RUMÎNII ÎN ISTORIA GENOMULUI UMAN

om-evolutie

O întrebare care preocupă azi specia umană este legată de viitorul oamenilor, sau mai precis dacă va evolua în mai multe specii?

Răspunsul pare a fi negativ, deoarece omul a ocupat toate nișele ecologice posibile, din Antarctica pînă la tropice și mai mult, nu mai există izolare geografică între toate populațiile umane.

Populațiile umane, oriunde s’au dezvoltat în ultimii 100.000 de ani, s’au mixat natural cu alte populații odată ce contactul a fost restabilit, după ce mii de ani grupuri umane au evoluat distinct în rase. Azi, datorită interconectării și globalizării dispar încet barierele rasiale deși ele încă mai există, tendința pe glob este de a se estompa granițele rasiale, etnice și religioase.

În ce privește spațiul carpato-dunărean a fost un areal dintotdeauna propice activităților umane, iar pe baza datelor de care dispunem azi, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul Rumîniei datează de peste 1.500.000 de ani.

Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice în spațiul rumînesc. La Bugiulesti, în valea Oltețului, au fost descoperite resturi osteologice a 20 de specii de animale, ce datează de 1.800.000- 1.400.000 de ani, atestînd cea mai veche intervenție umană pe teritoriul actual al Rumîniei, găsindu’se pe oase urme de zdrobire.

Ce este genomul uman?

Genele sînt în primul rînd instrucțiuni pentru crearea proteinelor, și îndeplinesc bine această sarcină. Genele seamănă oarecum cu clapele unui pian, fiecare cîntînd o singură notă și nimic altceva, ceea ce, evident, sună puțin cam monoton.

Dar, atunci cînd combinăm genele așa cum combinăm notele clapelor pianului, putem crea o infinitate de acorduri și melodii. Reunind toate aceste gene, obținem simfonia existenței cunoscută sub numele de genom uman.

Genomul uman este stocat pe 23 de perechi de cromozomi, iar 22 dintre acestea sînt perechi de cromozomi autozomali, în timp ce ultima determină sexul.

Genomul uman haploid ocupă puțin mai mult de 3 miliarde de perechi de baza de ADN (acid deoxiribonucleic). Genomul uman haploid conține circa 20.000 de gene codificante.

Doar 1,5% din genom codifică proteine, restul fiind gene ARN necodificante, șiruri de reglare, introni, și ceea ce se numește ”junk” ADN. Fiecare celulă din corp are același set complet de gene.

O genă este formată din ADN și este, în principiu, un tip de instrucțiune genetică. Aceste instrucțiuni pot fi folosite pentru a realiza proteine și pentru a controla reacția chimică a vieții. Unele gene sînt active în unele țesuturi și organe, dar nu și în altele. De asta un plămîn este diferit de un ficat.

Genele sînt activate sau dezactivate în timpul dezvoltării, dar și ca răspuns la schimbările de mediu, de metabolism sau de infecții.

Human Genome Project a produs o secvență de referința a genomului uman eucromatic, utilizată în toată lumea în științele biomedicale.

Proiectul genomul uman a produs primele secvențe complete ale genomilor umani, iar prima analiză a fost publicată în anul 2001. Datele rezultate sînt utilizate în întreaga lume în domeniul științei biomedicale, antropologiei și alte ramuri ale științei.

Există o așteptare că studiile genomice vor conduce la progrese în diagnosticarea și tratamentul bolilor dar și că vor oferi noi perspective în multe domenii ale biologiei, inclusiv evoluția umană.

Dongria-Kondh-tribe-membe-006

Deși secvența genomului uman a fost (aproape) complet determinată prin secvențierea ADN-ului, nu este încă pe deplin înțeleasă. Cele mai multe gene au fost identificate printr’o combinație de abordări experimentale folosind mijloace bioinformatice și necesită mult efort pentru elucidarea funcțiilor lor biologice.

Rezultatele recente arată că o mare parte din ADN-ul necodant din genom prezintă activități biochimice, inclusiv reglarea expresiei genelor, organizarea arhitecturii cromozomiale și poate controla moștenirea epigenetica.

Există aproximativ 19.000 – 20.000 de gene care codifica proteine. Estimarea numărului de gene a fost revizuita în mod repetat față de predicțiile inițiale estimate la 100.000.

Secvențele de codificare a proteinelor reprezintă doar o fracțiune mica în comparație cu dimensiunea genomului (aproximativ 1,5%), iar restul de gene sînt asociate cu moleculele de ARN necodante sau secvențe de ADN de reglare.

aborigen-tasmania
Aborigen din Tasmania

Lungimea totală a genomului uman este de peste 3 miliarde de perechi de baze. Genomul uman include, de asemenea, ADN-ul mitocondrial, o molecula prezentă în fiecare mitocondrion.

Genele pot suferi mutații, însă se întîmplă destul de rar. O mutație reprezintă o schimbare permanentă a ADN-ului. Dar avînd în vedere că sîntem făcuți din trilioane de celule, mutațiile par mai frecvente. În timp ce unele sînt dăunătoare, altele pot să nu aibă nici un efect, sau pot fi chiar benefice.

Corpul nostru recunoaște și distruge celulele care prezintă mutații dăunătoare, dar asta nu se întîmplă întotdeauna. Astfel apare cancerul.

În general, genomul este destul de stabil și structura genetică se păstrează pe parcursul vieții.

Mark Stoeckle de la Universitatea Rockefeller din New York și David Thaler de la Universitatea din Basel, Elveția, au publicat o lucrare interesantă în jurnalul Human Evolution.

Știm că populațiile mari care se deplasează mult, precum furnicile, șobolanii și oamenii, vor deveni mai diversificate cu timpul din punct de vedere genetic.

Însă este adevărat? Stoeckle spune ca nu.

trugannini-1866
Truganini, în anul 1866, ultima femeie aborigen din Tasmania

Poate cel mai surprinzător rezultat al studiului este ca 9 din 10 specii existente azi pe Pămînt, inclusiv oamenii, au apărut în urmă cu 100.000 – 200.000 de ani.

Cum explicăm faptul ca 90% din viața de pe Pămînt, are aproape aceeași vîrsta?

Ultimul cataclism major care a făcut să dispară multe specii de pe Pămînt s’a întîmplat acum 65,5 milioane de ani, deci explicația trebuie să fie alta.

Stoeckle spune că poate ”cea mai simplă interpretare este că viața este într’o permanentă evoluție”.

Privind din această perspectivă, o specie are o durata limitată de timp înainte ca aceasta să evolueze în ceva nou sau să dispară.

Genomul uman prezintă urme ale evoluției. Progresele în secvențierea ADN-ului, genomica funcțională și modelarea genetică a populației n’au îmbunătățit înțelegerea istoriei și a dinamicii populațiilor umane.

Aceste progrese au dezvăluit, de asemenea, mulți factori anterior subapreciați care influențează evoluția genomului uman, inclusiv schimbări funcționale ale ADN-ului și histonei (proteine alcaline), mutațiile eterogene sau variațiile structurale.

Studiul evoluției genomului uman este interesant pentru că dezvăluie răspunsuri la întrebările fundamentale despre originea umană și ne arată baza genetică ce ne dă trăsăturile specifice umane.

Fulani_Woman_from_Niger
Femeie din Niger

În ciuda unor progrese imense de la secvențierea primului genom uman, există încă multe lucruri pe care nu le înțelegem despre evoluția genomului uman.

Progresele recente statistice și experimentale și secvențierea a mii de genomuri umane din diverse populații au dezvăluit o complexitate semnificativă.

Poate că cel mai dramatic rezultat în acest domeniu în ultimii ani a fost secvențierea ADN-ului din hominidele arhaice, precum Neanderthalienii și Denisovienii.

turban-portrait-moustache-man
În imagine, om cu turban din India

Sîntem o specie tînără. Cele mai recente dovezi genetice și fosile sugerează că oamenii moderni au apărut în Africa de Est acum 200.000 de ani în urmă, ceea ce înseamnă extrem de puțin, avînd în vedere că ne’am separat de genul Pan (din care fac parte cimpanzeii de azi) acum 6 milioane de ani.

În doar 200.000 de ani oamenii s’au răspîndit pe tot globul, depășind cu mult toate celelalte specii umane arhaice.

Expansion_of_early_modern_humans_from_Africa

Succesul nostru se datorează în mare parte caracteristicilor biologice complexe, incluzînd un creier mai mare, mersul în două picioare și modificările morfologice craniofaciale și ale membrelor, care au apărut pe linia umană cu mult înainte de apariția oamenilor moderni.

Aceste adaptări au facilitat evoluția trăsăturilor comportamentale unice ale omului, precum limbajul, care se datorează modificărilor secvenței ADN apărute pe linie umană de la divizarea om-cimpanzeu.

Identificarea acestor schimbări a devenit o prioritate majoră a studiului geneticii și a genomicii umane.

Secvențierea genomului cimpanzeului, macacus rhesus, dar și a altor genomuri de primate a făcut posibilă identificarea schimbărilor din ADN-ul uman folosind metode comparative.

Studii recente au încercat să diferențieze schimbările funcționale critice utilizînd diferite metode statistice pentru a identifica genele umane și secvențele de reglare ale genei care prezintă o evoluție neașteptat de rapidă.

Rezultatele acestor analize cuprind un catalog al evoluției specific umane la nivel molecular. Avînd în vedere originea noastră recentă, diferențele care disting oamenii moderni de specia umana arhaică vor fi probabil un mic subset al tuturor diferențelor de secvențe om-cimpanzeu.

Neanderthalienii au fost ținta primară a unor astfel de studii din mai multe motive.

271733845_1618945228455888_7643424566244430797_n

Neanderthalienii sînt rude apropiate ale oamenilor moderni și ambele specii au trăit în Europa acum 40.000 de ani, indicînd posibilitatea de împerechere.

Mai multe studii recente au folosit o metodă de abordare metagenomică cuplată cu secvențierea paralelă pentru a obține secvența genomică. Au existat speculații despre ceea ce va dezvălui acest proiect, multe chiar fanteziste, cum că s’ar putea folosi o secvență a genomului neanderthalian pentru a aduce specia la viață.

Sîntem singura specie din genul Homo rămasă în viață și prin urmare, nu știm dacă Neanderthalienii sau celelalte rude dispărute împărtășesc capacitatea noastră de inovație, raționament abstract sau limba.

A trebuit să facem speculații pe baza anatomiei, a așezărilor și a artefactelor lăsate în urmă.

În spațiul rumînesc pe valea Dîrjovului, valea Dîmbovnicului, Ricipeni, Valea Lupului au fost descoperite unelte primitive, precum bolovani ciopliți din silex, răzuitoare, așchii, străpungătoare, atestînd culturi arheologice. Numai la Ricipeni au fost identificate 16 niveluri de locuire.

Toporul din piatră cu două fețe este considerat una dintre uneltele cele mai reprezentative ale Paleoliticului inferior rumînesc. Pe rîul Prut sînt găsite numeroase unelte din silex.

La Mitoc și la Ciutulești, pe malul rîului Răuț, au fost descoperite primele vetre de foc.

În peștera Climente II-Dubova a fost găsit un sanctuar în care era depus un schelet uman, în poziție chircită și acoperit cu strat de ocru roșu. Cultura musteriană este atestată în întregul teritoriu al Rumîniei actuale. Au fost descoperite numeroase unelte din creme și din cuarțit în așezări din peșteri sau terase.

De asemenea, erau utilizate și unelte din os.

La Ohaba-Ponor s’au descoperit urme osteologice fosile ale omului. S’au găsit complexe de locuire și adăposturi-paravan, în formă de arc, pentru protecția împotriva vânturilor, de 2 metri înălțime, ridicate din oase lungi și crengi, acoperite cu piei de animale și sprijinite, la baza, cu pietre. În interior au fost descoperite și vetre de foc, ca cele din Molodova (vezi harta de mai sus) și Chetrosu.

sapiens

Datorită similitudinii biologice între oamenii moderni și neanderthalieni s’a ajuns la concluzia că strămoșul comun al celor două specii a trăit acum 300.000 – 700.000 de ani în urmă.

Liniile moderne umane și neanderthale au continuat pe traiectorii evolutive paralele după divergenta lor, cu descendenții unei ramuri migrînd spre Europa și dînd naștere Neandetalienilor, iar cealaltă ramură rămînînd în Africa – ramura din care avea să apărem noi.

Colonizarea umană a Europei – acum circa 45.000 de ani – a adus din nou în contact aceste două specii.

Însă cît de mult au avut în comun? Au fost oamenii moderni și neanderthalienii capabili să se împerecheze? Și dacă da, cît de mult a influențat felul în care noi arătăm astăzi?

Primii oameni moderni care au colonizat Europa aveau aceeași capacitate cognitivă ca și oamenii de azi: au realizat picturi în peșteri, figurine și instrumente muzicale. Au avut cel mai probabil și capacitatea de a comunica verbal, indicînd o capacitate umană modernă de abstractizare.

Acest comportament simbolic nu era un fenomen nou; există dovezi că oamenii moderni făceau decorațiuni și au sculptat reprezentări abstracte în Africa cu cel puțin 75.000 de ani în urmă.

oamenii-de-neanderthal

Cea mai veche așezare ce evidențiază ocuparea umană se află în estul Europei în peștera Kozarnika din Bulgaria unde s’a găsit un singur dinte uman și pietre cioplite care datează de acum 1,4 milioane de ani.

În Spania, la Atapuerca, s’au găsit rămășițe umane care datează de acum 1,2 milioane de ani.

Cele mai vechi arme folosite pentru vînătoare găsite pe continetul european sînt sulițele găsite într’o mină de cărbune din Schoningen, Germania, care datează de acum 380 000 de ani. Toate acestea aparțineau unor indivizi din specia Homo Erectus care au emigrat din Africa (probabil din cauza creșterii temperaturilor și a secetei) și s’au stabilit pe continentul european cu vegetație mai densă și cu mai multe surse de apă potabilă. Aceștia au populat zone precum Lézignan-la-Cèbe din Franța, Orce din Spania, Monte Poggiolo din Italia și Kozarnika din Bulgaria.

Oamenii Homo Erectus au evoluat în specia Homo antecessor, în Homo heidelbergensis, iar ulterior, acum 250 000 de ani, au evoluat în Homo neanderthalensis care au predominat continentul european următorii 200 000 de ani.

Aceștia au inventat tehnologii noi precum flautul, unelte și arme cioplite din piatră, instrumente din oase de cerb cu vîrfuri lustruite cu care țeseau vestimentația din piele sau blănuri de animale, topeau seva de mesteacăn, săpau adăposturi în stînci și produceau capcane pentru mamuți.

Acum 70.000 de ani a izbucnit glaciatiunea Wurm cunoscută drept Era glaciară.

Primii oameni moderni care au aparținut speciei Homo Sapiens s’au stabilit pe continentul european acum 45.000 de ani conform urmelor acestora descoperite în peștera „Grotta di Fumane” și „Grotta del Cavallo” din Italia.

Apariția acestora pe continentul european a culminat cu dispariția oamenilor de Neanderthal. Oamenii de Neanderthal au dispărut probabil din cauza conflictelor, din cauza unor epidemii și catastrofe naturale sau din cauza asimilării acestora prin împerecherea cu oamenii moderni.

1024px-Aurignacian_culture_map-en.svg

Acum 40 000 de ani, supervulcanul Campi Flegrei, de lîngă Napoli, a erupt, iar cenușa vulcanică s’a depus în toată Mediterana de Est și în toată Europa centrală și de Sud-Est. Regiuni întregi din Italia pînă în Caucaz, și din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate.

Vegetația a fost distrusă, multe specii de animale (precum mamutii) au dispărut, și norii de cenușă au blocat lumina Soarelui să între în atmosfera timp de cîțiva ani. Populația oamenilor de Neanderthal, fiind restrînsă și retrasă în peninsula iberică, a dispărut în cele din urmă.

Apariția Aurignacianului în Europa este legată de sosirea Homo sapiens din Orientul Apropiat.

Acum 35 000 de ani, cultura Aurignaciană și’a făcut apariția în zona Carpato-Dunăreană și s’a extins în Panonia, iar acum 32 000 de ani a apărut cultura Gravettian în munții Crimeeii care s’a extins în Caucaz, remarcîndu’se cu celebrele statuete venusiene.

Jean-Jacques Hublin indică faptul că cele mai vechi fosile de Homo sapiens atestate în prezent în Europa sînt datate la 48.000 de ani în Rumînia și 38.000 de ani în Franța.

După dispariția lui homo neanderthalensis, homo sapiens fossilis devine specia predominantă. Culturile aurignaciene sînt dominante, urmate de culturile gravettiene orientale, fiind găsite urme în peșterile Cioclovina și Liliecilor sau terase din Boinești și Dîrțu-Ceahlău.

Au apărut și primele manifestări artistice, singura peșteră cu pereți pictați fiind cea de la Cuciulat, pe valea Someșului, pe unul dintre pereți fiind reprezentate un cal și o felină. Au fost descoperite și podoabe-scoici marine, dinți de animale sălbatice, amulete din piatră și os găsite la Lapoș, Mitoc, Brînzeni, grota Duruitoarea Veche din Duruitoarea și Cosăuți, ce reprezintă mărturii ale unor credințe religioase.

La Anina, în Peștera cu Oase, a fost descoperite cele mai vechi oseminte umane din specia Homo sapiens sapiens din Europa, Ion de la Anina, ale căror resturi de mandibulă datează de 42.000 de ani.

Omul de Neanderthal era prezent atunci cînd se dezvoltă Aurignacianul, dar este caracterizat prin cultura Châtelperroniană, care începe acum 45.000 de ani în Arcy-sur-Cure și a cărei industrie litică și osoasă este diferită.

Sofisticarea și conștientizarea de sine demonstrată în lucrări i’au determinat pe arheologi să’i considere pe producătorii artefactelor aurignaciene primii oameni moderni din Europa.

Cea mai bună datare a asociației dintre industria aurignaciană și resturile umane sînt cele a cel puțin cinci persoane din peșterile Mladeč din Republica Cehă, datată prin măsurători radiocarbon ale scheletelor la cel puțin 31.000-32.000 ani.

Cel puțin trei indivizi robuști, dar tipic anatomic-moderni din Peștera cu Oase, Rumînia, au fost datate la cca. 35.000-36.000 de ani. Aceste descoperiri se încadrează în gama cronologică și geografică a Aurignacianului timpuriu din sud-estul Europei.

S’au găsit figurine aurignaciene care prezintă reprezentări fauniste ale perioadei, asociate cu mamifere acum extincte, inclusiv mamuți, rinoceri și tarpan, împreună cu reprezentări antropomorfate care pot fi interpretate ca unele dintre cele mai vechi dovezi ale religiei.

Multe figurine animale vechi de 35.000 de ani au fost descoperite în peșterile Vogelherd și Hohlenstein-Stadel din Germania.

În general figurinele reprezintă animale puternice și periculoase, în atitudini de multe ori agresive: mamut, bizon, urs etc.

Deseori ele sunt vopsite cu ocru cu nuanțe apropiate culorilor reale ale animalelor. Producția de margele de fildeș pentru ornamentarea corporală a fost de asemenea importantă în timpul Aurignacianului.

Celebrele picturi din peștera Chauvet datează din această perioadă.

Statuetele tipice constau din femei care se numesc figurine Venus. Ele au accentuate șoldurile, sînii și alte părți ale corpului asociate cu fertilitatea.

Picioarele și brațele lipsesc sau sînt reduse la minimum. Una dintre cele mai vechi figurine a fost descoperită în 2008 în peștera Hohle Fels din Germania. Figurina a fost datată acum 35.000 de ani.

Reconstruction_of_the_Lady_of_Brassempouy_by_Libor_Balák,_Czech_Academy_of_Sciences,_the_Institute_of_Archaeology_in_Brno,_The_Center_for_Paleolithic_and_Paleoethnological_Research
Venus din Brassempouy sau ”Doamna cu glugă” este o figurină fragmentară din fildeș din paleoliticul superior, aparent ruptă dintr’o figură mai mare. A fost descoperită într’o peșteră din Brassempouy, Franța în 1892. Veche de aproximativ 25.000 de ani, este una dintre cele mai vechi reprezentări realiste cunoscute ale unui chip uman

Descoperirile aurignaciene includ flauturi osoase. Cel mai vechi necontestat instrument muzical a fost flautul descoperit în peștera Hohle Fels din Germania în 2008. El este confecționat dintr’un os de aripă de vultur, perforat cu cinci găuri și datează de acum aproximativ 35.000 de ani.

Un flaut a fost găsit și la Abri Blanchard, în sud-vestul Franței.

În Europa de Est și Centrală s’a desoperit în peștera Mladec (Moravia) obiecte din os, care inițial au fost interpretate ca sulițe, apoi ca pandantive, ele fiind perforate și prezentînd rotunjiri îngrijite la unul din capete.

Tot aici s’au descoperit 22 de dinți perforați (9 de castor, 10 incisivi de ren, restul de urs, cal și lup).

În peștera Mamutova, Cracovia, s’au găsit 13 dinți perforați (patru de lup, trei de vulpe, trei de urs de peșteră, unul de cal, unul de cerb, unul de bovide) și mărgele de fildeș de mici dimensiuni.

În peștera Bacho-Kiro din Bulgaria s’au găsit dinți perforați de vulpe și urs, întrebuințați ca pandantive sau cusuți pe veșminte.

Acum 22.000 de ani, culturile Solutrean și Gravettian s’au extins în regiunea sud-vestică a Europei.

S’a teoretizat că s’a desfășurat atunci mari migrații de populații din Orientul Mijlociu, Asia Mică și Balcani.

După dispariția culturii Gravettian, cultură Solutrean s’a extins din nordul Spaniei în sud-estul Franței, remarcîndu’se cu tehnologie avansată a pietrei, a arcului și săgeții și cu îmbunătățirea tehnicilor de pictură rupestră.

Acum 17.000 de ani, a apărut cultură Magdaleniană care a extins tehnicile avansate de artă rupestră și sculptură prin vestul și centrul Europei, persistâîd pînă în anul 8000 î.Hr. care a evoluat în culturi microlitice în Spania, Franța și centrul Europei.

Această a lăsat în urma ei o serie de unelte de roca și urme de artă figurativă abstractă.

Acum 10.500 de ani, glaciatiunea Wurm s’a încheiat. Temperaturile au dus la creșterea nivelului mărilor, schimbînd harta geografică a Europei și afectînd mediul oamenilor preistorici.

Nu știm dacă Neanderthalienii aveau talente similare, însa au făcut cu siguranță unelte și aveau creiere mai mari decît oamenii moderni. Nu știm nici dacă comunicau prin limbaj, deși trăsăturile anatomice ar fi permis vorbirea articulata.

Toate studiile privind ADN-ul de Neanderthal folosesc material obținut din oase.

După cum este de așteptat, calitatea materialului genetic care poate fi recuperat din astfel de specimene este foarte slabă, deoarece ADN-ul se degradează în timp.

În consecință, majoritatea fosilelor descoperite nu ofera un ADN utilizabil. Cînd este prezent, ADN-ul genomic este recuperat în fragmente scurte iar conținutul este degradat. Leziunile ADN-ului și contaminarea microbiană depind de condițiile ambientale: probele care au furnizat cel mai intact ADN sînt resturile de mamut recuperate din permafrost (din solurile înghețate).

Nici unul dintre specimenele de Neanderthal descoperite pînă acum nu se apropie de acest nivel de conservare. Pe lîngă aceste provocări, specimenele devin frecvent contaminate cu ADN uman în timpul manipulării și extracției a ADN-ului.

neanderthal

Neanderthalienii (în imagine – impresie artistică) sînt doar o mică parte din povestea noastră și poate distorsionează modul în care privim trecutul.

S’a discutat dacă Neanderthalienii sînt o specie separată. Avînd în vedere complexitatea evenimentelor ar trebui menținută prudență atunci cînd se caută legături între populația vie și cea fosilă. În esență, avem nevoie de modele bazate pe populație – nu pe specii.

Istoria biologică umană recentă este în centrul unei chestiuni de “microevolutie”. Durata noastră de viață este mică și nu putem observa efectele evoluției pe o perioadă atît de scurtă de timp.

Însă semnele evoluției recente sunt răspîndite în întreaga lume. Există peste 700 de regiuni din ADN-ul uman care au avut parte de o selecție puternică, conducînd la răspîndirea unor gene legate de diferite caracteristici.

Aceste mutații s’au produs în ultimii 5.000 – 10.000 de ani, a spus Jonathan Pritchard, genetician implicat în realizarea unui studiu. Rezultatele sugerează că oamenii din diferite regiuni au continuat să se adapteze în numeroase moduri la schimbările de mediu și la inovațiile culturale.

Multe dintre modificările genetice identificate de grupul Pritchard au apărut în timpul sau după apariția agriculturii, începînd cu aproximativ 10.000 de ani în urmă. Unele dintre genele cele mai puternic afectate de selecție au fost cele asociate de culoarea pielii, structura osoasă și metabolismul.

Folosind datele recent disponibile, oamenii de știință au analizat la nivel genomic pentru a descoperi dovezi ale selecției naturale în populațiile europene, asiatice și africane. Majoritatea genelor selectate au variat puternic între cele 3 grupuri, arătînd că oamenii s’au adaptat la presiuni specifice diferitelor părți ale lumii.

Istoria umană a trecut printr’o perioadă de schimbare destul de rapidă. Dieta s’a schimbat considerabil, iar o dată cu explorarea de noi lumi, expunerea la diferiți agenți patogeni dar și a unui nou climat, toți acești parametri au contribuit la selecția naturală.

De exemplu, schimbările majore în dietă au avut loc în timp ce vînătorii-culegători nomazi au așezat omenirea către prosperitate și progres. Și anume, au decis sa creeze așezări permanente și să dezvolte agricultura.

Europe-diffusion-farming
Extinderea agriculturii

Primii agricultori trăiau în niște insule umane artificiale pe care le izolau laborios de sălbăticia din jur. Tăiau păduri, săpau canale, curățau cîmpuri, construiau case etc. Habitatul artificial rezultat era menit doar oamenilor și animalelor ”lor”.

Oamenilor le era dificil să’și părăsească insulele lor artificiale. Și pe bună dreptate, pentru că pe atunci, majoritatea oamenilor erau încă nomazi și oricînd produsele agriculturii sau animalele puteau fi furate.

Pritchard spune că această tranziție a lăsat o moștenire puternică asupra genelor asociate procesării carbohidraților și acizilor grași. Cel mai clar exemplu este gena care permite digestia laptelui la vîrsta adultă.

Printre europeni, ai căror strămoși s’au bazat pe produsele lactate, această genă a devenit larg răspîndită.

Însă în cele mai multe alte populații, gena este rară.

Mezoliticul a debutat în Balcani acum 17.000 de ani, extinzîndu’se în vestul Europei acum 14.000 de ani.

Au fost descoperite microlite-unelte de mici dimensiuni, confecționate din silex, cuarț, cuarțit și os din corn. Vechile sulițe au fost înlocuite cu arcul și săgeata treptat.

Apar cete de vînători din 20-30 de persoane. Este atestată domesticirea animalelor. Primele așezări mezolitice atestate se găsesc la Erbiceni din Iași, Riciceni-Izvor, Cremenea din Covasna, Buesti-Dealul Taberei, Băneasa I și II, Bălăbănești Spinoasă din Iași, Mihail Kogălniceanu din Iași, Ghireni din Botoșani, Lapos din Buzău, Soroca din Moldova.

În Mezolitic sînt prezente două culturi: tardenosiană și Schela Cladovei. Au fost descoperite complexe de locuit, obiecte litice, vetre, simple sau amenajate, resturi de fauna. Cele mai multe unelte erau realizate prin tehnici de cioplire rudimentară.

La Schela Cladovei au fost identificate cîteva fragmente osoase ale unui craniu și o mandibulă, și două fragmente de omoplat, ce aparținuseră unui individ de 50 de ani, ce a murit violent. Numeroase descoperiri de schelete poartă amprente unor săgeți din os sau din silex și cranii ce prezintă traume majore.

Primele practici de agricultură au apărut în anii 8500- 5500 î.Hr. Oamenii cultivau grîu emmer, grîu galben, mazăre, orz, mei.

Societatea neolitică se caracterizează prin economie de tip predominant agrar, practici funerare specifice şi o religie bazată pe un cult al fecundităţii. Tipul de societate se apropie poate de acea ”peer policy” (egalitarism), după Colin Renfrew.

Procesul de domesticire al animalelor a fost lent și complex (aprox. 6500 î.Hr., Carcea Gura Baciului).

Animalele supuse procesului au suferit modificări morfologice, comportamentale, speciile fiind riguros selectate.

Primul animal domesticit ar fi fost cîinele, probabil chiar din mezolitic, acum 10.000 de ani în Europa.

Evident, strămoșii cîinilor erau sălbatici, aceștia fiind lupii. A urmat oaia, prin 9000 î.Hr., al cărui strămoș sălbatic era muflonul roșu din Europa sudică.

Prin 7000 î.Hr., au fost domesticiți capra și porcul (al cărui strămoș era mistrețul) și boul, în nordul Greciei, al cărui strămoș era ”bos primigenius”.

Procesul de domesticire a implicat adoptarea unor pui de animale de către vînători, fie urmărirea animalelor sălbatice, supraveghind turmele în stare de libertate, fie îngrădind animalele în țarcuri și fiind hrănite de om. Acestea erau înmulțite în stare de captivitate.

Porcul era sacrificat la vîrstă de un an, oaia la 4-10 ani, bovinele-peste 10 ani.

Bovinele de sex masculin la vîrste avansate erau sacrificate. Erau castrate pentru a fi folosite la tracțiune.

Caii nu erau încă domesticiți, în aria culturii Vădastra fiind încă în formă sălbatică și vînat.

Epoca Neolitică a debutat în Asia Mică și în Caucaz.

În Thessalia, Grecia, s’au găsit urme care atestă practici agricole, domesticirea vitelor și olăritul ce aparțin cuturii Sesklo care a dat naștere culturii proto-ceramică lineară și apoi la apariția grupurilor culturale danubiene.

Neoliticul în spațiul carpato-dunărean este marcat astfel:
a. Neoliticul timpuriu (6600-5500). Culturi: Carcea – Gura Baciului, Starcevo Criș, Ciumesti-Piscolt

1280px-Neoliticul_inferior_in_Romania


b. Neoliticul dezvoltat (5500-5000). Culturi: cultura ceramicii liniare, Vinca (timpurie), Lumea Nouă, Dudești, Hamangia (timpurie)
c. Eneolitic timpuriu (5500-4500). Culturi: Boian, Vădastra, Hamangia, Turdaș-Vinca, Precucuteni
d. Eneolitic tîrziu (4500-3800/3700). Culturi: Cucuteni-Ariușd, Sălcuța, Bodrogkeresztur, Tiszapolgar, Decea Mureșului, Cernavodă I.

Cultura Criș-Starcevo se remarcă ca fiind cea mai veche cultură neolitică din spațiul carpato-danubian fiind originală din Asia via Anatolia, extinzîndu’se pe teritoriul actual al Rumîniei, exceptînd Dobrogea și estul Munteniei.

Majoritatea așezărilor erau dispuse în vecinătatea cursurilor de apă, în peșteri ca cea de la Climente sau Veterani. Purtătorii culturii au adus cu ei cea mai veche ceramică pictată înainte de ardere, predominînd motivele geometrice, de culoare maro, alb sau negru, pe fond roșu.

ff5256ae6b4c67bed055c91550713560
Cultura Criș-Starcevo

În Neoliticul inferior, în spațiul rumînesc au fost identificate puține situri, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel de la Gura Baciului din Cluj, unde a fost atestată o incinerație funerară. Au fost descoperite capete de piatră, similare cu alte produse din spațiile vecine, ceea ce atestă posibile contacte între autohtoni și migratori.

Arta străveche neolitică este marcată în prima etapă de dezvoltare ce cuprinde un variat inventar ceramic, cu decorațiuni incizate, excizate sau pictate policrom, cu caracter geometric.

Figurile feminine sînt frecvente, ca simbol al fertilității, dedicat cultului Zeiței-Mamă.

Tehnicile de producție și diversificarea activității economice au fost dezvoltate, impunînd o diviziune socială. Au fost descoperite semințe carbonizate, ceea ce subliniază cultivarea multor cereale de grîu sau orz, sau leguminoase ca linte și măzăriche.

Se modifică radical tipul de alimentație, cu consecințe în general benefice pentru starea de sănătate.

Mijloacele de subzistență sînt multiplicate, ceea ce duce la un spor demografic și creșterea duratei medii de viață. Mobilitatea grupurilor umane scade, începînd procesul de sedentarizare.

Sedentarizarea presupune abandonarea peșterilor și apariția așezărilor în care sînt clădite locuințe durabile și confortabile. Așezările erau poziționate lîngă o sursă de apă, rîu sau izvor, de regulă, populațiile neolitice locuind pe terasele rîurilor, ostroavelor.

Există însă și așezări la înălțime, pe deal, ca cele de la Starcevo-Cris, Precucuteni, Cucuteni. Așezările erau deschise, aparate natural. Erau fortificate sau împrejmuite, că cele de la Tîrpesti / Precucuteni, Traian-Dealul Viilor / Cucuteni, Ghindarești / Gumelnița.

Așezările erau de tip tell, că cele de la Gumelnița, Hamangia-Hârșova, Sălcuța și Stoicani din Aldeni. Erau împrejmuite de șanțuri, valuri de pămînt, palisade din pari și nuiele, din pietre și lut ca cel de la Ghindaresti.

Construirea fortificațiilor presupunea un efort colectiv mare, așezările fiind de dimensiuni mari. Se desfășurau inelar sau se fortificau părțile nesecurziate natural. Așezările mici cuprindeau doar 5-6 gospodării, iar așezări mari, ca cele de la Trușești / Cucuteni, cuprindeau 93 de construcții.

Așezarea Kolominscina din Ucraina este o așezare tipic proto-urbană. Locuințele erau dispuse în cerc cu o piață centrală ca la Tîrpesti, fie pe șiruri, fie în cercuri concentrice, că cele de la Cucuteni. În Ucraina a fost găsită o rețea radială de ulițe, locuințele fiind dispuse aleatoriu, fără un plan prestabilit.

Locuințele aveau o suprafață de 1-2 camere sau erau compuse dintr’o cameră și un pridvor, rectangulare, avînd acoperiș în două ape. S’au făcut reconstituiri pe baza descoperirilor arheologice și pe baza unor piese miniaturale din lut ce reproduc locuințe. Erau locuințe îngropate în sol, ca bordeie, semibordeie, circulare, cu acoperișuri conice. Erau locuințe cu podea platformă ca cele de la Boian, Vadastra, Cucuteni.

Erau locuințe cu etaj, ca cele de la Parța. Podeaua era din lut sau era pămînt bătătorit. Ferestrele erau rotunde, acoperite cu bășici de porc. Acoperișurile erau din paie, stuf, papură și crengi. S’au găsit locuințe cu pereți pictați, ca cele din Casciarele, Radovanu, Petru Rareș, Gumelnita. Structura de rezistență era asigurată de trunchiuri masive de copac, în colțuri, pe linia mediană sau centru.

Pereții aveau o structura din pari, în care se împleteau nuiele . Partea exterioară și interioară a pereților era acoperită cu lut amestecat din pleava și bălegar. În camerele interioare erau vetrele (adîncituri în sol, cu pereții lutuiți, înconjurate de o grădina din pietre, poate și cioburi în structura și un cenușar) și cuptoarele.

S’au găsit și hambare și gropi de provizii.

1024px-Neoliticul_mijlociu_in_Romania

La Iclod, în Cluj, a fost descoperită o așezare fortificată din Neoliticul mijlociu, prevăzută cu șanț, valuri de pămînt și palisade, alături de o necropola de inhumație și un bogat inventar funerar.

La Parța au fost descoperite case cu formă rectangulară, realizate din bârne și lipitură din lut. Cele mai mari se întindeau pe 80 de metri pătrați.

În centrul așezării de la Parța a fost găsită și o piață centrală, avînd un sanctuar, cu altar monumental și o statuie a Zeiței-Mame cu corespondent masculin.

Erau cultivate graminee-grîu, orz, secară, mei și ovăz, precum și leguminoase ca bob, mazăre și linte, plante tehnice, in și cînepă, și pomi fructiferi ca mărul, atestat doar în aria Cucuteni.

Probabil cultivau Triticum monococcum, cea mai veche specie de grîu, ce descinde din Triticum boeticum, originar din Orient și sudul peninsulei Balcanice, ce ulterior s’a răspîndit pe spații largi pentru că se adapta la orice atitudine cuprinsă între 0-2000 metri.

Cultivau Triticum dicoccum, ce există în stare sălbatică în Orientul apropiat, adaptat la relief înalt. Cultivau orz ce se găsea în stare sălbatică în Orientul Apropiat și Mijlociu.

În neoliticul timpuriu, se optează pentru soiuri de grîu potrivite zonei de climă și reliefului, la Gumelnița fiind cultivat Triticum vulgare, iar la Cucuteni Triticum compactum și Triticum vulgare’. Utilizau plantatorul și săpăligă din corn de cerb pentru solurile nisipoase.

Incendiau pădurile pentru a rezerva spații pentru cultivat, crescînd și procentul de potasiu din sol.

Cultivau terenurile pînă la epuizarea solului, și atunci, așezarea era abandonată. Ca metode de îngrășare, depuneau resturile vegetale sau bălegarul. Au impus probabil rotația culturilor, cultivînd un teren și lăsînd altul în pîrloagă (asolamentul bienal), ce are drept consecință sedentarizarea.

Nu au fost atestate însă irigațiile. La recoltare, smulgeau sau adunau snopii, fie cu ajutorul secerilor primitive.

1024px-Neoliticul_superior_in_Romania

În Eneolitic utilizau aratul, cu un plug primitiv din lemn, ce permitea exploatarea terenurilor mai dure, ce a dus în cele din urmă la procesul de sedentarizare. Ulterior, a apărut secera Karanovo și rîșnița pentru recoltare și producerea făinii.

În spațiul carpato-dunărean se cuvine menționată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene.

În spaţiul românesc, apare o cultură arheologică eneolitică (epoca pietrei şlefuite şi a aramei), care se numără printre cele mai vechi din Europa: cultura Cucuteni. Această cultură este probabil ultima care a creat ceramică pictată din Europa.

În aria culturii Cucuteni, au fost descoperite locuințe cu podea din trunchiuri de lemn închegate cu lut.

La sfîrșitul Neoliticului, așezările erau frecvent fortificate. De asemenea, curentul matriarhatului era la apogeu, dedicat zeițelor însărcinate.

În cadrul practicilor funerare, predomină inhumația, în poziție ghemuită sau întinsă, existînd o singură necropola de incinerație la Supaclu de Barcău de la Crișana. Unele necropole înregistrează 400 de morminte.

Forma gropilor era rectangulară sau ovală. Defunctul era întins pe spate sau chircit lateral. Femeile erau depuse pe stînga, bărbații pe dreapta.

Sub locuințe sub podele au fost descoperite morminte de copii sau cranii izolate, pictate cu ocru roșu, ilustrînd prezența ritualurilor funerare, pe model occidental sau sub influențe orientale. De asemenea, au fost găsite schelete decapitate la Cucuteni ce ar atesta comiterea unor jertfe umane.

În alte zone, scheletele erau depuse în gropi menajere sau în șanțul de apărare, fie în spații dezafectate ale așezării. Abia din eneolitic apar necropole situate în afara așezărilor.

Inventarele sînt sărace pînă în eneolitic, constînd în vase, lame de silex, topoare de piatră, mărgele, pandantive, brățări din scoică Spondylus, ofrande de carne, ocru sub formă de pulbere sau bulgări.

Se găsesc însă inventare bogate în necropola de la Iclod, constînd în 1-12 vase sau în necropola de la Varna unde au fost descoperitea 281 morminte.

În aria culturii Hamangia, la Cernavodă, sînt depuse statuete antropomorfe.

Apare cenotaful. Cele mai bogate morminte aparțineau bărbaților. Un bărbat de 40-50 de ani avea peste 1000 de piese în inventar: mărgele, aplici de aur, verigi și brățări de aur.

În nordul Europei au apărut societăți care își duceau existența pe baza unor surse de hrană bogată din mlaștini create în urma creșterii temperaturilor, rezultînd două culturi: cea Maglemosiana și Aziliană.

În paralel, pe coasta adriatică și în sudul Italiei s’a dezvoltat cultură ceramicii Cardium cu proveniență din Thessalia și din Liban, alcătuită din marinari, pescari, ciobani de oi și capre.

O altă cultură neolitică s’a dezvoltat în Ucraina și sudul Rusiei de azi, cultura Dniepr-Don, precum și în Andaluzia, Spania, unde s’a făcut remarcată tipul de ceramică La Almagra.

Prin anii 6500-6000 î.Hr., cultura neolitică s’a extins în vestul și nordul Europei, dar prin acte de violență și subjugare a unor triburi de către alte triburi.

Neoliticul s’a încheiat în conformitate cu schimbările climatice, geografice și demografice, principalele ocupații fiind modificate, iar mobilitatea triburilor locale a sporit.

Peste triburile de agricultori sedentari de la sfîrșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sînt presupuse neamuri indo-europene, strămoșii geților.

Sînt cunoscute culturile precum Vinca-Turda (din Serbia și Rumînia de azi) și cultura Karanovo III-Vesselinovo (Bulgaria de azi).

În regiunea mediterană, pescarii culturii Cardium au colonizat întreagă peninsula italică și regiuni de coasta din Spania și Franța. Grupuri de vînători-culegători s’au amplasat pe malurile Oceanului Atlantic, dezvoltînd noi tehnologii precum cea din sud-vestul Spaniei de azi, unde au fost ridicate morminte megalitice (dolmenii), precum și în Danemarca de azi ocupată de cultura Ertebölle.

În mileniul al VI-lea î.Hr. s’au format cinci culturi regionale majore:

a. Cultura Danubiană – din nordul Franței pînă în vestul Ucrainei, care ulterior s’a împărțit în cultura Boian în Rumînia și Bulgaria, cultura Rossen în vest, cultura Lengyel în Austria și Ungaria
b. Cultura mediteraneană- din Italia și Spania pînă în Franța și Elveția, divizată în alte grupuri.
c. Cultura Dimini-Vinca: Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia și Italia
d. În Estul Europei s’a remarcat cultura Dniepr-Don în Rusia și Belarus unde au fost domesticiți caii.
e. În Europa Atlantică: s’au dezvoltat un mozaic de culturi locale din Portugalia pînă în Suedia și Franța, adoptînd ritualurile funerare.

Alte culturi independente s’au dezvoltat în Andaluzia, sudul Greciei și pe coastele rumînești ale Mării Negre, precum cultura Hamangia.

Cunoscută drept Epoca Cuprului, Chalcoliticul european a însemnat începutul folosirii primelor metale precum cuprul la nivel local. Cuprul a fost folosit pentru prima oară în Balcani în anii 5500-5000 î.Hr., fiind apoi folosit în Europa centrală și estică.

În Epoca Bronzului timpuriu au început să se dezvolte diferite culturi arheologice: cultura Baden-Coţofeni, cultura „Cernavodă III-Belleraz”, cultura Glina, „cultura” Verbicioara etc. În această perioadă, cea mai importantă cultură din Muntenia şi Oltenia este cultura Glina.

Geții

Ocupaţiile principale ale oamenilor sînt agricultura, extragerea minereurilor şi creşterea animalelor.

Locuinţele sînt rectangulare şi de dimensiuni medii.

În ultima perioadă a bronzului timpuriu întîlnim tipuri vaste de podoabe (inele de buclă, brăţări, coliere, pandantive lucrate special din cupru, aur, argint şi, în special, bronz).

Cultura Verbicioara a fost identificată în anul 1949 prin săpăturile din staţiunea eponimă. La prima prezentare (foarte succintă de altfel) se considera că a avut o origine vestică, legată de complexele Periam-Pecica şi Vatina, pătrunzînd în Oltenia după grupa Glina III, pe care o împinge către est.

Referitor la înmormîntări, se considera că, la început, obiceiul era cel a înhumării morţilor, pentru ca apoi, în a III-a fază, să se constate practica incineraţiei. Pe baza conţinutului material, Verbicioara a fost inclusă în cinci faze.

În 5.500 î.Hr., Europa de Est e dominată de cultura Yamna, înlocuind cultura Dnieper-Donets, forțînd astfel populațiile să emigreze în regiunea baltică și în Danemarca de azi, unde s’au combinat cu nativii respectivi, ceea ce a dus astfel la crearea varietății lingvistice indo-europene.

În regiuni din zona Dunării și Rumînia de azi este dominantă cultura Boian-Marica care se afirmă că fiind prima societate tribală care impune monarhia ca regim de conducere după cum atestă mormintele regale de pe coasta Mării Negre.

Epoca_bronzului_mijlocie_si_tarzie_in_Romania

În perioada bronzului mijlociu, populaţia din Rumînia şi ţările vecine a fost delimitată de apariţia mai multor culturi importante; printre care se remarcă: cultura Otomani (întîlnită în Slovacia, în Rumînia la Sălacea), cultura Wietenberg (întîlnită în Transilvania), cultura Mureş, cultura Gîrla Mare (de la care s’au păstrat nişte minunate figurine şi statuete din lut).

Economia Epocii Bronzului se baza pe creşterea oilor, a caprelor şi a porcilor. În cultura Wietenberg, vitele mari au fost folosite, alături de cabaline, pentru tracţiune şi hrană.

În timpul Epocii Bronzului s’a constatat o evoluţie importantă, în special pe plan economic, faţă de eneolitic. S’au înmulţit, în acelaşi timp, şi manifestările artistice, reprezentate de cultura Gîrla Mare, prin statuetele complexe, lucrate din lut.

Ideea generală despre Epoca bronzului este aceea că se instalează cultele uraniene (solare). Ca argumente, sînt folosite unele motive ornamentale, considerate a fi simboluri solare, ce apar frecvent redate pe ceramică sau pe piesele din metal: cercurile concentrice, cercurile însoţite de raze, zvastica.

Însăşi incineraţia este considerată a fi legată de aceste culte.

În spaţiul rumînesc sînt cunoscute trei sanctuare din Epoca bronzului: Sălacea (cultura Otomani, faza a II-a), judeţul Bihor; Balej (cultura Gîrla Mare) din Bulgaria, Monteoru (cultura Monteoru, judeţul Buzău).

Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaşte un loc de cult la Oarţa de Sus.

În legătură cu plastica antropomorfă, aceasta este mai slab reprezentată în această perioadă decât în perioada neoliticului. Singura cultură din spaţul nostru care este foarte bine reprezentată, din acest punct de vedere, este cultura „Žuto Brdo – Gîrla Mare”, la care se adaugă cultura „Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj” din Ungaria şi Croaţia. În aria celor două culturi s-au descoperit în jur de 340 piese, dintre care 244 sînt din aria Gîrla Mare.

S’au descoperit din această perioadă şi topoare miniaturale din lut (topoare-ciocan) sau securi duble. Securea dublă (labrys-ul) este frecvent în lumea minoică şi cea miceniană unde apare, cel mai adesea, în complexe de cult şi morminte (mormîntul securii duble de la Knossos), mai rar în complexe profane.

În spaţiul micenian are dimensiuni diferite, de la forme miniaturale pînă la forme uriaşe, de 1,20 de metri. Totuşi, labrys-ul apare frecvent asociat şi cu luna şi poate fi şi un simbol al unei zeiţe a vegetaţiei, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigilii miceniene aşezată sub un arbore. Ea are un topor în mînă şi primeşte, în dar, măciulii de mac şi fructe.

În bazinul mediteranean, multe culturi din sud-estul Franței și nordul Italiei au alcătuit uniuni prin care era distribuit silexul printr’o rețea de troc.

Sînt atestate și conflicte după cum atestă rămășițele umane cu răni fatale, precum Ötzi, al cărui cadavru înghețat a fost găsit în Alpi cu un topor din cupru.

În regiunile atlantice sînt îmbunătățite practicile agricole.

În 4200 î.Hr. este atestată venirea unor grupuri umane din Asia Centrală în Europa, fiind cunoscuți că indo-europeni.

Arheologii și istoricii presupun că agricultorii indo-europeni din orientul apropiat s’au amplasat pe continentul european și s’au amesctecat cu populația de vînători-culegători. Sînt folosiți caii pentru transport la mare distanță, crescînd mobilitatea.

În mileniul al III-lea î.Hr., populațiile danubiene s’au organizat în cultura Baden.

Populația balcanică a fost restructurată după invaziile anterioare, exceptînd cea a Culturii Coțofeni din regiunea muntoasă care nu arată vreo influență estică sau indo-europeană.

În Bulgaria a înflorit cultura Ezero unde este folosit pseudo-bronzul (un aliaj al cuprului cu arsenic). În anii 2800 î.Hr. s’a format cultura Cicladică în Grecia de azi.

map_sintashta

Nordul Europei este supus culturii danubiene, iar în est, populațiile indo-europene estice, amplasate dincolo de Volga al culturii Yamna, strămoși ai Massa-Geților (scyți, sarmați, arieni), au ocupat sudul Rusiei și Ucrainei.

În Europa vestică s’a creat o super cultură megalitică, extinsă din Suedia pînă în Spania. În 2400 î.Hr., populația culturii Corded Ware a populat și s’a extins în zonele danubiene și nordice.

O altă populație, din Cultura Beaker, este prima care practică comerțul, tehnici de olărit și ritualurile funerare specifice în Europa centrală.

Epoca bronzului european se caracterizează prin artefacte de bronz și utilizarea uneltelor de bronz. Epoca bronzului începe cu epoca egeeană a bronzului în 3200 î.Hr. cu durata de pînă la aproximativ 600 î.Hr.

În Wiltshire, Anglia, la 3 mile vest de Amesbury, a fost construit complexul Stonhenge dintr’un inel de pietre în picioare, fiecare piatră în picioare având o înălțime de 4 metri, lățime de 2 metri și o greutate de aproximativ 25 de tone.

960
Stonehange

Pietrele sînt amplasate în cadrul lucrărilor de terasament în mijlocul celui mai dens complex de monumente din epoca neolitică și de epoca bronzului din Anglia, incluzînd cîteva sute de morminte, Arheologii cred că a fost construită între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr.

Civilizațiile au stabilit o rețea de comerț care a importat staniu și cărbune în Cipru, unde a fost extras cuprul și a fost combinat cu staniu pentru a produce bronz. Obiectele de bronz au fost apoi exportate pe scară largă și au susținut comerțul.

Un timpul celui de’al doilea mileniu î.Hr., Cultura Nuraghi a înflorit în insula Sardinia. A fost o cultură destul de omogenă, cu peste 7000 de clădiri impunătoare de turnuri de piatră, cunoscute sub numele de Nuraghe, au fost construite de această cultură pe întreaga insulă, împreună cu alte tipuri de monumente cum ar fi templele megaron, sanctuarele, mormintele giganților monumentali și templele sfinte.

Cultura Yamnaya era predominant nomadică, cu o practicare a agriculturii în apropierea rîurilor sudice Prut, Nistru, Bug, Don și Ural și a cîtorva dealuri pontice.

Cultura Catacomba, care acoperă mai multe culturi arheologice conexe, a fost prima care a introdus ceramică cu decorații și a arătat o utilizare a toporului de luptă lustruit, oferind o legătură spre Occident.

Cultura Atlantică a fost un complex cultural din epoca bronzului din anii 1300-700 î.H., care a inclus culturi diferite în Portugalia, Andaluzia, Galicia, Franța, Marea Britanie și Irlanda și a fost marcată de schimbul economic și cultural care a condus la un grad ridicat a similitudinii culturale expuse de comunitățile de coastă, inclusiv utilizarea frecventă a pietrelor chevaux-de-frize, înființarea unor castele de stîncă sau a arhitecturii domestice, uneori caracterizată de casele rotunde.

Înainte de apariția faimoasei civilizații minoice, coloniști amplasați în insulele grecești cultivau orz și grâu și cel mai probabil pescuiau prin Marea Egee. De asemenea, au fost sculptori în piatră, atestați prin descoperirile semnificative ale figurinelor de marmură.

Prima mare civilizație cunoscută din Europa a fost cea minoica. Civilizația minoica a fost civilizația epocii bronzului care a apărut pe insula Cretă și a înflorit din anii 2600 pînă în anii 1700 î.Hr. A fost redescoperit la începutul secolului al XX-lea prin muncă arheologului britanic Arthur Evans . Durant îl va numi drept „prima legătură din lanțul european”.

Civilizația minoică este deosebit de notabilă pentru palatele sale mari și elaborate, sisteme sanitare elaborate și au fost decorate cu fresce. Cel mai notabil palat minoic este cel al lui Knossos , urmat de cel al lui Phaistos.

Perioada minoică a cunoscut un comerț extins între așezările Cretei, Egee și mediteraneene, în special cu Orientul Apropiat. Prin intermediul comercianților și artiștilor, influența culturală a Minosului a ajuns dincolo de Creta în Ciclade, Vechiul Regat al Egiptului, Cipru, Canaan și Coasta Levantină și Anatolia.

Unele dintre cele mai bune obiece de artă minoică sînt păstrate în orașul Akrotiri pe insula Santorini , distrusă de erupția minoică. Motivele declinului lent al civilizației minoice, începute în jurul anului 1550 î.H., sînt neclare; teoriile includ invazii miceneene în Elada continentală și erupția vulcanică majoră din Santorini.

Minoicii au fost înlocuiți de civilizația miceniană care a înflorit prin anii 1600 -1100 î.Hr., cînd cultura helicică din Elada continentală a fost transformată sub influențe din Creta minoică.

Principalele orașe miceniene erau Mycenae și Tiryns în Argolis, Pylos în Messenia, Atena în Attica, Teba și Orchomen în Boeotia și Iolkos în Tesalia. În Creta, micenienii au ocupat Knossos.

Locațiile de așezare miceneene au apărut și în Epir, Macedonia, pe insulele din Marea Egee, pe coasta Mării Asiei, Levant, Cipru și Italia. Artefactele miceneene s’au găsit bine și în afara limitelor lumii miceniene.

Spre deosebire de minoici, a căror societate a prosperat din comerț, micenienii au avansat prin război.

Civilizația miceniană a fost dominată de o aristocrație de războinici. În jurul anului 1400 î.Hr., micenienii și’au extins controlul în Creta, centrul civilizației minoice, și a adoptat o formă de scriere (Linear A) pentru a scrie forma lor timpurie de elenă în Linear B.

Civilizația miceniană a dispărut odată cu prăbușirea civilizațiilor din epoca bronzului de pe țărmurile estice ale Mării Mediterane. Prăbușirea este frecvent atribuită invaziei doriene, deși alte teorii descriu dezastrele naturale și schimbările climatice.

Oricare ar fi cauzele, civilizația miceniană a dispărut definitiv după ce Mycenae și Tirynth au fost distruse și și’au pierdut relevanța.

Începutul secolului al XI-lea î.Hr. a deschis un nou context, acela al protogeometricului, începutul perioadei geometrice, Evul Mediu elen al istoriografiei tradiționale.

În Europa, epoca fierului este ultima etapă a perioadei preistorice și a primelor perioade protoistorice .

Pentru o mare parte din Europa, perioada a ajuns la un sfîrșit brusc după cucerirea romană, deși prelucrarea fierului a rămas tehnologia dominantă.

Fierul a fost introdus în Europa la sfîrșitul secolului al XI – lea î.Hr., probabil din Caucaz, și încet s’a răspîndit spre nord și spre vest de’a lungul următoriilor 500 de ani.

De exemplu, epoca de fier a Irlandei preistorice începe în jurul anului 500 î.Hr., cînd epoca elinească a fierului s’a încheiat deja, și se termină în jurul anului 400 d.Hr. Utilizarea la scară largă a tehnologiei de fier a fost pusă în aplicare în Europa simultan cu Asia.

69676
Coiful de fier de la Ciumești

Începutul epoca fierului este marcat de noi grupări culturale sau, cel puțin, de termeni, cu declinul civilizatiei miceniene, în timp ce în Europa Centrală cultura Urnfieldului a fost înlocuită de cultura Hallstatt.

În nordul Italiei, cultura Villanovan este considerată începutul civilizației etrusce. La fel ca cultura succesorului său La Tène, Hallstatt este privită ca fiind de origine geto-celtică.

Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea metalelor – aramă, plumb, aur – a precedat cu cîteva milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă s’a generalizat metalurgia bronzului și, apoi, a fierului.

În jurul anului 800 î.Hr. metalurgia fierului ajunge și la triburile getice de pe teritoriul Rumîniei, marcînd începutul epocii fierului.

Pe teritoriul Rumîniei, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut aproape de cursul inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple aveau pereții de lemn pe fundații de piatră.

Fenomenul major care caracterizează viața spirituală în această perioadă este apariția panteonului, chiar dacă in cadrul anumitor populații au dăinuit credințe ancestrale, cum ar fi animismul, cultul naturii.

Panteonul se caracterizează prin asocierea unor expresii umane cu principii naturale, sociale, economice. S’a manifestat la geți în general și la celți, traci, iberici în particular.

Epoca fierului în România este perioada din istorie în care oamenii folosesc fierul și stăpînesc procesul tehnologic al obținerii acestuia. Potrivit expresiei lui Fr. Engels, în întreaga Europă epoca fierului este mai bogată în progrese ale producției decît toate epocile anterioare luate laolaltă. Aceasta se datorează folosirii noului metal, din care se puteau făuri unelte mai rezistente și mai productive.

Plugul cu brăzdar de fier permite obținerea unor recolte superioare, iar topoarele, cleștile, ciocanele, ferăstraiele, dălțile, sfredele, tîrnăcoapele și sapele de fier sporeau considerabil productivitatea muncii în diferite ramuri de activitate.

Aceeași superioritate o aveau și armele de fier asupra celor de bronz sau de piatră. De fapt, utilizarea fierului elimină cu desăvîrșire uneltele și armele de piatră.

În avîntul creat de folosirea pe scară largă a fierului se încadrează și ramurile economice fără legătură directă cu metalurgia.

Astfel, se dezvoltă creșterea vitelor, țesutul și olăritul; acum începe să se folosească și pe teritoriul țării noastre roata olarului. Meșteșugurile cer o specializare tot mai accentuată și multe meserii nu se mai pot practica pe lîngă casă, împreună cu agricultura și creșterea vitelor.

Se petrece, ca urmare, cea de’a doua diviziune socială a muncii: deprinderea meșteșugarilor ca o categorie socială aparte în cadrul triburilor. Schimbul de produse e mult mai intens; se poate vorbi acum de o adevărată, deși încă redusă, producție de mărfuri, adică o procucție destinată schimbului. Pentru înlesnirea schimburilor de produse începe să fie folosită moneda.

Creșterea productivității muncii determină schimbări profunde în structura societății daco-getice. Familia patriarhală se fărîmițează în mai multe familii mici (formate din părinți și copii), care reușesc să’și asigure traiul prin munca lor.

În mod firesc, aceste familii mici, monogame, ajung acum stăpîne pe unelte, vite și roadele muncii; treptat, împărțirea periodică a loturilor din ogorul obștesc încetează să se mai practice și pămîntul arabil ajunge în proprietatea privată.

Legăturile gentile își pierd însemnătatea și locul obștilor patriarhale îl iau treptat obștile sătești (sau teritoriale), care grupează familiile locuind în aceeași așezare, fără a fi neapărat înrudite între ele.

Se înțelege că extinderea proprietății private duce la adîncirea inegalității de avere între membrii societății și la întărirea aristocrației gentilico-tribale, care devine posesoare de pămînturi întinse, de turme de vite și de sclavi.

Trăsăturile caracteristice ale epocii fierului nu apar toate dintr’o dată. Topoarele încep să fie făurite din noul metal încă de pe la 800 î.Hr., dar brăzdarul de plug de fier își face apariția numai în secolul al II-lea î.Hr. Moneda apare și ea abia pe la mijlocul epocii, ca și fenomenele de detrămare a obștilor patriarhale.

Pe temeiul dezvoltării tehnico-economice și social-politice, știința împarte epoca fierului în două perioade sau vîrste: prima vîrstă a fierului, numită, după o localitate din Austria, Hallstatt sau perioada hallstattiană și a doua vîrstă a fierului, numită, după o plajă a unui lac elvețian, Laténe. Perioada hallstatiană ocupă intervalul de timp dintre 800 și 300 î.Hr., iar perioada sau cultura Laténe veacurile următoare pînă la 106 d.Hr. Aceasta din punct de vedere arheologic, căci din punct de vedere social-economic și politic epoca fierului, ca epocă a comunei primitive, ia sfîrșit mai repede (circa 80 î.Hr.), odată cu formarea regatelor getice.

Istoricul antic Herodot îi pomenește, pentru anul 514 î.Hr., pe geții dobrogeni ca pe o ramură distinctă a numerosului neam ”tracic” așa cum vedeau ei neamul nordic, știind că ”trake” în limba elenă veche însemna ”miazănoapte”.

Aceasta înseamnă că încă în prima vîrstă a fierului se produsese diviziunî în cadrul marelui neam getic, știind că dorienii și aheii care formau încet dar sigur Elada antcă se trăgeau și ei dintre geți. Sîntem, de aceea, îndreptățiți să vedem în geți pe creatorii șî purtătorii culturii hallstattiene în spațiul Balcanic.

În unele regiuni ale spațiului rumînesc de azi sînt menționați, așadar, în diferite perioade, și triburi care purtau deja alte etnonime ce desmnau anumite regiuni vaste de inde se deplasau, precum Illiria cu illiri (prin sec. VIII î.Hr. în Oltenia), Scyția cu scyți (pe la anul 600 î.Hr. în Transilvania), Sarmația cu sarmați (roxolanii migrează în secolele II -I î.Hr. spre apus, pătrunzînd în regiunile extracarpatice unde conviețuiesc cu geții carpatici și participă alături de bastarni și iazygi care erau tot geți sarmați, la raidurile din Moesia romană în anii 68-69, 85-86 d.Hr.), Tracia cu traci (sec. V î.Hr. în Dobrogea), dar și triburi care nu desemnau regiuni cunoscute, precum celții (pe la mijlocul sec. IV î.Hr. Ardeal), sau bastarnii (mijlocul sec. III î.Hr. în Moldova).

Istoricii consideră că toate aceste triburi ce s’au insinuat în spațiul carpato-dunărean au sfîrșit prin a fi asimilate de autohtoni, în masa cărora s’au topit, aserțiune cu care putem fi în consonanță deoarece toate aceste triburi își aveau obîrșia tot în marele neam al geților, și care roiau în spațiul european din diverse interese (hrană, pășuni, comerț, mercenariat etc).

Prima jumătate a perioadei hallstattiene este caracterizată prin formarea și răspîndirea pe teritoriul țării noastre a culturii Basarabi. Așezările și cimitirele descoperite la Basarabi (Oltenia), București, Poiana (Moldova), Răhău (Transilvania) și în alte localități dovedesc dezvoltarea metalurgiei fierului și orientarea triburilor locale spre practicarea cu precădere a agriculturii.

Această situație se menține și în a doua parte a perioadei de cînd datează descoperirile de la Bîrsești (în ținutul Vrancei) și Ferigele (Oltenia), unde au fost găsite întinse necropole (cimitire) de incinerație, în care peste mormintele bogate în obiecte de metal și în vase de lut ars au fost ridicate mari movile de pămînt.

Din perioada hallstattiană finală datează puternicele cetăți getice de la Stîncești, Cotnari și Moșna (Moldova, ridicate, probabil, ca stavilă împotriva sciților din stepele nord-pontice. Dintre descoperirile aparținînd altor triburi stabilite pe teritoriul Geției merită amintite cimitirile scytice de la Ciumbrud și Cipău (Transilvania).

Întemeierea coloniilor elinești (dorienii și aheii care au construit societatea elenă avîndu’și originile printre strămoșii geților) au loc în cursul primei vîrste a fierului cînd se petrece un eveniment care va avea înrîuriri profunde asupra dezvoltării societății getice în ansamblu, amplasarea acestor colonii elinești pe țărmul dobrogean al Pontului Euxin (Marea Neagră) facilitînd un schimb comercial crescut. De asemenea, geții localnici asigurau un protectorat necesar oricărei aglomerații urbane.

Cea dintîi colonie – Histria – a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., pe malul golfului (azi lacului) Sinoe. Cam după un veac, în sudul Dobrogei, pe locul actualei Mangalii, apare orașul Callatis, iar pe locul Constanței de astăzi – orașul Tomis. Elenii stabiliți în aceste colonii exploatau bogățiile solului și ale mării (grîu. lemn, pește) și făceau schimb de produse cu băștinașii geți: luînd de la ei grîne, ceară, miere, piei de animale, lemn și chiar sclavi, negustorii eleni le aduceau din Elada vinuri și untdelemn, ceramică de lux și obiecte de podoabă.

Treptat, orașele elinești de pe litoralul Dobrogei cresc ca însemnătate economică. Unele mărfuri cerute de autohtoni continuă să fie importate din Elada, dar multe se confecționează pe loc, în atelierele histriene, callatiene și tomitane. Prima care ajunge la o producție proprie de mărfuri este Histria, pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.; comerțul său cu populația getică în primul rînd, este atît de viu, încît orașul bate monedă proprie de argint și de bronz.

Exemplul Histriei e imitat, un veac mai tîrziu, de Callatis și apoi de Tomis. De prin secolul al III-lea î.Hr., atît din pricina împrejurărilor istorice, cît și din cauza înnisipării ieșirii din golful Sinoe, economia Histriei decade, pe primul plan impunîndu’se colonia Callatis.

În coloniile dobrogene viața culturală e intensă și de un elenism veritabil. Inscripțiile oficiale și private sînt scrise într’o limbă elenă pură și corectă; tinerii erau educați după tradițiile elene, în gimnazii, iar relațiile culturale cu alte orașe grecești erau vii. La Histria avem cunoștință chiar de existența unui teatru. Din coloniile dobrogene s’au ridicat cărturari care au adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii grecești în ansamblu.
Elenă este și arta coloniilor dobrogene, ilustrată prin temple în stil doric descoperite la Histria, prin numeroase fragmente arhitectonice și statuete de piatră, metal și ceramică, găsite în săpături. Locuitorii celor trei orașe se închinau divinității elinești, deși în această privință au suferit și o anumită influență autohtonă.

Întemeierea ca orașe-state, coloniile grecești din Dobrogea au cunoscut o evoluție de la regimuri oligarhice, caracterizate prin concentrarea puterii în mâinile unei pături subțiri de bogătași (în elinește oligos = puțin și arche = putere), la regimuri democratice sclavagiste (sec. V î.Hr.).

Pentru aceste orașe, stabilite în mijlocul populației getice, era extrem de important să întrețină relații de bună vecinătate cu autohtonii. În legătură cu aceasta, datele concrete sînt foarte puține, dar e probabil ca raporturile să fi fost, în general, bune. Totuși, cîteodată relațiile se înrăutățeau și se ajungea chiar la conflicte; acesta pare să fi fost cazul în anul 514 î.Hr., cînd histrienii îl ajută pe Darius I, regele perșilor, care, în expediția sau împotriva scyților de la nordul Mării Negre, trece prin Dobrogea și’i supune pe geți.

Alteori, geții și elenii sînt aliați, cum s’a întîmplat în anul 339 î.Hr., cînd se opun împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scyte Ateas.

Îndată după aceea, Dobrogea întreagă ajunge sub stăpînirea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, iar după moartea acestuia din urmă – sub stăpînirea unui general și succesor al său, regele Traciei, Lisimah. Împotriva lui Lisimah se răscoală în două rînduri, dar fără succes, orașele elinești sub conducerea coloniei Callatis.

După moartea lui Lisimah, coloniile elinești, independente dar mereu atacate de bastarni și de geții din Tracia, sînt nevoite să ceară protecția scump plătită a căpeteniilor getice, dar și scyte. În sfîrșit, prin anii 72-71, în timpul războiului dintre Roma și Mitridate, regele Pontului, pămîntul Dobrogei este călcat pentru prima dată de armatele romane. Generalul Lucullus obligă coloniile elinești să încheie cu Roma tratate de alianță, care le puneau într’o veritabilă dependență față de puterea romană.

Trăind într’un strâns și continuu contact cu elenii, geții au suferit o influență relativ puternică în domeniul culturii materiale. În așezarea de la Tariverde (lîngă Histria), în stratul arheologic aparținând secolului al VI-lea î.Hr., s’au descoperit, alături de ceramica autohtonă, numeroase fragmente de vase antice de lux.

Amforele grecești din Rhodos și Thasos se găsesc răspîndite în aproape toată zona extracarpatică a Rumîniei și geții încep să le imite. Prin aportul lor la dezvoltarea forțelor de producție ale băștinașilor, la intensificarea comerțului și prin exemplul de organizare social-politică pe care’l ofereau, coloniile elinești au contribuit la grăbirea procesului de dezvoltare în societatea getică.

În perioada Laténe au loc schimbări însemnate în economia și viața social-politică a geților. Acum ia un considerabil avînt metalurgia fierului; tot mai multe și mai variate sînt uneltele făurite din acest metal, cea mai importantă dintre ele fiind brăzdarul de fier pentru plug, care permite dezvoltarea agriculturii. Din fier sînt făurite și armele, iar vasele de lut sînt tot mai frecvent modelate cu ajutorul roții olarului; și celelalte meșteșuguri cunosc un mare avînt.

O ocupație importantă rămîne, în continuare, creșterea vitelor mari, a oilor etc; arheologii au descoperit în Munții Orăștiei și urmele unor stîne getice. Tot în cadrul culturii Laténe geții încep să bată monedă proprie, inspirată de monedele macedonene și elinești. obștea patriarhală e definitiv înlocuită cu obștea sătească, iar triburile getice se grupează în puternice uniuni războinice, capabile să țină piept oricărui dușman. Societatea getică ajunge în această perioadă în pragul formării unui mare regat și chiar va trece acest prag.

Trecerea de la prima la cea de’a doua vîrstă a fierului are loc ca urmare a dezvoltării forțelor de producție în societatea getică.

Deși există, poate, anumite regiuni care cunosc, o vreme. un progres ceva mai rapid, această trecere se petrece cam în același timp pe întreg teritoriul getic carpatic; începutul perioadei Laténe poate fi stabilit în jurul anului 300 î.Hr.

Deși au avut un rol secundar, influențele externe au contribuit, totuși, la grăbirea procesului de trecere de la perioada hallstattiană la perioada Laténe. În regiunile extracarpatice s’a făcut simțită mai ales influența coloniilor elinești și a geților din Tracia. În Transilvania, factorul care a ajutat la formarea culturii Laténe a fost elementul geto-celtic. Toate triburile de origine getică se influențau reciproc, dar se ajungeau deseori și la conflicte armate.

Pe teritoriul țării noastre, și anume în Transilvania, celții au pătruns în jurul anului 350 î.Hr.; o așezare geto-celtică s’a descoperit la Ciumești (jud. Satu Mare), iar morminte ale lor la Ciumești, Fîntînele (jud. Bistrița-Năsăud), Apahida (lângă Cluj-Napoca), Mediaș etc. Adeseori, vertigii geto-celtice se găsesc împreună cu cele autohtone, împrejurare care dovedește conviețuirea celților cu geții.

Conviețuind cu autohtonii, geto-celții sfârșesc prin a fi asimilați de aceștia (sec. II î.Hr).

Privită din punct de vedere arheologic, cultura Laténe, specifică celei de’a doua vîrste a fierului, durează de la anul 300 î.Hr pînă la 106 dșHr., anul cuceririi a unei părți din Geția de către romani.

Privită sub aspect social-economic și politic, perioada Laténe durează însă numai pînă la începutul sec I î.eHr., cînd în Geția se formează societatea împărțită în clase și ia naștere regatul lui Burebista.

Geția a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, un regat deschis celor mai diverse curente de civilizație, o punte de legătură între Peninsula Balcanică și teritoriile din răsărit, centrul și nordul Europei. Geții au intrat de timpuriu în contact cu civilizațiile altor neamuri, prelucrînd de la ele o serie de elemente avansate, dar exercitînd, în același timp, o influență asupra lor.

Influențe persane și scytice se simt în stilul obiectelor de argint și de argint aurit răspîndite în lumea getică în sec. IV î.Hr. și descoperite la noi în mormintele de la Agighiol (jud. Tulcea) și Peretu (jud. Teleorman), la Băiceni (lîngă Iași) și Coțofenești (jud. Prahova).

Pe de altă parte însă, geto-scyții care au pătruns în Transilvania au preluat de la autohtoni anumite obiecte și, pînă la urmă, au fost asimilați prin limbă și tradiții. Același lucru s’a întmplat și cu geto-celții, care adoptă ritul de înmormîntare al autohtonilor geți – incinerați.

Gustul autohton se răsfrînge și asupra produselor meșteșugărești ale coloniilor grecești din Dobrogea, destinate cu precădere geților. Mai tîrziu, geții sînt influențați de cultura materială și spirituală romană, iar la rîndul lor exercită o anumită influență asupra sarmaților (sarmo-geților) rupți din sînul Massa-geților arieni.

Geții carpatici s’au dovedit întotdeauna receptivi la elementele înaintate din civilizația altor triburi frățești genetic, dar nu s’au mulțumit să le imite, ci le’au adaptat în mod creator la propriile lor nevoi, gusturi și tradiții. Așadar, contactul cu alte civilizații ale antichității (persană, elinească, romană etc.) a îmbogățit civilizația getică din Carpați, dar fără a’i răpi originalitatea.

GEȚII EURO-INDIENI (INDO-EUROPENI)

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Ge%C8%9Bi

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrage%C8%9Bi

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masage%C8%9Bii

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae) https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sarge%C8%9Bi

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pămînturile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii”, Jordanes.

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor.

La aceste ”neamuri” care erau doar unul singur, și care a dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia și Africa, se adaugă neamurile care fac parte din același mare grup genetic R1: cimerienii, celții, hitiții, troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc..

0Triburi_Ge_i

În această prima perioadă, civilizaţia fierului pătrunde în spațiul rumînesc de azi şi, în special, în zona Olteniei, dinspre Banat, pe valea Dunării, dînd naştere aspectului cultural de tip Vîrtop, caracteristic prin ceramica de culoare neagră, metalică, decorată cu caneluri.

În colecţia dedicată primei epoci a fierului, atrag atenţia, în mod deosebit, piesele hallstattiene descoperite la Basarabi, lîngă Calafat. Ceramica găsită în tumulii funerari de aici a dus la definirea unei noi culturi, cultura Basarabi.

Formele ceramice rare găsite în complexele funerare de la Balta Verde, judeţul Mehedinţi, şi Vîrtop, depozitul de tipare din piatră folosite la turnare a topoarelor de tip celt din bronz, descoperit la Pleniţa, armele şi podoabele de fier şi bronz din inventarul mormintelor necropolei de la Basarabi, brăţările plurispiralice şi pandantivele circulare din depozitul de podoabe de bronz de la Ghidici, sînt piese de referinţă ale epocii fierului din Oltenia.

În privința ritualurilor funerare, înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu timpul, incinerarea. Fenomenul de stratificare socială a dus la o dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte de prestigiu, cel mai adesea confecționate din diverse metale.

Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de dimensiuni mici, ocupate de cîteva familii, de obicei grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol, constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici de jur împrejurul fortificației era variabil, de la cîteva zeci la peste o sută (de exemplu complexul de la Wicina, Polonia).

Nu au avut loc mari mișcări de populații, cu excepția migrațiilor celților, care au ajuns pînă la Babilon (324 î.Hr.). Din punct de vedere al structurii sociale, unitatea de bază o constituia familia, principala forță economică. Populația era preponderent rurală, agricolă. În perioada Hallstatt timpurie se pare că se ajunsese la o relativă egalizare socială.

Cultura La Tène a reprezentat o cultură europeană a Epocii Fierului. La Tène este situl prototip și acest termen este utilizat de arheologi pentru perioada mai tîrzie a culturii și artei vechilor geto-celți. Deși termenul este ferm înrădăcinat în înțelegerea populară, prezintă numeroase probleme pentru istorici și arheologi.

Cultura a devenit foarte răspîndită, și prezintă o mare varietate de diferențe locale. De multe ori este distinsă de culturile precedente și de cele mai apropiate, în principal prin stilul La Tène ale artei geto-celtice, caracterizate prin decorațiuni curbe de forma unor vîrtejuri și asociate cu predilecție confeciților metalice.

Cultura La Tène s’a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului (între aproximativ 500 î.e.n. și cucerirea romană din secolul I î.Hr.) în Belgia, estul Franței, Elveția, Austria, sudul Germaniei, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Croația și unele părți din Ungaria, Ucraina și Rumînia.

La Celtiberienii din vestul Iberiei s’au regăsit multe dintre aspectele culturii La Tène, deși a lipsit în general stilul artistic propriu al acesteia. Spre nord a prelungit Epoca Fierului pre-romană din Europa de Nord, incluzînd cultura Jastorf din nordul Germaniei.

Cultura La Tène s’a dezvoltat în afara epocii de început a fierului (cultura Hallstatt), aparent fără o perioadă de tranziție culturală.

Aceasta s’a produs ca urmare a puternicelor influențe mediteraneene ale elenilor din Galia pre-romană, ale civilizației etrusce, și ale Culturii Golasecca.

Barry Cunliffe a identificat geneza culturii La Tène în secolul V, prin apariția a două zone de putere și inovație: una aflată în vest în arealul Marna – Mosella, care avea legături comerciale cu cîmpia Padului prin intermediul trecătorilor alpine centrale spre cultura Golasecca și alta în zona de est a Boemiei, cu legături separate spre marea Adriatică prin rutele alpine estice spre cultura Veneților.

O schimbare a centrelor de colonizare a avut loc în secolul al IV-lea.

Materiale aparținînd culturii La Tène s’au răspîndit pe o suprafață mare, incluzînd părți din Irlanda și Marea Britanie, nordul Spaniei, partea de nord a centrului Italiei, Burgundia, și Austria.

Morminte sofisticate descoperite de arheologi au dezvăluit o largă rețea comercială. În localitatea Vix din Franța, o femeie din elita locală a fost înmormîntată în secolul VI î.Hr. cu un mare vas de bronz folosit la amestecarea vinului, fabricat în Elada.

Exporturile din ariile culturale de tip La Tène în alte zone culturile mediteraneene s’au bazat pe sare, cositor, cupru, chihlimbar, lînă, piele, blănuri și aur.

Cultura La Tène nu a avut o scriere proprie. Rare exemple de inscripții elinești există totuși, precum și mai tîrziu monede geto-celtice cu inscripții adesea latine. Aspectele sale culturale și istorice s’au regăsit în scrierile autorilor clasici, de cele mai multe ori pradă unor viziuni ostile și stereotipe.

Epoca de fier în Europa se caracterizează printr’o elaborare a desenelor și modelelor de arme, unelte și unelte. Acestea nu mai sînt aruncate, ci forjate în formă, iar decorarea este elaborată mai degrabă in forma curbilină decît simpla rectilinie. Formele și caracterul ornamental al armelor nord-europene seamănă în unele privințe cu arme romane, în timp ce în alte privințe ele sînt specifice și evident reprezentative pentru arta nordică.

Cultura geto-celtică s’a extins într’o mare parte a Europei Centrale și, ca urmare a invaziei galice în Balcani și Asia Centrală.

Cîteva Triburi geto-celtice cele mai cunoscute au fost:

Arvenii – trib gallic, unul dintre cele mai puternice triburi din centrul Galiei
Incenii – trib breton, stabilit în sudul Marii Britanii
Lusitanii – trib iberic amplasat în vestul Spaniei
Boii – amplasați în Boemia și Germania de azi
Tracii – geții din Tracia erau amplasați în sudul peninsulei balcanice, unde au creat un mare regat al odrisilor
Galatia – formațiune geto-celtică alcatuită în Asia Mică (Turcia de azi) în urma migrației din secolul III î.Hr.
Ardiaei – trib geto-iliric amplasat pe coasta Mării Adriatice

Populații geto-germanice s’au amplasat în nordul si centrul Europei, cele mai cunoscute fiind Suevii (Șvabii), Cheruscii, Cimbrii (Cimerieni) sau Marcomanii.

Alte triburi nomade s’au amplasat in estul Europei: Masa-Geți, scyți, roxolani etc

Citiți și: CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”

Resurse: Despre toate, pe scurt – De la Big Bang la ADN, Bill Bryson, editura Polirom,
Adams, Jonathan; Otte, Marcel (1999). „Did Indo-European Languages Spread Before Farming?”. Current Anthropology, Miles, David (2016), The Tale of the Axe: How the Neolithic Revolution Transformed Britain. London, UK: Thames & Hudson.
Gimbutas, M (1980), „The Kurgan wave migration (c. 3400–3200 î.Hr.) into Europe and the following transformation of culture”. Journal of Near Eastern Studies, Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca fierului în Rumînia, Wikisource Jackson, Henry (1911), ”Socrates”, În Chisholm, Hugh. Encyclopædia Britannica. 25 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 331, Cristian Ştefan-Epoca Bronzului, pagina 1, archaeology.ro, prehistoire.e-monsite.com, britannica.com, descopera.org, genome.gov, mbe.oxfordjournals.org, ncbi.nlm.nih.gov, ashg.org, genome.cshlp.org

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”

Geții

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al ”tracilor”, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi.

Spunem și noi că sîntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensămînt antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau ”traci”.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi ”traci” și acei inzi asiatici, dacă după întinderea teritoriului ocupat, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cîrmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decît toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sînt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V, 3, în FHDR, I, p. 65)

herodot-parintele-istoriei
Herodot, povestitor de snoave antice

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.
Ce putem bănui și concluziona este că acești ”traci” în limba elenă veche era eticheta pusă acelei populații din nordul statelor-orașe elene, ”trake” fiind echivalentul pentru ”miazănoapte”.

Așadar, ”cei de la miazănoapte” nu va putea fi nici în trecut nici vreodată de acceptat că ar fi însemnat vreo etnie, cum nici scandinavii de azi sau siberienii nu reprezintă etnii pentru acele populații, ci doar porecle sau ștampile pentru localizarea geografică a unor neamuri.

Cînd spui ”muntean” o faci pentru a’i localiza apartenența unui om de la munte, dar ”muntean” nu va fi niciodată vreo etnie.

De asemenea, este puțin credibilă existența vreunei călătorii de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în toate teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.

Și alții ca ei au preluat acest termen, considerat eronat etnonim, născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elenilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat prin metode empirice, Herodot afirmînd el însuși, foarte clar:

”…după socotinţa mea.”

După cîte știm noi, ”socotință” nu înseamnă vreo socoteală, ci doar ”părere, opinie, punct de vedere”, îar în cazul nostru această părere pur personală a lui Herodot nu a fost niciodată confirmată de cifre concrete.

Deci, era o simplă apreciere pur personală, nedovedită.

Noi afirmăm însă, opusul afirmației lui Herodot, Geții de pretutindeni însumau cea mai numeroasă etnie antică.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decît triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluînd controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor.

Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

A-GET
Get, pe Tăblițele de la Sinaia

Numai că așa cum este menționat în istoriografia scrisă, vom observa în numirea diverselor clanuri getice, particula ”GET” care se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile dintr’o altă disciplină vis’a’vis de răspîndirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi rumînii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sînt hărăziți geții.

Și nu doar la Dunăre, așa cum vedem pe hărțile pe care le prezentăm în articolul de față.

”Înainte de a ajunge la Istru, birui mai întîi pe geţi, care se cred nemuritori”, spunea Herodot, despre conflictul dintre perșii lui Darius și geți în ”Istorii”.

”Geţii însă, fiindcă s’au purtat nechibzuit, au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”

Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și ”indo-europeni” pentru că se credea cîndva că europenii veneau din India, azi o teorie dezansamblată de dovezile care au venit ca o avalanșă în ultimul secol.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întîlnesc la Gurile Dunării.

asezarea-geografica-a-dacilor-in-secolul-i-i-hr-regatul-lui-burebista-regatul-dac
Harta descrie Lumea Geților de acum 2100-2500 de ani de la Dunăre (Ister).

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții care erau un trib ce se trăgeau din Geții Mari sau Massa Geții, iar mai tîrziu goții, cei care nu erau decît niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pămîntului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptîndu’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cît de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Scyţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungînd pînă la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii.

Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, pînă la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzînd Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene pînă în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

19656038701_88c4e6c92e_b
Strabo era de fapt o poreclă, însemnînd Sașiul, purtată de un vestit istoric și geograf antic elen

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor.

[…] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cît putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sînt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începînd cu secolul VIII î.Hr., cînd elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean.

Raporturile geților cu elenii sînt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Se spune că din tot ce s’a scris despre geți în antichitate, pînă la noi nu a ajuns mai mult de 10 procente. Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci.

Pînă la apariţia tiparului în secolul XVI, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul scribilor sau a copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s’a pierdut enorm de mult, fie din pură întîmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

Scrierile care mărturiseau despre geţi au avut, în marea lor majoritate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns pînă la noi nu reprezintă, probabil, nici 10 procente din ce s’a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pămînturilor din estul Europei sau despre geții carpatici de la nordul Dunării.

Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi, lăsîndu’ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s’au pierdut. Însă cîtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s’a scris mult mai mult despre geţi decît ni s’a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stîrnit interesul vecinilor lor într’o măsură mare, atît prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credințele lor, cît şi prin relaţiile pe care le’au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le’au dus.

Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat pînă acum să facă o evaluare completă a ceea ce s’a pierdut din documentele despre strămoșii noștri pelasgo-geți.

Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de peste 300 de autori.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s’au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la geți a fost mai vitregă decît a altora.

Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns pînă la noi.

Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar geții s’au dovedit mult prea tăcuţi, ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci sîntem prea puţin interesaţi de soarta lor.

În fapt, noi descoperim chiar la vîrful celor responsabili să afle și să interpreteze istoria strămoșilor noștri o totală ignoranță instituțională, dar nu și despre ceea ce reprezintă istoria cuceritorilor peninsulei balcanice, fie că vorbim de eleni sau de romani, unde observăm cu tristețe un interes curios de atent.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lîngă Dunăre, Orgame.

Europa_Fisica_e_confine_Europa_Asia
Țara Geților

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separîndu’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii.

Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor, despre care cronicarii antici nu aveau știință atunci, ei numind diferitele triburi după regiunile în care trăiau.

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la Dunăre reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s’au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii eleno-romane s’a extins, geţii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile elenilor şi ale romanilor.

Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit pînă pe aceste pămînturi. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sînt informaţii de a doua sau a treia mînă, aproximative, deformate, poate chiar fictive, transmise din gură în gură printr’un fel de telefon fără fir.

Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Geția Carpatică şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba geților, dar toate aceste scrieri s’au pierdut sau au fost făcute cu bună știință nevăzute.

Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sînt adesea confuze. Ba mai mult, anticii făceau întotdeauna distincţie clară între scyţi şi geţi sau între traci şi geţi, daci și geți, celți și geți, iar mai tîrziu, îi consideră pe goţi alt neam decît geţii, deși toate aceste titulaturi sînt ale aceluiași neam, NEAMUL GETIC, confirmat genetic ca aparținător al aceluiași haplogrup.

Astfel că, ori de cîte ori se pomenește de neamurile locale din anumite regiuni, sub referinţele la scyţi, hitiți, traci, iliri, celți, panoni, sarmați (sarmo-geți), daci, goţi etc. aflăm în realitate informaţii preţioase tot despre geţi.

Evenimentele consemnate de scrierile vremurilor înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente.

Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într’un fel în afara istoriei, ca și cum dacă nu se scria despre un neam mai mult timp, dispărea, reapărînd instant în istorie imediat ce i se descria un eveniment petrecut în sînul acelui popor, un război, căsătoria unei fiice de rege cu prințul altui regat etc.

În al doilea rînd, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rînd despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai tîrziu, numele geților sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în prim plan fiind geţii războinici sub etnonimul de goți, de gepizi, sau al migratorilor asiatici precum au fost hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rînd pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s’a păstrat nici o informaţie cu privire la geţi.

Comerţul i’a pus în contact cu geții din Scyţia de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii.

Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin pe cei dobrogeni.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.. și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întîi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărîrea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sînt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene.

Din întîmplare, cel mai vechi eveniment în care sînt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva scyţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi.

Cea de’a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai tîrziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adînc.

Însuşi marele geograf Strabon a scris o carte despre Tracia şi Geția, astăzi cu desăvîrşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi, dar lucrarea sa nu a ajuns pînă la noi, decît într’o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu.

Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte.

Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea geților nu au ajuns pînă la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit pînă la scyţi), şi pînă la cucerirea romană, nu s’a păstrat absolut nici o hartă care să înfăţişeze Geția veche.

Cele mai vechi hărţi reprezintă Geția Carpatică de după cucerirea unei părți a ei, și numită de romani Dacia.

Un interes aparte au stîrnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor triburi din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decît cele păstrate.

Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Elenii în general aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvînt care înseamnă, în elineşte, bîlbîit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau elenilor cei care vorbeau altă limbă decît a lor), dar în special față de geți, pe care îi descriau și reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromichaite (sec. III î.Hr.), care l’a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare.

c-42

Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrînt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i’a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i’a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă.

Apoi i’a eliberat, spunîndu’le că, dacă au acasă atîtea bogăţii, să nu mai rîvnească la avutul modest al altora.

Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s’au ”pierdut” – în primul rînd cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele.

Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Datorită dispariției a numeroase cărți care povesteau evenimente din istoria geților avem destul de puține informații despre străbunii noștri geți.

Și încă și mai puține despre regii lor.

Iar dacă despre Boerobistas, Dromichaite și Daci Balo s’au mai găsit ceva informații și s’a tot scris în ultimul timp, despre alți regi știm foarte puține lucruri.

Este și cazul regilor Zalmodegikos și Rhemaxos.

Regii geți Zalmodegikos și Rhemaxos au domnit înspre sfîrșitul și jumătatea secolului III î.Hr. și sfîrșitul secolului II și începutul secolului întîi î.Hr. Sînt regi puțin cunoscuți, iar asupra lor informațiile sînt extrem de puține.

Din ceea ce se știe Zalmodegikos a domnit în perioada 300-250 î. Hr. în Dobrogea, iar Rhemaxos aproximativ în jurul anului 200 î. Hr. în estul Munteniei și nordul Dobrogei.

În secolele III-II î.Hr. încep să se dezvolte mai multe organizări politice, conduse de regi numiți ”basilei”, cîțiva dintre ei fiind amintiți în special în contextul luptelor cu celții și bastarnii.

În baza analizei monedelor au putut fi delimitate și identificate principalele formațiuni politice existente în spațiul carpato-danubiano-pontic. Astfel, se observă în părțile centrale ale Munteniei anumite triburi getice precum piephigii, apoi siensii în Curbura Carpaților, buridavensii în special în Oltenia și ratacensii în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureșului, precum și pe Tîrnave.

Conform concluziilor cercetătorilor, aceste patru uniuni sînt cele ce au stat la baza constituirii statului getic al lui Boerobistaa formînd așadar, un nucleu vizibil.

Sursele numismatice și epigrafice din Dobrogea secolelor III-II î. Hr. atestă conducătorii locali Zalmodegikos în nord-vest, Moskon în nord și Rhemaxos, care a fost protectorul cetăților pontice.

Dacă e să ne referim la Dobrogea, trebuie remarcat că intervenția geților în viața cetăților elinești pontice, în raporturile dintre acestea și în conflictele avute de acestea cu diverși inamici, a fost destul de puternică.

Datorită faptului că teritoriul dintre Dunăre și Marea Getică era dens locuit de geți, în pofida unor frecvente invazii dinspre est sau sud. În plus, deoarece aspirînd în mod firesc la controlul litoralului pe care se aflau și cetățile elinești, geții autohtoni din partea stîngă a Dunării au intensificat presiunea, evident încă din vremea lui Dromichaite, iar în acest context îl aflăm pe regele Zalmodegikos.

Cît privește acest nume de Zalmodegikos ar fi de luat în considerare ipoteza unor istorici că numele acestuia ar fi unul compus (la fel ca și cel al lui Zelmutas, de exemplu) în care prefixul ”zalmo” ar desemna apartenența la o anume dinastie sau un titlu legat de Zalmoxio, cum de la Zalmoxio se consideră a fi derivate și alte cuvinte compuse ce au în componență ”zelmus”, ”zelmis” și ”selmios”.

I. I. Russu în ”Limba traco-dacilor”, referindu’se la numele lui Zalmodegikos îl derivă din ”zemel-pămînt” și din ”g’hel-a străluci” sau ”g’el-clar, luminos”.

Dan Oltean în Religia Dacilor aduce argumente precum că radicalul Zal-Sal-Sar însemna ”soare”, ”luminat” făcînd trimitere la religia geților, iar de aici apar foarte des aceste radicale în toponime și onomastică.

SarGeția însemna Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo.

Geția Zalmoxe

Această teorie prin care particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxio și în multe din toponimele getice se confirmă prin însăși prezența sa pe un mare areal teritorial: SALsovia, GermiSARa, SALmydessos, SALmorus etc.

Atestarea lui Zalmodegikos a fost posibilă datorită unei inscripții descoperită în Dobrogea și prezentată de D. M. Pippidi în ”Inscriptiones Scythiae Minoris”.

Textul inscripției, intitulată ”Decret al Sfatului și al Poporului” este următorul:

”Decret al Sfatului şi al Poporului. Sub preşedinţia lui Theocritos, Pythoteles al lui Archelocos a propus:
Întrucât Diodoros al lui Thrasycles, Procritos al lui Pherecles şi Clearchos al lui Aristomachos, trimişi soli la Zalmodegikos, în privinţa ostaticilor, au călătorit prin ţara duşmană şi, înfruntînd primejdii de tot soiul şi dînd dovadă de cea mai deplină rîvnă, au adus înapoi ostatecii (în număr de peste şaizeci), convingîndu’l pe Zalmodegikos să restituie cetăţii veniturile:

Sfatul şi Poporul să găsească cu cale ca aceştia şi urmaşii lor să fie înscrişi printre binefăcătorii obştii; să fie încununaţi, ei şi urmasii lor, cu cununa de aur la toate spectacolele de teatru, pentru bărbăţia şi rîvna lor faţă de popor, pentru ca şi ceilalţi cetăţeni, cunoscînd că poporul cinsteşte pe bărbaţii vrednici, să se îndemne a sluji cetatea, Hegemonii să poarte de grijă ca prezentul decret să fie săpat pe două lespezi, din care una să se aşeze în agora, în faţa porticului, iar cealaltă în preajma altarului lui Zeus Polieus.”

Zalmo

Din inscripție rezultă că în schimbul unui phoros (tribut), precum și altor obligații asumate de către histrieni, aceștia obțineau garantarea exploatării principalelor surse de venituri, pescuitul în apele fluviului și practicarea agriculturii pe ogoarele aparținătoare orașului.

Datorită săpăturilor arheologice de prin anii 1930 s’au scos la lumină, printre alte vestigii de pe țărmurile Mării Negre, o serie de vestigii epigrafice. Acestea s’au dovedit a fi foarte valoroase pentru informațiile pe care le conțineau.

Prin 1959, D. M. Pippidi spunea că documente epigrafice din epoca elenistică au oferit informații destul de precise despre ”viața politică a tracilor de la Dunărea de Jos de’a lungul perioadei obscure ce merge din zilele lui Dromichaite pînă la ridicarea lui Burebista”.

D. M. Pippidi a prezentat informații despre inscripția ce se referea la regele Zalmodegikos, dar și informații despre o altă inscripție, pe care o caracterizează ca fiind ”mult mai întinsă și mai amănunțită”.

Și această inscipție conține un decret în cinstea lui Agathocles, fiul lui Antiphilos.

Inscripția a fost găsită în 1930, dar nu a fost cercetată pînă în 1959, moment în care ea se afla la Muzeul Național de Antichități (muzeu care în momentul de față se află în renovare de vreo trei ani și unde nu se știe dacă vom mai găsi în final multe dintre vestigiile referitoare la antichitatea geților).

Dat fiind că piatra pe care se afla inscripția a fost grav avariată în timpul războiului, în 1944, o parte dintre rînduri au fost întregite de către cercetători și specialiști din domeniu, după cum urmează:

– rîndurile 10-11,12-13,17-18,19-20,20-21,32,33,35,37-38,40,41,50-51,51-52,53,55-56 au fost întregite de Maurice Haulleaux,

– rîndurile 21,24,25,54, de către Gustave Glotz,

– rîndurile 22,42-43,46-47, de către L. Robert.

Ar mai fi de adăugat și faptul că descifrarea a fost îngreunată de faptul că partea dreaptă a blocului de piatră pe care se afla inscripția era destul de ștearsă, ca și cum cineva ar fi încercat să desființeze textul.

Traducerea inscripției, conform lui D. M. Pippidi, este următoarea:

”Sfatul și Poporul au găsit cu cale; președinte al Adunării fiind Dionysios al lui Bianor, Apollonios al lui Cleombrotos a propus:

Întrucît Agathocles al lui Antiphilos, coborîtor dintr’un părinte binefăcător al obștii, se poartă față de cetate și de cetățeni ca om vrednic și de seamă, dovedindu’și în chipul cel mai deplin, cu vorba și cu fapta, rîvna față de Popor, în orice împrejurare grea pentru cetate precum și în toate dregătoriile, însărcinările și slujbele; și mai întîi, într’o vreme cînd cetatea era bîntuită de tulburări, iar traci în număr mare atacau orașul și teritoriul, cînd grînele stăteau să dea în pîrg iar cetățenii se frămîntau amarnic, (Agathocles) fiind ales căpetenie a arcașilor și strîngînd oșteni cu simbrie, a știut să păzească țarinile, dînd putință fiește căruia să’și strîngă grînele fără vătămare; iar cînd tracii din jurul lui Zoltes au pătruns cu oaste mare în Scyția, către orașele elinești de sub oblăduirea regelui Rhemaxos, (tot el) ales sol, a pornit în țară străină, străbătînd pămînturile mai multor noroade, și înfruntînd primejdii de tot felul a convins pe barbari nu numai să cruțe cetatea, dar și să….adunate înainte de tîlhari….ce se aflau la ordinul lui Zoltes…..să mînuiască toate…..și împreună cu ei s’a grăbit…..cetatea să plătească cinci (talanți) pentru ca să cadă la înțelegere cu cetatea în privința hranei….

Cînd, după acestea, aceiași (barbari) au năpădit ținutul și au prins să asedieze Bizone și să pustiască teritoriul,grânele noastre fiind (și de data aceasta) gata să dea în pîrg, ales sol și pornind spre locul unde se afla oastea, rînduit de cetățeni să răscumpere după putință teritoriul și recolta, i’a convins pe Zoltes și pe traci, cu preț de 600 galbeni, să nu pătrundă în teritoriu, nici să se apropie de oraș, ceea ce a îngăduit cetățenilor să rămînă stăpîni pe toate grînele de pe ogoare.

Și iarăși, ales sol în Tracia și la căpetenia acestora Zoltes, a reînnoit învoielile și înțelegerile încheiate cu ei; și simțind (tot atunci) că se strîng laolaltă tîlhari mulți, a adus faptul la cunoștință lui Zoltes, dînd de știre și cetățenilor după întoarcerea acasă: din care pricină uneltirea a rămas fără urmări.

Iar mai tîrziu, călcînd tracii jurămintele și învoiala și tot dînd năvală (pe pămînturile cetății), ales de popor comandant cu depline puteri al teritoriului și strîngînd oșteni voluntari dintre cetățeni și barbarii adăpostiți în cetate, a păzit ogoarele și turmele și grînele pînă la trecerea (spre noi) a regelui Rhemaxos.

Iar după ce regele a trecut pe malul din față, nelăsînd în urmă’i străji de teamă și trimițînd numai vestitori ca să ceară tributul, ales sol și pornind la drum pe apă, întrucît ținutul era cuprins de război, l’a convins pe regele Rhemaxos să dea spre paza cetății călăreți o sută; iar cînd tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor, iar aceștia – de frică – au fugit pe celălalt mal, lăsînd teritoriul (cetății) fără pază, trimis sol la feciorul regelui, Phradmon (?), l’a convins pe acesta să dea strajă cetății călăreți șase sute, care, întrecînd oastea vrăjmașilor, au înfrînt pe căpetenia acestora Zoltes și….”

Se observă că cele două dovezi epigrafice sînt asemănătoare ca stil, folosindu’se același mod de exprimare, așa cum remarca și D. M. Pippidi.

Însă din ambele se pot obține informații referitoare la regii geților și raporturile acestora cu elenii din Histria. Comentariile aceluiași D. M. Pippidi din ”Revista de studii clasice-V” (1963).

O întrebare pe care putem să ne’o punem în urma citirii ambelor decrete este: de ce cetatea Histria, cea aflată pe țărmurile lacului Sinoe, atît în secolul III cît și II î. Hr. dorea atît de mult să aibă bune raporturi cu vecinii săi geți, nedînd înapoi nici măcar în fața obligației de a le plăti tribut?

Explicația pe care istoricul o dă este aceea că formarea cordonului litoral ce a dus la transformarea în lagună a golfului unde fusese întemeiată Histria, nu datează din secolul III d. Hr., după cum greșit a presupus Vasile Pîrvan, ci din secolul III î. Hr., cum dealtfel rezultă dintr’un text al lui Polibiu, în care este scris că în zilele istoricului din Megalopolis bancul de nisip numit astăzi Chituc avea o tristă faimă printre corăbierii eleni.

Barajul aluvional ce a contribuit la înnisiparea portului a dus la izolarea treptată a Histriei față de restul coloniilor grecești de la Pontul Euxin. Rezultatul a fost transformarea cetății Histria dintr’o cetate comercială în ”capitală a unui district agricol”, așa cum rezultă destul de bine în secolul I î.Hr. din decretul în cinstea lui Aristagoras sau din Hotărnicia lui Laberius Maximus, guvernator al Moesiei Inferioare în anul 100 d. Hr.

Și tot din dovezile epigrafice reiese că și în cetățile dobrogene, precum în restul coloniilor elinești din Pont, un rol însemnat în exploatarea teritoriilor orășenești ar fi revenit populației băștinașe, adică geților în cazul Dobrogei. Așezări ale populației băștinașe ale geților au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice.

De exemplu, săpăturile de la Tariverdi au arătat că, începând cu secolul VI î. Hr., la la 20 km în linie dreaptă spre apus de coastă, a existat un sat al geților, cu locuințe tip bordei, dar care dispunea de o importantă cantitate de ceramică ioniană, de import, încît inițial s’a crezut că ar fi vorba de o așezare elinească.

Explicația ar fi că de’a lungul perioadelor arhaică, clasică și elenistică un foarte mare număr de geți agricultori au continuat să trăiască și să muncească pe ogoarele ce le fuseseră uzurpate de histrieni.

O mare parte din ceea ce produceau ajungea pe mîinile acestor stăpîni.

Între unii și alții au existat, cu siguranță, relații de colaborare stabilite de-a lungul veacurilor de trai împreună. Doar astfel se poate explica faptul că elenii au reușit să rămînă vreme îndelungată într’o zonă în care le’ar fi fost imposibil traiul de nu s’ar fi bizuit pe sprijinul cel puțin a unei părți din populația getică.

Și în aceasta ar consta și explicația evenimentelor relatate în decretul pentru Agathocles, conform căruia, cu ocazia războiului dintre histrieni și cete de traci venite din sud (geții sudici, adică) o parte din ”barbarii” ce sălășluiau în teritoriul vecin cetății au cerut îngăduința de a fi adăpostiți în cetate, ba unii chiar s’au înrolat voluntari, alături de cetățeni, în oastea organizată de fiul lui Antiphilos spre a apăra ”teritoriul, vitele și recolta” (rîndurile 40-45).

Elenii aveau legături diverse cu geții, după cum se raportau unii față de alții. Geții aparținînd triburilor sau formațiunilor politice libere, trăind într’un regim de democrație militară, practicau față de eleni politica inspirată de acea concepție de viață pe care deja Herodot o observase și notase în vremea sa.

0Triburi_Ge_i

Pe această concepție, geții dobrogeni, asemeni celor de la sud de Dunăre, exercitau o presiune continuă asupra coloniilor elinești pontice, precum locuitorii Bizanțului sufereau din partea vecinilor lor barbari în legătură cu care Polibiu scria:

”…stăpîni ai unui pămînt din cele mai roditoare, după ce s’au trudit să’l muncească, iar belșugul roadei crește peste măsură de frumos, iată că se înfățișează barbarii: o parte din recoltă o distrug, alta o culeg și o iau cu dînșii. Iar bizantinii, nemîngîiați de frumusețea roadelor irosite sub ochii lor, osebit de osteneala și de cheltuiala reînnoite an de an, suportă greu o soartă atît de apăsătoare.”

Această stare de lucruri s’a perpetuat de’a lungul mai multor secole, fiind descrisă de istoricul din Megalopolis, o stare asemănătoare în multe privințe cu cea descrisă în decretul pentru Agathocles.

Din aceste inscripții reiese foarte clar că geții dobândiseră, cel puțin începînd cu regele Rhemaxos, dacă nu chiar cu Zalmodegikos, statutul de protectori ai coloniilor vest-pontice.

Datarea acestei inscripții, în concordanță cu afirmațiile mai multor istoriografi, poate fi făcută în jurul anului 200 î.Hr., fiind mai mult ca sigur ulterioară anului 212 î.Hr., anul declanșării revoltei populației autohtone împotriva ”regatului de la Tylis”, dar anterioară anului 190 î.Hr., an în care numitul regat celtic de la Tylis a fost desființat din Tracia sudică.

Spedizioni_celtiche_in_Grecia_nei_Balcani_e_in_Anatolia_(III_secolo_a.C.).svg
Poziționarea aproximativă din Tracia Sudică a cetății celților de la Tylis

Această datare conduce la concluzia că Rhemaxos a fost predecesorul nemijlocit al lui Oroles pe tronul regatului getic.

Din inscripția histriană se deduc cu certitudine următoarele:

a. La momentul respectiv regele get Rhemaxos deținea protectoratul asupra orașelor Scyției, a tuturor cetăților de la Pont, dar și a teritoriilor continentale aferente acestora.

b. Acțiunile arhontelui (sau după unii principele) get Zoltes de a răpi și substitui autoritatea lui Rhemaxos erau privite ca nelegitime de către cetățile de la Pont

c. Domeniul aflat sub autoritatea și protecția lui Rhemaxos era unul vast, atît în stînga cît și în dreapta Dunării.

d. Mijlocul principal de acțiune politică al lui Rhemaxos, prin care’și exercita autoritatea, era cel militar, armata comandată de el fiind una cu structură permanentă și ierarhizată, mult superioară altor forțe militare ce acționau în regiune.

În baza acestor premize concluzia ar fi că, în contextul declanșării revoltei geților sudici împotriva lui Cavarus, ultimul rege al celților de la Tylis, Regatul getic de după anul 212 î.Hr. s’a angajat într’o importantă acțiune de reafirmare a suveranității proprii asupra teritoriilor sud-dunărene pe care le deținea exclusiv pînă în momentul invaziei celtice din 279 î. Hr. și al constituirii regatului celtic de la Tylis.

În acest cadru geo-politic și în baza celor două inscripții histriene se deduce că bazele procesului de recucerire a suveranității getice fuseseră puse încă din timpul lui Zalmodegikos.

Acest proces este preluat și dus mai departe de Rhemaxos și apoi de Oroles.

Izvoarele scrise ne dezvăluie că eleni de prestigiu învățau de la geți, oricît ar părea de straniu, azi cînd încă mai auzim latiniști care’i consideră pe geți niște primitivi.

Socrate, spre exemplu, a învățat practici medicale și a fost inițiat în spiritualitatea gețiilor chiar de la aceștia și a depus un jurămînt pentru a păstra secretul acestora.

În contextul în care cunoștințele din domenii precum cel filozofic, științific, social, chiar estetic sau artistic al Eladei antice reprezenta dintodeauna un important interes, știm de la Socrate că geții aveau cunoștiințe aprofundate în cîteva domenii cheie, încît să fie acceptate de unul dintre cei mai mari gînditori ai Eladei antice, alături poate și de alte elite elene care și’au dorit învățăturile geților.

Platon, ne spune în Dialogul Carmides despre inițierile spirituale pe care Socrate le’a primit de la un vraci sau doctor get și pe care a jurat să le respecte. Înțelepciunea primită de la geți poate fi pusă în legătură cu diversele descoperiri arheologice care au fost făcute în spațiul Țării Geților pe care se află și Rumînia de azi, ceea ce ne arată un grad superior al cunoștințelor medicale la geții lui Zalmoxio.

În acest sens reproducem spusele arheologului Hadrian Daicoviciu:

”Ion Horațiu Crişan a descoperit o adevărată trusă medicală conţinînd un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea de a grăbi cicatrizarea. Analiza chimică a arătat că ea provine dintr’un vulcan mediteranean, poate Etna. Cu ajutorul instrumentelor chirurgicale, preoţii-medici geți ştiau să execute operaţii grele şi complicate: craniul unui schelet descoperit la Poiana prezintă urme clare ale unei trepanaţii cicatrizate. Numeroase cisterne şi conducte aduse la lumină în Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări de igienă publică…”

Socrate, în dialogul Carmides, spune:

”Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descîntec. Eu [Socrate] l’am învățat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxio, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] eleni aveau dreptate să cuvînteze așa cum v’au arătat adineauri. Dar Zalmoxio, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținîndu’se seamă de corp, tot astfel trebuie să’i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii eleni nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care’l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr’un izvor] ca de la cap la ochi.

Trebuie deci – mai ales și în primul rînd – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descîntece. Aceste descîntece sînt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Cînd mă învăța leacul și descîntecele, spunea:

Să nu te înduplece nimeni să’i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu’ți încredințează mai întîi sufletul, ca să i’l tămăduiești cu ajutorul descîntecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului sau a trupului]. Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricît de bogat, dintr’un neam ales sau oricît de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i’am jurat și sînt nevoit să’i dau ascultare, îi voi da într’adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să’mi încredințezi mai întîi sufletul tău, pentru a’l vrăji cu descîntecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu’ți pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.”

Trebuie reținut cu luare aminte următorul pasaj:

”Deci eu, pentru că i’am jurat și sînt nevoit să’i dau ascultare, îi voi da într’adevăr ascultare.”

Acest tip de jurămînt din vremuri antice, îl putem asocia cu practicile inițiatice a unui cult sau a unei profesii, știind cu toții că astfel de inițieri au loc la accederea într’un grup spiritual sau profesional.

Medicii și în ziua de azi depun jurămîntul lui Hippocrate.

Dan Oltean, în cartea Religia Dacilor, spune la pagina 81:

”Adeptul get al lui Zalmoxio profesa medicina în cadrul armatelor elinești care luptau împotriva perșilor.”

Platon scrie că respectivul medic era ”unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi face pe oameni nemuritori. Faptul că în Elada erau mai mulți discipoli ai lui Zalmoxis reiese și din relatarea privind gruparea inițiatică în care a intrat pe bază de jurămînt Socrate. Învățătura acestor medici geți, bazată pe practicarea descîntecelor și apoi pe remedii naturiste, era secretă. Socrate nu a fost acceptat în interiorul acestei asociații medicale și religioase pînă nu a jurat că respectă secretul.”

Dan Oltean relatează opinia sa legată de contextul care a făcut ca geții să trăiască în acea vreme și în spațiul elenilor din sudul Balcanilor:

”După invazia persană în Europa de Est, din anul 514 î.Hr, condusă de Darius I și după ce persanii i’au robit pe geții care s’au opus, unii dintre adepții lui Zalmoxio au reușit să scape și s’au refugiat în Elada”, Dan Oltean, Religia dacilor, pag.81.

Dar ce este cel mai important de știut este că geții erau în toată Peninsula Balcanică, nu doar la Dunăre cum încearcă foarte mulți istorici să restrîngă arealul în care ei trăiau.

Că elenii îi admirau pe geți și că prezența lor ca învățători în Elada nu este ceva nefiresc, aducem ca argument ceea ce se spunea despre ei în vremuri antice.

Spre exemplu, Pitagora spunea despre geți (Legile morale și politice):

”Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți cîmpurile sînt nesfîrșite, toate pămînturile sînt comune, iar dintre toate popoarele sînt cei mai înțelepți, ne spune Homer.”

ARES

Poetul Publius Vergilius Maro (70-19 î.Hr.) în ”Aeneis” (III, 34) vorbind despre zeul Marte (Ares la geți) îl consideră nici mai mult nici mai puțin decît un zeu al Geților:

”qui praesidet Geticis arvis”, numindu’l pe acesta nimic mai puțin decît ”stăpîn al pămîntului getic”.

Același poet roman în ”Georgica” (II, 495), ne vorbește despre nepăsarea țăranului roman la amenințarea pe care o reprezentau Geții pentru imperiu.

Geții care aveau de partea lor Istrul, și care iarna ”vinul ce’l beau îl sparg cu toporul”:

”Indute, caeduntque securibus humida vina.”

Nici poetul roman Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.Hr.) nu’i uită pe geți și ne vorbește de teama ce o prezentau aceștia pentru romani.

Cînd se întîlneau se întrebau îngrijorați:

”Ce ai mai auzit despre Daci?” ”numquid de Dacis audisti?” ( Sat., II, 6, 53).

Adresîndu’se zeitei Fortuna (Od., I, 35), poetul îi descrie pe Geți drept un popor rezistent în timp ce Scytul este unul gata de fugă spre stepa’i nesfîrșită:

”Te Dacus asper te profugi Scytae.”

horatius

Geții continuă să fie prezenți în versurile aceluiași poet (Od., II, 20) cînd numai ei Geții continuau să fie un motiv de îngrijorare, de teamă, pentru romani:

”Me Colchus et qui dissimulat metum/ Marsae cohortis Dacus et ultimi

Noscent Geloni, me peritus/ Discet Hiper Rhodanique potor”

Geții au fost întotdeauna recunoscuți ca buni arcași:

”Paene occupatum seditionibus/ Delevit urbem Dacus et Aethiops

Hic classe formidatus ille/ Missilibus melior sagittis.”

Tot de la Horatius aflăm că Geții, ca agricultori, lăsau pămîntul să se odihnească la fiecare alt an, ca ”ogor”:

”Nec cultura placet longior annua.”

Poetul lăuda moravurile acestui popor nord-Dunărean, găsindu’l superior celui roman:

”Nec dodata regit virum/ Coniux nec nitido fidit adultero.”

Teama din versurile lui Horatius cu privire la Geți dispare odată cu dispariția din fruntea Geției a lui Boerobistas și sosirea la conducerea acesteia a lui Cotison:

”occidit Daci Cotisonis agmen.”

Grijile romanilor cu privire la Geți scad și mai mult odată cu ajungerea la putere a lui Augustus, teama acestora fiind înlocuită chiar de cutezanță o aflăm tot de la Horatius în Od., IV, 15:

”Non qui profundum Danuvium bibunt/ Edicta rumpent Julia, non Getae,/ Non Tanain prope flumen orti.”

Oda care în traducerea versificată a lui D.C. Ollănescu suna foarte frumos:

”Cît timp tu, Cezar, păzitor al statului vei fi/ În liniștitul nostru trai nu ne vor prigoni

Nici furia razboaielor civile, nici urgia/ De răzbunări, nici armele vrăjmașe ce mînia

Le făurește, crîncena discordie suflînd/ Asupra bietelor cetăți și ură aprinzînd!

Popoarele care trăiesc la Dunărea cea lată/ Nu vor înfrînge legile lui Cezar niciodată

Precum nici serri, Geții crunți, ori perșii trădători/ Nici cei de lîngă Tanais (Don) pierduți locuitori !”

330px-Gaius_Iulius_Caesar_(Vatican_Museum)

Gaius Julius Caesar (100-44 î.Hr.) în Comentarii De Bello Gallico (VI, 25), vorbind despre pădurea Hercynică ne spune că se intindea de la izvoarele Dunării pîna în Țara Geților – Terra Getarum:

”….rectaque Danubii regione pertinet ad fines Dacorum……”

Legat de antiteza falsă dintre geți și ”daci” trebuie amintit ceea ce ne lămurea foarte limpede Pliniu cel Bătrîn, IV, 80, apud FHDR I, 403 pentru că el a trăit între 23 d.Hr și 79 d.Hr. înainte de a se înființa și boteza de către romani provincia ”Daciae” după ceea ce ei numeau deja ”dacus” și ”dacorum”, practic transferînd toponimului nou creat epitetul deja folosit înainte de cucerirea din 106 d.Hr. a unui teritoriu din Terra Getarum:

”De acolo înainte, în general, sînt în adevăr triburi de scyţi, totuşi regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, cînd de geţi, NUMIȚI DE ROMANI DACI, cînd de sarmaţi, numiţi de eleni sauromaţi, şi dintre ei de hamaxobi sau de aorşi, cînd de scyţi degeneraţi şi născuţi din sclavi sau de troglodiţi, apoi de alani şi de roxolani, iar în părţile de mai sus, între Dunăre şi Pădurea Hercinică, pînă la lagărele de iarnă de la Carnuntum din Pannonia şi la hotarele de acolo cu germanii; cîmpiile şi şesurile sînt stăpînite de sarmaţii iazigi, iar munţii şi pădurile de daci împinşi de primii pînă la rîul Pathissus.”

Așadar, oricine vorbește sau numește un trib, un neam, un popor cu apelativul de ”daci”, se referă în realitate la GEȚI, pentru că etnonimul ”dacus” era porecla dată de romani în latină, geților din zona Carpaților, probabil din dorința și grija de a nu confunda geții din diverse regiuni.

De la Dromihete la Boerobistas se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că geții trăiau în pace şi nu au atras atenţia elenilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s’au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri.

Dacă am atașa istoria geților de pretutindeni, evenimentelor din spațiul carpato-dunărean, atunci marii împărați geți (44 de împărați) ai imperiului roman, sau Alexandru Macedon ar fi enumerați la superlativ și în istoria poporului nostru.

Cum însă politica Rumîniei se limitează doar la legendele Carpaților, Buerebistas va rămîne cu cel mai mare renume din antichitatea locală, pentru că a fost cel care a unit sau supus cele mai multe dintre aceste triburi de geto-pelasgi și nu numai, împrăștiate în această parte a Europei.

De la Strabon avem cîteva informaţii preţioase despre epoca lui Boerobistas, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rîndul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nici o scriere a lui Posidoniu nu s’a păstrat pînă astăzi.

Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Boerobistas, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Geția.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau triburile geto-celților dinspre Germania, a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., cînd unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

22886140_1974263689452862_2820446233202479308_n
Boero Bistas

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

”Comunicînd acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încît a condus nu numai pe oamenii de rînd, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcîndu’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, avînd capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc pînă astăzi în cîntecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.” Iordanes

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.
[…] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

”Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălțat atît de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încît în cîțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungînd să fie temut chiar și de romani.” Strabon, I. Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 26

”Boerebistas, bărbat get, luînd conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfîrșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încît, în cîțiva ani, a întemeiat o mare stăpînire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădînd Tracia pînă în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvîrșire…”, Strabon, Geographia, VII, 3, 11.

Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe cînd înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimîntîndu’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rîndurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba elină, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungînd cel dintîi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpînind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgîndu’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luînd asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei”, Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

”Strămutîndu’se atunci în împrejurimile Istrului, boii locuiră acolo împreună cu tauriscii ducând lupte împotriva geților, pînă ce fură nimiciți cu întreaga seminție; pămîntul lor, care aparținea Illyriei, îl lăsară pustiu pe seama vecinilor ca să’l pășuneze.” Strabon, Geografia, V, 1, 6

”Fiind strîmtorat de către scordisci şi geți, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp cîţiva călăreţi cu trîmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa cînd va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trîmbiţaşii să sune din trîmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspîndit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.” Frontinus, Stratagemata, II

”Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă’i o expediție. Urmașii lui s’au dezbinat, dezmembrînd țara în mai multe regiuni. Chiar și acum, cînd Caesar Augustus a trimis oștire împotriva lor, ei se aflau împărțiți în cinci regiuni, mai înainte erau în patru. Negreșit aceste diviziuni teritoriale se fac după împrejurări și apar când într’un fel, cînd într’altul.” Strabon, Geographia, VII, 3, 11

”Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sînt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.” Strabon, Geographia, VII

Din filmul ”Dacii”, reiese cu totul fals că Regatul Geților, Geția, se numea Dacia:

”La mai puțin de șapte secole de la întemeierea cetății ei, Roma devine centrul lumii antice și se pregătește să devină cel mai mare imperiu al tuturor timpurilor. În anul 70 înaintea erei noastre, adică 683 ab urbe condita, expansiunea mondială a Romei se apropie la sud de Dunăre de unde se întindeau bogatele pămînturi ale geților uniți acum într’un mare și puternic regat sub sceptrul viteazului și enigmaticului rege Burebista. De’acum înainte, în fața ambițiosului Iuliu Cezar și a invincibilelor lui legiuni romane și barbare rămînea un singur regat nesupus – Dacia – și un singur rege neînvins – el, Burebista.”

Cert este un lucru, Buerebistas a fost un vizionar pentru timpul său.

A văzut potențialul teritorial și uman al regatului său și a acționat în consecință.

A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, pînă la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărîtor.

Vom mai vedea un astfel de Rege în fruntea geto-rumînilor?

Geții în ochii lui Ovidiu

A scrie despre Publius Ovidius Naso (43 î.Hr- 17d.Hr.) astăzi ceva deosebit de ce se cunoaște, este aproape o imposibilitate.

Totuși, vom zăbovi puțin pe opera și pe personalitatea sa, deoarece despre el știm cu siguranță că’i cunoștea cu adevărat pe geți, pe sarmați, pe scyți, și pe eleni, pentru că a trăit pînă la moartea sa, vreo 9 ani printre ei.

Ovid_by_an_anonymous_sculptor

Și totuși fiecare persoană cînd îl citește are o viziune personală despre el și perioada care a trăit’o pe teritoriul nostru.

Se ne gîndim numai că în Roma antică viața medie pentru o femeie era de 30 de ani, iar pentru un bărbat de 35 de ani. Nu înseamnă că nu existau și excepții; dar cum nu aveau nici un antibiotic, infecțiile făceau ravagii, decimînd, în timpul unei epidemii nu cu zecile, nici cu sutele sau miile, ci cu zecile de mii dacă nu chiar și cu mai mult.

Ciuma, holera dar și alte cauze virale nu puteau fi stăpînite. În același timp, o simplă infecție ca o amigdalită putea fi mortală.

Ei bine, într’o astfel de perioadă, sosește la Tomis (Constanta de azi), în anul 8 î.Hr., la vîrsta de 51 de ani, Publius Ovidius Naso. Nu se știe precis care a fost cauza surghiunului, cu toate că în Tristele, II. v. 179-218) gasim una dintre explicații:

”Dar mai rămîne ceva: sînt învinuit de’o crimă/ Vai! rusinoasă: c’am fost adulter profesor.”

De fapt, Publius Ovidius Naso n’a fost propriu zis ”exilat”, ci ”relegat”, ceea ce din punct de vedere juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la ”exilium” îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere, dar un condamnat la ”relegatio” însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a’şi pierde nici averea, nici drepturile civile.

Ovidiu deci a fost ”relegat”. Această pedeapsă însă i’a fost dată de împăratul Octavian August într’un mod ilegal, într’un mod cu totul abuziv.

Mai întîi, pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i’o hotărască Senatul, iar nu August singur.

Al doilea, pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat la ”relegatio”, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia. Dar Ovidiu n’a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într’un loc neprevăzut de lege, la o depărtare de aproape 3.000 kilometri – şi într’unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în Sciţia Mică, într’un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici măcar un singur soldat roman care să’i fi putut veni în vreun fel în ajutor.

Şi cu toate acestea, poetul însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom vedea, într’un fel a şi fost într’adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea aduce?

În decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate – după cum ne’o spune chiar Ovidiu: carmen et error; adică – poeziile lui şi o anumită ”greşeală” pe care a comis’o poetul.

Citind elegia care constituie ea singură cartea a doua din ”Scrisorile din exil” (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd să se desvinovățească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui, şi aceasta – tocmai pentru a nu fi obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre „greşeala” pe care a comis’o şi care va rămîne pentru totdeauna învăluită în mister.

Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să’l pătrundem.

Să începem cu prima învinuire adusă lui Ovidiu, cel care scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste – Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce’i drept, cam „decoltate”, cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de’a dreptul puritanul Octavian August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să’l acuze pe poet de atentat la bunele moravuri.

Şi, din moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi condiderate doar o problemă exclusiv literară.

Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era considerat implicit un delict politic. Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile, dar ascuţite critici sau ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui Octavian.

Cînd, de pildă, împăratul – care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei de stat – îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu’i pe filosoful Anaxilaos şi pe senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), iată că Ovidiu îndrăzneşte să’şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic.

Ne putem uşor închipui ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atît de familiar lui Ovidiu.

Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu – care va şi fi viitorul împărat roman.

August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii săi direcţi şi de drept la tron. Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios.

Dar ce știm este că el a trăit în părțile acestea, ale noastre, pînă la vîrsta de 60 de ani cînd a și murit, trăind așadar o viață lungă pentru standardele epocii lui.

poza

Există unii cercetători care consideră că Tomisul lui Ovidiu ar fi fost pe undeva pe la nordul Mării Negre, prin ținutul Massa-Geților, și pe ei îi invităm să revadă toate informațiile, cu privire la localizarea Tomisului, care le găsim chiar la Ovidiu.

Tristele, II, v. 179-218, scrisoare către Augustus, traducere versificată de Ștefan Bezdechi:

”Sufăr dureri negrăite aici, părăsit între dușmani,/ Nimeni n’a fost surghiunit în departari așa de mari.

Eu numai fost’am trimis lînga a Istrului guri înșeptite,/ Unde de’a Polului Nord geruri cumplit rebegesc.”

Deci Tomisul nu poate fi la nordul Mării Negre ci, undeva lîngă gurile de vărsare ale Dunării în Marea Neagră, acolo unde sa găsește și azi Tomis, azi Constanța.

Tristele, V, 7., ”Moravurile tomitanilor”:

”Cartea asta pe care o citesti, îți sosește din țara/ Unde Danubiu cel lat apele’și varsă în Pont.”

Ponticele, III, 5:

”Te intrebi de unde îți vine scrisoarea pe care o citești? De aci, unde Istrul se unește cu apele azurii ale mării.”

Informațiile primite de la Ovidiu elimină orice altă opinie cu privire la o altă localizare a Tomisului.

Orașul Tomis era înconjurat de ziduri nu prea înalte, ”cu paza pe ziduri și zăvor pe la porți, împiedicînd astfel pe dușmănoșii de geți” (Tristele, III, 14, v.27) să pătrundă în ea.

”Aici nu se găsesc cărți de la care să am un îndemn și inspirație”…..”în loc de cărți șuieră săgețile și armele” prin aer.

”Cea mai mare nenorocire este să trăiești între bessi și între geți! Cea mai mare nenorocire este să’ți aperi viața prin porți și prin întărituri de cetate și de’abia să ai siguranță în puterile locale.” (Trist., IV, 1, v. 67-106).

02getic

Ovidius despre săgețile otrăvite ale geților:

”Cît tînar am fost am fugit de luptele cele aspre ale oștirii si cu mîinile mele n’am atins decît armele plăcerii. Iar acum la o vîrstă înaintată, pieptul mi’l apăr cu sabia, coastele cu scutul și părul meu albit îl vîr sub coif. Cînd paznicul ne anunță, din locul său de observație, prind numaidecît armele cu mîna mea timidă. Dușmanul crud, purtînd arcul și săgețile sale îmbibate în venin, se arată sub ziduri cu calul său gîfîind. Si, precum lupul lacom răpește și duce cu sine prin sămănături și prin pădure, oaia ce nu s’a retras în tîrlă, tot așa dușmanul barbar tîrăște pe cel ce l’a găsit pe cîmp neapărat de îngrădeala porților. Fiind prins, el sau îl urmează și primește lațul legat de gît, sau cade de săgeata lui otrăvită.”

”Coasta aceasta, măcar ca’ntre Geți și și’ntre greci e’împărțită,/ Însă de Geții rebeli pare să țină mai mult.

Vezi într’un număr mai mare pe Geți și sarmați, ce, călare,/ Vin și se duc tot foind prin a orașului străzi.

Nu e nici unul din ei să nu poarte în spate o tolbă,/ Arc și săgeți ce la vîrf unse’s cu fiere de șerpi.

Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă,/ Barba și pletele lor n’au fost tăiate nicicînd.

Mîna deprinsă le e să’nfigă în dușmani cuțitul,/ Care la orice barbar stă lîngă șold în chimir.”

462de1bf-68d5-4db7-a5f4-399ea78185e6_16_decebal

De la Boerobistas la Daci Balo avem din nou o mare lacună documentară. Cîteva nume de regi geți ne sînt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim.

Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Geției, s’au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre geți reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, cînd bătrînul rege Duras îi cedează tronul lui Daci Balo. Evenimentele premergătoare cuceririi Geției de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrîngerea geților şi întemeierea provinciei Dacia Romană, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la geți – sînt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii.

Ne’am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse pînă la noi, să fie mult mai mare decît pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure.

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s’a scris despre războaiele geto-romane.

Dio Chrysostomos, exilat în Dacia Romană din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Geției intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul.

Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile geților, precum şi societatea getică pregătindu’se pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getică a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Geția. Această nepreţuită lucrare prezentă, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la geți.

Din această scriere avem doar cîteva foarte mici fragmente, citate de un autor tîrziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre geți a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu ”dacii”), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic).

După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Geția şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns pînă la noi.

Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Geției. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sînt pierdute cu desăvîrşire.

Pe lîngă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns pînă la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre geți, înfăţişînd expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s’au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într’o istorie a epocii sale, despre cucerirea Geției şi întemeierea provinciei Dacia Romană. E posibil chiar să’l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Geția şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut.

Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne’a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Geției, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător.

Dar şi lucrarea sa de căpătîi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu’ne cunoscută doar din unele rezumate tîrzii.

Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra geților şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Geția. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Geția, căderea geților sub dominaţia romanilor şi colonizarea Geției.

Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decît o foarte modestă prescurtare tîrzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric elen, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvîrşire.

Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva pînă la Valens, dar această importantă scriere ne’a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintîi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Geția şi în care se scria istoria de la anii 96 pînă la 350 d.Hr.

În sfîrşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la geții autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia Romană, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate.

Dar nici un document nu ne spune ce s’a întîmplat cu nobilimea şi preoţimea geților, cu marea masă a geților de rînd, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pămîntul de către romani.

Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de negura timpului.

Totuși în linii mari nu este nevoie de prea multă imaginație să ne închipuim ce s’a întîmplat 150 mai tîrziu, aceiași romani, după ocuparea unei părți din teritoriul Geției Carpatice, zăvorîți în cetăți, înconjurați de Geții doritori de răzbunare, tremurau pentru viețile lor, blestemîndu’și ”norocul” de a se găsi în mijlocul strămoșilor noștri.

În cei 152 de ani de nesemnificativă ocupație, pînă la eliberarea Geției Carpatice de către Regalianus strănepot al lui Daci Balo – 258 d.Hr., au avut parte de mai mult de 100 de razboaie cu geții locali cît si cu cei liberi din afara Daciei Romane.

Vînătoarea de romani era pentru ei nu un sport, ci o datorie de onoare pe care și’o îndeplineau cu tenacitate, brutalitate și succes.

După abandonarea oficială sub Aurelian a provinciei romane Dacia, tăcerea este şi mai adîncă.

1_Dacii_liberi_
Dacia Romană

Avem cîteva menţiuni ale geților liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, cînd carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută.

În Geția Carpatică se perindă nenumărate triburi nomade, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pămîntului, geții, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi lingvistica.

Publius Cornelius Regalianus (decedat în 268) a fost un general de origine getică și uzurpator roman împotriva lui Gallienus.

Principala sursă de informații este nesigura Istoria Augustă. Alte surse sînt Eutropius (care’l numește ”Trebellianus”), Aurelius Victor și epitomele (manual rezumativ de istorie) care’l numesc ”Regillianus”.

Despre originea sa, Triginta Tyranni spune că a fost un get, rudă de’a lui Daci Balo, strănepot. Se considera membru al familiei regale getice, afirmind ca este rudă cu însuși Daci Balo ”gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” ”din neamul Daciei, fiind, pe cit se spune, rudă cu însuși Decebali” (Scriptores Historiae Augustae, Tyranni triginta,10,8).

Istoria îl menționează ca fiind get din Durostorum-ul de la sud de Dunăre și s’a arătat dușman al oligarhiei de la Roma.

Regalianus sau Regalian a avut, probabil, rang senatorial. După înfrîngerea și capturarea împăratului Valerian în partea de est (260), populațiile de la frontieră s’au simțit nesigure, și și’au ales proprii împărați pentru a avea garanția că au lideri împotriva amenințării străinilor.

Populația și armata din provincia Pannonia l’au ales ca împărat pe Ingenuus, dar împăratul legal, Gallienus, l’a învins pe uzurpator.

Gallienus s’a mutat în Italia, totuși, pentru a se ocupa de o invazie a alemanilor. Populația locală, care se confrunta cu amenințarea sarmaților, l’a ales împărat pe Regalianus, care a ridicat’o pe soția sa Sulpicia Dryantilla la rangul de Augusta pentru a’și întări poziția sa.

Regalianus a luptat cu curaj împotriva sarmaților. După victoria sa, el a fost ucis de o coaliție formată din propriul său popor și roxolani.

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia Romană, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus.

Deși Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor și administrației romane din Dacia Romană, totusi, izvoarele istorice și arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia Romană a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decît să consemneze în acte un fapt deja consumat și pe care oficialitățile multă vreme nu au avut curajul să’l recunoască.

Scrierile vechi ne informează că ”Dacia a fost pierduta” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripțiile romane în piatră din Dacia Romană, precum și baterea de monede.

Acest moment coincide și cu o serie de atacuri dure ale geților carpi liberi asupra provinciei.

Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea getului Regalian și atacurile geților liberi, ne poate sugera că retragerea armatei și a administrației romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei Romane ci, din contra, o eliberare.

Deci, romanii au fost, efectiv, alungați din provincie de catre geți și au susținut apoi, ca justificare, că Dacia Romană este greu de apărat, din pricina atacurilor barbare.

Illyricum_&_Dacia_-_AD_400
Dacia Romană de la sud de Dunăre

Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită “Dacia Aureliană” și mai apoi ”Dacia Ripensis”, pentru a păstra din orgolii mărunte aparența unei Dacii Romane.

Ce s’ar fi întîmplat dacă Regalian nu l’ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă geții liberi nu ar fi venit în ajutorul fraților lor din regiunea ocupată de romani?

Poate că Dacia Romană ar fi continuat, pentru cine știe cîtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia Romană a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiți să se retragă.

De asemenea a introdus și Regalionul de argint ca monedă națională.

Regalion

Cîteva anecdote care fac referire la Regalianus au supraviețuit, în schița biografică succintă care apare în Triginta Tyranni în Historia Augusta: este indicat, de exemplu, că el a fost ridicat la tron din cauza numelui său (Regalianus, ”regal” sau ”împărătesc”); atunci cînd soldații lui au auzit această glumă l’au salutat pe Regalianus ca împărat al lor.

Tot din Tristele, V, 7, aflăm părerea lui Ovidiu despre limba localnicilor geți:

”Oamenii ăștia abia de’s vrednici de numele de oameni,/ Căci mai sălbatici ei sînt chiar decît lupii cei cruzi.

Nici nu le pasa de legi, caci dreptatea se pleaca puterii, Paloșul lor bătăios biruie orișice drept.

Largii nădragi și cojocul de ger îi păzesc anevoie,/ Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr.

Doar la puțini mai găsești vreo urmă de limbă elinească,/ Schimonosită și ea de al barbarului glas.

Printre norodul de aici nu se află nici unul să poată/ Spune în graiul latin chiar cel mai simplu cuvînt.

Eu chiar, poetul roman iertați’mă, Muze-silit sînt/ De obicei să vorbesc în al sarmaților grai.

Din a dezvățului lungă pricină deși mi’e rușine,/ Spun în memorie’mi vin vorbe latine cu greu.

Nu mă îndoiesc că și’n cartea aceasta găsești nu puține/ Vorbe barbare: a fost locul de vină, nu eu.”

În Pontice, 1, 2, v.15 aflăm de la Ovidiu:

”Trăiesc în mijlocul dușmanilor și în mijlocul primejdiilor, ca si cînd o dată cu patria, mi’ar fi fost răpită și pacea. Ei, spre a îndoi motivele de moarte printr’o moarte grozavă, își ung toate săgețile cu venin de viperă. Pregătit astfel călărețul se arată la zidurile îngrozite, ca lupul ce dă tîrcoale oilor închise. Doar arcul ușor, odată întins de coarda de cal, rămîne mereu gata de luptă.”

În Pontice, I, 3, v.47:

”Îngrozitorul dușman sosește, cînd din dreapta, cînd din stînga și teama se ivește în noi.”

În Pont., I, 8, v.8, Ovidiu mărturisește:

”Trăiesc in mijlocul unor necontenite războaie, lipsit de liniște, căci Getul pornește cu tolba sa la luptă crîncenă, continua…Dacă este să’i credem pe Geți pe cuvînt, Aegypsos (Tulcea de azi), Caspius ar fi fondat’o și ar fi numit’o dupa numele său. Fiorosul Get a cucerit’o pe neașteptate, într’un război…”

În Pont., II Ovidiu își manifestă teama de:

”Getul cel crud să nu’i reteze cu a lui sabie, capul”.

tt3q

În scrisoarea adresata lui Attice, Ovidiu vorbește de ”țara neimblînziților Geți” spunînd printre altele că:

”În lumea întreagă nu se găsește o nație de oameni mai fioroși.”

Drumurile, apele si marea, aparțineau localnicilor și ”nimeni nu este sigur, nici cu corabia, nici pe jos” în această țară, ne spune același Ovidiu în Ponticele, III, 1.

Dar revenind la limba ”barbarilor” și felul în care Ovidiu se întelegea cu ei, așa cum este ilustrat în Tristele, V, 10, aflăm:

”Ei se’nțeleg între ei printr’o limbă ce’i leagă’ntre dînșii;/ Eu doar prin semne le’arăt ce vreau să le spun.

Eu sînt aicea barbar, căci nu’s priceput de nici unul;/ Graiul latin, cînd l’aud Geții, prostește surîd.”

proto-GETIC-european_orig

În Ponticele, III, 2, v.37 aflăm că Ovidiu a învățat să vorbească în limba comună a Geților și a Sarmaților de unde reiese ori că aveau aceeași limbă, ori că sarmații sau mai exact spus sarmo-geții o lepădaseră pe a lor:

”Nam didici Getice Sarmaticeque loqui.”

Sarmații sînt menţionaţi ca locuitori al teritoriului nord-pontic în prima jumătate a secolului II d.Hr. şi de către Dionisiu Periegetul, care atunci cînd descrie Istrul, relatează că:

”În partea sa dinspre miazănoapte, se întind numeroase triburi, pînă la intrarea lacului Maeotic; germani, sarmaţi, celţi şi bastarni, ţara imensă a dacilor, alanii cei viteji, taurii care locuiesc pe fîşia [numită] «Alergarea lui Ahile», o regiune lungă şi îngustă pînă la gura lacului Maeotic însuşi”, (Dionisiu Periegetul, Descrierea Pămîntului, 302-307, apud FHDR I, 529)

În Pontice, I, 5, v.59, cînd timpul începe să’și spună cuvîntul, Ovidiu care se apropie de 60 de ani, vorbind despre versurile sale, ne spune:

”Mă tem, oare, că nu o să le aprobe îndeajuns Getul ? Poate sînt prea îndrăzneț, dar mă mîndresc că Istrul nu are un talent mai mare decît al meu. E destul dacă în aceasta țară în care trebuie să trăiesc, sînt socotit între bărbații Geți, ca poet.”

El începe nu numai să scrie versuri pentru ei, în limba lor, dar îi laudă pentru corecta înțelegere a cuvîntului prieten / prietenie, cuvînt care ”înduioșează pînă și sufletele cruzilor geți”.

Tot de la el aflam si despre indeletnicirile femeilor, care torceau lîna aspră a oilor, iar apa o aduceau acasă pe creștetul capului.

Timpul trecînd greu, Ovidiu îi spune în Ponticele, IV, 13 unui prieten roman:

”Și nu trebuie să te miri dacă versurile mele sînt rele; le’am făcut fiind aproape un poet Get. Ah, mi’e rușine, dar am compus un poem și în limba Geților și vorbele lor barbare le’am modelat după ritmul latin……..După ce am citit pînă la sfîrșit scrisul meu în versuri străine și am isprăvit poema mea, toți și’au agitat capetele și tolbele lor cele pline și un murmur prelung a ieșit din gura Geților.”

Într’un final din Pont., IV ,14, v.13, Ovidiu spune:

”Tomitani, la voi țin, deși urăsc localitatea voastră.”

Carolus Lundius, în ”Zamolxis, primus Getarum legislator”, Uppsala, 1687 scrie în p. 3:

”Nemp unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială GEȚII şi GOȚII au fost una şi aceeaşI naţiune.”

Carolus Lundius (1638 Nörrkoeping – 1725 Upsala) a fost un jurist de marcă şi totodată un erudit şi meticulos cercetător al istoriei, membru al Academiei Suedeze de Ştiinţă.

În 1687 apare cea mai cunoscută lucrare a sa: ”Zamolxis, primus Getarum Legislator”. Această carte este dedicată regelui suedez Carol al IX-lea, care în reuşise să adune sub spectrul său douăsprezece alte regiuni, ca Bavaria, Estonia, Letonia, Pomerania, Renania etc.

carolus-lundius-zamolxis-primul-legiuitor-al-getilor_103912

Regele i’a cerut să elaboreze un cod de legi pentru a guverna cu înţelepciune asupra popoarelor şi teritoriilor pe care le stăpînea. Nimeni dintre contemporani nu i’a pus la îndoială reputaţia şi valoarea studiilor sale.

Dar aceasta nu se poate spune despre istoricii rumîni oficiali, care lasă să se înţeleagă, că înainte de a scrie această lucrare a tras o beţie cruntă din care nu s’a trezit decît cînd a murit. Cu siguranță, cu aceeași bibliografie la dispoziție un latinist de carieră din Rumînia, nici în 2000 de ani nu va scrie ceva apropiat, și nu din lipsă de talent, ci din pricina interdicțiilor politice la care e constrîns.

Lucrarea este cu atît mai valoroasă cu cît autorul a avut acces la documente vechi, unele dispărute, altele ”rătăcite” sau puse sub obroc.

Lundius a cercetat minuţios, timp de 20 de ani, arhivele vechi, manuscrisele şi cărţile rare existente pe atunci în bibliotecile europene din Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi mai ales ”incunabula” din Biblioteca Vaticanului, comparînd text cu text, idee cu idee, documentele de aceeaşi factură – de obicei codexuri de legi – cu cele regăsite în bibliotecile suedeze şi finlandeze, şi în special cu Monumentele Eddice şi cu Croniconul Sueoniei.

A fost impresionat de numărul de cuvinte de origine getică pe care le’a descoperit, aşa cum argumentează în cartea sa despre Zalmolxe. În elucidarea faptelor de limbaj juridic şi, nu mai puţin, de zisă-mitologie nordică, adică scytă / hiperboreană, adică getă mai direct spus, adică gotic-sueonică, savantul suedez s’a sprijinit inclusiv pe textele celor mai de seamă istorici, geografi, filosofi, jurişti, literaţi, eleni şi romani, mai ales: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel, Solon, Ptolemeu, Cato Maior, Plaut, Plinius, Tacitus, Cicero, Ovidiu, Dio Chrysostomus, Horaţiu, Juvenal, Marţial, Properţiu, Tibul, Lucan etc.

Faimoasa lucrare a apărut şi în Rumînia acum mai bine de un secol, dar nu a avut ecou, fiind pusă la index alături de ”Dacia preistorică” a lui Nicolae Densuşianu.

După evenimentele din decembrie 1989 domnul dr. Napoleon Savescu, o variantă în latină a cărţii dintr’un anticariat din Upsala i’a fost încredinţată spre traducere Mariei Crişan, cea care printr’un efort individual a reuşit traducerea din limba latină, dublată de citate şi pasaje din alte limbi. Cartea se găseşte pe internet şi poate fi descărcată fără probleme.

Nimeni nu pune astăzi la îndoială originea comună a popoarelor nordice: suedezii, norvegienii, danezii şi islandezii. Lucrul acesta era clar şi pentru Carolus Lundius, iar dacă danezii se trăgeau din geţi, evident că şi verişorii lor de mai la est erau tot descendenţi ai geţilor.

Termenul de sueoni, sub numele cărora se găsesc deopotrivă şi scyţii şi geţii, vine de la SVIFO, locul de naştere a lui Odin (Wotan, Vodă) care era un zeu al oamenilor, al morţii, războiului, un zeu al înţelepciunii runelor şi al medicinii.

Într’un Cronicon gotic medieval este menţionat:

”Sciţii şi geţii s’au născut din Iafet care mai tîrziu, după goţi s’au numit şi sveoni.”

Iar domnia goţilor este cea mai veche căci s’a născut din domnia scyţilor, cărora Herodot le’a zis şi Arimaspi. Asta ca să ştim despre cine vorbim, căci arimaspi nu este decît o formă elenizată pentru arimini, din care derivă forma actuală de rumîni.

Aici vorbim de vremuri ce preced cu milenii fondarea Romei;

De reţinut acest adevăr unic şi anume că ”Geţii şi Goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s’au mai chemat şi cu numele de Scyţi” scria Carolus Lundius în lucrarea amintită.

La pagina 3 adaugă: «Nemp unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse»

«Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune».

În acest volum idea este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Carol Lundius (Cap. I. 2) ne mai spune că geţii se mai numeau getae, gothones, gothini, getar, jettar, jottar, gautar, gotar, unde ga, ge e totuna cu gau, go, jo, gio, goja, terra de la gieta care înseamnă a naşte, a dezvolta, a răspîndi cu mare largheţe.

Mai jos spune că alţii sînt de altă părere că numele lor s’ar trage de la Gaut sau de la Attys, fiul rîului Sangarius iubit de Cybele.

Gaut, gaute, gautur şi walgautur reprezentau nume administrative uzuale în acea vreme desemnînd şi curaj şi înţelepciune şi o fineţe încîntătoare.

Lundius afirmă categoric:

”Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, Goţi. … elenii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere.”

Geţii pe vremea lui ”Dekaineo” (Deceneu) foloseau legile făcute de el ”care scrise fiind s’au numit pînă astăzi Bellagine”.

Mai mult, autorul este convins de aceste legi erau chiar mai vechi, căci scrie:

”Socot că sînt suficiente şi foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise.”

În altă parte (III. 1) afirmă:

”Pentru că se dovedeşte, socoteşte Stiernhielmius [secolul al XVII-lea] că limba elenă este aceeaşi cu cea a vechilor goţi (geţi). Şi ca să nu te îndoieşti de nimic, literele acestei limbi, ca şi a celorlalte de altfel, au fost luate de la Geţi.”

Acelaşi lucru îl afirmă şi Cl. Rudbeckius în Atlantice.

Mai departe scrie:

”Dar şi Cl. Salmasius o spune clar şi direct, că primii oameni care au populat Elada şi sînt autori ai limbii elene, au fost cei veniţi din regiunea nordică şi scitică.”

Despre originea troienilor ne aduce lămuriri C. Lundius (Zam. II. 9):

”Aceasta este şi originea coloniilor troienilor (Codul de legi al lui R. Magnus Ericus, Scrierile Eddice, legendele 3 şi 7). După Monaster (Chron., p.m. 113), Homer (Il., în diverse locuri), aceştia au fost Goţii [a se citi Geții, numele got nu s’a folosit înainte de mijlocul secolului al III-lea d.Hr.] din a căror stirpe au ieşit troienii.

Homer ca autor al epopeii despre Războiul Troian, a făcut însemnări nu atît despre trupurile elenilor, cît mai cu seamă ale troienilor, că pe atunci fuseseră foarte corpolenţi şi frumoşi, asemănători cu zeii, calităţi pe care şi le’au pierdut cu vremea (de notat că Homer s’a născut la 169 de ani după Războiul Troian, aflăm de la Herodot, care i’a dedicat o cărţulie ”Despre viaţa şi opera lui Homer”).

Găsim frecvent în Iliada însemnări de tipul «oisi nun brotoi eisi», «aceştia acum arată ca oamenii de rînd, aceasta este deosebirea pe care au marcat’o secolele» (vezi şi Val. Paterc., lib. I, c. 5).

Sigur este că ei au fost numiţi Gallar, Jottnar, Gettar, Getar, de la Ga, Gio, Jo etc. (deci acelaşi etimon ca în cazul cuvântului get), adică au fost numiţi Pămînt, de aceea au şi fost numiţi de către cei vechi Giganţi, fiii Terrei, Giga (”gigant”), de la ge (”pămînt”), care în dialectul doric este ga, însemnînd acelaşi lucru (v. Textele Eddice, legenda V, 18) şi Diodor (Bibl. Hist. III, p.m. 142).

Dar Troia, ne spun Homer şi alţi scriitori vechi a fost fondată de dardani: două lucruri trebuie subliniate aici: că geţii sînt totuna cu dacii (danii sau dardanii) şi că au fost un popor de referinţă în preistorie şi antichitate şi multe naţii europene îşi căutau originea în vechea Troie, adică la strămoşii noştri.

Foarte interesant de semnalat este şi ceea ce se găseşte pe site-ul AncientScripts.com:

”Goţii au vorbit o limbă ”germanică” unică în felul ei şi legat nu numai de conceptul de cel mai vechi germanic, dovedit ca atare, dar mai ales prin aceea că este un idiom cu totul aparte din familia limbilor germanice fără vreo legătură lingvistică cu vreo altă limbă germanică care a supravieţuit.”

De fapt, adaugă Maria Crişan, este vorba de idiomul getic, idee susţinută şi de limba hitită în care se găsesc o mulţime de cuvinte identice cu cele din getă, ca matcă a tuturor celorlalte limbi aşa zise indo-europene sau mai curînd euro-germanice: de subliniat că acest lucru l’a spus mai întîi cărturarul suedez Carolus Lundius. (Maria Crişan, Revista Dacia Magazin, nr. 33, iunie 2006).

Un fragment din opera marelui cenzor şi chestor roman Cato Major (234-149 î.H.), Origines, considerată pierdută, salvată parţial de călugării din mănăstirile din nordul Europei sună astfel:

”Geţii aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acompaniaţi la fluier; aşa ceva s’a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”, (Maria Crişan, Geta – matcă a limbilor euroasiatice, pag. 3).

Cato vorbeşte de o rocă uriaşă datînd cam din vremea potopului pe care fusese încrustat de către

uriaşi alfabetul getic primitiv. Despre această rocă au vorbit şi alţi cărturari nordici şi ea s’a găsit

pînă cel puţin în sec. XVIII în Muzeul Regal de Antichităţi din Upsala aflat sub custodia lui

Johann Axehielmus, bun amic al lui Lundius (ibid., pag. 7).

Messenius (Prefaţă la ed. Versif. a legilor semnată Ragvaldus) arată că cele dintîi legi la svioni şi goţi (geţi) au fost alcătuite de Zamolxio, întărind afirmaţia cu cuvîntul infailibil.

Lucrul acesta a fost subliniat şi de: ”BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 101), LOCCENIUS (Antiquit.

Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref. şi Chron. p.m. 5 spre final).

Oare chiar nu ştia Iordanes, fiul lui Alanoviiamuthis, fiul lui Paria, notarul lui Candac, conducătorul alanilor (care erau consideraţi de origine sarmatică) cine erau geţii şi cine goţii cînd scrie:

”Au existat şi alţi goţi, numiţi «cei mici». Ei sînt în număr mare şi au avut ca episcop pe Ulfilas, despre care se spune că le’a creat un alfabet. Şi astfel se mai află ei în Moesia şi locuiesc în regiunea Nicopolis, la picioarele Hemimontului; ei sunt mulţi, dar săraci şi paşnici [nu este greu să recunoaştem în această descriere ţăranii de la Dunăre]”, (Getica, 266-267).

Heinsius în Paneg. Gust. Magni afirmă:

”Geografii de mai dincoace au separat Geţii din vechime de Goţi, fără să o vrea. Ei nu şi’au dat seama că Geţii sînt destul de asemănători cu Goţii, şi în numeroase cărţi ale celor vechi, autorii se sprijină atît pe mărturiile Romanilor cît şi pe cele ale elenilor, căci atît numele cît şi obîrşia sînt comune”, (C. Lundius, Zam. II. 2).

În sprijinul teoriei lui Lundius vin şi arheologi moderni, Schleicher, Oscar Montelius, A. Bernard, care spun că popoarele care au năvălit în Suedia şi Finlanda şi au locuit’o la început veneau dinspre Dunăre şi Marea Neagră.

Carolus Lundius citează mulţi autori şi cronicari care certifică originea scytică-getică a ”goţilor”.

De fapt, Lundius este categoric în afirmarea egalităţii dintre geţi şi goţi, un subiect, de altfel controversat.

Chiar dacă cele două popoare nu au fost unul şi acelaşi, între ele au existat cu certitudine legături numeroase, geografice, istorice, culturale, religioase, genetice, iar transferul cultural şi civilizator, dacă a fost vreunul, nu s’a făcut decît dinspre geţi spre goţi, în nici un caz invers, mențiunile despre ei fiind certe, cînd încetează mențiunile despre geți, apar cele ale ”goților”.

În anul 1087 varegii din Rusia şi aproape concomitent normanzii în Sicilia se ţin urmaşii culturii şi cultului lui Zalmoxio fiind formaţi de scrierile lui Ulfilas, iar limba acestor texte – limba geto-gotă – în 1091 este proclamată ca limbă bisericească la Conciliul din Leon, (C. Olariu Arimin, Adevăruri ascunse).

Numele de varegi şi respectiv vikingi încorporează cuvîntul rege, respectiv king care în engleză tot rege înseamnă. Să fie oare o simplă întîmplare?

În insula Gotland, care acum aparţine Suediei, se întîlneau pînă de curînd la femei motive naţionale foarte asemănătoare cu cele rumîneşti (Ovid Ţopa, Amintiri din Ţara Fagilor, Vol. II, pag. 92), despre care Iorga spunea că au fost aduse de goţii ce au plecat din zona Rumîniei.

”Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului GETIC”, Isidor din Sevilia, 624, ”Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”:

”Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă GEȚI, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, GOȚI. …grecii şi alte popoare au luat literele de la GEȚI. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”, Carolus Lundius, 1687, ”Zamolxis, primus Getarum Legislator”.

Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6:

”Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale GEȚILOR (25, p. 165).”

”GEȚII au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). GEȚII cîntau, însoţind din fluier, faptele săvîrşite de eroii lor, compunînd cîntece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai tîrziu… Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decît al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adîncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnînd puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul GEȚILOR s’a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic”, Bonaventura Vulcanius, 1597, ”De literis et lingua getarum sive gothorum”.

Marele istoric și om politic italian Carlo Troya (1784-1858) publică în secolul XIX lucrarea Fasti Getici o Gotici (Istorie GETICĂ sau GOTICĂ) în care își propune următoarele, după cum ne spune chiar el (pagina 13 în ediția din limba rumînă – editată de Fundația Gîndirea):

”De’a arăta că GEȚII lui Zamolxio și ai lui Daci Balo au fost strămoșii GOȚILOR lui Teodoric din neamul Amalilor;

De’a pune în lumină că acel neam GETIC sau GOTIC a fost diferit de cel germanic, deși, de’a lungul timpului, încorporase mai multe triburi germane, mai ales tribul vandalilor și cel al borgognonilor.”

În demersul său, Carlo Troya mai spune:

”Nici un popor din cele pe care elenii le numeau barbare nu are o istorie mai veche și mai certă ca a GEȚILOR sau GOȚILOR.”

”Nu este nici un dubiu că GOȚII au fost numiţi după (numele) GEȚILOR.” (p.80)

Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a’i numi pe goţi geţi (22, p. 37).
În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie:

”Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.”

Citiți și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

”Este sigur că neamul GOȚILOR (GEȚILOR) este străvechi; unii bănuiesc că obîrşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe, scoţînd atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar şirul învăţaţilor de pe vremuri obişnuiesc să’i numească pe ei mai degrabă GETAS decît Gog şi Magog”, Isidor din Sevilia, 624, “Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”.

”Analele Chinei păstrează amănunte despre statutul şi mişcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyţi sau Tărtari, succesiv vasali, duşmani şi cuceritori ai unui mare imperiu. . . De la vărsarea Dunării pînă la Marea Japoniei, longitudinea Scyţiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcţie, peste 1.700 de localităţi. Triburile pastorale ale nordului au reuşit de două ori cucerirea Chinei.” Edward Gibbon, 1835, ”Istoria decăderii Imperiului Roman”.

Scet sau scit este o derivare fonetică proprie limbilor asiatice a cuvîntului GET, așa cum Yuezhi este o transliterare a cuvîntului GET în chineză.

Philostorgius (368 – 425) scyţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ȚARA GETICĂ (Istoria eclesiastică).

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare:

”Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). / N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Attila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.
Evident că limba ”valahă” era continuatoarea medievală a limbii getice antice.

Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet:
”Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).”
Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor…

André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

”Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.”

Pe vremea lui Herodot și Homer nu existau ”dacii”, inventați mai tîrziu prin cucerirea Geției și prin crearea Daciei Romane.

Există un club al farsorilor care marșează pe ideea că geții trebuiesc îngropați pentru a nu se face legătura cu goții, pentru că, iată, prin această legătură realizată, istoria Rumînilor este istoria însăși a Europei, de la cei mai vechi pămînteni Geții, pînă la Goții medievali care au creat vestita Arhitectură Getică (Gotică) în toată Europa.

Așa-zișii ”daci” ar fi o verigă intermediară, care precum ”goții” ar rupe această continuitate getică în Europa. Aceasta este adevărata confuzie, introducerea în istoriografie a sintagmelor ”daci” și ”goți’ care sînt niște fantoșe ale geților.

Rumînii în majoritate covîrșitoare cred în snoavele scrise de istorici rumîni, și mai exact faptul că niște soții și fete de războinici puteau să se comporte diferit de soții și părinții lor, aventurîndu’se în idile amoroase cu cotropitorii romani.

Romanii au încercat să administreze provincia, dar adevărul este că frica și teroarea i’au guvernat pe ocupanți pe tot parcursul celor 152 de ani de ocupație din teritoriul Marii Țări a Geților, Terra Getarum așa cum îi spuneau în latină romanii, sentimentul vinovăției precum și spaima morții iminente fiindu’le proprii zi de zi.

Geția (Getyo) a fost ultima țară din Europa cucerită și doar în parte de romani, partea aceea cu multe bogății aurifere și prima din care au fost expulzați.

11

Cît despre lipsa de informații din istoria veche a geților de pretutindeni, cît și a altor neamuri, o scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate pînă la apariţia tiparului.

Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi.

Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul într’un incendiu cînd Cezar a cucerit Alexandria.

Luptele între creştini şi păgîni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfîntului Apostol Pavel, efesienii şi’au ars în piaţă toate bibliotecile.

Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgîne, între altele, pe Titus Livius.

Sfîntul Grigorie, ”Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, elenilor, geţilor în general şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rîndul lor, nenumãrate biblioteci.

În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca.

Cînd musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mîinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.

Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decît cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie!

Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpînirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă.

Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunînd cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, cînd sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohaci, a dat foc şi a devastat această bibliotecă.

Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei moderne, bibliotecile de pe Sfîntul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor!

Astfel au pierit milioane de lucrări de mare preţ, și implicit munca titanică a mii de autori cunoscuți, dar și a unora de care nu am mai apucat să aflăm.

Cu toate acestea sîntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv.

În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sînt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfînta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.

57113082_2333029616909599_657233092682973184_o

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriile pe care le controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în cîteva mari grupe de triburi getice: Geții carpato-dunăreni, Geții Mari sau Massa-geții din care se trag geții scyto-sarmați, geții ilyri, Geții celto-germanici, Geții din Tracia (nordicii elinilor), Geții eleni și Geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi Getulii din nordul Africii, Tocharienii (yuehzii) și Arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

Citiți și: GEȚII SAU FALSA LOR IDENTITATE DE ”GOȚI”

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Resurse: Pippidi D.M., Contribuţii la istoria veche a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, Izvoare privind Istoria Rumîniei (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes). vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964, dacoromanica.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com, istoriiregasite.wordpress.com, pdfcoffee.com, researchgate.net: Dacia Augusti Provincia – Crearea provinciei, istoriacumari.wordpress.com, ziarul ZIGZAG rumîn-canadian, nr. 148, iulie 2013

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

GEȚII SAU FALSA LOR IDENTITATE DE ”GOȚI”

123789164_2831933560352533_3696916312756130241_n

Dacă vom citi cîteva texte germane vom afla cu stupoare că toți regii geți precum Droiomihto (Dromihete), Boero Biseto (Burebista), Daci Balo (Decebal) și alții au fost de fapt ”regi goți” – ”Gothen Konig”.

Continuăm să atragem atenția asupra gafelor sau a falsurilor din istoria scrisă.

Există o controversă artificială introdusă în istoria scrisă legată de numele geților de după anii 200-220 d.Hr., cînd geții au fost împărțiți în vizigeți (geții de vest) și ostrogeți (geții de est), cei care au fondat mai tîrziu state succesive puternice în Europa și mai cu seamă în Imperiul Roman, în peninsula Italică și în peninsula Iberică, iar un alt trib de geți, numiți ”vandali” care alături de alani au creat un regat în Nordul Africii, Sardinia și Corsica.

Istoricii de carton se referă la acest fals introdus în textele istorice ca cea mai des intîlnită ”confuzie” dintre geți și goți, cînd afirmă ei, multe dintre faptele geților sînt atribuite fictivilor ”goți”, datorită ”nesiguranței” istoriilor lui Iordanes.

Screenshot 2015-02-03 11.17.53

De asemenea, Deceneu este confiscat de istorici germani

Cu toate acestea, nimeni nu a demonstrat vreodată că această confuzie dintre ”goți” și geți este reală.
Datorită acestor ”confuzii” inventate, faptele geților, dar mai ales întreaga istorie a geților a pătruns în cărțile de istorie ale unor popoare germanice.

Principala sursă scrisă, dar singura care atestă teoria migrației de la Vistula la Marea Neagră, pentru istoria timpurie a așa-zis ”goților” este ”Getica” și nu ”Gothica”, cum ar fi trebuit în cazul în care ”Goții” chiar ar fi existat, din ”Getica – De origine actibusque getarum”, de Iordanes (terminată în 551), un rezumat al unei istorii a geților în 12 volume scrisă în Italia de Cassiodorus, astăzi pierdută.

Unii autori au presupus că Iordanes nu ar fi avut la dispoziție respectiva lucrare pentru a o consulta, și au tratat lucrarea cu circumspecție.

Cassiodorus era un oficial important al Împăratului Get Teodoric cel Mare, care, se pare că ar fi ascultat unele ”cîntece gotice” (carmina prisca) care vorbeau despre originile lor tradiționale. Studii recente pun serios la îndoială acest fapt.

Un scop al scrierilor lui Cassiodorus ar fi fost să dea un trecut glorios clasei conducătoare ”gotice” – ca replică trecutului familiilor senatoriale romane.

Screenshot 2015-02-03 11.19.50

La fel, Boero Biseto (Burebista)

Iordanes identifică pe drept ”goții” cu geții, după mărturia lui Orosius Paulus.

Mai mulți istorici, între care Peter Heather și Michael Kulikowski, au afirmat că „Getica” prezintă o genealogie fictivă a lui Teodoric și o istorie ficțională a ”goților” din motive de propagandă, și pun sub semnul întrebării originea lor scandinavă, presupusele dinastii regale și presupusul regat al lui Ermaneric din secolul al IV-lea.

Există foarte mulți cronicari care nu fac greșeala să’i considere pe așa-zișii ”goți” altceva decît anticii geți vorbind deschis despre identitatea fără echivoc dintre geți și ”goți”.

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare.

Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s’au pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

”Scyţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi …”

”Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din Țara Getică” (Istoria eclesiastică), Philostorgius (368 – 425)

Claudius Claudianus scrie de peste 50 de ori ”getic”, ”cetele getice”, ”cetele blonde ale geţilor” şi o singură dată ”gotic”, în titlu, pe care l’a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.” Claudius Claudianus (Panegiric, 395, ”Împotriva lui Rufinus”, 396 şi De bello Gothico, 402)

Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (??????) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxio. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

Screenshot 2015-02-03 11.09.36

Zamolxio este, de asemenea, confiscat de istorici germani

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

Ausonius, aproximativ 310 – aprox. 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să’l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s’ar fi aşteptat să scrie ”goţi”.

Prudentius (348 – 405) în Divinitatea lui Hristos, de asemenea nu’i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte Tiranul Get.

Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a’i numi pe ”goţi” geţi (22, p. 37).
În aceste enunţuri se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii etnice a strămoșilor noștri care au scris pagini groase de istorie în Europa.

În altă parte Hieronymus scrie:

”Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt”/
”Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.”

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau foarte bine. Ei trăiau încă în perioada tulbure a conflictelor a marilor imperii ale timpului Geția (Terra Getarum) și Imperiul roman.

Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX

”Hexastichus de inventoribus litterarum 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras)”/
”În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor” (25, p. 165).

Carol Lundius, în Zamolxio, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie la pag. 3

”Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse” /

”Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.”

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, ”dacii” (altă invenție despre geți) şi ”goţii” sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba.

Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:
(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de ”got” nu este limpede (sublinierile noastre).

J. Filstich adaugă:

**Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu ”goţii”.

Cum ar fi putut spune altfel cînd el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într’un semn de întrebare:

Există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883):

”Les Goths, autrefois appelés les Getes” (p. 97).

Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469):

”Getes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.”

Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare:

”Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.”

André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

”Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.”

Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717:

”Cimmerios & Cimbros, Getas & Gothos, Sacas & Saxones, Dahas & Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim” (p.73)

Screenshot 2015-02-03 11.59.58

Scyții, Cimerienii, Massa-Geții, Samo-Geții, Tirsa-Geții (Agatîrșii), Ostro-Geții și Vizi-Geții, erau de’un neam

Există o practică în istoriografie ca să fie botezate neamurile vechi pentru a li se pierde urma. Nu este prima oară cînd se face paralela între așa-zișii ”daci” cu dahii de la Marea Caspică, cărora elenii totuși le spuneau ”davos”.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet:

Getae illi qui et nunc Gothi, (I, 16, 2).

”Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi”

Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul:

”De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.”

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi au fost publicate bilingv latină / rumînă în “Getica” nr. 5-6 de Gabriel Gheorghe.

Citiți și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi ”goţilor”, luîndu’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1. ”Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.”
”Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est” (p.78)

2. ”Care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.”
”Walachia dicitur qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc”

3. ”Geţii au fost mai apoi numiţi goţi”
”Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates

4. ”Nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor” (p.80)
”It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est” (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

Procopius, în Despre războaie III 2, scrie:

2. ”Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. ”Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.”
4. ”Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.”
5. ”Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica”

Înainte de a apărea numele de ”got”, cum se numea oare? Nu cumva limba getică? (sublinierile ne aparţin)

6. ”Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru”

Noi credem că indiferent de numele inventate în textele istoriei scrise la obîrşie toate triburile se trag dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus.

Genetica modernă a demonstrat că toate aceste triburi au avut haplogrupul R1 care a aparținut Geților Antici, și peste 33 % dintre rumîni îl poartă și azi deci se confirmă că vorbele amestecate, ”cîrtițele” și falsurile intenționate de prin textele istorice nu au reușit să creeze în realitate nici o CONFUZIE:

”Goții” erau geții, strămoșii noștri, dar și ai europenilor care’și caută obîrșiile reale !

Geții au dat naștere tuturor națiunilor europene.

Și cu toate acestea mulți rumîni în naivitatea lor mai cred aceste gogorițe despre ”goți” sau ”daci”!!!

Deși, nici un izvor antic nu califică aceste populaţii, ”goţi”, ”vandali”, ”gepizi”, ”longobarzi” etc. – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului. Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi, vechi prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni.

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducînd astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii. Isidor enumeră trei ipoteze ale originii ”goţilor” (Isid. Hist. Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sînt scyţi sau geţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene).

Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice. Pentru a vedea cînd aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor (saxonilor).

În imaginile prezentate avem dovada că Regii Geților cum a fost și Zamolxio, Burebista, Dromihete, Decebal, și alții au fost confiscați de istoria germanilor, chipurile regii geților ar fi fost regi ”GOȚI” – ”Gothen Konig”…

De aceea, noi considerăm că principalii vinovați și bineînțeles BENEFICIARI ai acestei ”CONFUZII” SÎNT NEMȚII, susținuți în planul doi de latinopații autohtoni care minimalizează componenta getică a istoriei noastre prin ”uciderea” prin fals și uz de fals, în continuare a geților.

Oare nu le’ar fi mai simplu germanilor și latinopaților să afirme deschis că sînt și ei urmașii geților, așa cum sînt mai toți europenii, decît să umble cu cioara vopsită?

Screenshot 2015-02-03 10.55.14

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:   IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

LIMBA GETICĂ, IZVORUL VORBIRII EUROPENE NU A DISPĂRUT

Oamenii pămîntului își spuneau geți. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pămîntenilor europeni se numea limba getică.

Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să’i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.

”Limba noastră’i graiul pîinii, / Cînd de vînt se mişcă vara/

În rostirea ei bătrînii / Cu sudori sfinţit’au ţara…”

Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrîne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa proto-pelasgo-getică s’a vorbit şi se vorbeşte, s’a scris şi se va scrie mult pro sau contra.

S’a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Păziţi’vă limba mai mult decît lumina ochilor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Originea limbii rumîne se află în inteligenţa rumînilor strămoşi, oamenii rîurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în Rumînia, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pămîntean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nici o altă limbă europeană nu are atîtea onomatopee autentice şi pentru că nici o altă limbă europeană nu are atîtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba rumînă.

Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural rumînesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapetasmei Sfîntului Altar etc. sînt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai tîrziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi’au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale.

Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, inventînd axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tînăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormînt, înviază şi se înalţă, aşa s’a întîmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sînul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans avînd ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi.

Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar geto-rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atît de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind’o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-rumîn descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get s’a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său.

Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltîndu’se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios.

Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a’şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-rumîni îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii.

Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s’a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele.

Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de rumîni.

Astfel, o vijelie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în rumînă identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rînd, apu (apa), şi multe altele.

Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică” că au etimon latin, etimon slav (nevastă),  bulgar (a zîmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l’a invocat prima dată, având etimon necunoscut.

Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba rumînă din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu geto-rumîna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s’a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind rumînesc în zilele noastre printr’un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse.

Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a rumînilor pe atît de ascuns de mereu aceeaşi cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge’i unui neam izvoarele scrise şi roagă’te la Bunul Dumnezeu să’l pedepsească cu uitarea Limbii sale!

Doar la rumîni mama este numită şi ”Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr’o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini.

Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.

Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii getice de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pămînt se vorbeşte de zece milenii rumîneşte şi ”filologii” şi ”istoricii” romanizaţi orbecăiesc în ”latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î.Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului getic şi limbii sale.

Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru.  Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane.

Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite.

Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor / pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv.

În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special.

Ca și la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atît semnul concret al totemului cît și semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.

Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă.

Totuși, aceste semne și’au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru.

Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecînd după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfîrşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decît cea sumeriană, judecînd aşadar, numai după aceste cîteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii,  marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba getică.

Vasile Pîrvan, referindu’se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pămîntului roditor şi hrănitor, exista în Geția. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu’l în primul rînd cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr), a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxio susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxio şi constată că: epodele sînt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pămîntului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geților-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentînd textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului rumîn. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvăluie că: Romanii sînt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geției era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active pînă foarte tîrziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Rumîneşti şi Moldovei.

Limba pe care o vorbesc rumînii pînă astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citîndu’l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof: Limba rumînă este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxio, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxio era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa / salmoxa. Zal /Sal = Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra cîtorva expresii-definiţii ale lui Zamolxio, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zamolxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva.

Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atîta vreme cît, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărîtor la ideea de bine şi frumos a celor vii.

Orice este s’a întîmplat dintr’o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect.

Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită.

Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de’a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxio-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxio, filosofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli.

El presupune că Academia lui Zamolxio ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pîrvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire.

Domn al celor două pămînturi!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc.

Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmînd faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Geția.

Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s’a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină din care s’a desprins apoi şi latina italică şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-rumîn pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:

– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau

– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele Hamangia implică istoric cîteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Tîrguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecîndu’se şi el asupra genezei geto-rumîne scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 î.Hr., cînd comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană…

Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială nu a cuprins întreaga vatră multimilenară a Geției lui Burebista sau a lui Decebal.

În afara hotarelor ei, au rămas geții liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat Terra Getarum liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale.

Pe cursul Nistrului superior se aflau geții costoboci, creatorii culturii numite Lipița, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală getică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau carpii, care pînă către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie getică […]

Pînă nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale geților liberi, exponenţi ai complexului Sîntana-Arad-Mediaşul Aurit. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Geției străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atît cele din Asia cît şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, rîmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr’unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul scyţilor, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi pînă la poalele Caucazului, pînă la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Geției se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborînd descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s’au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo.

Aflăm întîia oară că Goţii sînt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s’a folosit cuvîntul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspîndit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rînduit slujirea Arhieriei, prefigurîndu’L pe Mîntuitorul Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l’au înveşmîntat pe Matusalem şi i’au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelasgo-arimin-getic: traci (geții din Tracia), daci (geții din Dacia Romană), scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atît caldeenii cît şi scyţii descendeau din nemurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că scyţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele ”goţilor” erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sînt ”numiţi goţi”,  după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N’a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n’a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrîngere suferită de romani din partea geților liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sîngeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai tîrziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (romană), iar romanii pe care i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i’a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sînt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămîne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia Romană a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemînd (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrîngere, n.a.) de acolo legiunile, le’a aşezat în Moesia şi acolo într’o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţîşnesc din Spaţiul Carpatic.

Citindu’l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile getică, sarmată şi latină, afirmînd că: Limba getică – latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că Rumînia este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

Concluzia autorului:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela getică, care înconjurînd pămîntul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei.

Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tînăr GET, începînd cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic, iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba getică. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Rumînă de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-rumînă fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai tîrziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre.

Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturîndu’le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Geților şi a limbii lor.

O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stîncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într’una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sînt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, geții, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (geților).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat get din sec. II. d.Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii geți, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor (membrii unei comunități ezoterice caracterizată prin cultul șarpelui) geți, casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul getic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gînditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, ”Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, ”Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; ”Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria pînă la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscînd marea binefacere pe care au primit’o de la înţelepţi, i’au cinstit ca zei, au rînduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxio.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Geții poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:

Presupunînd o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le’am populat noi cu geți ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, Rumîniei, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că geții (sau tracii cum erau numiți de Herodot) se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”.

Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să’şi scrie opera pe care o cităm. (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).

Tot marele Herodot ne desluşeşte într’un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind pînă în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decît veneţii /veneţienii, adică tot geți. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sînt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătînd că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).

Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:

”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sînt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatîrşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s’a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrîn-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cîntau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că geții care au ajuns stăpînii lumii aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a geților.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec. I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică pînă în Iberia şi din nordul Africii pînă dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a geților. (Fontes, I, p. 529)

Legat de așa-zișii ”traci” nu trebuie uitat că mulți dintre cronicarii anticispuneau că Tracia era locuită de triburi getice, iar Tracia (Trake) era o regiune nordică a elenilor. Elenii se refereau la locurile din miazănoapte prin termenul ”trake”.

Așadar, geții din nord erau numiți în limba elenă nordici=traki.

În concluzie, ”nordic” neputînd fi vreo etnie, tracii erau geți, și nu învers…

Adaptare după compilația prof. Gh. Constantin Nistoroiu 

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

ȚARA LUI APOLO, CETATEA APULON ȘI LEGENDELE CARE SPUN CĂ TROIENII ȘI ROMANII ERAU TOT GEȚI HIPERBOREENI

În rîndurile de față nu vom face o demonstrație pro domo a afirmației ce decurge lesne din titlu, ci vom puncta cîteva din mărturiile care ne’au rămas peste timp din legendele care ne spun explicit pe alocuri cine sîntem noi, și cine sînt frații noștri din Europa în pofida curgerii mileniilor, ținînd cont evident și de o vorbă rumînească care spune că sîngele apă nu se face.

Avem convingerea că cei care vor citi aceste rînduri vor trage singuri concluzia din titlu.

Deși Eneida, este considerată epopeea națională a romanilor, fiind un poem epic aparținînd scriitorului latin Vergilius, în conținutul acesteia descoperim geneza troienilor și a romanilor din geți sau pelasgi hiberboreeni, cum mai erau denumiți primii oameni ai lumii.

Citiţi aceste texte aparent lapidare pentru că, deşi, sînt pentru noi de importanţă capitală, nu le întîlnim nicăieri interpretate în sensul pe care’l propunem.

”Nebiruiţilor troieni, ţara din care a pornit obîrşia neamului vostru, tot ea o să vă primească la întoarcere în rodnicu’i sîn; căutaţi urmele străvechii voastre mame. Acolo seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii. Astfel glăsui Apolo şi o mare bucurie învălmăşită de chiote se ridică printre noi …”

Pasajul din Eneida este grăitor prin amplitudinea spaţială şi temporală a viziunii, dar şi prin concentrarea într’un singur gînd a unei vaste istorii viitoare: troienii se vor întoarce ca într’o Ţară a Făgăduinţei la obîrşia neamului lor, în Hiperboreea, unde ”seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii.”

Apolo se adresează, evident, troienilor, dar o face cu o afectivitate aparte, de parcă s’ar include şi pe sine în acea revenire la origini, pentru că ţara din care a pornit obîrşia neamului troienilor era Geția, ”străvechea mamă” şi a mamei lui însuşi, ţara care lui i’a consacrat o cetate, Apulon, unde un trib se numeşte ”Ai lui Apolo”, iar țara poate Apollonia sau Apulia.

După ocuparea romanilor a Geției o parte de ţară va fi redenumită Dacia Apulensis în amintirea Țării lui Apollo.

Pe harta de mai sus se observă împărțirea teritoriului getic de la nord de Dunăre cum a fost împărțit de romani: Dacia Apulensis în amintirea tribului apulilor în locul unde azi ”secuii” vor autonomii fanteziste, Dacia Porolissensis, Dacia Malvensis.

Pentru că nu avem texte getice care să ne amintească de Apollo sau Apolo, numit în elena veche: Ἀπόλλων, adică Apollōn, iar în latină Apollō, vom face referire la acest zeu menționat și în mitologia elenă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, o personificare a Soarelui, numit fiind și Phoebus-Apollo.

Numeroși autori antici eleni susțineau că Apollo venea adeseori în Geția hiperboreeană, acolo unde s’a născut Ares, iar Artemis, sora sa geamănă, își petrecea și ea o mare parte din timp printre geți.

Au supraviețuit din antichitate cîteva referiri la Gemenii Zalmoxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia geților și o zeitate feminina numită Zalmoxis. Prin urmare, geții nu erau monoteiști, ci politeisti, la fel ca restul geților din Europa și Asia, în religia cărora trebuie să cautăm zeitățile getice dispărute din istorie.

Apolo era doar unul dintre ei.

După cum știm denumirea mitologică a Munților Carpaţi era ”Munţii Rifei”. Numerosi autori vorbesc de munții Rifei din ținuturile Hiperboreene de cînd se știe că Munții Carpați erau numiti în antichitate Monthes Riphaei.

De asemenea, cei vechi înțelegeau prin Axis Boreus, Cardines Mundi, Chion – Ouranon etc., polul spiritual al lumii.

Iar despre Hyperborei, populaţia care locuia în extremul – septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latinești şi elineşti.

Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI î.Hr.), care îi situează în extremul nord al pămîntului, între Ocean şi Munţii Rifei.

Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie:

”Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunînd un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii şi că dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfîrşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind pînă la mare. Toţi aceştia, exceptînd Hiperboreii, începînd cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către Arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor Isedonii, de către Isedoni Scyţii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Scyţi, şi’au părăsit ţinutul lor.” (IV,13).

Din Eneida aflăm, însă, despre:

”Rifeu, omul cel mai drept dintre troieni şi slujitorul preacredincios al adevărului.”

Dante îl aşază în Paradis.

Guénon bănuieşte echivalenţa dintre Rifeu şi Orfeu şi se întreabă asupra legăturii ce va fi fiind între aceştia şi Munţii Rifei.

În apropiere de Troia era o insulă care se chema Carpatos, iar marea din jur, Carpatia.

Mai aflăm că Scorilo sau Corilus are un înaintaş în troianul Coroebus:

”dîrz june, Coroebus cel tare,/
fiul lui Mygdon: acesta de’abia sosise la Troia/
Straşnic aprins de’a Cassandrei iubire – cu’o patimă oarbă:/
Ginere vrînd să’i ajungă lui Priam…”

Despre Eneida să mai spunem că ne arată povestea Romei, o legendă alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer, un model literar al poetului latin.

Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia pînă la sosirea în Latium unde vor fi pomeniți întîia oară latinii.

Latinii erau acea populație italică antică din Latium Vetus (Vechiul Latium), care a migrat în această regiune în secolele al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. dinspre nord. Deși locuiau în orașe-state independente, latinii aveau aceeași limbă, aceeași religie și un puternic simț al înrudirii exprimat prin mitul că toți erau descendenții lui Latinus, socrul lui Aeneas.

Asemănătoare cu Odiseea, această parte a epopeei infățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet.

Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutuliilor.

După ce pleacă din Cartagina, Aeneas (Eneas) debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu’se de îndeplinirea misiunii sale istorice.

Latinus era venerat asemenea lui Jupiter Latiaris pe Mons Albanus (Monte Cavo) într’un festival anual la care luau parte toți latinii, inclusiv romanii.

Ambițiile teritoriale romane au provocat cu timpul unirea celorlalți italici împotriva sa (341 î.Hr.), însă în cele din urmă victoria a aparținut Romei (338 î.Hr.). În consecință, unele dintre statele independente italice au fost încorporate în statul roman, iar locuitorii lor au devenit cetățeni romani cu drepturi depline.

Alții au devenit aliați ai Romei, bucurîndu’se de anumite privilegii. Treptat, odată cu răspîndirea puterii Romei în Italia, ”latin” a încetat să denumească o etnie, devenind un termen legal.

Eneida este o legendă pentru noi de temelie în accepţia proprie a termenului, dar total necunoscută multor împătimiți ai istoriei antice.

Eneida însă, nu este singura legendă antică din care să tragem concluzia cine erau strămoșii noștri, ai troienilor și ai romanilor.

Hecateu din Abdera (sec. IV-III î.Hr.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne’au mai parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într’o insulă a Oceanului ”nu mai mică decît Sicilia”.

Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apolo, însoţiţi de cîntecul unui stol de lebede venite din munţii Rifei (Munții Carpați).

Alte citate se găsesc în primul Imn homeric către Dionisos, în Pindar, în Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian.

De partea sa, Strabon îi situează pe Hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică:

”Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Scyţi sau Celtoscyţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hiperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii.” (Geografia 11,6,2).

Între latini găsim acest text în Virgiliu:

”Aceştia sînt oamenii sălbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiţi de vîntul rifeu şi îşi acoperă corpul în blănuri blonde aprinse de animale.” (Georgice 3, 381-383).

Dar mărturia cea mai bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrîn:

”Apoi sunt munţii Rifei şi regiunea numită Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub acţiunea îngheţului şi gerului Aquilonului. În spatele acelor munţi şi dincolo de Aquilon, un popor fericit (după cît se crede), numit Hiperborei, trăieşte pînă la bătrîneţe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sunt polii lumii şi limitele extreme ale revoluţiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocţiul de primăvară pînă în toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstiţiul de vară, şi apune o dată, la solstiţiul de iarnă.” (Naturalis Historia IV, 88).

Aquilon este un nume care derivă din Aquilo, forma latină a vîntului din nord-est.

Pentru a localiza și mai bine aceste denumiri antice este necesar a aminti cum erau numite de antici principalele vînturi cardinale.

În mitologia elenă, Anemoi, în limba elenilor: ”aνεμοι = vînturi, erau cei patru zei eleni ai vîntului din cele patru direcții cardinale.

– Boreas (elenă: Βορέας, Boreu) era zeul elen al vîntului rece de nord și aducător de iarnă. Echivalentul său roman era Aquilo sau Aquilon, mai rar se folosea numele Septentrio.

De la poziționarea geografică a geților nordici în raport cu cei care trăiau la Marea Egee sau Marea Mediterană li se trage și supranumele de Hiper Borei, iar a țării lor HiperBoreea.

Celelalte vînturi cardinale erau:

– Notus (elenă: Νότος, Nótos) era zeul grec al vîntului de sud. Echivalentul său roman era Auster, în limba rumînă Austru.

– Zephyrus sau doar Zephyr (greacă: Ζέφυρος, Zéphuros, „vîntul de vest”), în latină Favonius, era zeul elen al vîntului de vest.

– Eurus (elenă: Εύρος, Euro) era o zeitate greacă care personifica vîntul de est considerat ghinionist. Se considera că aduce căldură și ploaie, iar simbolul său era un vas inversat, din care curgea apă. Echivalentul său roman era Vulturnus (a nu se confunda cu Volturnus, un zeu tribal al rîului care mai tîrziu a devenit o zeitate romană a râului Tibru).

Dar să ne întoarcem și la descrierea lui Pliniu:

”E o regiune luminoasă cu clima blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crînguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decît după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrîneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stîncă; acest fel de înmormîntare e cel mai fericit (…) Nu te poţi îndoi de acel popor: atîţi autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apolo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, pînă cînd, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s’au hotărît să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa până la Delos.” (Naturalis Historia IV,89-91).

După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s’ar putea distinge chiar în Odiseia. După cum s’a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseii, ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica Nordul pentru mediteraneeni.

Cînd Ulise coboară în infern, găseşte intrarea în ţinutul Cimerienilor, întunecat şi îngheţat. Atît despre Cimeria, ca şi despre Lestrigonia, unde vara domneşte o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informaţii de la negustorii ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde elenii se stabiliseră din secolul VIII î.Hr. *1.

În realitate, despre cele ce se întîmplă în zonele septentrionale ale globului terestru elenii ar fi putut să aibă informaţii chiar din epoca miceniană, cînd importau chihlimbarul din Baltica.

Şi nu e exclus ca în cartea a zecea a Odiseii să se fi păstrat un element relativ la staţiunea originară a popoarelor indoeuropene în zona arctică şi subarctică; aşa cum elemente asemănătoare s’au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bîl Gangîdhar Tilak *2.

Şi cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad (II,39-41)?

”O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sînt acestea, demne de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima?

Atunci răspunse Ahura Mazda – Sunt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an.”

Importanţa acestui fragment nu’i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează în următorii termeni:

”Mersul celest al constelaţiilor atît de limpede descrise lasă o unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, septentrionul este direcţia sacră după care ele se orientează. Acolo sus e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientării terestre.”

La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, ”întorcîndu’se acasă unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta ieşind îi răspunde. Astfel un om nedormit ar încasa plată dublă: una păscînd boii şi alta păscînd albe turme de oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sunt apropiate.” (Odiseia, X, 82-86).

Cu alte cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi ale Nopţii se clarifică în acest sens, dacă o confruntăm cu Hesiod – Theogonia 746 şi urm.).

Fenomenul descris de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întîmplă în septentrionul extrem; chiar şi numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce în mod curios, după cum s’a observat, pe acela de Lamǿy, o insulă apropiată de coastele septentrionale ale Norvegiei *3.

În sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica ”Laistrygonia Poarta Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu ”ultima Thule”.

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională:

”nu ştiu la cîte mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale.”

Această ţară, în care condiţiile climatice sînt blînde (”nu e vînt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), ”dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”.

Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului:

”Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vîrful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fîntîna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decît aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decît aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu’se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul.”

Care țară are hidrografia mai abundentă decît Rumînia, întrebăm și noi retoric?

Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită.

”Avînd un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sunt agresivi; avînd inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili (…).”

Temele paradisului hiperborean şi al originii polare, atestate în formele tradiţionale cele mai vechi, sînt reprezentate în mod unitar şi definit, în forme tradiţionale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion ”ţinutul celest” Hûrqalyâ.

Această doctrină, expusă în epoca contemporană de şcolile şiite shaykhî şi ishrâqî, reia tema mazdeistă a ”Pămîntului transfigurat”: într’adevăr, geograful Yaqût afirma că muntele Qâf, ”mama tuturor munţilor”, din care pleacă drumul polar spre Allâh, s’a chemat într’o vreme Alborz.

De partea sa, Henry Corbin, atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia lui Avicena trebuie căutat în ”dimensiunea polară”, şi nu în răsăritul arătat de hărţile noastre geografice.

”Într’adevăr, explică Henry Corbin, acest Orient este polul ceresc, ”centrul” oricărei orientări conceptibile. Trebuie să’l căutăm în direcţia Nordului cosmic, aceea a ”Pămîntului luminos” *5.

În Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ’Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte de un loc care în Coran (VII,44-46) este desemnat cu numele al-A’rîf (Înălţimile), iar în LIV, 55 e definit ”sălaşul de adevăr lîngă un rege puternic”; cel ce locuieşte în acest loc este un ”om treaz”, un ”veghetor” (în arabă yaqzân, echivalent cu homericul àypnos); pe de altă parte, ţinutul vecin al îngerului Yûh, pe care domneşte Sayyidnâ al-Khidr, este ţinutul soarelui de miezul nopţii, unde nu e în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară (salât al-maghreb), pentru că aici aurora precede seara.

”Unde era, unde nu era, dincolo de cele şase ţări şi o a şapta parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odată…” *6

În motivul celor ”şase ţări şi o a şapta parte” (hetedhétország) sau al celor ”şapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradiţională amplu difuzat în culturile Eurasiei.

Cele ”şapte ţări” sau cele ”şapte lumi” ale tradiţiei maghiare se întâlnesc şi în geografia sacră a Purâna-lor hinduse, care vorbesc de şapte dwîpa, aşadar de şapte ”insule” continentale ieşite din apă una după alta.

Dar motivul celor ”şapte ţinuturi” e prezent şi în geografia tradiţională iraniană, care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte ”climaturi” care sunt în realitate şapte zone ale Terei. Keshvar-ul central, care reprezintă spaţiul terestru accesibil actual oamenilor, e la rândul lui subîmpărţit (de exemplu de al-Bîrûnî) în şapte regiuni:

1) India, 2) Arabia şi Abisinia, 3) Siria şi Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanţul şi lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul.

În esoterismul islamic cele ”şapte ţinuturi” reprezintă şapte categorii (tabaqît) ale existenţei terestre: fiecare e guvernată de un Pol (Qutb) şi cei şapte Poli sunt subordonaţi Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth).

Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, etc) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei hét vezér ale triburilor ugrice conduse de Almos și Árpád.

Dincolo de cele ”şapte ţinuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este şi Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). În acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvase şi lui Starker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de ”copii divini” mitici, careia îi aparţin, cum a arătat Károly Kerényi *7, şi Kullervo din Kalevala şi Mir-susne-hum din mitologia vogulă.

Unele poveşti spun că Puternicul János e fiul unei văduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7,3), pe care unii îl identifică cu Sayyidnâ al-Khidr.

Pe de altă parte, figura ”copilului divin” se referă la o arché; şi adesea această arché e însoţită de referinţe „polare” şi hiperboreene.

Într’o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele variante explică extraordinara forţă fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs.

E bine ştiut că simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar şi terminologia geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul àrktos (”urs”).

Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul ”ţinut al ursului” fusese mai înainte ”ţinutul mistreţului”, Vîrîhî, pentru că mistreţul (vîrîha în limbă sanscrită) simbolizează a treia ”coborîre” a lui Vishnu în actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanităţii.

Această schimbare de nume, explică René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia i’a pus capăt al şaselea avatîra al lui Vishnu, Parashu-Rama.

Ori, dacă Puternicul János s’ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui Parashu-Rama şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatîra.

Iar, pentru a rămîne în aria ugro-finică, János s’ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge.

Dar János reuneşte în jurul persoanei sale atît ursul, cît şi mistreţii, aproape o demonstrare a faptului că ”cele două simboluri ale mistreţului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” *8.

Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în această poveste nu este întîmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele două funcţiuni exista încă o perfectă armonie.

În sfîrşit, o observaţie asupra numelui protagonistului.

În studiul său asupra ”Daciei hiperboreene” *9, Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care după interpretarea sa desemnează pe ”Regele Lumii” în tradiţia populară rumînă, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneşte în Latium în vîrsta de aur.

Dar s’ar putea adăuga că latinul Janus, independent de orice consideraţie propriu zis etimologică, prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul János; şi la această întîmplătoare analogie fonetică între cele două nume se adaugă o analogie substanţială între cele două figuri, pentru că atît Ianus cel cu două feţe (Janus bifrons) cît şi János care domină urşii şi mistreţii reprezintă o unitate primordială încă nu separată prin dualitate.

Teza lui Geticus / Lovinescu e cunoscută.

După părerea sa, Geția ar fi fost într’o anumită perioadă a antichităţii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreană; în alţi termeni, Hiperboreenii, deplasîndu’se din sediul originar septentrional spre sud, s’ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar.

Pentru a susţine o atare presupunere, autorul Daciei Hiperboreene trece în revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N. Densuşianu *10: folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor Rumîne, care, după Geticus / Lovinescu, susţin ipoteza prin care tradiţia getică ar fi supravieţuit pînă în timpurile relativ recente.

Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într’o serie de articole care au apărut în ”Études Traditionnelles” între 1936-1937.

Aceste scrieri au avut o rezonanţă mai amplă cincizeci de ani mai tîrziu, cînd, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre ele cu admiraţie, în timp ce în Rumînia, Virgil Cîndea a atras atenţia asupra imaginii Geției arhaice prezentată de ”B.P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Vîlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decît pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” *11.

Ediţia franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre ”Dacia hiperboreană”.

Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija *12.

Dughin scrie:

”Dacia hiperboreană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul meridional mediteranean şi cercul septentrional (…) ruso-slav (în care intră şi componentele balto-scandinave) (…)

Oricum ar fi, ”Dacia hiperboreană” reprezinta limita meridională a Rusiei hiperboreene, concentrînd în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene. Dar, poziţia sa intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendinţelor hiperboreene pe teritoriul rumînesc.” *13.

Tot în Rusia, Valerij Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de ani mai înainte. Referindu’se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperborea ”leagănul tuturor popoarelor hiperboreene (…) nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului rusesc.” *14.

Așadar, aproape toate izvoarele istorice spun că geții erau prin excelență un popor hiperborean.

Pindar ne mai arată pe Apollo, după ce ridicase zidurile Troiei întorcîndu’se în patria sa de pe Istru (Istron Elaunon) la Hiperboreeni (Olymp. VIII. 47).

Citiți și:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Strabon spunea în „Geografia XI.62” că: „primii care au deschis diferitele părți ale lumii spun ca Hiperboreeni locuiau deasupra Pontului Euxin si a Istrului”.

Clement din Alexandria numea pe profetul Geților, Zamolxis Hiperboreanul (Stromata IX.213).

Apolonius din Rodos spunea în ”Argonautice II.5 si 675″ că:

”Hiperboreeni sînt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei.”

Macrobiu vorbeste de regiunile udate de Don și Dunăre (Tanais et Ister) ca fiind ținuturi Hiperboreene (Comm in Somnium Scipionis II.7).

Plinius cel Bătran ne spune ca poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de munții Rifei, descendenti din neamul hiperboreenilor (His.nat. VI.7).

Ovidiu se plangea după ce a fost exilat la Tonis ca e constrans să’și petreacă viaa sub Axis Boreus, la stînga Pontului Euxin (Trista IV.41 și 42).

În altă scrisoare el spune că se găsește chiar sub Cardines Mundi și ca vorbește în imaginație cu amicul sau sub axul boreal în Țara Getilor (Pontice II.19, 40,45).

Martial într’o epigrama adresata soldatului marcelin care pleca in expeditie în Geția scria:

”Soldat Marcelin, tu pleci acum sa iei pe umerii tai cerul Hiperborean si astrele Polului Getic.”

Tot Martial numeste triumful lui domitian asupra Geților ”Hiperboreus Triumfus” (Ep VIII.78) iar in „Ep VIII.50″ scrie:

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului Sarmatic, de trei ori și’a scăldat calul în zăpada Geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și nu a adus cu sine decît renumele de a fi invins lumea Hiperboreenilor.”

Vergilius în „Georgica IV,V.5, 17″ spunea de Orpheu:

”Singuratec, cutreiera ghețurile Hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri și cîmpiile niciodată fără zăpada din jurul muntilor Riphei (Carpați) pînă ce femeile trace mîniate de disprețul său îl sfîșiară.”

Geograful Ptolemeu descrie în „Geografica III.10″ una din principalele cetăți ale Geției ca fiind situate pe Hierasus, (azi Siret) și se numea Piriboridava nume care arată o cetate Hiperboreană, prin termenul ”Bori” care’l conține.

Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou de pe malul stîng, înalt şi abrupt, al rîului Siret, aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşul, staţiunea de la Poiana, denumită şi Cetăţuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Geției.

Datorită poziţiei ei strategice şi economice de o importanță deosebită şi datorită situaţiei ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legatura principală a celui mai scurt drum de comunicaţie existent între Carpaţi şi Gurile Dunării, această așezare getică a avut o îndelungată existenţă şi o dezvoltare demnă de remarcat.

Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, cînd Vasile Pîrvan procedează la o recunoaştere a locului şi la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existenţei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuiri mai vechi.

Cercetările ample, efectuate în 1928 şi în cele din următorii doi ani, făceau dovada că la Poiana n’a fost niciodată un castru roman, ci o aşezare autohtonă a geților hiperboreeni, care, înfiinţată în plină vîrstă a bronzului şi locuită în perioada hallstattiană, avea să reprezinte în cea de’a doua epocă a fierului şi pînă în epocă romana un centru foarte activ al culturii getice.

Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea staţiunii de la Poiana cu aşezarea getică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Claudiu Ptolemeu şi într’un papirus publicat de A.S. Hunt *15.

Ca și alte cetăți getice ale Hiperboreii, Țara geților hiperboreeni, era și Cetatea lui Apollo, Cetatea Apulon. Chiar dacă are o importanţă deosebită, este mai puţin cunoscută faţă de restul cetăţilor getice despre care mulți istorici au povestit.

Cetatea getică Apulon (Apoulon) de la Piatra Craivii, în Munţii Trascău, este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Geția Carpatică.

Istoria locurilor şi legendele spuse de localnici spun, însă, multe despre ce a reprezentat în decursul secolelor de existenţă. Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului.

Atît începuturile aşezării getice de la Piatra Craivii, cît şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi precizate cu destulă corectitudine.

Printre alte materiale ce au putut fi datate cu oarecare exactitate, au fost descoperite cinci monede, dintre care patru sunt denari romani republicani emişi în anii 88-70 î.Hr. şi una getică de argint, bătută la sfîrşitul secolului al 3-lea sau începutul celui următor.

Luînd drept criteriu cea mai veche monedă, s’a presupus existenţa aşezării încă din secolul al 3-lea î.Hr., corespunzînd vremii de ridicare a geților sub regele Rubobostes.

Acestei epoci i’ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii geți, Decebal.

Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-romană. Sanctuarul a fost descoperit în anii ’60.

Tot aici au mai fost identificate şi o locuinţa din perioada clasică a civilizaţiei getice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux precum sticlă şi vase de bronz din lumea greco-romană, mărgele de factură elenistică.

Înfrînt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s’ar fi retras la Piatra Craivii.

Aici era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într’un stil unic, de meşteri greci veniţi special pentru asta la regele Decebal. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vîrful unui munte abrupt, de stanca, făceau din Piatra Craivii un adăpost de necucerit.

Însă romanii aveau deja o lungă experienţă în războaiele geto-romane și au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat’o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană, pînă cînd geții au cedat, iar Decebal s’a hotărât să fugă din calea soldaţilor romani.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu.

Tribul care locuia aici şi avea cetatea în stăpînire se numea appuli, care are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază s’a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Deși aproape nimeni nu face o analogie între Apulon, appuli și Apulia, regiunea din sud-estul peninsulei italice unde este ”tocul” din cizma Italiei, noi o vom face, trecînd peste ”lipsa cronică de imaginație” a lingviștilor și istoricilor…. ori cîrdășia anti-rumînească din istoriografia rumînilor.

Am găsit această hartă a Apuliei din epoca renascentistă pe un site interesant, dedicat templierilor cavaleri.

Putem să ne întrebăm și să nu facem o analogie cu apulii ardeleni antici cînd vorbim despre originile toponimului Apulia sau Appulia, numele pe care romanii l’au folosit pentru această regiune și numele prin care descoperim Apulia modernă?

Multe surse online pomenesc despre o etimologie eronată și folclorică ”o pluvia”, ceea ce înseamnă în mod evident, lipsa ploii sau fără ploi. Există atît de multe motive pentru care acest etimon este improbabil.

Teza se destramă repede cînd observăm că în această situație este folosită într’un context elinesc (un prefix privativ, care înseamnă fără, ca în apatie, fără a simți) în timp ce pluvia (ploaie) este latină !!!

Celălalt motiv este că Apulia nu este lipsită de ploaie. De fapt, combinația unică de lumină a soarelui abundentă și precipitații face ca peninsula Apulia să fie ideală pentru agricultură, fapt care nu s’a pierdut din antichitate. 

Alții ar vedea că Apulia și apulii antici (etnonimul folosit pentru locuitorii regiunii) provin de la regele antic Epulon (Aepulon sau Apulo în italiană), un conducător iliric al Istriei. Dar această etimologie, după cum notează cei mai serioși savanți, este la fel de puțin probabilă.

Conform Dicționarului de toponimie, numele provine din elinescul Iapudes sau Iapigi, un toponim sau etnonim care denota un loc sau oameni din cealaltă parte a Adriaticii.

Etnonimul Apuli apare înaintea toponimului Apulia în latina antică și este foarte probabil ca numele să vină de la coloniștii pre-italici ai regiunii. Înțelesul lui Iapudes nu este cunoscut, însă.

Numai că tot vorbind de coloniști, nimeni nu ne mai poate opri să indicăm și locul lor de origine, Ardealul și Piatra Craivii unde era venerat Apollo: Apulon.

Fortăreaţa din Evul Mediu

 

În epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stînca de la Piatra Craivii a devenit locul unui castru feudal, reluîndu’se astfel noi forme de viaţă materială.

În 1267 s’a construit pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizîndu’se parţial, materiale din fortificaţia getică.

Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.

Într’un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 se susţine că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpînire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gînd să le schimbe pe alte sate.

Acţiunile armate dintre părţi au început în jurul anului 1340, cînd Toma, voievodul Transilvaniei, a dat ordin garnizoanei cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu’se înarmat asupra bisericii din Alba şi i’a dat foc.

În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de haiduci pe care regele îl numea «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.

Masacrul din 1602

Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu pînă în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen a relatat în cronica sa ”De rebus transilvanis” un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, cînd trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitori satelor din jur.

Legenda lăsată scrisă de cronicarul Bethlen.

”Cînd soldaţii s’au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite.
Cînd s’au terminat grămezile de pietre, tîlharii s’au căţărat pe stîncă. S’a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcînd deosebire de vîrstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămîn agăţaţi de colţurile stîncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Pînă acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încît nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi.”

O descoperire interesantă, care confirmă aceste afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului. Între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S s’a găsit o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinînd 16 schelete (12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.

Legendele locurilor

Bătrînii satelor din jur povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii; bogăţii imense, ascunse de oamenii unor vremuri îndepărtate, zac în măruntaiele stîncii în locuri ferite, acoperite de lespezi grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la zile mari, o dată la 7 ani.

Tăieturile din stîncă, făcute de mîna omului, şi urmele unor ziduri de pe „creştetul frunţii”, precum şi descoperirea din cînd în cînd a unor obiecte din fier, blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase dau curs liber imaginaţiei populare.

O altă poveste spune că, printre stîncile de la Piatră Craivei, s’ar afla un puţ fără fund.

De fapt e vorba despre un ochi de apă, numit Fîntînă Orbului, în care localnicii spun că s’ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit.

Ba chiar se crede că ar există un tunel subteran între Fîntînă Orbului şi izvorul Ochiul Cricăului, din comună Cricău.

Dovadă ar fi fost adusă de nişte ciobani care au găsit acolo tocmai fluierul pe care îl aruncaseră în Fîntîna Orbului.

O altă legendă spune cum Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsînd cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru.

Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, cînd se deschideau stîncile şi şi’a umplut traista cu galbeni.

După ce i’a îngropat într’un loc tainic, s’a întors la Piatra Craivei, plin de lăcomie.
Dar piatra l’a închis înăuntru; bătrînii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele, Piatra se deschide pentru cîteva clipe.

Oamenii locului mai spun că la Piatra Craivii s’ar afla capul lui Decebal, regele Geției de Sus (Sar Geția).

Conform scenelor reprezentate pe columna lui Traian, acesta şi’a tăiat gîtul în timpul luptelor cu romanii, în clipa cînd a simţit înfrîngerea.

Pe de altă parte, însă, istoricii consideră fantezistă legenda capului de la Piatră Craivei. Ei indică faptul că ”trofeul” a fost dus la Roma şi aruncat de pe o stîncă în rîul Tibru, conform unui străvechi ritual.

În perioada 2005 – 2010 în situl arheologic de la Piatra Craivii au avut loc mai multe campanii de cercetare.

Fondurile insuficiente nu au permis, însă, continuarea activităţilor arheologice şi dezvoltarea acestora la un nivel care să permită conturarea unor concluzii mult mai exacte cu privire la acest mare centru getic din Apuseni.

Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria

Trecînd acum din teritoriul arheologic și legendar pe un tărîm mult mai actual al cercetărilor genetice aflăm că rumînii, o informație șocantă pentru niște neprieteni ai noștri, sînt genetic, aceiaşi de peste 6.000 de ani

O aşezare neolitică din Călăraşi, veche de 6.000 de ani, ale cărei rămăşiţe au fost expuse la Muzeul Naţional de Istorie, conţin cîteva date ieşite din comun, bulversante, despre originea noastră a rumînilor, printre care și niște desene cu lalele, despre care vom vorbi mai jos.

Expoziţia se referea la situl arheologic din localitatea Sultana-Malu Roşu, judeţul Călăraşi. Această localitate se pare că ar fi fost locuită permanent cel puţin din anul 4.000 î.Hr. pînă astăzi.

În aşezarea neolotică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite cel puţin 11 locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 metri lungime şi 3 metri lăţime.

Unele aveau podele din lut amenajate peste un pat din bîrne, iar vetrele, nelipsite din case, erau amplasate de obicei în colţul de nord-vest.

Pereţii erau făcuţi din stîlpi de lemn cu împletitură de crengi lipite cu lut, iar acoperişul era, cel mai probabil, din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adînc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de 3-4 metri.

Dintre piesele ceramice descoperite în urma săpăturilor din sit, se detaşează cea numită ”Îndrăgostiţii” sau ”Vasul cu îndrăgostiţi” de la Sultana, o capodoperă a artei preistorice.

Pe fundul unei străchini decorate cu romburi albe şi roşii este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă; bărbatul ţine pe după umeri femeia, iar aceasta are braţele aşezate pe pîntec.

O altă piesă din cele expuse atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit ”Vasul cu lalele” (vezi foto), vechi de 6.000 de ani.

Ce e straniu la acest obiect? La vremea respectivă, nu existau lalele în Europa!

Aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală!

De la turci, floarea a fost furată de occident abia în secolul al XVI-lea.

Mai precis, în anul 1593, cînd Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, ”a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul.

Abia de la această dată încoace se poate vorbi despre răspîndirea lalelelor în Europa…

S’a ridicat întrebarea: de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrînul continent?

Cum de le’au desenat, dacă nu le’au văzut niciodată?

Rămîne un mister în continuare, o întrebarea care nu a primit încă un răspuns ştiinţific corect.

O altă ciudăţenie descoperită în situl respectiv vine din zona geneticii. Aşa cum arată specialiştii care au întocmit expoziţia, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi au scos la iveală faptul că preistoricii aveau aceleaşi gene ca actualii localnici.

Adică rumînii, spre deosebire de alţi europeni, nu s’au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani, iar călărăşeanul este călărăşean încă din Epoca pietrei!

Textul din expoziţie spune aşa:

”Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din Rumînia, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia.”

Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa. Cu alte cuvinte, mişcările de populaţii despre care s’a spus că ar fi devastat teritoriul actualei Rumînii şi ar fi modificat structura etnică, inclusiv prin ”romanizarea Geției”, nu au susţinere biologică.

Concluzia uimitoare este că Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria. Ideea testării paleogenetice a poporului rumîn nu este chiar nouă.

A mai existat un studiu pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice cu cele prezentate acum la Muzeul Naţional de Istorie. În toamna anului 2001, la Facultatea de Biologie din Bucureşti s’a pus problema realizării unui studiu de paleogenetică menit să determine originea poporului rumîn.

Un astfel de demers presupunea compararea informaţiei genetice obţinute din rămăşiţele osoase aparţinînd populaţiilor vechi de pe teritoriul Rumîniei cu informaţiile conţinute în ADN-ul populaţiei actuale.

În proiect s’au implicat imediat antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, cercetătorii a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din Rumînia (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinînd populaţiilor vechi.

Apoi, studiul a fost sprijinit de oameni de ştiinţă din alte ţări, care au furnizat informaţii genetice despre populaţiilor actuale de pe teritoriul Europei. În ceea ce priveşte probele de sînge de la populaţia actuală a Rumîniei, acestea au fost obţinute de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftiziologie Bucureşti.

Finanţările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, Germania, şi prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Sînge getic în toată peninsula Balcanică

Concluziile studiului s’au dovedit bulversante: între actuala populaţie a Rumîniei şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică, fapt care susţine o continuitate incontestabilă a poporului rumîn pe aceste meleaguri.

Actuala populaţie a Rumîniei se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s’au dezvoltat într’un spaţiu locuit cîndva de geți (cărora li se mai spune și traci după vechile clișee), cu care s’au şi amestecat, şi doar într’o foarte mică măsură cu populaţia italiană.

S’a mai dovedit – iar aceasta este cea mai şocantă concluzie a studiului! – că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt, la rîndul lor, înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani!

De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sînt urmaşi ai geților… așa cum am arătat și despre originea apulilor din Puglia, regiunea din sudul Italiei de azi.

Gumelniţa, prima civilizaţie din Europa?

În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a Rumîniei, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa – denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinînd acestei culturi, la Măgura Gumelniţa, la 4 km nord-est de municipiul Olteniţa.

Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne ale civilizaţiei omenirii.

Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit.

Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sînt adevărate opere de artă.

Cea mai veche scriere din lume, este cea găsită la Miercurea Sibiului

Descoperirile de la Sultana nu sunt singurele care bulversează istoria acestor locuri.

Pînă în anul 2012 se presupunea că scrierea cea mai veche din lume, datată 5.500 î.Hr., aparţine culturii neolitice Turdaş, prin cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, în 1961. Tăbliţele sunt inscripţionate cu un alfabet asemănător cu cel sumerian, doar că cel din Ardeal e cu cel puţin 1.000 de ani mai bătrân.

Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivînd că ea nu poate reprezenta o scriere, nu în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul Muzeului Naţional Brukenthal, prof. dr. Sabin Luca.

Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere, pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche…

Directorul Muzeului Naţional Brukenthal declară:

”Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Cînd va apărea în lumea internaţională va stîrni o furtună.”

Obiectul respectiv este o bucată dintr’un vas ceramic inscripţionat, a fost realizat în anul 6200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani, şi a fost găsit la cinci metri sub pămînt, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice.

Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, prof. Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană.

Concluzia de final o trageți singuri, oameni buni, iar ce e mai important este că viitorul sună foarte promițător !

Citește și:   PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Sursă:

1. Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella cultura classico-medievale, Turun Yliopisto, Turku, 1998.

2. Bîl Gangîdhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital. Ecig, Genova, 1986).

3. Felice Vinci, Homericus nuncius. Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, Chieti,1993.

4. Testi taoisti (trad. ital. Utet, Torino,1977).

5. Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste, Adelphi, Milano,1986.

6. Cfr. Anikó Steiner, Sciamanesimo e folklore, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma,1980.

7. C.G.Jung e Károly Kerényi – Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Torino, 1972.

8. René Guénon, Simboli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad.rom. Simboluri ale Ştiinţei Sacre).

9. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984 – Dacia Hiperboreană, ed. Rosmarin.

10. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. a II-a, Meridiane, Bucureşti,1986.

11. Virgil Cîndea, Viziuni ale Daciei arhaice, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti,1990.

12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993.

13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992.

14. Vittorio Strada, Scoperta Iperborea. „Corriere della Sera”, 19 apr.1998.

15.  Radu Vulpe, Piroboridava. Consideraţiuni archeologice şi istorice asupra cetăţuii de la Poiana în Moldova de Jos, Bucureşti, 1931; Radu Vulpe, La civilisation dace et ses problemes a la lumiere des dernieres fouilles de Poiana, en Basse Moldavie, în Dacia, NS, I, 1957, p.143-165; Radu Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Biblioteca Thracologica, XXXIX, 2003.

REGELE SARGEȚIEI, DACIBALO, VICTORIOS ÎN FAȚA ROMANILOR

Tăblița 94 confirmă relatările lui Dio Cassius (LXVII, 6) despre victoria Regelui Geției de Sus, Decebal, de la Tapae.

Text Tăbliță:

ΔAЧIBAΛO ONΣOTYЧEO ΔV MAEPO BIPO ΔAЧYO AIPOZANTO ΠOE NOBAΛIEO ZEBEΛA
TO PEYV ΔAЧIEO KVE KOPOΛEO ΣAMITOE AZO ΛVE ΔEO ZABEΛO ΠVΔO ON ΨENY
BEYPO ΔVE ΛO ΣAPΨEЧEIO -X. ΔIEΨIO BIEZINO APEZANΔO ΠANTEΛO PVMVNOΣO
ΛVE MATO ΔAЧIBAΛO
Sub soldații din stînga : ΣAΛЧEPO POTOΠANO
În dreapta, deasupra celor trei siluete: ΦVΣKO- KOTOΠOΛO BOIЧEPO -K- BAIONΣO ENO
EPIΨEPIO ΨENVKΛOE
Sub cetate : TAΛIΠIKO ΣAPMIΨETVZO -Σ/E-M-E-M Δ -E-KIPY

Transliterare și ordonare:

DACIBALO ONSOTICEO DU MAERO BIRO DACIO AIROZANTO POE NOBALIEO ZEBELA TO REIU DACIEO KUE KOROLEO SAMITOE AZO LUE DEO ZABELO, PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO -H.
DIEGIO BIESINO AREZANDO PANTE LO RUMUNOSO FUSKO LUE MATO DACIBALO.

SALCERO ROTOPANO

KOTOPOLO BOICERO -K- BAIONSO EN ERIGERIO GENUCLOE
TALIPIKO SARMIGETUZO – S/E-M-E-MD-E-KIRY

Variantă de interpretare:

DACIBALO ONSOTYCEO (însoțit) DU (de) MAERO BIRO (Marii Bărbați) DACIO (daci) AIROZANTO (onorare) POE (pus) NOBALIEO (nobilimea) ZEBELA (războinică) TO REIU (Regelui) DACIEO (Dacilor) KUE (cel) KOROLEO (încoronat) SAMITOE (înălțimea) AZO (cerească) LUE (lui) DEO (Zeul) ZABELO (Războiului, Ares), PUDO (puternic) ON (în) GENI (ocrotirea) BEIRO (biruințe) DUE (aduse) LO (la) SARGECEIO (SarGeția).

DIEGIO, BIESINA AREZANDO (închinînd, arătînd) PANTE (drapelul) LO (lui) ROMUNOSO (romanului) FUSKO (comandantul romanilor Fuscus) LUO (luat) MATO (regelui) DACIBALO.

SALCERO (Lăncieri) ROTOPANO (Rotopani)

KOTOPOLO (Marele Preot) BOICERO – K- (Chiliarhul) BAIONSO EN (în) ERIGERIO (Guvernămîntul) GENUCLOE (Genuclei).
TALIPIKO SARMIGETUZO – E-M-E-MD-E-KIRY
Falnica Sarmizegetusa ––

Variantă în vorbirea curentă:

”Decebal însotit de Mari Bărbați daci onorînd eroica nobilime războinică a Regelui Dacilor, cel încoronat sub zodia Zeului Războiului (Zabelo), Puternicul Ocrotitor al Biruințelor aduse Geției de Sus.
Diegis, Vezina prezentînd stindardul luat romanului Fuscus, Regelui Decebal.

Lăncieri, Rotopani

Marele Preot Boicero, Chiliarhul (Generalul) Baionso din Guvernămîntul Genuclei.

Falnica Sarmigetuzo”

Comentarii:

Prima și cea mai importantă mențiune care o regăsim este denumirea regatului lui Decebal, un amănunt puțin acceptat de istorici, Sar-Geția fiind considerat numai rîul în care Decebal și’a îngropat unul din tezaure, ulterior jefuit de romani. În tăblița noastră un zeu al războiului nu putea fi un ocrotitor al unui râu, ci ori al întregului regat (”reiu”), ori a unei cetăți importante.

De aceea, nu este exclus ca SarGeția, să fie ori o denumire a întregului regat a lui Dacibalo, ori a complexului fortificat de dave din Munții Orăștiei, numit sugestiv Geția de Sus.

SarGeția înseamnă Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo. Particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxis și multe din toponimele getice, Dan Oltean în ”Religia Dacilor” atribuindu’i sensul de ”soare”, ”luminat”.

Încă din primul an de domnie, din anul 85 d.Hr., Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Imperiul Roman organizează prima campanie în inima SarGeției.

În 86 d.Hr., regele get Duras și’a trimis trupele la sud de Dunăre în provincia romană Moesia.

După acest atac, împăratul roman Domițian a venit personal în această provincie, reorganizînd’o în Moesia Inferior și Moesia Superior. Aici a plănuit un viitor atac asupra Geției.

Împăratul Domițian, pentru a’i arăta lui Decebal cine este ”stăpînul lumii”, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus. La ordinele împăratului Domițian, generalul Cornelius Fuscus a traversat Dunărea – se presupune – într’un final, cu cinci legiuni romane.

Marea bătălie are loc la Tapae ar fi avut loc, potrivit mărturiilor istorice, în anul 87 d.Hr.

Se zvonește ca înainte de această primă bătălie, Decebal, văzînd numărul mare al forțelor armate romane, a propus încheierea unui tratat de pace cu romanii, însă a fost refuzat. Atunci, Decebal a trimis o nouă solie, cu înștiințarea că de’i vor cere lui romanii pe viitor pace, nu o va da decît în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap de roman din imperiu.

Se pare că la acest zvon Fuscus a luat atunci insulta asupra sa și că a decis să intre, pe cît de furios, pe atît de imprudent, în Geția de Sus, spre a’l pedepsi pe Decebal.

Pe baza documentelor si mărturiilor scrise, se pare că Fuscus a fost atacat din toate părțile, iar armata lui a copleșit sub presiunea Geților. Într’un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într’o cursă.

Înainte de a fi ucis, Fuscus a făcut o ultimă încercare de a’și ridica oamenii, dar legiunile sale nu au fost decît împrăștiate și zdrobite, în special Legiunea V Alaudae. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a.

Standardul de luptă, faimosul Vulturul Roman, a fost pierdut, iar Geții au capturat steagurile și mașinile de luptă ale romanilor.

Avînd un astfel de temperament impulsiv, înțelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă și sfărîmat, de cumintele, socotitul și plinul de resurse strategice, Decebal al Geților.

Dio Cassius, LXVII, 6:

1. Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal [Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era… Exc. Val.] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani.

2. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus. de’a lungul Istrului.

3. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într’un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrîului, cum îi era obiceiul, într’adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frîu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbîndeai. Xiph. 219, 10-24 R. St. şi (§1) Exc. Val. 284 = Suidas sub cuvintele δεινοσ şi καιριοσ şi (v. 7-10) Exc. Val. 285, de asemenea (v. 8-10) Exc. Val, 280.

Citiți și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

5. Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian şi’i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Cînd a aflat de aceasta Decebal, i’a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunînd că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să’i dea lui Decebal, anual, doi oboli. Iar dacă nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Petr. Patr. Exc. de leg. 3 (Hoeschel, p. 15 = FHG, IV, p. 185, fr. 4).”

Pe Tăblița 94 (conform numărătorii lui Dan Romalo) apar Dacibalo, Diegis, Bezino (Vezina) și generalul roman Cornelius Fuscus. Este prezent kotopolo Boicero și de asemenea, kotopolo Baionso marele preot din Genucla.

Apare fraza DEO ZABELO PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO, care se repetă și în Tăblița 114, și care în accepțiunea noastră poate însemna o formulă standard de exprimare privitoare la Zeul Războiului (Deo Zabelo) care era Ocrotitorul Victoriilor în Luptele duse de Regatul Geției de Sus.

Sînt menționate și cetățile Genucla și Sarmigetuzo.

Sub reprezentarea grafică a armatei, compusă din două tipuri de soldați apare textul SALCERO, lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră), și ROTOPANO, rotopani, luptători cu toroipanul (arh. buzdugan, bîtă mare).

Dicționar:

onsoticeo, onsoticie, onsotise, onsotice, onsoticeu, onsohito – ”însoțit de, însoți, însoțitor, împreună cu”, sotia ”soție, asociere”, soti ”împreună / însoțită”, sotivo ”împreună cu, alături de”, socheo, soceo ”însoțind/însoțiți/împreună cu” sînt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din PIE *sokʷui-s ”însoțitor, companion” (IEW, 896) (cf. DELR, soț).

Maero Biro – ”Marele Bărbat / consul la romani, primar”, veiro ”cu bărbăție”, brebiro ”a ieșit învingător/mai bărbat”. Geticul biro/viro și derivați săi nu au lăsat nu au lăsat urmași decît indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi indo-europene. Subst. viro este echivalent cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din PIE *ŭir– ”bărbat” (IEW, 1177). Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos” ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat. Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucît ea a intrat în greacă pe vremea cînd b nu trecuse încă la v, în această limbă, asta nu mai tîrziu de sec. I-II d. Hr., dacă nu ceva mai devreme, cînd nu putea fi vorba de romanizarea geților.

1. arezandu – ”au închinat, au oferit o ofrandă”, airozanu ”rugăciune / te deum, jurământ, ofrandă, închinare”, rigoete, roghiau ”se roagă / se închină”, sînt echivalenți cu lat. rogō, –are ”a (se) ruga” din PIE *rog-o ”stretching” (EDL).

2. airozanto, erosanto – onorare, omagiu, a saluta, ”eroic”, ”erosanto” provine de la rădăcina ”ero, hero”, ce provine din rădăcina *ser-  ”a proteja”, Beekes apreciind că este probabil un cuvînt ”pre-grec”, cel mai probabil provenind din lexicul pelasgilor.

3. arezando – ”a răsări, a se arăta”, zăreață s.f. (Oltenia, Muntenia) ”înfățișare bună, sănătate, vigoare”. Este pomenit în dicționarul lui Scriban. Poate fi o formă arhaică pentru ”a zări” sau a lui ”a răsări”, a arăta, a se arăta, a se ivi, a apărea, a se vedea. Poate fi și o metaforă din vb. a zări- ”strălucind, luminînd”, sau din vb. a arde – ”arzînd” cu același sufix. În textul nostru i se potrivește sensul de ”prezentînd drapelul” sau și mai simplu ”arătînd drapelul”.

zanto / santo – ”sfînt, sacru” și vine din proto-indo-europeanul *sān- ”sănătos, fericit”.

poe, po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sînt cognați cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos” (EDL, 479).. Prin urmare forma cu -n- este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune” (cf. EDL. 461).

reiu – ”rege, regat, împărăție”

corolo, corolu, coroleu – ”încoronează, încoronat, coroană”, trimit direct la actualele coroană, a încorona, precum și a (în)-cununa, cunună, considerate tot de origine latină, fiind cognați cu lat. corona, precum și gr. κορωνις ”obiect curbat”. Toate aceste forme provin din PIE*(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935). Radicalul este foarte prolific în limba rumînă precum și în multe alte limbi indo-europene. Formele rumînești menționate nu sînt de origine latină.

deu – ”zeu”, diu ”zeu, preot”, deus ”Marele Preot/zeu”

samitoe, samitue – înălțimi, are același sens cu lat. summus ”culme, înățime” derivat din summa, deși etimologic și fonologic vorbind apropierea este forțată.

azo – ”ceresc, spirit, energie”, prezent azi și în alte limbi europene

pudo – putea, putere, voința, puternic, cu origine din vechea proto-europeană și echivalent cu Aromînul pot, puteari, Asturianul poder, Aragonezul: poder, Catalanul poder, Corsicanul pudè, Dalmațianul potar, Friulianul podê, Galicianul poder, Italianul potere, Ladinul podei, Napolitanul puté, Occitanul poder, pòdre, Portughezul poder, Romansch pudair, puder, pudeir, Sardinianul podere, podi, podiri, potere, Sicilianul putiri, Spaniolul poder, Venețianul poder ș.a.

beiro – ”a birui, biruitor, biruitori”, de asemenea, învingători, victorioși, se declină din biro – ”bărbăție”

sar – ”prelat/prelați”. Din moment ce definește noțiunea de ”preot” la un popor cu o religie străveche este de presupus că și cuvântul respectiv trebuie să fie foarte vechi. Ar putea proveni din adv. sar ”sus” care pare a fi cognat cu lat. sursum ”sus”, dar ipoteza nu este tocmai sigură. Ar putea fi vorba de un caz tipic de omoninie. Trebuie asociat cu sargerio și sarmatu.

Sargeceio, sargeto, sargheto – ”Geții de Sus”, Sargeția, Geția de Sus sînt forme compuse din sar- și gheto, geto.

pant, pante – ”stindard, drapel de luptă”, pante dato ”drapel dobîndit (?)/ încredințat de zei”, patela ”stindard”. Cele două forme getice pentru ”drapel, stindard” trebuie să aibă aceeași origine. Ele provin din PIE *pet– ”a zbura”, pet-n-es ”vîrf de aripă, pană” (IEW, 826) cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene cu sens de ”pană, aripă” (cf. DELR, pană). Prin urmare, forma getică ”pant” provine de la acest radical, prin epenteza nazalei n, iar cea de’a doua formă provine din același radical, sensul inițial fiind acela de ”cel care flutură”.

Salcero – lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră)

talipico, talipica – ”falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare”, talpico (talipico) ”de sus”, tali, talu, talue ”înălțimi, înalți, înalt, de sus”. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene (celtice, germanice, albaneză), pe lîngă latină.

Nu insistăm cu explicația tuturor cuvintelor, textul nefiind prea lung, dar și pentru că multe din cuvinte au explicații pe situl nostru la citirea celorlalte Tăblițe descifrate.

Citiți și: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau: GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Sursa: Izvoare privind istoria Rumîniei, Editura Republicii Populare Rumîne, Bucureşti, 1964, Mihai Vinereanu – limbaromana.org, Mato davo geto

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

VASELE GETICE DE AUR

 

Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato-dunărean sînt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Moigrad (foto 1).

La geți, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î.Hr., în perioada mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul getic de aur descoperit la Biia (jud. Alba) despre care vom vorbi mai jos, dar și figura ”monstruoasă” descoperită la Stînceşti (jud. Botoşani).

Printre alte piese arheologice de excepţie descoperite întîmplător sau prin săpături arheologice sistematice, o atenţie deosebită trebuie acordată tezaurului de vase de aur descoperit la Rădeni (com. Păstrăveni), locul probabil al descoperirii făcute de către un sătean cu ocazia lucrărilor agricole din 1965-1966, numindu’se ”În Fânaţ” şi fiind situat la cca. 400 m de marginea vestică a satului, pe terasa secundară stîngă a pîrîului Rădeanca.

În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ se păstrează doar trei ceşti din totalul de opt al acestui tezaur, toate deformate prin presare şi prin lovituri executate pe corp, aparţinînd secolelor XV-X î.Hr.

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. De ce prima epocă a primului metal din istorie a fost dedicată unui aliaj, care nu este atît de la îndemînă de a fi creat, pe cît pare. Oare nu un fenomen magnetic de natură cosmică a influențat alegerile omului din acele epoci?

Anna Ferrari, cu al său ”Dicţionar de mitologie greacă şi romană” (Ed. Polirom, 2003) ne’a purtat prin epocile istoriei omenirii, din punctul de vedere al anticilor, cei ce aveau o experiență anterioară de mii și mii de ani.

Ei scriau mesajele importante în aur și argint, în marmură și porfir, spre a avea șansa de a ajunge cît mai departe în timp. Căutîndu’se analogii în alte culturi, istoricii țin să menționeze faptul că nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato-dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.

Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sînt tezaurele de figurine plate de la Moigrad (foto 1), prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari (foto 2).

Imaginile prezente pe obiectele de artă produse de către geţi vorbesc despre regi, eroi, zei, într’un limbaj specific epocii lor. Din păcate, lipsa izvoarelor scrise nu ne permite să le decriptăm în totalitatea lor. Astfel, în afara unor constatări de ordin general şi a unor analogii, încercările de a înţelege mesajul încifrat pe obiectele de artă getice nu poate depăşi stadiul unor simple speculaţii culte, dovadă şi opiniile adeseori contradictorii, chiar ireconciliabile, în rîndul cercetătorilor care s’au dedicat acestui domeniu de studiu.

Arta geților nu este o artă în accepţiunea modernă a termenului, ci un mijloc de transmitere a unor informaţii, a unor simboluri, a unor mesaje. Mesajul transmis de obiecte este polivalent. Pe de’o parte, metalul preţios, fie el aur sau argint, era el însuşi un simbol care indica statutul social şi potenţa economică a deţinătorului ei.

Astfel, posesorii coifurilor de aur şi de argint getice, au fost cu siguranţă nişte basilei (regi) importanţi ai vremii în care au trăit, etalîndu’şi luxul în aceste piese care au avut cu siguranţă un rol ceremonial. Vasele de aur și argint bogat ornamentate, rhitonurile şi fialele, exprimă la rîndul lor aceeaşi bogăţie şi opulenţă. Contactul cu lumea mediteraneeană, contactul cu lumea geto-scytică şi prin ea, cu lumea geto-iraniană, generează şi duce în timp la noi modele identitare şi noi moduri de manifestare şi de simbolizare a puterii în întreg spaţiul geto-arian.

Consolidarea şi edificarea regatelor getice sub domnia lui Burebista şi a urmaşilor săi, va duce la crearea unei situaţii politice distincte, la o societate diferită de cea existentă cu cîteva secole înainte. Constelaţiile de regi, basilei şi şefi locali vor ajunge treptat, mai mult sau mai puţin sub influenţa Sarmizegetusei. Piesele de paradă din metal preţios, caracteristice ”veacului de aur” al aristocraţiei getice, nu se mai perpetuează în perioada regatului.

Apar în schimb noi simboluri sau piese de cult, precum garniturile de podoabe şi accesorii de argint, vasele de tip mastos şi kantharos, respectiv falerele sau plăcuţele cu reprezentări mitologice sau sacre. Se constată de asemenea o înmulţire semnificativă a reprezentărilor figurate în şi pe ceramică.

La prima vedere pare greu de explicat de ce aristocraţia şi regalitatea getică a renunţat la coifurile ceremoniale ca instrumente ale prestigiului cîtă vreme potenţa financiară şi economică din această perioadă era una cu mult mai ridicată. Descoperiri arheologice mai vechi şi mai noi vin să aducă nuanţări unora din aceste constatări.

Astfel, e de presupus că discurile de fier, posibil scuturi de paradă descoperite în cetatea de la Piatra Roşie vin să aducă noi date despre formele de manifestare şi legitimare a puterii în această perioadă. Faptul că ele sunt din fier, nu este lipsit de semnificaţie, fierul fiind una din bogăţiile naturale pe care s’au întemeiat regatele getice carpatice, siderurgia getică fiind una dintre cele mai dezvoltate din întreaga Europă Antică.

O notă aparte merită, în acest context şi unele reprezentări de pe baza Columnei Traiane. Aici, mîna artiştilor romani a redat o serie de spolii, piese de echipament militar getic capturat în timpul războaielor. Între scuturile bogat ornamentate, armele curbe şi stindardele specifice, apar şi o serie de coifuri, unele dintre ele de o formă aparte, cu ornamente deosebite, cu bune paralele în arta getică a acestei perioade. Însă în lipsa unor descoperiri arheologice de astfel de piese se ridică întrebarea cît din ceea ce s’a reprezentat acolo este real şi cît este fantezia sculptorilor romani.

Vasele de aur

”Aur pentru zei”, o descoperire aparţinînd epocii bronzului de la Bistriţa

Cea mai spectaculoasă descoperire făcută la Bistrița-Dealul Tîrgului este evident vasul de aur. Obiectul este un vas din aur care, alături de două alte obiecte din bronz, a fost descoperit în anul 2014 cu detectorul de metale.

Datarea vasului între anii 1900 şi 1700 î.Hr. îi asigură locul de cel mai vechi vas de aur  realizat de meşterii locali din Bazinul Carpatic, mult mai timpuriu decît vasele similare din ”fostul comitat Bihor” şi de la Biia.

O altă observaţie demnă de reţinut este aceea că descoperirea datează chiar dinaintea vaselor de aur ale ”lumii minoico-miceniene”, deci este mai veche şi decît acestea.

Pornind de la un model ideal de delimitare a teritoriului aşezării din epoca bronzului de pe Dealul Tîrgului, stabilit doar pe baza razei optime de vizibilitate, s’a trasat un areal imaginar, controlabil în mod direct de către cei care locuiau pe respectiva înălţime. În acest areal nu s’a aflat nici o locuire contemporană, deci erau probabil singurii posesori ai întinsului teren din jur.

Abia mai târziu zona dovedeşte o dinamică umană diferită, mult mai intensă, de la locuiri, la locuri de înmormîntare sau alte dovezi ale prezenţei umane, însumînd peste 20 de descoperiri, databile între 1700 şi 1400 î.Hr.

Legislaţia rumînească privitoare la astfel de descoperiri este, încă, poate prea puţin cunoscută de către arheologi, dar mai ales de publicul larg. Așa cum s’a văzut, în urma verificărilor de la fața locului, nu s’au obținut date noi privind felul în care a fost depusă piesa. De aceea, trebuie să ne mulțumim doar cu informațiile pe care ne’au parvenit de la descoperitor. Potrivit acestuia vasul ar fi fost găsit izolat la o adîncime mică în pămînt.

Săpăturile arheologice au fost realizate pe locul indicat de descoperitori ca fiind cel unde s’ar fi găsit obiectele din metal, respectiv vasul din aur şi cele două obiecte din bronz (un topor şi o daltă), însă fără nici un rezultat.

Sondajele au continuat, în schimb, cu rezultate neaşteptate, pe o înălţime de peaceeaşi culme (alt. 651,7 m), unde ”detectoriştii” ar fi găsit un ac din bronz cu capul rulat.

S’a putut demonstra, astfel, că piesa metalică provenea dintr’o locuire Wietenberg, necunoscută pînă atunci (după Chidioşan, fazele II şi III), ce ocupa atît platoul superior, cît şi pantele, pe care s’au amenajat mai multe terase antropice. Identificarea resturilor unor structuri de locuire, dar şi a unui bogat şi, mai ales, divers material arheologic a permis recuperarea unor informaţii importante privitoare la inventarul locuirilor Wietenberg situate în zonele dealurilor înalte. Au fost descoperite, însă, şi urme de locuire aparţinînd comunităţilor Coţofeni şi epocii getice.

Vasul de aur, care s’ar fi găsit la cca. 700 m de locuirea identificată arheologic, depus fiind la mică adîncime sub solul de pădure actual. Raritatea deosebită a unor astfel de vase ne obligă să zăbovim puţin asupra descoperirii.

Recipientul este mic (diametrul maxim de 12 cm şi înălţimea de 9,4 cm, încorporând 321,61 g de aur) şi a fost realizat prin baterea aurului la rece, pînă la obţinerea formei dorite. Acesta poate fi descris ca o ceaşcă cu corpul pîntecos şi profilul în formă de ”S”, prevăzută cu o toartă ce se supraînălţa din buză.

Analiza metalului, prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray), a indicat folosirea unui aliaj natural de aur şi argint (electrum), care explică culoarea galben-deschisă a metalului, posibil din zona de zăcăminte învecinate de la Anieş-Rodna.

Decorul vasului acoperă părţile decorate şi în cazul vaselor ceramice, iar ornamentele sunt similare şi au fost realizate cu o dăltiţă bine ascuţită: 66 de triunghiuri haşurate înlănţuite, caneluri oblice (care încing partea mediană), benzi incizate oblic, volute (sub toartă) şi spirală (pe fund)

Vasul are forma unei cești cu gura largă, cu profilul în formă de ”S” și este ușor deformat, probabil din cauza greutății pămîntului. Din buza vasului pornește o mică toartă supraînălțată, ruptă încă din vechime.

Vasul a fost curățat de descoperitor astfel încît în prezent nu se mai observă urme ale unor depuneri ce ne’ar fi putut sugera conţinutul său. Buza a fost deteriorată după descoperire, de unde a fost decupată o mică bucată cu scopul de a verifica din ce metal a fost realizat vasul.

Această bucată, recuperată și ea, a fost analizată non-invaziv de către dr. Lucian Barbu-Tudoran prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray) la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice și Moleculare Cluj-Napoca. Prin această metodă se poate identifica compoziția elementelor dintr’o probă. Analizele efectuate atât la suprafață fragmentului de buză cât și în secțiunea sa au demonstrat că vasul a fost confecționat dintr-un aliaj natural de aur și argint (electrum), cu o concentrație de argint care variază între 13,57 și 32,08 % Ag.

Din această cauză vasul are o culoare galben deschisă. Concentrații variate de argint (cuprinse între 37,9% și 64,9%) au fost identificate și pentru alte descoperiri arheologice, cum este cazul unui inel de buclă atribuit bronzului mijlociu descoperit pe Valea Pianului, în zona centrală a Transilvaniei (Cristea 2013, 17, Fig. 6–8).

În ceea ce privește ornamentația, doar la o simplă privire se remarcă eleganța, modul armonios de dispunere a registrelor decorative în funcție de părțile componente ale vasului și priceperea meșterului aurar care a executat cu multă siguranță decorul.

Buza vasului este marcată printr’o linie fin incizată plasată imediat sub margine, banda astfel obținută fiind umplută cu mici crestături oblice. Decorul de pe buză se termină sub toartă cu două volute incizate (Figura de mai jos).

Alte două benzi realizate în aceeași manieră, cu rolul de a separa registrele ornamentale, sunt plasate la baza gîtului și o alta în treimea inferioară. Linia incizată de pe gît constituie suportul pentru un șir de 66 de mici triunghiuri umplute cu trei sau patru linii oblice, fără să existe vreo regulă în dispunerea lor.

Mai deosebite sunt două triunghiuri, diferite ca formă de restul, plasate sub toartă: unul mai lat umplut cu 5 linii oblice și un altul mai ascuțit în care au fost incizate doar două linii oblice. Acesta din urmă pare să fie oarecum înghesuit în acest registru pentru a nu se lăsa un loc gol. Posibil ca artizanul să fi început decorarea vasului din această zonă și la final s-a văzut nevoit să modifice registrul inițial (Figura de mai jos).

Ornamentul central este compus din 60 de caneluri oblice plasate pe pântecul vasului mărginite în partea superioară și inferioară de cele două benzi gravate și umplute cu mici incizii. Baza vasului a fost și ea frumos ornamentată cu o spirală crestată.

Din nefericire nu știm cum se termina toarta, aceasta fiind ruptă din vechime. Cu siguranță ea nu a fost prinsă de corpul vasului. Secțiunea sa este diferită de cea a vasului de la Biia (Soroceanu 2008, Abb. 40), cu care am fi tentați la început să o comparăm.

Din momentul în care am văzut vasul, pe baza formei, dar mai ales a ornamentelor, atribuite perioadei mijlocii a epocii bronzului, identificând elemente decorative Wietenberg II (după N. Chidioșan), A2 și parțial B (după N. Boroffka) sau caracteristice fazei timpurii a acestei culturi arheologice (după G. Bălan).

Discuții recente asupra cănilor acestei secvențe cronologice din Transilvania ne determină să nu mai reluăm subiectul (Bălan et al. 2017, 172, Fig. 266).

Săpăturile care s’au făcut pe Dealul Tîrgului au confirmat acest lucru și au adus argumente în plus.

Dorim să subliniem un aspect important relevat de cercetarea arheologică a locuirii învecinate. Între fragmentele de vase ceramice se regăsesc unele cu decor identic motivelor de pe vasul de aur şi,mai cu seamă, o serie de spirale în relief, care aduc foarte mult cu spirala obţinută pe fundul vasului din metal. Aceste asemănări, o spun şi autorii cercetării, constituie un argument în plus privitor la provenienţa locală a recipientului din metal preţios.

Spirala, așa cum apare ea pe baza vasului de electrum, este un element definitoriu al stilului ceramic Wietenberg II (Chidioșan 1980, 57–59; Boroffka 1994, 249–250; Bălan et al. 2016a, 72, Pl. I; Bălan et al. 2017, 179–180).

La fel ca și pe vasul de aur, ea apare profilată și pe suprafața vaselor ceramice descoperite în așezarea cercetată.

Există însă și varianta de spirale incizate așa cum au fost ele gravate sub toartă. Canelurile oblice sunt des întîlnite pe recipientele ceramice, ele fiind la fel mărginite în partea superioară și inferioară cu linii incizate umplute cu puncte sau hașuri.

La fel de răspîndite sunt, pe ceramica așezării noastre, și triunghiurile umplute cu hașuri.

Avînd în vedere decorul identic de pe vasul de aur și ceramica Wietenberg descoperită în așezarea de pe Dealului Târgului, aflată la cca. 700 de m vest de locul indicat de cel care a găsit piesele de metal, credem că nu există niciun dubiu în a le considera contemporane.

Și pentru alte obiecte decorate, realizate din aur sau bronz din Transilvania, G. Bălan a identificat ornamente similare pe ceramica din necropola de incinerație de la Sebeș, contemporană cu descoperirile noastre (Bălan et al. 2017, 185, Fig. 226–229).

În ceea ce privește materia primă din care a fost confecționat vasul am văzut că avem de’a face cu un aliaj natural de aur și argint al cărui procent variază semnificativ.

Un studiu recent al Al. Țârlea și a colaboratorilor ei, care au analizat prin metoda XRF (X-Ray Fluorescence) un număr de 29 de piese preistorice din România, a arătat că obiectele din bronzul mijlociu au fost realizate din aur cu o puritate mai scăzută. În schimb, în etapele ulterioare ale bronzului târziu și primei epoci a fierului puritatea aurului devine mai mare (Țârlea et al. 2016, 64).

Astfel, piesele din tezaurele de la Săcuieni (jud. Bihor) sau Pecica (jud. Arad), care au fost datate în bronzul mijlociu, au o concentrație de argint cuprinsă între 23,00% și 26,31% (Țârlea et al. 2016, 61, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Vasul de la Biia (jud. Alba), de pe Valea Târnavei în centrul Transilvaniei, a cărui datare a variat între bronzul mijlociu și prima epocă a fierului (Ha B) (Țârlea, Popescu 2013, 59; Țârlea et al. 2016, 67), are și el o concentrație de 15,11 Ag (Țârlea et al. 2016, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Ca sursă de materie primă, ne gîndim în primul rînd la zona Anieș-Rodna aflată la cca. 35 de km în linie dreaptă de locul de descoperire a vasului nostru (Fig. 75). Într’un letopiseţ rusesc, Rodna este amintită ca ”baie” în 1235, foarte probabil exploatarea fiind începută încă de la sfîrșitul secolului al XII-lea. Prosperitatea adusă de exploatarea metalelor preţioase se regăsește și în documentele vremii, Rodna fiind numită civitas încă din 1239 (civitatem Rodna) și oppidum în 1241 (Niedermaier 2012, 218, 226; Rădulescu 2004, 12–13).

În secolul al XIII-lea minele de argint (regis argentifodinam) de aici erau atît de importante încît se bătea o monedă după măsura de la Rodna (Zimmermann, Werner 1892, doc. 118), importanţa minelor de aur și argint fiind mare pînă în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Aici a funcționat în Evul Mediu cea mai mare exploatare de argint și aur din tot Ardealul și Panonia la un loc (Niedermaier 2004, 33–34). Urme ale acestor exploatări s’au identificat cu peste 10 ani în urmă la Anieș în cadrul unui proiect privind mineritul antic din Transilvania (vezi și Wollmann, Slota 2004).

Analizele recente făcute pe zăcămintele din Munții Apuseni au demonstrat cazuri în care era prezentă o concentrație mare de argint în aurul extras din mine sau o concentrație foarte mare de aur în unele nisipuri aurifere (Bugoi et al. 2008; Neacșu et al. 2009; Pop et al. 2011; Cristea 2013, 21–46; Țârlea et al. 2016, 66; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, 28–32).

De aceea este foarte greu de precizat dacă pentru vasul nostru a fost folosită o sursă primară, adică minereul exploatat dintr’o mină, sau una secundară, cum este nisipul aurifer recuperat din rîuri.

Momentan există puține informații privind mineritul preistoric în Transilvania (Boroffka 2006; Thomas 2014). Mult mai facilă era spălarea nisipului aurifer, îndeletnicire practicată constant pe Valea Someșului Mare până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Șotropa 1928, 5, 27).

Avînd în vedere aceste date, este posibil ca sursa de materie primă pentru vasul nostru să fi fost nisipul aurifer. Modul în care a fost confecționat un asemenea vas de aur a fost reconstituit de către B. Armbruster (Armbruster 2000, 128–135; Armbruster 2012; Armbruster 2013, 464–466).

Conform scenariului său, după topirea inițială a metalului la circa 1000 °C, aurul era mai apoi ”copt” la aproximativ 750 °C pentru a se evita crăparea sau ruperea sa. Următoare etapă a fost ciocănirea la rece, probabil cu un ciocan de piatră, pînă s’a obținut forma dorită. Remarcăm că toarta nu a fost adăugată ulterior, ci realizată împreună cu corpul vasului, ca și în cazul exemplarelor de la Biia sau ”fostul comitat Bihor” (Soroceanu 2008, Abb. 39–40). Nu am observat urme de ciocănire, ele fiind îndepărtate printr’o finisare atentă atât a interiorului cît și a exteriorului vasului.

Ornamentarea s’a realizat prin ciocănirea dinspre interior a canelurilor de pe corp și prin incizarea cu ajutorul unei dăltițe a unui motiv spiralic pe baza sa. Inciziile de pe suprafața vasului au fost zgîriate atent și sigur cu o daltă ascuțită.

Analogiile stabilite pe baza elementelor decorative de pe vasul de aur și fragmentele ceramice descoperite în așezarea de pe vîrful Dealului Tîrgului, dovedesc că el a fost un produs local realizat de către un meșter al unei comunități Wietenberg timpurii. Vasul se datează în cronologia relativă în bronzul mijlociu II (Bronz A2 central European) și în cea absolută undeva între 1900 și 1700 î.Hr. Din punct de vedere tipologic el nu se regăsește printre exemplarele, oricum mai tîrzii ale lumii minoico-miceniene (Laffineur 1977; Matthäus 1980).

Același lucru se poate spune și despre vasele de aur descoperite în centrul, vestul și nordul Europei (Metzner-Nebelsick 2003; Gerloff 2010, Abb. 29; Ebbensen, Abrahamsen 2012; Armbruster 2013, 459, Fig. 25.3).

În această situație ne aflăm în fața celui mai vechi recipient de aur produs în Bazinul Carpatic. Descoperirile efectuate mai demult, precum cele din ”fostul comitat Bihor” sau Biia au fost datate în mod diferit de către specialiștii care le’au studiat, fiind plasate într’un interval lung de timp din bronzul mijlociu până în prima epocă a fierului (Soroceanu 2008, 233–234 cu bibliografia mai veche).

Pentru a aminti doar datările mai noi propuse de T. Soroceanu, în sinteza sa privind vasele de metal pre-scytice din Rumînia, vasul de la Biia și’ar găsi mai multe analogii în vesela de metal din sec. X-VIII î.Hr., iar pentru cele din ”fostul comitat Bihor” ar fi argumente pentru a le încadra într’o perioadă post Bronz D (Soroceanu 2008, 234–236).

Acum, prin vasul de la Bistrița, este cît se poate de evident că astfel de căni au fost produse în Bazinul Carpatic cu mult mai devreme. Astfel, se verifică ipoteza lui T. Soroceanu privind distribuirea în timp a recipientelor de aur și nu datarea lor la un singur moment cronologic. Vasul de la Bistrița nu este singura piesă de aur care poate fi atribuită cu certitudine comunităților Wietenberg. Relativ contemporane sunt inelele de buclă sau brățările de aur descoperite la Oarța de Sus (jud. Maramureș) în nordul Transilvaniei (Kacsó 2004, Pl. XXXIX).

Depunerile de aici au fost considerate de către Al. Vulpe, pe bună dreptate, ca aparținând unui sanctuar în aer liber (Vulpe 2001b, 19–20).

Impresia generală pe care o lasă vasul de la Bistriţa este că a fost confecționat de un meșter cu o mare experiență care știa foarte bine ceea ce trebuia să facă. Vasul nu este o inovație sau un experiment, ci un produs pentru o piață obișnuită cu asemenea piese.
Era în toamna anului 2014, cînd un bistriţean, folosindu’se de un detector de metale, avea să descopere pe Dealul Târgului, situat între municipiul Bistriţa şi comuna Dumitra, un vas din aur, precum şi două obiecte din bronz (un topor de tip Hajdúsámson şi o daltă cu toc de înmănuşare).

Nu ştia pe atunci că ce ţine în mînă avea să fie datat ca cel mai vechi obiect din metal preţios din epoca bronzului găsit pe teritoriul României şi că acesta va conduce la descoperirea unei aşezări vechi de aproximativ 3.600 de ani.

Vasul cîntăreşte puţin peste 320 de grame şi a fost realizat din electrum – un aliaj natural din aur care conţine şi argint. A fost datat din epoca mijlocie a bronzului, ca aparţinând culturii Wietenberg, şi se crede că era folosit în ritualuri închinate zeilor.

Șeful Secţiei de istorie a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud:

”Se poate spune că este o depunere rituală, probabil, într-un loc situat în afara aşezării. Se practică în epoca bronzului aşa-numitele depuneri rituale de bronzuri sau de obiecte din metal preţios în afara aşezărilor, pentru zei. Asta este o interpretare. Alţii interpretează că sunt bunuri preţioase ascunse de populaţiile respective. În prezent, cercetarea merge mai mult pe depuneri rituale legate de credinţele oamenilor din epoca bronzului.”

George Marinescu, împreună cu cercetătorul clujean Florin Gogâltan, au fost solicitaţi să efectueze o verificare arheologică a zonei, în urma descoperirii vasului din aur, campania de cercetare avînd loc în vara anului 2016, cu fonduri de la muzeu. Locul indicat de cel care a găsit vasul şi celelalte obiecte de bronz s’a dovedit lipsit de alte secrete. Extinderea săpăturilor la aproape 700 metri distanţă de locul investigat a dus, însă, la identificarea aşezării populaţiei căreia îi aparţinea vasul.

S-au găsit ceramică, râşniţe din piatră care atestă practicarea agriculturii, urmele unor locuinţe din lut şi s-a stabilit că zona fusese terasată şi supusă unor ample lucrări antropice. Pentru George Marinescu, toate acestea sunt dovezi că Dealul Târgului era locuit, în urmă cu aproximativ 3.600 de ani, de o comunitate importantă.

George Marinescu:

”Cred că era vorba despre o comunitate foarte importantă, care a locuit intens acest deal şi era un reper pentru întreaga zonă.”

Ceramica găsită în această aşezare a fost dovada că vasul din aur aparţinea populaţiei respective, deoarece decorurile folosite – triunghiuri haşurate, canelura, brîul crestat – erau identice. Mai mult, această ceramică a ajutat la datarea vechimii vasului din aur.

George Marinescu:

”Este cea mai veche descoperire datată care poate fi atribuită epocii mijlocii a bronzului din Transilvania şi din România, din metal preţios, pentru că mai există descoperiri de vase, dar se datează un pic mai târziu. Ce este important este că, prin ceramica pe care am găsit’o, noi am putut să demonstrăm că este într’adevăr databil în epoca mijlocie a bronzului. Sunt foarte rare în toată Europa astfel de descoperiri, având în vedere metalul din care este confecţionat. Este cea mai valoroasă piesă a muzeului bistriţean, cu care s’ar mândri orice muzeu din lume, cu siguranţă.”

Asemănător ca format cu Vasul de aur de la Biia (jud. Alba; sec. XIII – XII î.Hr.) și cele cinci vase de aur (două fragmentare și trei întregi) din Tezaurul de la Rădeni (jud. Neamț; sec. XII – XI î.Hr.), Vasul de aur de la Bistrița se dovedește a fi cel mai vechi vas din aur aparținând Epocii Bronzului din România – 3600 de ani. Există asemănări și cu piese din Tezaurul de aur de la Valchitran (Bulgaria; sec. XIII î.Hr.), cel atribuit Geților sud dunăreni.

Avînd în vedere asemănările dintre formele vaselor de aur din tezaurele prezentate, dar și a simbolurilor reprezentate pe suprafața lor, este posibil ca acestea să fi fost folosite în ritualurile unei religii comune de pe un teritoriu mult mai vast decît cel getic cunoscut, un teritoriu trans-dunărean și chiar trans-balcanic.

Programul de măsuratori ”in situ” (direct în muzee) efectuat de grupul de arheometrie de la IFIN-HH pe artefacte de aur din Neolitic şi Epoca Bronzului descoperite pe teritoriul Rumîniei a arătat că în Transilvania a existat o neîntreruptă tradiţie de prelucrare a aurul din Neolitic pînă în Epoca Getică folosind preponderent aur aluvionar şi procedee metalurgice primitive.

Astfel în Neolitic s’a început cu folosirea pepitelor din albia rîurilor care erau prelucrate prin batere la rece obţinându’se podoabe (mai ales de mici dimensiuni). O dată cu trecerea la Epoca Bronzului, locuitorii meleagurilor transilvane au început să folosească un procedeu asemănător sintetizării, prin care mici pepite şi praf de aur aluvionar erau încălzite şi simultan supuse baterii cu ciocanul în ”matriţe” de piatră, obţinîndu’se lingouri puternic neomogene în compoziţie.

De remarcat că acest procedeu metalurgic primitiv a fost aplicat inclusiv în Epoca Getică la faimoasele brăţări de aur, aurul nefiind rafinat în Transilvania pînă la venirea romanilor. S’a constatat că foarte multe dintre descoperirile conţinînd artefacte de aur s’au făcut în situri situate în zone bogate în aur aluvionar – ex. Valea Pianului şi rîurile din Munţii Apuseni, cum este rîul Arieş, ceea ce se constituie într’o dovadă a tradiţiei multimilenare de exploatare a aurului în Transilvania.

Cît priveşte descoperirile din zona extra-carpatică, mult mai puţine decît cele din Transilvania, ipoteza plauzibilă este cea a unor obiecte ”de import” din Balcani realizate cu aur aluvionar de la sudul Dunării (Hartmann,1970), lucru confirmat de analiza Tezaurului de la Rădeni – Piatra Neamţ.

Majoritatea artefactelor analizate au prezentat urme de staniu, explicaţii posibile pentru prezenţa acestuia fiind acelea că staniul poate proveni din casiteritul din formaţiunile traversate in formarea placerului de aur sau din sulfosăruri de staniu ce concresc cu aurul filonian – ex. stanit (Cu2FeSnS4), canfieldit (Ag8AnS6) şi pirquitasit (Ag2ZnSnS4) (Popescu & Neacşu, 2011).

În unele artefacte s’au identificat urme de stibiu şi telur – explicate prin faptul că granulele de aur aluvionar folosite proveneau din zone apropiate filoanelor de aur primar, în cazul telurului fiind vorba şi de neîncălzirea de către ”metalurgiştii” preistorici ai aurului la o temperatură înaltă care să’i producă evaporarea.

S’a constatat de mai multe ori că proporţia de cupru în artefactele preistorice depăşea proporţia de cupru din aurul nativ din Transilvania, fapt ce se explică prin confuzia făcută de culegatorii de aur între granulele de aur şi calcopirită.

La aceasta trebuie adăugată şi contribuţia micro-incluziunilor conţinînd calcopirită (cazul unei probe de la Cavnic-Roată) şi pirită, toate ducând în final la un conţinut în impurităţi de cupru şi fier relativ semnificativ în artefactele preistorice de aur.

Plecînd de la analizele compoziţionale efectuate pe probe de aur nativ din Transilvania cum ar fi aur hidrotermal de la Roşia Montană, cariera Cetate şi de la Cavnic, mina Roata, și de aur aluvionar provenit din Valea Pianului, Sebeş, Lupşa-Arieş, Dunăre între Bratislava şi Budapesta, – lucrarea explică aspectele menţionate mai sus prin consideraţii geologice obţinute din studiul complex al compoziţiei şi micro-structurii acestor probe prin metode bazate pe raze X şi de microscopie optică şi electronică de tip SEM-EDAX.

În aurul nativ de la Roşia Montană, cariera Cetate, s’a pus în evidenţă existenţa unor micro-incluziuni de telururi de argint (hessit – Ag2Te) şi compuşi Sb-Ag (pirargirit – Ag3SbS3).

Acest fapt explică prezenţa urmelor de telur şi stibiu în artefactele preistorice de aur din Transilvania, căci metalurgia primitivă folosită de strămoşii noştri (imposibilitatea de a atinge punctul de topire al aurului) făcea posibilă păstrarea acestor micro-incluziuni în lingourile din care ulterior se realizau artefactele.

În aurul de la Cavnic, mina Roată, s’a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa unor telururi de argint – cerveleit-ul (Ag4TeS) si hessit-ul (Ag2Te) – în câmpul metalogenetic Cavnic ceea ce înseamnăevidenţierea cerveleit-ului în districtul metalogenetic Baia Mare.

Aceste rezultate demonstrează că în aurul nativ există micro-incluziuni (de la cîţiva microni pînă la câteva zeci de microni, greu sau imposibil de observat cu ochiul liber) de minerale de aur şi argint cu stibiu, 48 telur şi sulf care se pot regăsi în obiectele preistorice de aur datorită imposibilităţii detectării lor prealabile de către ”minierul” (culegătorul preistoric), la care se adaugă tehnologia metalurgică primitivă care nu permitea topirea totală a aurului, lingourile folosite ulterior la producerea artefactelor fiind obţinute printr-un procedeu asemănător sinterizarii: încălzire parţială (neatingându’se punctul de topire a aurului) cuplată cu ciocănire la cald.

Prezența Sb, Te Sn in artefacte poate fi deci folosită ca indiciu de provenienţă a aurului.

Din punct de vedere geologic se poate denumi fenomenul micro-incluziunilor acestor telururi şi compuşi cu stibiu gen cerveleit, pirargirit sau hessit ca micro-geochimie a aurului, el fiind reversul simetric al prezenţei micro-incluziunilor de aliaj Au-Ag nativ în minerale din zonele aurifere (Tămaş et al. 2006), Cioacă et al. (2010).

Deoarece este unanim acceptat că aurul preistoric provine în cvasitotaliate din placers-uri, s’a acordat o atenţie deosebită studierii probelor de aur aluvionar din diverse zone ale Rumîniei, zone în care s’au descoperit tezaure preistorice, cum sunt Valea Pianului, Valea Arieşului, Văile Crişurilor, Valea Oltului. Analizând două probe de aur aluvionar din Valea Pianului, respectiv Valea Ţebei (Munţii Metaliferi) din colecţiile Muzeului Aurului de la Brad, s’au separat din ele mici granule de culoare cenuşiu închis care analizate prin metodele XRF, micro-PIXE si microscopie electronică de tip SEM-EDAX s’au dovedit a fi granule de casiterit.

Trebuie luată în considerare totuşi şi posibilitatea că în anumite cazuri chiar aurul primar poate fi însoţit de minerale de staniu în filon. Problema provenienţei staniului în aurul aluvionar din Transilvania este într’un fel tranşată, ambele variante trebuind sa fie luate în consideraţie – casiterit şi alte minerale de staniu care însoţesc aurul primar, ceea ce diferenţiază totuşi sursele de aur fiind elementele rare (Ta, Nb), care par să fie specifice aurului din Carpaţii Meridionali (Sebeş, Pianu, etc).

Concluzia cea mai importantă a tezei este că micro-incluziunile de minerale de aur şi argint cu telur şi stibiu – pot furniza elemente de identificare a provenienţei aurului preistoric al artefactelor descoperite în siturile arheologice din Transilvania.

De asemenea, prezenţa staniului constituie un indicator al folosirii aurului atât aluvionar cât şi filonian. Din punct de vedere geologic, rezultatele din această teză pot constitui un punct de plecare pentru realizarea unui studiu complex, implicând atât metodele non-distructive de analiză bazate pe raze X cât şi microscopia opticăşi microscopia electronică de suprafaţă cuplată cu analiza de raze X (SEM-EDAX), toate vizând identificarea şi a altor tipuri de micro-incluziuni – poate chiar unele nano-incluziuni de dimensiuni mai mari – cu telururi şi compuşi de stibiu şi alte elemente cu aur şi argint în probele de aur nativ provenit din zăcămintele Rumîniei.

Despre descoperirile arheologice ale detectoriștilor

Ce s’a învăţat din experienţa unor descoperiri ale celor numiţi, în sens peiorativ, ”detectorişti”? În primul rînd, că mai avem multe de învăţat.

Am învăţat apoi, din acest demers, că o conlucrare este absolut necesară şi că, pentru arheolog, rolul său în această echipă este să recupereze informaţia istorică şi contextele care ogenerează, dar şi să ofere credibilitate unor date aflate la graniţa dintre legendă şi adevăr.

Atunci cînd vom şti, cunoscînd şi legislaţia ţării, să avem comportamentul adecvat în astfel de situaţii, vom putea şi evita pe viitor eventualele abuzuri care pot afecta un demers judiciar firesc.

Sunt atât de multe cazurile de recuperare doar a pieselor găsite (vezi cazul celor din zona Munţilor Şureanu, majoritatea excepţionale) şi atât de multe situaţiile în care arheologul nu a venit în urma braconierului de patrimoniu să reconstituie şi să recupereze contextul istoric, necesar unui dosar complet de artefact.

Şi mai este ceva: atunci cînd ”detectoristul” nu va dori să facă pe arheologul, cînd arheologul nu va dori să facă pe poliţistul de patrimoniu, când poliţistul nu va dori să joace rolul procurorului decaz, şi când cei din urmă nu vor dori să joace rolul arheologului (şi exemplele pot continua…), probabil că vom putea vorbi şi de o normalitate a lucrurilor din ”arheologia furtului” în România, despre care vorbesc mai toţi, dar nu mişcă un deget mai nimeni.

Dacă semenii noştri de acum cîteva mii de ani au adus tribut zeilor un frumos vas de aur, depus pe unul dintre dealurile Bistriţei actuale, faptul că lucrarea ”Aur pentru zei” a apărut sub zodia Anului European al Patrimoniului, îl apreciem tot ca pe un tribut pe care autorii îl aduc arheologiei.

Tezaurul getic de vase din aur de la Rădeni

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii, dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur getic de la Rădeni (com. Urecheni / Păstrăveni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Care este istoria acestei ”comori”?

În timpul unor lucrări agricole, efectuate în marginea de vest a satului Rădeni, la locul numit ”În fînaț”, pe terasa secundară a pîrîului Rădeanca, prin anii 1965-1966, au fost scoase la lumină mai multe vase din aur.

Deşi se bănuieşte, după spusele descoperitorilor, că ar fi fost găsite opt recipiente lucrate din metal preţios, au mai putut fi recuperate doar cinci, întregi şi fragmentare. Trei vase se păstrează în colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra Neamţ din anul 1978, cînd s’a constatat că erau confecționate din aur (inițial s’a crezut că sunt din bronz), iar bucăţi din alte două au ajuns la Muzeul Naţional de Istorie a Rumîniei din București.

Din punct de vedere morfologic este vorba despre ceşti cu una sau două torţi uşor înălţate, având dimensiuni medii (între 8-13 cm). În ceea ce priveşte greutatea vaselor, aceasta variază între aproximativ 200-450 grame.

Fiecare recipient a fost confecţionat dintr’o singură foaie de tablă din aur, iar forma s’a obţinut prin batere la cald pe un calapod, în timp ce torţile s’au obţinut prin laminare, fiind fixate de corpul vaselor prin nituri.

Doar unul dintre cele cinci vase prezintă elemente decorative, pe torţi avînd gravate forme geometrice (romburi haşurate alternativ, ca o tablă de șah; semn al Lumii cu patru laturi, ce se prăbușește și se reface apoi, precum simbolul Coloana Infinitului). Faptul că a fost descoperit întîmplător, ridică anumite probleme în ceea ce priveşte datarea acestui tezaur şi implicit semnificaţiile sale.

Cele mai bune analogii pentru ceştile de aur de la Rădeni pot fi găsite în Ucraina, la Krizovlin, şi în Bulgaria, la Vălcitrăn. Pe baza mai multor elemente care au fost luate în considerare (formă, decoruri, analogii), piesele de aur de la Rădeni au fost datate la nivelul secolelor XII-XI î. Hr., într’o perioadă ce corespunde sfîrşitului epocii bronzului şi începutului epocii fierului.

Deşi am fi tentaţi să credem că aceste obiecte au fost ascunse acum mai bine de trei milenii datorită unor pericole, sau pentru a fi refolosite, există o serie de aspecte care contrazic o astfel de interpretare.

În primul rînd, reţinem informaţia potrivit căreia tezaurul a fost constituit dintr’un vas mai mare, cu două torţi, de care au fost legate cu o sîrmă, probabil tot din aur, alte şapte recipiente. Numărul 8 (7+1) simbolizează octogonul (semn al infinitului, al coșciugului, al Lumii Duble, al acelei intervenții în orbita planetei noastre, cu efecte catastrofale asupra Pămîntului – Potopul planetar).

Recipientele (posibil folosite în libații sau alte manifestări cu caracter sacru) au fost deformate spre a nu mai putea fi umplute, încheindu-și astfel funcția (ca și în cazul ”monstrului” din aur ”pămînt–apă-aer” (mistreț-pește-pasăre) descoperit la Stîncești în formă rulată, sau în cazul spadelor descoperite în mormintele unor războinici, îndoite și pliate de două, sau trei ori, spre a nu mai putea fi folosite. Posibil ca și așezarea acestor artefacte pe rugurile funerare ale războinicilor să fie făcută tot din aceleași motive, să nu mai poată fi folosite de alte persoane).

Nu este exclus, iar în arheologie situaţiile sunt numeroase, ca aceste obiecte să fi avut o destinaţie cultică, iar îngroparea lor, în acelaşi loc, a făcut parte dintr’un anumit ceremonial.

Un alt amănunt care subliniază caracterul deosebit al acestor produse de orfevrărie este cel privitor la deformarea intenţionată a lor încă din vechime, prin presare şi batere. Din nou pot fi găsite confirmări în preistorie ale unor astfel de obiceiuri, în cazul obiectelor metalice. Deşi se poate bănui că vasele getice din Tezaurul de la Rădeni au fost manufacturate în ateliere locale, împreună cu descoperirile din Ucraina şi Bulgaria ele conturează o unitate culturală vastă, pe întreg teritoriul Geților de Aur primordiali.

Importanţa acestui depozit de piese lucrate din aur derivă nu doar din valoarea metalului şi vechimea sa, ci mai ales din aceea că oferă indicii legate de caracterul său mai puţin profan şi ne arată aspecte ale comportamentului uman de acum aproximativ 3000 de ani.

Am considerat necesar să aducem în atenţia publicului larg această descoperire datorită semnificaţiei sale istorice, reflectată şi în numeroasele expoziţii muzeale naţionale în care au fost incluse respectivele vase de aur getice de la Rădeni (jud. Neamț).

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii (Al. Vulpe, V. Mihailescu-Bîrliba, Tezaurul de la Rădeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XI-XIV, Piatra Neamţ, 1986, p. 41-63), dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur de la Rădeni (com. Urecheni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Vasul getic de aur de la Biia

Aflat în prezent în vitrinele Muzeului Național de Istorie a României din București, ”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) a fost descoperit întâmplător într’o carieră de nisip de pe malul râului Târnava în anul 1895. Din cele mai îndepărtate timpuri, datorită situării geografice a acestuia, teritoriul județului Alba a constituit un cadru extrem de favorabil apariției și dezvoltării comunităților umane (cursuri numeroase de apă, relief variat, cu lunci mănoase și păduri întinse).

Astfel, printre cele mai importante descoperiri arheologice care punctează istoria așezărilor acestui județ amintim: relicve din epoca paleolitica (la Sohodol); din neolitic: Cultura Criș (la Alba Iulia) și Cultura Petrești (la Pianu de Jos, Rahău, Limba, Mihalț, Noslac, Daia Romana și Ghirbom); Cultura Coțofeni – faza de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (la Cetate, Cîlnic, Capud, Sebeș, Livezile, Straja, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Blandiana, Piatra Craivii); epoca bronzului (la Alba Iulia, Cetea, Ighiel, Rimeț, Talna, Bucium, Ceru Băcăinți, Roșia de Secaș, etc.), epoca fierului (la Biia, Blaj, Alba Iulia, Sebeș, Crăciunelu de Jos, etc.), alături de geții autohtoni, fiind prezenți pe teritoriul județului și scyții și apoi celții.

Din perioada primului stat considerat centralizat și independent din vremea lui Burebista și apoi Decebal, amintim cetățile fortificate getice ale jud. Alba, pe cele de la Căpîlna, Piatra Craivii, Cugir și Cetatea de Baltă.

”Vasul de aur de la Biia” este ornamentat cu cercuri concentrice şi proeminenţe conice, cu linii în zig-zag incizate. Vasul de aur getic se încadrează perioadei tîrzii a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr); orizontul Turnu Măgurele-Apold.

Lucrat în foaie de aur și ornamentat prin tehnica ”au repousse”, ciocănire și cizelare, vasul are corpul semisferic aplatizat, cu margine răsfrîntă în exterior şi două toarte desprinse din buză, arcuite în jos, libere, terminate în dublă volută (mici discuri spiralice opuse; ”coarne de berbec”, sau ”șarpele încolăcit în Oul Lumii” (cel ce se va naște; semnul dragonului, al șarpelui cu cap de lup, al balaurului).

Pe umăr are un decor punctat în zig-zag; pe diametrul maxim două şiruri orizontale de proeminenţe; pe fund două şiruri circulare de proeminenţe şi cinci grupe de câte trei cercuri concentrice cu umbo central.

După ”mesajele” scrise în aurul său, ”Vasul de aur de la Biia” este un vas de ritual, folosit la stropiri, ablațiuni, etc. El are reprezentat pe fundul său un ”soare” central (trei cercuri concentrice, cu un umbo), urmat de un cerc de ”perle” proeminente, apoi o altă ”orbită” pe care apar patru ”planete” (formate din cîte trei cercuri, cu umbo central).

Urmează două cercuri de perle pe diametrul maxim, apoi punctat în zig-zag decorul prezintă un element repetitiv al unor siluete simplificate de oameni (Hora Zeilor ce ne vor călca în picioare).

Putem vedea aici semnul lui 4 (Lumea noastră, cu patru colțuri – Vechea Biserică Valaho – Egipteană), simbolul tetrapilonului (patru pe margine (picioarele elefantului; fixarea Pămîntului), dar și ”Cel de al V-lea element” în centru Zeul; Păpușa; statuia ”Cel care va sta și va lua”; Creatorului și Distrugătorul; Cel ce susține Lumea. El mai poate reprezenta o hartă cerească sau un mesaj atemporal, cu reprezentarea celor patru epoci mari ale omenirii (existente în ”Metamorfozele” lui Ovidiu).

Mitul succedării pe pămînt a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerări progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuală a fierului, este expus pentru prima oară de Hesiod în lucrarea sa ”Munci şi zile”.

Aici se aminteşte că prima rasă de oameni creată de zei a fost cea de aur, plasată cronologic în perioada cînd Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur trăiau asemenea zeilor, fără griji, fără să trudească şi fără să cunoască sărăcia; nu îmbătrîneau şi îşi petreceau viaţa în sărbători, înconjuraţi de toate lucrurile frumoase, pe care tot pămîntul le oferea fără ca ei să trebuiască să’l lucreze.

Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transformaţi în demoni buni prin voinţa lui Zeus, se ascundeau sub pămînt, veghind asupra muritorilor şi împărţind bogăţii. Mai tîrziu, în timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creaţi oamenii din rasa de argint, inferioară celei dinainte şi diferită de ea. Oamenii de argint îmbătrîneau, deşi timp de o sută de ani rămîneau copii şi abia apoi traversau o scurtă perioadă de maturitate.

Deveniţi adulţi, se făceau vinovaţi de trufie şi de necredinţă faţă de zei, astfel încît şi ei au fost îngropaţi de Zeus în adîncurile pămîntului, unde continuă să fie veneraţi ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar dacă sunt de rang inferior.

Următorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s’a născut din frasini. Definiţi de Hesiod drept ”năprasnici” şi ”cumpliţi”, oamenii din această seminţie erau curajoşi, foarte puternici, cu trupuri viguroase şi ”braţe nebiruite”.

Ei aveau arme de bronz şi au pierit ucigîndu’se unii pe alţii, din cauza dorinţei lor de război;

”Plecară’n mucedele case, la înspăimîntătorul Hades,/

[…] căci sumbra moarte […]/

I’a dus şi părăsiră a soarelui lumină vie.”

Perioada următoare epocii de bronz este mai dreaptă şi mai bună; acum trăiesc eroii, numiţi şi semizei; destinul lor este să fie distruşi în marile bătălii despre care povestesc miturile, începând cu războiul Troiei şi terminând cu cel al Tebei;

”Pieriră în războiul crîncen şi’n bătălia-nverşunată/

O bună parte’n faţa Tebei […]; altă parte/

La Troia poposit’a […]/

Şi’acolo moartea cu obştescul sfîrşit, pe rînd, i’a’nvăluit./

Lor însă, osebit de oameni, le’a dat şi viaţă şi lăcaş/

Cronidul tată Zeus, ducîndu’i la capătul pămîntului”, aceştia sunt locuitorii îndepărtatelor Insule ale Fericiţilor.

A cincea epocă a istoriei omului este cea în care trăieşte poetul; oamenii din epoca fierului:

”nu vor conteni/

Să’ndure trude şi necazuri nu numai ziua ci şi noaptea,/

Sleiţi de griji apăsătoare pe care zeii le trimit.”

Deşi alături de aceste nenorociri vor fi şi lucruri bune, cel ce trăieşte în această perioadă îşi doreşte să fi murit mai devreme sau să se fi născut mai tîrziu. E adevărat că în viitor, după ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, ”de oameni care din născare vor fi cu tîmple-ncărunţite”,

”Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nveşmîntate,/

La zeii veşnici se vor duce şi părăsi-vor omenirea/

Smerenia şi Osîndirea”,iar ”răul n”o să aibă leac”.

În ciuda acestei perspective extreme, a unei vîrste complet opuse celei dintâi (dominată de violenţă şi nedreptate, pe cînd în epoca de aur domneau fericirea şi dreptatea), concepţia ciclică asupra lumii şi timpului lasă loc speranţei că, o dată terminat parcursul de la epoca aurului la cea a răului, este posibil ca el să fie reluat, poate în sens invers, pentru a ne reîntoarce la fericirea originară.

În mitul lui Hesiod despre vîrstele lumii şi omului, accentul cade nu doar pe ideea decăderii progresive, care, de altfel, nu este constantă (epoca eroilor, de pildă, marchează o oprire în procesul de declin, fiind mai bună decît precedenta şi creînd o asimetrie în schema generală a metalelor; o atenţie deosebită se acordă opoziţiei dintre dreptate şi hybris, trufia sau depăşirea limitelor omeneşti; în plus, succesiunea vârstelor omenirii oferă o schemă de referinţă pentru desfăşurarea istoriei omului şi o organizează, luînd în calcul întâmplările paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) şi propunând o ierarhie corespunzătoare a destinelor în lumea de dincolo (de la demonii buni la cei răi şi la cei comuni, morţi obscuri din împărăţia lui Hades).

Vîrstele lumii sunt reduse la trei în dialogul ”Critias” al lui Platon, unde se succedă zeii, eroii şi oamenii. Primii, zeii, şi’au împărţit între ei, în mod egal şi fără disensiuni, dominaţia asupra lumii; Atena şi Hefaistos, cărora le’a revenit Atica, au făcut să se nască acolo eroii minunaţi, în prezent păstrîndu’se doar amintirea faptelor şi numelor acestora (printre ei se numără Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); în sfîrşit, oamenii, împinşi de nevoia de a’şi procura mijloacele de subzistenţă, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor şi s’au limitat să celebreze amintirea numelor acestora şi câteva tradiţii obscure.

În poezia latină, mitul vîrstelor apare în ”Metamorfozele” lui Ovidiu, unde sunt reluate cele patru epoci: a aurului (epoca Geților de Aur primordiali), a argintului, a bronzului şi a fierului; din mitul lui Hesiod se preia în special aspectul decăderii progresive la care face aluzie calitatea descrescătoare a metalelor, dar se reia şi corespondenţa dintre evenimentele de pe pământ şi cele din cer, unde împărăţia zeilor este zdruncinată de certurile şi războiul care îi opune pe giganţi olimpienilor.

În opoziţie cu mitul lui Hesiod, Pitagora şi Platon despre epoca de aur, care are nenumărate variante, apare reconstituirea istoriei omului la Lucreţiu, ce porneşte de la o epocă dominată de viaţa aspră şi crudă, de violenţă şi de lupta sălbatică pentru supravieţuire (Poemul naturii); potrivit lui Lucreţiu şi epicureilor, progresul fazelor istoriei umane marchează trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers faţă de ceea ce presupune Hesiod.

Poetul latin ne oferă un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci cînd descrie începuturile vieţii agricole, ce reprezintă deja o fază superioară a progresului uman.

După Lucreţiu, vîrstele următoare din istoria umană sunt dominate de organizarea vieţii în comunitate şi de stăpînirea unor tehnici mereu noi; nu regăsim însă o succesiune clară de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod.

Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vîrstelor omului din poezia latină îi aparţine lui Vergiliu (”Egloge”), care, bazîndu’se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor şi stoicilor, anunţă venirea unei noi vîrste de aur:

”Ultima vîrstă a venit acum, după profeţia de la Cumae, ciclul marilor secole se naşte de la început, acum se întoarce chiar şi Fecioara, se întorc domniile lui Saturn, acum o nouă rasă e trimisă din înaltul cerului”, ”Bucolicele”.

În comentariul lui Servius, ”Sibila din Cumae a împărţit vîrstele după metale şi a spus cine va fi stăpînul fiecărei vîrste. […] A mai zis şi că la sfîrşitul tuturor vîrstelor se vor repeta lucrurile întocmai, concept comun filosofilor, care spun că, o dată încheiat un mare an, toate stelele se întorc în punctul unde se aflau la început şi pornesc din nou, având aceeaşi mişcare. Iar dacă mişcarea stelelor este aceeaşi, neapărat trebuie să se repete toate întîmplările care au avut loc, fiindcă e limpede că în univers orice lucru depinde de mişcarea astrelor”.

Ustensilele din fier folosite pînă atunci, în istorie, prin metamorfozare sau atracție magnetică spațială? (”zeul” ce va coborî pe Pămînt va avea caracteristici necunoscute; El va lovi cu fulgere plutonice din spațiu (fulgerul lui Jupiter); în present nimeni nu calculează efectele pe care îl poate avea o încărcătură electrică cosmică, creată prin mișcarea continuă a planetelor sistemului solar prin spațiu; magnetismul care ține unit sistemul poate să își schimbe polii ”din mers”, cu efectele adiacente de rigoare).

Posibil ca ”oamenii de cupru” au fost salvați din acest fenomen cataclismic (aveau sîngele albastru) și de aceea au folosit apoi cuprul la crearea ustensilelor necesare vieții de zi cu zi. Acesta fiind prea moale, l’au aliat cu costitorul, creînd astfel bronzul.

Arama avea să influențeze o epocă istorică (numele dat de ”aramă”, poate fi ”A-Rama, sau ”Rama (cu 4 laturi) în care este cuprins A-ul”, ca piramidă-munte ce se va prăvăli peste noi – Piatră de Moară cerească. Avem și expresia ”A’și da arama pe față” (sau „A’și arăta arama!”), cu sens de ”A’și arăta adevăratul caracter” (nemairespectînd conveniențele sociale, politețea, a’și arăta fondul ascuns al firii sale), pentru că ”fenomenul” cosmic ce va veni va apare frumos la vedere, ca un curcubeu – pod și cale spre cele necunoscute și care se vor dovedi mincinoase (semn al penelor colorate pe care îl purtau toate căpeteniile de’a lungul istoriei și al veșmintelor de paradă).

Bronzul este un aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decît cuprul, avînd numeroase întrebuințări tehnice. Toate aliajele cuprului se numesc bronzuri cu excepția aliajelor Cu-Zn care se numesc alame și aliajelor Cu-Ni-Zn care se numesc alpacale.

În mod curent, prin bronz se înțeleg aliaje Cu-Sn și de regulă se precizează principalul element de aliere, de exemplu ”bronz de beriliu” sau ”bronz de aluminiu”. Epoca de bronz (sau a bronzului) este epoca din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Hr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului.

Bronzul este și un pigment metalic de culoare galbenă sau albă, cu care se vopsește un obiect. Bronzul este un metal artificial din care se fac monede, clopote, tunuri, instrumente musicale.

Avem și expresia: ”Caracter de bronz” =  ”caracter ferm, neclintit”, dar și nesimțitor: inimă de bronz.

Hitiții (ghetiții), poporul care a trăit înaintea erei noastre, luptau cu săbii din bronz negru care era mai dur decît oțelul de cea mai bună calitate din timpurile noastre. Atunci, în perioada tîrzie a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr) a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, arta getică, numită de istorici ”artă traco-dacă”.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive. Citîndu’l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman, că acesta ”a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint” numai de la geți.

Așa că, atunci cînd mergem la Roma și suntem fermecați de mulțimea, măreția și frumusețea monumentelor să știți că o parte dintre aceste frumuseți antice ale metropolei au fost făcute cu aurul geților liberi, strămoșii noștri.

”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) și mesajele sale din orizontul epocii de bronz (Hallstatt timpuriu), din sec. XIII – XII î.Hr, au reușit să ajungă pînă la noi.

Să ne aplecăm spre a le citi și a le înțelege…

Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Surse: researchgate.net (Florin Gogâltan, George G. Marinescu), Piutorean Ruxandra (”Imagine și iconografie la geto-daci”), adevărul.ro, ziarulnatiunea.ro (Conf. univ. dr. George V Grigore), agerpres.ro, Cristian Ioan Popa

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DECEBALUS…PER SCORILO

Vasul cu inscripția ”Decebalus…Per Scorilo”
Probabil cel mai celebru artefact găsit de arheologi la Sarmizegetusa Regia, vasul cu inscripția ”Decebalus per Scorilo” a iscat multe discuții și continuă să își păzească tainele. Informațiile arheologice făcute publice sunt destul de puține, iar sensul inscripției încă nu este pe deplin lămurit.

Câteva variante de interpretare a inscripției ”Decebalus…Per Scorilo”?

Lipsa de informație referitoare la orice temă, lasă loc imaginarului. Acolo unde istoria nu ne’a dat niciun indiciu, nevoia noastră de a găsi o explicație, de a modela trecutul conform dorințelor noastre, ne’a făcut să căutăm argumente, dovezi circumstanțiale, analogii, pentru a completa puzzle-ul.

Imaginea astfel obținută nu este neapărat ”adevărul istoric”, ci adevărul pe care ni’l doream, cel care ne legitimeaza, cel de care avem nevoie.

Una dintre cele mai controversate inscriptii din istoria romanilor o reprezintă textul format din trei cuvinte scrise în oglindă și în sensuri diferite (foto 1), aflată pe un vas descoperit în Munții Orăștiei la Grădiștea Muncelului:

1. DECEBALVS

2. PER

3. SCORILO

Prin forma sa conică, dimensiuni, datorită orificiilor practicate în două grupuri de câte două sub buza îngroșată, vasul este un unicat în ceramica getică. Sub buză, înainte de ardere, au fost imprimate de patru ori câte două ștampile. Prima conține încadrat într’un cartuș dreptunghiular cuvântul ”DECEBALVS” iar cealaltă într’o casetă similară cuvintele ”PER SCORILO”.

Din cele patru ştampile s’au păstrat întregi doar două, iar din a treia doar prima parte, ”DECEBALVS”. Cele două inscripții nu sunt dispuse în același rând, iar cea de a doua este imprimată răsturnat. Acest fapt ne duce cu gândul că este vorba de două texte total separate. Inscripția se poate citi și traduce și în forma pe care au propus’o majoritatea istoricilor, dar se poate citi și în alte chei, calea spre speculații fiind deschisă oricui, mai ales că această inscripție este unică și nu avem un precedent sau un model. La un lucru despre care nu ai informații, poate să fie orice. Odată cu publicarea informațiilor despre vas au apărut și primele interpretări.

Constantin Daicoviciu, cel care a condus primele sapaturi sistematice în zonă (1954) și care a găsit mai multe fragmente din vas a propus traducerea textului în limba getică (”limba dacă” cum eronat se mai vehiculează), prin: ”Decebal, fiul lui Scorilo”, cuvântul ”PER” neputând însemna decât ”fiu” în limba getică în accepțiunea acestuia, argumentând cu existenta unor patronime de felul Ziper, Seiciper etc.

Decebalus era clar cine era, cât despre Scorilo, acesta apare menționat în Getica lui Iordannes, ortografiat Coryllus și în Stratagemele lui Frontinus, scris Scorylus.  Daciștii au îmbrățișat imediat teoria venită în sprijinul viziunii lor despre ”statul geto-dac”.

O alta interpretare dată inscripției a fost ”Decebal prin Scorilo”. I.I.Russu, cel mai mare specialist în ”limba traco-dacă” cum o denumește dânsul, a considerat că Decebalus este un nominativ latin clar, iar cuvântul per poate fi prepoziţia latină per ”prin” sau ”pentru”. Decebalus, poate chiar regele, ar fi proprietarul atelierului, iar Scorilo, olarul.

Pentru ambele teorii exista argumente și contra argumente, reputați istorici și specialiști situându’se de ambele parți.

Există și alte interpretări, unele mai elaborate și mai fantasmagorice decât altele. După Adrian Bucurescu, autorul ”Daciei secrete”, traducerea corectă este ”Creat pentru casa lui Decebal”. Scorilo semnifică în ”limba dacă” creat, scris împodobit, iar particula ”VS” terminația de la Decebalus se referă la noțiunea ”casă”.

”Decebal este cel ce controleaza puterile lui Scorilo” este altă tălmăcire a celor trei cuvinte presupuse a fi în limba dacă. Decebal este dor un titlu care arată cât de evoluată spiritual era persoana care îl purta, iar Scorilo face referire la Zorilă (în denumire populară), deci la Sirius.

O altă explicație pe care am gasit’o este că motivul pentru care ștanța ”PER SCORILO” apare scris cu susul în jos este aceea că romanii, chiar dacă erau analfabeți trebuiau să verse conținutul vasului numai pe o parte, cea cu scris, și aceasta era marcată. La golire se murdarea o singură parte de fiecare dată. ”PER SCORILO” însemnând într’un dialect al peninsulei italice: ”pentru scurgere”. De remarcat că inscripția se găsește lângă orificiile care ar putea fi de scurgere.

Interiorul vasului. În partea de sus se vede una dintre cele două perechi de orificii.

O inscripție greu de interpretat

Cele patru perechi de ștampile fuseseră aplicate înainte de ardere, în pasta moale a vasului, însă inversate, de la dreapta la stânga, iar unele cu capul în jos. Se pare că cel care le’a aplicat nu știa care este sensul acestora.

Literele sunt latinești și sunt în relief. Specialiștii spun că forma lor trimite spre sfârșitul sec. I d.Hr., ca de altfel întreg contextul arheologic în care a fost descoperit vasul. Deci, vremea lui Decebal.

 

Inscripția avea să iște dezbateri aprinse încă din 1803. Pentru Török era prima dovadă că situl este roman. Avea să își schimbe însă părerea după săpăturile fiscului austriac din 1803-1804, pentru că materialele scoase din săpătură aveau să demonstreze că ruinele nu au aparținut romanilor. Dezbaterile din epocă nu au putut elucida sensul inscripției, mai cu seamă că nu se cunoștea și cealaltă parte a ei, care conține numele lui Decebal.


Fragment din manuscrisul lui Kemény Jozsef, aparținând abatelui Karl Eder, în care se discută despre inscripția PER SCORILO descoperită de Paul Török în 1803

Imediat după descoperirile din 1954-1955 s’au lansat două interpretări: este o inscripție în limba latină, care arată cui aparține vasul și cine l’a executat, sau o inscripție în limba getică, ce spune că Decebal este fiul lui Scorilo. Ambele interpretări lasă întrebări fără răspuns. În vremurile recente, au fost propuse ”rafinări” ale celor două versiuni, în încercarea de a rezolva necunoscutele din ecuație. Numărul celor care s’au ocupat de această inscripție este mare. Au înflorit și interpretările fanteziste, cărora nu le vom acorda atenție aici.

Trebuie subliniat însă că pentru ca o interpretare să aibă șanse să fie veridică, e necesar să se ia în calcul toate detaliile contextului în care a fost găsit vasul. O ”traducere” matematică, cu tot felul de trimiteri și analogii la rădăcini indo-europene, la albaneză, latină sau alte limbi, poate fi înșelătoare, în absența datelor despre locul descoperirii inscripției, funcționalitatea vasului etc.

Dacă am lua nenumăratele sensuri ale rădăcinei proto-europene *per, ne vom afla în fața unei multitudini de interpretări.

1. În Proto-europeană, avem cel puțin cinci sensuri ale rădăcinii *per-:

–  ”înainte” și, prin extensie, ”în față, înainte, în primul rând, prin, în fața, șef, spre, aproape, împotriva” etc.

– „a conduce, a trece peste”.

– ”a încerca, a risca”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte”, prin noțiunea de „a conduce peste, a apăsa înainte”.

– ”a lovi”

–  ”a circula în, a vinde”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte, prin” prin noțiunea de ”predare” sau ”distribuie”.

Având aceste 5 sensuri putem să speculăm:

”Decebal, conducătorul lui Scorilo”, ”Decebal, înaintea lui Scorilo” etc.

2. Inscripție în limba getică

Prima interpretare (și cea care a făcut cea mai strălucită carieră) îi aparține coordonatorului săpăturilor de atunci, arheologul Constantin Daicoviciu: ar fi vorba de o inscripție în limba getică, ce se traduce ”Decebal, fiul lui Scorilo”.

Per ar fi cuvânt getic și ar însemna ”copil”, înrudit cu latinescul ”puer” și presupus în antroponime getice și iliro-tracice compuse de tipul Ziper, Seiciper (al șaselea fiu), Eptaper (al șaptelea fiu) și altele. Interpretarea lasă multe întrebări fără răspuns, iar nu puțini au fost cei care au încercat să rezolve necunoscutele acestei ”traduceri”.

a. Prima problemă este aceea legată de aspectul latinesc al inscripției. Lăsând deoparte alfabetul utilizat, toate cele trei cuvinte au aspect latin: Decebalus are o desinență latină, per este identic cu o prepoziție latinească, iar Scorilo are de asemenea aspect latinesc, fie că e vorba de un dativ/ablativ de la Scorilus, fie că e vorba de un nominativ Scorilo, cu o temă consonantică, atestat exact așa într’o inscripție latinească din Pannonia.

Dar totul are o rezolvare. Dan Alexe, de exemplu, susține că -us este, de fapt, de o terminație getică, identică cu cea din latină, căci ambele sunt limbi indo-europene. ”Coincidența” asta cu iz dacopat trebuie confruntată cu inscripția (latinească!) din Moesia Inferior în care numele lui Decebal apare flexionat Decibalm, alături de Mamutzim, ambele fiind la cazul ablativ/instrumental, cu o desinență nevocalică, desigur nelatinească (CIL III 7477). Dacă numele ar fi avut o temă vocalică, aceasta ar fi trebuit să se regăsească și la celelalte cazuri. Inscripția este pusă de o femeie getă, foarte probabil vorbitoare nativă a acestei limbi, într’o latină ce pare ”contaminată” de limba sa maternă.

Altă rezolvare găsește Sorin Olteanu, într’un text publicat pe internet și între timp dispărut. El crede că este o inscripție getică ușor latinizată, și o traduce la fel ca Daicoviciu, admițând, în plus, că Scorilo se află la cazul genitiv (getic). Adică Decebalus e latinizat, dar Scorilo nu. Ideea în sine merită atenție, dar e forțată utilizarea explicației cu latinizarea doar acolo unde ne convine.

b. A doua problemă este cea a cuvântului per, tradus prin ”copil”. Fiind un cuvânt monosilabic, poate avea o multitudine de interpretări, în diverse limbi. Se invocă însă un punct de sprijin: s’ar ști, din alte surse, că Decebal e fiul lui Scorilo. În realitate nu știm nimic, sunt doar speculații. Iordanes pomenește un rege Coryllus, care a domnit după Burebista și Comosicus. Depărtarea este mult prea mare pentru a fi tatăl lui Decebal. Frontinus pomenește de un Scorylo, o căpenie a geților din vremea războaielor civile de la Roma.

Inițial s’a afirmat că este vorba de războaiele civile dintre Augustus și Antonius, de altfel singurele care meritau acest nume. Perioada părea să coincidă cu cea în care domnise Coryllus al lui Iordanes, deci putea fi vorba de unul și același personaj. Dar, după ce s’a descoperit vasul cu inscripția, Constantin Daicoviciu a decis că Scorylo al lui Frontinus este tatăl lui Decebal, iar arma civilia erau, de fapt, tulburările din preajma morții lui Nero, din anii 68-69 d.Hr.: numai bine cât să’i iasă calculul pentru filiația dintre cei doi. Întreaga demonstrație este trasă de păr. În opinia mea, nu există nici un indiciu că Scorilo ar fi fost tatăl lui Decebal, mai ales că acesta din urmă i’a urmat la tron lui Duras/Diurpaneus, nu presupusului său tată (dar nici asta nu e o problemă pentru Daicovici: Duras putea fi frate cu Scorylo și unchi al lui Decebal…).

Oricât s’au dat peste cap, istoricii nu au reușit să demonstreze convingător că Scorilo din inscripția de pe vas este tatăl lui Decebal. Dar nici cu lingvistica nu stăm mai bine. Dacă per este cuvânt getic și înseamnă ”copil”, ce facem cu copil, care este considerat cuvânt getic (cu echivalent în albaneză), și prunc, de asemenea considerat getic?

Noroc că per a dispărut, altfel aveam prea multe sinonime. Dar sigur a existat, că altfel nu iese traducerea inscripției…

Încă două observații. Mai întâi, limbile indo-europene fac o diferență clară între ”copil” și ”fiu”, pe care le desemnează prin cuvinte diferite (chiar dacă în unele există o sinonimie parțială între cele două). Ar fi fost de așteptat să se folosească cuvântul pentru ”fiu” în această situație. Apoi, filiația se exprimă, în cele mai multe limbi indo-europene, prin cazul genitiv (și atât): ”cutare al lui cutare”. Este, de altfel, forma clasică de exprimare a patronimicului în greacă, de exemplu. Deci ar fi fost de așteptat o formulă care să însemne ”Decebal al lui Scorilo”.

Dar, evident, trebuie luate în calcul și excepții.

În toată această încurcătură cu per = ”copil”, iată că același Dan Alexe găsește o ”rezolvare”: ”per” este getic, dar nu înseamnă ”copil”, ci ”pentru”, la fel ca albanezul për. Adică inscripția, tot getică, s’ar traduce: ”Decebal pentru Scorilo”.

Rezolvarea este ingenioasă, numai că nu e sănătos să ne uităm doar în curtea albanezilor: oare cum se spune ”pentru” în limbile romanice? În italiană, de exemplu? Ei? Latinescul pro cu sensul ”pentru”, a fost înlocuit de per în latina târzie, devenit por în unele zone, rămas per în altele.

Cam multe coincidențe: și în getică și în latină terminația -us, și în getică, și în latină per înseamnă ”pentru”. Și cum decidem dacă e în getică sau în latină, dacă sună identic în ambele?

În ce’l privește pe Scorilo, ar fi un acuzativ getic, spune Alexe, cu o desinență nazală, pe care geților le’a fost dificil să o redea. Adică dacă nu e și nu e, înseamnă că le’a fost greu să o pună. Trecem peste faptul că numele Scorilo este redat identic, dar la nominativ, într’o inscripție latinească. Sau să nu trecem?

c. În sfârșit, ce’a de’a treia problemă este cea semantică, valabilă pentru cei care susțin că ”per” înseamnă ”copil”: ce sens ar avea această inscripție în contextul în care era utilizat vasul? De ce ar scrie cineva pe un vas ceramic, de patru ori, că Decebal este copilul lui Scorilo? Cui s’ar adresa acest mesaj?

3. Inscripție în limba latină

I.H. Crișan este cel care a descoperit primele fragmente în 1954. El a afirmat de la început că este vorba de o inscripție în limba latină (v. de ex. Burebista și epoca sa, 1977, p. 442-443), interpretare la care au subscris ulterior mai mulți specialiști. Cele două nume sunt considerate antroponime aparținând proprietarului vasului și olarului. Astfel, inscripția ar spune că vasul îi aparține lui Decebal și a fost făcut prin intermediul lui Scorilo, adică ar fi o simplă marcă de olar:

Decebalus [fecit] per Scorilo. ”Decebal [l’a făcut] prin Scorilo”.

Nici această interpretare nu e lipsită de semne de întrebare.

a. Prima întrebare: cine erau, în acest caz, Decebalus și Scorilus? Cei care susțin această ipoteză cred că ar putea fi două personaje oarecare, ambele nume fiind frecvente în arealul getic, sau că ar fi vorba de regele Decebal și un meșter olar pe nume Scorilus. Ar fi într’adevăr o coincidență interesantă ca cei doi (proprietarul de vas și olarul) să poarte numele a doi regi geți, dintre care unul cu siguranță contemporan cu ”proprietarul” vasului și locuind la doi pași de acesta. Dacă însă admitem că Decebal este însuși regele, care sunt criteriile pentru a afirma că Scorilo din inscripție nu aparține și el casei regale, ci este doar un meșteșugar?

b. A doua întrebare: ce caz gramatical are Scorilo? Dacă inscripția e în latină, e clar că Decebalus e la nominativ, iar per este o prepoziție care cere acuzativul. Nu e deloc clar însă ce e cu forma Scorilo. Cum am arătat mai sus, acest nume este cunoscut din alte două surse literare, ca nume de rege, dar apare și în inscripții latinești mai târzii, (un libert Scorilo, în CIL III 13379, la Aquincum, în Pannonia).

Există două soluții:

A) Scorilo este un ablativ, folosit greșit după prepoziția per, în loc de acuzativ. Nominativul ar fi Scorilus, de declinarea a II-a, adică o formă apropiată de Coryllus al lui Iordanes. Greșeala este destul de frecventă în latina provincială. Chiar în Dacia romană sunt atestate câteva astfel de greșeli: per Proculo (Romula), per Sironia (Salinae), per Valerio Valeriano (v. Sorin Stati, Limba latină în inscripțiile din Dacia și Scythia Minor, 1961, p. 105).

B) Scorilo este un nominativ de declinarea a III-a consonantică, așa cum îl găsim și la Frontinus și în inscripția din Pannonia. În acest caz, am avea o latină de tip ”lingua franca” sau ”basic english”, aparținând unui get care nu știe să decline și a pus totul la nominativ. Un soi de flexiune analitică, fără desinențe la cazurile oblice.

c. A treia întrebare: dacă e vorba de o banală marcă de olar, de ce nu mai există nici o astfel de marcă în toată zona capitalei Regatului Getic? C.C. Petolescu vede dificultatea acestei probleme și vine cu o soluție: o nouă interpretare (Decebal, regele dacilor, 2016, p. 49).

Da, inscripția este latină, spune el, dar nu e o marcă de olar, ci o dedicație: vasul este dedicat lui Scorilo de către Decebal, per având sensul ”pentru”, care, așa cum am arătat mai sus, îl înlocuiește pe pro în latina populară.

Inscripția s’ar traduce, în acest caz: ”Decebalus pentru Scorilo”, unde Scorilo putea fi tată, frate, fiu sau altă rudă a regelui Decebal.

Nu’i așa că ne’am întors la Dan Alexe, care traduce exact la fel, însă din limba getică?

Se vede din toate cele de mai sus cât de dificilă este chestiunea interpretării acestei inscripții. Dificultatea vine tocmai din faptul că avem doar trei cuvinte, dintre care două sunt nume proprii, iar al treilea poate însemna orice ne dorim noi. Concluzia imediată este că nu se poate da o rezolvare cu date atât de puține.

E frustrant, dar ar trebui să ne mulțumim cu atât. Trebuie să admitem că textul are aspect latin, dar poate fi atât în latină, cât și în getică, latinizat. Restul sunt speculații. Nu trebuie să uităm că nu cunoaștem funcționalitata vasului, nu știm ce făceau cu el. Trebuie luată în calcul și varianta unui mesaj care ne scapă total, care poate avea legătură chiar cu utilizarea vasului sau care consfințea vasul ori conținutul său.

Discuția rămâne deschisă.

Concluzii

Singurul lucru util pe care îl putem face este să ne întoarcem la datele arheologice și să le coroborăm cu cele lingvistice. Proprietarul casei în care a fost găsit vasul era cu siguranță un personaj foarte important, câtă vreme poseda un vas unic, ce purta și ”semnătura” lui Decebal. Cei care au numit ”palat” această casă nu au exagerat prea tare: proprietarul putea fi într’adevăr un membru al casei regale.

Complexul celor șase terase trebuie privit din această perspectivă: era aproape de instalația de apă a orașului, era alcătuit din clădiri importante, între care una este cea a medicului posesor de trusă chirurgicală, iar alta este marea clădire circulară cu vasul inscripționat. Era, probabil, unul dintre cele mai importante nuclee ale Sarmizegetusei civile (dacă nu cel mai important).

Date noi ne’ar putea aduce în primul rând arheologii. Cum ar fi să se reia săpăturile pe ”Platoul cu șase terase”, dat fiind că trei din cele șase au rămas necercetate?

Sau au fost cercetate, dar nu s’a făcut public ce s’a descoperit?

Scurt istoric al descoperirii

Puțini cunosc adevărata istorie a descoperirii fragmentelor ceramice ștampilate cu numele lui Decebal și al lui Scorilo: o istorie destul de neobișnuită, în care hazardul a jucat un rol deloc de neglijat.

La începutul secolului al XIX-lea, descoperirile de comori în zona ruinelor de la Grădiștea Muncelului alertau oficialitățile. În luna iunie a anului 1803, procuratorul fiscal Paul Török pornea la drum, spre străvechiul oraș din munți, pentru a vedea locul în care sătenii găsiseră aur cu un an înainte. Cum văile nu erau practicabile la acea vreme, singurul mod în care se putea ajunge în sit din Lunca Grădiștii, era pe coama Dealului Grădiștii, pe vechiul drum dacic. Se traversa, așadar, așezarea civilă de vest, până la Poarta de Vest a fortificației. Török a fost atent pe unde a trecut și a consemnat, într’un raport ulterior, descoperirile întâmplătoare pe care le’a făcut. Între acestea se număra și un fragment ceramic, cu inscripția (în transcrierea propusă de el) PER Sco Rilo. Nu se spune unde anume a fost găsit, nici în ce context, dar pare să fie vorba de un fragment aflat la suprafața solului, căci procuratorul nu avea timp de săpături în acel moment.

În 1954, cercetările sistematice conduse de Constantin Daicoviciu au abordat câteva terase din așezarea civilă. Pe una dintre acestea, situată în apropierea iazului, arheologul I.H. Crișan a găsit un fragment ceramic cu ștampila DECEBALVS și un al doilea, cu ștampila PER SCORILO.

În anul următor au fost scoase din pământ mai multe fragmente, care erau prinse între rădăcinile unui fag, și s’a constatat că aparțin unui vas de mari dimensiuni. Au existat patru seturi a câte două ștampile aplicate simetric, sub buza vasului, compunând inscripția DECEBALVS PER SCORILO. Lipsea o singură ștampilă cu PER SCORILO – cea găsită în 1803 – însă la vremea aceea nu era cunoscut raportul lui Paul Török… Acesta avea să fie publicat după câteva decenii și, abia atunci, se va afla că bucata lipsă fusese găsită cu un secol și jumătate înainte și, foarte probabil, pierdută între timp.

Un vas ieșit din comun

Vasul care poartă această inscripție este unul cu totul ieșit din comun. Avea forma unei pâlnii și a fost lucrat la roată, din lut roșiatic. Dimensiunile sale (raportate la forma ciudată a vasului) sunt impresionante: înălțimea 75 cm, diametrul gurii 125 cm, iar cel al fundului de doar 6 cm (cifrele variază puțin de la un autor la altul). Buza îngroșată a fost străpunsă de patru perforații, situate față în față două câte două, care sugerează, spun specialiștii, că vasul era suspendat.

Totuși, nu cred că putem vorbi despre suspendarea unui vas de asemenea dimensiuni fără să îi cunoaștem greutatea – atât gol, cât și plin cu diverse substanțe. Nu am găsit asemenea calcule, așa că am purces și le’am făcut. Luând în considerare o grosime a peretelui de 3 cm (cât consemnează raportul de săpătură) și o densitate medie a ceramicii de 1-1,1 kg/dm3, am obținut o greutate a vasului gol de peste 60 kg. Capacitatea lui era de 187 litri. Umplut, fie și parțial, probabil depășea 100 kg. La acestea se adaugă faptul că orificiile erau foarte mici, deci prin ele nu putea trece un fir sau un lanț solid care să susțină o asemenea greutate.

Șansele ca acest vas să fi fost suspendat sunt aproape nule. Mai degrabă era așezat pe sol, pe un suport, iar micile orificii serveau la atașarea de vas a unor elemente funcționale (vasul trebuia apucat cumva și manipulat) sau decorative. Ne putem imagina și că vasul era adâncit în pământ, însă acest lucru ar fi trebuit să fie evidențiat de săpătura arheologică: or, raportul arată că toate fragmentele se aflau pe podeaua casei.

La ce putea servi un asemenea vas? S’a afirmat că este vorba de un vas de cult. Arheologul I.H. Crișan susține că este un unicat în lumea dacică, nimic similar nu se mai poate identifica între miile de vase ceramice dacice cunoscute până acum. Mai mult, nici în afara granițelor Geției nu s’au putut găsi analogii pentru acest vas – nici la greci, nici la romani, nici la celți.

Totuși, spune I.H. Crișan, există câteva analogii pentru forma vasului: bolul conic de la Popești, din lut (publicat de Radu Vulpe în MCA VII, 1960, p. 330), și cupele de argint din tezaure getice precum cel de la Sâncrăieni – în ambele cazuri fiind vorba de exemplare de mici dimensiuni. O analogie pentru un vas cu aceste dimensiuni și această formă nu există nicăieri.

Vasul conic de la Popești

Nu am găsit informații sau interpretări cu privire la modul în care putea fi utilizat acest vas, ce se punea în el. Se ardeau în el substanțe, mirodenii? Nu știu dacă s’au găsit urme de ardere (secundară) pe pereții vasului. Era umplut cu lichide?

Putem doar specula, în lipsa altor date și a unor analogii.

Unele interpretări sunt anulate de calculele de mai sus. C.C. Petolescu susține că vasul fie servea la un ritual legat de cultul morților, fie mai degrabă era un capac de urnă funerară. El presupune că Decebal s’a îngrijit de mormântul unei rude apropiate (tată, frate, fiu), încercând să’i eternizeze memoria. Trecând peste faptul că până acum nu s’a identificat nici un mormânt și nicio urnă în zona capitalei Regatului Getic și că vasul a fost găsit în interiorul unei clădiri cu inventar domestic, e totuși greu de imaginat cum ar fi arătat acea urnă, dacă doar capacul ei avea peste 60 kg și 1,25 m diametru.

Dacă este un vas de cult, se pune întrebarea ce căuta în așezarea civilă, într’o locuință cu inventar obișnuit (cum se va vedea mai jos): se practicau și acolo ritualuri, în contexte mai puțin ”oficiale”?

Ne’am fi așteptat ca un astfel de vas să fie descoperit în zona sacră, unde se concentrează templele și alte amenajări considerate a avea rol religios.

Lipsesc multe fragmente din vas: C. Daicoviciu spune că au fost duse de la fața locului de căutătorii de comori. Poate că echipa lui Török a luat nu doar fragmentul cu inscripția, ci mai multe bucăți găsite la suprafață.

Vasul a fost reconstituit și expus la Muzeul Național de Istorie București, pe un stativ special. Din păcate, valoroasa piesă nu mai poate fi văzută astăzi, din pricina faptului că muzeul este închis (situație ce durează de mai mult de un deceniu).

O altă variantă propusă este că acest vas, cel mai probabil se folosea ca de altfel și discul de andezit, ca un Astrolab, care era umplut cu apă atunci când era necesar să se facă observaţii ale bolţii cereşti reflectată pe suprafaţa apei. Pe discul de andezit se putea observa chiar mişcarea stelelor în raport cu piesele în formă de T, apreciindu’se deplasarea lor unghiulară, posibil prin intermediul unui instrument gen teodolit, plasat chiar în centrul Astrolabului, unde era plasat şi cel ce făcea observaţiile.

Spre această ipoteză conduce şi prezenţa acelui canal tangenţial la disc, trecând pe sub el, şi faptul că discul era prevăzut cu un orificiu în formă de pâlnie pentru scurgerea apei, la încheierea observaţiilor apa fiind deversată în acelaşi canal alăturat.

Discul de piatră numit ”Soarele de Andezit”, era cel mai probabil un astrolab

Unii istorici au lansat aberanta idee că geții aveau ritualuri de sacrificii umane şi de aceea era prevăzut acel orificiu, chipurile pentru a se scurge sângele sacrificaţilor în sol. Asemenea ipoteze nu mai au rost în lumina celor arătate până la acest punct, adevărata funcţie a Soarelui de Andezit fiind aceea de instrument de prospectare a cerului. După cum se vede nu e de ajuns să fi arheolog sau istoric şi atât, ca să înţelegi rostul şi informaţia încifrată în construcţiile geților.

Trebuie să fi şi un pic matematician, şi fizician, şi astronom, şi chiar piramidolog pentru a aborda şi a înţelege ştiinţa strămoşilor noştri, care dezminte imaginea de popor barbar creionată de duşmanii ascunşi și cei la vedere ai geților. Vor trebui cercetate şi alte zone cu construcţii, din perioada veche a lui Burebista şi, cu siguranţă, vor apărea şi alte surprize legate de construcţiile fabuloase și obiceiurile neștiute ale geților.

O dovadă a faptului că în jurul discului era o coroană este spaţiul liber dintre ”săgeata” de piatră care indică Nordul şi discul Astrolabului, spaţiu ce a fost completat (posibil de arheologi) cu o piatră, care se vede de la o poştă că diferă de celelalte pietre ce configurează săgeata.

Dacă era o platformă pentru sacrificii nu se explică forma circulară, căci mai simplu s’ar fi realizat o platformă poligonală, după cum nu aveau nici un rost acele piese în formă de ”T”. Apoi, de ce era nevoie de o ”săgeată” de piatră care să arate Nordul, la o asemenea platformă destinată sacrificiilor? Gradul de precizie în realizarea Soarelui de Andezit nu justifică folosirea lui ca platou pentru sacrificii, ci arată, mai degrabă, că e vorba despre un instrument pentru observaţii. Cu siguranţă viitorul va demonta şi această prejudecată conform căreia geții practicau sacrificiile umane, concepţie bazată doar pe zvonuri istorice lansate de unii, care nu ştiau nimic sigur despre adevărata credinţă şi cunoaştere a geților, ce era păstrată într’un cerc restrâns de iniţiaţi şi nu era împărtăşită oricărui ”turist” care le călca plaiurile.

Văzut ca un Astrolab, discul de andezit (posibil și vasul ”Decebalus…per Scorilo”) apare ca un aparat sofisticat, unic în istoria lumii, ce foloseau la observaţiilor astronomice şi ajuta la calibrarea fină a Calendarului, plasat în imediata apropiere. În acest sens pledează şi piesele în formă de T, ce erau dispuse precis pe un cerc cu raza de circa 3,04 m, trasat pe suprafaţa discului, iar măsurile lui sunt foarte riguros exprimate în degete şi coţi piramidali, fapt ce va fi demonstrat mai jos.

Pe de altă parte, implicarea factorului obsesiv al Piramidei în Calendarul getic, adânceşte misterul creat în jurul acestui număr iraţional şi al rolului său în cadrul cunoaşterii anticilor. Faptul că s’a înscris în monumente de talia piramidelor făcute din piatră dură, arată că acest număr Ω era foarte preţuit de antici şi au dorit, cu preţul unui efort formidabil, transmiterea lui peste timp, iar noi (deocamdată) suntem încă departe de a înţelege rostul său matematic.

Un loc aparte

Locul în care a fost găsit vasul pare să fie unul dintre cele mai importante ”microcartiere” ale Sarmizegetusei Regia. Este vorba de un platou cu șase mici terase, situat în apropierea cisternei orașului, în așezarea civilă de vest, la câteva sute de metri depărtare de Poarta de Vest. Din păcate, nu știm ce adăposteau toate cele șase terase: au fost publicate infromații doar pentru trei dintre ele.

Pe terasa II a fost găsit vasul cu inscripție, într’o clădire impresionantă. Pe terasa IV, situată lângă terasa II, se află o altă clădire, rectangulară, din chirpici, cu două încăperi și cu inventar bogat, inclusiv o serie de arme.

Pe terasa V s’a găsit celebra trusă medicală a unui chirurg dac (sau străin, venit să presteze în capitala lui Decebal), într’o clădire circulară, cu diametrul de 6 m, ce avea pereții din gard de nuiele. Nu avem informații despre terasele I, III și VI. Cert este că întreg ansamblul celor șase terase este unul deosebit.

Platoul cu șase terase. După C. Daicoviciu et al. 1955 (redesenat A.P.)

O clădire neobișnuită

Ieșită din comun este și clădirea în interiorul căreia a fost găsit vasul. Constantin Daicoviciu spunea, despre această construcție, că este neobișnuită din toate punctele de vedere. Este vorba de o construcție poligonală, din bârne de lemn suprapuse, având 21 de laturi (în alte surse 20) lungi de câte 2 metri. Forma obținută în plan este virtual circulară, iar clădirea e posibil să fi avut etaj. Diametrul construcției este de 12,5 m, suprafața încăperii fiind de 122,65 mp: o încăpere imensă…


Clădirea cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”. Reconstituire (fără etaj) de Dinu Antonescu

În interiorul încăperii s’au găsit urmele a două vetre de foc, iar chiar în centru, resturile marelui vas, răspândite pe o suprafață mare. Se pare că vasul era amplasat în mijlocul uriașei încăperi circulare.


Planul clădirii cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”, după Daicoviciu et al. 1955. Cu roșu, dispunerea fragmentelor vasului în momentul descoperirii (situația din 1954)

C. Daicoviciu și I.H. Crișan numesc clădirea ”palat”, e drept că între ghilimele. Inventarul clădirii nu ne permite să afirmăm că era o clădire de cult: o lupă de fier, pile, dălți pentru scobit în lemn, două topoare, dornuri pentru găurit plăci de metal, cuțite, seceri, cuie, o balama, obiecte din bronz și sticlă, ceramică, cereale și legume carbonizate.

La acestea se adaugă o monedă de bronz din vremea lui Traian, emisă în anul 101-102 d.Hr. Pe aceeași terasă, în apropiere de marea clădire, se aflau două dependințe din lemn. Clădirea a pierit într’un incendiu puternic, probabil în anul 106, iar stratul gros de arsură l’a determinat pe I.H. Crișan să insiste asupra faptului că avea etaj.

Rezumat

Vasul cu inscripție a fost găsit în așezarea civilă a Sarmizegetusei Regia, primele fragmente în 1803, restul în 1954 și 1955.
Se datează cu certitudine la sfârșitul sec. I d.Hr., în vremea lui Decebal.
Vasul are dimensiuni neobișnuite, o formă atipică și este unic atât în Geția, cât și în restul Europei contemporane.
Nu se cunoaște la ce era folosit vasul.
Clădirea în care a fost găsit vasul este una neobișnuită (ca formă și dimensiuni), dar are inventarul unei case obișnuite (cu excepția marelui vas).
Complexul ”rezidențial” în care se afla clădirea este unul deosebit, atât ca amplasare, cât și în ce privește componența sa.
Inscripția este scrisă cu litere latine.
Cele patru perechi de ștampile au fost aplicate invers (de la stânga la dreapta), unele cu capul în jos, ceea ce arată că meșterul nu prea avea experiență.
Există două direcții de interpretare a inscripției: în limba getică (”Decebal fiul lui Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”) sau în limba latină (”Decebal prin Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”).
Două dintre cele trei cuvinte sunt antroponime getice.
Per rămâne cheia inscripției, însă cu șanse mici de rezolvare pe viitor, dacă nu apar date noi.

Citește și:   DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

sau:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Sursa: biransblogblog.wordpress.com, hetel.ro, dacica.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CĂSĂTORIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ARE O VECHIME DE MII DE ANI

Pentru cei mai mulți români limba română este orice altceva, dar nu un urmaș de nădejde al limbii geților. Foarte mulți lingviști naturalizați pe meleagurile noastre au încercat după cum o cereau interesele politice să teoretizeze originea lexicului românesc spre orice altă sursă lexicală, numai limba geților să nu fie, prin cele mai diverse și năstrușnice subterfugii.

Astfel, conform dicționarelor etimologice fabricate de alții ne’am trezit noi românii că vorbim cuvinte din limbajul altor popoare cu predilecție, și mai puțin din substratul vechi european. Pentru un popor tradiționalist acuzat tot mai des că nu este occidental, și opune o rezistență acerbă modernizării, este chiar o minune că lexical am preluat 90 % din vocabular de la alții !!!

În același registru orbitează și terminologia instituției căsătoriei la români, deși observăm o particularitate în limba română.

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sunt exprimate în limba română printr’un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie de limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din latinescul miles ”soldat”, fie din turcescul amir ”șef, conducător” sau din grecescul myron ”unsoare, mir”, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539).

Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine getică.

Românescul mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio– ”bărbat tânăr, mire”, cu forma feminină *meri– ”soție tânără” (IEW, 738).

Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ”tânăra soție” (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-europeană.

Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. sanskritului marya ”bărbat tânăr, iubit, logodnic”, vezi prusacul martin ”mireasă”, lituanianul marti ”fată, soție tânără (până devine mamă)”, goticul crimeean marzus ”nuntă”. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-europene.

Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ”regină, crăiasă”, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sunt împrumuturi din troiană sau getica sud-tracică.

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ”căsătorit, soț”< PIE *meri ”soție tânără” (cf. de Vaan (EDL, 365).

Ulterior în latina târzie termenul s’a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-europeană, ci doar derivatul maritus.

Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s’a format după același principiu, după care s’a format românescul însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ”soție” din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă.

Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu.

Prin urmare, aceste verb neatestat s’a ”păstrat” doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s’a păstrat, nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție.

Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR (Dicționarul Etimologic al Limbii Române) s’a arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ”mascul, taur” (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ”mascul” (Beekes, (EDG, 1, 141); cf. sanskritului ukśán ”taur”, ukś, ukśáti ”a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță)”, avestanul uχšan ”taur”, vechiul persan aršan ”bărbat”, grecescul arsin ”mascul”, lat. uxor ”soție”, faliscanul uxor, uxon ”id”, goticul anhsa, eng. ox ”bou”, cymricul yoh ”bou, taur”.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ”mascul, taur” în acela de ”soție”, dar același lucru s’a putut întâmpla și în getică (și dialectele traco-ilire), de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi europene și ariane asiatice, cu sens de ”mascul, taur, bărbat”.

Este demn de remarcat că forma uxorari ”1. a se mărita; 2. a se însura” (Niemeyer, 2. 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071.

Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că românescul însura provine probabil de la o formă getică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-european menționat mai sus, care s’a pierdut în română, cum s’a pierdut și din latină (limbă care de altfel s’a pierdut de tot, prin faptul că nu o mai vorbește nimeni) forma derivată din PIE *meri- ”mireasă, soție tânără” care a dat pe maritus, maritare.

Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei.

Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (getică) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

Citește și:  CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ”soț” < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sunt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină.

După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr’o sursă necunoscută, probabil pre-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine ”indo-europeană”. Într’adevăr, forme similare există în mai multe limbi ”indo-europene” (cf. DELR, 185).

Considerăm că lat. casa ”colibă, bordei” este un împrumtut, fie din dialectele celtice, fie din cele traco-ilire. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d.Hr., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sunt foarte slabe, și departe de a fi convingătoare (vezi DELR).

Din păcate, când s’a elaborat DELR nu s’a găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, s’a descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ”jurământ, promisiune” (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ”jurământ”, cymr. llw ”id”, bret. le ”id”, got. liugan, –aida ”a se căsători”, liuga ”căsătorie”.

Pokorny susține că radicalul s’a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română (recte limba getică).

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-european, cu sensul de ”promisiune de a lua în căsătorie”. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ”jurământ”, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ”a se căsători, căsătorie”, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ”jurământ, promisiune” păstrat în limbile celtice, evoluând către ”promisiune de a lua în căsătorie” ca în limba română, până la ”a lua în căsătorie, căsătorie” ca în dialectul gotic.

Numai că ar fi o mică șansă ca românescul logodi să fie de origine gotică (care este în fapt tot un dialect getic), dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții (geții nordici) și geții carpatici nu s’au amestecat prea mult căsătorindu’se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Geția Carpatică, au plecat spre Italia cucerind’o.

Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către geți, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul ”gotic” al gepizilor nu a plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația stră-română de aici.

Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine getică.

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ”a se căsători” (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735).

Este destul de evident că formele latine sunt cognați cu românescul nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sardul nuntas și corsicanul nonza sunt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sunt forme de substrat în aceste limbi.

Avem, de asemenea, grecescul nymfe ”mireasă, fată tănără” despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul getic (sau traco-iliric), dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi proto-europene, datorită nazalei ”m” care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi (dialecte) romanice menționate mai sus.

În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul proto-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai, iar pentru greci, hiperboreenii erau geții sau alte popoare proto-europene situate undeva la nord de Dunăre.

Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ”a curta, a se căsători” (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ”a se împerechea”, ceh. snoubiti ”a curta, a cere în căsătorie”.

Este destul de evident că românescul nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în getică în anumite condiții. Cel de’al doilea n (< m) este epentetic.

Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-getică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându’se la forma *numta > nuntă.

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ”însoțitor”, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele Tăblițelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ”împreună, însoțit” (cf. Nicolaescu, p. 201) sau ΣΟΤΙVO ”împreună cu, alături de” (cf. Nicolaescu, p. 201).

În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din vechiul slav nevjesta < v.sl. vesti, veda ”a duce”; cf. eng. to wed ”a se cununa”. Termenul se găsește în mai multe limbi slave, dar cu sensul de ”mireasă”, nu de ”soție”.

Pentru ”soție” toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom.ânescul mireasă și a ajuns să însemne ”soție”, fără să înlocuiască nici pe cel de ”soție”, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție, fiind în definitiv vorba doar de un împrumut.

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în getică mergând până la proto-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin getică, excepție făcând ”nevastă” care este de origine slavă, un termen alternativ.

De aceea, avem convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându’se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

Românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul nostru.

Citește și:   BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Bibliografie selectivă: limbaromana.org

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Librairie Klincksieck, Paris, 1951

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press, 1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA