DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

Muzeul Mănăstirii Sinaia deține două tăblițe originale care fac parte dintr’o imensă cronică scrisă lăsată moștenire în aur și plumb de către geții carpatici, motiv pentru care ne’am propus să redăm aici în acest articol, varianta de descifrare pe care o propunem.

Nu cunoaștem istoria acestor două tăblițe, dar este cert că Mănăstirea le deține de ceva vreme, tăblițe care au fost prezentate publicului cu diferite ocazii.

Prima dintre ele este un medalion care are încrustat pe una dintre fețe pe Sirmio sau Sarmis cum mai este cunoscut din istoriografie, pe cealaltă fațetă fiind un rege a cărui existență este controversată, deoarece avem extrem de puține date istoriografice: Kiesoniu sau Coson așa cum este menționat de antici.

Pe una dintre fețe sunt încrustate caractere arhaice. De menționat este că pe Tăblițele de la Sinaia sunt cel puțin 3-4 tipuri de alfabete arhaice folosite pentru a se transmite texte posterității, altele decât cele din alfabetul dunărean, cunoscut azi ca fiind ori latine, ori elene.

Răzvan Anghel în studiul ”Mato Davo Geto”, realizat între 2006-2014 a identificat 3 astfel de alfabete, iar pentru medalionul Mănăstirii de la Sinaia s’a folosit cel din coloana 3 din tabelul de mai sus.

Transpus în caractere moderne textul ne dezvăluie numele Regelui (Mato) Kiesoniu (Coson) ”al Cetății SarmGetuzo”, ori poate ”al Sarmo-Geților”, iar în zona centrală cel mai probabil este chiar figura sa:

MATO KIESONIU O SARMGETO, AN …(?)

Textul este scris circular în sensul invers acelor de ceasornic, pe care le’am numerotat cu roșu de la 1 la 22. Deasupra capului lui Kiesoniu este indicat un an, dar datorită necunoașterii celor două caractere care sunt similare altora de pe alte tăblițe (ex.: Tăblița 131) nu știm ce cifre indică punctele și liniile de pe tăblițe.

Dicționar:

mato, matu – regele / marele / stăpânul / suveranul / conducătorul, matiho – ”preamărețul”, matoso gheto – ”Geții Mari”, mateu – ”majoritatea, grosul”.

Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

Poza de mai sus este a unei copii după Tăbliță – Medalion deținută de Mănăstirea Sinaia iar în dreapta avem una dintre cele 3 variante de interpretare pe care le avansăm:

Varianta 1:

Evocă ori o alianță a lui Pudio (un rege necunoscut) cu romanii, ori, mai puțin plauzibil (dar nu poate fi exclus), o Marcă a unui ambasador al regelui menționat de artefact care dorește parafarea unei păci cu romanii.

Pudio luptătorul (atleu) lui (lue) Zamuelo (Zamolxio) împreună (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:
Pudio luptătorul lui Zamolxio alături de romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Originalul Medalionului de la Muzeul Mănăstirii Siniaia

Forma ZAMUELO este rar întâlnită pe tăblițe, dar numeroasele forme sub care apare Zalmoxio, ne îndreptățește să credem că despre el este vorba și aici: ZAMOLXEOIU, ZAMOLSQI, ZAMOLXSIO, ZAMOLSQO, ZAMOLXIOI, ZAMOLXIU, ZAMXOI, ZAMOLSXOI

Varianta 2:

Evocă voința lui Zamolxio de a încheia o pace tactică cu romanii.

Zamuelo (Zamolxio) a pus (pu) divinii (dio) luptători (atleu) întâmpine (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) îi alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:

Zamolxio a pus divinii luptători să’i întâmpine pe romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Varianta 3:

Zamolxio a pus divinii luptători să anunțe pe romani, că nobilii îi va alunga din Patria Divină.

Citește și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Dicționar:

dio – divin, zeiesc

pu, po, pi, pie, pus, pusere – puse, a pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sânt echivalenți cu lat. ponō, – ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.
dio – divin, zeiesc,

Atleu, luteo, lutue – luptător, luptă, războinic, soldat, combatant, formă arhaică și pentru atlet

on – prepoziție: în, din, spre, asupra, pe
sonto – 1. sunt (a fi), sau 2. vb. a suna, a chema, a anunța, comunicare, a afla, a lua la cunoștință

onsonto – înștiințare, încunoștințare, a da de știre, informare, întâmpinare, înfruntare, înființare, întruchipare

balie-lo, balie, balo – războiul, război, războinic, luptător, oștean, bela – (al) războinilor / luptătorilor, cu echivalenți în latină bello, bellare – a se război, bellator – războinic, luptător, sau în etruscă bele – a se război.
În plus zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna ”război”. Război provine dinrtr’un mai vechi *razbalio, unde balio are aceeași origine cu balo, iar raz– este un prefix, refăcut după za- care ajunsese un prefix fără semnificație în proto-română, forma de bază evoluând astfel: –balio > *-bal’iu >* –boiu > *-boi.

nobalie, nobalio, nobalisu – nobil, nobiliar, nobilime, nobalitico – ”nobilissimul” echivalenți cu lat. nobilis – ”faimos, nobil” < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”. Termenul ar putea fi ori de origine latină, deși ar fi putut exista și în getică.

edo, ede, edu – plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide = să purceadă la. Sunt echivalenți cu latinul eō, ire ”a merge”. Radicalul apare și în forma compusă gedi, gedu (ge+edo) = care a venit, de unde a venit. Acest verb getic are mulți echivalenți în limbile europene, dar nu s’a păstrat in limba geto-română (dar s’a păstrat în aromână) decât în interjecția di = îndemn pentru cai să pornească la drum, de un mai vechi *idi sau *edi, (similar cu forma de imperativ singular din latină ii < eo, ire ”a merge”) prin elidarea vocalei inițiale. Aceste forme provin din arhaicul *ei-, *i– ” a merge”. În limbile slave, precum și în anumite forme celtice și italice apar forme în dentală ca în v.sl. iti ”a merge”.

Cea de’a doua tăbliță deținută de Muzeul Mănăstirii Sinaia este posibil să pomenească de Muntele Kogaion unde Zamolxio a stat ascuns departe de geți.

KOGAION PE TĂBLIȚA DE LA MÂNĂSTIREA SINAIA?   TĂBLIȚA MARE

Transcriere din getice în latine:

DOPA KAPO DIO ZABELIO A IO SOP SO SERINA GLOTO ARMOSA DAV SIRMIO DROMIHTO KRONOS POLTAVIO LINATO ISO RA KAGHIO ORU SI SE GETA VRE NODENOS GEO TO KOS. RA SARMGITIOZA TOPO
În casetă: SAR MOGATO DAV SKIT GET

Citire propusă:

După (dopa) Sfântul (kapo) zeul (dio) Zabelio la (a) IO (io) înțelepciunea sa (sop so) rapid (serina) vorbire (gloto) armatei (armosa) davei (dav) Sirmio (Sirmium) Dromihto în timpul (cronos) cât ar fi trait (poltavio) granița (linato) iso (unități de măsură) Regat (Ra) atotcuprinzător (kaghio) aur (oru) și (si) ai săi (se) Geți (Geta), vrere (vre) tainică (nodenos) cea (geo) de a închega (to kos) Regat (Ra) SarmGitioza Măreț (topo)
Casetă: Sarmogato Dava, Templul (skit) Getic

Variantă în vorbirea curentă:

După Sfântul Zeu Zabelio, la IO, înțelepciunea sa a fost transmisă prin viu grai armatelor, până la cetatea Sirmio, tot timpul vieții lui Dromihto, în toate granițele atotcuprinzătorului său Regat de Aur, iar Geții prin dorința sa de suflet, reuniți în Regatul Măreț SarmGitioza.
Casetă: Dava Sarmogato, Templul Getic

Comentarii:

Deși pe Tăblița de la Mânăstirea Sinaia este menționat Dromihete, ea nu este turnată în timpul său, ci ulterior, pe timpul existenței capitalei Geției la Sarmgitioza, ceea ce ne demonstrează că geții erau preocupați să’și țină istoria înscrisă pe tăblițe, ca o adevărată Cronică.

Pe tăblița de la Mânăstirea de la Sinaia, apare menționat Kaghio, un toponim (Muntele Sacru al Geților) ce aduce a Ko-gajon menționat și de Strabon, și care apare și pe câteva hărți de acum 2 secole și identificat cu Cașinul din județul Bacău. Această formă se asociază cu denumirile Kaszon sau Kaszin menționate pe hărți. Pronunțând Koh-Kaszon regăsim destul de clar termentul de Ko-gajon menționat de Strabon. Când alăturăm această analogie cu existența, la poalele muntelui, și a unui râu cu nume identic, la fel ca în descrierile lui Strabon putem spune că am localizat muntele la care se face mențiune.
Ka-ghio (pe tăbliță), Ko-gajon (Strabon), Koh-Kaszon (hărți 1814-1830), Caşin (Bacău) pe harta Romaniei de astăzi lângă Onești și apa Cașinului care se varsă în Trotuș și mai apoi in Siret, se pare că avem localizat misteriosul Kogaionon.

Cu toate acestea, în text are sens de ”atotcuprinzător”.

Scrierea în antichitate era apanajul persoanelor sacre, a preoților, inițiaților și uneori a celor care pretindeau tronul domnesc și care învățau scrierea în temple; marea masă a populației nu cunoștea scrierea, fapt perpetuat până în vremurile moderne când s’a introdus alfabetizarea în masa.

Prin urmare, conceptul conform căruia geții nu cunoșteau scrierea este un adevăr obținut printr’o forțată generalizare istorică valabilă pentru foarte multe populații antice, dar în esență un neadevăr istoric datorat nesincronizării cu gradul uriaș de spiritualitate și tradiții existent în spațiul Carpato-Danubian, mai ales dacă avem în vedere persoanele sacre, inițiații și nu populația obișnuită. Pentru comparație să luăm imperiul roman, unde populația era analfabetă și nu cunoștea scrierea era de peste 98% din întreaga populație.

Sirmio, Sirmium mai târziu (Sremska Mitrovica în nordul Serbiei, azi), este o cetate getică menționată în tăblița analizată. Regele geților tribali, Syrmus, este considerat fondatorul omonim al cetății Sirmio. În secolul 1 d.Hr., Sirmium a câștigat statutul de colonie romană, și a devenit un centru militar și strategic important al provinciei Pannonia. Împărații romani Traian, Marcus Aurelius și Claudius II au pregătit expediții de război în Sirmium. În 103 Pannonia a fost împărțită în două provincii: Pannonia Superior și Pannonia Inferior, iar Sirmium a devenit capitala acesteia din urmă.

Dicționar:

dopa – după, apoi, în urma, conform

cap (capu) – capăt, sfârșit, capo, capi, capu = cap/preot, căpetenie/sfânt, capoe = preoteasă, capono = căpetenie, lăcaș sfânt, copono = lăcaș sfânt, sfânt, capisenta = capiștea, templul, ieslea, copo = căpeteniile (preoți) / sfânt sunt forme din care provin cap (și celelalte derivate) având cognat lat. caput, precum și în multe alte limbi europene provenind de la arhaicul *kap-ut ”cap”. Forma verbală decapeu = decapitare prezintă pref. de- întâlnit și în română, precum și în latină și limbile romanice.

a = contra, la, spre

sop, sop so = cercetător, gânditor, înțelepciunea sa, din arhaicul *sap- ”a încerca, a cerceta”, echivalenți lat. sapiens = a discerne, a fi capabil de discernământ

serina =rapid, cursiv, curgător, alergător, transmitere…mătase, chinezesc, direct din arhaicul *ser- ”a curge, a alerga”, a se vedea sanskritul sara=curgere, sarit = râu, pârâu și vechiul elin ὁρός-horós=zer. De asemenea, poate avea sens de chinez din sanskritul cīna  = China, posibil via arabic aṣ-ṣīn=China, sau din elina veche seres=chinezesc (Σῆρες), China, teritorii chinezești, dintr’o rădăcină chinezească apropiată.

Zabelio = zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna=război.

IO = casta sacerdoților geți

glotelu, gloto = a vorbi, vorbire, grai, agloeto = graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din arhaicul *g’hlād- ”a răsuna, a striga” cu echivalenți în vechea irlandeză, greacă, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituiți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare.

limio, limu = granița / limes, linatu, lunea = linie, frontiera, țărm, hotar, graniță, echivalent cu lat. limes = granița. Acest cuvânt getic nu s’a păstrat în limba româna, decât prin a limita, limită care nu sunt îndepărtați de sensul antic.

poltavio (po alto vio/bio) = de a fi existat / trăit. Forma poltavio este un verb compus (sau locuțiune verbală), unde rădăcina verbală -vio ca și subst. vida au pre-existat formelor rom. viu, viața, a viețui, fiind echivalent cu lat. vita, vivus, toate provenind din arh. *gʷīwe/o- ”a trăi”, *gʷīwo- ”viu”, *gʷītā- ”viață”, cu echivalențe în limbile italice, celtice, baltice și slave. Rom. viu (vioi) provine din bio (-vio), pe când rom. viața provine de la o formă alternativă *vetia, în loc de vida.

bio / rubio, bioso, vioso, bioso=vecin, vecini, convivi, biotu ra = state învecinate. Se știe că sat are o formă mai veche fsat < geticul *visato=sat, așezare ți am dedus ca denumirea orașului getic Potaissa, cum apare în textele latine, trebuie să fi fost în getică Patavisa, unde pata = larg, mare și vissa = sat, așezare (format pe același principiu ca și Satu-Mare). Walde (II, 783), consideră, în mod corect, că lat. vicus = sat din arhaicul *uoikos ”locuință, casă”,
Latinul vicus devine vicinus ”vecin”. Sub o formă sau alta radicalul se găsește în foarte multe limbi europene. Privind cu atenție formele getice bioso, vioso, biotu și ținând cont ca lat. vicinus provine din vicus, putem conchide ca aceste forme provin de la același radical arhaic *uoikos, cu metateza vocalelor din prima silaba, și cu trecerea arhaicului *k > s, prin palatalizare, fenomen specific limbilor getică și româna.

iso, izo (izu) = unitate de lungime. Fără a ști încă etimologia acestui termen, putem spune că odată aflată această etimologie, ne’am putea face o părere despre sistemul metric (de măsurare) folosit de geți.

ra, reca, raca = regat, state, provincii, reghio = regesc, regalitate, guvernare, stăpânire, reo = domnie, ro, ra, ri = rege, guvernat, stăpân, guvernator, a conduce, regat, stat, țară, domnie.

Kaghio = Ka, kaghio, cagio = gânditor, înțelepciune, atotcuprinzător, îngrădire, închidere, mărime, direct din arhaicul *kagh – ”a prinde, mărime, împeltituri, gard”, echivalent în celtică *kagio- „a cuprinde, închide, anexa”, gallicul caium, franceză veche cai, chai, quai=grind, englezul mediu key, keye, caye, keye = debarcader, galezul cae = gard, gard viu

oru, oro = aur, aurit, echivalent lat. aurum

si = și, inclusiv, este forma din care provine conjuncția rom. și. Forma getică si se pronunță probabil tot și, întrucât provine din arhaicul *kʷe ”și” prin palatalizarea labio-velarei *kʷ > č > š.

segeta, saceu = săgeți, a săgeta, a străluci, este echivalent cu lat. sagitta, formă întâlnită la Naevius și care a rămas cu etimologie necunoscută, deși forme similare există nu numai în română, ci și în albaneză și în limbile celtice, dar și în îndepărtata hittită: cf. hitt. šiyattal=săgeată, ir. saighid=săgeată, lance, bret. saeth=săgeată”, alb. shigjetë=săgeată, dar și alb.(tosk.) segetë = rază, jet, șuvoi. Sensul formei dialectului tosk trimite direct la radicalul arhaic *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. Saceu, sagitta rămas fără etimologie în limba latină. Este un substantiv format cu sufixul de agent -er-o, frecvent în română, latină și în alte limbi europene. Astfel, acest substativ derivă probabil de la o radăcină verbală proto-getico-ilirico-celtică *se(l)g-, *sa(l)k- care este apropiat de arhaicul *selg- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. În măsura în care atât săgețile cât și sulițele se aruncă împotriva dușmanului, putem considera etimologia redată aici ca fiind corectă, cu mențiunea că lichida l a fost elidată, atât pentru saceu, cât și pentru săgeată, arhaic pentru a săgeta.

schitu, skiteu = templul, trebuie asociat cu rom. schit care este considerat de origine mediogreacă < gr. ασκήσις ”exercițiu, instruire” < άσκέω ”a prelucra, a modela” sau ”a exersa, a antrena” (la Herodot) a cărui etimologie rămâne necunoscută în greacă (cf. Beekes, I, 150). Nu este exclus ca sa fie forma de doua verbe diferite, cu origini diferite, asociate la un moment dat prin etimologie populara, în limba greaca. De aceea, nu putem să ne pronunțăm cu privire la originea acestui termen getic. În schimb, este cert că el exista în limba getica înaintea venirii romanilor și în mod evident înaintea creștinismului.

cronos = cronologie, timp, vreme; în timpul Renașterii, se identifica cu Cronus și Chronos ce a dat naștere la ”Părintele Timpului” înarmat cu o coasă agricolă (cosor). H. J. Rose în 1928 a observat că încercările de a’i da lui Kronos o etimologie greacă au eșuat. Recent, Janda (2010) oferă o etimologie cu adevărat europeană a ”uneltei de taiere”, de la rădăcina (e) *ker- ”a tăia” (keiro greacă) motivat de actul caracteristic al lui Cronus de ”tăiere a cerului” (sau organele genitale ale lui Uranus antropomorf). Echivalentul indo-iranian a rădăcinii este kar, ceea ce înseamnă ”a face, a crea” de unde și karma, dar Janda susține că sensul inițial ”să taie” într’un sens cosmogonic se mai păstrează în unele versete din Rigveda referitoare la Indra.

denos, deno, denua =  a destăinui, mărturisi, dezvălui. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez-” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den- ”taină” care acum nu’l mai putem considera a fi de origine ”slavă”. Nu are echivalenți europeni.

nodenos = secret, taină, mister

geo = cel care, cei care, care, din arhaicul *g/ghe/o- ”acesta”

kos = a fixa, prinde, însăila, broda, înfige, a bate cuie, a înțepa, acțiunea de a coase, cosoi, cosor, cosac (colină, teren), cosalău (fâneață), cosaștină (fâneață), echivalent în cos, coasire, megl., istr. cos. lat. pop. cosĕre, macedon. kos = oblic, înclinat, vegl. koser, it. cucire, prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser, calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura, catalană cos = corp, krosah din sanscrită krosah= apel, strigăt, norveg. kos = îmbrățișare, sb. kosak = fâneață.

topo = înalt, măreț, semeț, nu pare să se fi păstrat nimic similar în română. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng. top = vârf, înățime, v. scan. toppr = vârf.

Considerații asupra Tăblițelor de la Sinaia și demontarea ideii preconcepute că acestea ar fi ”falsuri”, dar și despre ”suspecții” de serviciu ”Hașdeu și Densușianu”

Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan care se încurajau unii pe alții să le conteste autenticitatea: ‘

”…le văzuse și el și credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le’a considerat niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii”, declara academicianul în 2004, într’un interviu.

Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: ”eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept falsurile lui Hașdeu”.

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P. P. Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este ”Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și Tecuci, iar cel de’al doilea fals ar fi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374.

Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hașdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hașdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa ”Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de ”descălecatul” lui Dragoș.

Având aceste ”antecedente”, și pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hașdeu figurează primul pe lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb.

Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi ”plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s’a dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la ”Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și energie să plăsmuiască sutele de plăci.

Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze inscripțiile misterioase, afirmă:

”Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hașdeu] nu se regăsește în plăci.”

Acad. Al. Vulpe a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să’i demonstreze lui Gr. Tocilescu existența scrierii la geț

Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet ”propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hașdeu limba geților era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și’a imaginat niciodată că limba getică este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave.

Nici în privința vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine.

Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul ”Traian” și revista ”Columna lui Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hașdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Hașdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea ”Dacia preistorică”.

Aurora Pețan consideră că ”aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar ”Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”

Falsitatea: ”argumente”

1. Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul referitor la cetatea ”Cumidava”.

În plăcile de plumb apare cuvântul ”Comieodabo”, desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de ”Comidava”, iar dintr’o inscripție latinească sub forma ”Cumidava”.

Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, ”Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma ”Cumidava”, scrisă de un roman într’o inscripție latinească, este forma autentică getică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă acestea ar fi fost autentice.

Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan întrebă retoric ”de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea ”Cumidava” apare într’o inscripție ”latinească”, scrisă de un ”roman”, în secolul al III-lea d.Hr.:

”De ce suntem obligați să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă?”

Cu alte cuvinte geții nu aveau dreptul să’și pomenească una dintre cetăți într’una din Tăblițe într’o anumită formă lexicală, doar pentru ca să nu se trezească un istoric peste 2000 mii de ani ca să le conteste ceea ce ai au lăsat în scris urmașilor.

De altfel, acest argument pică și la simpla studiere a toponimelor sau chiar a onomasticii getice, care desființează astfel de idei preconcepute. Am dat deja mai sus un exemplu de ”unitate în diversitate” pentru numele lui Zamolxio. Astfel de exemple sunt zeci în tăblițe, ceea ce face ca argumentul lui Vulpe să nu se susțină.

Komieodabo (Comidava) este identificată cu cetatea antică Comidava, situată lângă orașul Râșnov, județul Brașov.

Ptolemeu plasează cetatea Comidava (Κομίδαυα) la est de râul Olt (Aluta). Aceasta apare pe Tăblița 120 în expresia ”Q. GOIROE LO KOMIEODABO” adică ”Chiliarhul Goiroio la Comieodavo”, care spune că Goiroio este suveranul cetății Comieodava în timpul domniei lui Boerobisteo, cu o armată de 3.000 de luptători.

Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere ”în care a intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de ”urechea” grecului și a romanului”.

Astfel, aceasta observă că ”în numele grecești și romane din tăblițe, vocala ”i” cu cantitate scurtă era percepută adesea ca ”e”, iar ”u” scurt ca ”o” (numele lui ”Lucullus” este redat ”Locolo”, cuvântul grecesc ”basileus” este transpus ”baseleo” etc.). Deci, conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin ‘u’ ceea ce în limba dacilor era un ”o” închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”

2. S’a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu.

Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul chirilic este ”necunoscută”, așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Hr., deci într’o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ‘ci’, existent și în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90.

Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în spațiul geto-carpatic de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Hr.

Știind că limba goților nu poseda sunetul ”ci”, doamna Pețan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nicio valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi existat și la geți, mai ales că ambele alfabete – cel gotic și cel chirilic – au fost create în zona getică?

În privința semnului pentru ‘gi’, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică ”gi” în sec. XVII, pe când în textele românești apare cu un secol mai devreme).

Aurora Pețan subliniază că, desigur, există și specialiști care afirmă că românii l’au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc ”necunoscută”.

Așa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc.

Cât despre litera gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc ”koppa”, folosit și în alfabetul grec, și în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa și stigma fiind utilizate numai în acest scop).

3. Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita ”pronunție reuchliniană”, nu ca în elina veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea ”i”, la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV î.Hr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente.

Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s’a produs după sec. V-VI d.Hr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină.

În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în niciun singur alfabet antic sau modern.

Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în ”variație liberă”. Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

În concluzie, nu există argumente infailibile care să respingă autenticitatea limbii și lexicului din cuprinsul acestor Tăblițe de o importanță deosebită pentru istoria noastră, și nu insistăm aici asupra suportului de plumb care le poartă, care deși sunt unanim acceptate ca fiind copii, acest aspect constituie totuși, singura piedică reală pentru declararea lor ca autentice.

Probabil, doar o descoperire epocală și suficient de publică, pentru a nu mai putea fi tăinuită așa cum s’a petrecut cu acestea, și adusă la lumină doar de către un arheolog străin, care să cuprindă și inscripții cu lexic getic similar celor din Tăblițele de la Sinaia, va mai putea îndupleca mai întâi casta istoricilor și apoi casta lingviștilor ca să reconsidere acest tezaur de limbă getică arhaică.

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GETYO, PATRIA DIVINĂ

Împortanța Tăbliței 72 o constituie menționarea patriei geților carpatici, unul dintre puținele documente sau artefacte pe care le avem de la geți cu privire la acest aspect. În cuprinsul acesteia denumirea Țării Geților – Getyo, Patria Divină (GETIO PATRIDIO).

Textul cu caractere originale (caractere getice arhaice):

ΠOEΣTO ΔABO ΨETYO ΠATPIΔYO AIM EVO KOΣENΔOΣ MO ЧEPAΣANA AIЧEO MIE AЧYΩNAIPY ΔIN ЧEATEO ΔIY ΔIE BEPYEA EЧEA NEЧEO A TOΠEYO MENIO PEZVBYO ΩYO AΛYE TV TEMO ΔIY PEЧITE ΦYO NYTIYV MEHO ΠATPIΔIO ΣO MAEBOΣTO ΠOENO KOE ΩN PETPENIO ZVPEOAΣO ENENYMVE KOE TA PAΔOE ΠATPIΔYO TEH ΠOEΣTO ΩN ONEPEYV ZEΛYEΣO ΠO KOTIZONYO ZIΔO E MATO ΔABO ΨETYO TPAΣO ΩN KO-ΔIO ЖYO
În cartușul de jos : KIPINO ΛOΓVI KOTIZONIEO

Textul după conversia fonetică:

POESTO DABO GETIO PATRIDIO AIM EVO COSENDOS MO CERASANA AICEO MIE ACIONAIRI DIN CEATEO DII DIE BERIEA ECEA NECEO A TOPEIO MENIO REZUBIO OIO ALIE TU TEMO DII RECITE FIO NITIIU MEIO PATRIDIO SO MAEBOSTO POENO QOE ON RETRENIO ZUREOASO ENENIMUE QOE TA RADOE PATRIDIO TEI POESTO ON ONEREIU ZELIESO PO COTIZONIO ZIDO E MATO DABO GETIO TRASO ON KO-DIO ЖIO
În cartușul de jos : KIRINO LOGUI COTIZONIEO

Interpretare-citire propusă pentru textul Tăbliței 72:

Peste (Poesto) Dave, Geția (Getyo) Patria Divină (PatriDio) numită (aim) aievea (evo) cu consimțământul (cosendos) MO (Zeul Molxio – Zamolxio) cere (cera) puterea (sana) aici (aiceo) mie (mie) a acționa (acionairi) din (din) ceata (ceateo) diilor (dii) a da (die) biruință (beriea), aceea (ecea) necesară (neceo) înălțătoare (topeio) menire (menio) reabsorbi / reuni (rezubio) acel (oio) aliat (alie) tău (tu) temuții (temo) dii invocați (recite) fie (fio) net (niti) întărită (meio) Patria Divină (PatriDio) a sa (so) măreție (maebosto),  punerea (poeno) cel (qoe) în (on) retragere (retrenio) Zureoaso inamicii (enenimue) ce (qoe) al tău (ta) popor (radoe) Patria Divină (PatriDio) Zeul (Tei) Suveran (Poesto) către (on) Onorific (onereiu) și zelos (zelieso) puse (po) Cotizonio ziditor (zido) și (e) Mai Marele (Mato) Dave (Davo) Geția (Getio), scrisă (traso) către (on) Zeus (Ko-Dio Jio).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților (kirino) vorbind (logui) lui Cotizonieo

Variantă în vorbirea curentă:

Peste davele Patriei Divine, numită Geția, din dorința și cu cosimțământul Zeului Mo s’a dat dezlegare pentru a acționa ca aici din Cetatea Diilor să dăm biruință, pentru necesara și înălțătoarea menire de a reîntregi, ca prin alianța cu neînfricații Dii menționați, să fie clar consolidată măreția Patriei Divine, să respingă inamicii lui Zureoaso și al neamului Patriei Divine, punându’l pe onorificul și ambițiosul Cotizonio să fie Ctitor și Mai Marele Davelor din Geția, scrisă către Jio (Zeus).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților vorbind lui Cotizonio.

Comentarii:

În Tăblița 72 vom întâlni menționată o mare divinitate, MO, deși, cea mai des menționată formă din Tăblițele de la Sinaia este forma ZaMOlxio. Cel mai probabil, Divinitatea supremă MO este numirea în acronim M.O. care ar însemna Marele Om, ori scrierea în oglindă OM = MO, altă variantă ar fi doar simpla prescurtare pentru Zeul (Za) MOLXIO. Pe tăblițe avem prezentă și natura dublă a lui Zamolxio reprezentat prin figuri ianiforme, datorită dimensiunii sale duble, pământene și ulterior divine.

Tăblița 72 mai este foarte importantă și pentru că aici maestrul scrib care a turnat’o a rezolvat problema nedespărțirii cuvintelor în text, așa numitul ”scriptio continua”.
Meșterul folosește pentru prima literă din cuvânt (vezi foto) un caracter mai vechi, dintr’un alfabet mult mai arhaic, decât restul textului care este scris cu caractere din alfabetul getic folosit și de elenii din sudul Balcanilor.

În felul acesta este foarte simplu să se recunoască cuvintele, tăblița devenind astfel un punct de reper pentru identificarea corectă a cuvintelor de pe celelalte plăci.

Litera Ψ (citit ghe/ghi) în alfabetul getic este întâlnit în alfabetul elinesc ca Ψ (psi) și citit: ”ps” !

Kotizonio este identificat cu regele Cotiso / Cotisonis care a fost un rege get care a domnit cu o oarecare aproximație între 40 – 9 î.Hr., la începutul domniei lui Octavius Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), și despre care autorul antic Florus ne spune că acesta, ”Cotisonis regis imperio”, obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării.

Cotiso a fost un rege get care a stăpânit în zona munților dintre Banat și Oltenia, cu o oarecare aproximație, de la începutul domniei lui Augustus (27 î.Hr.) și despre care autorul antic Florus ne spune acesta obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării, atunci când aceasta era înghețată. După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii au luat măsuri de pedepsire a regelui get, decapitându’l și transportând capul acestuia la Roma unde a fost arătat mulțimii ca asigurare că armata romană nu va mai fi atacată de armata geților.

Istoricul Florus ne’a lăsat următorul pasaj privind localizarea Regelui Cotiso, într’un rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […]:

”Geții trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci geții n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

Un alt izvor care amintește pe acest rege este Horațiu. Într’una din odele sale, datând din anul 29 î.Hr., poetul scrie:

”Occidit Daci Cotisonis agmen” (”armata dacului Cotiso a pierit”).

Cotiso este menționat de Suetonius, într’un pasaj din biografia lui Augustus. Astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) și colegul său de triumvirat Marcus Antonius, istoricul-biograf scrie:

”M. Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților (Getae), cerând în același timp ca fata regelui să îi fie dată în căsătorie.”

Suetoniu probabil  credea că descrie un rege get Coson și nu despre Cotiso (grafia Cosoni trebuie să fie coruptă din Cotisoni – Cosini):

”În cazul acesta, reconstituirea probabilă a istoriei lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns la 44 î.Hr. stăpân pe o parte a moștenirii teritoriale a lui Burebista, Coson intră în legături cu Brutus care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor.”

Cel mai probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostași, primind în schimb bani buni de aur cu numele lui, acei celebri kosoni, dar cu figurația luată de pe monedele generalului roman.

În bătălia de la Philippi însă (42 î.Hr.), Brutus e învins și se sinucide. Dobândind de la Octavian iertare pentru neinspirata alianță cu dușmanul său, Coson ajunge în relații destul de bune cu el pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să poată fi puse în circulație la Roma.

În acest caz, Coson, rege get, ar fi diferit de Cotiso, despre care Quintus Horatius Flaccus și Florus scriu că era ”dac”. În realitate, deosebirea între geți și ”daci”, deși creată artificial tocmai de către romani, aceasta neexistând în realitate, deoarece acei geți din davele montane fiind tot o ramură ale aceluiași mare trunchi al geților, nu era nicidecum atât de tranșantă, încât să se poată vorbi de doi regi diferiți.

Este vorba totuși de unul și același rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso. Pentru aceasta ar mai pleda și urmele getice din Munții Orăștiei. Cotiso nu pare a fi totuși un rege al formațiunii centrale din Transilvania, deoarece, dacă dăm crezare lui Iordanes, după Boero Bisteo, domnia au luat’o succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Este posibil, deci, de a’l considera un rege domnind în ținuturile de deal și munte ale Olteniei, dar și ale Banatului.

El poate fi un predecesor al acelui bazileu, Thiamarkos, cunoscut din inscripția de pe fragmentele ceramice de la Ocnița.

O interesantă semnificație o găsește Eugen Nicolaescu în ”Vorbele din plumb Plăcuțele de la Sinaia” pentru Cotizonio:

”Numele suveranului ”Cotizonio”, ca mai toate numele sacerdoților sau guvernanților, are o anume semnificație în limbajul davo-get:
”sfântul părinte divin al nostru” (co + ti+ zo + nio).”

În privința regelui Zureoaso (Zurasieo) prezent și el pe tăblița prezentată:

Regii Dapigeo, Zurasieo și Orolio sunt menționați de Dio Cassius în cartea LI (51), capitolele 24 și 26, din lucrarea ”Istoria Romană”,
sub formele Δάπυγι (Dapigi, 2 apariții), Δάπυγα (Dapiga), Δάπυξ (Dapix), Ζυράξου (Zuraxoi, 2 apariții), Ῥώλου (Roloi) și Ῥώλης (Rolis, 2 apariții).
Iată în continuare traducerea textului, extrasă din lucrarea ”Izvoare privind istoria Romîniei”, 1964.
Numele celor trei regi apar în traducere sub formele Dapyx, Zyraxes și Rholes.
În reproducerea de mai jos am înlocuit forma din traducerea inițială cu numele regelui așa cum apar el pe Tăblița 72: ”Zureoaso”.

”26. 5. [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuklei (Γένουκλα, Genoikla), cea mai puternică întăritură a statului lui Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi), căci auzise că se află acolo steagurile luate de Bastarni de la Gaius Antonius (Ἀντωνίου τοῦ Γαΐου,
Antonioi Gaioi), lîngă ceatea Istrienilor (Ἰστριανῶν, Istrianon). Asediind cetatea – în același timp și de pe uscat și de pe Istru (Ἴστρου, Istroi), deoarece era durată lîngă apă – în scurtă vreme o cuceri dar cu multă osteneală,
deși Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi) nu era de față.
6. Căci el, de îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s’a îmbarcat și a pornit la Sciți cu mulți bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele săvârșite de Crassus la Geți (Γέταις, Getais).”

Kirino din medalion nu pare a fi un nume de Mare Bărbat cum sunt numiți marii prelați, ci mai curând întregul Sfat, deoarece sunt prezentate 4 persoane. Cel mai probabil Marele Sfat sau Sfatul Bătrânilor este format din mai mulți înțelepți, dar care nu pot fi prinși decât schematic într’o lucrare de dimensiuni atât de mici.

Dicționar (în ordinea întâlnită în text):

poesta, poesto, poestu –  peste, deasupra, atotputernic, suveran, a conduce, guvernator, capetenie. În antichitatea getică expresia ”Peste Davo-Geția” se folosea pentru Suveran sau Regele unui Regat.

Patri-dio – deși am fi tentați să atribuim acest nume unui rege sau mare prelat, în realitate este un cuvânt compus dintre patri=patrie (vatră) și dio=divină (zeiească), uneori întânită și Dio Gitio sau Dio Geția. Patridio nu este consemnat de contemporani ca fiind un conducător, mai ales că evenimentele din Tăblița 72 se petrec imediat după moartea lui Boero Bisteo, în perioada domniei regelui geților Cotizonio (Cotiso), la trecerea dintre milenii când romanii devin tot mai interesați de teritoriile geților nord-dunăreni.

aim, aimi, imai, iami, ema, imu, ime  – numită, denumită, nume, numeau, numind din această familie sunt multe forme întâlnite pe tăblițe, imeio ”să fie numit/desemnat”, imitu ”se va numi, denumit”, imu ih ”numind, /numită, numele său”, imanu ”nominalizare / numire”, z(imu) ”își zic, se numesc/se cheamă”. Aceste forme au cognați în multe limbi europene, inclusiv latina provenind din arhaicul *ne-mn– *n-men ”nume”. Formele getice aduc mai mult cu formele celtice (cf. v.ir. ainm, v.cymr. anu), cu alb. emër, precum și cu formele slave (cf. rus. imya).

evo, euo, aevu, aevio – ”vis, dorință”, chiar o posibilă rădăcină pentru ”evocare” s’a păstrat în româna de azi în adverbul aevea (aievea) care este considerat a fi de ”origine slavă”, ipoteză definitiv eronată.

cosendo, sendu so ”simțindu’se, admițând că”, sendos ”acord, consimțământ”, cosendos ”acord / consimțământ, stabilit, a dat acordul” sunt echivalenți cu lat. sentio, –ire ”a simți” < arhaicul *snt-ie/o–, ori *sénti – ”a observa”.

cera – a cere

sana – putere, vigoare, sănătate, voinic din proto arhaicul european *swā-n- („puternic, sănătos, întreg, activ, viguros”), echivalenți în elina veche σῶς (sôs), olandeză zoen („sărut”) și gezond („sănătos”), germană Sühne („ispășire”) și gesund („sănătos”) și latinul ”sanus” – sănătate.

cerasana – a cere puterea, a dat dezlegare, împuternicire, împuternicit

aiceo – aici

eceo, ece – ”iată, uite” este forma predecesoare a formelor românești iacă, iată, cu echivalenți în limbile italice: latinul ecce, paelică ecuc, oscul ek (uk), umbrianul eso.
În etruscă avem formele ec, eca, ece, mai apropiate nu numai de getică, dar și de română. De exemplu rom. iaca (iacă) provine de la un mai vechi *eca, atestat în etruscă, dar nu în latină sau în alte limbi italice.

ceateo, ceotu, cetea, ceteo, cetie, cetu, cita – ”ceată, trib, cetate” este predecesorul românescului ”ceată”, ”cetate” și ”citadelă”, și echivalent cu latinul caterva ”companie, grup, ceată” și umbrianul kateramu, caterahamo ”ceată, grup”.

dii – trib de geți din sudul Dunării din Munții Haemus (Balcani).

beriea, beiro, bereo, beroa – ”birui, biruință, izbândă, victorie”

neceo – născută, a naște, necesară, naturală, fără pierdere de vreme, utilă, din naștere, nativă, natală

topeio, topo – ”înaltă, măreață, semeață” nu pare să se fi păstrat nimic similar în română, deși cuvântul toponim i se atribuie o etimologie via franceză: toponyme. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. engglezului top ”vârf, înățime, v. scan. toppr ”id”.

menio – menire

rezubio – reabsorbi, reînghiți, reîntregi, prin satemizarea (g=z) a arhaicului *ǵómbʰos – dantură, dinte, echivalenți în dialectele slave zub = dinte, zubni=dantură

alie – a se alia, aliat, alianță

temo, timie, timieis – teamă, să se teamă, se tem are echivalenți în latinul timeō ”a se teme” din arhaicul *tem–, alți echivalenți avem în elină și sanskrită, netemo, notemo – netemător, neînfricat

recite – invocați, citați, numiți, nominalizați

fio, fio, fiu, fo, foe – a fi, a fost, verbul ”a fi” apare sub mai multe forme: fi ”a fi”, fu (fio, fiu, fo, foe ) ”fost, a/au fost, fi, fu ”ca fiind, să fie, a/au fost”, da hie ”să fie”, precum și simo ”fie”, fu, fue ”ca fiind, să fie, a/au fost”

niti – net, limpede, clar, curat, strălucitor, din proto- europeanul arhaic *ney- ”a străluci”, și echivalent cu latinul *nittus, sau neto=curat, clar

meio – ”a întâri, consolida, fortifica”, din arhaicul european *mey- a consolida, din care provine și latinul ”murus” = zid

poeno – au pus….vezi ”po”

retrenio, retero, retahio – ”retragere, scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de, a da înapoi”. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh– ”a trage”, sau *dʰregʰ-, și are echivalenți vechiul elen τρέχω (trékhō), și englezul drag, draw, trigger, track = a trage celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

radoe, rudo, rudoi, rudu – neam, rude, popor, frați, frăție, rodim ”născut”, a rudio ”a se înfrăți”. Sunt forme din care provin rom. rudă (a(se) înrudi) considerate eronat de origine slavă, întrucât și limbile slave au forme similare care sunt, de fapt, echivalenți ai acestor forme getice și respectiv românești.

tei, teu, teo, teos, tio, tiu – ”părinți / preoți / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinități.”

zelieso – zelos, plin de zel, de râvnă, de ardoare, activ, harnic, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sîrguincios, sîrguitor, vrednic, perseverent, ambițios, puternic.

traso, trasu, treset – ”semnează / însemnată de / scrisă / extrasă / semnată” provin din forma de participiu trecut verb. *trag– ”a trage” < PIE *trāgh– ”id” cu echivalenți în latină și alte limbi europene.

on – către, spre, la

po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sunt echivalenți cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos”. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune”.

zidoe – ziditor, creator, ctitor

kirino – ”Sfatul Bătrânilor, curtea regelui, puterea conducătoare a regatului”, apare și în textele de alte tăblițe: 14 – în expresia KIREN BISIKA AIO ЖEOI, Tăblița 94 – în expresia E(rigerio) M(ato) D(acebalo) E(rigerio) – KIRI, și placa 67 (KIRA), este asemănătoare cu elinescul ”κύριος” (kyrios), adică ”șef, căpetenie, conducător” și derivatele ”κύριον” (kyrion), = ”puterea conducătoare într’un stat”, ”κύρος” (kyros) = ”putere supremă, autoritate”, ”κυρία” (kyria) = ”autoritate, putere”, din care derivă și maghiarul Kiraly.
Se remarcă de asemenea existența în latină a termenului ”curia” = curte regală, curie (diviziune a tribului la romani), asociere (grup) / ”Curia” = casa senatului, locul de întâlnire al senatului.

logui, logo, logu, logiu – ”vorbind (lui / cu…) / zise, vorbească, a vorbit / cuvântarea”. Este echivalent cu latinul loquor, loqui, ambele din limba arhaică europeană *tlokʷ ”a vorbi”, de unde provine și românescul ”tâlc” (tâlcui).

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Șamanii, solomonarii și preoții geților

Solomonarul este ”magicianul” (vrăjitorul) despre care se credea, în mitologia rumînească, că poate controla norii și ploaia. Solomonarii sînt cei care controlează mișcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina și vindecă boli.

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei rumîneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului rumînesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sînt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi.

Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu’le puteri precum îmblînzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

În această direcție există două variante:

1. Prima ar fi aceea că lucrul se întîmpla în mod real fiind un străvechi procedeu de teleportare denumit popular ”hultănie”.

”Hultanii
Basmul se apropia de sfîrşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că’i dintr’un neam foarte vechi de huțuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblînzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre ”hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile ”şcoale de solomonărie” din Bucovina, care’i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi.

Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strîngă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întîlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrîni, nu’mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întîmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii.

Atunci nu’i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tîlcuri mult mai adînci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un cîmp nesfîrşit.

Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimîntător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătînd speriaţi mii de cruci:
”Doamne, ajută’ne!”.

Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cîrpă albă, înconjurat de ceaţă, trecînd prin văzduh, o nălucire spintecînd cerul sau propriile lor minţi, cine ştie.”

Oamenii scuipau în sîn cu obidă, ţipînd: ”ptii, hultanu’!”.

Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie ”aducea pe sus” pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate…

Bătrînii ne ziceau atunci că’n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descîntată şi căiţă pe cap, pe care’i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să’l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfînt.

Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănîncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut…

Apoi, cînd am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor șamanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens”, îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.

Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descîntătorii ploilor.

Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să’şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfîrşit de poveste, s’a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.” (formula as)

Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce’l desemnau pe Zamolxio în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic, dar invers celui al caduceului.

Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui ”solve et cuagula” al alchimiştilor medievali.

La Mănăstirea Tismana, toaca metalică din faţa bisericii mari are forma unui vultur bicefal cu aripile întinse şi cuprinde trei medalioane, câte unul pe fiecare aripă şi altul pe piept. Vulturul ţine cu ghearele câte o filacteră ce ne spune că ”această toacă s’a făcut pentru Sf(â)nta Mănăstir(e) Ti(s)ma(n), p(r)in osârdia şi kiă(l)tuiala lu(i) Ştefan Ieromonahul, la anul 1840”.

Inscripţiile au literele în relief şi la turnare s’au produs unele deformări care îngreunează citirea. Acesta este şi motivul pentru care nu a fost publicată decît în parte. Piesa este un unicat, de o originalitate şi frumuseţe deosebită.

La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul și nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Acvila bicefală a fost și stema Imperiului Roman de Răsărit, Imperiu a cărei moştenire culturală, spirituală şi chiar de limbă era, pentru că limba latină se trage dintr’un dialect getic carpatic în definitiv.

Acvila bicefală a fost o prezenţă heraldică constantă în Ţările Rumînești, de găsit în biserici, în cărţi de cult şi pe obiecte liturgice; acvila bicefală este stema Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a Muntelui Athos şi simbolul neoficial al Creştinismului ortodox, credinţa majoritară a românilor; creştinii catolici din Transilvania s’ar putea regăsi şi ei în simbolul acvilei bicefale – fosta stemă fiind preluată și de monarhia vieneză a habsburgilor; se găseşte pe stemele mai multor state vecine (Serbia), simbol comun care inspiră şi unitatea de tradiţie a acestei părţi a lumii.

Simbolistica acvilei bicefale este multiplă şi foarte inspirată:

a) Simbolizează dualitatea dintre planul spiritual şi planul secular din singurul corp social al unei ţări;

b) Reprezintă dualitatea ce trebuie să fie în armonie dintre domnie şi societatea civilă;

c) Reprezintă dualitatea în armonie dintre democraţie şi statul de drept;

d) Reprezintă dualitatea în armonie dintre puterile în stat.

O acvilă bicefală, avînd un scut cu stemele tuturor provinciilor istorice rumîneşti, fiind încununată de o singură coroană – cea a Rumîniei regale şi avînd şi deviza ”Nihil sine Deo”, ar fi o stemă care ar spune o poveste mai consistentă decât vulturul cruciat actual, care exprimă doar un soi de precedenţă a Valahiei faţă de celelalte ţinuturi rumîneşti.

În poza de mai sus este o reprezentare a acvilei bicefale din timpul lui Constantin Brîncoveanu, pe conacul de la Potlogi, unul din multele semne ale conştiinţei domnitorilor din Ţările Rumînești că sunt continuatori ai Imperiului Roman de Răsărit, că sînt ”Bizanţ după Bizanţ”, cum frumos şi adevărat spunea Iorga.

2. A doua variantă și mai tulburătoare este aceea în care se afirmă că aceste călătorii se făceau în vis la voință.

Știința lor este transmisă de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrîn dintre copii însemnați la naștere (purtători de căiță, o membrană care le acoperă capul și trupul) și crescut în peștera lor de la marginea pămîntului.

Se spune că numele de ”solomonar” și l’au capătat abia în evul mediu sub influența culturii iudeo-creștine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local ”salman”. Unii cercetători sînt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi, era considerat un mare vraci.

Aşa să fie oare?

Nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxio deoarece unele izvoare istorice atestă și forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu al geților.

Studiind acest termen aflăm că salman este un cuvânt compus: sal – man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un personaj semidivin, iniţiatul zamolxian.

Sal, derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxio, care poate însemna și Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxio ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni.

Pe de altă parte, particula ”man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii rumîne are sensul de (om) ”mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume!

Revenind si privind dintr’un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxio avea ca epitet de onoare ce’l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.

Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de’a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nicio filiaţie cu regele biblic Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungînd să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblînzeau balaurii. Nu este oare aici un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atît mai mult cu cît stindardul geților era chiar un balaur (dracon)?

Dacă Zamolxio era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor, nu’l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atît pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cît şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întîlnită în Țara Moţilor.

”A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular ”a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva), dar este și un derivat al popularului zgrăbunță, care există încă prin dicționare care înseamnă:

1. Bubuliță, coș. sau

2. Grăuncior de unt, de brînză, de gheață etc. (care plutește într’un lichid).

Așadar varianta aceea despre care se spune într’un basm bucovinean, cules în 1932, că puterea, solomonarii o au de la împaratul cel înțelept Solomon, care a stăpînit toate tainele de pe lumea asta este doar o legendă născocită de evrei.

Iar despre Solomon, faimosul rege biblic, care putea să închidă și să deschidă cerurile, iar la porunca lui vînturile care îl ridicau chiar pînă la Dumnezeu, vom aprecia după ce aflăm cît de lumesc trăia.

După opinia arheologilor Finkelstein și Silberman, Solomon nu ar fi fost rege și nu ar fi avut un regat, descrierea din Biblie a regatului său potrivindu’se mai mult perioadei regelui iudeu Manase, vasal al Asiriei:

”Considerînd problema sub toate aspectele, avem o situație în care condițiile descrise ca fiind din marele regat al lui Solomon seamănă foarte mult cu cele din ținutul regelui Manase. Districte bine administrate și un mare număr de lucrători de corvoadă clădind noi orașe regale; legături comerciale cu lideri străini; caravane către nord trecând prin teritoriul Iudeii și ambasadori din Arabia aflați în Ierusalim – care sunt combinate cu amintiri neclare, împrumutate din zilele de glorie ale comerțului din Israelul aflat la nord – toate susțin credința în vechimea și înțelepciunea strategiei regelui Manase de participare înflăcărată la comerțul și diplomația imperiale”, Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible’s Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.

Nu s’au găsit pînă în prezent dovezi arheologice despre regatul lui Solomon, ci numai din vremea unor regi urmași ai săi. Nu a fost găsită pînă în prezent nici o urmă a Templului lui Solomon. În schimb există urme ale Templului (Al Doilea Templu), care a fost reconstruit, potrivit Bibliei, în locul acestuia.

Toate acestea ne face să credem că Solomon putea fi un mare inițiat, sacerdot sau un șaman al acestor învățăminte, cel despre care se crede nejustificat că ar fi dat ulterior numele acestei caste.

Trebuie menționat că acesta se presupune că ar fi trăit pe vremea geților hitiți din Anatolia, între 1000- 931 î.Hr., a fost căsătorit cu o fiică a unui faraon din vremea sa, a mai avut și alte 700 de neveste și 300 de concubine.

Cu greu ar putea fi luat de model ”regele Solomon” de către un ascet al acestui ordin al salmanilor sau al solomonarilor cum totuși li se mai spun.

În Biblie se spune:

”Solomon s’a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon, și a adus’o în cetatea lui David, pînă și’a isprăvit de zidit casa lui, casa Domnului, și zidul dimprejurul Ierusalimului”, (3 Regi 3:1).

Ceea ce ne întărește bănuiala că Solomon nu era iudeu, așa cum nu era nici pustnic.

Deși Dumnezeu interzisese încuscrirea cu 7 neamuri ”mai mari la număr și mai puternice” decît cel al lui Israel (hitiții, ghirgasiții, amoriții, canaaniții, fereviții, heviții, iebusiții), așa cum relatează cartea Exodului și Deuteronomului pentru ca fiilor lui Israel să nu le fie întoarse negreșit inimile către dumnezei străini, Solomon a nesocotit porunca Domnului și a trăit cu 1000 de crăiese împărătești și țiitoare moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite. Iar la bătrînețe, femeile i’au abătut inima, i’au plecat inima spre alți dumnezei, după cuvîntul Domnului, și, astfel, inima ”nu i’a rămas în totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima presupusului său tată, David”.

De asemenea, Ordinul Solomonarilor se spune că ar fi apărut în 1450 î.Hr. și ar fi fost introdus de Zamolxio înainte de biblicul Solomon, dar nu avem certitudini în acest sens.

Asemenea unor asceți, solomonarii trăiesc departe de lume, pe Tărîmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerși, deși nu au nevoie de nimic, iar unde nu sînt primiți bine, abat balaurul grindinii.

Legendele rumîneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lăsînd a se înţelege ca sînt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor.

În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sînt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile.

Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Adesea sînt descriși ca oameni simpli sau cu aspect de cerșetori, care testează bunătatea oamenilor cerînd de pomană, binecuvîntîndu’i in primul caz și pedepsindu’I dacă erau refuzați.

Cele mai multe relatări se referă la oameni înalți, roșcovani, cu mantii albe, avînd la brîu unelte magice, fie cerșind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi.

Moroiul, în mitologia rumînească se crede că ar proveni de obicei dintr’un prunc mort înainte de a fi botezat, ucis sau înmormîntat de viu, sau dintr’un mort neputrezit, căruia nu i s’a făcut slujba religioasă.

Se crede că moroii plîng noaptea și își cer botezul. Există credința că moroiul iese noaptea din mormînt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii.

Dincolo de Carpați, în majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire în Țara Moților și in zona Pădurenilor din județul Hunedoara, prin moroi (și forma sa feminină, moroiniță) se înțeleg exclusiv vrăjitorii (vrăjitoarele) care fură laptele și mana vacilor, într’un exemplu unic de vampirism îndreptat împotriva belșugului alimentar adus de animalele domestice.

În schimb, în Oltenia și în Teleorman, moroii sînt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinși că dacă mortul a fost în viața sa un om cu inima rea, a dușmănit pe rudele sale și s’a purtat aspru și fără milă cu ai lui, atunci – inevitabil – se face moroi.

Pentru a se feri de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meșter Pietrar, un solomonar revenit printre oameni, dar care le știe magia. Tradiția rumînească nu pune la îndoială existența lor, ba chiar ar exista și mărturii din Ardeal și din Bucovina, cu privire la existența unor ultimi solomonari.

Există însă numeroase interpretări a provenienței mitului, cele mai multe legate de preoții pelasgo-geților Kapnobatai sau Ktistai, peste care s’au adăugat și numeroase influențe creștine și nu numai, rezultând un produs sincretic de mituri și credințe.

Kapnobatai si ktistai sînt asceți ce aparțin acestei ramuri și sînt adepții doctrinei zalmoxiene.

”Poseidonios afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăți, și iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc cu miere, lapte și brânză, ducînd un trai liniștit – pentru care pricina au fost numiti theosebeis și kapnobatai. Unii geți (din Tracia) își petrec viata fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onorați și socotiți sacri, trăind, așadar, feriți de orice primejdie.” (Strabon – Geografia).

Aceste cuvinte aparțin marelui geograf antic Strabon si se referă la calugării și la preoții geto-moesilor.

Cine erau acești moesi? O populație nord-getică ce locuia între Balcani și Dunăre, făcînd parte dintre geți, avînd aceeași limbă.

Un alt istoric celebru al Antichității, iudeu, Iosephus Flavius, născut la Ierusalim, vorbind în cele două opere ale sale (”Războiul iudaic” și ”Antichitățile iudaice”), despre esenieni, ne spune că ”nu trăiesc aceștia într’un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci traiul lor seamănă cu al așa-numiților pleistoi de la geți”.

Cum relativ despre pleistoii geți nu avem izvoare, mărturia sa este de o deosebită importanță, pentru că ne arată aspecte din viața asemănătoare pe care o aveau și geții pleistoi:

”Esenienii au bunurile în devălmășie, iar bogatul nu se bucura intru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are nici un fel de avere. Și așa se poartă oamenii în număr de peste patru mii. Ei nu’și iau neveste și nici nu obișnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta dîndu’și seama ca se ivește astfel prilej de răzvrătire. Aceștia trăiesc prin ei înșiși și se folosesc de serviciile pe care și le pot face unii altora. Aleg un fel de perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pămîntul, aceia fiind niște bărbați, cumsecade, iar preoții iau asupra lor pregătirea grîului și a alimentelor.”

Acestea sunt toate informațiile ce ne’au parvenit cu privire la asceții-călugări ai geților. Ele au iscat numeroase discuții, mai ales în ceea ce privește originea etimologico-lingvistică.

Theosebeis înseamnă poate ”adoratori ai zeilor”.

În schimb kapnobatai, ktistai și pleistoi sînt cuvinte getice, poate în dialect moesic (transdunărean zis și tracic de tracomani), asupra lor formulîndu’se diverse opinii, fără a se fi ajuns la un consens.

Vasile Pîrvan a tradus kapnobatai prin ”călător prin nori”, sau ”umblători prin fum”.

Al treilea termen ”pleistoi” s’ar traduce prin ”cei mari”, ”conducătorii” și se referă la preoții geți.

În descrierea lui Romulus Vulcănescu ei sînt uriași sălbatici cu chica roșcovană, ochi bulbucați și sîngeroși, trupul păros, au ”cozi de pene la subțioară și noada terminată într’o codiță”. Poarta ”tundre albe”, peste care atîrnă traiste în care țin uneltele magice, o toporișcă de fier descîntată, un frîu din coajă de mesteacăn, o carte de înțelepciune, un fel de pravila de divinație.

Sub cele șapte pieptare pe care nu le leapadă niciodată, nici pe căldura lui Cuptor, atîrnă o toacă mică, simbol al declanșării furtunilor. Cînd bate în toacă, toate spiritele elementare ale furtunii, Vîntoasele și Ropotinile, încep să se foiască prin văzduh.

După cum se știe, Potopul se consideră azi tot mai des a se fi petrecut la Marea Neagră. În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei.

După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i’a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumătate lățime și un ciocan din același lemn.

În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prînz și seara, după apusul soarelui, pentru a’i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a’i îndemna să se pocăiască și să se convertească.

Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.

Dar cea mai pertinentă opinie credem că este, cea a lui Mircea Eliade, care a studiat atent fenomenul:

”În acest caz kapnobatai ar fi dansatori și vrăjitori (șamani) misieni și geți, care întrebuințau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice …”

Deci în cultul lui Zalmoxe se includ și practici șamanice existente și la alte seminții getice, cum ar fi celții, germanicii sau vikingii.

Șamanismul este un fenomen religios extins pînă în tărîmurile siberiene, central asiatice și apoi pe tărîmuri americane, răspîndit și pe o vastă zonă ce cuprinde Indonezia, Oceania și Australia.

Șamanul este un extatic a cărui inițiere comportă moartea rituală urmată de inviere, extazul semnificând ridicarea sufletului la cer, peregrinări pe pămînt, ori coborîrea printre morți. Șamanul intreprinde asemenea călătorii din diverse motive: pentru a’l întîlni pe zeu și a’i prezenta ofrandele, a căuta un suflet răpit de demoni, ori rătăcit de corp, a conduce sufletul unui mort, ori pentru a’și îmbogăți știința.

Șamanismul se întâlnea și în Grecia încă din epoca arhaică, în experiențele lui Orfeu. Printre șamani se înscrie si Pythagoras, considerat a fi ”modelul” lui Zamolxio, deci nu e de mirare că învățați precum K. Meuli ori E.R. Dodds îl socotesc pe acesta din urmă drept un șaman mitic.

Educația solomonară

Preoții sacerdoți au jucat un rol important în societatea getică, mai mult decît este acceptat azi aportul preoților creștini în societatea rumînească, mare parte din rolurile lor fiind luate azi de judecători, profesori și medici, și pot fi comparați cu druizii geto-celților.

Preoții geți aveau cunostințe științifice, ori îndeletniciri medicale care își găsesc bune analogii la druizii cețti. Tot ei sunt cei care, citind semnele cerești, fac prorociri.

Din aceste motive nu plăteau impozite și nu mergeau la războaie. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice și private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri ca să învețe și tot ei sînt cei ce împart dreptatea.

Iordanes, geograful, vorbind despre Comosicus, care i’a urmat lui Cenio (Deceneu) spune că ”el împărțea poporului dreptate ca ultimă instanță”.

În fruntea preoțimii getice se găsea preotul suprem, care a jucat un rol deosebit de important. Un asemenea mare preot a fost însuși Zamolxio, despre care Strabon ne spune că îl sfătuia pe rege, lucra în înțelegere cu el.

În timpul lui Boero Biseto demnitatea de mare preot era deținută de către Deceneu. Tot Strabon relatează că învațase, ca și Zamolxio, în Egipt, unele semne de prorocire.

Despre Deceneu, sau Cenio așa cum reiese din Tăblițele de la Sinaia, Iordanes ne spune ca Boero Biseto i’a dat o ”putere aproape regală”, iar după moartea lui, geții ”au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit”.

Pe vremea lui Daci Balo se pare că funcția de preot suprem o deținea Vezina, care era ”vice-rege”. Iordanes ne mai amintește și de celebrul Zeuta, pe care Mommsen îl identifică cu Seuthes, tatăl hiperboreanului Abaris.

În Țara Moților sînt cunoscuți ca Șolomonari sau Zgrimințieș.

”Mitologia populară spune că șolomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde toată știinta și puterea lor. Cartea aceasta o învață șolomonarii în școala din cetatea Babariului, și nu fiecare iese șolomonar, ci numai din 7 unul”, conform cu Literatura populară, București, 1985, p. 53.

Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într’o haină albă.

Solomonarii poartă un topor din fier descîntat cu care se crede acesta fabrică grindina, dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frîu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblînzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor, iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vîntoasele (ielele).

În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cîrpe ce poartă, ”moime”, nume ce seamănă, etimologic vorbind, cu termenul ”moine” adică ”vreme grea”, furtună.

Legendele rumînești mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiță (bonețică, placentă, scufiță, tichie) sau cu o membrană ce îi acoperă corpul care la o vîrstă fragedă este luat de un solomonar bătrîn și dus la Solomonanță sau Școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pămîntului într’o groapă adîncă sau într’o peșteră.

Se spune că aici, lecțiile ar fi predate de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă și că din 7 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfîrșitul unui stagiu de pregătire ce durează pînă la vîrsta de 20 de ani, desfăsurîndu’se în condiții foarte dificile.

În această școală solomonarii învață toate limbile vietăților de pe pămînt, toate farmecele și toate descîntecele și după ce asimilează toate acestea se retrag într’o peșteră în care, așezați la o masă din piatră, scriu într’o carte toată știința.

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al geților – ktistai – deoarece locuiau ”în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane”.

Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu Kadmos, și definind casta lor ca fiind moștenire getică, spune că solomonarul din tradiția folclorică este rezultatul unui ”proces de zeificare a sacerdotului”.

Pentru acest cercetător, solomonarii sînt ”preoți inițiați”.

Solomonarii, numiți și grindinari, hultani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrăbunțași sînt inițiați (trăind și astăzi prin Bucovina) la școlile de solomonărie în astrologie, prezicerea viitorului, dar mai ales în stăpînirea tuturor fenomenelor meteorologice, venind de pe Tărîmul Celălalt.

Deși se crede că termenul solomonar a pătruns în lexicul rumînesc abia prin secolele XVII-XVIII, se pare că originea primilor izgonitori de nori se pierde în adîncimile istoriei antice. Unii îi alătură vechilor preoți asceți geți – kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.

Alții spun c’ar fi urmași ai Sfîntului Ilie, des întîlnit în legendele populare, vrăjitorul care’i fulgera pe draci și oamenii păcătoși. Au fost identificati ulterior, ceva mai tîrziu cu Sfîntul Ilie, ca urmare a aspectului lor demonic, de pedepsitori și aducători de urgie, Meșterul Pietrar, un fost solomonar, apărînd în opoziție ca cel care avea abilitatea de a împiedica acțiunile lor malefice.

Fără îndoială că numărul marilor preoți geți a fost cu mult mai mare decît cei pomeniți în operele literare ale Antichității. Despre ei nu avem informații și nu putem decît afirma că au jucat un rol esențial în conducerea regatelor getice și în istoria enigmatică a neamurilor getice care au trăit în jurul Carpaților, pe ambele maluri ale Dunării și la Marea Neagră, în întreaga lume getică.

Dacă solomonarii sînt într’adevar urmașii inițiaților geți, vechii sacerdoți zalmoxieni, atunci e posibil ca aspectul demonic să fie accentuat de influențele creștine care îi vedea ca pactizînd cu forțele întunericului.

Ceea ce a rămas despre ei este faptul că erau inițiați în tainele văzduhului, ale munților înalți, ale peșterilor adînci și ale iezerelor ascunse. Erau protectori ai drumurilor de munte, stăpîni peste împărăția de jos a negurilor pîclelor și promoroacei, deținători ai secretelor Vămilor văzduhului și stăpîni ai balaurilor aducători de furtună, așa cum spune tradiția populară.

Se remarcă totuși influența a două percepții diferite, cea a solomonarilor din negura vremurilor, persoane de excepție care au ajuns să stăpîneasca natura în urma unor îndelungi inițieri în școlile de solomonărie, și cea de vrăjitori malefici, pactizînd cu forțele diavolului.

Am putea remarca ascensiunea balaurului din fundul pămîntului prin intermediul unui iezer adînc, stăpînit cu ajutorul ghieții și ridicat pînă în culmile cerului. Solomonarii erau văzuți ca fiind stăpînii balaurului din adîncul pămîntului, Împăratul Șerpilor, un termen asemănător cu cei folosiți în tradițiile asiatice pentru a descrie pe Kundalini.

Cît despre ”regele iudeu” Solomon cel despre care se spune că ar fi patronul spiritual al solomonarilor carpatici, noi ipoteze sînt aduse în fața cercetătorilor.

Generații succesive de teologi și arheologi au bătut Țara Sfîntă, fără succes, în căutarea capitalei, palatului, templului și bogăției, astfel că trebuiesc luate în considerare și variantele în care textele ori sînt false, ori greșit înțelese.

Istoricul și autorul britanic Ralph Ellis, afirmă ca dacă Solomon era rege, el totuși nu era iudeu:

„Vine un punct cînd trebuie fie să acceptăm faptul că relatarea biblică este în întregime fictivă, fie că suntem în căutarea unui loc greșit ori că înțelegem lucrurile greșit. Cercetările mele sugerează că există o bază factuală pentru povestea lui Solomon și a bogățiilor sale, dar că a fost puternic modificată și ascunsă de cărturarii biblici.”

Acesta a condus 20 de ani de cercetare în povestea regelui Solomon în încercarea de a găsi minele fabuloase, despre care se scrie în Vechiul Testament.

Dar Ralph Ellis a spus că poveștile despre bogățiile uluitoare îngropate sub pământ sunt probabil o ”greșită interpretare” a textelor istorice. El a spus că există încă o ”grămadă de adevăr istoric” în povestea bogăției spectaculoase a lui Solomon, dar într’o dimensiune mult mai puțin legendară.

Studiul său, care a început în 1997, ”indică puternic că ”Solomon nu era un bogat rege al Israelului, ci mai degrabă un Faraon egiptean, temut și puternic.

Acesta consideră că conducătorii vecini au jefuit mormintele regale situate în Valea Regilor ai Egiptului și au prezentat bogățiile lui Solomon ca ”tribut” pentru a preveni invazia. Vorbind despre cartea sa, ”Solomon, faraonul Egiptului”, istoricul de 55 de ani a mai spus:

”Conform Bibliei, regele Solomon a fost uimitor de bogat. O dinastie israelită bogată și puternică a existat, așa cum susține Biblia, dar ei nu erau pur și simplu regii israelieni, iar capitala lor nu era la Ierusalim. Nu este un fel de revelație pe care mulți arheologi israelieni vor dori să o audă, din motive politice și culturale, dar spre deosebire de interpretările clasice ale povestirii biblice, ea are sens în relatările biblice confuze.”

El crede că povestirile faraonilor au fost considerate „nesatisfăcătoare și inacceptabile” de către autori biblici mai tîrziu, care și’au modificat istoria pentru a crea un erou ”pur și simplu israelit”.

El sugerează dacă teoria sa este adevărată, atunci comorile lui Solomon pot fi găsite cu ușurință la Muzeul Egiptean din Cairo, unde pot fi văzute zeci de artefacte din epocă.

Articolele de aur de aur din imagine se numără printre numeroasele comori prădate din Valea Regilor pentru a aduce un omagiu lui Șoshenq I.

Potrivit Vechiului Testament, Solomon a condus Monarhia Unită a Israelului și a Iudeii între anii 970 și 931 î.Hr. și a acumulat 500 de tone de aur pur. O mare parte din ceea ce se spune că provine dintr’o regiune numită ”Ophir”, dar Biblia nu oferă detalii suplimentare, iar locația exactă rămîne un mister.

Romanul din 1885 al lui Rider Haggard, ”Minele regelui Solomon”, a inspirat nenumărate expediții în Africa, Arabia și Asia, dar nici o dovadă universal acceptată a lui Ophir nu a fost descoperită vreodată.

Ralph Ellis sugerează că regii Solomon și tatăl său David erau, de fapt, faraonii Psusennes al II-lea și succesorul său, Shoshenq I:

”Există paralele convingătoare între David și Solomon, Psusennes și Shoshenq. Chiar și strămoșii și membrii familiei acestor” două „dinastii regale par a fi exact la fel”.

„Odată ce acceptăm că acești regi” israeliți „erau de fapt faraoni ai Egiptului de Jos, atunci toate neconcordanțele din relatările biblice sînt ușor de explicat”.

Faraonii din Egipt aveau ascendență danubiano-carpato-pontică

O companie elveţiană care se ocupă de genetică şi genealogii, numită IGENEA, a trimis un comunicat de presă prin care se afirmă că ADN-ul lui Tutankhamon aparţine unei linii ancestrale, sau haplogrup, numită R1b1a2.

Aceasta este rară în Egiptul de astăzi, dar este extrem de comună în Estul Europei antice și în Vestul Europei moderne. Dovada lor era o captură de ecran din documentarul Discovery, unde se vedea o secvenţă din ADN-ul faraonului.

Disputa care a ajuns la nivel internaţional a fost cea legată de originile sale ”albe” sau ”negre”. Grupurile de extremă dreaptă pretind că faraonul este de fapt nordic, în vreme ce alţii vor să’l portretizeze drept negru.

Un documentar care prezenta comorile lui Tutankhamon a ajuns în final să conducă la demonstraţii pe motivul că moştenirea culturală africană este negată, în timp ce o expoziţie itinerantă a comorilor sale, din 2005, a dus la proteste în Los Angeles, demonstranţii acuzînd că reconstrucţia feţei regelui, realizată pe baza scanării craniului, nu este suficient de ”neagră”.

Problemele nu sînt doar de rasă. Alţi geneticieni au pus la îndoială rezultatele cercetării lui Gad, dacă nu cumva erau contaminate. Şi nu neapărat de către oamenii de ştiinţă, ci de cei care din anii 1920 pînă în anii 1980 au manevrat mumiile cu mîinile goale, fără mănuşi şi fără procedurile stricte actuale.

Cercetătorul a avut foarte puţin timp pentru teste, iar după ”Primăvara Arabă“ nu a mai avut acces la mumie, astfel încît să realizeze noi teste, pentru a verifica din nou. Dar el este convins că rezultatul cercetărilor sale este cel bun.

Multă lume abia aşteaptă să’şi aroge descendenţa sau ascendenţa din faraonii egipteni. Mormonii din SUA, de exemplu, pretind că provin din Iosif, care a fost un apropiat al familiei regale din Egipt, pe ideea că evreii au emigrat în jurul anului 600 înaintea erei noastre în America, unde au devenit strămoşii ”pieilor-roşii“.

Desigur, date ADN certe arată că amerindienii au sosit din Asia acum 15.000 de ani, însă asta nu’i împiedică să creadă mai departe ceea ce vor.

Pentru Egiptul actual, ADN-ul lui Tutankhamon a devenit problemă de securitate naţională, din moment ce poate vulnerabiliza poziţia ţării în faţa altor state. Pentru afro-americani ar fi un motiv de mîndrie că una dintre cele mai mari civilizaţii din istorie ar fi ”neagră“, cu mult înainte ca orice civilizaţie europeană să apară. Desigur, egiptenii antici făceau parte dintr’un grup etnic divers.

Copţii sînt descendenţii direcţi ai faraonilor

Cei mai apropiaţi descendenţi ai lor sînt copţii actuali, o minoritate religioasă din Egiptul de azi, care menţin religia creştină într’o variantă specifică.

Copții sînt circa 10% din populaţia de 82 de milioane de ţării. Limbajul lor provine din cel folosit în Egipt în epoca Romană. Acum, însă, aceştia folosesc araba, limba coptă nemafiind folosită decît foarte rar, în special în scop liturgic.

Mai nou, însă, există un interes tot mai mare pentru reînvierea acestui limbaj. Copţii nu se văd pe ei înşişi drept arabi, ci descendenţi direcţi ai egiptenilor antici.

Coptic

În imagine se poate vedea asemănarea dintre textul unei tăblițe de la Sinaia (stînga) și un text de pe o tăbliță coptică.

Termenul ”copt” pentru Egipt, derivă el însuși din limba egipteană, dar datează dintr’o perioadă mult mai timpurie, fiind atestat deja în dialectul micenian ca ”a3-ku-pi-ti-jo”, literar înemnînd egiptean și folosit aici ca nume de bărbat.

Această formă miceniană provine probabil din egipteanul mijlociu wt kꜣ ptḥ (pronunție reconstruită /ħawitˌkuʀpiˈtaħ/ → /ħajiʔˌkuʀpiˈtaħ/ → /ħəjˌkuʔpəˈtaħ/, pronunția egiptologică Hut-ka-Ptah), literalmente „dublul spiritului kṭa/Ptah” al „palatului dublu” (a se compara cu Akkadianul āluḫi-ku-up-ta-aḫ), numele complexului de templu al zeului Ptah din Memphis (și o sinecdocă pentru orașul Memphis și regiunea din jurul lui).

Ptah este zeul creator în Memphis, simbolizat printr’o mumie cu mîinile întinse, ținînd Sceptrul.

Patronul spiritual al meșteșugarilor, se extinde în a fi zeu creator, lumea născîndu’se din gîndurile și cuvintele lui. Treptat devine o zeitate funerară, Ptah-Sokar-Osiris.

S’a sugerat că prin elenizarea numelui templului său, Hwt-ka-Ptah în Aiguptos a deviat numele actual al țării, Egipt.

Așadar, conexiunile antice ale solomonarilor cu biblicul Solomon, deși au o legătură scriptică cu Egiptul antic, au o semnificație mult mai complexă și vor fi explicate și interpretate mult mai fidel după ce cercetările vor continua și se vor descoperi noi informații pe acest subiect.

Bibliografie:

Ion Horatiu Crisan – ”Spiritualitatea geto-dacilor”;

Mircea Eliade – ”Istoria credințelor și ideilor religioase”;

Strabon – ”Geografia”

Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible’s Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition

Formula As, dailymail.co.uk

Imagini: Andrei Șușkin https://weles.in.gallerix.ru/

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CHEMAREA LUPILOR

Numele lupului nu e atestat în geticã, dar a putut fi dedus din trecutul geților de la nordul Dunării. Lupul a ocupat un loc important, descoperindu’l în orice istorie a românilor. Stindardul getic care avea cap de lup și coadă de balaur, rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. După Nicolae Iorga, şarpele, balaurul din steagul getic nu e ”numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc :

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Romulus Vulcănescu compară în ”Măştile populare” aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr’un cult al lupului. ( … )

Cândva, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxio cutreiera fără răgaz tărâmurile geților pentru a’i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geților că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toți ceilalți, fără a fi în vârstă, avea parul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxio însuși, ci și de fiare.

Zeul, dându’și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți pentru a’l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Geției au ajuns să asculte de el și să’l considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându’i în haită.

După un timp, Zalmoxio vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să’l slujeasca în alt chip, astfel, îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectata fiară a Geției Carpatice, într’un Lup Alb, mare și puternic cât un urs, dându’i menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori geții erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să’i apere pe cei care le deveniseră frați.

Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii. Într’o zi însa, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de aceasta dată pentru a’i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămâna alaturi de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toata vigilenta geților, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii geți încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce’i trădaseră.

Lupul Alb și Zalmoxio se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geții vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Legendele atribuite geților, în general, nu sunt foarte complexe în ceea ce privește intriga, însă felul cum s’au propagat și cum au fost păstrate, conținutul lor plin de simboluri, însemnătatea ascunsă pe care o poartă, fac să fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geților, balaurul cu cap de lup unic în lume la începuturile neamului getic, se propagă și pe alte meleaguri unde se răspândesc triburile geților, inclusiv la romani, cei care vor resrupa mulți geți în legiunile imperiului. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul țării și în vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetători ca fiind simbolul sanctuarelor getice.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. În alte legende în marea lor majoritate demonstrate de către istorici, Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în ”tărâmurile lupilor” și a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarele getice de către Marele Lup Alb, probabil în acele vremuri, acest supranume îl purta ultimul mare preot zamolxian.

”În codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi îl auziți ?”, Felix Crainicu și Cristi Ioniță în ”Legendele dacilor liberi”.

Baci Farcaș, Felix Crainicu și Cristi Ioniță – întregesc fiecare frânturile de poveste. Cât la sută din poveste vine de la bătrânul cioban din Bucegi? Cat la suta a reținut Cristi Ioniță? Cât a adaugat Felix Crainicu din intuiția sa? Nici ei nu mai știu. Aici e misterul. Când intri în poveste, povestea te scrie pe tine, nu tu pe ea. De aceea nu are rost să ne întrebâm ce e adevărat și ce nu în aceste legende. Fiecare lucru își are adevărul său, care astăzi poate fi socotit fabulație, iar mâine istorie curată.

Semnificative sunt și cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi’ţi va mai ieşi /Lupul înainte /

Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /

Frate, cum să’l prinzi / Că lupul mai ştie /

Seama codrilor / Şi’a potecilor /

Şi el te va scoate / La drumul de plai /

La’un fecior de crai – Să te ducă’n rai /

C’acolo’i de trai / În dealul cu jocul /

C’acolo ți’e locul / În câmp cu bujorul / C’acolo ți’e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate devine în dialectul geto-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, geții se identificau cu lupul, animalul totemic cel reprezenta pe Marele Zamolxio / Apollo, dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”davi” sau ”daci”, acesta este un etnonim venit probabil de la romani prin latinizarea termenilor frigieni.  De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, semnificând lup. Aceasta atribuire este după alti autori legată și de rolul geților ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii, sau ai Patriei Originale a Neamului getic, numit și Polul Getic.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”, deci oameni primordiali, dar cu un bun simț ieșit din comun!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând cele expuse este că Geții se considerau Fii Marelui Lup Alb – Zamolxio / Apollo.

Sursă:
Felix Crainicu, Cristi Ionita – ”Legendele dacilor liberi”, Editura Dacica, 2009

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Specialiştii în istorie dau dovadă de suficiență uneori sau vorbesc chiar după ureche când afirmă că nu există o istorie a strămoșilor noștri. Reprezentantul Şcolii critice, Dimitrie Onciul spunea că unde nu sunt documente nu este istorie, iar P. P. Panaitescu afirma că ”întemeierea Ţării Româneşti este o pagină nescrisă în istoria noastră”. Adevărul este că nu avem prea mulți istorici documentariști care să umple aceste lacune ale istoriei scrise, deși unele fapte din vremurile de început a țărilor române au ajuns legende, pe care bătrânii le povestesc cu emoţie, și mai ales cei care afirmă că stră-străbunii lor se trag din oastea lui Matei Basarab.

Bezerenbam a fost un conducător muntean menționat la 1241 în cronica persană a lui Fazel-Ullah-Raschid, alături de Mișelav. Era stăpânitorul Țării Ilaut (Oltenia), unde l’au întâlnit tătarii în timpul invaziei lor. Unii cercetători presupun că a fost predecesorul lui Litovoi, alții însă nu se hazardează în asemena afirmații, datorită traseului greu de determinat, potrivit relatărilor cronicii:

”Ordul, trecând prin țara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam și l’a bătut. [Și, în continuare, Budjek] trece Munții Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munții și intră în țara lui Mișelav, unde bate pe dușmanul care’l aștepta.”

Bogdan Petriceicu Hasdeu a considerat că este vorba despre banul Basarab, un conducător local, în vreme ce Constantin C. Giurescu a opinat că în fapt numele ar fi doar o stâlcire a titulaturii banului de Severin (Terra Zeurino).

Mișelav (sau Mislav, Micislav, Mihai) pare să fi fost un conducător din Muntenia la 1241, localizat pe cursul superior al Oltului, în aceeași perioadă a celei mai mari invazii a tătarilor în Europa. Singurele referi la adresa sa pe care le știm până acu apar într’o cronică slavonă și cea persană menționată. O parte a istoricilor îl identifică cu Mihai, un strămoș al lui Litovoi, care potrivit unor cronici venețiene, ar fi purtat același nume, Mihai.

Urmașul său pare a fi, la 1247, Seneslau, deși Neagu Djuvara și C-tin C. Giurescu îi consideră pe cei doi una și aceeași persoană. Controversele asupra acestui Mihai (Micislav) sunt amplificate și de anumite confuzii cu numele regelui lituanian care obținuse o victorie împotriva tătarilor.

Cert este că unii chiar și’au luat numele Basarabă sau îl aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice la dealul Tihomir din zona Tismanei. El identificase prin anii 1940, doi locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea Mică, aflată la poala dealului Tihomirului. Numele Basarabă deşi s’a stins încetul cu încetul, îl egăsim și astăzi la familii ”de’ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă femeie dintr’un sat din zonă, care trăia singură pe un deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută, și unde domnitorul trăgea adesea făcându’i mulţi prunci.

Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecau un timp în pribegie, alţii rămâneau prin compromisuri. La mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf. terra Lytua, excepta terra Harszoc).

Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii– consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.

Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin ”diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepiscopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a imperiului valaho-bulgar.

Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi de viţă nobilă: pe a lui Litovoi – secondat de Mile – care vin după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului şi pe a lui Ioan Tihomir care rămăsese la Skoplie, prin grija lui Constantin. Cum s’a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea Asăneştilor din anul 1233.

Lui Litovoi şi fratelui său Bărbat li se restituise ”terra Lytua, excepta terra Harszoc” – cum le numea Bela al IV-lea în diplomele sale – cuprinzând Minele de la Bratilovo şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau (Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga Oltului.

Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea ”Terra Zeurini” şi care, cuprindea trei banate.

Ţara Litua a fost un cnezat condus de către Litovoi, primul domn român care şi’a dat viaţa pentru apărare provinciei sale, pentru că a refuzat să mai plătească bir regelui Ungariei.

Istoricul Vasile Cărăbiş arată că factorii geografici şi conjuncturi politice şi economice au impus şi în Oltenia formarea de ţărişoare româneşti cunoscute către jumătatea secolului al XIII-lea. Erau aşezate de’a lungul apelor sub conducerea marilor cnezi şi voiezvozi.

Bela al IV-lea, regele Ungariei, a luat o serie de măsuri de apărare, în anul 1247, împotriva invaziei cumanilor, cea mai vulnerabilă zonă pe unde putea pătrunde forţele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar cheamă ordinul cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri din Ierusalim şi le conferă mai multe avantaje şi drepturi în schimbul apărării graniţei. Diploma sau actul pe care Bela al IV-lea îl dă cavalierior Ioaniţi atestă pentru prima dată organizarea existentă în Oltenia.

Astfel, Bela le acordă Ioaniţilor ”întreaga ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până în râul Olt, afară de ţara cnezatului Litivoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l’au stăpânit şi până acum”.

”Din punct de vedere al organizării politice, diploma ioaniţor certifică existenţa unei formaţiuni dintre care patru în dreapta Oltului şi una la stânga lui. În Oltenia se menţionează, mai întâi, «Ţara Severinului», urmează apoi cele trei cnezate: al lui Ioan, a lui Farcaş și al voievodului Litovoi. Erau formațiuni politice vechi, aşa cum erau şi în Transilvania, cunoscute încă din secolul al IX-lea. În depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu’se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt era centrul ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Documentul nu cunoaşte cum se numea această ţară de către locuitorii ei şi a numit’o după numele domnului. Ţara Litua era un voievodat întins, în primul rând pe teritoriul judeţului Gorj de astăzi, din moment ce îngloba şi Ţara Haţeguluui, (…) o continuare naturală prin Valea Jiului, loc pe unde şi legăturile dintre românii de dincolo şi de dincoace au fost permanente. În sud, voievodatul cobora spre câmpie“, arată arată istoricul Vasile Cărăbiş în lucrarea ”Ţara Litua”.

Cnezatul voievodului Litovoi şi ţara lui Seneslau erau superioare cnezatelor lui Ioan şi Farcaş, care au fost cedate cavalerilor Ioaniţi. Potrivit istoricului Vasile Cărăbiş, stăpânirea lui Litovoi reprezintă cel mai important nucleu politic românesc din Oltenia.

Organizarea socială

Organizarea socială era bine pusă la punct. În Litua existau diferite pături sociale.  Vasile Cărăbiş menționează următoarele:

”Diploma Ioaniţilor mai arată că la jumătatea secolului al XIII-lea în Ţara Litua, ca şi în întreaga Oltenie, în afară de cnezi şi voievozi, mai erau şi nobilii, în termenul nostru boieri, şi «rusticii», adică ţăranii. Aşadar, încă înainte de întemeirea Ţării Româneşti exista o stratificare socială: o pătură superioară de proprietari, de nobili sau boieri, şi o pătură inferioară de rustici sau ţărani. (…) Există, de asemenea, şi o organizaţie militară. Cnezii şi voievozii trebuiau să adune oaste în caz de luptă. Oştenii se recrutau din ţară şi erau de arme deosebite.”

Ţara lui Litovoi se va mări după moartea regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, în anul 1272 şi venirea pe tron al urmaşului său Ladislau al IV-lea, care era minor.

”Voievodul «Litovoi Gorjeanul» – cum îl numeşte Iorga – ocupa împreună cu fraţii săi o parte din teritoriul din sud de Carpaţi pe care’l avea coroana ungară ca putere suzerană şi refuză să mai plătească tribut. (…) Stăpânitorul Ţării Litua e înfăţişat ca un adversar de temut, şeful unei familii cu aparenţă de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi este voievod”, se mai arată în lucrarea ”Ţara Litua”.

Să vedem ce ne spune Bogdan Petriceicu Hașdeu despre Litovoi:

”Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei ”Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care’l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică – princeps, dux, ”magnatum unus”; iar ca verb – ”regnare”.

Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii ”principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr”un hrisov al teribilului Ţepeş:

”după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a’l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”.

Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin:

”iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”.

De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într’un mod dubitativ: ”nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într’o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: ”ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi vecini ai românilor.

La olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de’a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr’o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu ”fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”.

Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere. Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi ”Basarabe” de la 1241? Acelaşi ”Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? Vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor?

Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit ”Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într’o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar.

Liten-vodă de la 1247 n’a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s’ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr’o altă familie ”din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nicio ipoteză.
Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în ”Harszoc”, dar topograficește definit într’un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului:

”ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”.

Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într’adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un ”comes de Hatzek” alăturea cu ”Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce’l lăsa el de’a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n’a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea ”Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii.

Într’un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, ”princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele:

”cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ;

adică:

”pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într’un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s’a luptat contra aceluia şi l’a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l’a robit şi ni l’a adus nouă, ceea ce ne’a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s’a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”.

Însuşi magistrul Georgiu, într’un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s’a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându’ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s’a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr’o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor.

Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s’a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană.

Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: ”nullis admonicionibus reddere curabat”.

Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n’a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într’o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: ”Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau ”Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii.

Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ”păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români ”liftă spurcată”, ”liftă rea”, ”liten”, au rămas ca sinonime cu ”păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în ”Vocabularius” al lui Rozkochany: Barbarus – Lytwenyn, Saraceni – Lytwyene;
iar într’un text din 1556 ”litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de ”păgânătate”.

Nu urmează că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându’se mai la vale.

Alexandri zice :

”Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”.

Cihac traduce tot aşa litfă prin: ”homme sans foi et honneur”.

Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, ”Lythen Wayuoda”, iar într’un document chiar Litfa , ”Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea ”Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca ”Dracu-vodă” şi ”Ţepeș-vodă”.

Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într’o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s’a înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s’a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, această ”lepădare de lege”, se vede a’i fi atras porecla de Liten.

Se naşte dară întrebarea: care să’i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.”

Hai să vedem ce mai găsim prin documente. Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în documentul pe care l’am redat mai sus din spusele lui Hașdeu, apare şi o relatare despre români:

”Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s’a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l’am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l’a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l’a luat în prinsoare şi ni l’a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s’a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”.

Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi:

”De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l’am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l’am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându’şi sângele în acea întâmplare, ne’a slujit cu cea mai mare credinţă.”

Istoricii au stabilit că bătălia dintre oastea condusă de magistrul Georgius şi cea a voievodului Litovoi s’a dat în anul 1277. În actul din anul 1247 prin care sunt aşezaţi cavalerii teutoni în Transilvania se vorbeşte de un (cel mai probabil altul) voievod Litovoi, dincolo de munţi, în dreapta râului Olt.

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii logice.

În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul (în documentul din 1285 sunt menţionate mai multe bătălii la care a participat magistrul Georgius). Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistrului Georgius, comitele Petrus ”şi’a vărsat sângele”.

În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă pe picioare şi făcea parte dintr’o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s’ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.

În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s’a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s’a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte). Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală. Doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul – de aceea a fost pedepsit. Mai trebuie subliniat că Litovoi era considerat nobil de către regele Ungariei (care nu putea intra într’o relaţie suzeran-vasal cu un oarecare). În armorialul de la Wijnbergen din Franţa Olanda (contemporan cu evenimentele de care vorbim) apare o stemă a ”regelui Valahiei”: un scut fasciat aur cu roşu (element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei Basarabilor).

Stema lui ”roi de Blaque” din armorialul Wijnbergen

În al patrulea rând vine chestiunea etniei. Era Litovoi român?

Păi pe fratele lui îl chema Bărbat, îmi vine greu să cred că era slav sută la sută. În plus, documentul din 1247 care vorbeşte de voievodatul lui Litovoi (altul, cel mai probabil tată sau bunic al celui mort în 1277) se spune că aparţinea românilor (valahilor), iar după cum a reușit și Hașdeu să demontreze părea să fie o mai mult o poreclă decât un nume.

Voievodatul lui Litovoi din anul 1247 era de asemenea amintit ca fiind vasal regelui Ungariei şi dator să îi ajute pe cavalerii teutoni în expediţiile lor militare. Deci şi acest prim Litovoi avea o armată serioasă şi era un nobil încadrat într’un sistem feudal. Din nou: un astfel de stat nu putea să apară peste noapte fix în anul 1247. Exista cu multă vreme înainte.

Pe scurt: în jurul anului 1200 în Oltenia exista un stat condus de o dinastie nobiliară cunoscută până în Franţa, încadrat într’un sistem feudal, care avea o armată zdravănă, era populat şi condus de români.

Litovoi moare pe câmpul de luptă

Regele Ungariei a încercat să’l aducă pe Litovoi la supunere pentru recunoaşterea suzeranităţii şi la plata tributului pe cale paşnică. Cu toate insistenţele regelui, mândrul şi curajosul voievod gorjean a refuzat cu demnitate pretenţiile maghiare şi astfel s’a ajuns la conflictul armat. Împotriva lui Litovoi, regele l’a trimis pe magistrul Georgius sau Gheorghe. Lupta are loc între noiembrie 1276 şi mai 1277 şi s’a desfăşurat lângă Haţeg.

Pe câmpul de luptă, Litovoi îşi pierde viaţa, iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier şi dus în faţa regelui, care, pentru a’l elibera a fost cerută o sumă mare de bani, fiind instituit din nou tributul faţă de regele ungar. Bărbat rămâne în fruntea voievodatului, dar pierde Ţara Haţegului.

”Litovoi este cel dintâi domn român căzut în apărarea ţării lui. Simbol al libertăţii şi independenţei româneşti, rămâne una dintre figurile de seamă ale neamului nostru.

William Robert Shepherd – The Historical Atlas, William R. Shepherd, 1911.

Nicolae Iorga punea întrebarea:

”Dacă dinastia din Argeş a domnilor «pe toată Ţara Românească» e a urmaşilor lui Seneslau de la 1274 sau a coborâtorilor din Litovoiu (sic!) cel din dreapta Oltului ?”, iar în alt loc susţine:

”numele întemeietorului primei dinastii româneşti «Băsărabă» […] e cuman.”

Era nume propriu, de botez, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lui erau cumani, precum numele slave Dan, Vladislav, Radu, Mircea, nu înseamnă că avem de’a face cu domnitori de neam slavon, ci numele cumane au fost adoptate de români ”cel mai vestit nume cuman din istoria noastră este Basarabă, numele întemeietorului Ţării Româneşti şi al altor domnitori, un nume de botez şi nu de familie cum greşit s’a crezut. Basarabă înseamnă în dialectul vechi turc «tată cel prea bun»”, (O. Densusianu).

Prof. Em. C. Grigoraş, în anul 1924, semnalează descoperirea unei inscripţii aflată pe capul unuia dintre leii aşezaţi în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia. Cei doi lei au fost cumpăraţi de amiralul veneţian Francesco Morosini din Pireu în anul 1687 şi aveau următoarea inscripţie parţial ştearsă de vitregiile vremii:

”1128 egipsia iglisia i Valakia” (Biserica egipteană şi valahă), iar o alta:

”1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria” (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei).

Un lucru nu a fost înţeles foarte clar şi anume ce reprezentau cei doi ani. Cornel Bârsan susţine că leii ”reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab”. Îşi pune în continuare întrebarea ”cine este acest Nicolae Basarab în anul 1113 când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, fiul lui Tihomir, care devine domn în 1310?”

Acest Basarab nu putea fi de neam cuman deoarece este cunoscut faptul că aceştia nu ctitoreau biserici nefiind creştini, dar Nicolae Basarab ca domn al Valahiei şi Bulgariei putea fi iniţiatorul viitorului Imperiu Vlaho-Bulgar al Asăneştilor.

Istoricul Andrei Veress din Budapesta are o altă părere potrivit căreia ”la sfârşitul veacului al XIII-lea familia Basarabilor, cu o mână de oameni războinici veniţi de pe plaiurile dintre Prut şi Şiret, care au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, alcătuind acolo un stat”.

C. C. Giurescu afirmă:

”întemeierea se datoreşte voievozilor din stânga Oltului şi nu celor din dreapta lui, cum s’a crezut mai înainte. De la Câmpulung şi de la Argeş a pornit acţiunea care avea să ducă la formarea statului muntean”.

De aceeaşi părere este şi P. P. Panaitescu:

”Basarab era urmaşul lui Seneslau, voievodul de la stânga Oltului şi nu al voievodului din Oltenia, Litovoi; aceasta o deducem din faptul ca la 1330 Carol Robert al Ungariei l’a urmărit, cu oastea lui la Argeş (azi Curtea de Argeş), unde se afla reşedinţa lui.”

Marele istoric Nicolae Iorga susţine că regele unguresc a trebuit să caute apoi, în veacul al XIII-lea a stăpâni şi ”ţara de dincolo de Munte” (Transalpina), în părţile oltene şi muntene. Pentru aceasta s’au întrebuinţat – pe de o parte ostaşi aşezaţi în cetăţi şi pe de altă parte episcopii veniţi să aducă legea catolică cea care era şi a regelui. Mai mulţi cneji şi voievozi din părţile oltene […] au fost astfel siliţi să recunoască stăpânirea ungurească. Aşa s’a întâmplat pe la 1250 când pe lângă un Ioan, (se afla) un Farcaş (sau Vâlcea – Farcaş ungureşte şi Vâlcea slavoneşte înseamnă lup), judele voievod Litovoi din Ţara Oltului, dacă nu (la fel s’a întâmplat şi cu) şi cu voievodul Seneslau de dincolo de Olt, pe plaiuri argeşene, avându’şi chiar reşedinţa la Argeş.

Voievodatul contemporan al lui Litovoi cuprindea ambele laturi ale Munţilor Retezat – formaţiune politică închegată, cu centre şi cetăţi întărite – atestat arheologic în stânga Oltului muntean şi transilvănean ar putea fi identificată cu cea condusă în 1247 de voievodul Seneslau, contemporanul lui Litovoi din dreapta Oltului.

Ţara lui Seneslau cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din Muntenia vestică, deci actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi eventual Prahova, precum şi unele părţi din Transilvania de miazăzi aşa cum avea Litovoi în Ţara Haţegului.

Cercetările arheologice au adus probe că reşedinţa lui Seneslau era la Argeş, unde s’a descoperit o aşezare voievodală datând din secolul al XIII-lea, sau poate la Cetăţeni.

Ion Conea este de părere că au existat două persoane cu numele de Litovoi, deoarece ”e greu să admitem, mai ales pentru acele vremi că un modest voievod ar fi putut rămâne 30 de ani în demnitatea de voievod vlah supus ungurilor”.

Litovoi îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Barbat a fost dus la curtea regelui ungar – unde s’a cerut o răscumpărare însemnată. Această primă încercare de independenţă a eşuat, dar se pot trage două concluzii: voievodatul ajunsese la o dezvoltare considerabilă având forţele necesare pentru o luptă de asemenea anvergură şi banii necesari pentru răscumpărarea lui Barbat.

Încercarea nereuşită a voievodului din dreapta Oltului va fi ”continuată” de cel din stânga râului, de la Argeş, voievodul Seneslau, cel menţionat în ”Diploma Cavalerilor Ioaniţi” în 1247 astfel ”cel dintâi voievod cunoscut din viitoarea dinastie a Basarabilor Ţării Româneşti este acest voievod oltean sau, mai bine zis, al Jiului, menţionat în 1241. De alminteri, el e poate acela care a înfiinţat voievodatul Jiului venind din Haţeg, unde va fi voievodul românilor din acele regiuni. Căci din Diploma ungară a 1247 rezultă cum un voievod român din Haţeg a înfiinţat voievodatul Jiului. Aceasta a fost prima aşa – zisă descălecare din Ardeal urma apoi urmată de descălecarea lui Negru – Vodă la Câmpulung”.

Respectiva ”Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi” argumentează larga autonomie şi reglementează raporturile dintre formaţiunile politice româneşti şi regatul maghiar. ”Din Diplomă rezultă că formaţiunile politice de la sud de Carpaţi existau înainte de 1247. Cât priveşte voievodatul lui Litovoi din Ţara Severinului (Oltenia) şi a lui Seneslau din Cumania (Muntenia), se spune clar că ei aveau să stăpânească acele locuri aşa cum au stăpânit şi mai înainte ”regele acorda casei ospitalierilor” toată ţara Severinului cu munţii acesteia şi cu toate locurile ce ţin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan si Farcaş, până la râul Olt, şi Munţii Transilvaniei, (sub acelaşi îndatoriri arătate mai sus cu privire la ţara Severinului) în aceleaşi condiţii ca şi ţara Severinului, în afară de ţara lui Seneslau – voievodul românilor, pe care le’am lăsat’o acelora, aşa cum au stăpânit’o şi până acum şi întru totul sub toate aceste îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua”.

Există un document din 8 ianuarie 1285 potrivit căruia regele Ladislau al IV-lea al Ungariei întărea mai multe moşii magistrului Gheorghe ( Georgius) pentru meritele în luptele cu Litovoi care – se spune în document – în necredinţa lui împreună cu fraţii lui a cuprins o parte din regatul maghiar de dincolo de munţi refuzând să plătească veniturile ce se cuveneau regelui.

În scrisoarea din 1254 regele Ungariei scria papei că părţile de la est de Olt se aflau sub stăpânirea tătarilor, iar savantul şi omul politic persan Fazei ol Lah od – Din (1247-1318) a scris o monumentală lucrare de istorie universală Djamiot Tevarikh (Suma istoriilor) în care importantă pentru poporul nostru este prezentarea succintă a luptelor de pe teritoriile româneşti (Valagh) unde au acţionat forţele conduse de Bocek. Mongolo-tătarii i’au întâlnit pe români într’un spaţiu geografic foarte întins, locuind compact atât în câmpie, cât şi în zonele muntoase. Un alt pasaj despre luptele românilor cu tătarii poate fi găsit la cronicarul vremii Marino Sanudo cel Bătrân, anume:

”după retragerea tătarilor neamurile din Ungaria care locuiesc în pădurile aproape de dânşii, anume olahii şi secuii, au închis păsurile, ca să nu mai poată trece din nou.”

Cronica veche rusească ştie că tătarii după, înfrângerea ungurilor, s’au luptat cu valahii:

”Tătarii au gonit ungurii la Dunăre şi s’au războit şi cu valahii.”

Unii cronicari târzii afirmă că din anumite motive a fost mutat scaunul domnesc de cealaltă parte (sudică) a munţilor:

”niscai pricini ar fi învrăjbit [pe] domnul românilor (fără a menţiona vreun nume) cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor” – spune Radu Popescu, dar a fost, probabil, înlesnită mutarea de slăbirea dominaţiei tătare după acea perioadă în care Nogai era ”atotputernic” în sud – estul Europei (1282-1299) a determinat la sud de Carpaţi o febrilă preocupare de găsire a unor soluţii proprii de rezistenţă.

Spre finele secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, ca urmare a luptelor duse pentru eliberarea câmpiei de sub dominaţia tătarilor, formaţiunea feudală românească s’a dezvoltat […] fapt dovedit de fortificaţiile şi aşezările de la Breaza, Cetăţeni şi Curtea de Argeş.

În 1247 există prima atestare documentară a unor cnezate şi voievodate româneşti care aveau şi ierarhie bisericească superioară. Astfel, între alte, Diploma Cavalerilor Ioaniţi prevedea, ca veniturile teritoriilor cedate să se împartă între rege şi cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. Făceau excepţia de la prevederea respectivă

”Bisericile clădite şi cele care se vor clădi în toate ţările sus zise, din venitul cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând deci neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care se ştie că le au… (Exceptis ecclessis constructis et construendi in omnibus terris supradictis, de quarum redditibus nichil nobis, reservamus, salvis tamen reverentiis et iuribus ahiepiscoporum et episcoporum, que ha bere dinoscuntur)”.

Unii istorici au ajuns la concluzia că organizarea bisericească urma celei politice, astfel încât ”este de neconceput ca voievozii Seneslau şi Litovoi să nu fi avut pe lângă ei un ierarh care să, hirotonească preoţi şi să sfinţească biserici. Probabil ierarhul lui Seneslau purta titlul de ”arhiepiscop” şi stă în preajma sa, fie la Argeş, fie la Câmpulung sau […] Cetăţuia, Schitul lui Negru Vodă (se pare că Cetatea a fost construită de teutoni, de la care a preluat-o vreun conducător român, cneaz sau voievod). […] înseamnă că aici la Cetate a fost un centru politic, militar şi bisericesc, deci o reşedinţă a voievozilor atestaţi documentar în 1247 şi, implicit, a ierarhilor ortodocşi atestaţi în 1234 şi 1247”.

Scrisorile papale care au fost menţionate mai sus, precum şi unele descoperiri arheologice demonstrează că au existat înainte de secolul al XIII-lea episcopi, preoţi şi biserici ortodoxe. În aceste schituri sau mănăstiri din apropierea conducătorului politic îşi aveau, poate, sediul vlădicii de atunci ”pseudoepiscopii” din scrierile papale, care cu adâncă evlavie şi dragoste de oameni au reuşit să ţină credincioşii legaţi de Sfânta lor Biserică Ortodoxă. Cercetările arheologice dau la iveală multe mărturii despre viaţa bisericească din diferite momente sau locuri. Prezenţa lor constituie o dovadă a existenţei în aceste teritorii a unei populaţii numeroase româneşti.

Arheologii au dat la iveală importante vestigii ale civilizaţiei româneşti anterioare statului feudal şi la Cetăţuia – locul care era acea parte din vechile centre importante din cadrul unei singure comunităţi româneşti ce se întindea pe ambele părţi ale Făgăraşului.

Către începutul veacului al XIV-lea împrejurările erau prielnice pentru întemeierea unei noi ţări a românilor care să poarte acest nume şi să se găsească sub stăpânirea celui mai puternic dintre voievozii ce erau pe atunci.

Seneslau murise în împrejurări necunoscute, iar cronicile slave îl numeau Ivanco, dar poate se numea Iancu sau Ioan ca şi judele oltean din secolul al XIII-lea. Istoricul Nicolae Iorga crede că va fi fost aceeaşi persoană cu Tihomir cel pe care îl pomenesc izvoarele ungureşti – poate nume de origine slavă asemenea lui Tih ţarul bulgarilor – în greceşte Tochos. În regiunea muntoasă a Olteniei există chiar un munte cu nume – al Tihomirului – acelaşi cu numele tatălui lui Basarab I Întemeietorul, motiv pentru care istoricul şi geograful Ion Conea a ajuns la concluzia că:

”întemeietorii dinastiei şi principatului muntean au fost de neam nobil coborâţi din partea muntelui din unul dintre cele mai româneşti ţinuturi: Haţegul şi Hunedoara. Într’adevăr: axa etnică a poporului şi a pământului românesc este formată de regiunea aceea de triplă întâlnire între Banat, Oltenia şi Haţeg, cu inima în Munţii Retezat”.

În jurul anului 1290 se află la Curtea de Argeş un voievod căruia i se închină Basarabii din dreapta Oltului. Nu este menţionată în izvoare data organizării ca stat în Valahia nord – dunăreană (cca. 1307) şi nici numele conducătorului ei, a ”marelui voievod” şi ”domn”.

Mai târziu în 1310 sau 1324 (în 1324 avem prima pomenire a numelui lui Basarab) apare Basarab I, fiul lui Tihomir ca domnul din Argeş fiind în fruntea Ţării Româneşti ce are sub stăpânirea sa teritoriul din stânga şi din dreapta Oltului.

Basarab a fost întemeietorul ţării, cel care a unit voievodatele, întâi pentru că cele mai vechi pomelnice ale bisericilor şi mănăstirilor ţării încep cu el şi nu se cunoaşte nici un ”domn” înaintea lui; […] reunirea voievodatelor nu s’a putut face decât după 1229 după moartea hanului tătar Nogai, deci întemeierea are loc între anii 1299-1324; socotim că ea este mai aproape de ultima dată decât cea dintâi, pentru că puterea tătarilor la Dunărea de Jos nu a decăzut imediat după moartea hanului tătarilor apuseni, ci năvălirile lor periodice în sudul Dunării au continuat până în 1321.

Trei cercetători dintre care doi clujeni, care au studiat singurul mormânt intact din necropola domnească de la Curtea de Argeș, au ajuns la concluzia că dinastia Basarabilor nu este de origine cumană.

Despre mormântul studiat se credea că este al lui Vlaicu Vodă, dar noile cercetări au dovedit că aparține unui fiu al lui Basarab I.

Potrivit unui comunicat de presă al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB), o comunicare știițifică pe această temă, intitulată ”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, a fost susținută pe 28 octombrie 2014, la Academia Română de către dr. Beatrice Kelemen, de la Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe al UBB, dr. Adrian Ioniţă, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, al Academiei Române şi de dr. habil. Alexandru Simon, de la Centrul de Studiere a Populaţiei al Academiei Române și Centrul de Studii Transilvane.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

– defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

-nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

-mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

-istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

-personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi romani/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Comunicarea științifică a fost găzduită de Sala de Consiliu a Academiei și a fost moderată de acad. Alexandru Vulpe, iar Comunicatul Universității ”Babeș-Bolyai” este acesta:

”Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Dacia lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.”

Ipoteza originii cumane a lui Thocomerius (Tihomir), tatăl lui Basarab Întemeietorul, în fapt o diversiune de’a lui Djuvara, a stârnit o aprinsă dezbatere, după apariția lucrării ”Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”.

Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040, care s’a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.

El se pretinsese neam cu regele Samuil, făcând parte din dinastia Kometopouli, dar bulgarii, printr’o discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră, îl judecară şi aruncară în el cu pietre, ca nefiind de spiţă bulgară, ci de neam valah, recunoscut de latini pe timpul ocupării Daciei.
Şi totuşi, după două secole, originea valahă nu mai fu pentru urmaşul său, Constantin Tih, un inconvenient ca să ocupe în imperiu cea mai înaltă treaptă de îndată Asăneştii îşi începură dinastia: Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1196-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246, Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280)

Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul valaho-bulgar în timpul dinastiei Asăneştilor îi dăduse numele fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti ”tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în vremea romanilor.  Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei, însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german. Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche, deoarece, spre deosebire de obiceiurile din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul ”urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra tronului domniei”.

În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin să’l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică nerestricționat de succesiunea imperială a primei naşteri) pentru a’i bloca lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe Mihail co-împărat la nici doi ani.

În anul 1277 fu ucis în luptă împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur ”Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul trebuia să fie de ”os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban, banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida.  Uns de chiar Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat bizantin la Niceea după ocuparea Constantinopolului de către occidentali in cruciada a IV-a (1204). Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se numea Oltenia atunci, Tihomir îndeplinea prima regulă, aceea de ”os domnesc” , a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui Bărbat (genealogia lui Ana, daughter of Barbat (Ana fiica lui Bărbat) pe ramura George este a 12-a, bunica mare pentru Lady Diana a 22-a, bunica mare pentru Churchil este a 20-a , bunica mare pentru Louis XVII este a 16-a. Ancestry.com: husband/partner: Thocomerius – soţ/partener: Tihomir), fratele lui Litovoi, care’i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz.

La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO,  dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un înalt for local reprezentativ.

Cea mai veche consemnare a acestei particule IO (în originalul slavon Ιω sau IωNЬ) ca titlu domnesc, și purtat de domnitorii români din Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu, este cea care datează din 1392 din Moldova, când Roman I se intitulează într’un act al său

”marele şi singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare”.

În cazul Ţării Româneşti este vorba despre piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru de la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung:

”În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.

Unii istorici afirmă că numele ”Ivanko”, alăturat celui domnesc provine tot din ”IO”, prin interpretarea greşită a acestuia.

Originea particulei IO în titlul domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici. Principalele teorii sunt:
1. IO provine de la numele ţarului vlah Ioniţă Caloian, prin filieră bulgară, căci toţi ţarii de după acesta i’au purtat numele.

2. IO provine din grecescul ”Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă ”unsul lui Dumnezeu” sau ”cel ales de Dumnezeu”, ceea ce justifică prezenţa sa într’un titlu domnesc.

3. IO ne parvine de la sacerdoții geți IO reprezentând numeralul 10 care se pronunța diece, dece, daci, doci sau doici și de unde se trage etnonimul nemților ”deutsch”. Daci Balo sau Dace Balo reprezentând un supranume pentru Diurpaneus, adică Zece Războinici, pentru că Daci Balo (război) se lupta cât 10.

Documentele vremii păstrează titulaturile voievoizilor. Într’un document al lui Mircea cel Bătrân se arată:

”Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

De asemenea, Mihai Viteazul se autointitula în documentele oficiale:

”Io Mihail voievod ungro-valah al ţărilor ardealeană şi moldoveană”

Expresia ”din mila lui Dumnezeu” sau echivalente arătau în Evul Mediu că domnitorul ajuns pe tronul tarii a fost confirmat de biserică.

În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar.

Onciul în Originile, pag. 38-39, spune:

”Ca urmași ai Asăneștilor, domnii Țerii Românești, și dupa ei și cei ai Moldovei, voind să exprime su­veranitatea lor, se numea toți ”Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui personal, este moștenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit și Ioaniță sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele euro­pene ca suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei după uniunea bisericeasca cu Roma (1204). Tot așa și urmașii Asăneștilor în Bulgaria se numeau loan întocmai ca domnii noștri. În mod analog, și domnii Serbilor se numea Ștefan, după întemeietorul statului serbesc Ștefan Nemania. Acelasi us la împarații romani, care se numeau toți Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl instituțiunile de origine byzantină-bulgară ale principatului Țerii Românesti, transplatate de aci și în Mol­dova, arată legătura cu imperiul româno-bulgar al Asăneștilor. Dacă statul ar fi fost întemeiat din regatul ungar, instituțiunile lui ar trebui sa arete urmele originii sale ungurene, care urme însă nu se găsesc.”

A. D. Xenopol:

”Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes:

”Iohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s’était révolté contre son père”.

Pagina 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă ”Iohanice le Blac”, iar p. 209:

”Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n’étaient pas baptises”,

Pagina 219: ”Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l’instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie.”

Henri de Valenciennes, Idem, p. 309:

”Alors ils résolurent qu’ils iraient vers la Blaquie pour requérir l’aide et l’appui d’un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l’empereur commanda que l’armée chevauchat, vu qu’il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l’oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin.”

p. 333: ”Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc..”

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că ”deodată s’a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că ”limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”.

El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că ”într’una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să’l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să’i dea drumul”.

Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a’l dispune mai curând în favoarea lui şi să’l facă a primi rugăminţile ce’i făcea. În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce?

Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într’un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a’şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu’i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într’un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.”

Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neîmplinit: să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate şi cnezate, lucru pe care’l începu Litovoi cuprinzând voievodatul de peste Olt al lui Seneslau. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de însăşi Th. I Lascaris.
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254 şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an, până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă doar între 1247-1272!

Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de Ungaria. ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la Roma. Pretenţia regelui ungur să’i dea lui tributul pe de’a gata, total nemeritat, era absurdă!

Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi, într’o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul Georgius prin obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru vv.

Nu a existat voievodat fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti, legisla­tive sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Ca­valerilor Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals şi care este bun numai pentru faptul că ne con­firmă nouă nişte conducători valahi existenţi atunci. În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s’au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Aceiaşi stratagemă o vor folosi călugării Tismanei în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei falsificând – pentru a nu trece la catolicism – diplomele lui Sigismund I, date după 14 iul. 1418 şi hrisovul lui Huniade din 1444.

Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar – prin diploma de la 1285 – şi partea lui Seneslau ”aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”. Le ţinu până în anul 1290, când, dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui său ca domn al Ţării basarabeşti.

Boierii ţinură în acel an sfat: ”os domnesc” Tihomir era din ”două părţi”. Una prin căsătoria lui cu fiica lui Bărbat, a doua, tatăl lui, Constantin Tiş, fusese împărat în dinastia Asăneştilor. Se ştia că lui Ioniţă Caloianul (1197-1207) îi pusese coaroana pe cap însăşi papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) deoarece era de neam vlah, considerat latin.

Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu – în dreptul Strehaiei – şi mai era acum şi voievod peste recentul voievodat al lui Litovoi ce’l primise de la socrul său. Dar boierii olteni îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu şi pe acela de domn pentru că nu făcuse ”Ţară nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă ungurească.

Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile basarabeşti de a fi ales Tihomir ca domn, lipsea! Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole iar lui fiu’său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar ca ”tata conducător”.

Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi ”Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi interpretată mai târziu ca ”descălecat” al lui Negru Vodă (altă diversiune ungurească).

Gheorghe I Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, reeditare, Buc, 1980, la pag. 107 scrie:

”Era dealtfel firesc ca această latură a tradiţiei noastre să capete o deosebită valoare în ochii istoricilor maghiari. Într’o lucrare recentă, dl Ludovic Elekes vede în ea dovada unei conştiinţe ”de a fi venit dinspre miazăzi”, care ar fi dăinuit încă în secolul al XVII-lea când se redacta Cronica anonimă. Dar reproducând cu un deosebit interes cuvintele care o înregistrează, ocoleşte cu nu mai puţină grijă, partea care se referă la descălecatul lui Negru Vodă, purces din Ardealul unde nu trebuie să se afle români la această dată”.

Gh. I Brătianu face aici şi el o eroare cu ”descălecatul” din Ardeal, care va prinde bine istoricilor maghiari. Da, afirmă ei, toţi românii din Ardeal l’au urmat pe Negru Vodă ca oile după cioban şi n’a rămas urmă de valah în Transilvania. Mai încolo însă, tot Brătianu vede şi consecinţa ”plecării vlahilor”:

”La 1291, sub Andrei al III-lea, mai sunt convocaţi, pe lângă nobilii, saşii, ungurii şi vlahii la adunările pentru dieta ardeleană. Dar aceasta este ultima lor menţiune. În 1292 şi 1298, la Pesta, apar în locul lor nobili cumani; iar valahii dispar de atunci din rândul acelora chemaţi la adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului.”

Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face ”Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând’o fiecare cum vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce ”iară şi băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui ”Basarab I zis Negru vodă” !
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul 1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv din Ardeal, aleseră pe Basarab, fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330.

Există variante neţinând cont de faptul că la valahi titlul se pune înaintea numelui. Deci, nu ”Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu ”Saraba Ban” ca ”Bathu Han”, ci ”Ban Saraba” ca Hașdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi cu explicaţia lor ”Ban”= Domn şi ”Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes – ”cel ales de Dumnezeu” şi ”domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.

Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus de otomani. Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii munteni ”de’ai lui Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului ”Dealul Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce oştenii care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului şi care făceau ca şi acum transhumanţă – trecând din Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi – îl scoaseră pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându’l pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui sămânţă s’a plantat de’a lungul istoriei!
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii n’au apărat domnul investit în funcţie, ci pe boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor.

Era glasul profund al străbunilor care sub opresiune au voit mereu ”o ţară nouă” şi liberă!

Sursa: Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, documentele 13 şi 14, enciclopediae.blogspot.ro, tomoniu.ro, george-damian.ro, Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel – Argeş, Ed. Muscel 2000, transilvaniareporter.ro

Citește și:   RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

sau: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PARADOXUL ETRUSC (TOSCAN) AL LIMBII ITALIENE

Antropogeneza europenilor și paleogenetica ne’a ajutat să aflăm că sensul migrațiilor și al populării continentului a fost de la est la vest. Este de la sine înțeles că limbile nu au circulat cu ploile sau cu vânturile, ci cu oamenii care le vorbeau.

Paleogenetica ne poate da răspunsuri despre unde erau anumite populații în diferite momente ale istoriei. Dacă identificăm etnia celui pe care facem testele, prin identificarea artefactelor arheologice găsite acolo de unde a fost dezgropat individul,  aflăm și identitatea limbii vorbite de acesta, pentru că etnia este modul de a identifica neamurile după limbă. Asta avem și azi. Numai că popoarele identificate după limbă sunt una, iar popoarele genetice sunt altceva, pentru că grupurile de oameni cu amprente genetice asemănătoare se întrepătrund în cadrul aceleiași etnii născute pe un teritoriu determinat unde și’au dezvoltat o cultură și o limbă proprie. Aceste națiuni formate până în secolul 19 erau incluse în diverse imperii.

Europa și în special Balcanii până la geți (traci, macedonieni, frygieni) a fost locuită de popoarele sau neamurile matriarhale ale epocii neolitice. Avem certitudini că proto-geții ar fi oameni veniți din stepele nord pontice, deci nu am putea vorbi de geți-iliri-traci la nivelul epocii neolitice în Balcani, deoarece încă nu s’a descoperit la acel nivel temporal indivizi purtători ai haplogrupului R1. Eventual am putea să presupunem că aceștia își dezvoltă hegemonia abia în epoca bronzului, iar datorită exploziei demografice, încet, încet aceștia devin majoritari în toată Europa.

Deci, o fotografie a distribuției genetice avem în neolitic, alta la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului.

Specialiștii nu sunt încă toți hotărâți dacă se află în Carpați sau altundeva, patria acestor ariani euro-indieni. Avem multe motive pentru care să susținem ipoteza că aici în Carpați se întrunesc multe din condițiile apariției limbii arhaice. Aici existau și neamuri sedentare care aveau toate premizele de a crea un limbaj vorbit și scris, peste care au sosit neamurile din stepă.  Scrierea ar presupune și un limbaj, iar cele mai vechi semne sau ideograme sunt în spațiul carpatic descoperite, cel puțin deocamdată. Tot aici se descoperă cel mai vechi cuptor pentru prelucrare a uneltelor metalice (Plocnik). Din acest mix cultural și tehnologic, dar și datorită exploziei demografice se răspândesc către toate direcțiile arienii

Genetic noi românii suntem mai apropiați de balcanici prin cele mai vechi amprente genetice (hpg I, E, J) din Europa, iar cu restul europenilor suntem cel mai apropiați  prin cele mai tinere amprente genetice (R1), și facem referire aici la haplogrupurile bărbătești y-ADN, nu la cele femeiești mtADN. Noi ne înrudim prin aceste grupuri genetice vechi (hpg. I, E, J) cu poporul balcanic, în special pentru că aici a fost pentru întâia oară populată Europa, iar migrațiile ulterioare nu au schimbat dramatic acest status quo.

Tot din Balcani sau din vestul Anatoliei sunt originari și etruscii. Despre etrusci și limba etruscă specialiștii au căzut de acord că cel puțin în acest punct Herodot se confirmă, îndeosebi prin afirmația că sunt migrați din spațiul egeean (Lidia-Asia Mică, Lemnos, SamoTracia etc), dar totodată susțin că limba etruscă care prezintă în alfabetul său semne specifice celor descoperite și în spațiul carpato-dunărean (Turdaș-Vinca, Tărtăria), nu ar fi ”euro-indiană”. Deși unii cercetători se încăpățânează să’i considere pe etrusci autohtoni, conform unor cercetări genetice mai noi, făcute de un institut italian pe eșantioane semnificative de populație din Toscana și din regiuni relevante din Grecia și vestul Turciei, probabil că originea cea mai plauzibilă este cea anatoliană (Anatolia – Asia Mica), deci Herodot ar fi avut dreptate de această dată.

La baza limbii italiene stă dialectul toscan (etrusc). Cum se împacă atunci limba ”romanică” actuală, așa cum este calificată limba italiană? Mulți specialiști sunt de acord că dialectul tosc (etrusc) se află la baza limbii actuale, dar la baza dialectului toscan stă limba etruscă  care nu este inclusă în grupul de limbi indo-europene.

Mai este limba italiană o versiune ”euro-indiană”atunci?

Mesapii și dialectul lor mesapic este de asemenea, de origine ilirică din spațiul balcanic, de acolo de unde azi majoritari sunt cei din haplogrupul I cel mai vechi al Europei (în zona Croației, vechea Ilirie) și care nu e considerat din grupul indo-european.  Nu mai pomenesc aici de dialectul sicilian care prezintă cele mai multe similarități cu limba română, acolo unde sicanii, siculii (menționați și în Ardeal în Terra Siculorum) au populat insula în Antichitate.

Teoria precum că limbile romanice se trag din limba latină nu a fost niciodată dovedită, cu atât mai puțin că limba latină a fost vorbită. Limbile așa-zis romanice sunt surori, dar nu se trag din limba latină nevorbită, și pe deasupra dispărută, pe exact acest motiv. Limbile centum sudice (așa-zis romanice) și nordice germanice (celtice), precum și limbile centum-satem (româna, greaca, sclavonicele), precum și cele satem ariane (iraniene) se trag dintr’o limbă arhaică în care toate la un loc au rădăcini. Că aceasta este limba getică a geților ca cel mai vechi popor european, sau pelasgică a pelasgilor, popor chiar mai vechi e mai puțin important ca denumire. Dar este unanim acceptat că toate se trag dintr’una foarte veche.

Apoi o limbă nevorbită întotdeauna dispare, și aici e cazul unei limbi care nici în peninsula Italică nu era vorbită, dovadă stau dialectele toscan (etrusc) cel mai important și mai vechi, mesapic, osc, liguric, umbric etc.

Niciodată nu s’a ridicat problema ce dialect vorbea în realitate exilatul Ovidius la Tomis, deoarece chiar dacă știa a scrie în latina cultă, de vorbit vorbea în limba maternă. Fiind născut în regiunea Umbria, cel mai probabil umbrica (vezi prima poză) era limba sa învățată acasă. Este de la sine înțeles că acesta nu se înțelegea cu geții din Scythia Mică, pentru că nu avem informații că aceștia știau limba latină a Latiumului, și cu atât mai puțin dialectul umbric.

Limba latină poate fi considerată un dialect precum celelalte, care a devenit odată cu extinderea și preluarea puterii de către Roma în peninsulă, foarte folosită și impusă politic de împărații Romei, deși nu avem dovezi ale utilizării sale în vorbirea curentă. De altfel, imperiul roman nici nu urmărea vreo latinizare. Latinizarea vehiculată până la saturație de unii istorici și lingviști, este cel mai probabil inventată ca și concept destul de recent. Suntem de părere că imperiul roman ca atâtea alte imperii intenționa doar ca administrația să funcționeze impecabil, iar pentru asta avea nevoie de un aparat funcționăresc care să utilizeze un instrument precum era latina, ca pe o lingua franca unitară. Dacă această armată folosea acest instrument în vorbire nu a fost demonstrat de niciun latinist, deși este lesne de constatat de oricine că această lingua franca era scrisă, dar atât cunoaștem azi.

Și cu toate acestea după căderea imperiului roman limba latină a mai fost utilizată doar la cererea expresă a bisericii catolice în liturghii, dar în limba italiană și în toată peninsula italiană s’a impus prin expansiune culturală dialectul toscan (etrusc) și nu cel latin.

Azi limba mandarină în China întrunește aceleași rațiuni, deși azi situația analfabetismului este radical diferită antichității când 99% din populație era analfabetă. Dielectele sunt în continuare vorbite în toată China, așa cum getica, ilirica, traca, iberica, celtica, osca, umbrica, galica, ebraica, copta și alte limbi care erau vorbite la un moment istoric dat în imperiu, au continuat să fie vorbite mai departe și după ce administrația folosea limba latină pentru întocmirea documentelor scrise în tot imperiul.

Dialectele italiene sunt prea multe pentru a avea pretenția că a existat o limbă latină vorbită vreodată, altfel ar fi dus la unitatea sa în tot imperiul. Noi în Carpați într’un spațiu aproximativ la fel de întins, avem regionalisme, dar limba este absolut unitară deoarece limba noastră a fost vorbită și de aceea este vie și azi. Nu mai amintim aici că niciodată colonizarea nu a fost totală sau nu a depășit vreodată linia Carpaților Orientali, Sudul Maramureșului etc. pentru ca o limbă ca cea latină să provoace o unificare lingvistică. Dimpotrivă, unitatea limbii getice a rezistat și după ce geții sud-dunăreni sau cei din Banat, Oltenia și Ardeal au fost izolați de cei din Maramureș, Crișana, Moldova etc. și care nu au fost robiți într’o colonie romană.

O primă mare clasificare a  dialectelor italiene , urmând linia La Spezia-Rimini, separă dialectele septentrionale de dialectele centru meridionale: primele aparțin Romaniei Occidentale, iar cele centru meridionale Romaniei Orientale, cealaltă mare distincție care se referă la Europa. În Italia septentrională avem de la vest la est dialectele galo-romanice (dialectele occitane si francoprovensale), dialectele galo-italice (dialectul piemontez, lombard, ligur, emilian, romagnol), dialectele venete, ladine, friulane, toscane, dialectele centru-meridionale (dialectele din Umbria, Marche, Abruzzo, Molise, Puglia, Campania, Salento, Calabria, Sicilia) și dialectul sard.

Am putea spune că limba latină pentru că nu a fost vorbită, dacă nu a contribuit la înmulțirea dialectelor în Italia modernă, a reușit totuși să conserve multe din dialectele antice, deoarece nicăieri nu există atâta diversitate lingvistică precum în Peninsula Italică, iar această situație nu putea duce la o unificarea lingvistică. Aceasta este o concluzie greu de combătut, administrația imperiului neavând scop educativ sau de romanizare cum eronat se vehiculează. Asemănarea acestor dialecte nu se adatorează limbii latine, ci unei alte limbi arhaice din care se trag și alte limbi europene, inclusiv limba română.

Citiți și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

De mulți ani există în Italia o dezbatere aprinsă cu care evident nu mulți sunt la curent, între susținătorii dialectelor italiene și cei ce sunt împotriva acestora. Trebuie spus că din punct de vedere lingvistic dialectele spațiului italian și limba italiană națională se găsesc pe același plan, având aceeași origine, și anume limba arhaică a antichității, pe care unii o numesc vag ca ”euro-indiană”. Mai trebuie știut și că dialectul etrusc nu s’a răpândit în peninsulă împreună cu celelalte dialecte ariane, celtice, germanice, etc., ci cu câteva secole anterior prin 1200-1100 î.Hr.

Se pare că există un curent puternic susținut de un anumit cerc de interese cu coloratură politică, ce dorește să mențină acest status quo, în care este promovată o falsă origine a limbilor romanice. Că există un filon comun, sudic sau mediteraneean, avem motive ca pe toate acestea să le alăturăm, dar nu le putem alătura pe criteriul latin sau să considerăm că la originea atâtor limbi stă o alta cu mult mai tânără, nevorbită, iar azi ieșită din uz.

În consecință, din motive culturale, istorice, economice etc., producția literară fabuloasă din secolul al XIV- lea (Il Trecento) cu Dante, Petrarca și Boccaccio, dezvoltată în Toscana, s’a răspândit în aproape întreaga Peninsulă, dialectul toscan luând astfel bomboana de pe tort. Am spune chiar just, pentru că filonul artistic sau romantic al etruscilor a învins în final prin vorbă și nu cu ajutorul armelor. Autorii care nu erau de origine toscană, precum napoletanul Sannazzaro sau emilianul Boiardo, au scris în dialect toscan, contribuind la rândul lor la răspândirea lui. Dacă sudicii au ceva în comun atunci acest element este arta și darul vorbirii, iar nordicii darul războiului și al progresului tehnologic, care printre altele a dus la confecționarea fierului pentru întâia oară, trăsături care se păstrează și diferențiază până azi nordul de sudul Europei.

Probabil că istoria lingvisticii peninsulare se scria diferit, dacă de exemplu școala poetică siciliană ar fi avut aceeași soartă (sec. XII), astăzi am fi vorbit de o limbă italiană cu trăsături siciliene și evident mai apropiată de limba română, cunoscându’se afinitățile dintre cele două limbi. Considerată limbă de către autonomiștii sicilieni, însă în mediile științifice considerată (cum altfel?) dialect italian aparținând graiului centro-meridional, subgrupul meridional extrem, este vorbită la nivel familiar în sudul Italiei (Mezzogiorno). De interes special sunt și graiurile siciliene din insulele Eoli, Egadi, Ustica, Pantelleria. Este un dialect mult influențat de cultura galormană și de italiana literară. Are multe puncte comune și cu limba română studiate intens de lingviști, un exemplu elocvent fiind intiniriri = a întineri, revelată clar de academicianul Alexandru Rosetti. Dar și alte asemănări putem aduce ca exemplu:

La Sicilia si cumponi di 9 pruvincî e havi un tutali di 390 cumuna.
Sicilia se compune din 9 provincii și are un total de 390 comune.
La Sicilia fu chiamata di li Greci ”Trinacria”.
Sicilia fu chemată de Greci ”Trinacria”.
Lu primu dizziunariu talianu fu fattu di un sicilianu.
Primu dicționariu Italian fu făcut de un Sicilian.
Lu Polu Nord è unu dî dui poli magnetici.
Polu Nord e unu din doi poli magnetici.

Contrar teoriei latiniștilor, originea tuturor limbilor (dialectelor) nu este limba latină din perioada extinderii imperiului roman, ci limba arhaică vorbită înainte de Roma din timpul migrațiilor în regiunile italice și europene sau poate limba vorbită de populațiile preexistente în zonele cunoscute din punct de vedere istoric și din care au rezultat aceste limbi actuale. Despre acestea populații primitive nu știm mare lucru, dar putem presupune că erau doar în sud, pentru că în perioada glaciară, nordul nu era populat de oameni datorită climei.

Se pare că acest lucru este confirmat de marile regiuni dialectale actuale care coincid cu granițele vechilor culturi din Italia preistorică, sau din Europa lucru demonstrat de date lingvistice și arheologice.
De asemenea, chiar și pentru latiniști există dialecte ale limbii italiene care au ca origine dialectele germanice din anumite zone din jurul Monte Rosa (germanici) din 13 localități din Verona și din 7 localități din Vicenza (cimbri), din anumite localitati din Friuli (carintieni), din Tirolul de Sud, din Valle dei Mocheni (bavarezi) precum și dialectele slovene din Friuli Venezia Giulia, dialectele croate din Molise, dialectele grecanice din Salento și din extremitatea meridională a Calabriei si cele albaneze raspandite în mare parte în zona de centru și de sud a Italiei și în Sicilia cum spuneam.

Când limba latină la ea acasă nu a devenit niciodată o limbă vorbită unitar, cum putem avea pretenția să fi devenit în spațiul carpato-dunărean?  Este un non-sens care mai este acceptat doar de naivi.

În tabelul alăturat puteți studia alfabetul elen originar din Eubea (a doua insulă ca mărime, după Creta, din arhipelagul grecesc), un alfabet etrusc ”sintetic”, reconstruit de cercetătorii moderni. Alfabetul etrusc timpuriu (arhaic), a fost folosit între secolele al VIII-lea până în secolul al IV-lea î.Hr. și alfabetul etrusc târziu a fost folosit până în primul secol d.Hr. fiind folosit în paralel cu cel latin dezvoltat în Latium, până târziu. Asta ne arată că și dialectul a continuat să fie vorbit.

Alfabetul etrusc conține 26 de caractere și a fost fără îndoială o sincrezie între primele alfabete grecești (Minoic si Eubean) și alfabetele vest-semitice (Fenician si Ebraic timpuriu). Este suficient de privit caracterele latine pentru a înțelege influența etruscilor asupra alfabetului latin. Etrusca arhaică a fost scrisă ca alfabetele semite de la dreapta la stânga, influențele barbarilor arieni au schimbat cursul scrierii de la stânga la dreapta, astfel că etrusca a început să fie scrisă de prin secolul al V-lea î.Hr. de la stânga la dreapta.

Și cu toate acestea rămășițele limbii etrusce sunt considerate a reprezenta un loc izolat în prezent. Sună atât de cunoscut, încât e greu să o considerăm totuși o coincidență. Să nu uităm că sunt numeroși istorici care găsesc suficiente similitudini, între etrusci și geți. Dar ca și în cazul geților, și aici învingătorul scrie întotdeauna istoria și ia totul.

Sursa: politeia.org.ro, atlantelinguistico.it

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA