureş. A. Cimitirul vechi.

B. Vechiul cimitir al comunei, care a şi distrus aşezarea.

C. N. Vlassa.. D. – E. Ceramică. F. Vlassa 1965, 32, nr. 15h, fig 14; Lazăr 1994, 62.

47. Iernut, jud. Mureş. A. Hulpişti.

B. În vestul localităţii, pe malul stâng al Mureşului, pe un mic promotoriu înconjurat de un braţ vechi al râului amintit. Aşezarea a fost în mare parte distrusă de o carieră de exploatare a lutului. C. Sondaje N. Vlassa 1960. D. Bordeie secţionate de gropile lutăriei.

E. Fragmente de vase lucrate cu mâna şi la roată rapidă de culoare cenuşie, lustruită.

F. Horedt 1955, 672-673, nr. 8a; Vlassa 1965, 32, nr. 15d; Vlassa et al 1966, 399-402, Zrinyi 1976, 139, nr. 27; Rusu 1977, 202, nr. 21; Lazăr 1994, 62; 1995, 152, nr. XLVII/1F; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1f.

48. Iernut, jud. Mureş. A. La Lutărie. B. –

C. Întâmplător în urma unor lucrări de exploatare a lutăriei.

D. Număr neprecizat de locuinţe. E. Ceramică.

F. Lazăr 1994, 62; 1995, 155, nr. XLVII/1V, 1998, 137; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1h.

49. Iernut (cătunul Sfântul Gheorghe, localitate aparţinând oraşului Iernut), jud. Mureş.

A. Pe Şes.

B. În marginea estică a localităţii, pe prima terasă din partea dreaptă a Mureşului, în faţa aşezării de la Cipău.

C Identificată în 1952, săpături: M. Rusu 1954-1956, 1960, 1990-1993, M. Rusu şi C. Cosma 1994, C. Cosma 1995, C. Cosma şi A. Rustoiu 1998, C. Cosma şi G. T. Rustoiu 2000.

D. Locuinţe semiîngropate patrulatere cu colţurile rotunjite având stâlpi de susţinere şi unele cu instalaţie de foc sub forma unor vetre din piatră de râu circulare sau a unui cuptoar de formă rotundă cu pereţi din lut. Gropi menajere de formă circulară în plan.

E. Ceramică cenuşie zgrunţuroasă, cenuşie fină, brun-cărămizie, lucrată la roată rapidă şi cu mâna.

F. Horedt 1955, 661-662; 1957, 184; 1958, 93, nr. 37; 1958a, fig. 8; Rusu 1956, 700; 1962, 286; Vlassa 1965, 25-26, nr. 11a; Vlassa et al 1966, 402-405; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 133, nr. 14b; Lazăr 1994, 60-61; 1995, 169-170, nr. XLVII/9.A; Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; 1996a, 39, 40, 41; Cosma şi Rustoiu 1998, 31-32, 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107; Harhoiu 2001, 153, nr. 80; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

50. Jelna, com. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Coasta Uifalăului.

B. La nord-vest de sat pe o terasă joasă în dreapta râului Budac. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun-negricioasă cu pastă avînd în compoziţie nisip şi pietricele sau ceramică cenuşie şi neagră fină.

F. Gaiu 2003a, 109.

51. Jimbor, com. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La sud-est de sat, pe pantele domoale de la baza dealului de lângă drumul de hotar dinspre Fântânele. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de vase modelate la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă ori dintr’o pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie ce au coaste pe suprafaţă.

F. Gaiu 2003a, 109.

52. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Savinca.

B. La sud-vest de localitate la cca 1 km de la intersecţia cu şoseaua ce duce la Vermeş, pe o terasă mediană, a fost identificată o aşezare întinsă. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică din pastă cenuşie şi brun negricioasă zgrunţuroasă dar şi ceramică cenuşie fină.

F. Protase 2000, 152, nr. 129, Gaiu 2003a, 109.

53. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În stânga şoselei spre Herina, imediat după trecerea peste calea ferată, pe o mică terasă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajare a unei livezi.

D. Mai multe locuinţe răvăşite de lucrările de amenajare contemporane.

E. Fragmente de oale cu buza scurtă şi gâtul înalt, strachini, căni chiupuri, modelate la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fină de culoare cenuşie sau neagră. Vasele au fost decorate cu caneluri largi, linii simple incizate ori benzi de linii incizate şi rar prin lustruire. F. Gaiu 2003a, 109.

54. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea Iuşului.

B. Pe malul drept al „Văii Iuşului“, la 1 km mai jos de comună, pe o terasă îngustă de la poalele unui deal. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată de culoare cenuşiu-negricioasă şi brun cărămizii din pastă nisipoasă decorată cu benzi de linii drepte sau în val.

F. Protase 2000, 154, nr. 136, Gaiu 2003a, 109.

55. Mediaş, jud. Sibiu. A. Gura Câmpului.

B. La 1,5 km nord-vest de cartierul ”Gura Câmpului”, sub versantul sudic al dealului Hăşmaş (Hadmeş), pe o terasă înaltă cu cca. 10 m deasupra luncii în dreapta Târnavei Mari şi în unghiul format de confluenţa râului amintit cu pârâul Hăşmaşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1973, săpături I. Winkler, M. Blăjan 1975, 1977.  D. –

E. – Ceramică. F. Winkler et al. 1983, 138.

56. Mediaş, jud. Sibiu. A. Cetate. B. În marginea de nord a localităţii pe un deal.

C. Periegheză M. Blăjan. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 157, nr. 141; Luca et al. 2003,130, nr.128/10.

57. Mediaş, jud. Sibiu. A. Hientz.

B. În hotarul estic al oraşului. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată din pastă cenuşie sau brună-negricioasă.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Protase 2000, 157, nr. 141.

58. Mediaş, jud. Sibiu. A. Valea Lungă-Dârlos.

B. La sud-est de oraş spre satul Dârlos. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Velter 2002, 426, nr. CLXX/1b

59. Mera, jud Cluj.

A. Dealul Cetăţii.

B. La cca. 2 km nord de centrul comunei, lateral de valea Nădaşului, pe o înălţime apărată natural din trei părţi şi artificial dintr’a patra (probabil din preistorie).

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi de vase lucrate la roată rapidă, de culoare cenuşiu-deschis, având pareţii subţiri, iar pe suprafaţa interioară se obervă canelurile datorate roţii.

F. Horedt 1956, 143, nr. 10; Ferenczi 1972, 402-404; Horedt 1986, 46; Harhoiu 1998, 179.

60. Moreşti, com Ungheni, jud. Mureş.

A. Podei, Borşofed, Ciurgău.

B. Aşezarea este situată în nord-vestul localităţii. Podeiul se plasează pe terasa a II-a din dreapta Mureşului şi are aspectul unui platou de formă triunghiulară, cu lungimea de cca 600 m, iar lăţimea la baza lui de cca 300 m. Înspre vest şi nord-vest Podeiul este despărţit de Borşofed respectiv Ciurgău prin ”Pârâul Cetăţii”.

C. Cercetări: K. Horedt 1951-1956, D. Popescu 1951, 1953-1954, D. Prodan 1953-1954, D. Protase 1985-1986, 1989-1991. Au mai colaborat: E. Chirilă 1952-1954, Şt. Dănilă 1953-1954, E Doruţiu 1953-1954, M. Grozav 1985-1986, A Husar 1953, D. Iacob 1952-1955, K. Keresztes 1953-1954,1956, Şt. Kiss 1954, 1956, N. Lascu 1952-1953, I. Mattis 1954, A. Palkó 1952-1954, Şt. Papp 1953-1954, V. Popescu 1951, 1953-1954, D. Protase 1953-1956, M. Rusu 1951-1955, I. I. Russu 1952, I. Ţigăra 1953-1954, J. Winkler 1952, A. Zrinyi 1985-1986.

D. 37 locuinţe mai mult sau mai puţin îngropate dintre care 33 au fost descoperite pe ”Podei”, 3 pe ”Ciurgău” şi 1 pe ”Borşofed”. Locunţele sunt în general de formă patrulateră, mai rar circulare şi erau orientate în special pe direcţia nord-vest – sud-est. Suprafaţa locuinţelor este cuprinsă între 3,46 m 2 şi 34,72 m 2. Adâncimea la care au fost săpate variază între –0,90 m şi -1,69 m. În cca 2/3 din locuinţe au fost surprinse două sau mai multe gropi de pari ce susţineau acoperişul.

Stâlpii erau dispuşi câte unul în zona mediană a două din laturile opuse, şase stâlpi fixaţi câte trei pe două din laturile opuse, trei stâlpi pe fiecare latură, câte un stâlp în trei din colţurile locuinţei. Au mai fost descoperite 11 platforme de pietriş interpretate ca locuinţe de suprafaţă. Aceste aveau aria cuprinsă între 3,20 m 2 şi 99,12 m 2. Cu câteva excepţii locuinţele nu aveau o formă bine determinată, dar probabil erau patrulatere.

E. Ceramică realizată la roată sau cu mâna, fusaiole, greutăţi din lut, pandantiv os, piepteni os, râşniţe, obiecte din bronz: fibule, catarame, ace; obiecte din fier: cuţite, topor, seceri, cleşte, amnar, etc.

F. Horedt et al. 1952, 328 sqq; 1954, 211-222; 1955, 642-658; Horedt 1958, 92, nr. 29; 1958a, 48-60; 1974, 177-188; 1975, 116sq; 1979, 88-154; 1986, 37-41, ,44; Zriny 1976, 141-143, nr. 32; Rusu 1977, 202, nr. 24; Lazăr 1995, 264-266, nr. LXXXVIII/4A, B; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; 1998, 180, Protase et al. 1988, 287-296; Protase1999; 265-272; 2000, 162-163.

61. Moşna, jud. Sibiu. A. Auf Bleich. B. La marginea de N-E a satului.

C. Periegheză M. Blăjan 1975, cu ocazia săpării terenului pentru plantarea viţei de vie. D.-

E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă, de tip Bratei.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

62. Moşna, jud. Sibiu. A. Pe Tablă. B. La 1,5 km sud de sat.

C. Periegheză M. Blăjan 1975. D.- E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

63. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca 3 km vest de localitate, pe malul drept al „Văii Ursului” şi în dreapta şoselei spre Beudiu.  C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri cenuşii cu pastă zgrunţuroasă unele decorate cu benzi de linii în val incizate. F. Gaiu 2003a, 109

64. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podul Ciorbii

B. La piciorul dealului ”Cetate”. C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri lucrate la roată de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 109.

65. Ocniţa, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Ştefălucu.

B. În hotarul satului şi se întinde pe mai multe hectare de’a lungul pârului Valea Lupului.

C. Identificată întâmplător în 1981 cu prilejul unor lucrări de desfundare a terenului în vederea amenajării unei livezi de pomi fructiferi; periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu. Sondaje C. Gaiu 1992, 1994.

D. 6 locuinţe de tip semiîngropat. L1 de formă rectangulară cu coţurile rotunjite (3 x 3,6 m), se adânceşte în pământ până la 0,75 m faţă de nivelul actual al solului. Podina este amenajată din lut, iar pe latura nordică a locuinţei s’a găsit o vatră de foc delimitată de lespezi de gresie.

L6 are forma rectangulară cu colţurile rotunjite (4,5×4,2 m) şi se adâncea în pământ până la 0,60 m faţă de nivelul actual al solului. În colţul vestic exista o vatră de foc din bolovani de râu.

L7 a fost săpată parţial si se adânceste în pământ la 0,30 m faţă de nivelul actual, fiind în mare parte distrusă de lucrările contemporane de amenajare a terenului. Pare a avea formă circulară.

L9 de formă rectangulară cu colţurile rotunjite (2,90×3,2 m), se adâncea în pământ pâna la 0,50 m faţă de nivelul actual al solului. Pe colţurile locuinţei au fost surprinse gropi de pari.

L10 are formă rectangulară cu colţurile rotunjite (3×3,30 m) şi se adânceşte în sol până la 0,60 m faţă de nivelul actual de călcare. Resturile vetrei de foc probabil înconjurată cu gresi au fost descoperite în colţul estic al locuinţei. Despre a şasea locuinţă descoperită în 1994 nu avem nici o informaţie.

E. Predomină ceramica zgrunţuroasă, cenuşie sau cenuşiu-negricioasă lucrată la roată. Apare şi ceramică brun-roşcată cu pastă degresată cu pietricele, mai rar ceramica cenuşie fină, iar într’o proporţie mică ceramica lucrată cu mâna.

Au fost descoperite vase de provizii, diferite tipuri de oale, castroane şi căni cu toartă. Unele au fost ornamentate cu caneluri largi, benzi incizate de linii drepte şi în val, iar mai rar, linii drepte sau în zig-zag realizate prin lustruire.

F. Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61; Protase 2000, 167, nr. 165; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

66. Orheiul Bistriţei, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Castrul roman. B. –

C. Săpături 1957-1960. D. –

E. Câteva fragmente ceramice lucrate dintr-o pastă cărămizie degresată cu microprundişuri având suprafaţa decorată cu caneluri uşoare. F. Gaiu 2003a, 111.

67. Ozd, com Bichiş, jud. Mureş. A. Hotarul satului. B. –

C. Întâmplător. D. – E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Vlassa 1965, 25, nr. 9, fig. 14

68. Pâclişa, sat aparţinător mun. Alba Iulia, jud Alba. A. Ferma agricolă.

B. În nordul localităţii pe o vale laterală a Mureşului, pe partea dreaptă a pârâului Sălişte.

C. Periegheză M. Blăjan, cu prilejul lucrărilor de construcţie a fermei. D. –

E. Ceramică lucrată la roată rapidă. F. Protase 2000, 171, nr. 175.

69. Pelişor, jud. Sibiu. A. –

B. În marginea de N-E a satului pe terasa din partea stângă a pârâului Pelişor.

C. Periegheză M. Blăjan 1973. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 171, nr. 176.

70. Podirei, com. Şieu Magheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Teritoriul localităţii.

B. La ieşirea din sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de pereţi şi buze de oale, torţi de vase chiupuri realizate dintr-o pastă cenuşie sau cenuşie negricioasă zgrunţuroasă având nisip şi pietricele în compoziţie, unele decorate cu benzi de linii drepte sau în val incizate. Apare şi un fragment ceramic cenuşiu, fin decorat prin ştampare cu motive unghiulare.

F. Protase 2000, 172, nr. 183, Gaiu 2003a, 111.

 

71. Porumbenii Mici, jud. Harghita. A. Galath.

B. Aşezare situată în nordul localităţii, pe un vârf de deal având o altitudine de 764 m.

C. Săpături A Ferenczi 1938; Şt. Molnár 1954; H. Horedt, Z. Székely, Şt. Molnár 1956-1960, periegheză E. Benkő 1979-1986.

D. Mai multe locuinţe de suprafaţă, eşalonate de’a lungul marginii platoului având podina de formă patrulateră cu aspect de pavaj de piatră. S’au descoperit alte două locuinţe de suprafaţă de formă patrulateră, cu dimensiuni mai mici decât cele cu pavaj de piatră şi diferite de acestea ca şi tip de podină. Au fost identificate resturile unui cuptor la adâncimea de –1,12 m, lat de 1,40 m şi înalt de 0,70 m. Vatra era realizată din pietri de râu şi lutuială.

E. Ceramică între care se remarcă vasele cu tub de scurgere, fragmente de râşniţă, cuţit din fier etc.

F. Horedt 1958, 90, nr. 32; Popescu 1958, 485, nr. 46; Csallány 1961, 208, nr. 136; Horedt et al. 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Protase 1966, 14; Székely 1968, 78; Horedt 1969, 134-136; Harhoiou 1972, 502; Rusu 1977, 202, nr. 29; Horedt 1986, 44, 45, 46; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; Baltag 2000, 153; Cavruc 2000, 163, nr. 481/1; Harhoiu 2001 , 153, nr. 72 .

72. Porumbeni, com. Silivaşu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. Pe terasa joasă din jurul gospodăriei lui Ocnean Vasile.

C. Periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu 1978. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cărămizii având în pastă microprundişuri şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 111.

73. Posmuş, com. Şieu, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra Satului.

B. De’a lungul pârâului care străbate localitatea în dreapta şoselei ce duce la Şieu.

C. Periegheză C. Gaiu 2002. D. –

E. Ceramică cenuşie şi neagră cu microprundişuri şi pietricele în pastă. F. Gaiu 2003a, 111.

74. Răscruci, com. Bonţida, jud. Cluj. A. Dealul Prunilor, Dealul Podăi.

B. La sud de sat, pe creasta ce începe cu cele două dealuri şi continuă spre Borşa.

C. Periegheză Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1986-1987. D. – E. Ceramică.

F. RACj, 326, nr. 1; Protase 2000, 175, nr. 196.

75. Satu Nou, com. Cetate, jud. Bistriţa Năsăud. A. Pârâul Dolii.

B. De’a lungul ”Pârâului Dolii.”

C. Periegheză C. Gaiu cu ocazia plantării de pomi fructiferi. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricioasă din pastă nisipoasă sau fină.

F. Protase 2000, 180, nr. 209, Gaiu 2003a, 111.

76. Sărăţel, com. Şieu Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. După Grădini.

B. Terasa din stânga şoselei ce duce la Arcalia. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină şi zgrunţuroasă F. Protase 2000, 180, nr. 212, Gaiu 2003a, 111.

77. Sâncel, jud. Alba. A. Tătăroaia.

B. La cca. 2 km spre sud-est de comună, pe ambele părţi ale pârâului Tătăroaia.

C. Periegheză M. Blăjan 1983.

D. Un bordei nesăpat pe terasa din partea dreaptă a pârâului – fără alte informaţii.

E. Ceramică lucrată la roată din pasta cenuşie-nisipoasă fără elemente gepidice caracteristice.

F. RAAb, 174, nr. 169/3; Protase 2000, 181, nr. 215.

78. Sângeorzu Nou, com. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca. 5 km sud de sat pe pantele uşoare din partea dreaptă a şoselei ce duce la Sânmihai. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun roşcată cu pietricele în pastă. F. Protase 2000, 181, nr. 217, Gaiu 2003a, 111.

79. Sângeorgiu de Pădure, jud. Mureş.

A. Tribunal-Circumscripţia sanitară.

B. În centrul comunei, lângă clădirea fostului tribunal (acum circumscripţie sanitară), pe terasa Târnavei Mici. C. Întâmplător cu prilejul săpării unei fundaţii de casă. D. –

E. Ceramică. F. Lazăr 1995, 215, nr. LXXII/1E.

80. Sânmiclăuş, jud. Alba. A. Răstoci.

B. La cca. 1,5 km sud-vest de localitate, la stânga căii ferate Blaj-Târnăveni, pe un promotoriu înalt de cca. 3 m aflat la câteva sute de metri de malul stâng al râului Târnava Mică.

C. Săpături Gh. Anghel şi M. Blăjan 1974, 1978.

D. Un bordei şi două sau trei locuinţe semiîngropate (?). Bordeiul a fost parţial distrus de lucrări antropice contemporane. El se adâncea în pământ până la –1,80 m, unde podeaua de formă oval-alungită era lutuită. Era prevăzut cu trei vetre de foc simple de formă ovală, dar care nu au funcţionat concomitent. Prima vatră era plasată pe latura de vest a bordeiului şi avea dimensiunile de 0,70 x 0,60 m.

A doua vatră cu dimensiunile de 0,60x 0,25 m a fost amenajată în partea centrală a locuinţei şi era prevăzută cu o groapă cenuşar cu diametrul de 0,20 m, ce se adâncea sub nivelul podelei cu 10 cm, ce ar putea fi interpretată şi ca groapă de stâlp. A treia vatră a fost realizată în colţul de sud a bordeiului şi avea dimensiunea de 0,60 x 0,40 m. Dintre locuinţele semiîngropate una avea o vatră de foc în interior, iar alta un cuptor cu calotă de lut.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă şi cu mâna, cărămizi romane, oase scoici, fusaiole, străpungător din corn de cerb, ac os, o greutate de război de ţesut, fragmente de gresii, tipar din gresie, lame de cuţite, fragment de brăţară din bronz, râşniţă, vârf de săgeată din fier cu trei aripioare etc.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 285-297; 1979, 282-283; Stoia 1979, 366, nr. 106; Protase 2000, 181-182, nr. 218; Dănilă 2001, 14; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

81. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podişele.

B. La marginea de nord a satului. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit şi fragmente de oale, strachini şi vase de provizii din pastă cenuşie zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

82. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Grajdurile fostului C.A.P.

B. La extremitatea sudică a localităţii. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cărămizie având pietricele în compoziţie.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

83. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Ciorotei.

B. Pe o vale laterală la 2 km sud-est de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit ori de culoare brun-roşcată şi cărămizie cu pietricele în pastă.  F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 112.

84. Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj. A. Ferma Palocsay.

B. Terasă a Someşului situată în vestul localităţii aproape de cotul râului spre aeroport. Locuirea se întinde spre fostul CAP Sânnicoară.

C. Periegheză Z. Kalmar 1986. D. – E. Ceramică. F. RACj, 357, nr. 16.

85. Sibişeni, com. Vinţul de Jos, jud. Alba. A. Deasupra Satului.

B. Aşezare întinsă pe câteva hectare plasată pe terasa întâia înaltă de cca 10 m din dreapta râului Pian, vale laterală a Mureşului.

C. Săpături I. Andriţoiu, C.I. Popa, G.T. Rustoiu 1998. D. –

E. Fragment de vas realizat la roată rapidă, din pastă cenuşie degresată cu nisip, decorat prin ştampilare. F. Inedit.

86. Sic, jud. Cluj. A. Valea Seleci.

B. La cca. 4-5 km sud-sud est de centrul localităţii faţă în faţă cu valea ”Taba de Sus” dar şi mai în amonte pe o terasă joasă (2-3 m) având o întindere de cca 1,5 ha.

C. Săpături I. Ferenczi 1963-1965. D. – E. Ceramică. F. RACj, 349, nr. 23.

87. Sic, jud. Cluj. A. Valea Taba.

B. 1 km în amonte de “Seleci”.C. -D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 185, nr. 235.

88. Sic, jud. Cluj. A. Marginea satului.

B. Pe dâlma de la marginea satului. C. – D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 185, nr. 235.

89. Sighişoara, jud. Mureş. A. Dealul Viilor.

B. În marginea nord-estică a localităţii, pe prima şi a doua terasă din dreapta Târnavei Mari. Aşezarea are un aspect de amfiteatru fiind protejată dinspre nord şi nord-vest de promotoriul ”Cornul Viilor”.

Terasa I se află direct pe malul Târnavei Mari şi se înalţă uşor faţă de lunca râului. A II-a terasă se înalţă treptat spre nord şi este delimitată la sud de I-a terasă prin drumul Sighişoara-Boiu.

C. Săpături: Gh. Baltag 1976-1994; R. Harhoiu 1980-1994, M. Petică 1980-1986, R. Mediceanu, A. Lukács, N. Boroffka 1994.

D. Din păcate complexele perioadei de care ne ocupăm aici nu au fost publicate. Este amintită doar o locuinţă de suprafaţă de formă dreptunghiulară, orientată vest-est, având aria de 32 m 2, podeaua realizată din lut bătătorit şi fără instalaţie de încălzire. Prezintă o groapă de stâlp pe axa longitudinală şi urmele unor şanţuri uşor adâncite de’a lungul laturilor lungi, care trebuie să fi servit la montarea pereţilor din bârne suprapuse orizontal

E. Ceramică bine arsă, cu decor lustruit în reţea sau ştampat realizat pe vase mici bitronconice şi pe cănile cu tub de scurgere, ceramică arsă incomplet de culoare gălbui, gălbui-roşcat sau cenuşie, decor incizat dispus în benzi vălurite uneori în alternanţă cu benzi de striuri orizontale şi striuri orizontale dispuse pe întreaga suprafaţă a vasului.

F. Baltag 1979, 77-84; Lazăr 1995, 231-233, nr. LXXVIII/1k; Harhoiu 1990, 147; 1998, 187; Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191; Protase 2000, 186-187; Harhoiu 2001, 153, nr. 81b; Velter 2002, 464, nr. CCLXI/1a.

90. Silivaşul de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Dosul Saicii. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică de culoare cenuşie cu pietricele în pastă.

F. Protase 2000, 187, nr. 236a, Gaiu 2003a, 111.

91. Soporul de Câmpie, com Frata, jud. Cluj. A. Cuntenit, Hodaie

B. La cca 2 km sud de sat, în dreapta drumului ce duce la Câmpia Turzii şi în imediata apropiere a podeţului de beton de lângă ”Moara lui Gogoman”, unde se află câteva case aparţinând satului Iacobeni. Aşezarea este plasată la poalele dinspre est ale dealului Cuntenit sau Hodaie, pe o mică dâlmă de la marginea inferioară a pantei acestui deal.

C. Periegheză D. Protase 1955, săpături D. Protase şi I. Ţigăra 1956, 1958,1960-1961, D.Protase K. Horedt, I. Ţigăra şi N. Vlassa 1957.

D. Protase, N. Vlassa, L. Ţeposu-David 1959.

D. 4 bordeie patrulatere având suprafeţele de 9-10 m 2. Ele se adânceau la –1,50-1,80 m faţă de nivelul actual. Cu excepţia unuia singur (B1) nu au instalaţie de foc sau alte urme de amenajări interioare şi nici de incendiere.

B1 are o vatră de foc simplă plasată pe latura de nord al bordeiului, aproape de colţul estic, ridicată cu cca. 0,10 m faţă de nivelul podelei. Podeaua la rândul ei era amenajată din lut bătătorit şi cu lipitură.

O groapă în formă de cartof adâncă de –1,65-2 m.

E. Ceramică de la vase cenuşii-negricioase, fără torţi, în general lipsite de ornamente, greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, bucăţi de râşniţă, zgură de fier, oase de animale şi din stratul de cultură o fibulă din bronz cu cap în formă de semidisc şi un inel din bronz aurit.

F. Horedt 1958, 93, nr. 39; 1967, 584-585; Popescu 1958, 484, nr. 38; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 534; 1966, 130; 1988, 447; Rusu 1977, 203, nr. 35; 2000, 187-189, nr. 238; Pintea 1967, 525; RACj, 368, nr. 6/c; Harhoiu 2001, 154, nr. 84; Velter 2002, 467, nr. CCLXV/1.

92. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Curte.

B. O aşezare pe o suprafaţă de mai multe hectare plasată pe o terasa.

C. Săpături C. Gaiu 1994-1995.

D. 22 locuinţe bordeie şi semiîngropate şi 5 gropi. Locuinţele au formă rectangulară şi uşor rotunjite. Sunt adânci de 0,50-1,60 m fată de nivelul actual al terenului. Bordeiele nu au instalaţii de foc, pe când locuinţele semiîngropate sunt prevăzute într’un colţ cu vatră realizată din gresie. Gropile de provizii, adânci de 0,8-1,20 m şi cu diametru de 1,40-1,60 m au formă cilindrică sau de căldare şi sunt plasate lângă locuinţe.

E. Oase de animale, fusaiole şi greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, gresii de ascuţit, un piepten bipen şi o monedă de bronz romană târzie. Ceramică puţină.

F. Protase 2000, 189-190, nr. 242.

93. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud Bistriţa-Năsăud. A. Fânaţele Archiudului.

B. Sit aflat în nordul comunei între localităţile Stupini şi Brăteni. Aşezarea ce ocupă mai multe hectare este plasată pe terasele şi pantele domoale cu expunere sudică, de pe malul stâng al pârâului Brătenilor de o parte şi de alta a Văii Bândei.

C. Săpături C. Gaiu 1995-1997, 1999-2000; C. Gaiu şi D. L. Vaida 1998, Gaiu şi G. G. Marinescu 2002.

D. 5 locuinţe adâncite de formă rectangulară. 2 gropi de provizii în formă de pungă.

E. Ceramică realizată la roată rapidă, din pastă zgrunţuroasă şi cenuşiu-negricioasă, fină cu decor lustruit sau ştampat

F. Gaiu 1997, 59; 1999, 84, 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111; Gaiu şi Marinescu 2003, 303.

94. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vătaştina.

B. Aşezare de cca 4 ha situată în vestul localităţii, în vecinătatea grupului de case situate de’a lungul drumului comunal spre Sânmihaiul de Câmpie, care formează cătunul La Curte, pe pantele uşoare şi terasa mediană cu expunere sudică din stânga pârâului Borleasa

C. Săpături C. Gaiu 1991, 1994-1995.

D. Strat de cultură de 0,25 m. O locuinţă distrusă de lucrări de construcţie în 1989, a cărei materiale au fost parţial salvate şi au intrat în colecţia muzeului din Bistriţa. Alte 21 de locuinţe şi 6 gropi au fost dezvelite cu prilejul cercetărilor sistematice de aici: -19 locuinţe de tip bordei şi semiîngropate (L1, L3-6, L9-10, L16-27) şi două de suprafaţă (L12 şi L14). Locuinţele au formă rectangulară, unele cu colţurile rotunjite şi suprafaţa cuprinsă între 8 şi 15 m 2.

Locuinţele semiîngropate se adânceau în pământ până la –0,60-0,80 m faţă de nivelul actual şi la -0,30-0,50 m faţă de nivelul de călcare, iar bordeiele până la –1,40-1,70 m făţă de nivelul actual.O parte din locuinţe aveau vetre de foc înconjurate cu bucăţi de gresie, dar exista şi un cuptor de tip pietrar (L19).

Ele erau plasate pe latura opusă intrării sau în zona centrală. Uneori podeaua era amenajată cu pământ sau lut bătătorit. Urme de pari s’au surprins doar în două cazuri: în L16 două gropi de pari erau plasate pe latura de S-E, iar în L17 gropile de formă dreptunghiulară erau practicate în cele patru colţuri ale locuinţei. În câteva cazuri s’au înregistrat întretăieri de complexe.

Astfel L14 (de suprafaţă), L19 (cea cu cuptor pietrar), L21 şi L24 suprapuneau alte locuinţe şi gropi fiind evident constituite într’o etapă ulterioară. Cele 6 gropi de provizii (G1-6) erau săpate în exteriorul locuinţelor. Aveau formă circulară în plan orizontal, cu pereţi tronconici sau cu aspect de căldare, fără urme de ardere ori lustruire.

E. Ceramică zgrunţuroasă cenuşie, brun-negricioasă şi cărămizie realizată la roată rapidă. Uneori vasele erau decorate cu motive lustruite sau ştampate. Au mai fost descoperite: greutăţi din lut, fusaiole, bucăţi de gresie de ascuţit, un piepten bilateral din os şi oase de animale.

F. Gaiu 1996, 115-116; 2002, 113-158, 2003, 151-152.

95. Şeica Mică, jud. Sibiu. A. Cetate.

B. La jumătatea distanţei dintre Copşa Mică şi Şeica Mică spre nord de această din urmă localitate. Promotoriu ce se ridică cu 30-40 m deasupra luncii Târnavei Mari. El nu este mai lat uneori de 25 m. În lungime aşezarea are o extindere de cca. 650 m. Are pante abrupte spre vest, domoale spre est şi o şa de legătură cu celelalte înălţimi spre sud.

C. Săpături K. Horedt 1962.

D. O vatră clădită din pietre mici.

E. Câteva fragmente ceramice.

F. Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137; 1975, 121; 1986, 42, 43, fig. 20/5, 44; Rusu 1977, 203, nr. 36; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Baltag 2000, 153; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

96. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra satului. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică de culoare cenuşie-negricioasă cu caneluri largi.

F. Protase 2000, 193, nr. 249, Gaiu 2003a, 113.

97. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Între Hotare.

B. La est de localitate pe terasa din dreapta şoselei ce duce la Crainimăt.

C. Periegheză Şt. Dănilă, N. Vlassa. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cenuşiu negricioasă. F. Gaiu 2003a, 113.

98. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Hegheriş.

B. Aşezare plasată pe un promotoriu. C. Săpături. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată de culoare cenuşie şi negricioasă.

F. Gaiu 2003a, 113.

99. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Şomoştaua

B. În extremitatea de vest a localităţii, pe prima terasă a Şieului.

C. Săpături G. Rădulescu.. D. Două locuinţe de suprafaţă.

E. Ceramică cenuşie şi roşcat-negricioasă lucrată dintr-o pastă degresată cu pietricele.

F. Gaiu 2003a, 113.

100. Şirioara, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Râtul Şirioarei.

B. În nord-vestul localităţii, la ieşirea din sat spre Coasta, la 200 m în dreapta drumului judeţean Lechinţa-Beclean, pe prima terasă a râului Şieu.

C. Cu ocazia amenajării terenului pentru o livadă s’a distrus o aşezare cu materiale din sec. V-VI şi sec. VIII. Sondaj C. Gaiu G. Marinescu

D. Urmele mai multor locuinţe de suprafaţă distruse de lucrările antropice contemporane. În săpătură a fost surprinsă o groapă menajeră de formă circulară în plan, cu diametrul de 1,10 m, ce cobora până la –0,85 m în sol. Stratul de cultură era de cca. 25-30 cm.

E. Ceramică lucrată la roată şi într’o proporţie redusă cu mâna. Un fragment ceramic fin de culoare cenuşiu-negricioasă a fost decorat prin ştampilare cu motive unghiulare. Pe lângă ceramică la suprafaţa solului a fost găsită o sabie scurtă, cu un singur tăiş, lungă de 50 cm, care ar putea aparţine aşezării din sec. V-VI.

F. Gaiu 1984, 59-61; Protase 2000, 193, nr. 252, Gaiu 2003a, 113-114.

101. Şopteriu, jud Bistriţa-Năsăud. A. Ochi. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 194, nr. 255.

102. Tăure, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra satului.

B. În grădinile din capătul de nord-vest al satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –  E Ceramică. F. Protase 2000, 195, nr. 260.

103. Tureni, jud. Cluj.

A. Cheile Turenilor-”Poderei”.

B. Terasă orientată spre sud, aflată la jumătatea înălţimii cheilor, în zona de maximă deschidere a lor.

C. Săpături Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1985-1988. D. –

E. Ceramică la roată de culoare neagră-cenuşie şi neagră, amestecată cu nisip sau cioburi pisate, bine arsă, cu incizii-caneluri late, bună cu pereţii subţiri. F. RACj, 98, nr. 1/j.

104. Ţaga, jud. Cluj. A. Hrube

B. La cca. 3 km sud-vest de centrul localităţii, pe ”Valea Tistaşului” pe o pantă uşoară, flancată în trei părţi de coline înalte, situată pe partea stângă a unui pârâu.

C. Săpături D. Protase 1965-1967.

D. 11 locuinţe, 8 gropi de provizii, 2 cuptoare cu calotă de lut, 2 vetre de foc izolate aparţinând sec. IV-V. Este posibil ca o parte a locuirii să depăşească jumătatea sec. V

E. ceramică, piepteni de os bilaterali, piese de port etc. F. Protase 2003, cu bibl.

105. Ţagu, jud. Bistriţa Năsăud. A. Dealul Cabicului.

B. La sud-vest de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 200, nr. 272b.

106 Ţăgşor, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La marginea sudică a satului, în dreapta şoselei care merge la Sărmaşu.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 273.

107. Ţigău, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Arpafeghi. B. – C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 275.

108. Vermeş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea din Mijloc. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 204, nr. 288.

109. Vidrasău, jud. Mureş. A. –

B. În apropierea satului, pe malul drept al Mureşului. C. – D. –

E. Ceramică.

F. Horedt et al 1955, 676, nr. 16; Horedt 1958, 94, nr. 46; 1958a, fig. 8; Csallány 1961, 200, nr. 123; Zriny 1976, 150, nr. 52; Rusu 1977, 203, nr. 43; Lazăr 1994, 66; 1995, 269, nr. LXXXVIII/7C, 1998, 137.

110. Visuia, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Casa Leon Moldovan.

B. La cca. 3 km sud de sat, in jurul casei lui Leon Moldovan.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 205, nr. 291.

111. Zoreni, jud. Bistriţa Năsăud. A. La Curte.

B. La ieşirea din sat spre Sânmihaiu de Câmpie pe o vale laterală.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000,

112. Poian, jud. Covasna. A. Culmea Pietroasă-Köhát.

B. În partea nordică a hotarului comunei, lângă drumul care duce la Belani, se ridică dealul ”Culmea Pietroasă”, la poalele căruia curge pârul Telek. Aşezarea este plasată pe terasa plană de pe malul stâng al pârâului amintit. C. Săpături Z. Székely 1963-1967.

D. 8 locuinţe de formă patrulateră, dar cele mai timpurii se datează probabil în a doua jumătate a sec. VI.

E. Ceramică modelată la roată rapidă sau cu mâna, fusaiole, cuţit fier, fibulă cu picior întors, piepten os etc.

F. Popescu 1968, 434, nr. 93; Popescu 1967, 533, nr. 84; 1968a, 690, nr. 93; Székely 1971, 343; 1973, 221; 1992, 246-279; Cavruc 1998, 116; Protase 2000, 172.

Sursa: eupedia.com, news.nationalgeographic.com, banatica.ro, academia.edu (Iordanes si gepizii. Intre goticism, pangermanism si Walter Goffart), arheologie.ulbsibiu.ro   (Volum finanţat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României), * Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, ziarulnatiunea.ro, mirel-matyas.blogspot.ro,  tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ

Tot mai multă lume care abordează direct sau tangențial subiecte ”turpide”, adică ”rușinoase”, cînd ajunge la cuvântul Pizdă, se împiedică și invocă, citînd sau necitînd DEX-ul, originea slavă a cuvîntului.

Lăsînd rușinea la o parte, vom aduce cîteva argumente în favoarea originii autohtone a termenului.

În rumînă cuvîntul Pizdă nu este un împrumut din slavă, ci reprezintă o moștenire din substrat pentru mai multe considerente:

Simplul fapt al existenței sale în limbile slave nu este nici suficient și nici convingător pentru a considera cuvîntul Pizdă ca fiind împrumutat în rumînă. Înșiși lingviștii slavi, cărora le dăm deplină crezare, susțin că este vorba despre un cuvînt din protolimba indoeuropeană, nu de un cuvînt specific slav, fără corespondente în alte grupuri de limbi.

Cuvintele care desemnează părți ale corpului sau reprezintă lexicul intim sînt, la toate popoarele fără excepție, de un conservatorism redutabil. În șirul său sinonimic cuvîntul rumînesc Pizdă este de bază, ca dovadă că este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii rumîne comune (getic/vlaho/rumîn:

”Pizdă”, pronunțat regional și ”Chizdă”, macedorumîn/arumîn: ”Chizdă”, meglenorumîn: ”Chizdă”, istrorumîn: ”Pizdă”).

Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvîntului Pizdă, destul de numeroase, sînt secundare, cu arie de răspîndire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii rumîne ori sunt simple epitete și metafore, alteori creații spontane, ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.

Sinonimele la care ne referim sînt:

abajur, abis, acaret, activistă, actriță, adăpost, adânc, adâncată, adîncitură, adevăr, adevărul curat, afacere, afrodita, aia, aia mică, albinuță, al nouălea cer, alintată, amandă, amazoană, amețită, amforă, amică, amoc, anicuța, animal, anticameră, aolică, aolică-nene, aparat, arătanie, argument, arici, artistă, arțăgoasă, asistentă, aspirator, așezământ, atracție, auraș, autoservire, avere, baie, balalaică, balerină, barcă, barocameră, bastilia, bastion, băbură, băgău, bătătură, bârlog, bîzdîc, bîzdîganie, beci, bernardă, betonieră, bibilică, biboanță, bijdoacă, bigioaică, binefăcătoare, biostimulator, blazon, blestemată, blestemăție, boboc, bogăție, bomboană, bombonieră, bordei, bordel, brazdă, breșă, broască/broscuță, boștură, bubă, buburuză, bucătărie, bucățică, bucurie, budoar, budună/budunică, bufet, bujavercă, bujor, bumbură, bumbureață, bumburează, bunăciune, bunătate, burduf, buric destupat, buzată, buzdrună, buzunar, cadran, caisă, camelie, canalul 1, capcană, capitala fericirii, caracatiță, carambă, carburator, carceră, cardamon, carieră, carnea muierii, carnivoră, carusel, casetă, casa de amanet, castană, caterincă, cauza vieții, cavernă, cavitate, căciulă, călimară, cămașă, căpșună, căpușă, căscată, cățea/cățelușă, căuș, ceacearelă, cea de’a treia Romă, ceacră, ceașcă, ceaun, ceață, celulă, centrală, cerc, cetate, ceucă, cheutoare, cic-cic, cicatrice, cichi-cichi, cinste, ciocolată (cu lapte), ciorap, cireașă, ciufă, ciufoasă, ciufulină, ciufulită, ciumă, clești, cloșcă, coardă (sensibilă), chichineață, chichiță, chil, chisea, cloacă, clopoțel, club, coif, colibă, colivie, colțunaș, combină, comitetul central, comitetul de partid, comoară, container, corcodușă, coridor, coroană, cotoroanță, coțofană, covrig, crater, crăiasă, crăpătură, creastă, creață, crețoaie, criminală, crocodil, cromozom, cotlon, crin, crizantemă, cucaracia, cucă, cucioaie, cucoană, cuculeasă, cuibar, culme, cumătră, cupă, cur, curte, curtea cucoanei, curtea domnească, custodie, cușcă, cutie, cutie poștală, dămblăgită, delicată, dendrariu, depozit, destinație, destrăbălată, diafragmă, didilică, dihanie, doamnă, divan, doctoreasă, doctoriță, domeniul secret, drăcie, drăcovenie, drîmbă, dugheană, dulceață, dușmancă, ecluză, element, eprubetă, eroină, evrică, expoziție, fabrică, facultate, fagure, farfală, farfalină, farmacie, farmazoancă, fata morgana, făcătoare de minuni, făptură, fătătoare, făuritoare, fântînă, fâstâcită, feministă, ferestruică, fetiță, fiară, figă, fisură, fistic, fistichie, flămîndă, fleașcă, floacă, floare, floare de colț, floarea de nu-mă-uita, floarea-soarelui, flocoasă, foarfece, fofolină, fofoloancă, fragă/frăguță, frâncușă, frichi-frichi, frumusețe, frumușică, fund, fundătură, gară, garaj, garoafă, gaură/găurice, gaură de șarpe, găinușă, găoace, găoază, gîdilica, geantă, genune, ghindă, ghioc, ghiocel, gibă, gigetă, gigilică, glaspapir, gomej, gondolă, gorgonă, gospodărie, gospodină, grajd, graniță, grădina raiului, gură, gură de aerisire, gură fără dinți/măsele, gurguță, gurguțată, gușă, hangar, haram, harman, hăbăucă, hățiș, hău, hîdă, hidră, hodoroabă, holeră, husă, javră, josnicie, jucărie, iapă, iepuraș, igienistă, impas, incubator, inel, infinit, inimioară, inspirație, instituție, instrument, intimitate, intrare secretă, ispită, isterică, împăcătoare, împăciuitoare, împărăție, încercuire, îndemn la păcat, întuneric, laborator, lacăt, lacomă, laț, leagăn, legendă vie, lele/leliță, libertate, lighioană, liliac, limbariță, linga-pinga, liră, loc dorit, loc de refugiu, loc de taină, locul cu pricina, lola, lolita, lotus, lucrătoare, lucru bun, lucru rău, luncă, luntre, madamă, magnet, Manda, mandolină, manșon, manuscris, margaretă, marfă, marmotă, mașină de tocat, mașină de spălat, mașină-unealtă, matcă, matrice, matriță, maxilare, măiastră, mănăstire, mănușă, măruntaie, mătăraie, mătușică, mînătarcă, mîndră, mândrețe, mânzoacă, meduză alpină, meduză cu păr, mej, melc, menghină, mij, mijă, mimoză, mină, mincinoasă, mingec, mingeacă, minune, minunăție, mioriță, mireasă, mironosiță, mișel, mititică, mitră, moară, modestă, moleculă, moluscă, monaliză, moralitate, motănoaică, moțată, mufă, mulgătoare, muscă, mushi, mușchiul muierii, muta, mutunoaie, mușcată, mușețel, muză, naștere, natură, năpârcă, năzbâtie, năzbâtioasă, neagră, neastâmpărată, nebuneală, nebunie, negustoare, neogoită, neostoită, nervoasă, nervul muierii, nesătulă, nevăstuică, nicovală, nișă, noapte, nufăr, oală, oala cu miere, oază, obor, ocară, ocazie, ocol, ogor, omidă, orfană, organ, orhidee, ouătoare, pacoste, pantă, paparudă, parte de jos, partea femeiască, partea inferioară, partea slabă, partid, parimă, pavilion, patimă, pădure/pădurice, păcătoasă, păcătoșenie, păgână, păienjeniș, păpușă/păpușică, păroasă, păsărică, păstaie, pătlăgică, pîntice, pepene despicat, perjă, perlă, peștera muierii, peșteră, peștișor, pica-pica, picea, piersică, pijdă, pirania, piroșcă, pisică, pisoi, pișătoare, pișoalcă, pișoarcă, piticuță, pitpalac, pitulice, piți-piți, pițigoi, pițipoancă, piuă, pivniță, pizdarmonică, pizdoc/pizdoacă, pizdrulă, plapumă, platformă, pletoasă, poarta fericirii, poarta raiului, pocitanie, podoabă, pofticioasă, poiată/poiețică, polog, portal, porțile întunericului, porumbiță, potârniche, prapure, precupeață, pricomigdală, pridvor, prietenă nedespărțită, primadonă, prințesă, privilegiu, priză, proastă, profunzime, prostie, provocare, puică, puiniță, punctul cu pricina, punct fix, punct nevralgic, punct nostalgic, punct secret, punct simpatic, punctul slab, punctul X, pungă, pupăză, purcea/purcică, purgatoriu, pușculiță, puștoaică, putină/putinică, puță, rai, rană, răsuflătoare, rîndunică, rîs, regină, regulă, redută, roșcată, rujă, rușine/rușinică, rușinea muierii, rușinoasă, sac, sac de piele, sac fără fund, salamandră, sală, salon, savarină, sălaș, săpunieră, sâsâiac, sclava iubirii/dragostei, scoică, scoică cu păr, scorbură, secret, seif, Sesam, sex, sfîrlează, sipet, slujnică, smochină, sobă, socoteală, soră de caritate, spărgătorul de nuci, spăsită, sprânceană roză, spurcată, spurcăciune, stație experimentală, stearfă, steaua roșie, steluță, storcător, strășnicie, strîmtoare, strungă, surată, surioară, șaibă, șantier, șea, șezut, șlundră, șopârlă, șosea, știucă, ștrengăriță, tabu, taina cea mare, taina tainelor, taina visurilor, tarabă, tașcă, tărîmul ascuns, tărîmul fericirii, tărîmul fermecat, tărîmul înțelepciunii, tărâmul secret, târșită, târșitură, tîrtiță, teacă, templu, tigaie, tigroaică, tindă, titirez, toantă, toc, tocătoare, tocitoare, torbă, traistă, trapacișcă, treabă, tristețe, triunghiul Bermudelor, trupul muierii, tunel, turneu, țandără/țandură/țăndărică, țarc, țarină, Țarigrad, țață, Țările de Jos, țelină, țigăncușă, țintă, țurcă, udă, ulciorul cu miere, ulița mare, ulița muierii, ulița satului, umbră, umbrelă, umflătură, una, unealta muierească, urîtă, urîciune, urechiușă, uretră, ursită, uter, vagin, valiză, vampă, vangă, văduva veselă, văgăună, văiugă, văleleu, vătămătură, vîj/vîjoi, vâlvă, vîltoare, ventuză, verigă, verighetă, vernisaj, veseloasă, veveriță, vidmă, vidră, vișină, vitamina C, vitamina Pi, vitamină, vizor, vizuină, voluntară, vrăjitoare, vrăjmașă, vulpe, vultur, vulvă, vulvulină, yală, zambilică, zăbăucă, zăbun, zăpăcită, zărzărea, zărzărică, zîmbet vertical, zbanț, zbînțuită, zbârlită, zburdalnică, zemos, zestre, zgaibă, zgău, zgîiată, zizilică, zuruică, zona intinmă, zona secretă, zuză/zuzulică, zvăpăiată etc.

De foarte multe ori bogăția și varietatea sinonimică este în sine o confirmare a vechimii termenului de bază evitat sau tabuizat de vorbitori. Există alte numeroase cazuri asemănătoare în limba rumînă, mai ales cînd este vorba despre cuvinte arhaice din fondul lexical de bază.

Nici unul dintre sutele de elemente ale acestui corolar de sinonime nu are o arie de acoperire, în spațiu și timp, precum strămoșescul (pentru unii doar buclucașul) cuvînt Pizdă, care domină suveran peste ele.

Este adevărat că o bună parte dintre sinonimele eufemistice populare sau argotice sînt formate pe baza lexicului de proveniență latină sau chiar moștenite direct din latina populară (limbă din grupul Centum).

O serie dintre aceste sinonime rumînești sunt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: (bună/rea) de muscă, sau figă (în dialectul istoric arumîn: hică, iar în cel meglenorumîn: ică), cuvînt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr’o traducere contemporană: smochină).

Cuvîntul Pizdă este răspîndit în toată aria a ceea ce numim convențional Grupul Satem, grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care geții (tracii) au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvînt arhaic ar fi lipsit din limba geților (tracilor).

Prezența lui însă în absolut toate limbile din grupul Satem, din care și rumîna face parte prin substrat, ne determină să admitem că acesta nu putea lipsi din limba vorbită de vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

O analiză contextuală se impune.

Reținem că există în lituaniană (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvintele Pizā și Pīzdā, cu exact același sens ca și în rumînă sau alte limbi.

Reținem existența în limba letonă (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Pizda, cu același sens ca și în română.

Reținem existența în vechea prusacă (limbă neslavă moartă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvîntului Peisda, cu sensul de Șezut, fund.

Reținem de asemenea că există în albaneză (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvîntul Pidhi, care înseamnă același lucru. Lingviștii indoeuropeniști au demonstrat că albanezul –dh- derivă dintr’un indoeuropean -sdh-, astfel pidh <* peisdh- .

Reținem și atestarea în greacă (limbă neslavă, din grupul Centum, din confederația lingvistică balcanică: rumîna, albaneza, greaca și bulgara) a cuvîntului dialectal Pidhe, care înseamnă același lucru.

Reținem existența în limba osetă / alană (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Sidza cu varianta sa dialectală Șidza, care înseamnă Șezut, fund, iar prin extensie și Vulvă.

Reținem existența în limba nuristani (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, vorbită în Afganistan și Pakistan) a cuvîntului Pəṛī, derivat din vechiul Pizdikā.

Reținem și existența cuvîntului Pouzdro în limba cehă (limbă slavă, ale cărei dialecte sud-estice, din Valahia Moravă (Valašsko) au absorbit și păstrează un bogat lexic rezidual rumînesc), cu același sens ca și în rumînă. Cehul Pouzdro este nu doar un sinonim al lui Pizdă, ci pare să fie un dublet etimologic al acestuia.

Pouzdro, prin terminația atipică, sugerează existența a doi formați (Pous + dro), care amintesc un șir de cuvinte vechi rumînești: codru, copilandru, cățelandru, ciuleandră, buleandră (haină veche, ruptă, ponosită; fleandură; lucruri vechi și fără valoare; femeie imorală), geandră (mămăligă pregătită foarte moale; terci), handră (zdreanță; iarbă ce crește prin grâu, agățându’se de el și încurcându-l; tovărășie de haimanlîc), landră (curvă, femeie de stradă, prostituată, tîrfă; ceată gălăgioasă, grămadă, cârd; plantă cățărătoare, cu flori purpurii), șandră (construcție primitivă de scânduri), nadră (placentă, soartă), puiandră (fetișcană), mandră/mendre (mămăligă, ostreț, stînă, târlă), șindră (scândură, șindrilă), țidru (tuia), țundră (haină țărănească largă și lungă de dimie; dans popular; femeie imorală) etc.

În acest context nu este de neglijat existența în rumînă a cuvîntului Buzdură (instrument vechi, cu lama tocită; creastă de munte; buleandră), dar, mai ales, a cuvîntului Buzdrună (vagin, vulvă) care par să reprezinte paralele cu cehul Pouzdro. Alternanța P/B este una frecventă în limbile indoeuropene.

Rădăcina indoeuropeană a cuvîntului Pizdă, restabilită de lingviști, este *pisd-eH₂– (cuvîntul *pis-dós / *peis-dós).

Se consideră că forma indoeuropeană *pisd-eH₂– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós) are la bază o formă mai veche, protoindoeuropeană, și anume: *pi-sd- / *pei-sd- , cu sensul de ”Șezut, ceea pe ce se șade, fund”. Rădăcina de gradul zero (protosema) din acest cuvînt este *sed-/sod-/sd-.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd-, este aceeași ca și în cuvintele rumînești a Ședea, șea, a sădi, șezut, șezătoare.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd- se regăsește și în alte cuvinte indoeuropene, cum ar fi *nis-dós (după modelul *nisd-eH₂–), însemnînd ”cuib, ceea în ce se șade”.

A se conferi cu latinescul nīdus, slavul gnĕzdo, vechiul armenesc նիստ ‎(nist), sanskritul नीड (nīḍa), celticul net, nyth, germanicul nest, lituanianul lizdas și pashtunul dzaala/mandzola.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- a dat în latină cuvântul *Pesdō, cu sensul de bășină, sunet emis sau gaze eliminate din fund/șezut.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- este etimonul arhaic și pentru verbul latin *pissiare, cu sensul de a (se) Pișa. Această rădăcină este etimonul pentru verbele desemnînd micțiunea în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal: Satem sau Centum.

Unii găsesc aceeași rădăcină și în cuvintele rumînești Pisică / pisoi / pisic, dar și în protoslavul Pes, cu sensul pozitiv de Cîine, cățel, ambele animale fiind asociate la popoarele indoeuropene cu organele genitale.

Pisică și Cățel, sînt astfel niște eufemisme din bestiarul popular arhaic, la fel ca și Pupăza și Cucul, termeni eufemistici mai tîrzii, cu sensuri moștenite la noi deja din tradiția latină.

Reținem analogii din Grupul Centum al familiei lingvistice indoeuropene: goticul *Feisti /*fīstī, celticul (irlandez) Phis, germanul Pussie, olandezul (și danezul) Fisse sau englezescul Pussy.

Totodată, este de reținut și forma veche germanică restabilită de indoeuropeniști: *Pizd=.

Același etimon indoeuropean a dat în persană / iraniană (limbă din grupul Satem) cuvîntul Pista (پسته, în persana medie – Pistah), cu sensul de Fistic. Acesta este unul din cuvintele persane transmise în arabă, armeană (պիստակ ‎- pistak), curdă (Pisteq) și turcă, iar prin intermediul limbii grecești (Pistakion – πιστάκιον) în latină (Pistacium), făcînd apoi carieră în toate limbile europene fără excepție.

Unii lingviști sunt de părere că și persana ar fi preluat cuvîntul Pista din diversele limbi indoeuropene din actualul cuprins al Indiei, întrucît acesta este atestat acolo de mii de ani. Fistic este un dublet etimologic îndepărtat al lui Pizdă și, așa cum am văzut, figurează în șirul sinonimic al acestuia.

Se pare că un alt dublet etimologic al termenului îl reprezintă și rumînescul Păstaie (în dialectul istoric arumîn – Pistal’e, cu dubletul fonetic rotacizant Pistare pentru Păstare), cuvînt din substrat, care, în această formă, se regăsește doar în albaneză (Pistaë) și care, din rumînă a fost împrumutat în graiurile rutene, fiind totodată păstrat în lexicul rezidual rumînesc al valahilor din Valahia Moravă (Valašsko). Observăm că și Păstaie face parte din șirul sinonimic al cuvîntului Pizdă.

Nu doar cuvîntul românesc Pizdă este unul autohton, ci și multe alte cuvinte (stră)vechi rumînești (bunăoară: Pită, despre care vom scrie cu altă ocazie) prezentate în mod fals și eronat ca fiind împrumuturi din slavă.

Multe pretinse slavonisme din rumînă sînt, de fapt, moșteniri din fondul getic (traco-dacic), chiar dacă uneori aceste forme sînt asemănătoare sau chiar identice cu formele care se regăsesc și în slavă, și în limbile baltice, și în albaneză sau în limbile iranice.

Pentru o înțelegere corectă a chestiunii ar fi util să vedem un punct de vedere al specialiștilor în indoeuropenistică:

”Apropierile lexicale cele mai vădite, consunînd cu cele fonetice și morfologice, alătură getica (traco-daca) de aria baltică, slavă și iranică, apoi de greacă și indo-arică, distanța cea mai mare fiind cea față de grupul italic” (Lucia Wald, Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987).

În concluzie, cuvîntul românesc Pizdă este parte a unui arbore semantic indoeuropean și provine din fondul lexical prelatin, getic (traco-dacic), din grupul Satem. El nu reprezintă o formă exclusiv sau specific slavă, fiind răspîndit într’un areal destul de cuprinzător, de la Marea Baltică la Marea Egee, din Europa centrală pînă în Persia și pe malurile Indului.

Inițial el însemna Șezut, ceea pe ce se șade, fund, fără nici o conotație vulgară sau obscenă, fiind el însuși un eufemism pentru vechiul indoeuropean *Putós.

Sper că nu am rănit în nici un fel, cu aceste rînduri nevinovate, simțul nostru popular rumînesc al rușinii.

Etnologul Constantin Ere­tescu observa altădată în scrierile sale:

”Lectura colecţiilor de folclor rumî­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul rumîn nu cumva cîntă şi dan­­sează atunci cînd vrea să vor­beas­că.”

Marele etnolog rumîn se referea, evident, la limba rumînă vie și completă, la tezaurul lexical rumînesc care, iată, de multe ori, ne este prezentat în mod fals ca fiind unul de împrumut, luat de prin străini.

Despre indoeuropeana timpurie, ca ramură carpatină a protolimbii boreale puteți citi aici.

Vlad CUBREACOV

Post-scriptum: Unii dintre cititori ne’au reproșat nereferirea la posibilitățile de formare de noi cuvinte oferite de indoeuropeanul nostru Pizdă. Scopul materialului de mai sus ține strict de etimologie și arheolingvistică, orice alt gen de preocupări fiindu’ne complet străin.

Totuși răspundem așteptărilor acestor cititori și, într’un subiect așa de palpitant, vom trece sumar în revistă cîteva rude lexicale ale cuvîntului cu pricina, mai ales că unele dintre acestea, cu largă circulație în vorbirea de zi cu zi a rumînilor de pe ambele maluri ale Prutului, nu sînt atestate de dicționare. Vom sublinia cu această ocazie că prolificitatea lexicală continuă a unui etimon și bogăția semantică a familiei sale pot constitui un argument în plus în favoarea vechimii acestuia.

Cîteva cuvinte licențioase din familia etimonului Pizdă:

(De’a) pizda (rău, nepotrivit, strîmb, pieziș, degeaba, în van, lipsit de îndemînare);

Pizdar (fustangiu);

Pizdărică/pizdurică, pizdărice/pizdurice, pizdică, pizdioară, pizdișoară, pizduță, pizduliță, pizdulică, pizdulea, pizduleană, pizdulice, pizdunea, pizdușcă (Seria diminutivală);

Pizdău, pizdălău, pizdăloi, pizdăloaică, pizdiugă, pizdoi, pizdoaie, pizdoaică, pizdunoi, pizdunoaie, pizdunoaică (Seria augmentativală);

Pizdîc! (cuvînt onomatopeic);

Pizdeală (flecăreală, bătaie);

Pizdelea/Pizdescu/Pizdulescu (supranume atribuit flecarilor);

Pizdeni/Pizdăreni/Pizduleni/Pizdulești (loc inexistent, nicăieri);

Pizdeț (extraordinar, super, culmea, gata, sfârșit);

Pizdi (a șterpeli, a minți, a flecări, a lovi, a bate, a intra în încurcătură, a o sfecli, a fugi, a pleca);

Pizdiș (pieziș, pe diagonală);

Pizdos/pizdăros (tare, frumos, grozav, cu tupeu);

Pizdoșenie (grozăvie, urîciune, hidoșenie);

Pizdui (a înjura, a certa aspru);

Cuvinte noi:

Pizdibil (bun de ștepelit, bun de bătaie);

Pizdifica (a (se) feminiza/efemina);

Pizdobol (mincinos, gură-spartă, flecar, nemernic, prost, mârlan, băbălău);

Pizdofil;

Pizdograf;

Pizdoman;

Pizdomicină;

Pizdon (mustrare, bătaie);

Pizdotecă (bordel, cuconadă, loc sau eveniment cu prezență feminină vizibilă).

Sursa: cubreacov.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: PROTOLIMBA TIMPURIE DIN CARPAȚI

CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Se știu foarte puține lucruri despre regele Burebista, iar ceea ce știm însumează și unele contradicții, pe lângă alte date certe. Spre exemplu, este o certitudine nașterea sa la Argedava, acolo unde tatăl său pe teritoriul tribului get al burilor își avea reședinta și că a fost căsătorit cu o preoteasă a templului lui Zamolxes, numită Zina.

Strabon în Geographica, îl numește Burebistas, Burbistas, Boirebista, Beirebistas, Jordanes, în Gaetica, il numeste Buruista, iar o inscriptie gasită în Balcic, Bulgaria, momentan depozitată la Muzeul din Sofia, care prezintă decretul dat de cetățenii din Dyonisopolis despre Acornion, unde este prezentat cu numele de Burebista, Burabista. Menționarea lui Burebista se face și pe epigrafa de la Nesebar, tot din Bulgaria cu denumirea Burebeistas, care în traducere ar însemna ”Nemaipomenitul”, ”Cum nu a mai fost și nu mai este”.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfârșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvârșire…”, Strabon, Geographica.

Burebista, conducătorul geților care își avea centrul strategic în zona Munţilor Orăştiei, a reuşit în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice un areal întins al Europei de est și Centrale locuite de geți, geți-ilyri, geți-celți, geți-traci și triburi considerate germanice, dar care se trăgeau toate din marele neam getic originar la Marea Getică.

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine” Strabon, Geografia, VII.

Procesul de constituire statală este rezultatul unei interacţiuni eficiente a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală, la care s’a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geților. Iordanes afirmă că, în anul 82 î.Hr. pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma, când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie:

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie determinantă la naşterea construcţiei statale getice. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cei doi, Burebista și Deceneu, reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice getice, noul regat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare, printre aceștia pot fi amintiți: agrianii, albocensii, aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii, bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, brianții, brigii (viitori frigieni din Asia Mică), brisii, burii, caenii, carpii (Moldova), carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, costobocii (Maramureș), cotensii, crestonii, crobizii, crusaeii, dacii (Ardeal), dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii (Balcani), myrgeţii (myrgetae), matygeții (matygetae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi), mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odomanţii, odrisii (Tracia), oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii, piengeții, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, samo-geții, sapeii, sargeții, satrii, serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyssageții, tyrageții, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Astfel că întinderea regatului lui Burebista ajunsese în nord-vest pâna în Slovacia, în vest pâna la Dunărea mijlocie, în est pâna la gurile Bugului și Marea Neagră (Getică), în sud pâna la Munții Balcani (Haemus) până pe fostul teritoriu al regatului Odrisilor din regiunea Tracia-Moesia-Tribalia, iar în nord pâna la Carpații Păduroși.

Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul getic, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit câteva influenţe elenistice (existenţa titlului de ”cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion).

Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise ”poruncile” relatate de Strabon.

”Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos (Deceneu).” Iordanes, Getica, VII.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon la 200 000 de oameni, ceea ce i’a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Cifrele avansate de Strabon, pot fi evident exagerate, cum de altfel toate cifrele din istoria scrisă sunt contestabile. Efectivele militare, dar și amploarea migrațiilor nefiind niciodată la nivelul cifrelor avansate de istorici.

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

Aici, sensul pe care îl dă Iordanes termenului magician, iar în unele traduceri, chiar ”șarlatan”, trebuie tradus și înțeles ca prooroc, profet sau vrăjitor, și nu cu conotație peiorativă.

Un episod anterior perioadei lui Burebista, dar care va avea o importanță deosebită în strategia lui de expansiune în vest, este hegemonia celților-geți petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.Hr.

Hartă cu maxima extindere a lui Burebista

Se impun câteva considerații de ordin genetic asupra originii celților care sunt parte a poporului român (12 %), iar în trecut au jucat un rol foarte important în etnogeneza poporului român, fiind ori asimilați pașnic, ori constrânși să se supună regilor autohtoni.

Domesticirea şi creşterea animalelor este una din achiziţiile fundamentale ale modului de viaţă neolitic, premisele sale fiind prezente în perioada finală a Paleoliticului, când comunităţile umane practicau o fază avansată a vânătorii. Odată cu Neoliticul s’a intrat într’o nouă etapă a relaţiilor antropozoologice, lărgindu’se treptat registrul speciilor domesticite, selectându’se şi ameliorându’se caracteristicile acestora, prin selecţie artificială şi întreţinerea lor în condiţii mai bune decât cele oferite de mediul natural.

În perioada care cuprinde sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puţin două etape: o etapă de iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându’se în captivitate, schimbându’şi treptat comportamentul şi domesticindu’se; şi etapa creşterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aşezărilor sau pe lângă acestea, din care se va dezvolta, păstoritul, predominant la unele comunităţi.

În acest context, trebuie arătat că patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecţie la sfârşitul Paleoliticului şi în Epipaleolitic, în Orient şi Anatolia: bovinele (bour-Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus), au constituit baza biologică naturală pentru domesticire.

În zona Indiei a fost domesticit zebul (Bos indicus) şi bivolul (Bos bubalis), în spaţiul chinez yakul (Poephagus grunniens), iar în zona mezo-americană lama (Lama lama) şi alpaca (Lama pacos). Vânătorii cunoşteau caracteristicile şi comportamentul acestor specii, din rândul lor şi a urmaşilor lor recrutându’se viitorii crescători de animale.

Domesticirea şi evoluţia ulterioară a animalelor domestice a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic cât şi ”psihologic”, comportamental, generând aşa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenţiindu’se, din ce în ce mai mult, de strămoşii lor sălbatici. Selectând indivizii cei mai robuşti, asigurându’le adăpost şi alimentaţie oarecum constantă, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calităţi care nu se găsesc decât periodic la precursorii sălbatici: lactaţia prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune etc..

Produsele obţinute prin creşterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranţă alimentară şi produse (carnea, laptele, ouă, miere) cu o importantă valoare proteică, glucidică, lipidică şi vitaminică, îmbogăţind registrul nutritiv al omului preistoric, ci şi o nouă forţă de muncă şi tracţiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, părul, penele, firele de mătase).

În mod normal, vânătoarea a continuat să aibă o importanţă aparte, pentru completarea resurselor de hrană, a şeptelului, pentru antrenament războinic, iniţierea în vârsta adulţilor şi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sălbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

”Eu ştiu că l’am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s’ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie ”Carpaţi”.

Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani.

Puternicul Bos primigenius primigenius a fost strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s’a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală.

În spiritualitatea neolitică, aşa cum arăta şi Mircea Eliade (Eliade, 1992), a existat o legătură directă, mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimată printr’o mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc..

Este posibil, aşa cum arăta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului să se fi configurat, în Orient, cuplul fundamental femeie–taur, implicând cele două componente telurică (chtoniană) şi solară (uraniană) ale cultului fecundităţii şi fertilităţii, vorbind de o veritabilă revoluţie mentală ”la revolution des symboles” (Cauvin, 1994).

Asemenea elemente ale spiritualităţii neolitice se observă în jurul Mării Negre pe teritoriul României, Sanctuarul neolitic de la Parța, sau al Turciei, Çatal Hüyük, unde sunt reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziţii ginecologice şi cu scene de vânătoare cultică a taurului, sau la Hacilar, cu o plastică antropomorfă deosebit de expresivă.

Sanctuarul neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.

Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele.

În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.

Din zona orientală, aceste manifestări spirituale s’au răspândit spre zona europeană, urmând direcţia de deplasare a comunităţilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est şi balcano-carpatică. Din punct de vedere spiritual, lumea neolitică carpato-balcanică, care făcea parte din Vechea Europă (Gimbutas, 1989 b), concepută ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintă un fel de Orient după Orient, multe forme ale spiritualităţii transmiţându’se direct sau indirect.

În acest context se înscriu sanctuarele, locuinţele şi complexele de cult, plastica antropomorfă şi zoomorfă, feminină şi masculină, din lumea cicladică, egeeană şi balcano-carpatică, care prezintă, uneori, mari asemănări cu manifestările şi realităţile din zona orientală.

Cu cât se avansează spre Europa Centrală, vechile tradiţii spirituale orientale se estompează şi, deşi se menţin, vădesc o îmbinare originală, aşa cum am mai arătat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunităţilor neolitice colonizatoare şi vechiul fond epipaleolitic / mezolitic, care a fost asimilat.

Celții sunt considerați de geneticieni acei purtători al haplogrupului R1b care în migrarea lor au intrat în Europa prin Caucaz în trecut (neolitic) atunci când au ajuns în stepa din nordul Mării Negre și la Gurile Dunării. Aici unde prin contactele lor îndelungate cu locuitorii băștinași ai culturilor neolitice Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Cernavodă etc au început să fie cunoscuți de istoriografie cu etnonimul de geți sau scyți.

Ei sunt se pare legați intrinsec de cele mai vechi dovezi de domesticire a bovinelor în jurul anilor 8.500 î.Hr. în timpul culturilor neolitice pre-ceramică din Munții Taurus. Cele mai vechi două situri arheologice care prezintă semne de domesticire de bovine sunt considerate deocamdată, satele Çayönü Tepesi în sud-estul Turciei și Dja’de el-Mughara din nordul Irakului, două situri la doar 250 km distanță de una de cealaltă, motiv pentru care este probabil zona din care a început extinderea liniilor R1b sau ”patria originară” a R1b.

La început păstorii de bovine R1b s’ar fi divizat în cel puțin trei grupuri. O ramură (M335) a rămas în Anatolia, dar judecând după raritatea sa extremă de azi, nu a fost de foarte mare succes, probabil din cauza concurenței grele cu alte populații neolitice din Anatolia, sau lipsa pășunilor din acest mediu muntos.

O a doua ramură a migrat spre sud, spre Levant, unde a devenit ramura V88. Unii dintre ei au căutat terenuri noi în Africa de Sud, mai întâi în Egipt, apoi colonizatorii cei mai mari din nordul Africii, de la coasta mediteraneană spre Sahel când vegetația era abundentă și clima propice creșterii animalelor.

Cea de a treia ramură (P297), a traversat Caucazul în stepa din nordul Mării Negre și Caspice, unde au întâlnit pășuni ideale pentru bovine. Aici s’au împărțit în două fracțiuni: R1b1a1 (M73), care a mers spre est de’a lungul Mării Caspice până în Asia Centrală, și R1b1a2 (M269), care la început au rămas în Caucazul de Nord și Stepa pontică între Nipru și Volga.

Nu este încă foarte clar dacă M73 de fapt, a migrat peste Caucaz și a ajuns în Asia Centrală prin Kazahstan, sau dacă traseul urmat a fost spre sud prin Iran și Turkmenistan.

În acest din urmă caz, M73 ar însemna că nu este o ramură getică ”indo-europeană” a R1b, la fel ca și V88 și M335 și cel mai probabil nu au propagat în migrarea lor limbile geto-ariene (indo-europene) de la Marea Neagră.

Așadar, ramura europeană R1b-M269, cea mai comună ramură din Europa este strâns asociată cu difuzarea limbilor geto-ariane, considerate oficial cu termenul vag ”indo-europene”, așa cum este atestat prin prezența sa în toate regiunile lumii în care au fost vorbite aceste limbi geto-ariane (”indo-europene”), din cele mai vechi timpuri, de pe coasta atlantică a Europei până în subcontinentul indian, care a cuprins aproape toată Europa (cu excepția Finlandei, Sardiniei și Ungariei), Anatolia (Turcia), Armenia, Rusia Europeană, din sudul Siberiei, până în Asia Centrală (în special în Xinjiang, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan), fără să uităm Iranul, Pakistanul, nordul Indiei și Nepalul.

Istoria lui R1b și R1a este interconectată cu istoria geților de la Marea Neagră, au o legătură directă cu păstoritul bovinelor și cultul legat de acestea, mărturie stând azi stema Moldovei care are semnificații adânci în istoria încă nespusă a Europei.

În centrul ”sigiliului lui Burebista” este reprezentat un cap de taur, iar în jurul lui un şarpe. Capul de taur este simbolul ”puterii”, întruchiparea zeului soarelui prin reprezentarea lui pământească în forma de taur (APIS). Şarpele (OHIA) este tot simbol al zeului soarelui şi ”guvernatorului precum un reprezentant al zeului soarelui”, şi reprezintă simbol pământenesc al ”justiţiei”.

Motivul taurului se păstrează în sigiliile și stemele de mai târziu ale Moldovei.

După ce ei s’au rupt de restul geților din stepa nord-pontică migrând pe cursul Dunării către izvoare, ei au căpătat un alt etnonim diferit de al celor de origine, ”părintele” lor fiind Herodot atunci când i’a numit ”keltoi” (celți) separând practic istoric populațiile din centrul Europei de băștinașii dunăreni rămași.

Pentru perioada neolitică, fenomenul migraţiei nord pontice și sud pontice se va repeta. De data aceasta purtătorii haplogrupurilor R1a (cu procentul cel mai mare R1a) se vor deplasa prin zona nord pontică, iar purtătorii haplogrupului R1b (cu procentul cel mai mare R1b) se vor deplasa prin zona sud pontică, spre centrul și vestul Europei. Dar cum se vede și pe harta din figura de mai jos haplogrupul R1a este predominant în zona nord pontică, iar R1b în zona sud pontică și crește spre vestul Europei.

Fiind în același timp ”descendenții” haplogrupurilor I și J bineînţeles că prezentau în genomul lor, procente mai mult sau mai puţin semnificative și din acești markeri.

Cercetările viitoare de genetică vor certifica sau completa aceste supoziţii. Undeva în zona Pruto-Dunăreană a avut loc intersectarea din nou a grupurilor de populaţii, nord și sud pontice, explicând probabil și diversitatea și numărul mare de culturi neolitice din această parte a Europei. Fluctuaţiile Mării Negre de la nivelul -150 metri, la nivelul +5 metri, cu revenire la cota 0 actuală, a produs mişcări radiare în jurul mării, a populaţiilor străvechi (sfârșitul mezoliticului – începutul neoliticului ?!?).

Pe măsura identificării de noi subramuri aparţinând haplogrupurilor principale Y-DNA şi mt-DNA şi alcătuirea unor baze de date cu un număr crescut de testări, acestea vor mări posibilitatea interpretării fazelor de migraţie de’a lungul istoriei. Dar geneticianul şi informaticianul nu pot efectua decât modelarea pe calculator a rezultatelor obţinute.

Arheologului şi istoricului îi revine obligaţia corelării datelor din laborator cu cele din teren, respectiv “certificarea’’ rezultatelor obţinute. Descifrarea particularităţilor culturii Boian, reprezintă ”interfaţa” dintre grupurile mari neolitice, nord şi sud pontice, iar Dobrogea devine cu atât mai importantă pentru studiile de preistorie şi arheologie, cu cât reprezintă arealul de diluare şi amestecare a haplogrupurilor populaţionale.

Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 î.Hr. şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.Hr. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi …) şi Carpaţi.

În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent…

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.

Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primii ”indo-europeni”, exact aici unde au fost menționați în permanență geții de toți cronicarii lumii.

Celții R1b originari de la Gurile Dunării fiind o mlădiță antică a geților, parte din ei au decis să colonizeze centrul Europei. Din ţinuturile lor de locuire unde au creat cultura Urnfield pe cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aceștia s’au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.Hr. şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi geto-celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în zona carpato-danubiano-pontică în spațiul de origine inițial a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de’a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpații Apuseni, scurgându’se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celții pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii.  Anarții de unii considerați celți, de alții geți (Dan Oltean), erau cu siguranță frați sau veri cu geții.

Anarții sau anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează anartoii, anartophracti (sau anartofraktoi) în Geția. Unele grupuri de anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava a fost situat pe teritoriul anarților, iar anarții erau un amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.

Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină și greacă și poate fi legată de anartoii rezidenți în Geția, susține Czarnecki, iar anartofraktoii au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune.

Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

Din luptele purtate de geții carpatici împotriva celţilor-geți din centrul Europei se cunosc câteva detalii, unele fiind amintite lapidar de Trogus Pompeius:

”Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale tribalilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege (Antigonos Gonatas), ca să’i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui.”  Trogus Pompeius, XXV

În momentul extinderii lor pe teritoriile getice ancestrale, celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari, cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european, ei erau, totodată, excelenţi luptători.

Armamentul lor perfecționat de la vechile arme de bronz, iar la momentul extinderii controlului lor asupra Ardealului îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază, celţii deși erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor getice băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

Dar, într’o fază ulterioară, când ei se reîmpământeniseră pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu geții băștinași, cărora le impuneau plata unui tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.

Violenţa raidurilor în teritoriile panonice dar, și acelor carpatice și a celor balcanice este determinată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s’a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geții rămași în Balcani și ilyrii care la rândul lor erau o altă mlădiță antică a geților, nu au avut un caracter paşnic.

În inventarul mormintelor apar vârfuri de lance, săbii şi cuţite de luptă. Nu lipsesc, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele, dar și alte efecte militare confecționate tot mai des din noul material al epocii care i’ dat denumirea: fierul.

Rezistenţa geților trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându’se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora.

Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s’au dovedit suficient de puternice pentru a’şi apăra vatra de locuire, o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior.

Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s’a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s’a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într’o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de geții băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi’au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geți şi celţi s’au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându’şi din intensitate, în anumite cazuri s’a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s’au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geții s’au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor.

Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.Hr., când scordiscii aliaţi cu geții au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.Hr.:

”Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspândit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.”  Frontinus, Stratagemata, II

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getică intracarpatic au dispărut, fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s’a prelungit în zonele getice mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi, natura războinică similară fraților lor geți băștinași evidențiindu’se și din aceste practici.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Potrivit unei opinii destul de răspândite, raporturile dintre Burebista şi cetăţile din Pontul de vest au cunoscut o evoluţie contradictorie. În adevăr, se afirmă în mod curent că tatăl lui Burebista îşi extindea, din reşedinţa lui de la Argedava, protecţia asupra oraşului Dionysopolis.

Se mai afirmă apoi că Burebista însuşi ar fi condus oştile getice la victorie împotriva lui C. Antonius Hybrida în primăvara anului 61 î.Hr.

În sfârşit, se admite de către toţi istoricii români şi străini că Burebista cucereşte, la un moment dat, litoralul pontic de la Olbia la Apollonia.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele noastre ne’ar lăsa să întrevedem trei etape în istoria relaţiilor statului getic din prima jumătate a veacului 1 î.Hr. cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare.

Acceptarea ca realităţi istorice a celor trei momente menţionate mai sus implică însă existenţa unor perioade de recul în stăpânirea getică (sau măcar în protectoratul getic) asupra coloniilor greceşti din Dobrogea. Protectoratul tatălui lui Burebista asupra cetăţii Dionysopolis se împacă greu cu includerea întregului Pont vestic în vasta coaliţie condusă de Mithridates, iar biruinţa lui Burebista asupra lui Hybrida nu se potriveşte câtuşi de puţin cu campania mai târzie de cucerire a litoralului dobrogean.

Evoluţia raporturilor dintre Burebista şi cetăţile pontice pare contradictorie.

Acest caracter contradictoriu este numai aparent: cucerirea de către Burebista a ţărmului pontic de la Olbia până la Apollonia este un fapt istoric de netăgăduit, dar cu protectoratul său asupra oraşului Dionysopolis şi cu participarea sa la lupta împotriva abuzivului guvernator al Macedoniei lucrurile nu mai stau tot aşa.

Mithridates al VI-lea Eupator a fost învins de către romani, care erau interesați de Galia, unde Caesar dorea să extindă teritoriul stăpânit de Roma. Roma a avut de înfruntat grave tulburării politice și sociale în perioada aceea.

După consolidarea granițelor în vest și a celor din sud împotriva scordisciilor, Burebista își va întoarce fața spre teritoriul cetăților grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin, pe care le cucerește în urma unor serii de campanii militare.  Aceste campanii de cucerire a cetăților grecești au fost favorizate în mare măsură de condițiile politice externe.

Scopul campanilor pontice ale lui Burebista a iscat opinii diferite între specialiști:  R. Vulpe și E. Condurachi consideră că scopulul acestor campanii ale lui Burebista a fost unul politic,  adevăratul scop politic al lui Burebista de a cuceri cetățile grecești a fost acela de a le folosi pentru a opri expansiunea romană.

D.M. Pippidi și I.H. Crișan pe de altă parte consideră că motivația lui Burebista era una economică, ei susțin că Burebista, la fel ca și înaintași săi, era atras de bogățiile cetăților grecești.

Despre Cetatea Olbia (astăzi Porutino, aproape de Nicolaiev, Ucraina) aflăm de la Dion Chrysostomos că semnele ruinelor se vedeau și după mai mult de un secol și jumătate, în anul 95 d.Hr când acesta a vizitat orașul.  Această cetate era înconjurată de ziduri impresionante, care erau în picioare de veacuri și cu deschidere permanentă la mare.  Astfel că era destul de greu de cucerit, însă Burebista și oastea sa dă dovadă de ingeniozitate și iscusință și reușesc să cucerească cetatea.

Despre Cetatea Tyras (astăzi Belgorod-Dniestrovskii, în Moldova) nu avem nici un document care să ne specifice soarta acesteia. Este posibil ca, luând la cunoștiință despre soarta cetății Olbia, cetatea de la gurile Nistrului să’l fi primit pe Burebista și oștirea sa cu porțile deschise.

Despre cetatea Aegysus (astăzi Tulcea) se știe că, după ce Burebista a cucerit cetățile Olbia și Tyras, acesta atacă cetatea Aegysus care este asediată și cucerită, probabil datorită faptului că a refuzat să i se supună, acest lucru fiind prezentat într’un pasaj al lui Ovidiu (Epistulae ex Ponto, I, 8).

Despre cetatea Histria cunoaștem faptul că a fost cucerită de Burebista și apoi ocupată efectiv pentru o vreme, fiind lăsată aici o garnizoană militară.  Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, inscripție găsită în această zonă, vorbește despre cucerirea lui Burebista, despre distrugerea zidurilor de aparare și despre vremurile grele prin care a trecut orașul și ținutul înconjurător.

Aceste afirmații sunt confirmate de săpăturile arheologice din ”Zona sacră” a Histrei, unde s’a constatat un mare incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.Hr. Acest incendiu nu putea fi provocat decât de atacul armatei lui Burebista, ca urmare a rezistenței pe care au opus’o locuitorii Histriei.

Despre orașul Tomis (teritoriul de azi al Constanței) nu se știe dacă a suferit un greu asediu, deoarece documentele de care dispunem nu sunt foarte clare.  În legătură cu situația acestui oraș există un decret dat în cinstea gărzii civile a orașului, care au fost chemați datorită unui asediu care a provocat o panică foarte mare.

Astfel au fost numiți 40 de oameni care să păzească zidurile cetății și căile de aprovizionare. I.H. Crișan consideră că aceast decret nu se referă la conflictul cu Burebista, pentru că cei 40 de oameni nu ar fi avut nici o șansă în fața armatei getice.  Așadar probabil colonia pontică a preferat să deschidă de bunăvoie porțile oștilor lui Burebista.

În cazul orașului Callatis (astăzi Manglia) avem de’a face din nou cu o incertitudine. Aici a fost descoperită o inscripție care vorbește despre un cetățean al orașului, numele acestuia nefiind precizat, care pe cheltuiala lui a pregătit un vas de război, contribuind astfel la apărarea orașului. Unii istorici pun în legătură această inscripție cu epoca lui Burebista, iar alții contesta această teorie.

Cea mai probabilă este opinia lui D.M. Pippidi, care consideră că inscripția nu are nicio legătură cu perioada lui Burebista, ținând cont că Burebista a atacat cetățile grecești de pe malul vestic al Pontului Euxin pe uscat și nu pe mare. Deci probabil acțiune cetățeanului necunoscut prezentat în înscripție are legătură cu un alt eveniment. Astfel putem presupune că și orașul Callatis face parte din rândul cetăților care nu au opus rezistență regelui get.

Despre Cetatea Odessos (astăzi Varna, din Bulgaria) dispunem de o listă a unor preoți eponimi, care, după cum spune D.M. Pippidi în Studii Clasice, a fost întocmit după ”întoarcerea din bejenie”.  Inscripția este considerată o aluzie la fuga locuitorilor datorită atacurilor armatei conduse de Burebista. Este adevărat că inscripția constituie dovada suferințelor îndurate de locuitorii orașului Odessos, dar nu poate fi o dovadă sigură a cuceririi acestuia de către Burebista.

În cazul cetății Messembria (astăzi Nesebâr, din Bulgaria)  știm sigur că cetățenii acesteia s’au opus armatei lui Burebista cu arma în mână.  Aici a fost găsită o inscripție, păstrată fragmentar, în care sunt lăudați trei strategi care s’au distins ”conducând oastea în război împotriva lui Burebista.”

Orașul Apollonia (astăzi Sozopol, din Bulgaria), a fost ultima dintre cetățile cucerite de Burebista în campanile sale pontice este Apollonia, iar situația acestui oraș este din nou una nesigură.  Se presupune că această cetate, datorită conflictului cu romanii lui M. Terentius Varro Lucullus, nu ar mai fi avut o fortificație destul de puternică, deoarece zidurile orașului n’au apucat să fie refăcute.  Deci cel mai probabil orașul a trebuit să se supună fără a opune rezistență armatei lui Burebista.

Despre Cetatea și orașul Dionysopolis (astăzi Balcic, din Bulgaria) deși nu a fost ultimul cucerit, știm că acesta a fost salvat datorită bunelor relații dintre Acornion, un cetățean al Dionysopolisului, și Burebista, Acornion urmând să îndeplinească și importante demnități la curtea lui Burebista.

Pentru stabilirea veridicității evenimentelor din orașul Dionysopolis, un rol important l’a avut inscripția dedicată lui Acornion. Această inscripție în cinstea lui Acornion, este prezentat Burebista ca prieten al lui Acornion și automat al orașului Dionysopolisului. Așadar orașul Dionysopolis se numără printre orașele care se pare că nu s’a opus cuceririi lui Burebista, fiind orașul despre care știm aproape sigur că a deschis porțile în fața armatei getice și i’a primit cu prietenie.

Unul dintre cele mai interesante personaje ale antichităţii noastre dobrogene este Acornion, un cetăţean al oraşului grecesc Dionysopolis. Acesta a fost în urmă cu mai bine de două milenii consilierul, primul sfătuitor, prietenul şi mai ales, solul de încredere al marelui Rege Burebista. Povestea lui Acornion ne este spusă de o inscripţie, o stelă de marmură cunoscută astăzi sub numele de Decretul Dionysopolitan.

În anul 48 î.Hr., cetăţenii acestui oraş grecesc de la malul Pontului Euxin au ridicat această stelă în cinstea celui ce, nu o singură dată, fusese Salvatorul cetăţii. După înfrângerea generalului Hybrida la Histria (61 î.Hr.) se intensifică controlul geților asupra Scytiei Minor. Burebista declanşează o campanie şi supune coloniile greceşti, el stăpânind efectiv Dobrogea antică în perioada 55-44 î.H. Dionysopolis a fost una dintre cetăţile ale căror porţi s’au deschis în faţa geților. Oraşul a scăpat nevătămat datorită lui Acornion.

Din decretul antic ştim că acest grec de seamă, încercând să obţină clemenţă pentru polisul său, a făcut o lungă călătorie la ”Argedauon” (Argedava), ”pentru a’l întâlni pe tatăl aceluia”. Se pare aşadar că a existat o relaţie mai veche de prietenie între Acornion şi familia regelui Burebista.

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei.” Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

Cei doi devin şi mai buni prieteni: ”în cea dintâi şi mai mare prietenie, el (Acornion) a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui, spre binele oraşului”. După salvarea urbei, grecul devine consilier al lui Burebista şi sol de încredere. Regele geților îl trimite în Macedonia, lângă oraşul Heracleea Lyacestis (Bitolia Monastir), unde se afla generalul roman Pompei.

Unele surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar. Prin Acornion, Burebista îi oferă ajutorul împotriva lui Iulius Cezar, deoarece Roma era în plin război civil. Pompei acceptă sprijinul geților, dar înţelegerea a venit prea târziu: la puţin timp după plecarea lui Acornion din Macedonia, Pompei este învins de Cezar, pe 9 august 48, în bătălia de la Pharsalus şi este asasinat o lună mai târziu, în exilul din Egipt.

Misiunea diplomatică fusese însă una reuşită. Acornion a continuat cu succes activitatea sa de consilier şi sol regal şi a fost în acelaşi timp, conducătorul oraşului său. A fost ales preot al Marelui Zeu (Serapis), l’a cinstit în procesiuni pe zeul eponim al oraşului (Dionysos) şi şi’a ajutat cetăţenii cu bani şi produse. Drept mulţumire, cetăţenii polisului i’au ridicat stela de marmură, i’au oferit o cunună de lauri şi au ridicat o statuie de bronz a sa, ”în cel mai de cinste loc din Agora”.

Nu ştim ce s’a întâmplat cu Acornion după emiterea decretului…Poate că Acornion i’a supravieţuit regelui său, dar amintirea solului grec de la malul Pontului nu a dispărut.

Apariția genealogiilor mitologice, a descendențelor din personaje legendare, la mult timp după migrația efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute ca fiind ”greci” a influențat percepția asupra identității triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, și Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii și ionieni.

Ultimul val important de geți ”indoeuropeni” care s’a abătut asupra sudului Balcanilor, au coborât în etape de pe Valea Dunării, în secolul al XII-lea î.Hr. cantonând mai întâi în Macedonia, apoi în muntoasa Dorida (Grecia Centrală). împinşi sau, poate, susţinuţi de un alt grup mai mic, cunoscut sub numele de ”grecii de nord-vest”, acești dorienii numiți după Doris s’au azvârlit apoi asupra inimii puterii aheilor şi ionienilor, din Grecia peninsulară pe care o spulberaseră.

Zonele Aticii (regiunea Atenei, la nord-est de Pelopones), Arcadiei (în centrul Peloponesului, cuprinzînd circa 15 mici cetăţi-state, între care Mantineea şi Orhomenes) şi unele dintre insulele egeene au rezistat invaziei. Dorienii s’au fixat în Corint (nord-estul Peloponesului, în golful cu acelaşi nume), cetate care, sub conducerea aristocraţilor Bachizi, apoi a tiranului Cipselos (657 î.Hr.) şi a fiului său, Periandros (627 î.Hr.), atinse apogeul, fondând celebre colonii: Syracuza, Corfu, Potideea.

Unele grupuri doriene s’au mai fixat în insulele Creta (parţial), Rodos (parţial), Cos şi pe coasta Asiei Mici în Halicarnas şi Cnidos. Principalul efect al invaziei dorienilor, pe lângă slăbirea Greciei antice pentru câteva secole (timp în care aceasta pierdu controlul Mediteranei Orientale), fu crearea Spartei, simbolul puterii doriene, în Lakedemonia sau Laconia, în sudul Peloponesului, pe malul Eurotasului, într’o incintă roditoare, apărată de lanţurile Parnonului şi Taigetului.

Sparta s’a constituit prin unirea a patru sate, în apropierea unor vechi centre ale civilizaţiei distruse de dorieni, cea miceniană, între care Terafnos, reşedinţa celebrului rege legendar Menelaos, unul din eroii Iliadei.

Vechii egipteni au notat valurile invaziei acestor triburi de dorieni care veneau dinspre mare şi al cărei punct de plecare a fost valea Dunării Mijlocii şi de Jos, prin denumirea de ”popoarele mării”.

O primă invazie importantă s’a produs spre sfîrşitul dinastiei a XIX-a în vremea lui Mernemptah I, fiu al lui Ramses al II-lea, acest prim val era format din aheeni, licieni, probabil din strămoşii etruscilor, la care s’au asociat libienii. Invazia este înfrîntă de Mernemptah în 1221 î.Hr. (alte cronologii: 1230 î.e.n.), după o luptă cruntă, care a durat 6 ore şi a provocat invadatorilor pierderi importante (8500 de morţi şi 10 000 de prizonieri).

Al doilea val important, de care vorbesc textele de la Medinet Habu, provocat de împingerile exercitate de dorieni în Grecia şi frigieni (brigi) în Asia Mică, era format din teucrii din jurul Troiei (tekker – în textele egiptene), filistinii din Iliria (peleset), danani (danyunyna) şi aheeni (akhiiawa).

Despre campanile pontice ale lui Burebista, trebuie formulată o concluzie. Deși documentele de care dispunem până acum nu ne aduc precizări atât de amănunțite precum am dori, ele sunt suficiente pentru a ne dovedi, incontestabil, că Burebista a cucerit, prin luptă sau prin reputația sa, toate bogatele colonii al ”popoarelor mării” sau mai exact un amestec al triburilor doriene sau aheene, de pe malul vestic al Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, iar împreună cu acestea a cucerit și teritoriul de la sud de Dunăre până la Balcani și la litoralul Mării Negre.

Astfel Burebista a ajuns să conducă un stat destul de mare ca întindere și cu o armată numeroasă, deja bine organizată și bine antrenată. Iar dacă Burebista și Caesar nu ar fi fost asasinați în anul 44 î. Hr, acel război pe care Caesar ar fi urmat să îl anunțe împotriva lui Burebista în ziua asasinării lui, ar fi fost un eveniment notabil atât pentru istoria românească cât și pentru istoria universală.

Încercare de marcare a teritoriului stăpânit de Burebista și marcarea cetăților pontice, pe imagine satelitară din ziua de azi

Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar.

Acest lucru conduce la ipoteza ca menționata Argedava a fost capitala regatului getic condus de Burebista. Aceasta sursă nu menționează, din pacate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt impartite în două categorii.

O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirma că inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Varadia, județul Caraș-Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriană (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod clar un oraș getic cu acele nume în această locație geografică. Situl se afla în apropiere de Sarmizegetusa, o capitală getica ulterioară.

Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihailești, judetul Giurgiu, România.

Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal.

Cu toate acestea, nicio o alta sursă nu pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire la numele ei getic.

De asemenea, este destul de posibil pentru doua dave diferite sa fie doar omonime.

Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv ”cgiar” înainte de cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greaca veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Aceasta formă ar putea fi legată de Zargidaua menționata de Ptolemeu într’o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Ştim că Burebista a fost asasinat în 44 î.H, la puţin timp după ce şi’a pierdut viaţa, în acelaşi mod, şi duşmanul său Iulius Cezar. După asasinarea lui Burebista, cel mai probabil survenită în urma unei revolte de palat, deoarece nu există documente istorice care să ateste aceasta ipoteză ca fiind veridica, statul unit al geților s’a dezmembrat în mai multe regate mai mici.

Strabon menționează că Burebista a fost ucis într’o răscoală, înaintea campaniei militare romane. Însă, atât precizează. Nu se știe cine a pornit răscoala, cu ce scop, dacă nu cumva au fost chiar romanii cei care au instigat un personaj împotriva lui Burebista.

”Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într’un fel, când într’altul.”  Strabon, Geographica, VII

Cert este un lucru: Burebista a fost un vizionar pentru timpul său. A văzut potențialul teritorial, uman al regatului său și a acționat în consecință. A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, până la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărâtor.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes (Dana Dan, Oroles sau Rholes, în ”Dacia”; D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României), care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î.Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geți, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei).

Conflictele dintre regii geți Rholes, Dapyx şi Zyraxex, descrise de Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

”Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.”  Iordanes

Geția în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus:

”Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape aceiaşi veneraţie în Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s’a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.”  Iordanes

Atacurile geților conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre:

”Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”   Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […].

Geții în timpul regelui Scorylo:

”Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu’i nimerit să’i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s’ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le’a arătat un lup. Imediat câini s’au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i’a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor.”   Frontinus, Stratagemele, I.

În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se consideră că se afla şi muntele sacru Kogaionon, s’a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi getice. Regatul va fi refăcut parțial, mai restrâns teritorial, de către getul Decebal. Regatul geților, numit de către geograful grec, Arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

În primă concluzie putem spune că Burebista a fost primul rege care a unificat triburile getice, întemeind statul getic, reușind coagularea unei primei formațiuni politice de tip superior la nord de Dunăre.

De asemenea, putem spune că Burebista nu era decât un rege get transilvănean, deși îşi extinsese stăpânirea asupra unor teritorii extracarpatice la data misiunii argedavense a lui Acornion şi la data expediţiei lui Hybrida în Dobrogea. De asemenea, putem afirma că Decebal dacă nu avea deznodământul tragic din finalul războiului geto-roman din 106, în aceleași conjuncturi politice externe el ar fi unit triburile getice în aceeași măsură, refăcând un Regat Getic la fel de mare ca cel al lui Burebista.

Apariţia lui Burebista în chip de cuceritor în ţinutul dintre Dunăre şi Mare trebuie să fi fost precedată de extinderea mai mult sau mai puţin rapidă a stăpânirii sale asupra unor vaste zone extracarpatice, dar nord-dunărene, parte integrantă a procesului de unificare sub o singură cârmuire a tuturor triburilor getice. Este greu de spus cum s’a petrecut acest proces, căci izvoarele literare sunt mute în această privinţă.

Din relatarea lui Strabon, coroborată cu aceea a lui Iordanes, reiese că Burebista a ştiut să’şi asigure sprijinul puterii sacerdotale, dar faptul acesta nu exclude în toate cazurile constrângerea.

Nu poate fi negat, fireşte, că o parte a triburilor autonome getice s’au unit de bună voie sub sceptrul marelui rege, îndemnate la aceasta şi de pericolele externe celtic şi roman, dar însuşi sfârşitul lui Burebista şi evenimentele care i’au urmat ne îndeamnă să credem că şi sabia a jucat un rol în făurirea statului centralizat al geților.

Surse: enciclopediaromaniei.ro,  revistapontica.files.wordpress.com,  Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istoria Românilor, volumul I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001,  Bejan Adrian, Istoria Veche a României, Editura Universității din Timișoara, Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, 1994,  Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, volumul I , Istoria, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003,  Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru Literaura, București, 1968,  Daicoviciu Hadrian, Portrete dacice, Editura militară, București, 1984,  Crișan Ion Horațiu, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,   Crișan Ion Horațiu, Statul geto-dac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,  Pippidi M. Dionisie, Din Istoria Dobrogei, Volumul I, Editura Academiei Române, București, 1965, – Pippidi M. Dionisie, Contribuții la istoria veche a României, ediția I, Editura Științifică, București, 1958, Mato Davo Geto.pdf (foto Tăblițe de la Sinaia),  cimec.ro/Arheologie/arheologia-moldovei, dinarhiveledaciei.wordpress.com, dracones.ro,  arheologie.ro/doc/sp7/2_Carpus.pdf etc.

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

Populația maghiarofonă din Centrul Europei nu are urmași ai hunilor sau a fino-ugricilor. În Panonia, neexistând urme ale hunilor, legătura istorică cu aceștia fiind doar o propagandă ieftină de a’și căuta în mod fraudulos o origine cât mai veche în Europa.

Citiți: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

De asemenea, studiind ADN-ul finlandezilor moderni (vezi tabelul), observăm concentrația mare a haplogrupului N considerat al finicilor uralici care au populat Scandinavia (planșa 2), astfel că în Finlanda mai regăsim 61,5%, iar în Estonia 34%,. Ungaria 0,5% !!!, și România 0,5%.

Unde sunt prin urmare urmele genetice ale strămoșilor fino-ugricilor din Panonia, dacă maghiarofonii se revendică de la aceștia? Prezența lor este total nesemnificativă, 0,5% însemnând urme neconcludente pentru originea unui neam și nu se pot constitui o bază de formare a unui popor, ci cel mult elemente asimilate în masa unei populații mai mari.

Distributie de haplogroup N1c în Europa

HAPLOGRUPUL N are ascendent în Asia de Est în macro-haplogrupul NO.
Se crede că au originea în Indochina sau sudul Chinei acum aproximativ 15.000-20.000 de ani.
Haplogrupurile N1 și N1c se întâlnesc la o inalta frecvență (26 din 70 de probe, sau 37%), în neolitic și epoca bronzului printre resturile umane (4500-700 î.Hr.) din valea râului Vest Liao în nord-estul Chinei (Yinqiu Cui & colab. 2013).
Printre probele neolitice, haplogrupul N1 au format două treimi din mostre din cultura Hongshan (4700 – 2900 î.en) și toate probele din cultura Xiaoheyan, din 3,000 până în 2,200 î.Hr, sugerand ca oamenii cu amprente genetice N1 au jucat un rol major în difuzarea stilului de viață neolitic din jurul nord-estului Chinei, și de asemenea, în Mongolia și Siberia.
Subramura N1c1 găsită în Europa probabil a apărut în sudul Siberiei acum 12.000 de ani, și răspândită în nord-estul Europei în urmă cu 10.000 de ani. Acesta este asociat cu cultura Kunda (8000-5000 î.Hr.) și ulterior Culturii Ceramicii Comb (4200-2000 î.Hr.), care a evoluat prin finlandezi și locuitorii pre-baltici.
Cultura Ceramicii cu Fir (3200-1800 î.Hr.) întinsă progresiv asupra regiunii Mării Baltice și Finlandei de Sud din 2500 î.Hr.. Fuziunea dintre cele două a dat naștere culturii hibrid Kiukainen (2300-1500 î.Hr.).
Balticii moderni au o proporție aproximativ egală de haplogroup N1c1 și R1a, care rezultă din această fuziune de culturi uralice și ai geților antici R1a.
Un procent mic de N1c1 s’a găsit printre populațiile slave, scandinave, precum și în cele mai multe dintre Germania (cu excepția celor din nord-vest). Originea sa este incertă în prezent, dar cel mai probabil s’a răspândit în epoca fierului și epoca medievală prin triburile considerate proto-slave timpurii din Rusia, Belarus și Ucraina spre Germania de Est.
Haplogrupul scandinav N1c1 are trei surse potențiale:
1. asimilarea progresivă a populațiilor nordice Sami de oameni scandinav / germanici din epoca fierului
2. Imigrație din Germania și Polonia, în ultimele două milenii.
3. schimbul de populație cu Finlanda și țările baltice, atunci când acestea au venit sub conducerea scandinavă, în special în timpul celor opt secole ale uniunii politice dintre Suedia și Finlanda.
Uralicii N1c1:
Haplogrupul N1c se găsește mai ales în nord-estul Europei, în special în Finlanda (61,5%), Laponia (53%), Estonia (34%), Letonia (38%), Lituania (42%) și nordul Rusiei (30%), și într’o măsură mai mică, de asemenea, în centrul Rusiei (15%), Belarus (10%), estul Ucrainei (9%), Suedia (7%), Polonia (4%) și Turcia (4%).
N1c este, de asemenea proeminent printre etniile uralice din regiunea Volga-Ural, inclusiv Udmurții (67%), Komi (51%), Mari (50%) și Mordvinii (20%), de asemenea, printre vecinii lor turcici, cum ar fi Chuvașii (28%), tătarii de pe Volga (21%) și  printre bașkiri (17%), precum și printre Nogaii (9%) din sudul Rusiei.
N1c reprezintă ramura de vest a haplogroup N, care se găsește peste tot în Orientul Îndepărtat (China, Coreea, Japonia), Mongolia și Siberia, în special în rândul vorbitorilor uralici din nordul Siberiei.
Haplogrupul N1 atinge o frecvență maximă de aproximativ 95% printre Neneți (40% N1c și 57% N1b) și Nganassani (toate N1b), două triburi uralice din Siberia central-nordică, și 90% în rândul iakuților (toate N1c), turcicilor care trăiesc în principal în Sakha (Yakuția) Republica Centrală și de Est, în Siberia.
Haplogrupul N1c1 este puternic asociat cu popoarele uralice, și este împărțit în următoarele familii:
Samoyedicii (Nganasani, Eneți, Neneți și Selkupși)
Fino-ugricii:
– Fino-Permic: Finlandezii Baltici (finlandezii, kareli, estonieni, etc.), Permici (komi, udmurți), Saamici (saami), Volgaici (mari, mordvini)
– Ugricii: Ob-ugrici (Khanty, Masi)
Ramura Samoyedică din nordul Siberiei s’a împărțit mai devreme și corespund subramurilor N1c1 și N1c1a.
Vorbitorii Permici și Volgaici au o mare diversitate de subramuri N1c, inclusiv N1c1a1 (L708), N1c1a1a (L1026), N1c1a1a1 (VL29), N1c1a1a2a (Z1935), și N1c2b (P43).
Ramurile baltice finlandeze pare să fi evoluat de la migrarea subramurii N1c1a1a1 (VL29) din regiunea Volga-Ural spre Karelia, Finlanda și Estonia.

VL29 și subramurile sale sunt, de asemenea, o varietate de N1c1 găsit în populațiile Balto-slavilor, confirmând că ramura geților antici R1au absorbit și mai târziu au răspândit linii N1c1 în Europa Centrală și de Est.
Ramura ugrică, cuprinde limbile Khanty și Masi din vestul Siberiei, și corespund lui N1c1a1a2b (L1034).

Distributie de haplogroup Q în Europa

HAPLOGRUPUL Q este considerat a’și avea originea în Asia Centrală sau Asia de Nord din vremea Ultimei Mari Glaciațiuni (UMG, 26.000-19000 ani în urmă).
Hpg. Q coboară din haplogrupul P, și este împărțit în două ramuri principale: Q1a și Q1b.
Haplogrupul Q se găsește azi predominant în Siberia, Asia Centrală și în rândul americanilor nativi, și rar în Europa Centrală (planșa 3).
Aproximativ 90% din amerindienii pre-columbieni au fost dominați de haplogrupul Q, și toate coboară din Q1a2a1 ramură (L54), inclusiv diverse subramuri de Q1a2a1a1 (M3) și Q1a2a1a2 (Z780).
În Europa haplogrupul Q se găsește în sudul Suediei (5%), printre evrei Ashkenazi (5%), și este la diverse cumunități izolate din Europa Centrală și de Est, cum ar fi regiunea Rhône-Alpes din Franța, sudul Siciliei, sudul Croației, nordul Serbiei, părți din Polonia și Ucraina.
Šarić & colab. în 2013 au descoperit 6,1% din haplogroup Q din 412 probe din insula Hvar, în sudul Croației (însoțită de 2% din Asia de Est mtDNA haplogroup F).
Triburile nordice Q1a s’au extins peste Siberia datorită climatului încălzit după UMG. Unele Q1a au traversat strâmtoarea încă înghețată Bering în continentul american cu ceva timp în urmă între 16.500-13.000 de ani, parte din urmașii lor îi regăsim printre actualii locuitori ai Groenlandei (vezi tabelul coloana Q la Groenlanda)
Alte triburi Q1b au rămas în Asia Centrală și mai târziu au migrat spre sud spre Orientul Mijlociu.
În Europa, haplogrupul Q1a se consideră că a fost adus de huni, mongoli și turci, care au originea toți în regiunea Altai și în jurul Mongoliei moderne. Haplogrupul Q a fost identificat în epoca fierului găsite printre rămășițe umate ale hunilor din morminte în Mongolia (Petkovski & colab. 2006) și în Xinjiang (Kang & colab. (2013).
Mongolii moderni fac parte din diverse subramuri de Q1a, inclusiv prin ordinea frecvenței Q1a2a1c (L330), Q1a1a1 (M120), Q1a1b (M25) și Q1a2a (L53).
Q1a este, de asemenea, principala linie paternă ale amerindienilor. Testarea genomul unui băiat de 12.600 ani, cunoscut sub numele de Anzick-1, din cultura Clovis din SUA a confirmat că haplogroup Q1a2a1 (L54) a fost deja prezent pe continentul american, înainte de sfârșitul ultimei glaciațiunii. Marea majoritate a nativilor americani moderni fac parte din subramura Q1a2a1a1 (M3).
Deoarece acest subramură este exclusiv pentru continentul american și băiatul Anzick a fost negativ pentru mutatia M3, este probabil ca M3 a apărut după ce Q1a2a1 ajuns în America.

Să mai privim încă o dată tabelul penrru a face deosebirea dintre urmașii finicilor (finlandezii, estonienii, etc) cei ce poartă ADN-ul haplogrupului N, dar și absența haplogrupului Q preponderent asiatic, din Panonia și care este întâlnit cu predilecție la huni, tătari, mongoli etc:

CONCLUZIE:

Originea maghiarofonilor rămâne pe mai departe controversată. Nefiind nici urmași ai hunilor, nici ai finicilor, originea locuitorilor din Panonia, urmărind în paralel distribuția ADN-ul românilor, germanilor, slovacilor, sârbilor, slovenilor sau a altor populații care s’au așezat sau trăiau în Centrul Europei din epoca bronzului sau de dinainte, cum ar fi geții sau ramuri ale geților (celții), precum și a altor haplogrupuri indigene ale vechii Europe, cum ar fi haplogrupul I prezent după UMG (ultima mare glaciațiune), putem să concluzionăm că vorbitorii de maghiară sunt urmași ai vechilor populații ale Panoniei, care de la un grup restrâns ai membrilor triburilor asiatice care au jefuit Europa în sec X și au scăpat de furia lui Otto I după bătălia de la Lechfeld, din care se trage probabil și familia regală a Arpazilor, au reușit să impună o limbă treptat cu o tenacitate greu de înțeles azi.

Sursa: Eupedia.com

Citiți și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA