CĂSĂTORIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ARE O VECHIME DE MII DE ANI

Pentru cei mai mulți români limba română este orice altceva, dar nu un urmaș de nădejde al limbii geților. Foarte mulți lingviști naturalizați pe meleagurile noastre au încercat după cum o cereau interesele politice să teoretizeze originea lexicului românesc spre orice altă sursă lexicală, numai limba geților să nu fie, prin cele mai diverse și năstrușnice subterfugii.

Astfel, conform dicționarelor etimologice fabricate de alții ne’am trezit noi românii că vorbim cuvinte din limbajul altor popoare cu predilecție, și mai puțin din substratul vechi european. Pentru un popor tradiționalist acuzat tot mai des că nu este occidental, și opune o rezistență acerbă modernizării, este chiar o minune că lexical am preluat 90 % din vocabular de la alții !!!

În același registru orbitează și terminologia instituției căsătoriei la români, deși observăm o particularitate în limba română.

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sunt exprimate în limba română printr’un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie de limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din latinescul miles ”soldat”, fie din turcescul amir ”șef, conducător” sau din grecescul myron ”unsoare, mir”, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539).

Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine getică.

Românescul mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio– ”bărbat tânăr, mire”, cu forma feminină *meri– ”soție tânără” (IEW, 738).

Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ”tânăra soție” (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-europeană.

Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. sanskritului marya ”bărbat tânăr, iubit, logodnic”, vezi prusacul martin ”mireasă”, lituanianul marti ”fată, soție tânără (până devine mamă)”, goticul crimeean marzus ”nuntă”. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-europene.

Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ”regină, crăiasă”, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sunt împrumuturi din troiană sau getica sud-tracică.

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ”căsătorit, soț”< PIE *meri ”soție tânără” (cf. de Vaan (EDL, 365).

Ulterior în latina târzie termenul s’a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-europeană, ci doar derivatul maritus.

Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s’a format după același principiu, după care s’a format românescul însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ”soție” din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă.

Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu.

Prin urmare, aceste verb neatestat s’a ”păstrat” doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s’a păstrat, nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție.

Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR (Dicționarul Etimologic al Limbii Române) s’a arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ”mascul, taur” (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ”mascul” (Beekes, (EDG, 1, 141); cf. sanskritului ukśán ”taur”, ukś, ukśáti ”a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță)”, avestanul uχšan ”taur”, vechiul persan aršan ”bărbat”, grecescul arsin ”mascul”, lat. uxor ”soție”, faliscanul uxor, uxon ”id”, goticul anhsa, eng. ox ”bou”, cymricul yoh ”bou, taur”.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ”mascul, taur” în acela de ”soție”, dar același lucru s’a putut întâmpla și în getică (și dialectele traco-ilire), de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi europene și ariane asiatice, cu sens de ”mascul, taur, bărbat”.

Este demn de remarcat că forma uxorari ”1. a se mărita; 2. a se însura” (Niemeyer, 2. 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071.

Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că românescul însura provine probabil de la o formă getică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-european menționat mai sus, care s’a pierdut în română, cum s’a pierdut și din latină (limbă care de altfel s’a pierdut de tot, prin faptul că nu o mai vorbește nimeni) forma derivată din PIE *meri- ”mireasă, soție tânără” care a dat pe maritus, maritare.

Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei.

Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (getică) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

Citește și:  CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ”soț” < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sunt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină.

După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr’o sursă necunoscută, probabil pre-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine ”indo-europeană”. Într’adevăr, forme similare există în mai multe limbi ”indo-europene” (cf. DELR, 185).

Considerăm că lat. casa ”colibă, bordei” este un împrumtut, fie din dialectele celtice, fie din cele traco-ilire. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d.Hr., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sunt foarte slabe, și departe de a fi convingătoare (vezi DELR).

Din păcate, când s’a elaborat DELR nu s’a găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, s’a descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ”jurământ, promisiune” (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ”jurământ”, cymr. llw ”id”, bret. le ”id”, got. liugan, –aida ”a se căsători”, liuga ”căsătorie”.

Pokorny susține că radicalul s’a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română (recte limba getică).

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-european, cu sensul de ”promisiune de a lua în căsătorie”. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ”jurământ”, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ”a se căsători, căsătorie”, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ”jurământ, promisiune” păstrat în limbile celtice, evoluând către ”promisiune de a lua în căsătorie” ca în limba română, până la ”a lua în căsătorie, căsătorie” ca în dialectul gotic.

Numai că ar fi o mică șansă ca românescul logodi să fie de origine gotică (care este în fapt tot un dialect getic), dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții (geții nordici) și geții carpatici nu s’au amestecat prea mult căsătorindu’se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Geția Carpatică, au plecat spre Italia cucerind’o.

Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către geți, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul ”gotic” al gepizilor nu a plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația stră-română de aici.

Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine getică.

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ”a se căsători” (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735).

Este destul de evident că formele latine sunt cognați cu românescul nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sardul nuntas și corsicanul nonza sunt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sunt forme de substrat în aceste limbi.

Avem, de asemenea, grecescul nymfe ”mireasă, fată tănără” despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul getic (sau traco-iliric), dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi proto-europene, datorită nazalei ”m” care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi (dialecte) romanice menționate mai sus.

În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul proto-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai, iar pentru greci, hiperboreenii erau geții sau alte popoare proto-europene situate undeva la nord de Dunăre.

Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ”a curta, a se căsători” (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ”a se împerechea”, ceh. snoubiti ”a curta, a cere în căsătorie”.

Este destul de evident că românescul nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în getică în anumite condiții. Cel de’al doilea n (< m) este epentetic.

Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-getică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându’se la forma *numta > nuntă.

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ”însoțitor”, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele Tăblițelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ”împreună, însoțit” (cf. Nicolaescu, p. 201) sau ΣΟΤΙVO ”împreună cu, alături de” (cf. Nicolaescu, p. 201).

În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din vechiul slav nevjesta < v.sl. vesti, veda ”a duce”; cf. eng. to wed ”a se cununa”. Termenul se găsește în mai multe limbi slave, dar cu sensul de ”mireasă”, nu de ”soție”.

Pentru ”soție” toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom.ânescul mireasă și a ajuns să însemne ”soție”, fără să înlocuiască nici pe cel de ”soție”, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție, fiind în definitiv vorba doar de un împrumut.

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în getică mergând până la proto-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin getică, excepție făcând ”nevastă” care este de origine slavă, un termen alternativ.

De aceea, avem convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându’se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

Românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul nostru.

Citește și:   BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Bibliografie selectivă: limbaromana.org

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Librairie Klincksieck, Paris, 1951

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press, 1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Tăblița 120 este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

Muzeul Mănăstirii Sinaia deține două tăblițe originale care fac parte dintr’o imensă cronică scrisă lăsată moștenire în aur și plumb de către geții carpatici, motiv pentru care ne’am propus să redăm aici în acest articol, varianta de descifrare pe care o propunem.

Nu cunoaștem istoria acestor două tăblițe, dar este cert că Mănăstirea le deține de ceva vreme, tăblițe care au fost prezentate publicului cu diferite ocazii.

Prima dintre ele este un medalion care are încrustat pe una dintre fețe pe Sirmio sau Sarmis cum mai este cunoscut din istoriografie, pe cealaltă fațetă fiind un rege a cărui existență este controversată, deoarece avem extrem de puține date istoriografice: Kiesoniu sau Coson așa cum este menționat de antici.

Pe una dintre fețe sunt încrustate caractere arhaice. De menționat este că pe Tăblițele de la Sinaia sunt cel puțin 3-4 tipuri de alfabete arhaice folosite pentru a se transmite texte posterității, altele decât cele din alfabetul dunărean, cunoscut azi ca fiind ori latine, ori elene.

Răzvan Anghel în studiul ”Mato Davo Geto”, realizat între 2006-2014 a identificat 3 astfel de alfabete, iar pentru medalionul Mănăstirii de la Sinaia s’a folosit cel din coloana 3 din tabelul de mai sus.

Transpus în caractere moderne textul ne dezvăluie numele Regelui (Mato) Kiesoniu (Coson) ”al Cetății SarmGetuzo”, ori poate ”al Sarmo-Geților”, iar în zona centrală cel mai probabil este chiar figura sa:

MATO KIESONIU O SARMGETO, AN …(?)

Textul este scris circular în sensul invers acelor de ceasornic, pe care le’am numerotat cu roșu de la 1 la 22. Deasupra capului lui Kiesoniu este indicat un an, dar datorită necunoașterii celor două caractere care sunt similare altora de pe alte tăblițe (ex.: Tăblița 131) nu știm ce cifre indică punctele și liniile de pe tăblițe.

Dicționar:

mato, matu – regele / marele / stăpânul / suveranul / conducătorul, matiho – ”preamărețul”, matoso gheto – ”Geții Mari”, mateu – ”majoritatea, grosul”.

Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

Poza de mai sus este a unei copii după Tăbliță – Medalion deținută de Mănăstirea Sinaia iar în dreapta avem una dintre cele 3 variante de interpretare pe care le avansăm:

Varianta 1:

Evocă ori o alianță a lui Pudio (un rege necunoscut) cu romanii, ori, mai puțin plauzibil (dar nu poate fi exclus), o Marcă a unui ambasador al regelui menționat de artefact care dorește parafarea unei păci cu romanii.

Pudio luptătorul (atleu) lui (lue) Zamuelo (Zamolxio) împreună (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:
Pudio luptătorul lui Zamolxio alături de romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Originalul Medalionului de la Muzeul Mănăstirii Siniaia

Forma ZAMUELO este rar întâlnită pe tăblițe, dar numeroasele forme sub care apare Zalmoxio, ne îndreptățește să credem că despre el este vorba și aici: ZAMOLXEOIU, ZAMOLSQI, ZAMOLXSIO, ZAMOLSQO, ZAMOLXIOI, ZAMOLXIU, ZAMXOI, ZAMOLSXOI

Varianta 2:

Evocă voința lui Zamolxio de a încheia o pace tactică cu romanii.

Zamuelo (Zamolxio) a pus (pu) divinii (dio) luptători (atleu) întâmpine (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) îi alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:

Zamolxio a pus divinii luptători să’i întâmpine pe romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Varianta 3:

Zamolxio a pus divinii luptători să anunțe pe romani, că nobilii îi va alunga din Patria Divină.

Citește și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Dicționar:

dio – divin, zeiesc

pu, po, pi, pie, pus, pusere – puse, a pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sânt echivalenți cu lat. ponō, – ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.
dio – divin, zeiesc,

Atleu, luteo, lutue – luptător, luptă, războinic, soldat, combatant, formă arhaică și pentru atlet

on – prepoziție: în, din, spre, asupra, pe
sonto – 1. sunt (a fi), sau 2. vb. a suna, a chema, a anunța, comunicare, a afla, a lua la cunoștință

onsonto – înștiințare, încunoștințare, a da de știre, informare, întâmpinare, înfruntare, înființare, întruchipare

balie-lo, balie, balo – războiul, război, războinic, luptător, oștean, bela – (al) războinilor / luptătorilor, cu echivalenți în latină bello, bellare – a se război, bellator – războinic, luptător, sau în etruscă bele – a se război.
În plus zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna ”război”. Război provine dinrtr’un mai vechi *razbalio, unde balio are aceeași origine cu balo, iar raz– este un prefix, refăcut după za- care ajunsese un prefix fără semnificație în proto-română, forma de bază evoluând astfel: –balio > *-bal’iu >* –boiu > *-boi.

nobalie, nobalio, nobalisu – nobil, nobiliar, nobilime, nobalitico – ”nobilissimul” echivalenți cu lat. nobilis – ”faimos, nobil” < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”. Termenul ar putea fi ori de origine latină, deși ar fi putut exista și în getică.

edo, ede, edu – plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide = să purceadă la. Sunt echivalenți cu latinul eō, ire ”a merge”. Radicalul apare și în forma compusă gedi, gedu (ge+edo) = care a venit, de unde a venit. Acest verb getic are mulți echivalenți în limbile europene, dar nu s’a păstrat in limba geto-română (dar s’a păstrat în aromână) decât în interjecția di = îndemn pentru cai să pornească la drum, de un mai vechi *idi sau *edi, (similar cu forma de imperativ singular din latină ii < eo, ire ”a merge”) prin elidarea vocalei inițiale. Aceste forme provin din arhaicul *ei-, *i– ” a merge”. În limbile slave, precum și în anumite forme celtice și italice apar forme în dentală ca în v.sl. iti ”a merge”.

Cea de’a doua tăbliță deținută de Muzeul Mănăstirii Sinaia este posibil să pomenească de Muntele Kogaion unde Zamolxio a stat ascuns departe de geți.

KOGAION PE TĂBLIȚA DE LA MÂNĂSTIREA SINAIA?   TĂBLIȚA MARE

Transcriere din getice în latine:

DOPA KAPO DIO ZABELIO A IO SOP SO SERINA GLOTO ARMOSA DAV SIRMIO DROMIHTO KRONOS POLTAVIO LINATO ISO RA KAGHIO ORU SI SE GETA VRE NODENOS GEO TO KOS. RA SARMGITIOZA TOPO
În casetă: SAR MOGATO DAV SKIT GET

Citire propusă:

După (dopa) Sfântul (kapo) zeul (dio) Zabelio la (a) IO (io) înțelepciunea sa (sop so) rapid (serina) vorbire (gloto) armatei (armosa) davei (dav) Sirmio (Sirmium) Dromihto în timpul (cronos) cât ar fi trait (poltavio) granița (linato) iso (unități de măsură) Regat (Ra) atotcuprinzător (kaghio) aur (oru) și (si) ai săi (se) Geți (Geta), vrere (vre) tainică (nodenos) cea (geo) de a închega (to kos) Regat (Ra) SarmGitioza Măreț (topo)
Casetă: Sarmogato Dava, Templul (skit) Getic

Variantă în vorbirea curentă:

După Sfântul Zeu Zabelio, la IO, înțelepciunea sa a fost transmisă prin viu grai armatelor, până la cetatea Sirmio, tot timpul vieții lui Dromihto, în toate granițele atotcuprinzătorului său Regat de Aur, iar Geții prin dorința sa de suflet, reuniți în Regatul Măreț SarmGitioza.
Casetă: Dava Sarmogato, Templul Getic

Comentarii:

Deși pe Tăblița de la Mânăstirea Sinaia este menționat Dromihete, ea nu este turnată în timpul său, ci ulterior, pe timpul existenței capitalei Geției la Sarmgitioza, ceea ce ne demonstrează că geții erau preocupați să’și țină istoria înscrisă pe tăblițe, ca o adevărată Cronică.

Pe tăblița de la Mânăstirea de la Sinaia, apare menționat Kaghio, un toponim (Muntele Sacru al Geților) ce aduce a Ko-gajon menționat și de Strabon, și care apare și pe câteva hărți de acum 2 secole și identificat cu Cașinul din județul Bacău. Această formă se asociază cu denumirile Kaszon sau Kaszin menționate pe hărți. Pronunțând Koh-Kaszon regăsim destul de clar termentul de Ko-gajon menționat de Strabon. Când alăturăm această analogie cu existența, la poalele muntelui, și a unui râu cu nume identic, la fel ca în descrierile lui Strabon putem spune că am localizat muntele la care se face mențiune.
Ka-ghio (pe tăbliță), Ko-gajon (Strabon), Koh-Kaszon (hărți 1814-1830), Caşin (Bacău) pe harta Romaniei de astăzi lângă Onești și apa Cașinului care se varsă în Trotuș și mai apoi in Siret, se pare că avem localizat misteriosul Kogaionon.

Cu toate acestea, în text are sens de ”atotcuprinzător”.

Scrierea în antichitate era apanajul persoanelor sacre, a preoților, inițiaților și uneori a celor care pretindeau tronul domnesc și care învățau scrierea în temple; marea masă a populației nu cunoștea scrierea, fapt perpetuat până în vremurile moderne când s’a introdus alfabetizarea în masa.

Prin urmare, conceptul conform căruia geții nu cunoșteau scrierea este un adevăr obținut printr’o forțată generalizare istorică valabilă pentru foarte multe populații antice, dar în esență un neadevăr istoric datorat nesincronizării cu gradul uriaș de spiritualitate și tradiții existent în spațiul Carpato-Danubian, mai ales dacă avem în vedere persoanele sacre, inițiații și nu populația obișnuită. Pentru comparație să luăm imperiul roman, unde populația era analfabetă și nu cunoștea scrierea era de peste 98% din întreaga populație.

Sirmio, Sirmium mai târziu (Sremska Mitrovica în nordul Serbiei, azi), este o cetate getică menționată în tăblița analizată. Regele geților tribali, Syrmus, este considerat fondatorul omonim al cetății Sirmio. În secolul 1 d.Hr., Sirmium a câștigat statutul de colonie romană, și a devenit un centru militar și strategic important al provinciei Pannonia. Împărații romani Traian, Marcus Aurelius și Claudius II au pregătit expediții de război în Sirmium. În 103 Pannonia a fost împărțită în două provincii: Pannonia Superior și Pannonia Inferior, iar Sirmium a devenit capitala acesteia din urmă.

Dicționar:

dopa – după, apoi, în urma, conform

cap (capu) – capăt, sfârșit, capo, capi, capu = cap/preot, căpetenie/sfânt, capoe = preoteasă, capono = căpetenie, lăcaș sfânt, copono = lăcaș sfânt, sfânt, capisenta = capiștea, templul, ieslea, copo = căpeteniile (preoți) / sfânt sunt forme din care provin cap (și celelalte derivate) având cognat lat. caput, precum și în multe alte limbi europene provenind de la arhaicul *kap-ut ”cap”. Forma verbală decapeu = decapitare prezintă pref. de- întâlnit și în română, precum și în latină și limbile romanice.

a = contra, la, spre

sop, sop so = cercetător, gânditor, înțelepciunea sa, din arhaicul *sap- ”a încerca, a cerceta”, echivalenți lat. sapiens = a discerne, a fi capabil de discernământ

serina =rapid, cursiv, curgător, alergător, transmitere…mătase, chinezesc, direct din arhaicul *ser- ”a curge, a alerga”, a se vedea sanskritul sara=curgere, sarit = râu, pârâu și vechiul elin ὁρός-horós=zer. De asemenea, poate avea sens de chinez din sanskritul cīna  = China, posibil via arabic aṣ-ṣīn=China, sau din elina veche seres=chinezesc (Σῆρες), China, teritorii chinezești, dintr’o rădăcină chinezească apropiată.

Zabelio = zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna=război.

IO = casta sacerdoților geți

glotelu, gloto = a vorbi, vorbire, grai, agloeto = graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din arhaicul *g’hlād- ”a răsuna, a striga” cu echivalenți în vechea irlandeză, greacă, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituiți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare.

limio, limu = granița / limes, linatu, lunea = linie, frontiera, țărm, hotar, graniță, echivalent cu lat. limes = granița. Acest cuvânt getic nu s’a păstrat în limba româna, decât prin a limita, limită care nu sunt îndepărtați de sensul antic.

poltavio (po alto vio/bio) = de a fi existat / trăit. Forma poltavio este un verb compus (sau locuțiune verbală), unde rădăcina verbală -vio ca și subst. vida au pre-existat formelor rom. viu, viața, a viețui, fiind echivalent cu lat. vita, vivus, toate provenind din arh. *gʷīwe/o- ”a trăi”, *gʷīwo- ”viu”, *gʷītā- ”viață”, cu echivalențe în limbile italice, celtice, baltice și slave. Rom. viu (vioi) provine din bio (-vio), pe când rom. viața provine de la o formă alternativă *vetia, în loc de vida.

bio / rubio, bioso, vioso, bioso=vecin, vecini, convivi, biotu ra = state învecinate. Se știe că sat are o formă mai veche fsat < geticul *visato=sat, așezare ți am dedus ca denumirea orașului getic Potaissa, cum apare în textele latine, trebuie să fi fost în getică Patavisa, unde pata = larg, mare și vissa = sat, așezare (format pe același principiu ca și Satu-Mare). Walde (II, 783), consideră, în mod corect, că lat. vicus = sat din arhaicul *uoikos ”locuință, casă”,
Latinul vicus devine vicinus ”vecin”. Sub o formă sau alta radicalul se găsește în foarte multe limbi europene. Privind cu atenție formele getice bioso, vioso, biotu și ținând cont ca lat. vicinus provine din vicus, putem conchide ca aceste forme provin de la același radical arhaic *uoikos, cu metateza vocalelor din prima silaba, și cu trecerea arhaicului *k > s, prin palatalizare, fenomen specific limbilor getică și româna.

iso, izo (izu) = unitate de lungime. Fără a ști încă etimologia acestui termen, putem spune că odată aflată această etimologie, ne’am putea face o părere despre sistemul metric (de măsurare) folosit de geți.

ra, reca, raca = regat, state, provincii, reghio = regesc, regalitate, guvernare, stăpânire, reo = domnie, ro, ra, ri = rege, guvernat, stăpân, guvernator, a conduce, regat, stat, țară, domnie.

Kaghio = Ka, kaghio, cagio = gânditor, înțelepciune, atotcuprinzător, îngrădire, închidere, mărime, direct din arhaicul *kagh – ”a prinde, mărime, împeltituri, gard”, echivalent în celtică *kagio- „a cuprinde, închide, anexa”, gallicul caium, franceză veche cai, chai, quai=grind, englezul mediu key, keye, caye, keye = debarcader, galezul cae = gard, gard viu

oru, oro = aur, aurit, echivalent lat. aurum

si = și, inclusiv, este forma din care provine conjuncția rom. și. Forma getică si se pronunță probabil tot și, întrucât provine din arhaicul *kʷe ”și” prin palatalizarea labio-velarei *kʷ > č > š.

segeta, saceu = săgeți, a săgeta, a străluci, este echivalent cu lat. sagitta, formă întâlnită la Naevius și care a rămas cu etimologie necunoscută, deși forme similare există nu numai în română, ci și în albaneză și în limbile celtice, dar și în îndepărtata hittită: cf. hitt. šiyattal=săgeată, ir. saighid=săgeată, lance, bret. saeth=săgeată”, alb. shigjetë=săgeată, dar și alb.(tosk.) segetë = rază, jet, șuvoi. Sensul formei dialectului tosk trimite direct la radicalul arhaic *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. Saceu, sagitta rămas fără etimologie în limba latină. Este un substantiv format cu sufixul de agent -er-o, frecvent în română, latină și în alte limbi europene. Astfel, acest substativ derivă probabil de la o radăcină verbală proto-getico-ilirico-celtică *se(l)g-, *sa(l)k- care este apropiat de arhaicul *selg- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. În măsura în care atât săgețile cât și sulițele se aruncă împotriva dușmanului, putem considera etimologia redată aici ca fiind corectă, cu mențiunea că lichida l a fost elidată, atât pentru saceu, cât și pentru săgeată, arhaic pentru a săgeta.

schitu, skiteu = templul, trebuie asociat cu rom. schit care este considerat de origine mediogreacă < gr. ασκήσις ”exercițiu, instruire” < άσκέω ”a prelucra, a modela” sau ”a exersa, a antrena” (la Herodot) a cărui etimologie rămâne necunoscută în greacă (cf. Beekes, I, 150). Nu este exclus ca sa fie forma de doua verbe diferite, cu origini diferite, asociate la un moment dat prin etimologie populara, în limba greaca. De aceea, nu putem să ne pronunțăm cu privire la originea acestui termen getic. În schimb, este cert că el exista în limba getica înaintea venirii romanilor și în mod evident înaintea creștinismului.

cronos = cronologie, timp, vreme; în timpul Renașterii, se identifica cu Cronus și Chronos ce a dat naștere la ”Părintele Timpului” înarmat cu o coasă agricolă (cosor). H. J. Rose în 1928 a observat că încercările de a’i da lui Kronos o etimologie greacă au eșuat. Recent, Janda (2010) oferă o etimologie cu adevărat europeană a ”uneltei de taiere”, de la rădăcina (e) *ker- ”a tăia” (keiro greacă) motivat de actul caracteristic al lui Cronus de ”tăiere a cerului” (sau organele genitale ale lui Uranus antropomorf). Echivalentul indo-iranian a rădăcinii este kar, ceea ce înseamnă ”a face, a crea” de unde și karma, dar Janda susține că sensul inițial ”să taie” într’un sens cosmogonic se mai păstrează în unele versete din Rigveda referitoare la Indra.

denos, deno, denua =  a destăinui, mărturisi, dezvălui. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez-” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den- ”taină” care acum nu’l mai putem considera a fi de origine ”slavă”. Nu are echivalenți europeni.

nodenos = secret, taină, mister

geo = cel care, cei care, care, din arhaicul *g/ghe/o- ”acesta”

kos = a fixa, prinde, însăila, broda, înfige, a bate cuie, a înțepa, acțiunea de a coase, cosoi, cosor, cosac (colină, teren), cosalău (fâneață), cosaștină (fâneață), echivalent în cos, coasire, megl., istr. cos. lat. pop. cosĕre, macedon. kos = oblic, înclinat, vegl. koser, it. cucire, prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser, calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura, catalană cos = corp, krosah din sanscrită krosah= apel, strigăt, norveg. kos = îmbrățișare, sb. kosak = fâneață.

topo = înalt, măreț, semeț, nu pare să se fi păstrat nimic similar în română. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng. top = vârf, înățime, v. scan. toppr = vârf.

Considerații asupra Tăblițelor de la Sinaia și demontarea ideii preconcepute că acestea ar fi ”falsuri”, dar și despre ”suspecții” de serviciu ”Hașdeu și Densușianu”

Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan care se încurajau unii pe alții să le conteste autenticitatea: ‘

”…le văzuse și el și credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le’a considerat niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii”, declara academicianul în 2004, într’un interviu.

Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: ”eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept falsurile lui Hașdeu”.

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P. P. Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este ”Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și Tecuci, iar cel de’al doilea fals ar fi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374.

Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hașdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hașdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa ”Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de ”descălecatul” lui Dragoș.

Având aceste ”antecedente”, și pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hașdeu figurează primul pe lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb.

Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi ”plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s’a dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la ”Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și energie să plăsmuiască sutele de plăci.

Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze inscripțiile misterioase, afirmă:

”Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hașdeu] nu se regăsește în plăci.”

Acad. Al. Vulpe a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să’i demonstreze lui Gr. Tocilescu existența scrierii la geț

Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet ”propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hașdeu limba geților era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și’a imaginat niciodată că limba getică este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave.

Nici în privința vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine.

Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul ”Traian” și revista ”Columna lui Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hașdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Hașdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea ”Dacia preistorică”.

Aurora Pețan consideră că ”aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar ”Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”

Falsitatea: ”argumente”

1. Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul referitor la cetatea ”Cumidava”.

În plăcile de plumb apare cuvântul ”Comieodabo”, desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de ”Comidava”, iar dintr’o inscripție latinească sub forma ”Cumidava”.

Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, ”Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma ”Cumidava”, scrisă de un roman într’o inscripție latinească, este forma autentică getică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă acestea ar fi fost autentice.

Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan întrebă retoric ”de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea ”Cumidava” apare într’o inscripție ”latinească”, scrisă de un ”roman”, în secolul al III-lea d.Hr.:

”De ce suntem obligați să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă?”

Cu alte cuvinte geții nu aveau dreptul să’și pomenească una dintre cetăți într’una din Tăblițe într’o anumită formă lexicală, doar pentru ca să nu se trezească un istoric peste 2000 mii de ani ca să le conteste ceea ce ai au lăsat în scris urmașilor.

De altfel, acest argument pică și la simpla studiere a toponimelor sau chiar a onomasticii getice, care desființează astfel de idei preconcepute. Am dat deja mai sus un exemplu de ”unitate în diversitate” pentru numele lui Zamolxio. Astfel de exemple sunt zeci în tăblițe, ceea ce face ca argumentul lui Vulpe să nu se susțină.

Komieodabo (Comidava) este identificată cu cetatea antică Comidava, situată lângă orașul Râșnov, județul Brașov.

Ptolemeu plasează cetatea Comidava (Κομίδαυα) la est de râul Olt (Aluta). Aceasta apare pe Tăblița 120 în expresia ”Q. GOIROE LO KOMIEODABO” adică ”Chiliarhul Goiroio la Comieodavo”, care spune că Goiroio este suveranul cetății Comieodava în timpul domniei lui Boerobisteo, cu o armată de 3.000 de luptători.

Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere ”în care a intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de ”urechea” grecului și a romanului”.

Astfel, aceasta observă că ”în numele grecești și romane din tăblițe, vocala ”i” cu cantitate scurtă era percepută adesea ca ”e”, iar ”u” scurt ca ”o” (numele lui ”Lucullus” este redat ”Locolo”, cuvântul grecesc ”basileus” este transpus ”baseleo” etc.). Deci, conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin ‘u’ ceea ce în limba dacilor era un ”o” închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”

2. S’a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu.

Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul chirilic este ”necunoscută”, așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Hr., deci într’o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ‘ci’, existent și în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90.

Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în spațiul geto-carpatic de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Hr.

Știind că limba goților nu poseda sunetul ”ci”, doamna Pețan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nicio valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi existat și la geți, mai ales că ambele alfabete – cel gotic și cel chirilic – au fost create în zona getică?

În privința semnului pentru ‘gi’, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică ”gi” în sec. XVII, pe când în textele românești apare cu un secol mai devreme).

Aurora Pețan subliniază că, desigur, există și specialiști care afirmă că românii l’au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc ”necunoscută”.

Așa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc.

Cât despre litera gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc ”koppa”, folosit și în alfabetul grec, și în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa și stigma fiind utilizate numai în acest scop).

3. Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita ”pronunție reuchliniană”, nu ca în elina veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea ”i”, la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV î.Hr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente.

Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s’a produs după sec. V-VI d.Hr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină.

În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în niciun singur alfabet antic sau modern.

Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în ”variație liberă”. Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

În concluzie, nu există argumente infailibile care să respingă autenticitatea limbii și lexicului din cuprinsul acestor Tăblițe de o importanță deosebită pentru istoria noastră, și nu insistăm aici asupra suportului de plumb care le poartă, care deși sunt unanim acceptate ca fiind copii, acest aspect constituie totuși, singura piedică reală pentru declararea lor ca autentice.

Probabil, doar o descoperire epocală și suficient de publică, pentru a nu mai putea fi tăinuită așa cum s’a petrecut cu acestea, și adusă la lumină doar de către un arheolog străin, care să cuprindă și inscripții cu lexic getic similar celor din Tăblițele de la Sinaia, va mai putea îndupleca mai întâi casta istoricilor și apoi casta lingviștilor ca să reconsidere acest tezaur de limbă getică arhaică.

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GETYO, PATRIA DIVINĂ

Împortanța Tăbliței 72 o constituie menționarea patriei geților carpatici, unul dintre puținele documente sau artefacte pe care le avem de la geți cu privire la acest aspect. În cuprinsul acesteia denumirea Țării Geților – Getyo, Patria Divină (GETIO PATRIDIO).

Textul cu caractere originale (caractere getice arhaice):

ΠOEΣTO ΔABO ΨETYO ΠATPIΔYO AIM EVO KOΣENΔOΣ MO ЧEPAΣANA AIЧEO MIE AЧYΩNAIPY ΔIN ЧEATEO ΔIY ΔIE BEPYEA EЧEA NEЧEO A TOΠEYO MENIO PEZVBYO ΩYO AΛYE TV TEMO ΔIY PEЧITE ΦYO NYTIYV MEHO ΠATPIΔIO ΣO MAEBOΣTO ΠOENO KOE ΩN PETPENIO ZVPEOAΣO ENENYMVE KOE TA PAΔOE ΠATPIΔYO TEH ΠOEΣTO ΩN ONEPEYV ZEΛYEΣO ΠO KOTIZONYO ZIΔO E MATO ΔABO ΨETYO TPAΣO ΩN KO-ΔIO ЖYO
În cartușul de jos : KIPINO ΛOΓVI KOTIZONIEO

Textul după conversia fonetică:

POESTO DABO GETIO PATRIDIO AIM EVO COSENDOS MO CERASANA AICEO MIE ACIONAIRI DIN CEATEO DII DIE BERIEA ECEA NECEO A TOPEIO MENIO REZUBIO OIO ALIE TU TEMO DII RECITE FIO NITIIU MEIO PATRIDIO SO MAEBOSTO POENO QOE ON RETRENIO ZUREOASO ENENIMUE QOE TA RADOE PATRIDIO TEI POESTO ON ONEREIU ZELIESO PO COTIZONIO ZIDO E MATO DABO GETIO TRASO ON KO-DIO ЖIO
În cartușul de jos : KIRINO LOGUI COTIZONIEO

Interpretare-citire propusă pentru textul Tăbliței 72:

Peste (Poesto) Dave, Geția (Getyo) Patria Divină (PatriDio) numită (aim) aievea (evo) cu consimțământul (cosendos) MO (Zeul Molxio – Zamolxio) cere (cera) puterea (sana) aici (aiceo) mie (mie) a acționa (acionairi) din (din) ceata (ceateo) diilor (dii) a da (die) biruință (beriea), aceea (ecea) necesară (neceo) înălțătoare (topeio) menire (menio) reabsorbi / reuni (rezubio) acel (oio) aliat (alie) tău (tu) temuții (temo) dii invocați (recite) fie (fio) net (niti) întărită (meio) Patria Divină (PatriDio) a sa (so) măreție (maebosto),  punerea (poeno) cel (qoe) în (on) retragere (retrenio) Zureoaso inamicii (enenimue) ce (qoe) al tău (ta) popor (radoe) Patria Divină (PatriDio) Zeul (Tei) Suveran (Poesto) către (on) Onorific (onereiu) și zelos (zelieso) puse (po) Cotizonio ziditor (zido) și (e) Mai Marele (Mato) Dave (Davo) Geția (Getio), scrisă (traso) către (on) Zeus (Ko-Dio Jio).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților (kirino) vorbind (logui) lui Cotizonieo

Variantă în vorbirea curentă:

Peste davele Patriei Divine, numită Geția, din dorința și cu cosimțământul Zeului Mo s’a dat dezlegare pentru a acționa ca aici din Cetatea Diilor să dăm biruință, pentru necesara și înălțătoarea menire de a reîntregi, ca prin alianța cu neînfricații Dii menționați, să fie clar consolidată măreția Patriei Divine, să respingă inamicii lui Zureoaso și al neamului Patriei Divine, punându’l pe onorificul și ambițiosul Cotizonio să fie Ctitor și Mai Marele Davelor din Geția, scrisă către Jio (Zeus).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților vorbind lui Cotizonio.

Comentarii:

În Tăblița 72 vom întâlni menționată o mare divinitate, MO, deși, cea mai des menționată formă din Tăblițele de la Sinaia este forma ZaMOlxio. Cel mai probabil, Divinitatea supremă MO este numirea în acronim M.O. care ar însemna Marele Om, ori scrierea în oglindă OM = MO, altă variantă ar fi doar simpla prescurtare pentru Zeul (Za) MOLXIO. Pe tăblițe avem prezentă și natura dublă a lui Zamolxio reprezentat prin figuri ianiforme, datorită dimensiunii sale duble, pământene și ulterior divine.

Tăblița 72 mai este foarte importantă și pentru că aici maestrul scrib care a turnat’o a rezolvat problema nedespărțirii cuvintelor în text, așa numitul ”scriptio continua”.
Meșterul folosește pentru prima literă din cuvânt (vezi foto) un caracter mai vechi, dintr’un alfabet mult mai arhaic, decât restul textului care este scris cu caractere din alfabetul getic folosit și de elenii din sudul Balcanilor.

În felul acesta este foarte simplu să se recunoască cuvintele, tăblița devenind astfel un punct de reper pentru identificarea corectă a cuvintelor de pe celelalte plăci.

Litera Ψ (citit ghe/ghi) în alfabetul getic este întâlnit în alfabetul elinesc ca Ψ (psi) și citit: ”ps” !

Kotizonio este identificat cu regele Cotiso / Cotisonis care a fost un rege get care a domnit cu o oarecare aproximație între 40 – 9 î.Hr., la începutul domniei lui Octavius Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), și despre care autorul antic Florus ne spune că acesta, ”Cotisonis regis imperio”, obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării.

Cotiso a fost un rege get care a stăpânit în zona munților dintre Banat și Oltenia, cu o oarecare aproximație, de la începutul domniei lui Augustus (27 î.Hr.) și despre care autorul antic Florus ne spune acesta obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării, atunci când aceasta era înghețată. După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii au luat măsuri de pedepsire a regelui get, decapitându’l și transportând capul acestuia la Roma unde a fost arătat mulțimii ca asigurare că armata romană nu va mai fi atacată de armata geților.

Istoricul Florus ne’a lăsat următorul pasaj privind localizarea Regelui Cotiso, într’un rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […]:

”Geții trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci geții n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

Un alt izvor care amintește pe acest rege este Horațiu. Într’una din odele sale, datând din anul 29 î.Hr., poetul scrie:

”Occidit Daci Cotisonis agmen” (”armata dacului Cotiso a pierit”).

Cotiso este menționat de Suetonius, într’un pasaj din biografia lui Augustus. Astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) și colegul său de triumvirat Marcus Antonius, istoricul-biograf scrie:

”M. Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților (Getae), cerând în același timp ca fata regelui să îi fie dată în căsătorie.”

Suetoniu probabil  credea că descrie un rege get Coson și nu despre Cotiso (grafia Cosoni trebuie să fie coruptă din Cotisoni – Cosini):

”În cazul acesta, reconstituirea probabilă a istoriei lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns la 44 î.Hr. stăpân pe o parte a moștenirii teritoriale a lui Burebista, Coson intră în legături cu Brutus care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor.”

Cel mai probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostași, primind în schimb bani buni de aur cu numele lui, acei celebri kosoni, dar cu figurația luată de pe monedele generalului roman.

În bătălia de la Philippi însă (42 î.Hr.), Brutus e învins și se sinucide. Dobândind de la Octavian iertare pentru neinspirata alianță cu dușmanul său, Coson ajunge în relații destul de bune cu el pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să poată fi puse în circulație la Roma.

În acest caz, Coson, rege get, ar fi diferit de Cotiso, despre care Quintus Horatius Flaccus și Florus scriu că era ”dac”. În realitate, deosebirea între geți și ”daci”, deși creată artificial tocmai de către romani, aceasta neexistând în realitate, deoarece acei geți din davele montane fiind tot o ramură ale aceluiași mare trunchi al geților, nu era nicidecum atât de tranșantă, încât să se poată vorbi de doi regi diferiți.

Este vorba totuși de unul și același rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso. Pentru aceasta ar mai pleda și urmele getice din Munții Orăștiei. Cotiso nu pare a fi totuși un rege al formațiunii centrale din Transilvania, deoarece, dacă dăm crezare lui Iordanes, după Boero Bisteo, domnia au luat’o succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Este posibil, deci, de a’l considera un rege domnind în ținuturile de deal și munte ale Olteniei, dar și ale Banatului.

El poate fi un predecesor al acelui bazileu, Thiamarkos, cunoscut din inscripția de pe fragmentele ceramice de la Ocnița.

O interesantă semnificație o găsește Eugen Nicolaescu în ”Vorbele din plumb Plăcuțele de la Sinaia” pentru Cotizonio:

”Numele suveranului ”Cotizonio”, ca mai toate numele sacerdoților sau guvernanților, are o anume semnificație în limbajul davo-get:
”sfântul părinte divin al nostru” (co + ti+ zo + nio).”

În privința regelui Zureoaso (Zurasieo) prezent și el pe tăblița prezentată:

Regii Dapigeo, Zurasieo și Orolio sunt menționați de Dio Cassius în cartea LI (51), capitolele 24 și 26, din lucrarea ”Istoria Romană”,
sub formele Δάπυγι (Dapigi, 2 apariții), Δάπυγα (Dapiga), Δάπυξ (Dapix), Ζυράξου (Zuraxoi, 2 apariții), Ῥώλου (Roloi) și Ῥώλης (Rolis, 2 apariții).
Iată în continuare traducerea textului, extrasă din lucrarea ”Izvoare privind istoria Romîniei”, 1964.
Numele celor trei regi apar în traducere sub formele Dapyx, Zyraxes și Rholes.
În reproducerea de mai jos am înlocuit forma din traducerea inițială cu numele regelui așa cum apar el pe Tăblița 72: ”Zureoaso”.

”26. 5. [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuklei (Γένουκλα, Genoikla), cea mai puternică întăritură a statului lui Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi), căci auzise că se află acolo steagurile luate de Bastarni de la Gaius Antonius (Ἀντωνίου τοῦ Γαΐου,
Antonioi Gaioi), lîngă ceatea Istrienilor (Ἰστριανῶν, Istrianon). Asediind cetatea – în același timp și de pe uscat și de pe Istru (Ἴστρου, Istroi), deoarece era durată lîngă apă – în scurtă vreme o cuceri dar cu multă osteneală,
deși Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi) nu era de față.
6. Căci el, de îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s’a îmbarcat și a pornit la Sciți cu mulți bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele săvârșite de Crassus la Geți (Γέταις, Getais).”

Kirino din medalion nu pare a fi un nume de Mare Bărbat cum sunt numiți marii prelați, ci mai curând întregul Sfat, deoarece sunt prezentate 4 persoane. Cel mai probabil Marele Sfat sau Sfatul Bătrânilor este format din mai mulți înțelepți, dar care nu pot fi prinși decât schematic într’o lucrare de dimensiuni atât de mici.

Dicționar (în ordinea întâlnită în text):

poesta, poesto, poestu –  peste, deasupra, atotputernic, suveran, a conduce, guvernator, capetenie. În antichitatea getică expresia ”Peste Davo-Geția” se folosea pentru Suveran sau Regele unui Regat.

Patri-dio – deși am fi tentați să atribuim acest nume unui rege sau mare prelat, în realitate este un cuvânt compus dintre patri=patrie (vatră) și dio=divină (zeiească), uneori întânită și Dio Gitio sau Dio Geția. Patridio nu este consemnat de contemporani ca fiind un conducător, mai ales că evenimentele din Tăblița 72 se petrec imediat după moartea lui Boero Bisteo, în perioada domniei regelui geților Cotizonio (Cotiso), la trecerea dintre milenii când romanii devin tot mai interesați de teritoriile geților nord-dunăreni.

aim, aimi, imai, iami, ema, imu, ime  – numită, denumită, nume, numeau, numind din această familie sunt multe forme întâlnite pe tăblițe, imeio ”să fie numit/desemnat”, imitu ”se va numi, denumit”, imu ih ”numind, /numită, numele său”, imanu ”nominalizare / numire”, z(imu) ”își zic, se numesc/se cheamă”. Aceste forme au cognați în multe limbi europene, inclusiv latina provenind din arhaicul *ne-mn– *n-men ”nume”. Formele getice aduc mai mult cu formele celtice (cf. v.ir. ainm, v.cymr. anu), cu alb. emër, precum și cu formele slave (cf. rus. imya).

evo, euo, aevu, aevio – ”vis, dorință”, chiar o posibilă rădăcină pentru ”evocare” s’a păstrat în româna de azi în adverbul aevea (aievea) care este considerat a fi de ”origine slavă”, ipoteză definitiv eronată.

cosendo, sendu so ”simțindu’se, admițând că”, sendos ”acord, consimțământ”, cosendos ”acord / consimțământ, stabilit, a dat acordul” sunt echivalenți cu lat. sentio, –ire ”a simți” < arhaicul *snt-ie/o–, ori *sénti – ”a observa”.

cera – a cere

sana – putere, vigoare, sănătate, voinic din proto arhaicul european *swā-n- („puternic, sănătos, întreg, activ, viguros”), echivalenți în elina veche σῶς (sôs), olandeză zoen („sărut”) și gezond („sănătos”), germană Sühne („ispășire”) și gesund („sănătos”) și latinul ”sanus” – sănătate.

cerasana – a cere puterea, a dat dezlegare, împuternicire, împuternicit

aiceo – aici

eceo, ece – ”iată, uite” este forma predecesoare a formelor românești iacă, iată, cu echivalenți în limbile italice: latinul ecce, paelică ecuc, oscul ek (uk), umbrianul eso.
În etruscă avem formele ec, eca, ece, mai apropiate nu numai de getică, dar și de română. De exemplu rom. iaca (iacă) provine de la un mai vechi *eca, atestat în etruscă, dar nu în latină sau în alte limbi italice.

ceateo, ceotu, cetea, ceteo, cetie, cetu, cita – ”ceată, trib, cetate” este predecesorul românescului ”ceată”, ”cetate” și ”citadelă”, și echivalent cu latinul caterva ”companie, grup, ceată” și umbrianul kateramu, caterahamo ”ceată, grup”.

dii – trib de geți din sudul Dunării din Munții Haemus (Balcani).

beriea, beiro, bereo, beroa – ”birui, biruință, izbândă, victorie”

neceo – născută, a naște, necesară, naturală, fără pierdere de vreme, utilă, din naștere, nativă, natală

topeio, topo – ”înaltă, măreață, semeață” nu pare să se fi păstrat nimic similar în română, deși cuvântul toponim i se atribuie o etimologie via franceză: toponyme. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. engglezului top ”vârf, înățime, v. scan. toppr ”id”.

menio – menire

rezubio – reabsorbi, reînghiți, reîntregi, prin satemizarea (g=z) a arhaicului *ǵómbʰos – dantură, dinte, echivalenți în dialectele slave zub = dinte, zubni=dantură

alie – a se alia, aliat, alianță

temo, timie, timieis – teamă, să se teamă, se tem are echivalenți în latinul timeō ”a se teme” din arhaicul *tem–, alți echivalenți avem în elină și sanskrită, netemo, notemo – netemător, neînfricat

recite – invocați, citați, numiți, nominalizați

fio, fio, fiu, fo, foe – a fi, a fost, verbul ”a fi” apare sub mai multe forme: fi ”a fi”, fu (fio, fiu, fo, foe ) ”fost, a/au fost, fi, fu ”ca fiind, să fie, a/au fost”, da hie ”să fie”, precum și simo ”fie”, fu, fue ”ca fiind, să fie, a/au fost”

niti – net, limpede, clar, curat, strălucitor, din proto- europeanul arhaic *ney- ”a străluci”, și echivalent cu latinul *nittus, sau neto=curat, clar

meio – ”a întâri, consolida, fortifica”, din arhaicul european *mey- a consolida, din care provine și latinul ”murus” = zid

poeno – au pus….vezi ”po”

retrenio, retero, retahio – ”retragere, scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de, a da înapoi”. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh– ”a trage”, sau *dʰregʰ-, și are echivalenți vechiul elen τρέχω (trékhō), și englezul drag, draw, trigger, track = a trage celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

radoe, rudo, rudoi, rudu – neam, rude, popor, frați, frăție, rodim ”născut”, a rudio ”a se înfrăți”. Sunt forme din care provin rom. rudă (a(se) înrudi) considerate eronat de origine slavă, întrucât și limbile slave au forme similare care sunt, de fapt, echivalenți ai acestor forme getice și respectiv românești.

tei, teu, teo, teos, tio, tiu – ”părinți / preoți / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinități.”

zelieso – zelos, plin de zel, de râvnă, de ardoare, activ, harnic, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sîrguincios, sîrguitor, vrednic, perseverent, ambițios, puternic.

traso, trasu, treset – ”semnează / însemnată de / scrisă / extrasă / semnată” provin din forma de participiu trecut verb. *trag– ”a trage” < PIE *trāgh– ”id” cu echivalenți în latină și alte limbi europene.

on – către, spre, la

po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sunt echivalenți cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos”. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune”.

zidoe – ziditor, creator, ctitor

kirino – ”Sfatul Bătrânilor, curtea regelui, puterea conducătoare a regatului”, apare și în textele de alte tăblițe: 14 – în expresia KIREN BISIKA AIO ЖEOI, Tăblița 94 – în expresia E(rigerio) M(ato) D(acebalo) E(rigerio) – KIRI, și placa 67 (KIRA), este asemănătoare cu elinescul ”κύριος” (kyrios), adică ”șef, căpetenie, conducător” și derivatele ”κύριον” (kyrion), = ”puterea conducătoare într’un stat”, ”κύρος” (kyros) = ”putere supremă, autoritate”, ”κυρία” (kyria) = ”autoritate, putere”, din care derivă și maghiarul Kiraly.
Se remarcă de asemenea existența în latină a termenului ”curia” = curte regală, curie (diviziune a tribului la romani), asociere (grup) / ”Curia” = casa senatului, locul de întâlnire al senatului.

logui, logo, logu, logiu – ”vorbind (lui / cu…) / zise, vorbească, a vorbit / cuvântarea”. Este echivalent cu latinul loquor, loqui, ambele din limba arhaică europeană *tlokʷ ”a vorbi”, de unde provine și românescul ”tâlc” (tâlcui).

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CHEMAREA LUPILOR

Numele lupului nu e atestat în geticã, dar a putut fi dedus din trecutul geților de la nordul Dunării. Lupul a ocupat un loc important, descoperindu’l în orice istorie a românilor. Stindardul getic care avea cap de lup și coadă de balaur, rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. După Nicolae Iorga, şarpele, balaurul din steagul getic nu e ”numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc :

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Romulus Vulcănescu compară în ”Măştile populare” aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr’un cult al lupului. ( … )

Cândva, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxio cutreiera fără răgaz tărâmurile geților pentru a’i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geților că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toți ceilalți, fără a fi în vârstă, avea parul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxio însuși, ci și de fiare.

Zeul, dându’și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți pentru a’l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Geției au ajuns să asculte de el și să’l considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându’i în haită.

După un timp, Zalmoxio vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să’l slujeasca în alt chip, astfel, îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectata fiară a Geției Carpatice, într’un Lup Alb, mare și puternic cât un urs, dându’i menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori geții erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să’i apere pe cei care le deveniseră frați.

Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii. Într’o zi însa, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de aceasta dată pentru a’i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămâna alaturi de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toata vigilenta geților, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii geți încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce’i trădaseră.

Lupul Alb și Zalmoxio se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geții vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Legendele atribuite geților, în general, nu sunt foarte complexe în ceea ce privește intriga, însă felul cum s’au propagat și cum au fost păstrate, conținutul lor plin de simboluri, însemnătatea ascunsă pe care o poartă, fac să fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geților, balaurul cu cap de lup unic în lume la începuturile neamului getic, se propagă și pe alte meleaguri unde se răspândesc triburile geților, inclusiv la romani, cei care vor resrupa mulți geți în legiunile imperiului. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul țării și în vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetători ca fiind simbolul sanctuarelor getice.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. În alte legende în marea lor majoritate demonstrate de către istorici, Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în ”tărâmurile lupilor” și a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarele getice de către Marele Lup Alb, probabil în acele vremuri, acest supranume îl purta ultimul mare preot zamolxian.

”În codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi îl auziți ?”, Felix Crainicu și Cristi Ioniță în ”Legendele dacilor liberi”.

Baci Farcaș, Felix Crainicu și Cristi Ioniță – întregesc fiecare frânturile de poveste. Cât la sută din poveste vine de la bătrânul cioban din Bucegi? Cat la suta a reținut Cristi Ioniță? Cât a adaugat Felix Crainicu din intuiția sa? Nici ei nu mai știu. Aici e misterul. Când intri în poveste, povestea te scrie pe tine, nu tu pe ea. De aceea nu are rost să ne întrebâm ce e adevărat și ce nu în aceste legende. Fiecare lucru își are adevărul său, care astăzi poate fi socotit fabulație, iar mâine istorie curată.

Semnificative sunt și cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi’ţi va mai ieşi /Lupul înainte /

Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /

Frate, cum să’l prinzi / Că lupul mai ştie /

Seama codrilor / Şi’a potecilor /

Şi el te va scoate / La drumul de plai /

La’un fecior de crai – Să te ducă’n rai /

C’acolo’i de trai / În dealul cu jocul /

C’acolo ți’e locul / În câmp cu bujorul / C’acolo ți’e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate devine în dialectul geto-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, geții se identificau cu lupul, animalul totemic cel reprezenta pe Marele Zamolxio / Apollo, dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”davi” sau ”daci”, acesta este un etnonim venit probabil de la romani prin latinizarea termenilor frigieni.  De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, semnificând lup. Aceasta atribuire este după alti autori legată și de rolul geților ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii, sau ai Patriei Originale a Neamului getic, numit și Polul Getic.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”, deci oameni primordiali, dar cu un bun simț ieșit din comun!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând cele expuse este că Geții se considerau Fii Marelui Lup Alb – Zamolxio / Apollo.

Sursă:
Felix Crainicu, Cristi Ionita – ”Legendele dacilor liberi”, Editura Dacica, 2009

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

Mulți ”alogeni de România” se chinuie contracost să ne nege adevărata obârșie sau să demaște ”conspirația” geților de azi, care pur și simplu nu vor să dispară din istorie. După ce au redus limba geților la câteva cuvinte în DEX, au șters memoria culturală a geților, au furat tezaure de pe aceste meleaguri, i’au făcut să se simtă inferiori prin demonizare dac-drac, se opăresc la gândul că niște români se consideră geți sau daci, și vor să mențină mistificările din istoria oficială cea care le dă dreptul la existență, deși nu au nicio autoritate morală.

Ai dracu geții ăștia moderni: Mihai Vinereanu, Pavel Coruţ, Adrian Bucurescu, Paul Lazãr Tonciulescu, Cornel Bîrsan, Gabriel Gheorghe, Branislav Stefanoski – Al Dabija, Eugen Delcea, care nu vor să se simtă imperatori romani !

Sunt alogeni și latinopați care nu pot concepe cum un istoric, Nicolae Densușianu, după ce a cercetat lucrări în bibliotecile din București, Budapesta, Viena și Vatican, a ajuns la concluzia că pe aceste meleaguri a existat un popor Pelasg care a avut un imperiu ce se întindea până în Japonia. Doar istoria oficială spune clar că lumea a început cu romanii, iar geții erau niște bieți neica nimeni de care romanii s’au impiedicat pentru o clipă.

Ce spune un specimen latinopat despre geții moderni:

”Curentul cultural dacologic, care vrea să repunã în drepturi ”marea civilizaţie dacă”, uită adesea să mai facă diferenţa între fantezie şi fapt, în virtutea unui naţionalism fundamentalist care intoxicã mediul academic şi cercetarea profesionistã.”

Cu alte cuvinte, dacă nu spui că geții au fost șterși de pe fața pământului înseamnă că trăiești o fantezie. Probabil o fantezie au fost și cei 40 de împărați geți sau traci, daci, geto-daci, sau goți cum li se mai spun în fițuicile oficioase ca să le piardă urmele, și care au condus Imperiul roman de Răsărit după epoca Traian.

Probabil fantezie o fi și Împăratul Galerius care a schimbat pentru scurt timp denumirea imperiului Roman în Imperiul getic sau dacic, așa cum aflăm de la Lactanțiu, cel mai înverșunat dușman al lui:

”Odinioară, când a primit titlul de împărat, el a declarat ca ESTE DUȘMAN NUMELUI DE ROMAN ȘI CĂ VREA SĂ SCHIMBE TITULATURA IMPERIULUI ROMAN CU ACEEA DE IMPERIU DACIC.”

O fi și ăsta parte a conspirației mondiale getice. Și cum se mai lasă intoxicat mediul academic, tinerii profesori de istorie nemaidorind să fie prostiți cu latinizarea geților, ei începând sa descopere lucrurile adevărate. Iar dacă este intoxicat înseamnă că este ceva rău, că getismul sau dacismul este o otravă care distruge trupul sănătos al cuceritorilor romani.

Interesant cum acasă la tine ești considerat o intoxicare, cum spun unii inchizitori latrinopați:

”Mai exact, cum s’a ajuns la o exacerbare atât de mare a cultului dacoman?… Totul porneşte de la nevoia unei rădăcini.”

De parcă nevoia de rădăcină ”nobilă” nu i’a determinat pe latinopați să ne blagoslovească cu minciuna etnogenezei dintre ”romani și femeile dace”… Să ne fie înțeles, românii nu trebuie să aibe niște rădăcini reale, ci unele impuse de niște indivizi așa-zis școliți pe linie iezuită sau evreiască !!!

Rădăcinile noastre reale sunt cele getice și pelasgice. Ce o fi așa de greu de crezut sau de acceptat ?

Poporul român nu este urmașul celui roman, nici nu avea cum pentru că pur și simplu nu exista un popor roman! Imperiul roman era un conglomerat de națiuni care’și vedeau de treabă fiecare în felul lor, doar funcțiile de conducere fiind supuse formalităților romane. Este ca și cum ai spune că a existat un popor sovietic când am văzut cu toții că rușii, ucrainienii, uzbekii, cecenii etc. trăiau separat, doar funcțiile de conducere fiind ”sovietice” prin formalism. A fost cazul și imperiului habsburgic unde o serie de națiuni reale bazate pe limbi distincte l’au moștenit.

Iar dacă nu exista popor roman, cum ne’am romanizat?

Citiți și:  PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Ce mai spun cârtitorii plătiți de statul român:

”În 1894 Teohari Antonescu publicã o lucrare al cărei titlu vorbeşte de la sine: ”Dacia, patria primitivã a popoarelor ariene”, dar cel care va crea o adevăratã biblie a protocronismului este Nicolae Densuşianu, care nu duce lipsă de erudiţie sau metodologie, dar acestea nu sunt deloc temperate de fantasme…”Dacia preistorică” din 1913 ne prezintă imperiul ”pelasgic”, care se extinde din Dacia începând cu 6000 î.Hr., ajungând sã cuprindã Europa, Asia şi Africa…Teritoriul României devine nucleul unui mare imperiu, dacii sunt strămoşii tuturor popoarelor, iar din limba dacă derivă toate celelalte. Dacia este un centru al lumii şi un simbol cosmic.”

Deci, Nicolae Densușianu, care nu duce lipsă de erudiție sau metodologie este un fanatic deoarece a ajuns la concluzia că geții sunt urmașii Imperiului Pelasg ce a dominat Europa, Asia și Africa, iar românii sunt urmașii pelasgo-geților antici. Pentru o clipă să fim de acord cu acești adevărați profanatori de memorie ancestrală românească și să spunem la fel ca ei:

În perioada 1905-1912, cand geții nu existau în istorie, un istoric român, premiat de Academia Română pentru studiile sale istorice, a primit o bursă de la aceeași academie și a fost trimis să cerceteze istoria românilor la bibliotecile din Budapesta, Viena și Vatican. Acesta a citit toate operele clasice de la aceea vreme care îi menționau pe geți sau daci.

A fost în zonele românești din Serbia și Croația. Cu toată informația acumulată concluzia la care a ajuns a fost să spună că geții sunt urmașii Imperiului Pelasg care a dominat lumea.

La 1900 când scrierile SF erau reprezentate doar de Jules Verne. Când NIMENI nu s’a gândit în lumea asta să facă legătura între neamurile lor și pelasgi. Nici măcar grecii care au făcut varză panteonul zeilor pelasgi Uran, Saturn, Apollo etc. cu mitologia lor. NIMENI n’a avut curaj să’și asume istoria unui popor magnific, să se lege de el. Doar un român, istoric, născut într’un sat, Densuș, din judetul Hunedoara. El a avut tupeul să refacă legătura între Imperiul Pelasg, geți și români.

Cum a făcut sau nu Densușianu, adevărul este azi că acesta a avut un fantastic instinct și o viziune remarcabilă confirmată de genetica modernă.

Absurd, nu?

Mai bine stătea Densușianu și învăța ”latinizarea” geților decât să provoace atât stres dacofobilor și getofobilor. De aici țipetele de groază ale iubitorilor de soldați romani sau al celor fără rădăcini în Carpați printre care maghiaropații. Ei aveau impresia că istoria lumii începe cu Imperiul Roman. Ca și cărțile noastre de istorie. Înainte de ei nu găsești decât câteva rânduri.

Acești adoratori de soldați romani au crezut că veșnic vor prosti lumea cu teoria romanizării unde câteva mii de soldați romani care și aceia erau geți macedoneni care serveau imperiul, ”le’au tras’o la toate femeile” din Geția parțial cucerită, dar mai ales celor din părțile libere. Femeile gete din Moldova, Maramureș, Crișana etc., care nu au văzut romani în viața lor au născut copii cu ei și i’au învățat doar în ”limba romană” a Romei fără să o cunoască. Că proastele au refuzat să mai vorbească limba getică cu cei mici, doar ca să se nască o teorie absurdă a celor care nu ne vor neam de ”barbar”.

Au vorbit ”limba romană” de la Roma pe care au învățat’o ele de undeva. Dacă au rămas însărcinate cu soldați romani pe care nu i’au văzut de ce nu ar învăța ”limba romană” de undeva fără să o audă, poate noaptea în somn?

Bătrânii, care stăteau în satele gețilori liberi și nu aveau de unde să afle de existența romanilor, învătau la ”radio” pe rupte ”limba romana” a latinopaților. Ei, cei mai fanatici păstrători ai tradițiilor getice, dintr’o dată, s’au gândit că această necunoscută cultură romană este mai faină. Așa că au îmbrățișat cultura romană despre care știau … nimic.

Ei nu aveau de unde sa afle de romani. Nu existau televizoare, ziare, internet, facebook să știe de ei. Tot ceea ce știau erau din spusele luptătorilor geți.

O chestiune interesantă și în cazul luptătorilor geți. Ei au fost romanizați în timpul luptelor. În toiul luptelor pe viață și pe moarte ei învățau ”limba romană”. Nici nu mai vorbeau limba getică, probabil de rușine. Se simțeau barbari provinciali, asa că vorbeau latina înainte de luptă, în toiul luptei și după luptă. Poate era o strategie să’i facă pe legionarii romani să’i considere frați și să treacă pe nivelul de non-combat.

Alte elucubrații ale getofobilor de serviciu:

”Majoritatea protocroniştilor nu au studii de istorie, ignorã scrierile istorice, scot din context idei, hiperbolizeazã surse incerte şi izolate (Tăbliţele de la Sinaia, de la Tărtăria etc.), apeleazã la argumente logice care nu sunt decât speculaţii şi îi anatemizeazã pe istorici pentru că ar ascunde adevărul.”

Cu un astfel de mod de a explica trecutul nostru și copiii de gimnaziu realizează că istoria oficială a românilor este în suferință vizibilă. Dacă unul singur a avut studii de istorie, și a fost premiat de Academia Română, este azi considerat fanatic. Dacă românii iubitori de istorie și de geți acționează pentru redescoperirea strămoșilor reali, ei nu trebuie băgați în seamă pentru că nu au studii de istorie.

Mai bine să ai studii de istorie (dar ce ”istorie”?) și să repeți ca papagalul inepția că geții au fost romanizați și că românii au apărut ca simbioză între femeile dace și ”poporul roman” care erau de fapt geți, celți, iberici etc. Dacă cineva găsește Tăblițe cu scris mai vechi cu 1.000 de ani decât cel sumerian reprezintă un caz izolat și nu trebuie cercetat pentru a vedea dacă mai sunt și alte Tăblițe în genul celor de la Tărtăria, așa cum se închid la foc automat șantierele arheologice din calea autostrăzilor, de teama ca istoria meleagurilor noastre care zace îngropată să nu strice dogmele Academiei Române.

Ar fi chiar păcat să rescrii toată istoria oficială (o maculatură în spatele căreia se află o imensă muncă de mistificare) pe baza a trei tăblițe cu un scris mai vechi decât cel sumerian. Tone de maculatură tipărite inutil an de an în care ni se spune că cel mai vechi scris este cel sumerian să nu mai aibă folos doar pentru 3 tăblițe care sunt de fapt peste 20?

Mai bine nu cercetăm și facem arheologie cu excavatorul pe autostrăzile patriei. Cum se bagă o cupă de excavator în pamant cum scot artefactele pelasgilor sau geților, la 1-2-3 metri, de rămân fără replică iubitorii de romanizatori.

Ei tot așteaptă acel ceva care să le confirme că geții și’au uitat limba și tradițiile si le’au îmbrățisat pe cele ale legionarilor romani care erau geți din sudul Dunării înrolați din Macedonia.

Așteptare frumoasă, dragi denigratori!

Oamenii de bun simț nu se auto-amăgesc că ar fi niște urmași de legionari romani care și aceia erau în mare parte macedoneni (Leg. a V-a Macedonica), ci de pelasgo-geți sau chiar și ”daci” autohtoni, deși dac este un exonim precum vlah.

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PELASGO-GEȚII PREFERAU ROȘUL

În prima legendă, ”Dacii”, din volumul ”Tradiţii Poporane Române din Bucovina” (Bucureşti, 1895, pag. 3), Simion Florea Marian vehiculează o afirmaţie anonimă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de neluată în seamă, inclusiv de către marele folclorist bucovinean:

”Îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roşie, adecă: comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii”.

Desigur că Marian nu ratează ocazia de a specula pe seama cioarecilor roşii ai huţanilor, care, ca ”guţani” sau ”guţuli” (cu ”g” pronunţat ”h” de ucraini) pot fi străvechii aliaţi ai goţilor, carpii, porecliţi ”guţani” datorită acelei alianţe. Dar, admiţând ipoteza că şi carpii ar fi purtat îmbrăcăminte vopsită în roşu, nu putem concluziona că toţi dacii ar fi purtat ”comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii” (eu înclin să cred că numai războinicii), iar dacă, totuşi, au purtat şi s’ar putea demonstra această străveche opţiune coloristică, am avea, în aparenţă, o problemă, pentru că puzderia de teze triumfaliste ale românismului (retezat) multimilenar s’ar clătina, scârţâind din căpriorii ”îngâmfării şi înălţării peste ceea ce suntem”, cum zicea A.D. Xenopol, în ”Cuvântarea festivă” de la Putna, din anul 1871, pe care toţi o citează, dar puţini o şi citesc.

De asemenea, dacă s’ar confirma această apetență pentru roșu a geților antici, toată exhibiția modernă a amatorilor de istorie locală ce vor să reconstituie secvențe de trecut,  a reenactorilor ”îndoliați” care se îmbracă doar în culori închise ar părea cel puțin ridicoli în fața adevăratelor opțiuni coloristice ale strămoșilor.

Dar chiar și fără confirmări suplimentare considerăm că opțiunea actuală a acestora este de a răspândi în conștientul comunitar că geții sunt morți, iar cea mai potrivită metodă de a ne reaminti de trecut este printr’o comemorare perpetuă.

Aceștia, dar și ”specialiștii” autodeclarați ai breslei aflate pe statul de plată al statului român, cei puși să afle adevărul despre trecut vor spune că este o pură coincidență sculptarea în roșu a statuilor de geți, în semn de fală a izbânzii lui Traian după războaiele geto-romane.  Multe din aceste statui sunt realizate în marmură de culori variate, în porfir roşu sau din alte materiale nobile, ele contribuind la fastul unor monumente din Roma sau din altă parte. Artiştii romani nu au încercat nici pe Columnă, nici în statui, să umilească poporul geților, spre deosebire de trofeele unde se pot observa ”barbarii” învinşi, îngenuncheaţi, legaţi cu lanţuri şi cu capetele plecate. Chiar și alegerea pofirului roșu poate reprezenta, nu doar respectul acordat, cât redarea cât mai fidelă a realităților ce le parveneau din lumea getică, respectiv coloristica îmbrăcăminții lor.

Aici nu se vede acest lucru, reprezentarea clasică de trofeu, legat cu lanţuri de un par, aici este ca o punere în evidenţă, o glorificare sau respect pentru vitejia, credinţa lor şi alte multe lucruri pe care le ignorăm. Aceste statui şi basoreliefurile Columnei lui Traian au fost studiate în perioada Renaşterii şi în perioada Barocului, deoarece sunt lucrări realizate în perioada de apogeu a artei romane. Michelangelo spunea despre Columna lui Traian că este unică în lume ca valoare artistică.

Acest monument a avut o importantă influenţă asupra celor mai mari artişti ai Renaşterii, asupra frescelor lui Raffaello Sanzio, de asemenea, Rubens a studiat pe statuile geților, Gian Lorenzo Bernini, a cărui capodoperă – Piaţa Sfântului Petru cu acea galerie de sfinţi din faţa Vaticanului – este o copie fidelă după Forul lui Traian, care la o distanță de 15 secole poate că încă mai păstra ceva culori vii, precum şi alţi mari artişti italieni şi francezi.

”Dacă cei din Renaştere sau din Baroc au făcut şcoala studiind aceste statui de daci, de ce nu am face şi noi acelaşi lucru?”, se întreabă retoric istoricul de artă.

Cercetările întreprinse de Leonard Velcescu au drept scop trezirea conştiinţei oamenilor cu privire la păstrarea identităţii şi aflarea istoriei adevărate, deoarece fără acestea un popor nu poate dăinui:

”Aceste statui trebuie să le facem cât mai cunoscute pentru a fi studiate, şi, încetul cu încetul, românii să îşi dea seama de valoarea acestora. Mă întâlnesc adesea cu istorici din Franţa care nu ştiu nimic despre noi, de unde venim, cine am fost şi, astfel, cunoaşterea acestor lucruri, valorificarea şi promovarea lor ne’ar ajuta foarte mult să clarificăm situaţia şi să aducem în lumină adevărata identitate a noastră în Europa, mai ales în contextul acesta politic, când românii au de suferit din această cauză.”

Sarcofagul realizat din porfir roșu uriaș al lui Helena și Constantin este un mare exemplu imperial, care relevă chiar ascendența sa de sânge din rândul geților.

Traian, militar de profesie, şi’a dat seama de valoarea acestor războinici geți şi a vrut să-i încorporeze în armata sa. Este un lucru precis că, după cuceririle romane, geții au intrat masiv în armata romană, au ocupat posturi-cheie în armată şi, chiar mai mult, au fost şi împăraţi ai Imperiului Roman.

Se pune întrebarea, cum de aceşti războinici geți, mândri, care preferau să moară decât să fie umiliţi, au acceptat să lupte în armata romană?

Leonard Velcescu:

”Din punct de vedere pertinent, Traian a făcut un fel de contract cu ei ca să capete încredere şi a făcut acest for pentru el şi pentru a glorifica cuceririle din Dacia cu iconografia dacilor, construirea forului având rolul de a le arăta dacilor că romanii îi respectă foarte mult. Astfel, le’a câştigat încrederea, făcându’i nemuritori, dovadă că sculpturile lor în piatră rezistă până astăzi. Acest contract este asemenea celui făcut în Antichitate cu zeităţile, potrivit căruia ei se dedicau zeilor pentru a le fi bine. Aşadar, contractul stipula glorificarea dacilor, dar cu condiţia intrării lor în armata romană. Acest lucru s’a întâmplat mai târziu, când trupe auxiliare şi cavalerie dacă cu steagul dacic au intrat în armata romană, chiar şi în timpul lui Constantin cel Mare şi mai târziu.”

În esenţă, tezele multimilenarismului românesc, prin care ni se retează istoria, multimilenarism probat prin continuitatea portului, demonstrată sau nu de imaginile de pe Columna lui Traian (care, aşa cum deja s’a dovedit, era şi pictată (vezi foto), costumele geților fiind… roşii), sună cam aşa:

”Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe columna lui Traian (iţari, cămaşă lucrată cu flori pe poale şi mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciulă – pe care romanii nu le aveau) şi că femeile dace erau net superioare celor romane ca stil şi artă în toalete.”

Desigur că pe columnă, ca şi la ţăranii români de până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, cămaşa NU era ”lucrată cu flori pe poale şi mâneci”, tot aşa cum nici cojoacele NU erau ”lucrate cu flori” (iar geții de pe Columnă nu le aveau), dar tezismul milenar îmbrânceşte chiar şi parvenitismul prezentului în străvechime.

”De asemenea, însuşi cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică. Până în prezent nu s’a găsit nici un monument în care să fie reprezentat un dac în toga romană. În fapt, coloniştii erau obligaţi să adopte portul dac pentru a nu ”crăpa” iarna de frig, aşa cum ne demonstrează monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într’un cojoc ca şi cel de la Apulon.”

”Ca element de permanenţă a elementelor de port de’a lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni şi carpatici şi ale lui ”Mithras genitor luminis” reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradiţional dac: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce’i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian Imaginea taurului este simbolul unei bogăţii a dacilor străvechi: creşterea vitelor şi agricultura. Aceeaşi reprezentare o întâlnim, ca element de tradiţie, la Corbea din colecţia Teodorescu.”

Căciula getică are, într’adevăr, o semnificaţie străveche şi un rost străvechi, acela de a marca, prin felul teşiturii, ierarhiile militare (regii purtau căciula teşită în faţă, prinţii o teşeau în lateral-dreapta, căpeteniile militare în lateral-stânga, călăreţii o teşeau pe spate, glotaşii o purtau ţuguiată, iar necombatanţii, înfundată).

”Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându’se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.”

”Basmaua” era, în fapt, aşa cum se vedea, un voal, din pânză albă, ”de mâna ei ţesută”, indiferent de statutul femeii, datoare, chiar şi ”zeiţă” fiind, să’şi lucreze îmbrăcămintea cu mâna ei.

”Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s’au găsit ”mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.”

Opinca, această ”bucată de piele legată pe picior”, cum aveau să o numească, peste vreun mileniu şi jumătate, călătorii străini prin ţările române, reprezintă, probabil, ultimul vestigiu vestimentar din vremea lui Pelasg (”omul pământului negru”), legendar protopărinte al neamurilor europene, cel care şi’a învăţat semenii să facă colibe şi să coasă pieile de animale, realizând, astfel, primele veşminte.

Columna lui Traian, ca şi Arcul lui Constantin, ca şi statuetele de ”nobili” daci , păstrate la Vatican, la Napoli, la Florenţa sau la Paris, reprezintă, într’o anume măsură, mărturii, care permit exaltări naţionaliste şi mai multimilenare, cu înrădăcinare în epoca tulbure a civilizaţiilor hyperboreică şi pelasgă. Pe de altă parte, descoperirile arheologice, care confirmă, în habitatul românesc, existenţa unei civilizaţii şi mai vechi, pe care o numim Cucuteniană, îmbogăţesc iconografia speculativă, care ignoră faptul că elementele de cult, precum şi cele funerare nu definesc o realitate istorică, ci una imaginativă, care ţine, în egală măsură, şi de artă, şi de metafizic, arta fiind desăvârşirea lăuntricului, iar metafizicul sugerând aspiraţii spre veşnicie sau, în religia naturală a protopărinţilor, tentaţii ale armonizării cu universul.

Fără îndoială că în spaţiul românesc exisă o memorie subconştientă, păstrată de simbolistica datinilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a elementelor de artă decorativă, despre care Janos Kriza scria (în ”Trandafir sălbatic”, Cluj, 1863) că ar ”păstra, prin vremuri, transfigurări legendare, în care există, de asemenea, o serie de elemente de valoare mitică şi ritualuri care, uneori, chiar în neolitic îşi au rădăcinile”.

Şi Mircea Eliade înţelesese că ritualurile folclorice româneşti ”se afundă în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” (De la Zalmoxis, la Gingis Han, pg. 7), în condiţiile în care cultura hyperboreană ”era probabil moştenirea directă a culturii paleoliticului superior franco-cantabric (op. cit., pg. 157), dar şi Eliade, asemenea celor mai mulţi dintre filosofii culturii, nu riscă afirmaţii speculative, pentru că, într’adevăr, ”nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Alexandre Bernard, Arheologie celtică şi galeză), dar nici faptul că ”în toată Europa, dar mai ales în regiunile de sud-est, etnii, religii şi culturi diferite s’au învăluit, confruntat şi influenţat mutual de cel puţin trei milenii înaintea marilor invazii. Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor.  Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi europene n’au încetat.

”Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dacice, elementele iraniene (scytice), dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici” (Eliade, op.cit., pp. 166, 167).

Nicolae Iorga defineşte acea civilizaţie drept una de tip agrar, care intră în conflict cu tendinţa de conturare a unor ”hegemonii pastorale asupra celor aşezaţi, dar fără încercarea şi putinţa de a’i stăpâni, şi o mândrie a ciobanilor faţă de vecinul său” (Materiale pentru o istoriologie umană, Editura Academiei RSR, 1968, pg. 53).

Iar conflictul acesta, simbolizat şi de mitul lui Cain şi Abel, nu lipseşte nici din mitologia greacă, în care ”zeii din Olimp atacă pe titani ca pe nişte stricători de ogoare, care, învinşi, sunt puşi supt pază ca să nu mai poată face rău” (op. cit., pg. 337).
După Hesiod, titanii ”locuit’au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.Hr.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală.

Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.
Cultura cucuteniană, care a durat opt secole, este caracterizată de sate mari, ale unor obşti care practicau agricultura, sate fără bordeie, cu case în 2-3 nivele, cu o ceramică specifică spaţiului carpato-dunărean, vopsită în alb, roşu şi negru, culori care valorifică spirala, cercul, tangenta la cerc, triunghiul, rombul. Cucutenienii aveau un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, şi un instrumentar ritualic, format din statuete, altăraşe cu semnul ceresc (crucea, dar şi zvastica, simbolizând, după direcţionarea capetelor teşite, Soarele sau Luna), stâlpi totemici, reprezentări simbolice. Dar această cultură de ”răspântie”, cum ar zice Eliade, continuă una şi mai veche, suficient de temeinică pentru a putea sugera un început real al civilizaţiei umane. La Sucidava-Celei, de pildă, a fost descoperit un vestigiu al acelei civilizaţii, datat în anul 4200 î.Hr., în care se aflau o ţesătură (printre puţinele care au supravieţuit trecerii timpului), seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, 6 fusaiole, o groapă de grâu carbonizat şi două pietre de râşniţă.

Arta ţesutului a început, aşa cum au convenit arheologii, prin mileniul V, înainte de Hristos, iar vestigiul de la Celei confirmă, printre altele, că în spaţiul carpato-dunărean se torceau fuioare şi se ţeseau pânzeturi, ceea ce înseamnă că se şi realiza o îmbrăcăminte, alta decât cea născocită de Pelasg. Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i’ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi ”strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î.Hr.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că ”Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s’ar fi născut în munţii Ardealului (”ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în ”ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut’o, prin intermediul reminescenţelor.

Civilizaţia cucuteniană a lăsat în urmă un adevărat patrimoniu iconografic, dedicat Zeiţei Mame, dar iconografia de cult nu defineşte realităţi, inclusiv în domeniul vestimentar. Pe teritoriul românesc, cea mai veche reprezentare a Zeiţei Mame pare să fie cea descoperită la Circea (Dolj), datând din Neolitic. Zeiţă Mamă sau poate doar un Stâlp al Pământului (stâlpii ţărăneşti, de’a lungul mileniilor, inclusiv cei hotarnici, cam aşa sunt ciopliţi şi sugerează paza, veghea eternă a străbunilor de tip lari), reprezentarea descoperită la Circea conţine grafiti ciudate, poate că doar copierea ”scrierii de pe cer”, cum o numeau vechii chaldeeni, deci un fel de rune, prin care Dumnezeu şi’ar face cunoscute dorinţele, descifrate ca atare de toate populaţiile străvechi, care relaţionau cu semnele imensului pergament de deasupra pământului, descoperind grafii cosmice chiar şi pentru fenomenele naturale (Îngheţul, de pildă, simbolizat de Constelaţia Dragonului, cea care arată Nordul, desenată, de regulă, în chip de spirală).

Dispunerea de spirale, de linii paralele, de semicercuri, de puncte şi de contururi pe reprezentarea descoperită la Circea, în judeţul Dolj, ascunde, fără îndoială, anumite mesaje, unele reluate poate că şi de scrierea celtică de mai târziu (liniile paralele, punctele), dar şi de simbolistica altor scrieri sau de transmiterile de mesaje, cel mai adesea mimetic, prin ornamente de amulete, de ceramică, de vestimentaţie, de locuinţe, de arme. Fără îndoială că este posibil ca elementele menţionate să fi făcut parte şi din ornamentaţia vestimentaţiei neolitice, ipoteza fiind susţinută şi de redescoperirea aceloraşi simboluri în tradiţiile artistice ale populaţiilor europene, inclusiv în tradiţiile româneşti ale împodobirii costumului popular, ale încondeierii de ouă, ale ornamentaţiei ceramicii şi a stâlpilor de lemn şi de piatră.

Numai că, în reprezentările târzii, toate datorate clasicului ”aşa am apucat” sau ale lui ”aşa s’a moştenit din moşi-strămoşi”, lipsesc mesajul, relaţionarea, tentaţia armonizării, toate conştientizate şi cu funcţii metafizice. În fond, arta este o expresie şi nu o legătură, rolul unificator revenind, prin însuşi numele, religiei. Şi nu pune nimeni la îndoială că, tot aşa cum ”un obicei agrar din zilele noastre (poate) să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis” (Eliade, op.cit, pg. 7), tot aşa şi elementele decorative ale artei ţărăneşti europene, şi nu doar ale celei româneşti, descind din străvechimea precreştină.

”Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (Eliade, op.cit., pg. 7), ”fragmente mitologice fiind”, desigur, şi desenele care sublimează, până în ziua de astăzi, şi costumul popular românesc.

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: ”nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi’au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii. Ei obişnuiesc să aducă jertfe. suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI)

”Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să’i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le’au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII).

Dacă ţinem cont de afirmaţiile lui Herodot şi descifrăm în vechile simboluri elemente cosmice şi fenomene, atunci poate că ar trebui să descifrăm în ”zeiţa” de la Circea o învelire în cosmicitate, dacă nu cumva chiar o sortire cosmică a fiinţei omeneşti (ceea ce se va descifra, desigur, în religiile de mai târziu) sau, cum zicea Eliade, ”o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne” (pg. 259), dar care marchează, sub ”teroarea istoriei” (pg. 262), ”drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr’o ”fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie” (Jules Michelet, în Eliade, op.cit., pg. 238).

Reprezentările îndeobşte cunoscute încântă prin realizarea artistică, capodopera fiind, fără îndoială, celebra ”Hora de la Frumuşica”, prima operă a civilizaţiei omeneşti care valorifică, într’o deplină armonie, plinurile şi golurile, sub pretextul realizării unui vas ceremonial, folosit, fără îndoială, în ritualurile dedicate Cerului de Zi, Diaus (cum îl numeau perşii) sau Zeus (cum îl numeau grecii), deşi protopărinţii l’au numit Moş Timp sau Saturn romanii, care, aşa cum se va vedea, aveau să trăiască, vreme de secole, nostalgia vremii şi ”pildei străbunilor”, pentru că ”fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn”, cum scria Albius Tibullus.

Iar ”Hora de la Frumuşica” reliefează curgerea timpului, prin cele şase Hore, care aparţin unui tainic şi insolit calendar solar, dedicat, poate, celor şase planete cunoscute, pe atunci, pe bolta cerească, respectiv Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus. A şaptea planetă cunoscută, Pământul, poate fi interpretată ca reazăm, ca temelie pentru celelalte şase. Curgerea timpului este însoţită, mereu şi mereu, de ”recuperarea ritualică a timpului original” (Eliade, op.cit, pg. 27), prin manifestare vie (săvârşire de ritualuri) sau prin corporalitate durabilă (cazul inventarului religios precreştin).
Zeiţa Mamă este specifică spaţiului european de la nord de Dunăre, fiind întâlnită, în diverse epoci, la toate populaţiile nord-dunărene, în realizări artistice asemănătoare.
În Basarabia, de pildă, a fost descoperită o astfel de statuetă, datând din anul 3600 î.Hr., care sugerează elementele unei vestimentaţii, deşi aparentele fâşii de pânză, care înfăşoară corpul femeii nu reprezintă decât simboluri totemice, interesant, deşi poate că prea îndrăzneţ, interpretate de istoricul Andrei Vartic. Simbolurile liniare aparţin, totuşi, unui obiect de cult, deci nu puteau fi inserate la întâmplare sau în baza unei imaginaţii artistice, cum se întâmplă la ceramica funcţională, dar nici mărturii iconografice în ce priveşte vestimentaţia feminină nu pot fi considerate.

Aceeaşi simbolistică a liniilor se întâlneşte şi la statuetele descoperite la Dumeşti , deşi perechea de idoli, femeie-bărbat, pare să sugereze şi un anumit croi al vestimentaţiei, în cazul bărbatului putându’se desluşi şi sugestia unei baiere (de arc? de traistă?). Numai că şi aceste statuete sunt obiecte de cult, iar fiecare linie desemna ceva, comunica în sistemul de convenienţe ale notorietăţilor acelor vremuri. Fiecare epocă avea, în fond, un ansamblu de simboluri, de cunoştinţe, de închipuiri, de convenţii, care reprezintă notorietatea acelei epoci, iar o epocă ulterioară, definită de alte notorietăţi şi, din păcate, din ce în ce mai golită de notorietăţile anterioare, va interpreta simbolurile vechi în baza propriei sale simbolistici, alterând mesajul sau creând un nou mesaj.

O altă reprezentare, cea de la Tripolye (4000 î.Hr.), deşi sugerează aceeaşi zeitate , nu are nici o simbolistică vizibil afişată, artistul antic preferând, ca şi în cazul ”Horei de la Frumuşica”, o exprimare artistică întru glorificarea trupului, în cadrul unei religii nedualiste, în care nu existau creator şi creat, ci doar natura, drept templu al tuturor, la fel de eterni şi de muritori, dar dornici să cunoască lumea şi manifestările ei divine. O religie în care nu existau nici creaţie, nici apocalipsă, nici păcat originar, iar asceza era înlocuită de contemplaţie, prin contemplare ajungându’se la identificarea cu Marele Tot (simbol al unei desăvârşite unităţi, cum stabile Heidegger), o religie în care, aşa cum spunea Hipocrate, ”totul este divin şi uman, în acelaşi timp”, esenţa religiei naturale, numită impropriu păgânism, fiind sugerată, ulterior, de Juvenal, în ”Satire” (X, 356), prin celebrul dicton ”Mens sana in corpore sano”.

O religie care supravieţuieşte şi astăzi, în ciuda aparenţelor, în formulele regionalizate ale vechii religii unice, pentru că, aşa cum spunea primul ”om modern al civilizaţiei umane” (Lev Tolstoi), Augustinus, ”ceea ce în prezent se numeşte religia creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”.

Idolii cei vechi, cum este şi această superbă statuetă de la Tripolye, nu reprezentau o zeitate, deci, indirect, nici măcar nu erau idoli în adevăratul sens al cuvântului, adică nu desemnau şi nu întrupau o persoană exterioară, cu care să poţi intra în relaţie, ci un ceva lăuntric, o proiecţie a lăuntrului în exterior (”triumful asupra propriului destin”, cum sintetizează Mircea Eliade, în pagina 261 a cărţii amintite, destinul popoarelor fiind determinat, conform spusei lui Lucian Blaga, de mitologia lor) , iar de aici vine caracterul pur artistic al unei statuete ritualice de acest fel, care aminteşte mai curând de nedumerirea retorică a lui Taliesin, poetul galez din Evul Mediu:

”Cine m’a semănat ca să mă poată culege?”

Sugestia umanului în reprezentările de statuete precreştine (nu în idoli, care purtau şi nume, şi o biografie favorabilă transferului de solidaritate cosmică), este confirmată şi parcă subliniată în spaţiul ceh, Venus de la Dolni Vestonice, o statuetă care o precede cu milenii pe zeiţa Venus şi care este, în fond, un simbol tranşant al fecundităţii, deci al unui fenomen şi cosmic, şi uman, în acelaşi timp.

Civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi’abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia cucuteniană şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală.
Şi totuşi, parte din simbolistica străveche avea să supravieţuiască prin cei care, pentru că trăiau dincolo de Keltoi, răspândiţi în largul continentului, aveau să fie numiţi de greci, unul dintre puţinele popoare mărturisitoare, Keltoi, adică Celţi, deşi numele acesta cuprindea o puzderie de populaţii pelasgo-getice, cele mai importante fiind Celţii, Galii, Dacii, Macedonenii, Scyţii şi Sarmaţii. Iar în vecinătatea lor şi, adesea, în interferenţă cu ei, exista o altă populaţie de origine polară, Etruscii.

Simbolul Constelaţiei Dragonului, al ”şarpelui” (inclusiv cel biblic), deci al îngheţului nordic, este reprezentat explicit, poate că mai explicit decât în simbolistica ceramicii celtice, în două desene de pe acelaşi vas cucutenian.

Primul desen, cel de la buza vasului, este reluat, simbolic şi esenţializat, în desenul central, cel asemănător literei W, dar care, ulterior, va căpăta forma spiralei. Crucea, numită de milenariştii excesivi, ”dacică”, este, iarăşi, prezentă pe vase cucuteniene , dar în detaliul imaginii se poate descifra simbolul celor patru focuri, dispuse în puncte cardinale, pe un vârf de munte, în cadrul ritualului ancestral al Nedeilor.

Crucea simbolizează ”roata cerului” (Ur Anu, în sumeriană, Uranus, în greacă), ritualul constând în aprinderea celor patru focuri şi parcurgerea drumului de la un foc la altul, de către oameni cu câte o făclie aprinsă în mână, în sensul rotirii soarelui. Ritualul se desfăşura noaptea, poate şi din convingerea, divulgată de Cronica Akasha, că răul este legat de existenţa Lunii şi că forţele solare, puse în mişcare, mumifică forţele lunare (Rudolf Steiner, Timpul lemurian, înainte şi după ieşirea lunii din pământ). Prin urmare, simbolul ceresc al crucii, adesea în rotire, simbolizată de runa cunoscută sub numele de zvastică, are rolul de a ”mumifica” răul (există şi semnul Lunii, pe unele vase, sub forma zvasticii cu rotaţie opusă celei a mişcării Soarelui pe Cer). Aceleaşi simboluri apar şi pe altăraşele (considerate de arheologii slavi machete ale unor case), în care înălţimea este marcată de simbolul Nedeii.

Iar simbolul ”logodnei” Soarelui şi Lunii, deci al împletirii binelui cu răul, este redat de spirala cu capete opuse, sugestia fiind întărită de împletirea celor două rune, a Soarelui şi a Lunii, într’un desen al ceramicii tracice de mai târziu, deşi simbolistica veche, în întregul ei, este, aşa cum se va vedea, o moştenire europeană comună, pe care, în vremurile noastre, o mai păstrează, fără să o şi conştientizeze, arta populară a românilor, prin desenele de pe veşminte, de pe ceramică, de pe cusături, de pe ouă încondeiate şi de pe cioplituri în lemn.
Fără să conştientizeze, românii care se prind, şi azi, în horă, îmbrăcaţi în costumele strămoşeşti, ”înveliţi”, aidoma idolului de la Circea, într’o simbolistică a reprezentărilor cereşti, contribuie la victoria binelui solar asupra maleficelor forţe lunare, pe care le ”mumifică”, fie şi numai pentru câteva zeci de minute.

Sursa: documents.tips/documents/IonDragusanul, ziarullumina.ro

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul Sebeş, iar cel din 1542 în malul râului Strei. Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău, Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea.

Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau fi marcate de stânci, arbori, coturi etc., repere sigure de identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în râul Sar-Geția. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai regatului Geția cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie. Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.

Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S’ar fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare în vederea unei datări mai exacte.

Aşteptăm rezultatele unor studii aprofundate ale unui presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe culmea înălţimii ”Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea, tezaurizarea şi îngroparea lor s’a făcut în secolul I d.Hr.

Brăţările spiralice de aur nu sunt primele piese de orfevrărie descoperite în vecinătatea fortificaţiilor şi sanctuarelor getice din Munţii Orăştiei. Ele sunt însă primele pe care modernitatea a reuşit să le recupereze. Descoperiri mai vechi, consemnate de izvoare renascentiste sau din secolul al XIX-lea au fost reciclate pentru metalul nobil conţinut şi, astfel, s’au pierdut.

Este și cazul unui ”şarpe de aur” trimis la Viena la mijlocul secolului al XVI-lea sau al unor fibule de argint găsite de un păstor, în jurul anului 1800, la rădăcina unui copac prăbuşit de pe Dealul Grădiştii.

Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice care apar sculptate pe Columnă?

Abia sub înrâurirea romantismului şi pe măsura maturizării lor întru modernitate, structurile statale au început să instituie legi şi mecanisme destinate recuperării şi conservării vestigiilor străvechi. În aceste condiţii, cele dintâi brăţări spiralice getice (cele de la Orăştie şi Hetiur) au fost salvate şi păstrate abia după mijlocul secolului al XIX-lea.

Ulterior, aveau să fie descoperite întâmplător şi alte piese asemănătoare, niciodată însă prin cercetări arheologice sistematice. Şi aceasta, tocmai datorită faptului că, adesea, obiectele de preţ preistorice nu au fost abandonate în aşezări, ci au fost îngropate în mediul natural, în locuri greu accesibile sau mai puţin umblate.

Fig.1 Peisajul arheologic Dealul Grădiştii – Dealul Căprăreaţa:

1 – fortificaţia, sanctuarele şi alte edificii; 2 – terase amenajate cu urme de locuire şi de activităţi meşteşugăreşti; 3 – locurile de descoperire aproximative ale tezaurelor cu brăţări de aur

Descoperite pe pante abrupte şi împădurite, tezaurele cu brăţări de aur se integrează unui peisaj cultural unic, marcat în mod cu totul excepţional de fortificaţii şi sanctuare (hartă fig. 1), de terase săpate în roca Dealului Grădiştii şi a Dealului Căprăreaţa (hartă fig. 2). Edificiile de aici sunt cele mai vechi construcţii cu piatră fasonată de pe teritoriul Transilvaniei şi chiar de pe cel actual al României, exceptând, desigur, cetăţile greceşti şi regiunile lor limitrofe.

Ele reflectă aspiraţia către o organizare arhitecturală monumentală a spaţiului şi constituie o expresie a puterii şi a concepţiei despre sacru. Cercetate superficial şi fără acribie metodologică, vestigiile de piatră de pe Dealul Grădiştii nu şi’au dezvăluit încă deplin semnificaţiile.

Fig.2 Aria de răspândire a brăţărilor spiralice getice cu plăci terminale

Trebuie subliniat faptul că efortul constructiv getic s’a concentrat tocmai în zone montane izolate, lipsite de resursele necesare traiului cotidian preistoric, la altitudini la care acesta devenea incomod, dacă nu imposibil. Ridicarea fortificaţiilor şi sanctuarelor din Munţii Orăştiei este deci rezultatul acţiunii unei suprastructuri conducătoare ierarhizate şi complexe, capabile să mobilizeze forţe de producţie eficiente, plurivalente şi calificate.

Implicată în efortul de transformare a unui întreg peisaj montan, această elită şi’a dezvoltat un repertoriu propriu de însemne şi simboluri, a promovat o mitologie originală şi a instituit ritualuri particulare.

O parte a patrimoniului de semne şi simboluri getic poate fi recunoscută în orfevreria secolelor I î.Hr.-I d.Hr. În cadrul acestei creaţii locale în metale preţioase, alături de agrafe ceremoniale şi falere sau vase de lux, brăţările spiralice ocupă o poziţie de întâietate, prin complexitatea lor tehnologică şi ornamentală, prin masivitatea lor şi prin răspândirea lor pe întreg cuprinsul Geții carpatice.

Fig.3  Brăţara de argint de la Izvorul Frumos. Urme de aurire se mai disting numai în interiorul orna­­­mentelor gravate.

Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur la numai câteva sute şi chiar la numai câteva zeci de metri de sanctuare așterne o lumină nouă şi particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii. Aceste tezaure pot fi percepute ca prima atestare a unor practici depoziţionale cu posibile valenţe votive realizate în imediata vecinătate a edificiilor monumentale de aici. Asemănările dintre brăţările de aur şi celelalte exemplare de argint descoperite de’a lungul timpului în Transilvania, Muntenia şi (rar) chiar şi la sud de Dunăre fac posibilă, pentru prima dată în cercetarea epocii getice, surprinderea unei legături estetice şi simbolice între nucleul cultural din Munţii Orăştiei şi manifestările fastuoase din restul Geției preromane.

Aceste analogii indică adeziunea membrilor elitelor regionale dacice la un cod simbolic, identitar-heraldic, elaborat poate tocmai în preajma centrului monumental de la Grădiştea de Munte.

Anatomia unui simbol

Fig.4  Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6):

1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş.

Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într’o protomă (capete de animale), puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau lup.

Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi.

Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.

Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între 10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g, iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.

Fig.5  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile brăţării nr. 9.

Ca şi numeroasele lor analogii în argint (fig. 3/4-6 şi fig. 8-9), brăţările de aur de la Grădiştea de Munte (fig. 3/1-3 şi fig. 4-7) au fost elaborate după reguli tehnice, morfologice şi ornamentale comune. Toate sunt realizate dintr’o singură tijă masivă din metal preţios, prelucrată prin martelare şi decorată prin ştanţare, gravare şi poansoare.
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor (fig. 3, 10, 11). Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într’un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Geției preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint (fig. 8-9).

Fig. 6  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile unei brăţări de argint de provenienţă necunoscută (Bucureşti, Colecţia Severeanu).

Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Geției au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele (fig. 3). Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.

Fig.7  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 5.

Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci (fig. 2). Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de ”centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic (fig. 2). Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.

Fig. 8  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 8.

O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor (fig. 3; de comparat fig. 4-7 cu fig. 8). În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării.

În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.

Fig.9   Grădiştea de Munte, brăţara nr. 9.

Masivitatea brăţărilor spiralice de aur şi de argint este considerabilă. Greutatea celor de aur variază între 700 şi 1.200 de grame, iar a celor de argint păstrate întregi variază în jurul unei jumătăţi de kilogram. Astfel de piese nu pot fi considerate simple podoabe ale portului cotidian, ci trebuie integrate în sfera reprezentării simbolice, ca însemne specifice unor ritualuri ceremoniale.

Corpul spiralic şi asemănarea până la identitate a terminaţiilor aceleiaşi brăţări conferă piesei înfăţişarea unei făpturi ofidiene bicefale. Referirile la şarpe ar mai putea fi întrevăzute şi în interpretarea palmetelor ca solzi sau în unduirea şerpuită a marginilor supraînălţate ale plăcilor terminale – poate o sugestie a mişcării sinuoase a reptilei.

Fig.10  Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur așterne o lumină particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii

În schimb, reprezentarea ”coamei” între protomă şi înşiruirea de palmete contravine unei simple reprezentări de ofidan şi impune, odată în plus, integrarea fiinţei reprezentate prin brăţări în domeniul bestiarului fantastic.

Sorgintea unui astfel de simbol trebuie căutată în fantasticul imaginarului colectiv înrădăcinat în fondul mitologic al acelor vremuri. Dacă şarpele simboliza eroizarea cavalerului din mitologia locală preromană, dublarea imaginii sale în structura aceluiaşi obiect ar putea fi interpretată ca alegorie a unei duble imortalităţi asigurate prin regenerare ciclică alternativă.

Ghilgameș, Muzeul Luvru

Surse de inspiraţie ale brăţărilor spiralice getice ar putea fi căutate în orfevrăria elenistică târzie, în cea a mediului celtic-central-european sau a mediului sarmatic-nord-pontic, cât și în îndepărtatul Sumer.

Nu spunem că vreun stil a influențat altul, ci observăm că în lumea getică antică aceste bijuterii cu particularități carpatice devin sursă de inspirație pentru alți artiști din orfevrării orientale.


Totuşi, originalitatea schemei compoziţionale tripartite a terminaţiilor, combinaţiile neobişnuite de motive şi abstractizarea plastică a formelor disting brăţările getice de aur şi de argint ca opere de vârf ale unui mediu aparte de creaţie în metale preţioase. Ele ni se dezvăluie ca expresie supremă a unui sistem simbolic particular.

Tehnică sau artă?

Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994, 27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur. La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându’se la cca. 50 bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii getice prin tehnici de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile.

Specialista germană Deppert-Lippitz susţine că geții au utilizat în mod deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo optându’se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor.

Din acest motiv bijuteriile getice, inclusiv brăţările spiralice din aur sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn.

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Lingourile obţinute pentru confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2 m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului.

Posibil ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea monedelor autohtone.

În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a argintului, au existat multe teorii pe care le’au emis arheologii şi istoricii români, ajungându’se la concluzia generală că metalele nobile proveneau din zăcăminte auro-argentifere autohtone din arcul carpatic. Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.

Aurul de înaltă puritate din care s’au confecţionat brăţările spiralice, geții îl puteau obţine din exploatarea filoanelor de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale ”Aureus”, din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s’au descoperit pepite de aur nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile: Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul.

Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea râului Ampoi în Mureş.

Se ştie, de asemenea, că după ocuparea de către turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului spre Europa încât habsburgii au devenit principalul exportator de aur în Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.

Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş.

Unele toponime de origine slavonică: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara), dovedesc că şi în perioada micilor migraţii s’a extras aur din nisipurile aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate pelasgo-getică, apoi românească în ultimele 6-7  milenii, iar meseria a fost practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele mijloace de producţie.

Tocmai la această veche tradiţie s’a referit experta germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită:

”Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de’a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o mai evidentă, mai strălucitoare”.

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Cercetătorii care s’au ocupat de cultura materială a dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint.

Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite podoabe de argint getice şi peste 230 tezaure monetare din argint, îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperiali romani. În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau până în prezent numai tezaure monetare.

Specialista germană aduce noi precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur, kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într’un raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l’am reţinut, al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat între 1556-1564).

Prin această descoperire specialista germană a elucidat două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur getic şi a altor tipuri de podoabe, iar a doua a confirmat faptul că după asasinarea lui Martinuzi în 1551 cel puţin o parte din tezaurul descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit.

Acestei descoperiri i se adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal. Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului. Emisiunile monetare diverse ale geților începând din secolul al III-lea î.Hr., a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s’a extins şi asupra argintului şi probabil, al aramei.

Citiți și:  TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Geției, sarea, care a fost foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Geției a unei cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti. Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s’a putut face în societatea getică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară, miere şi, cu siguranţă sclavi.

Această acumulare s’a mai făcut şi prin schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii provinciilor romane din sudul Dunării.

De asemenea, începând din secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul I d.Hr. şi prin expediţii de jaf şi cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor proprii. Acumulările s’au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Hr. ajungându’se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii regatelor getice carpatice și balcanice să posede o mare cantitate de metale preţioase.

Numai în acest fel se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l’a descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l’a transportat la Roma, utilizându’l pentru edificarea a numeroase lucrări edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului. Din aceste metale s’au bătut monedele din argint, imitaţii după cele greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s’au confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur şi argint.

Citește și: TEZAUR GETIC

Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara.

Brăţările spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii.

Medeleţ, afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la geții reprezentaţi pe Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece geții care au fost reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii nu le’ar fi purtat în asemenea condiţii.

Şi totuşi, celebrele brăţări spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua expediţie a lui Traian pentru ocuparea teritoriilor getice de la nord de Dunăre.

Argumentul nostru se sprijină pe reprezentarea într’o scenă de pe Columna lui Traian, desenată de către pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E. A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de ”Die Traianssäule”.

Restul trebuiesc căutate la cuceritori şi nu la cuceriţi, iar asta dacă nu le’au topit acum 1900 de ani.

Citește și:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Literatura subiectului
B. Deppert-Lippitz, Spiralele dacice din aur din Munţii Orăştiei/Dakische Goldspiralen aus den Orăştie Bergen, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P. G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the european archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 203-288, M. Ciută, G. T. Rustoiu,

Consideraţii asupra unui complex deosebit în pro­ximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment arheologico-judiciar, Apulum 44, 2007, p. 99-111,

B. Constantinescu, E. Oberländer-Târnoveanu, R. Bugoi, V. Cojocaru, M. Radtke, The Sarmizegetusa bracelets, Antiquity 84, 326, 2010, p. 1028-1042

E. Oberländer-Târnoveanu, B. Constantinescu, Analize de suprafaţă şi compoziţionale privind autenticitatea unor brăţări plurispiralice de aur din secolele II-I î.H. descoperite în zona Sarmizegetusa Regia prin acţiuni ilegale de detectare: explorarea limitelor expertizei de tip clasic şi modern în cazul obiectelor arheologice, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P.G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the European archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 289-332,

E. Oberländer-Târnoveanu, G. Trohani, Comorile dacilor. Catalog de expoziţie, Ploieşti, 2009, D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din secolul al XVI-lea.

Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei, Argesis. Studii şi comunicări (Piteşti) 15, 2006, p. 77-90,

D. Spânu, Research Issues regarding the Grădiştea de Munte Spiral Gold Bracelets Hoards. An Essay, Revue Roumaine d’Histoire 48, 1-2, 2009, p. 3-17,

D. Spânu, Consideraţii pe marginea primei publicaţii ştiinţifice dedicate brăţărilor de aur dacice (recenzie), Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie 59-60, 2009-2010, p. 193-202,

D. Spânu, Zur Analyse der Goldspiralen von Grădiştea de Munte, Rumänien, Das Altertum 55, 4, 2010, p. 271-314,

D. Spânu, Meanings of the Dacian golden spiral bracelets. Outlines, Caietele ARA (Bucureşti) 2, 2011, p. 23-37,

arhitectura-1906.ro, dacoromania-alba.ro

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

FORTIFICAȚII GETICE ÎN HARGHITA-COVASNA

Localizate pe înălțimi, adesea în mijlocul unor peisaje împădurite, sălbatice, vestigiile fortificațiilor ridicate de triburile getice în cele două secole dinaintea cuceririi romane a unor teritorii getice din nordul Dunării, de jur împrejurul depresiunilor intra-carpatice din estul Transilvaniei, marchează străvechi puncte de observație ale unor drumuri astăzi dispărute ori elemente de apărare și prestigiu ale reședințelor unor căpetenii din vechime. Incinte de pământ sau piatră, uneori ansambluri complexe de ziduri, terase, turnuri și bastioane, au ajuns să fie cunoscute în diferite locuri din Depresiunile Brașov, Târgu Secuiesc sau Ciuc, încă din secolul XIX. Cu alte cuvinte știm de peste două secole că în pofida elementului etnic majoritar vorbitor de maghiară, în acest areal avem suficiente dovezi ale locuirii din cele mai vechi timpuri de către elementul băștinaș majoritar al României.

Deși unele au beneficiat de cercetări arheologice mai intense, mai sunt încă situri care nu mai pot fi localizate în teren sau despre care se știe foarte puțin. Numărul semnificativ de situri fortificate, în ciuda climatului aspru și reliefului dificil, este dovada funcționării estului Transilvaniei, și mai ales, a depresiunilor intra-montane din această parte a Carpaților, ca spațiu de trecere — poartă între lumea danubiano-pontică și cea central-europeană, ce trebuia apărată sau unde se putea controla tranzitul comercial și militar.

Această geografie specială a fost exploatată în mod repetat de’a lungul timpului, nu doar pentru epocă getică, dar și mai timpuriu (eneolitic, epoca bronzului, prima epocă a fierului) ori mai târziu (perioadă medievală). Nu este de aceea întâmplător că multe dintre siturile fortificate de geți sunt reutilizări ale unor situri întărite mai vechi sau sunt, la rândul lor, reocupate ulterior de cetățui medievale.

În timp ce comunităţile sudice se consolidează, iar aristocraţia militară getică se afirmă ca o forţă politică de prim ordin, în Transilvania comunităţile nu se manifestă în forme elevate, ba mai mult ele se confruntă cu stăpânirea scyţior agatârşi, iar mai apoi cu cea celtică. Abia din a doua jumătate a sec. II î.Hr. asistăm la o creştere semnificativă a numărului aşezărilor pentru ca pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. centrul de greutate să se mute în aria intracarpatică, moment din care se poate vorbi de o adevărată explozie demografică şi economică.

Situaţia respectivă este relevantă şi în estul Transilvaniei. Astfel, urmărind apariţia şi evoluţia aşezărilor nefortificate, se constatată procentul scăzut al celor care erau în funcţiune în sec. III – II î.Hr. (17 – circa 8%), urmat de o creştere uşoară în ultima jumătate a sec. II î.Hr. (25 – 12%) şi de o majoritate covârşitoare (68 – 80%) a celor existente în sec. I î.Hr. – I d.Hr.

S’a constatat, de asemenea, că numai în câteva locuri se poate vorbi de o continuitate de locuire pe toată perioada celor patru secole (Cernat-”Dâmbul Bisericii” şi ”Pământul lui Robert”, Cetăţuia-”Cariera de lut”, Reci-”Telek”, Rugăneşti-”Grădina Mare de Sus”, Sfântu-Gheorghe-”Bedehaza”, Sântimbru-”Pomii-Verzi” şi Turia-”Cimitirul Catolic”), majoritatea aşezărilor din ultima fază, sec. I î.Hr. – I d.Hr., fiind nou întemeiate. În ce măsură acestea erau formate dintr’o populaţie locală, (mutată ca urmare a sporului demografic, a dezvoltării economice, a roirilor etc.) sau din nou veniţi, atraşi de calităţile geografice ale zonei sau dislocaţi din alte ţinuturi, este greu de spus.

Putem presupune, bazându’ne pe piesele descoperite şi a căror analogii se găsesc, (uneori până la identitate) în siturile getice din Moldova centrală şi de sud (Brad, Poiana, Răcătău, Barboşi etc.), că o parte a populaţiei a venit de acolo, dar, tot aşa de bine, unele din aceste materiale puteau ajunge în estul Transilvaniei şi pe calea schimburilor comerciale.

În sec. II î.Hr. bastarnii distrug o parte din aşezările deschise, dar mai ales fortificaţiile getice din jumătatea nordică a Moldovei (precum cele de la Stânceşti-Botoşani, Moşna, jud. Iaşi, Cotnari-Cătălina sau Buneşti) ducând la o puternică dislocare de populaţie. Posibil ca o parte a acesteia să fi trecut Carpaţii şi să se fi aşezat în ţinuturile estice ale Transilvaniei. Un alt posibil motiv al migrării populaţiei extracarpatice în interiorul arcului ar putea fi şi acela al diferitelor evenimente politice care au avut loc pe parcursul sec. I d.Hr., evenimente în urma cărora se constată un real regres demografic atât în Muntenia cât şi în sudul Moldovei.

Prin urmare există temeiuri istorice care să ne conducă spre un presupus aport demografic în ţinuturile din estul Transilvaniei, doar că la acest stadiu al cercetărilor este greu de dovedit. Sigur este faptul că, începând din a doua jumătate a sec. II î.Hr., aici se constată o dezvoltare economică şi demografică fără precedent. În plan politic aceasta corespunde cu încetarea dominaţiei celtice în Transilvania, urmată de acea ”incrementa Dacorum per Rubobosten regem” amintită de Pompeius Trogus, iar în cel economic cu începuturile exploatării şi prelucrării minereurilor de fier şi cupru din Depresiunile Ciuc, Baraolt, Târgu Secuiesc şi din zonele Vlăhiţei. La acestea se adaugă, cu siguranţă, exploatările de sare de la Praid, Sovata, Sânpaul şi Mărtiniş.

Ca urmare, asistăm la o comasare a aşezărilor în sectoarele bogate în resurse minerale. Terenurile, alese cu grijă, le’au permis practicarea, pe lângă minerit şi ”siderurgie” şi a celorlalte ocupaţii sau meşteşuguri tradiţionale, necesare oricărei comunităţi: cultivarea pământului, creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, olăritul şi nu în ultimul rând comerţul.

Ţinuturile estice ale Transilvaniei cunosc pe lângă o dezvoltare economică şi demografică deosebită şi un rol politic aparte, fapt demonstrat de numărul mare de fortificaţii care s’au ridicat aici, peste 35 de cetăţi şi aşezări fortificate. Deşi se presupune că formaţiunea politică a lui Oroles ar fi stăpânit zona Carpaţilor Orientali, cercetările arheologice sumare, de până acum, nu ne permit să datăm nici o cetate pe parcursul sec. III – prima jumătate e sec. II î.Hr., cum ar fi îndreptăţit să fie. Primele fortificaţii pot fi datate doar la sfârşitul sec. II şi începutul sec I î.Hr., odată cu înmulţirea aşezărilor civile şi a creşterii puterii armate a uniunilor de triburi. Acestea, amplasate cu precădere în zonele bogate în minereuri de fier (Biborţeni, Jigodin II, III, Ciceu, Racu I, II, Covasna etc.), îşi vor continua existenţa şi în deceniile următoare.

Pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. numărul fortificaţiilor sporeşte, (Cernat – ”Vârful Ascuţit”, Bădeni, Praid, Sânzieni – Perka”, Mihăileni, Şoimuşul Mare, Leliceni, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mari, Ghindari, Sândominic, Valea Seacă, Zetea etc.), menirea lor fiind de acum atât de supraveghere a zonelor importante din punct de vedere economic, de asigurare a condiţiilor favorabile practicării comerţului şi trecerii caravanelor cu mărfuri, cât şi de barare a accesului spre capitala statului dac, Sarmigetuzo.

Proiectul cultural ”ZBOR (Ziduri, Bastioane, Orașe, Ruine). Mai aproape de cetățile dacice din estul Transilvaniei”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), este aproape de final. Inițiatorii au lansat Atlasul digital care are ca scop prezentarea, în premieră, a fortificațiilor getice din estul Transilvaniei, publicului regional precum și turiștilor care vizitează stațiunile balneare de la Covasna, Tușnad, Băile Figa și Vâlcele.

Deși platforma online se află încă în lucru, aceasta conține deja o parte consistentă din informațiile pe care realizatorii și le’au propus să le prezinte în cadrul proiectului. Atlasul digital cuprinde o hartă interactivă, un catalog cu siturile fortificate, care momentan conține doar acele situri cuprinse în proiectul AFCN, trimiteri bibliografice, imagini aeriene și reconstituiri artistice, iar realizatorii platformei lucrează la traducerea paginii web, și la anumite filmări pe care cei interesați le vor putea accesa ulterior.

Scopul principal constă în prezentarea în premieră a cel puțin 12 cetăți getice din estul Transilvaniei, prin intermediul aerofotografiilor, filmărilor de la joasă altitudine, a modelărilor tridimensionale de teren și structuri arheologice, ce vor fi la final integrate într’un tur virtual disponibil în mediul online, în site-ul web care va conține, pe lângă atlasul de hărți digitale interactive, explicații în limba română, maghiară și engleză, dar și într’o expoziție itinerantă de postere. Materialul multimedia-tur virtual ar urma să prezinte o sinteză esențială a rezultatelor unor cercetări arheologice mai vechi, dar și a celor mai noi. În cadrul proiectului vor fi prezentate cetăți și așezări dacice precum cele de la Jigodin, Leliceni, Merești, Bădeni, Racu, Bixad, Olteni, Cernat, Covasna, Boroșneu Mic, Saciova, Sânzieni, și Racoș, iar expoziția va fi itinerată în municipiul Miercurea Ciuc, orașul Covasna și comuna Vâlcele, satul Araci.  Sigur că relieful actual nu mai este relieful și peisajul antic sau preistoric, dar există o strânsă legătură între acestea și este primul pas. Pentru unele dintre aceste cetăți, mai exact pentru acelea despre care avem suficiente date și informații solide, științifice, o să încercăm să propunem și unele reconstituiri.
Valoarea culturală și importanța patrimonială a sistemului de fortificații ridicat de către geți la marginea depresiunilor sau în inima munților din estul Transilvaniei sunt cunoscute în mediul academic de mult timp. Cu toate acestea, potrivit inițiatorilor, multe dintre aceste cetăți nu sunt încă precis localizate, iar evoluția rapidă a proiectelor de dezvoltare teritorială și a rețelelor de utilități ar putea duce la distrugerea și pierderea integrală a unora dintre monumente.

Privite de sus, siturile arheologice, în special unele atât de dificil de atins ca cetățile getice din estul Transilvaniei, își dezvăluie logica ocupării spațiului, anvergura și frumusețea. Imaginile aeriene nu sunt însă doar niște «poze frumoase», ci instrumente de studiu pentru arheologi care le folosesc pentru a detecta structuri arheologice necunoscute sau pentru a crea modele digitale ale reliefului prin tehnici fotogrammetrice.

Cetatea Cernat – Vârful Ascuțit

Localizare: la nord de fosta localitate Cernatul de Sus, județul Covasna, în punctul Vârful Ascuțit/ Hegyes.

Relief: Un promontoriu de formă triunghiulară, ușor arcuit spre vest, desprins dintre dealurile înalte ce separă Depresiunea Târgu Secuiesc de Depresiunea Sfântu Gheorghe, înconjurat pe laturile de est și vest de două văi înguste: Valea Mare și Pârâul Rupt. Promontoriul se continuă relativ plat, mai întâi spre nord și apoi spre vest, ca un drum de culme ce ajunge în punctul Cetatea Comorii, la o depărtare de doar 8 km spre vest. În acest loc se află o mare incintă de pământ (cu zid de piatră legată cu pământ?) de dată nesigură. De aici drumul de culme cobora spre trecătoarea de la Olteni unde se află fortificații din diferite epoci.

1. Vedere spre nord, 2. Vedere spre sud, 3.Vedere spre nord

Aspect: Partea superioară a dealului Vârful Ascuțit este împărțită în trei segmente:

1 — extremitatea aflată spre sat, spre sud-est, este mai îngustă și mai stâncoasă;

2 — cea îndreptată spre turnul medieval vizitabil Ika Vára, aflat pe un deal vecin, este mai largă, plată, dar și mai înaltă, fiind împrejmuită pe pantele nordice, estice și vestice de valuri de pământ;

3 — între cele două capete anterior descrise se află o șa largă, mai coborâtă ca altitudine, pe care se văd urmele săpăturilor lui Zoltán Székely, precum și ale unei împrejmuiri rectangulare marcată de un mic val de pământ — cu funcționalitate și datare neclară.

Față de valea din vest platoul în partea șeii se ridică cu 40 m și față de valea aflată la est — cu 64 de m.

1. Vedere spre nord – șaua, 2. Vedere spre nord, 3. Vedere spre sud, 4. Profil altimetric general al sitului, 5. Terasa antropică de pe latura estică

Fortificație: pe marginile promontoriului, în special pe latura estică și nordică, se observă sistemul de fortificație format din val și șanț, precum și ceea ce pare a fi o terasă antropică, pe latura estică. Pe latura estică valul este dublu. Suprafața închisă de fortificație măsoară cca 10 ha. Fragmentele ceramice vizibile la suprafață în compoziția impozantelor valuri aparțin primei vârste a fierului.

1. Fortificația dublă pe latura estică, 2. Fortificația dublă pe latura estică, 3. Fortificația dublă pe latura de est, 4. Valul pe latura nordică

Istoricul cercetărilor: Zoltán Székely (1969) a cercetat 4 locuințe de epocă getică într’o poziție necunoscută pe suprafața sitului. Nu este exclus ca săpăturile acestea, așa cum arată modelul digital al terenului să fi fost executate în zona de șa a sitului. Aceste locuințe se aflau aproape de suprafață, la adâncimea de 25 cm, fiind foarte puțin adâncite, având formă pătrată, dimensiuni 4 x 4 m, și vetre de foc în colț (de formă ovală, diametru aproximativ 1 m, înconjurate de pietre). Din inventarul acestor locuințe sunt amintite fragmente de vase ceramice lucrate cu roata sau cu mâna, fibule cu resort spiralic și două monede de argint — imitații locale după drahmele lui Alexandru Macedon. După V. Crișan (2000, p. 30) ceramica se datează în special în perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr, dar și în II î.Hr.

Fibule descoperite de Z. Szekely în locuințele de epocă getică clasică săpate pe Vârful Ascuțit

Planul unei locuințe săpate de Z. Szekely la Cernat Vârful Ascuțit

Pe dealurile din jurul localității Cernat s’au făcut în decursul timpului numeroase descoperiri de materiale de epocă getică clasică, cele mai importante fiind așezările cercetate de Székely din punctele Pâmântul lui Robert și Dâmbul Bisericii. Un tezaur de denari romani republicani și imperiali (1 kg) a fost descoperit pe teritoriul localității într’un punct necunoscut în 1941 (Bucur Mitrea, SCIV 20–2, 1969, p. 166).

Cetatea Zânelor, Covasna

Potrivit unei legende, cetatea de la Covasna ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, iar potrivit alteia, aici ar fi ascunsă o importantă comoară, dar specialiștii nu pot confirma încă acest lucru.

Localizare și relief: Dealul Cetății este situat între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Mişca, la o altitudine peste nivelul mării de aproape 930 m. Dealul Cetăţii este înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte, precum vârful Dolomir, Poarta Vânturilor, Timsos sau Copoţ, toate depăşind 1300 de m. Aceste piscuri închid ca o cunună Dealul Cetăţii, păstrând totuşi o bună vizibilitate spre nord şi nord-vest. Din punctul maxim de altitudine se vede o bună parte din Depresiunea Braşovului, respectiv sectorul Târgu Secuiesc şi valea Pârâului Negru. Vizibilitatea este mult mai bună de pe Dealul Copoţ situat la vest, cuprinzând Ţara Bârsei (zona Braşovului), Munţii Bodoc, limita sudică a Munţilor Harghitei (zona Tuşnad) şi Munţii Nemira. Pantele de est şi nord-est ale Dealului Cetăţii coboară abrupt în valea Mişcăi, în timp ce terenul coboară mai lin spre sud, unde se află şi o şa de legătură spre culmile învecinate. Suprafaţa amenajată de către geți pe Dealul Cetăţii este de circa 30.000 mp, incluzând aici o acropolă şi cel puţin şase terase (numerotate convenţional cu cifre romane, de la I la VI).

Amenajarea la o asemenea scară s’a făcut cu un efort considerabil şi de durată. În principiu s’a săpat în apropierea pantei iar pământul rezultat a fost împins către margini, suprafaţa rezultată fiind îndreptată. În acest fel s’a lărgit spaţiul pe care se putea ulterior construi. Geții au preferat să sape până la stâncă, pe care au nivelat’o şi peste care au pus apoi un strat consistent de pământ cel mai adesea amestecat cu sfărâmătură de stâncă pentru o mai bună stabilitate.

Vedere a terasei II spre vest în 2015

Cronologie: Prima fază de amenajare a sitului a început cândva în sec. II î.Hr. Situl a fost distrus pe parcursul sec. I î.Hr., a fost apoi refăcut și lărgit. La începutul sec. II d.Hr., activitățile în sit încetează.

Istoricul cercetărilor: Atraşi de mirajul aurului dar şi de tainele vestigiilor din vârful muntelui, Cetatea Zânelor a fost ‘investigată” de’a lungul timpului de numeroşi căutători de comori, urmele trecerii lor fiind vizibile şi astăzi. În acest context, tradiţia locală face referire la un oarecare Csutak Samu care, săpând în cetate, ar fi găsit un măr, o cruce de aur, lanţuri şi ciocane de fier pe care le’ar fi trimis muzeului din Cluj.

Vedere a terasei II spre vest în 2016

Un altul, Csoma Laci, a găsit în urma unor săpături în cetate monede şi alte obiecte pe care le’a predat de asemenea muzeului clujean. Astfel de evenimente, probabil mai numeroase, nu pot fi însă verificate. Nici una dintre piesele descoperite de cei doi nu a ajuns de fapt la muzeul din Cluj. Legendele şi monumentalitatea vestigiilor i’au atras şi pe erudiţii epocii moderne. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarul secui Orbán Balázs a ajuns pe Dealul Cetăţii pentru a se documenta, pregătind pentru publicare lucrarea ”A székeyfőld leirasa”. Cu această ocazie a descris Dealul Cetăţii, a măsurat zidurile, terasele, poarta, drumul de acces şi a cules câteva fragmente ceramice de vase barbare, din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu.

Dealul Cetății vedere spre NV

”Din dealul comun în formă de semicerc, pornesc două pâraie numite Pârâul Miska şi Pârâul Cetăţii – Varpatak printre care se ridică Dealul Cetăţii. Acesta, înalt de 3000 de picioare, are pantele abrupte, aproape verticale. Numai pe latura sudică există o şa, pe unde urca şi drumul cetăţii tăiat în stâncă, pe care am urcat şi noi cu destulă greutate până pe vârf. Dealul are un platou de mici dimensiuni. Pe marginea acestui platou se află zidurile cetăţii, păstrate până astăzi pe o înălţime de câteva picioare. Aceste ziduri înconjoară platoul în formă de cerc, formând o fortificaţie rotundă cu un diametru de 45 de paşi. Aceasta este numai fortificaţia interioară, ea fiind înconjurată de alte două ziduri; al doilea zid, păstrat şi el pe o înălţime considerabilă, se află pe marginile abrupte ale dealului, la 25 de paşi de primul, şi încercuieşte muntele paralel cu primul; în sfârşit, al treilea zid înconjura dealul la 30 de paşi de zidul al doilea. Ultimele două ziduri – pe baza principiului economisirii observate şi la alte cetăţi – se opreau pe latura nordică verticală”, Orbán Balázs, 1869, p. 154 – 155.

Presupunând că este o veche cetate secuiască, Orbán Balázs apreciază amplasarea strategică de excepţie şi o aseamănă cu un adevărat cuib de vulturi care, înainte de inventarea armelor de foc, putea să reziste în faţa oricărui inamic. Primele săpături arheologice s’au desfăşurat în anii 1942–1943 sub conducerea arheologul clujean Alexandru Ferenczi. Rezultatele cercetărilor nu au fost însă publicate detaliat, Alexandru Ferenczi pierzându’şi viaţa în timpul războiului.

Dintr’un articol informativ, apărut în presa vremii, rezultă că pe acropolă a fost descoperită o locuinţă construită din bârne groase de lemn prinse cu piroane de fier de până la 1 m lungime. În zona locuinţei şi în interiorul acesteia au fost descoperite bucăţi mari de lipitură de lut, numeroase vase ceramice, o statuetă romană precum şi două fibule, una de bronz şi o alta de argint. Cetatea, menţionează Alexandru Ferenczi, era formată dintr’o acropolă şi trei terase, toate înconjurate cu ziduri de piatră, late de peste 3 m.

Dealul Cetății vedere spre NV

Artefactele descoperite pe acropolă şi pe terase l’au determinat pe Alexandru Ferenczi să atribuie cetatea geților (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) şi nu secuilor, aşa cum o făcuse Orbán Balázs. El aminteşte însă şi urme de locuire mai vechi, getice, din prima epocă a fierului (sec. VIII-VI î.Hr). O parte din materialele descoperite se află depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cu excepţia statuetei şi a fibulelor amintite ca fiind descoperite pe acropolă. Aflând de descoperirile lui Alexandru Ferenczi de pe Dealul Cetăţii, Constantin Daicoviciu împreună cu un colectiv numeros de arheologi a organizat o scurtă campanie de săpături la Covasna în anul 1949. Cercetările sale au confirmat afirmaţiile lui Alexandru Ferenczi, raportul arheologic evidenţiind asemănarea cetăţii de aici cu cele din Munţilor Orăştiei, zona capitalei Regatului Getic, Sarmizegetusa.

Dealul Cetății vedere spre NE

În anul 1968 săpăturile arheologice au fost reluate de către Zoltán Székely de la muzeul din Sfântu Gheorghe. Acesta a săpat o secţiune de peste o sută de metri, cuprinzând acropola şi primele două terase. În acest fel a putut mai bine estima dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor de piatră. Concluziile sale au surprins lumea ştiinţifică, autorul descria o cetate cu foarte multe elemente de fortificare, unele de dimensiuni impresionante precum zidul terasei a II-a cu o lăţime de 8,80m. Fără a se deplasa la faţa locului pentru a se convinge de afirmaţiile lui Zoltán Székely, majoritatea arheologilor au tratat cu neîncredere descoperirile de pe Dealul Cetăţii. S’a considerat că era nefiresc ca o cetate getică să aibă asemenea dimensiuni, atâtea ziduri şi mai ales atât de mari. Astfel, descoperirile lui Zoltán Székely au fost ignorate în epocă. A fost nevoie de o catastrofă naturală pentru ca cetatea de la Covasna să revină în atenţia cercetătorilor.

Dealul Cetății vedere spre vest

În noiembrie 1995 o vijelie puternică a smuls din rădăcini copacii de pe Dealul Cetăţii, dezvelind porţiuni de ziduri şi complexe de locuire. Ca măsură urgentă s’a impus supravegherea curăţării şi exploatării masei lemnoase pentru a preveni alte posibile distrugeri ale vestigiilor arheologice. De asemenea s’a propus începerea unor cercetări arheologice pentru a salva patrimoniul expus intemperiilor. Ca urmare, în anul 1998 au fost reluate săpăturile arheologice de către Viorica Crișan și Valeriu Sîrbu în Cetatea Zânelor, săpături care continuă neîntrerupt până astăzi, colectivului adăugându’i’se pe parcurs și alți membrii, precum Paul Pupeză.

Imagini cu Zidul terasei 1Z, Bastionul de pe terasa II văzut de pe Terasa III, Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, Zidul de pe terasa III adosat bastionului, Zidul de pe terasa II și bastionul, Latura nordică a bastionului, Bârne carbonizate căzute în exteriorul bastionului pe terasa II, Fundația bastionului, Zidul terasei 1 paramentul exterior, Zidul de pe terasa II, Zidul acropolei și Colțul NE al bastionului de pe Terasa II

Zidurile: Atât platoul superior cât și restul teraselor au fost împrejmuite cu ziduri din piatră Acestea, pe lângă protecție susțineau pământul adăugat pentru extinderea teraselor. Lungimea totală a zidurilor depăşeşte 700 m. Acestea erau îngropate în pământ pe o adâncime de 0,65 – 0,70 m pentru o mai bună stabilitate. La ridicarea zidurilor s’a folosit piatră locală, sumar făţuită, lemn şi lut. Pietrele erau aşezate mai întâi pe două şiruri (paramente) dispuse paralel, la o distanţă care variază de la un zid la altul. Pietrele din aceste şiruri au fost alese cu grijă, latura cea mai dreaptă fiind orientată spre exterior. Spaţiul dintre cele două şiruri era ulterior umplut cu pietre (emplecton). Lutul a fost folosit ca liant.

Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, imagine mărită din 2004

În unele sectoare de zid s’au păstrat urmele unor bârne patrulatere din lemn dispuse transversal; acestea legau paramentele conferind structurii mai multă stabilitate. Astfel de ziduri puteau atinge înălţimi de 3–5 m. Cât de înalte au fost zidurile însă este greu stabilit cu exactitate, acestea păstrându’se astăzi doar pe 1–1,50 m. Grosimea variază în jurul a 2 m, dar în situațiile de pantă foarte abruptă sau acolo unde se rezolva o problemă tehnică — de exemplu unirea zidului din terasa III cu peretele bastionului de pe terasa II grosimea putea să fie și dublă.

Capac sec. I î.Hr. – I d.Hr. descoperit pe T1 în S1, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 5871) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Săgeată din fier sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7E, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 13137) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

1. Ataș din bronz sec. II – I î.Hr. descoperit pe TII în colțul de SE al bastionului, (Nr. Inv. 5871),
2. Aplică din bronz sec. I d.Hr. descoperit pe TII în S7G,
3. Mărgea sec. I î.Hr. descoperită pe TII în S7E, (Nr. Inv. 13133),
4. Fibulă de tip Nauheim sec. I î.Hr. – începutul sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7H,
5. Fibulă lunulă prima jumătate a sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7G, 6. Fibula sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
7. Fibulă puternic profilată sec. I – prima jumătate a sec. II d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
8. Țintă din argint sec. I d.Hr. descoperit pe TIII în S7G, piese din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe, imagini din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Jigodin, Câmpul Morii

Localizare: pe malul drept al Oltului, în punctul cel mai îngust al defileului Oltului de la Jigodin-Băi; denumiri: Jigodin I; Dealul Morii.

Relief: un bot de deal cu pante line spre est și sud și abrupte spre vest și nord, ridicat cu 50 deasupra Oltului care curge chiar pe la poale, pe latura nordică; localizat la extremitatea estică a dealurilor înalte cu fundament eruptiv ce fac parte din Munții Harghita. Platoul superior are o formă neregulată, cu axul lung orientat NE-SV și cu o înclinație generală a reliefului spre est. Accesul pe sit se făcea, cel mai probabil ca și astăzi, pe o șa lină aflată în partea de sud a platoului, șa ce cotește spre vest, spre baza dealului. Un zid de piatră neprelucrată legat cu pământ închidea complet platoul pe toate laturile. Suprafața închisă de incintă măsura cca. 0.34 ha.

Vedere spre nord-est, panoramă 180. Șaua de acces ocupată de case de vacanță.

Istoricul cercetării: Situl intră alături de celelalte două fortificații de la Jigodin în atenția lui Orbán Balázs, și apoi a lui Alexandru Ferenczi. Primele săpături sunt făcute de colectivul condus de Mihai Macrea în 1950. Săpături sistematice au fost executate cu întreruperi începând cu 1980 (Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Zoltán Székely). Cele mai recente săpături sunt conduse de Viorica Crișan, ultimele două campanii de cercetări fiind cele din 1998 și 2000.

În 1997 situl a fost grav afectat de instalarea neautorizată a unei antene de telecomunicații ocazie cu care jumătate din platou, stratul de cultură și zidurile de incintă de pe laturile vestice și nord-vestice au fost nivelate cu buldozerul și împinse pe pantele abrupte ale dealului. Cantități însemnate de materiale au fost descoperite în pământul excavat. Peste latura sud-vestică a fortificației și pe șaua de acces s’au construit în ultimele două decenii case de vacanță.

Fortificația: zidul, de 2.5 m lățime, a fost construit din blocuri de piatră neprelucrată, de origine locală, foarte probabil exploatată chiar din sit, de forme și mărimi diferite, legate cu pământ umed, bătătorit. În funcție de terenul pe care a fost amplasat, de natura stâncii din fundament și de înclinația pantelor, constructorii din vechime și’au adaptat tehnica de fundare și stabilizare. Pe latura sud-vestică cercetările au pus în evidență faptul că zidul a fost fixat într’un șanț cu profil în V, săpat inițial în fundamentul stâncos al dealului. Șanțul de fundație, adânc de 1.20 m, a fost umplut cu piatră mărunțită și pământ bătătorit pentru a forma o suprafața plană, o platformă pe care s’au așezat pietrele din zid. Pietrele mai mari și cu fețe mai regulate au fost alese pentru a forma fețele zidului, cele mai mărunte fiind așezate în zona centrală, în emplecton. Datorită distrugerii în timp a zidului acesta a ajuns să se păstreze sub forma unui val de pământ cu miez de piatră, pe alocuri înalt de doar 40 cm. Pe latura nordică unde stânca a fost relativ plană, nu s’a mai săpat șanț de fundație, pietrele zidului fiind așezate direct pe stâncă și fixate într’un strat de lut galben. Pe exterior, fața zidului a fost susținută de un rambleu de piatră mărunțită fixat într’o treaptă săpată la exteriorul zidului de incintă.

Stratigrafie și cronologie: pe platou, în apropierea zidurilor, sub stratul de humus de 20–25 cm grosime se află stratul arheologic, gros de 40–50 cm, de culoare cenușie. Deși nu s’a evidențiat decât un singur nivel, cel corespunzător perioadei getice (sec. I î.Hr. – I d.Hr.), în alveolări sau descoperit și materiale mai vechi din prima vârsta a fierului specifice Culturii Gâva.

Cultura Gâva a fost o cultură hallstattiană timpurie răspândită în NV României, NV Ungariei, SE Slovaciei, în N. Republicii Moldova și Ucrainei Transcarpatice. Este considerată unul din primele centre ale complexului hallstattian timpuriu, caracterizat prin ceramică neagră, lustruită și canelată. Cel mai probabil este vorba de o evoluție a culturii Otomani, o cultură materială din epoca bronzului (secolele XIX-XIII î.Hr.), denumită după numele comunei Otomani, județul Bihor, unde au fost descoperite primele așezări. A avut o arie de răspândire mare, cuprinzând nordul Crișanei, bazinul inferior al Someșului, Câmpia Tisei și estul Slovaciei. Tipice pentru această cultură sunt ceșcuțele cu toartă, strachinile și vasele pântecoase cu gât cilindric și margine evazată. Prelucrarea bronzului a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, în special la confecționarea armelor, prevăzute cu ornamente realizate artistic.
Riturile variază pe parcursul celor trei etape caracteristice: incinerația, înhumare în poziție chircită (ca în poziția fetală), în față și revenirea la incinerația specifica fazei I.

Primele propuneri de periodizare ale culturii Gâva au distins două faze (Gâva I şi II), prima fiind datată în Ha A1 pe baza descoperirilor de obiecte de bronz din aşezarea de la Nagykálló
– Telekdomb, în vreme ce faza II a fost datată în perioada Ha A2 –B1, pe baza tiparelor fragmentare descoperite în aşezărilede la Prügy şi Poroszló.
Periodizarea avansată de T. Kemenczei a înregistratobservaţii critice, formulate de M. Vicze şi mai ales, de G. Szabó, care a preferat să utilizeze denumirea de Proto-Gâva pentru descoperirile din perioada Bz D – Ha A1 şi să propună o prelungire a culturii până la nivel de Ha B2-B3. Pentru descoperirile din nord-vestul României I. Németi a utilizat sistemul
propus iniţial de T. Kemenczei, în schimb pentru teritoriul Transilvaniei propriu-
zise a lipsit un consens în ceea ce priveşte periodizarea şi cronologia culturii Gâva, fazele acesteia căpătând diferite denumiri regionale (Mediaş-Reci,Reci II-Cernatu) generatoare de confuzii, aşa cum corect observa A. László.

Acest lucru, ca și descoperirile de materiale ceramice getice mai vechi, specifice secolului II î.Hr. în poziție secundară, alături de alte materiale din prima vârstă a fierului, pe pantele vestice ale dealului, sub pietrele prăbușite din zid, sugerează că la momentul ridicării zidului, cândva în secolul I î.Hr., platoul a fost nivelat, iar urmele anterioare de locuire au fost împinse pe pante. Descoperirile mai semnificative datează din secolul I d.Hr. Situl a funcționat până în preajma războaielor de cucerire ale romanilor, fiind distrus printr’un incendiu — cu această ocazie ori imediat ulterior acestora.

Planul sitului: Piese de metal (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) descoperite la Jigodin I


Ateliere de prelucrare a metalelor: pe latura sudică a platoului și pe șaua de acces au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe locuințe de suprafață, rectangulare, cu dimensiuni variate (L4: 5 x 4 m, L5: 3.5 x 4 m) al căror inventar (creuzete, zgură, minereu de fier, nicovale) sugerează că în interior se prelucrau metale. Ele au fost denumite «locuințe atelier». Erau prevăzute cu vetre mari amenajate cu pietre, îndelung folosite.

Locuința-atelier (L4), cercetată în 1998 și 2000, a fost construită pe talpă de piatră, din bârne de lemn și împletitură de nuiele amestecată cu lut. Cel puțin alte două construcții au fost distruse în momentul amplasării antenei de telecomunicații în 1997. Aceste ateliere poartă urmele unui puternic incendiu, ele fiind distruse anterior momentului distrugerii zidului de incintă, deoarece pietrele din zid au fost descoperite deasupra resturilor de ateliere.

Clădire cu absidă: în centrul platoului au fost cercetate parțial trei clădiri rectangulare de suprafață, construite din bârne, pe structură de stâlpi (diametru 20 cm, fixați în gropi de 0.80−1 m adâncime). Cea mai mare dintre cele trei clădiri (3.6 x 7.4 m) avea latura îngustă absidată, marcată de gropi stâlpi și orientată spre nord.

Cetatea lui Tiburț, Biborțeni

Localizare: Imediat la sud de localitatea Biborțeni (jud. Covasna) se ridică cu cca. 120 m deasupra văii Baraoltului un deal împădurit, într’o poziție înaintată, dominantă, din care se poate supraveghea tranzitul între Pasul Hatod la est și Defileul Oltului din Munții Perșani de la Racoș (Brașov) la vest. Punctul se numește Cetatea lui Tiburț/Tiborc. Limita vestică a dealului este trasată de cursul pârâului Várpatak.

Aspect: Platoul superior, orientat SV-NE, este închis de o incintă de mari dimensiuni, de formă neregulată, complexă, ce urmărește conturul formei de relief. Dimensiuni aproximative: 280 m EV x 100m/120 m NS. Suprafață: 2.4 ha. Pantele sunt abrupte pe toate laturile. Accesul în incintă și legătura cu dealurile și platourile de la sud se face pe o unică șa îngustă, localizată în sectorul sudic al sitului.


Fortificație: Astăzi incinta se prezintă sub forma unui val de pământ, încă bine individualizat pe marginile platoului (care nu este complet aplatizat ci prezintă un microrelief complex), fără șanț exterior. Săpăturile din 1948 ale lui Zoltán Székely au constatat că valul reprezintă de fapt vestigiile unui zid de piatră neprelucrată legat cu pământ, lat de 1.2 m. Singurele materiale arheologice descoperite în săpăturile de atunci ale Muzeului Raional din Sfântu Gheorghe au fost de factură getică (vase lucrate cu mâna din pastă poroasă și la roată și decorate cu vopsea roșie). Astăzi, suprafața sitului este complet împădurită cu foioase și bine acoperită de un strat compact de frunze uscate. Nu se observă materiale arheologice la suprafață.

Fortificația astăzi

Istoricul cercetărilor: Cercetătorul József Benkő (1778) considera incinta ca reprezentând un castru roman. Orbán Balázs (1868) a tăiat valul și a identificat pentru prima dată zidul de piatră. El a interpretat situl ca fiind o cetate timpurie a ungurilor. Zoltán Székely a executat în 1948 cel puțin 5 secțiuni în diferite puncte ale traseului incintei, descoperind în toate zid de piatră legată cu pământ fără mortar. Materialele prezentate de el sunt de factură dacică, totuși nu rezultă din descrierea publicată (1955) dacă în poziție secundară sau in situ. Deși pomenește descoperirea unui «mormânt de incinerație» în urnă, imediat spatele zidului, și mai apoi — fragmente de «urne» ca fiind vase lucrate cu roata și pictate cu vopsea roșie, materialul publicat rămâne prea sumar pentru a trage concluzii clare privind datarea fortificației. El consideră lipsa turnurilor și a teraselor ca fiind nespecifică cetăților getice cunoscute în secuime — de tipul Covasnei și cetății de la Zetea.

Viorica Crișan (2000) a văzut materialul ceramic aflat în Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, datându’l în perioada sfârșitului secolului II î.Hr. — I d.Hr.

Situl merită a fi inclus într’un program de cercetări viitoare: este poziționat într’o zonă strategică, așa cum sugerează și prezența castrului de la Baraolt aflat la 12 km vest; de asemenea, se află aproape de centrul rezidențial getic de la Racoș; tehnica de construcție a zidului și lipsa șanțului exterior sunt mai degrabă elemente specifice fortificațiilor getice decât medievale. Pe de altă parte, forma incintei și dimensiunile ei sunt neobișnuite.

Alte descoperiri arheologice de epocă getică clasică în zonă: La 2 km nord de Biborțeni, pe valea râului Baraolt, pe malul său stâng, Székely a cercetat, pe o movilă de pământ, în urma înștiințării primite din partea unui localnic ce folosea locul drept nisipărie, un complex de epocă getică clasică (o groapă cilindrică de 1.5 m adâncime) ce a conținut fragmente de ceramică neagră lucrată cu mâna provenind de la fructiere (vase cu suport), fragmente de ceramică lucrată la roată și pictată cu vopsea roșie, dar și un maxilar uman și cenușă. Tot aici, localnicul găsise anterior un schelet uman, la adâncimea de 1.8 m, orientat E-V, iar lângă el mai multe vase întregi.

Cetatea Păgânilor – Racu

Cetatea Păgânilor (Pogányvár ) din Racu a fost o fortificaţie încă din Epoca Fierului-La Tene secolul 1, având un rol defensiv, dar a fost locuită şi în Evul Mediu Timpuriu.  În Europa Centrală epoca fierului se împarte în două mari perioade: cultura Hallstatt (HaC și D) și cultura La Tène (începând cu 450 î.Hr.).

A fost demolată mai târziu de austrieci. Astăzi se pot vizita doar ruinele cetății.

”Între pâraiele Var şi Şugău se înalţă o stâncă semeaţă. În vârf mai găsim şi astăzi ruinele uneia dintre cetăţile rabonbanilor de odinioară: Cetatea Păgână. Spune’se că rabonbanii şi’au ascuns comorile în beciul de sub cetate.”

Localizare: la 8 km vest în linie dreaptă de localitatea Racu, județul Harghita, și 7 km vest de valea Oltului, în punctul Cetatea Păgânilor; alte denumiri: Racul Ciucului (II), Csikrákos, Pogányvár

Relief: o înălțime stâncoasă a Munților Harghita, desprinsă cu 25–30 m deasupra platoului deluros înalt din jur denumit Gâtul Cetății/ Várnyaka (cota 1240 m). Laturile de sud și vest sunt abrupte. La baza pantei sudice, cu 100 de m mai jos, curge Pârâul Cetății/Varul. Platoul, relativ plan, este alungit pe direcția SV-NE și are o suprafață de cca. 3100 mp. Drumul de acces, lat de 2.5−3 m, a fost săpat în stâncă (într’o perioadă necunoscută, posibil chiar de geți).

1. Reprezentare a sitului sec. XIX, 2. Harta topografică 1/25000, 3. Schița sitului de Al. Ferenczi, 4. Planul sitului și stratigrafia de Z. Szekely, 5. Planul sitului de Orban

Aspect: situl este complet împădurit cu conifere. Pe suprafața platoului se văd urmele unor gropi de mari dimensiuni, posibil ale unor căutători de comori din vechime.

Fortificație: pe marginile de nord și est ale platoului se ridică un zid (1−2 m grosime) de lespezi de piatră locală, neprelucrate, legate cu mortar. Acestea se închideau în colțul NE printr’un bastion rectangular. Suprafața închisă de ziduri măsura probabil în jur de 2000 mp. Acestea reprezintă vestigiile unei cetăți medievale ridicată în secolele XII-XIII, dar suprapun, așa cum au arătat cercetările lui Székely, un zid mai vechi din epoca getică clasică.

Zidul getic avea lățimea de 2.5 — 3 m și a fost atestat pe laturile de nord, est și sud. Profilul publicat de Székely reprezintă un singur nivel diferit de sterilul arheologic.

Istoricul cercetărilor: Periegheză Al. Ferenczi. Săpături D. Kovacs (1959) și Zoltán Székely în 1960. Deși acesta din urmă a săpat destul de mult (conform planului de sit publicat), datele publicate sunt extrem de sumare. Amintește că a găsit ceramică lucrată cu mâna (din pastă neagră sau brună) sau la roată (din pastă cenușie) — cești cu toartă, borcane cu brâu alveolat, fructiere, dar și o seceră și cuțite de fier.

1. Drumul săpat în stâncă, lățime de 2.5−3 m, 2. Accesul pe sit de pe platoul Gâtul Cetății este în prezent amenajat, 3. Fortificația medievală pe latura nordică, vedere din interior, 4-6. Fortificația medievală, vedere din interior.

Am descris până acum următoarele cetăți și fortificații: Cernat-Vârful Ascuțit, Cetatea Zânelor-Covasna, Cetatea Jigodin-Câmpul Morii, Cetatea Tiburț-Biborțeni, Cetatea Păgânilor -Racu, dar vom reveni în curând cu noi informații pe acest post sau unul separat, despre alte fortificații (Jigodin-Dealul Cetății și Dealul Cetății Mici, Olteni-Cetatea Fetei etc.), eventual vom lărgi aria și pe județul Brașov unde, de asemenea, se află numeroase cetăți getice și despre care avem informații și localizări certe.

Bibliografie:

Repertoriul Arheologic al Județului Covasna, 1998, p. 38–39, p. 72,
Repertoriu Arheologic al Județului Harghita, 2000, 144–146, p. 215,

Iulian Marțian, Repertoriul arheologic pentru Ardeal, Bistrița 1920, p.24

Viorica Crișan,  Dacii din estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, 2000, p. 24,, p.30, 45–48, p.65, Aspecte ale sistemul defensiv de pe linia Carpaţilor Răsăriteni în vremea lui Decebal, în Viorica Crișan, Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu, Liliana Suciu (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, p. 303–318, Viorica Crișan, Gabriela Gheorghiu, Mariana-Cristina Popescu, Cercetările arheologice de la Miercurea Ciuc-Jigodin I — campaniile 1998, 2000, în Istros, 2004, p. 111–145,

Viorica Crișan (în foto), Paul Pupeză, Cristian Găzdac, Radu Zăgrean, Covasna – Cetatea Zânelor, în Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu (ed.), Dacii din Curbura Carpaţilor. Catalog de expoziţie, Sf. Gheorghe, 2009, p. 59–78, Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu, Covasna – Fairies Fortress. A Carpathian Mountain Fortified by Dacians, în Pop H., Băjenariu I. (ed.), Identităţi culturale locale şi regionale în context european. In memoriam Alexandri V. Matei, Cluj-Napoca, 2010, p. 266 – 285.

Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Cetatea de la Băile Jigodin. Săpături 1980–1984, în Symposia Thracologica, 5, 1987,

Constantin Daicoviciu, E. Chirilă, S. Kiss, Dumitru Protase, Ioan Russu, Zoltán Székely, Graniţa de est a Daciei şi triburile libere de la hotarele de răsărit ale Daciei, în SCIV, 1, 1950, p. 115–122.

Mihai Macrea și colaboratorii, Despre rezultatele cercetărilor întreprinse de șantierul arheologic Sft. Gheorghe-Brețcu, 1950 în Studii și Cercetări de Istorie Veche București, II, 1, 1951, p. 308,

Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, Un nou punct fortificat în peisajul arheologic al secolelor I î.Hr. — I d.Hr. în zona Jigodin — Harghita în estul Transilvaniei, Istros, XXI, 2015, p. 499–535,  Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, From Sites to Landscapes in Late Second Iron Age Eastern Transylvania. New perspectives on the Fortified Sites from Jigodin, Ephemeris Napocensis, XXV, 2015, p. 21–42

Zoltán Székely, Muzeul Regional Sfântu Gheorghe — Almanah 1879–1954, Târgu Mureș, 1955, p. 14–16,  Cetatea dacică de la Covasna, în SCIV, 23, 2, 1972, p. 201–214, Contribuţii la studiul prelucrării fierului la dacii din sud-estul Transilvaniei, în Aluta, 1981, p. 31–36,   József Benkő, Transsilvania specialis, 1778, p. 548,  Săpături executate de Muzeul din Sfântu Gheorghe (1959−1966), în Materiale și Cercetări Arheologice, IX, 1970, p. 304–305, Contribuţii la problema aşezărilor şi cetăţilor dacice din sud-estul Transilvaniei, în Cumidava, III, 1969, p. 99–122,

Orbán Balázs, A Székeföd leírása, 1868, I, p. 215–216,  II, p. 34–35, p. 69–72 A székeföd leirasa, Pesta, 1869, vol. III,

Alexandru Ferenczi, Cetăți antice în județul Ciuc, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice Secția pentru Transilvania, IV, Cluj 1932–1938, p. 240–244, p. 283–288.

Sursa: ironageatlas.net4u.ro, academia.edu (Horia Ciugudean), mncr.ro, Ioana Ardeleanu -mesageruldecovasna.ro

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬‪ ROMANIA