SAVA, UN CUVÎNT CU ETIMOLOGIE GETICĂ


Sava, îndeobște este cunoscut ca un nume rumînesc de sfînt (Sfîntul Sava), întîlnit în general în spațiul rumînesc sau în Balcani (rîul Sava din Serbia). Dar vom analiza atît cît putem vechimea, cît și răspîndirea sa în Europa ca onomastică și toponimie.

În acest moment nu cunoaștem o mențiune mai veche ca cea de aproximativ 1700 de ani a numelui SAVA în istorie, cartografie, toponimie etc., mai veche decît a Sfîntului Sava de pe meleagurile noastre.

Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău este celebrat, în cultul rumîn ortodox, la 12 aprilie (deși apare alteori în dreptul zilei de 18 aprilie), iar conform calendarului romano-catolic, pe 28 aprilie.

Sfîntul Sava de la Buzău, cunoscut mai adesea drept Sava Gotul, în urma demonstrației noastre vom constata cît de GET era numele Sfîntului Sava, care s’a născut în anul 334 (aproximativ), în regiunea Buzăului, în apropiere de rîul Mousaios (Buzăul de azi), din părinți creștini și a trăit în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură.

Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase de acolo.

Sinaxarele (cărți religioase) amintesc apropierile sufletești ale Sfîntului Sava de la Buzău de doi preoți din sate învecinate, un anume Sansalas și un altul, Gutticas.

Între anii 369 și 372, în timpul prigoanei creștinilor pornită de Atanaric, rege get, legenda vorbește despre o apariție, a unui ”bărbat foarte mare și luminos”, care îi spune Sfîntului Sava să se alăture preotului Sansalas în ceea ce avea să’i fie începutul martiriului.

Astfel, la porunca lui Atharid, fiul unui dregător get Rotheseu, sînt legați, biciuiți și tîrîți prin păduri incendiate. Rănile de pe trupul mucenicului se vindecă însă peste noapte, ceea ce’i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii.

A doua zi, spre dimineață, este eliberat de către o femeie, dar Sfîntul Sava refuză să fugă.

Atharid îl silește apoi să mănînce, împreună cu preotul Sansalas, din carnea jertfită idolilor.

La împotrivirea mucenicului și la mărturisirea credinței sale în Hristos ca singur Dumnezeu, i se leagă un lemn de gît și este aruncat în Mousaios (rîul Buzău), găsindu’și sfîrșitul astfel, ”prin lemn și apă”, la vîrsta de 38 de ani. Trupul i’a fost găsit de credincioșii creștini și îngropat conform tradițiilor.

În anul 374, Sfîntul Vasile cel Mare dispune aducerea moaștelor, împreună cu descrierea martiriului Sfîntului Mucenic Sava, într’o scrisoare a lui Bretanion, episcopul Tomisului de atunci, în Capadocia.

În onomastica monahala dăinuiește mai ales derivatul Savatie, iar în cea mirenească, Savin/Savina, (în concurență cu formele neologice Sabin / Sabina).

Rîul Sava este un curs de apă, afluent al rîului Vedița, afluent al rîului Vedea, rîu în partea de sud a Rumîniei, care izvorăște din Platoul Cotmeana și se varsă în Dunăre, avînd o lungime de 244 km.

Principalii săi afluenți sînt rîurile Cotmeana și Teleorman. Străbate județele Argeș, Olt și Teleorman, iar orașele Alexandria și Roșiorii de Vede se găsesc pe malurile rîului. Numele rîului este de origine getică, provenind din radicalul (cuvîntul) ”indo-european wed (”apă”).

Dar, Sava mai poate fi rîul Sava sau Save afluent al Dunării.

Se crede că numele derivă din radicalul proto-indo-european *sewh1 (”a lua lichid”) și terminația *eh2, astfel încît ar însemna literalmente ”cel care ia apa”.

Chiar dacă numele Sava de azi a devenit foarte frecvent printre slavi, mai ales ca un nume de persoană (fie masculin, fie feminin) și are o ”tonalitate slavă”, numele rîului are origini pre-slave, pre-romane, celtice sau getice.

Strabon scria în Geographia 4.6.10 (compusă între 20 î.Hr. și 20 d.Hr.) despre Rîul Saüs. Romanii l’au pomenit sub numele de Savus Fluvius.

Rîul Săvulești este un curs de apă, afluent al rîului Iara, care este afluent al rîului Arieș, cuvînt getic format din radicalul ”Ar” precum Ar-deal care este un cuvînt combinat din Ar (suprafață) și deal (formă de relief) cu origine clară proto-Indo-Europeană *dʰail- însemnînd o mulțime de lucruri: parte, porțiune, fracțiune, cărare, direcție, reper, bazin hidrografic, regiune, meleag etc.

Radicalul ”ar” îl avem de la * h2eHs- („a arde” de unde āreō, ārā, areal) o posibilă origine, sau de la formele proto-indo-europene *h₂eh₂r-eyeh₂-, provenit din *h₂eh₂rh₃- „Instrument de treierat” înrudit cu Hittitul ḫaḫḫar â”greblă, instrument de treierat”, substantiv rezultat de la verbul * h2erh3- a ara, a brăzda, a tăia.

Sava este un sat în comuna Pălatca din județul Cluj, Transilvania, Rumînia. Așezare rurală geto-rumînă, unde s’au cercetat trei semibordeie, iar inventarul constă din fragmente ceramice lucrate cu mîna din pastă poroasă și zgrunțuroasă, de culoare cenușie-negricioasă.

Săvinești o localitate în județul Neamț, Moldova, Rumînia.

Săveni oraș din județul Botoșani, alta în Ialomița, și alta din județul Iași

Săvești sat în Dîmbovița sau Neamț

Nume de familie: Sava este pomenit Sf. Mucenic Sava de la Buzău, sau Sf. Ierarh Mărturisitor Sava din Ardeal.

Numele Sava sau Savu apare la noi ca nume de familie, cu numeroase derivate: Savu, Săvescu, Săvulescu, Săvoiu, Săvuică, Săvean, Săveanu, Săvinescu etc.

Săvel ar fi putut fi, la origine, un simplu diminutiv.

Sava, Varna, este o localitate în Bulgaria.

Sava este o comună din provincia Taranto, regiunea Puglia (Apulia), Italia, unde știm că au migrat tribul apulilor (lat. Apulum) din Ardeal.

Ar fi interesant să aflăm cum a ajuns, însă, în groenlandeză ”savă”, norvegiană ”sau” și islandeză ”sauðfé” care înseamnă ”oaie” !!!

Savé este și un oraș în Benin (Africa Centrală), dar relevant pentru discuția noastră, acolo ajungînd indo-europeni, Beninul datorîndu’și granițele rezolvării rivaltății dintre francezii și englezii de la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

Este știut că în franceză există verbul savoir (a știi), care derivă de la un proto-indo-european *seh₁p- (”a încerca, a cerceta”), iar prin extensie este de văzut echivalenții regionali ai dialectelor din Franța: perioada angevină sçavouèr, Dialectul Bourbonnais-Berrichon savoér, D. Bourguignon saivoi, D. Champenois saouâr, D. Franc-Comtois saivoi, D. Galez savair, D. Lorrain sahoir, D. Normand savei, D. Picard savoèr, D. Poitevin-Saintongeais saver, D. Tourangeau sçavouèr, D. Franco-Provençal savêr, D. Occitan saupre or saber, D. Catalan saber și Dialectul Corsican sapè.

Saba mai este și un stat antic (milen. 1 î.Hr.), semilegendar, în SV pen. Arabia, pe teritoriul actual al Yemenului, Potrivit mitologiei biblice, o regină s’ar fi căsătorit în sec. 10 î.Hr. cu Solomon, regele statului israelito-iudeu.

Saba mai este și o insulă în arh. Antilele Mici (M. Caraibilor) la 257 km ESE de insula Puerto Rico, 13 km2. ocupată de olandezi în 1632, face parte din Antilele Olandeze.

Desigur, sînt și cei care vor cu îndîrjire să’l îndepărteze de origini atribuindu’i etimologii controversate punîndu’l in legătură cu vechea așezare Sabate(s) din Etruria sau cu vechea regiune Sabina din Italia centrală (”sab[at]in”: care este sau provine de acolo), alții cu orașul Saba din apropierea Mării Roșii, iar altii chiar cu denumirea evreiască a sîmbetei (Sabat)…

Convenabil, nu’i așa?

Numai că Saba este o trimitere clară la Zeul Sabazios.

Sabazios (sau Sabadios) este numele frigian menționat de eleni unui zeu venerat la geți ca „Eliberatorul” de anotimpul rece.

Teonimul este probabil geto-frigian, deoarece în Asia Mică s’au găsit primele inscripții care’l pomenesc sub forma „Saba”, care s’a păstrat și în ebraicul Sabaoth.

Se pare însă că elenii l’au preluat pe zeu prin intermediul geților, care’l venerau pe Sabazios în munții Haemus (Balcani), la lumina făcliilor.

Zeul a fost adoptat la sfîrșitul sec. V î.Hr. de atenieni, cultul lui răspîndindu’se apoi, în perioada Imperiului Roman, și în vestul Europei.

La geți zeul avea atributul htonic al șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor. Ca zeu venerat de neamul geților, neam care iubea cel mai mult caii, este numit de Sofocle în tragedia sa Tereus (fragmentul 523).

În religia getică sud-dunăreană din Tracia a fost fiul lui Zbelsurd și Bendis – zeița Pămîntului, spre deosebire de mitul grec al lui Dionysos, unde avem situația deja arhicunoscută în care numele zeilor din Tracia au fost înlocuite în limba elină, practic elenizînd cam întreg panteonul getic din Tracia.

Astfel, Zbelsurd devine Zeus, iar Bendis – Persefona.

Sabazios este considerat și unul dintre zeii frigienilor. Unele surse indică faptul că a fost mai întîi în Geția-Tracia și că a venit în Phrygia prin Balcani odată cu migrația brigilor.

Dar mulți cercetători îl văd pe Sabazios ca pe zeul local al frigienilor. Cultul lui Sabazios a devenit larg răspîndit într’o mare parte a Anatoliei ca o religie solitară. În plus, acest singur dumnezeu, adoptat de eleni și romani, a influențat și religia evreiască. Evreii afirmînd că Sabazios era Dumnezeul păcii.

Sabazios în mitologia elenă el a fost păstrat echivalentul lui Dionysus și ca Zeus.

Sabazios a servit ca zeul fertilității în Anatolia, dar mai tîrziu a devenit zeul protecției țării. Este, de asemenea, cunoscut ca zeul plantelor.

La 21 mai, care a fost dedicată lui Dumnezeu, s’au purtat diferite festivități și ceremonii.

În aceste festivități, care indică faptul că Dumnezeu se năștea din nou în fiecare an, s’a folosit și foc (soare). Aceste sărbători sînt cunoscute sub numele de Sabas sau Sabo. Ei dansau și se îmbătau în numele lui Sabazios, recunoscut ca zeu legendar. Dansatorii aveau șerpi sfinți pe cap și țipau.

Sanctuarele sale din munți aveau forma unei rotonde cu acoperișul deschis, care permiteau soarelui să lumineze altarele. Noaptea, pe aceste altare ardeau făclii. Urmele zeului se pot descoperi și azi.

Astfel, soarele se numește în folclorul geto-bulgar Sabo în timpul solstițiului de vară.

În Rumînia, rădăcina „Săbă”, ”Sava” a dăinuit în onomastică și toponime.

Sabáia! interj. (reg.) cuvînt care exprimă îndemnul de a se năpusti, de a năvăli asupra cuiva.

A se purta sabá = a merge repede, a se grăbi.

În zona Balcanilor și implict în limba rumînă, pare a avea o semnificație legată de mișcare, curgere, iuțeală, grabă, dată unor ape repezi, reprezentările lui Sabazios fiind chiar și în vremurile romane, mereu pe cai în mișcare ca un Zeu călăreț nomad, cu prestanța sa caracteristică de putere și forță.

În ce privește -zios, în limbile europene, Getică sau Frygiană, elementul – zios din numele lui derivă din dyeus, precursorul comun al latinului deus (”zeu”) și elenulul Zeus.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI


Istoria geto-rumînilor este cu mult mai veche decît este vehiculată de istorici. Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem.

Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Este suficient să amintim din această perioadă Cultura Basarabi, care a fost numită după  un sat din județul Dolj, Rumînia. Deși numele vine de la localitatea Basarabi, spațiul geografic ocupat pe teritoriul Rumîniei este mult mai larg, cuprinzînd sudul Ardealului, zona de cîmpie din Muntenia și Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, ba îl și depășește, întinzîndu’se și în nordul Bulgariei, sudul Basarabiei, nordul Serbiei, Voivodina, Cîmpia Panonică și altele

Cultura Basarabi este o cultură arheologică unitară, din care evoluează mai tîrziu grupul ”Ferigile”, care este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeșului și Olteniei pentru perioada hallstattiană tîrzie.

Ceramica de tip Basarabi are straturi armonioase de motive geometrice incizate, motive S în relief și rînduri de cordon fals (așa-numitele panglici).

Așezările sînt mai mici, de tip deschis, de’a lungul rurilor, stil de locuire care există și azi în Rumînia foarte răspîndit. Unele așezări au fost fortificate cu palate și metereze de pămînt.

Extinderea teritorială mare ar indica faptul că această cultură s’a răspîndit la diferite populații ale diferitelor triburi getice, inclusiv printre geții din Panonia, Tracia și Iliria.

Înmormîntarea este birituală, cu schelete întinse pe suprafețele de piatră predominînd în tumuli.

Într’un astfel de tumul s’a descoperit și Carul Votiv cu protome aviforme de acum 3.000 de ani de la Bujoru.

S’a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormînt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxio) — aparținînd, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate).

În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare).

Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Piesa (carul votiv) are următoarele caracteristici: Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormînt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților.

În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.
Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium. Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și: SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ZAMOLXIO NU ESTE IISUS, ESTE CHIAR MAI MULT PENTRU GETO-RUMÎNI

Deși titlul poate contraria mulți creștini rumîni, explicația este cît se poate de simplă și logică. Iisus s’a născut pe alte meleaguri, pe cînd Zamolxio este unul dintre strămoșii de seamă ai poporului geto-rumînesc, chiar dacă biserica sau statul laic rumînesc nu o va recunoaște probabil niciodată.

Iar unul din lucrurile care nu pot fi negate este că Zamolxio nu aparține nici unei alte culturi, ci doar culturii carpatice geto-rumînești, sau cel puțin ale acelor populații carpatice care au migrat în toată Europa, sau celor care au adoptat învățăturile sale.

Dar originea de necontestat a Zamolxianismului este că se află aici în spațiul carpato-dunărean unde Zamolxio a înființat Regatul Solar al Geților, la Gurile Dunării, și nu în alte părți ale lumii.

De altfel, despre Zamolxio aflăm doar de la istoricii de pe alte meleaguri, care la rîndul lor știau din auzite, deoarece triburile getice nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zamolxianismului, ca şi cult religios specific geților.

Străinii apreciază că Zalmoxianismul sau Zamolxianismul este o mișcare neopagînă din Rumînia care promovează reconstruirea unei religii etnice și a unei spiritualități a rumînilor printr’un proces de reconectare la rădăcinile lor antice getice.

Oricine citește despre istoria noastră, poate a observat că foarte mulți comentatori, afirmă că între cultul zamolxian atribuit geţilor şi creştinism sînt o serie de similitudini.

Numai că imensa greșeală care se face este că Zamolxio este asemuit lui Iisus, cînd în realitate Zamolxio fiind un predecesor, Iisus trebuie asemuit lui Zamolxio.

Toate aceste asemuiri se reflectă atît în practica cultului religios, cît mai ales la nivelul teoretic și filozofic al dogmelor creștine. Acest lucru i’a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la geto-rumîni o continuare firească, cu doar cîteva reinterpretări, ale zamolxianismului.

Cine a fost Zamolxio, zeul suprem al geților?

ZAMOLXIO, Marele preot și legiuitor al geților

Asupra religiei geților, un lucru de necontestat ar fi că informațiile cele mai ample le’a lăsat Herodot din cele auzite la elenii din cetățile de la Marea Getică.

Iar pentru exemplificarea discuției noastre vom reda pasajul pe care îl vom dezbate în continuare, text regăsit în a patra carte a lucrării Istoriile, unde Herodot relatează următoarele:

”Înainte de a ajunge la Istru, primii oameni pe care i’a subjugat au fost geții, care cred în imortalitatea lor. Tracii din Salmydessos, și cei care locuiau deasupra orașelor Apollonia și Mesembria (Scyrmiadae și Nipsaens, cum sînt numite), s’au alăturat împăratului Darius I cel Mare (Dîryayas) fără vreun conflict; dar geții, apărîndu’se îndărătnic, fuseseră subjugați, deși sînt cei mai nobili și drepți dintre toate triburile trace.

Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci cînd pleacă din această viață merg la Zamolxio, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorț din toată națiunea, și însărcinat să îi ducă cererile lor. Modul lor de a îl trimite este acesta.

Cîțiva dintre ei stau în picioare, fiecare ținînd în mînă trei săgeți; alții iau omul care urmează să fie trimis lui Zamolxio, și, balansîndu’l de mîini și picioare, îl aruncă în sus astfel încît să cadă pe vîrfurile armelor. Dacă este străpuns și moare, ei cred că zeul este binevoitor, dar dacă nu, dau vina pe mesager, care, (spun ei) este un om rău: și astfel aleg un altul pentru a îl trimite zeului.

Mesajele sînt încredințate cît timp acesta este încă în viață. Aceeași oameni, cînd tună și fulgeră, își îndreaptă săgețile către cer, rostind amenințări către zeu; și de asemenea nu cred că există vreun alt zeu decît al lor.

Sînt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului, că acest Zamolxio a fost în realitate un om, că a locuit în Samos, și că pe cînd era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și’a obținut libertatea s’a îmbogățit, iar, plecînd din Samos, s’a întors în țara sa.

Tracii în acea vreme trăiau într’un mod mizerabil, și erau o rasă săracă și ignorantă; Zamolxio, de aceea, care prin comerț cu grecii, și în special cu cel care nu era cel mai de disprețuit dintre filozofii lor, Pitagora, era familiarizat cu modul ionic de viață și cu maniere mai rafinate decât cele curente între compatrioții săi, și’a clădită o încăpere, în care din cînd în cînd îi primea și ospăta pe cei mai de seamă dintre traci, folosindu’se de ocazie pentru a’i învăța că nici el, nici ei, onorații oaspeți, nici vreunul dintre descendenții lor nu vor muri vreodată, dar că se vor duce toți într’un loc unde vor trăi pe veci bucurîndu’se de toate bunurile posibile.

Făcînd acestea, și ținînd astfel de discursuri, el construia un apartament subteran, în care, când fusese gata, se ascunse, dispărând brusc dinaintea tracilor, care regretaseră mult pierderea lui, și l’au plîns ca pe un mort. Între timp el trăise în secreta lui cameră trei ani, după care a ieșit din ascunzătoare, și s’a arătat din nou compatrioților, care astfel au fost făcuți să creadă ceea ce i’a învățat. Aceasta este relatarea grecilor.

Cît despre mine eu nu mă încred nici prea mult în această poveste a lui Zamolxio și a camerei sale subterane, nici nu o pun întru-totul la îndoială: dar cred că Zamolxio a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Dacă într’adevăr a existat vreodată vreun om cu acest nume, sau dacă Zamolxio nu e nimic altceva decît un zeu indigen geților, acum îi spun adio. Cît despre geți în sine, cei care țin și practică cele descrise mai sus, ei au fost acum diminuați de către perși, și au însoțit armata lui Darius.”

În filmul de mai jos vă arătăm și o traducere puțin schimbată, în care este pomenită Geția lui Zamolxio.

Așadar. Herodot afirma că geții se socot nemuritori, astfel în credința lor geții nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxio divinitatea lor pe care unii îl cred același cu Gebeleizis.

Apoi, în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acela dintre ei care îi este sortit îl trimit ca solie la Zamolxio, încredințîndu’i de fiecare dată nevoile lor.

Trimiterea solului se făcea astfel: cîțiva dintre ei, așezîndu’se la rînd, țineau cu vîrful în sus trei sulițe, iar alții, apucîndu’l de mîini și picioare pe cel trimis la Zamolxio, îl legănau de cîteva ori și apoi, făcîndu’i vînt, îl aruncau în sus peste vîrfurile sulițelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîneau încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu’l că este un om rău; apoi după ce aruncau vina pe el, trimiteau pe un altul. Tot ceea ce era de cerut îi spun solului cît mai este în viață.

Cînd tuna și fulgera, geții trăgeau cu săgețile în sus, spre cer, și își amenințau zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.

După descrierea acestui sacrificiu ritualic, Herodot povestea despre ce a auzit despre Zamolxio.

După cîte aflase el de la elenii care locuiau în Hellespont și în Pont, adică în coloniile elinești de pe litoralul Mării Negre, Zamolxio fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, cîștigîndu’și libertatea, ar fi dobîndit o avuție atît de mare și, dobîndind o asemenea avere, s’ar fi întors bogat printre ai lui.

Cum geții în general duceau o viață în sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zamolxio, care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decît cele din Geția, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Eladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clãdească o sală de primire unde îi găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea vor avea parte de toate bunătățile.

Tot timpul cît își ospăta oaspeții și le cuvînta astfel, pusese să i se facã o locuință sub pămînt. Cînd locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul geților, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani.

Geții fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an, se ivi însă iarăși în fața geților și așa îi fãcu Zamolxio să creadă în spusele lui.

Herodot, în Istorii îi menționează pe geți ca traci:

”… Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subterane.      (…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.”

Nu mai insistăm foarte mult de ce Herodot le zicea la geți și traci, acest aspect fiind dezbătut și cu alte ocazii, amintim aici doar că pentru eleni și romani geții din Tracia erau traci, la fel cum geții din Moesia erau moesi, sau geții din Scyția erau scyți, sau geții de la Nistru (Tyras) erau Tyra-geți.

Această formulă de exprimare asupra unor autohtoni se folosește curent și azi cînd le spunem la rumînii din Oltenia, olteni, sau la rumînii din Ardeal, ardeleni.

Pentru noi este foarte limpede că Zamolxio a trăit printre geții carpatici, și nu printre geții din Tracia, chiar dacă reformele sale erau adoptate de numeroase triburi de geți sud-dunărene printre care enumerăm pe trizi și crobizi.

Istoricul Dan Oltean ne spune următoarele despre aceste lucruri în Religia Dacilor, pagina 51:

”Similitudinile dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori ”păgîni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d.Hr., un autor ”păgîn”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decît să repete ritualurile din religia lui Zamolxio: ”. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zamolxio . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34). Alte asemănări dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfîntul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.”

Spre deosebire de moartea prin crucificare a lui Iisus, urmată de învierea după 3 zile timp în care a coborît în infern, și a învins răul și moartea, în cazul lui Zamolxio, acest proces de Inițiere durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.

O altă mențiune pe care merită să o facem aici este asupra celor auzite de Herodot despre aventura sa ca ”sclav”. Descoperirile arheologice și studiile recente au adus textului lui Herodot completări și rectificări.

Că Zamolxio ar fi fost întemeietorul unui cult inițiatic și misteric, un personaj istoric real, un taumaturg și un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilă.

Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalți doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra (Zoroastru) și Moise, amîndoi în Orient, cei are au întemeiat zoroastrismul și mozaismul.

Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivã, repetată și de Strabon și respinsă chiar de Herodot, care era convins că Zamolxio a trãit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras.

Vasile Pîrvan, respingînd această legendă, consideră total greșitã ideea elenilor că geții ar fi fost adepții teoriei pitagoreice a metempsihozei.

Dar o asemenea legendă s’a putut naște tocmai pentru că anticii eleni credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora și Zamolxio, atît în ce privește doctrina, cît și practicile cultului.

Geții credeau într’o existență fericită după moarte; nu, propriu-zis în nemurirea sufletului, căci nimic nu ne îndreptățește să presupunem că ar fi cunoscut ideea de suflet în sens spiritual. Nu poate fi vorba de o concepție superioară de prelungire ori transformare a vieții, în formă spiritualã, că suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfîrșit, deplin conștientî și identicã celei pămîntești; cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvîrșite, cu toate bunătățile (I.I. Russu).

Desigur, sînt unii care susțin că atît Creștinismul, cît și Zamolxianismul au ca doctrină principală comună, nemurirea sufletului.

Sufletul, eliberat din trupul carnal, dacă a avut o viață pămînteană merituoasă, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie etc., încurajau apropierea de creștinism.”

Din aceleași mortive și D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului rumîn (pag. 283) subliniază că:

”Esențialul religiei lui Hristos se găsea deja în religia geților.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia geților era o religie inițiatică și mistericã. Pentru această religie, caracteristic era actul inițiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica cealaltă lume, și anume, într’o locuinþã subteranã sau grotã.

De asemenea, semnificative pentru concepția religioasă și practicile cultice getice  și din nou confirmate de Herodot  erau și banchetele rituale ale asociațiilor religioase secrete pe care le formau inițiații.

Aceste practici de cult sînt atestate în lumea geților și din nordul, dar și din sudul Dunării.

Așadar, geții credeau că atît cei inițiați, cît și urmașii lor, cu alte cuvinte oaspeții chemați de Zamolxio la ospățul ritual, nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea, vor avea parte de toate bunătățile.

Aceastã credință într’o post-existențã în forme materiale analoage vieții terestre  credințã pe care o întîlnim și la egipteni, la perși, la celți sau la germani dovedește nivelul superior al gîndirii religioase a geților.

Religia lor politeistă la fel ca religia tuturor popoarelor ariane frățești, nu doar sangvine ci și spirituale cu geții.

Era adorat în Geția și un zeu al războiului, Zabelio (pomenit în Tăblițele de la Sinaia), echivalent altor zei arieni ai războiului Ares sau Marte, căruia după mărturia lui Iordanes geții îi jertfeau prizonierii prinși în război, socotind că zeul războaielor trebuie împăcat, prin vărsare de sînge omenesc.

De asemenea, acestui zeu i se jertfeau primele prăzi de război: Lui i se atîrnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintîi (armele și echipamentul adversarilor uciși).

Ca divinități feminine, se pare că geții aveau o zeiță a focului vetrei, a focului sacru, deci investită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existența la geți a unei zeițe Bendis (menționată și de Herodot și de Strabon), zeița Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzînd Artemisei elenilor și Dianei romanilor, imaginea ei (presupusă, apare în mai multe reprezentări plastice descoperite pînă în prezent.

În Lexiconul elen dintr’o epocă tîrzie menționează printre zeițe și pe soția lui Zalmoxio, cu nume identic celui al soțului ei.

O singură dată numit de autorii antici (și anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii și al fulgerului.

Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. Din cultul lui era legat și ritualul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii  dar nu pentru a’l amenința pe Gebeleizis, ci desigur pentru a speria puterile demonice.

Pînă la urmã, printr’un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilã) cu Zamolxio, contopindu’li’se atributele.

Zamolxio însă, divinitatea chtonianã, a rămas cel puțin, începînd din secolul lui Herodot divinitatea supremă a geților.

După unii autori, Gebeleizis își disputa domnia asupra împărăției umbrelor. În virtutea anumitelor schimbări survenite în religiile lor, o parte dintre geți începuseră să creadă că la Gebeleizis și nu la Zamolxio merg cei care părăsesc lumea pămîntească (H. Daicoviciu).

Alți autori admit că cele două divinități, iniþial distincte, s’ar fi contopit; dar nimic nu ne îndreptățește să’l transformăm pe Zamolxio, zeul suprem, într’o divinitate urano-solarã (I. H. Crișan).

Pentru M. Eliade, Gebeleizis reprezintã vechiul zeu celest al getodacilor, patronul clasei aristocrate și militare, tarabostes  și Zamolxio, zeul Misteriilor, maestrul inițierii, cel care conferă imoralitatea.

Concluzia cea mai plauzibilã este bazată pe însăși etimologia (în general acceptată) numelui divinității: în lumea getică cuvîntul zamol înseamnă pămînt.

Acesta este și motivul pentru care folosim cu predilecție forma Zamolxio, și mai puțin Zalmoxio, și nici forma elenizată cu ”s” la sfîrșit, deși Dan Oltean pariază pe varianta Zalmoxio datorită numelor numeroase de cetăți getice care încep cu rădăcina sal-sar-zal-zar precum ar fi Salmorus, Salsovia, Salmodessos, SarmiGetuzo, SarGeția, Zaldapa, Zargidava etc. dar și a unui rege Zalmodegicus.

Zamolxio era izvorul vieții, zeul vegetaþiei, al reînvierii naturii, atributele lor erau legate de creșterea animalelor și de rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pămîntului, domnia lui se extindea și asupra împărăției morților, rămînînd totodatã inițiatorul și divinitatea care patrona cultul inițiatic.

Din noțiunea de pămînt dătător de viață și belșug a fost plămăditã figura unei zeițe cu trăsături și facultăți umane.

La aceste elemente ale religiei geților se mai adaugă și străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini asociate cu simboluri sacre – de șerpi, cerbi, țapi de munte, un grifon în luptă cu un zmeu, cu un cerb, cu o pasăre de pradă ș.a.m.d.  imagini împrumutate, poate, la origine, din iconografia și mitologia iranianã.

Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia geților a ajuns în scurt timp la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, și cu trăsături de o accentuată etică (R. Florescu).

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbește despre Zamolxio într’unul din faimoasele Dialoguri platonice, în termeni mai mult decît admirativi: Zamolxio dovedește ca zeu al geților, că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atît mai mult nu trebuie sã încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul.

Foarte interesant este și ceea ce spun, despre Zamolxio, doi mari erudiți ai vremii: Origen și Clement Alexandrinul. De la aceștia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxio nu se reuneau decît bărbații, dupã un anumit ritual. Ei purtau brîu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau la vedere, semnele păstorului, agricultorului și constructorului: cuțitul, spicul de grîu și rigla de 24 de gradații.

Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvîrșeau acte inițiatice ezoterice, de felul celor din categoria mistere orosiriace, eleusiene sau dionisiace. Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decît evidentă.

În centrul portretului unuia dintre cei mai de seamă inițiați ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s’a numit Zamolxio:

Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esența pentagramei iertarea.

Numeroaselor informații de diferite feluri (literare, epigrafice, arheologice) privind istoria geților li se adaugã o știre nemenționată pînă în prezent în istoriografia noastră.

Este vorba despre epistola XXVIII (dupã numerotarea făcută de cunoscutul clasicist R. Hercher, în lucrarea sa ”Epistolographi Graeci, publicatã la Paris, în 1873 aparținînd celebrului filozof antic Apollonios din Tyana din secolul I d.Hr., cunoscut și sub numele de Apollonios Sofistul.

Iată cuprinsul epistolei:

”Regelui scyților,

Zamolxsis era om bun și filozof dat fiind că a fost discipolul lui Pythagoras. și dacã în acea vreme Romanul (generic sub care se înțelegea Imperiul Roman) ar fi fost (s’ar fi purtat) așa (ca acum), de bună voie i’ar fi devenit el prieten.
Dar dacă se consideră că trebuie, luptă și suferă pentru libertate, dobîndește faima de filozof, adică de om liber.”

Deși succintã, informația aduce o serie de noi elemente în cunoașterea concepției pe care
anticii o aveau despre zeul geților, Zamolxio, și a semnificației pe care o atribuiau concepției filozofice a acestuia.

Mai întîi, se cuvine precizat faptul cã, în legăturã cu funcția reală a epistolelor, a fost purtată o îndelungată controversă în literatura de specialitate, neputîndu’se stabili nici acum dacă erau destinate unor persoane reale sau dacă era vorba, pur și simplu, de utilizarea stilului epistolar, la modă și în alte perioade istorice.

În cazul în care epistola avea totuși o destinație precisă, este greu sã specificăm cãrui rege scyt i’ar fi putut fi adresatã.

Clasicistul german Ulrich von WilamowitzMoellendorf propune identificarea lui cu Decebal, dar este greu de crezut că Apollonius putea să’i confunde pe sciți cu geții tocmai
într’o vreme în care relațiile geto-romane erau, ca să spunem așa, la ordinea zilei.

De aceea, ipoteza cea mai verosimilã este aceea care considerã cã scrisoarea nu era
adresată cuiva anume, fiind doar un artificiu frecvent în genul epistolar.

În ce privește mențiunile despre Zamolxio, acestea reflectã parțial lucruri cunoscute în istoriografia noastrã: ar fi fost discipol al lui Pitagora (ceea ce lui Apollonios – filozof
neopitagorician – nu putea, desigur, decît să’i stîrnească afinitatea față de zeul geților).

Zamolxio era bun și filozof – calități care devin un simbol pentru întreaga lume getică, deoarece, evident, Zamolxio personifica întregul popor get, așa cum Romanul personifica Imperiul Roman.

De o importanță fundamentală este însă cea de’a doua parte a epistolei, în care Zamolxio – simbol al lumii getice – apare totodată și ca un simbol al orientării politice, al cărei concept fundamental îl constituia libertatea (eleutheria).

Este vorba de o dublă accepție a libertății: pe de o parte, conceptul politic aplicabil unui popor cunoscut în toată antichitatea pentru aspirația neostoită spre neatîrnare și, pe de
altă parte, conceptul neopitagoreic ce se referă la libertatea individuală. Apelul la Zamolxio ca motiv al libertății apare, așadar, și ca o reacție la tendința unor împărați romani din secolul I d.Hr. de prigonire a filozofilor (îndeosebi neopitagoreici) care, în operele lor, se ridicau adeseori împotriva autoritarismului imperial.

Cît privește datarea acestei epistole, singurul indiciu este o aluzie destul de limpede la un
moment în care Imperiul Roman respecta pe deplin libertatea geților de așa manieră, încît Zamolxio i’ar fi devenit de bună voie, prieten.

Acest moment era în opoziție cu un altul , de încordare supremă a relațiilor, moment
contemporan lui Apollonius. Cum filozoful antic a activat cu precădere în a doua jumătate a secolului 1 d.Hr., un asemenea moment fierbinte l’a constituit conflictul din 85-89 d.Hr. dintre împãratul Domițian și regele get, Decebal, așadar epistola a fost scrisã, cu probabilitate, în aceastã perioadã.

În concluzie, se poate afirma cã această epistolă, neintrată în circulația istoriografiei noastre pînă în prezent, completează semnificațiile atribuite lui Zamolxio cu aceea de simbol al poporului getic, precum și a orientãrii politice a acestui popor ce avea drept concept fundamental libertatea pentru dobîndirea căruia era gata de ”lupte și suferință”.

Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că geţii, acea ramură nord dunăreană a neamului getic, credeau într’un panteon conduse de un zeu suprem Zamolxio.

Istoricii şi geografii antici presupun că această divinitate avea cînd valenţe solare, cînd pămînteşti şi chiar subterane, pe baza unor legende aflate de la elenii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.

Herodot:

”După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi cîştigîndu’şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi dobîndind avere, s’a întors bogat printre ai lui.”

Nu se ştie exact cînd a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau cînd a trăit. Cu toate acestea Dan Oltean spune că după toate probabilitățile nu a fost contemporan cu Pitagora (580-495 î.Hr), ci ar fi trăit cu 2 secole înaintea acestuia cîndva în perioada fondării Romei în jurul anilor 750 î.Hr..

Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zamolxian are multe puncte comune cu religia creştină.

Zamolxio, a fost un ”Mesia” getic ce propovăduia viaţa de apoi, înainte cu 700 de ani de a se naște Iisus.

Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zamolxio este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr’un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.

Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zamolxio este un fel de ”Mesia” getic care şi’a scos poporul din întunecime, i’a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.

”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.

Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într’o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zamolxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.

Doar sufletul devenea nemuritor într’o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zamolxio, deşi el se afla în aceasta.

Mircea Eliade precizează şi el în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”:

”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întîlneşte pe Zalmoxis.”

Pe eleni, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor getice, această credinţă era unică şi fascinantă.

Eliade mai spune:

”Credinţa în imortalitatea sufletului n’a încetat să’i intrige pe grecii din secolul al V-lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decît prezentîndu’i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor».”

”Învierea” lui Zamolxio, începutul unui cult

După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre geți propovăduindu’le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmolxio păşeşte în rîndul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr’un mare mister, asemănător religiei creştine.

Mai precis Zalmoxio ”moare” şi apoi ”învie”.

”Pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.

În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.

Eliade precizează:

”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zamolxio era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă.”

Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zamolxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.

Eliade susține:

”Putem deci să ne gîndim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, avînd ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini.”

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zamolxio

Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lîngă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zamolxio, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase.

Astfel cu mult înainte de creştinarea Geției, în triburile geţilor, dar şi ale geților sud-dunăreni (traci) adoratori ai lui Zamolxio, existau sihaştri sau oameni cu comportament apropiat călugărilor.

Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zamolxio, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.

Istoricul Ion Horaţiu Crişan, îl citează pe Strabo, în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”:

”Poseidonos – ne spune Strabo (VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mînca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie.”

Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase.

”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo (VII 3,5), atunci cînd vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de Zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.

Totodată, la geți exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungînd apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.

Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori.

Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, geții ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii geți şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.

Întrunind aceste premise, ca şi prorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Geției, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zamolxianism şi creştinism.

Mircea Eliade:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 d.Hr.).”

Unii istorici și teologi (rumîni în special, cum ar fi Vasile Pîrvan și Sorin Paliga, dar și străini, cum ar fi Raffaele Pettazzoni, Jean Coman, Eric Rhode) prezintă anumite asemănări ale zamolxianismului cu creștinismul, care în viziunea lor ar fi facilitat mult mai ușor convertirea la creștinism a poporului get față de alte popoare învecinate (cum a fost cazul Imperiului Roman).

Conform unor cercuri naționalist-creștin-ortodoxe rumînești, aceste asemănări dintre cultul zamolxian și creștinism s’ar datora concepțiilor teologice împrumutate de la iudaismul vechilor evrei de către getul Zamolxio în crearea propriului său cult (cum ar fi conceptul de monoteism: existența unui singur zeu, numit Demiurg, de mesianism și de nemurire a sufletului după moarte), acest lucru fiind demonstrat de călătoriile lui Zamolxio în mai multe regiuni ale Orientului Apropiat, cum ar fi teritoriul de astăzi al Israelului.

Aici sîntem într’un cerc vicios.

Ce cred adepţii iudaismului, ai creştinătăţii şi ai islamismului cu privire la viaţa de după moarte?

Dintre aceste religii, iudaismul este cea mai veche religie. El a apărut cu aproximativ 4.000 de ani în urmă, pe timpul lui Avraam — cu mult înainte ca Socrate şi Platon să dea contur teoriei nemuririi sufletului. Evreii din antichitate credeau în învierea morţilor şi nu în nemurirea inerentă a omului (Matei 22:31, 32; Evrei 11:9).

Atunci cum a pătruns în iudaism doctrina nemuririi sufletului?

Istoria ne ajută să găsim răspunsul.

În anul 332 î.Hr., Alexandru Macedon a cucerit Orientul Mijlociu, inclusiv Ierusalimul. Pe măsură ce succesorii lui Alexandru au continuat programul acestuia de elenizare, a avut loc o fuziune a celor două culturi: cea elenă şi cea iudaică. Cu timpul, evreii au ajuns buni cunoscători ai gîndirii elene, iar unii dintre ei chiar au devenit filozofi.

Filon din Alexandria, care a trăit în secolul I d.Hr., a fost unul dintre aceşti filozofi evrei. El l’a venerat pe Platon şi s’a străduit să explice iudaismul în termenii filozofiei greceşti, pregătind astfel calea pentru gînditorii evrei de mai tîrziu.

Talmudul, care conţine comentarii scrise de rabini cu privire la legile orale, este de asemenea influenţat de gîndirea elenă. ”Rabinii Talmudului”, se spune în Encyclopaedia Judaica, ”credeau că sufletul continuă să trăiască după moarte”.

Literatura mistică iudaică de mai tîrziu, cum ar fi Cabala, merge pînă acolo încît predă învăţătura reîncarnării. Astfel, ideea nemuririi sufletului a pătruns în mod indirect în iudaism din filozofia elenă.

Ori dacă Zamolxio a trăit (750 î.Hr) înaintea lui Socrate (469-399 î.Hr) și a lui Platon (427-347 î.Hr) s’ar putea spune că doctrina nemuririi sufletului i’a aparținut lui Zamolxio.

Creştinismul adevărat a venit în existenţă odată cu Iisus Cristos. Cu privire la Iisus, Miguel de Unamuno (1864-1936), a scris:

”El a crezut mai degrabă în învierea cărnii, potrivit manierei iudaice, şi nu în nemurirea sufletului, potrivit manierei platonice.”

Miguel de Unamuno a ajuns la următoarea concluzie:

”Nemurirea sufletului . . . este o dogmă filozofică păgînă.”

Exact ceea ce spune Biserica Ortodoxă despre religia geților.

Ţinînd cont de toate acestea, putem înţelege de ce apostolul Pavel i’a avertizat în mod energic pe creştinii din secolul I împotriva ”filozofiei şi amăgirii deşarte, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos.”,  Coloseni 2:8.

Cu toate acestea creștinismul, deși nu o recunoaște fățiș a preluat toate sărbătorile ”păgîne” în calendarul creștin.

Socrate şi Platon, filozofi eleni din secolul al V-lea î.Hr., sînt consideraţi ca numărîndu’se printre cei care au promovat ideea existenţei unui suflet nemuritor. Însă nu ei sunt autorii acestei idei. Ei au ajustat’o şi au transformat’o într’o învăţătură filozofică, făcînd’o astfel mult mai atrăgătoare pentru clasele sociale culte din zilele lor şi de mai tîrziu.

Realitatea este că adepţii zoroastrismului din Persia antică şi egiptenii dinaintea lor credeau şi ei în nemurirea sufletului.

Aşadar, se pune întrebarea: Care este sursa acestei învăţături? Care a fost sursa comună de influenţă a culturii antice egiptene, persane şi elineşti?

”În lumea antică”, se spune în cartea The Religion of Babylonia and Assyria (Religia Babiloniei şi a Asiriei), ”Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene”.

Referitor la credinţele religioase egiptene, cartea spune în continuare:

”Avînd în vedere contactul iniţial dintre Egipt şi Babilonia, despre care vorbesc tăbliţele găsite în Tell el-Amarna, au existat, bineînţeles, nenumărate ocazii pentru infiltrarea conceptelor şi a obiceiurilor babiloniene în cultele egiptene.”

În general, despre cultura antică persană şi elenă se poate spune acelaşi lucru.

Care era punctul de vedere al babilonienilor cu privire la viaţa de după moarte? Credeau babilonienii din antichitate în nemurirea sufletului?

Cu privire la acest lucru, profesorul Morris Jastrow jr, de la Universitatea din Pennsylvania (S.U.A.), a scris:

”Nici poporul, nici conducătorii religioşi [babilonieni] nu au admis vreodată posibilitatea distrugerii totale a ceea ce odată a fost chemat la viaţă. Moartea [în concepţia lor] era o trecere la o altă formă de viaţă, iar tăgăduirea nemuririi [vieţii prezente] nu făcea decît să accentueze imposibilitatea de a scăpa de schimbarea existenţei produsă de moarte.”

Într’adevăr, babilonienii credeau că un anumit tip de viaţă continua după moarte sub o anumită formă. Ei îşi manifestau această credinţă îngropînd împreună cu morţii obiecte pe care credeau că aceştia le foloseau în viaţa de apoi, la fel cum o făceau și geții.

Unde a luat naştere după Potop învăţătura nemuririi sufletului?

În mod clar, învăţătura nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în Babilonul antic. Este important lucrul acesta?

Da, pentru că, potrivit Bibliei, oraşul Babel, sau Babilon, a fost fondat de Nimrod, un strănepot al lui Noe. După Potopul mondial din zilele lui Noe, toţi oamenii vorbeau o singură limbă şi aveau o singură religie. Nu numai că Nimrod era ”în opoziţie cu Iehova” (NW), dar atît el, cît şi tovarăşii săi au vrut să’şi ”facă un nume”.

Astfel, prin faptul că a fondat acest oraş şi a construit un turn în el, Nimrod a introdus o religie diferită.  (Geneza 10:1, 6, 8–10; 11:1–4)

Potrivit tradiţiei, Nimrod a murit de o moarte violentă. Era normal ca, după moartea sa, în rîndul babilonienilor să apară tendinţa de a’l venera, considerîndu’l fondatorul, constructorul şi primul rege al oraşului lor. Întrucît zeul Marduk (Bel-Merodakh) era considerat fondatorul Babilonului, iar numeroşi regi babilonieni au primit acest nume, unii erudiţi au avansat ipoteza că Marduk este zeificatul Nimrod (2 Împăraţi 25:27; Isaia 39:1; Ieremia 50:2).

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea potrivit căreia omul are un suflet care trăieşte după moartea sa trebuie să fi fost deja larg răspîndită în perioada în care a murit Nimrod. În orice caz, paginile istoriei dezvăluie faptul că, după Potop, locul în care a luat naştere învăţătura nemuririi sufletului este Babelul, sau Babilonul.

Cum s’a răspîndit învăţătura nemuririi sufletului pe toată faţa pămîntului, şi care a fost rezultatul?

În plus, Biblia arată că Dumnezeu a zădărnicit la Babel eforturile constructorilor turnului încurcîndu’le limbile. Nemaiputând să comunice între ei, constructorii au renunţat la proiectul lor şi au fost împrăştiaţi ”de acolo pe toată faţa pămîntului” (Geneza 11:5–9).

Nu trebuie să uităm însă că, chiar dacă limba acestor aşa-zişi constructori a fost modificată, modul de gîndire şi concepţiile lor au rămas aceleaşi. Prin urmare, oriunde au mers, ei au dus cu ei propriile idei religioase. În acest fel, învăţăturile religioase babiloniene, inclusiv învăţătura nemuririi sufletului, s’au răspîndit pe toată faţa pămîntului şi au devenit fundamentul majorităţii religiilor lumii.

Cum s’au răspîndit credinţele religioase babiloniene în subcontinentul indian?

Unii istorici spun că, cu peste 3 500 de ani în urmă, o populaţie ariană cu pielea albă a migrat din nord-vest în Valea Indusului, situată actualmente în mare parte în Pakistan şi India. De aici arienii s’au împrăştiat în cîmpiile fluviului Gange şi în toată India. Unii experţi spun că ideile religioase ale acestor migranţi aveau la bază învăţăturile antice iraniene şi babiloniene. Aceste idei religioase au stat apoi la baza hinduismului.

Cum a ajuns ideea nemuririi sufletului să influenţeze hinduismul modern?

În India, ideea unui suflet nemuritor a luat forma doctrinei reîncarnării. Înţelepţii hinduşi, pe care îi frămînta problema larg răspîndită a existenţei răului şi a suferinţei în rîndul oamenilor, au elaborat legea karma, legea cauzei şi a efectului.

Combinînd această lege cu credinţa în nemurirea sufletului, ei au elaborat învăţătura reîncarnării, potrivit căreia virtuţile şi greşelile dintr’o viaţă sînt răsplătite sau pedepsite în următoarea viaţă. Scopul credinciosului este mokşa, adică eliberarea de ciclul renaşterilor şi unificarea cu ceea ce se numeşte realitate ultimă, adică Nirvana. De’a lungul secolelor, învăţătura reîncarnării s’a răspîndit odată cu hinduismul, devenind fundamentul hinduismului modern.

Ce credinţă referitoare la viaţa de apoi a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din partea de est a Asiei?

Din hinduism au luat naştere alte credinţe, cum ar fi budismul, jainismul şi sikhismul. Şi aceste credinţe susţin doctrina reîncarnării. Mai mult decât atît, în timp ce budismul pătrundea aproape în toată partea de est a Asiei — în China, Coreea, Japonia şi în alte zone —, acesta exercita o foarte mare influenţă asupra culturii şi a religiei întregii regiuni. Acest lucru a dat naştere la religii, la un amalgam de credinţe ce conţineau elemente din budism, spiritism şi cultul strămoşilor. Cele mai influente dintre aceste religii au fost taoismul, confucianismul şi şintoismul. În acest fel, credinţa potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din acea regiune a lumii.

În loc de concluzii:

Religia zamolxiană era o religie monoteistă (conform lui Herodot și a unor cercetători), asemenea creștinismului.

Figura „mesianică” și profetică a lui Zamolxio, poate fi raportată la mesianismul lui Iisus Hristos.

Credința în nemurirea sufletului, în viața de apoi, este comună în ambele religii. Sufletul, eliberat din trupul material, dacă a avut o viață pămîntească merituoasă și smerită, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Învingerea morții și învierea, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două religii. Dacă în cazul lui Iisus Hristos, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborîrea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a treia zi; în cazul lui Zamolxio, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea an.

Promovarea virtuților și în zamolxianism, cum ar fi blîndețea și mila (sclavia era interzisă în rîndul populației getice, ca urmare a învățăturilor insuflate de către Zamolxio, geților), abstinența, cumpătarea și smerenia (dată de reforma religioasă inițiată de preotul zamolxian Deceneu și de către regele get Burebista, prin care era interzis consumul de alcool și desfrîul, lucruri demonstrate concret prin arderea viilor și interzicerea cultului dionisiac, inclusiv a petrecerilor dionisiace), precum și a altor virtuți, asemeni creștinismului.

”Zalmoxis, regele nostru, care e și zeu, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întîi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet, și tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci, dacă acesta merge rău, este cu neputință ca partea să meargă bine.” (Platon)

Inexistența idolatriei în rîndul populației getice.

Existența unui cod moral-religios și în zamolxianism, cunoscut ca ”legile belagine” (conform lui Iordanes în lucrarea sa Getica), oarecum asemănător învățăturilor creștine.

Monahismul, demonstrat prin descoperirile arheologice din Masivul Ceahlău, Grădiștea Muncelului și Munții Apuseni.

Neavînd certitudini asupra datei în care a trăit Zamolxio, nu putem afirma cînd a luat naștere Zamolxianismul. Cît despre promordialitatea doctrinei nemuririi sufletului, acest concept pare a fi naturalizat de Zamolxio pe meleagurile noastre din centre de gîndire mai curînd orientale.

Surse: Protopop de Reghin, Pr. Teodor Beldeuna, ZAMOLXIS ÎNTR’UN DOCUMENT INEDIT, Prof. Marcel Borza

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚII LIBERI SAU ”BARBARII” DE DINCOACE DE DUNĂRE ȘI COLAPSUL ROMEI

Termenul de ”barbar” derivă dintr’un cuvînt elinesc care înseamnă ”barbă”. Barbarii pentru eleni erau străinii, cu un sens deosebit de cel de azi, adică cei care nu vorbeau limba elenă fluent: însemna doar să fie străini de civilizația elinească.

Pentru că adesea se face confuzie cu termenul modern de necivilizat, necizelat, sălbatic, sensul antic era perceput diferit, purtarea bărbilor, deși era universală, adevăratul sens al termenului era de nevorbitor al limbii materne a elenilor.

La începutul acestei prime perioade, cu ciocnirile cumplite cu romanii destul de combativi, primitivi, grosolani și nemiloși, a început să devină un sinonim, un cuvînt echivalent, deci în sens derogatoriu.

Întîmplător sau nu, cam tot ce era dincolo de lumea elinească, și mai tîrziu cea romană însemna ”barbar”. Pînă la apariția Romei, barbar însemna cam 99 % din Europa, ulterior, prin expansiunea imperiului roman, foarte multe triburi ”barbare” fiind înghițite sau ”pacificate” de ”civilizația” romană, ”lumea barbară” a fost mutată mai la nord pe linia Dunării.

Această linie practic, va demarca definitiv și pentru o lungă perioadă, granița dintre Geții robiți din imperiul roman și Geții Liberi din ”lumea barbară”, numit în latinește Barbaricum, adică ceea ce vedeți cu albastru colorat în poza noastră de mai sus.

De ce barbari? Cine au fost, de unde vin?

Știm foarte puțin despre acești oameni. Tacitus este una din puținele surse. Deși, despre geții carpatici, celți și germanici sînt numeroase mențiuni în istoria antică, în realitate se știe incredibil de puțin.

Cînd vorbim despre barbari sau vîrste barbare în sens istoric, ne referim în schimb la un moment anume din istoria europeană, tocmai la perioada de tranziție între civilizațiile romane și medievale în care se formează primele nuclee ale viitoarelor națiuni europene.

Să luăm ca exemplu geții liberi numiți în istorie ”germanici”.

Odată cu cercetările și ”interviurile” cu romanii care se întorceau din acele teritorii, Tacitus a știut (și credea) că așa-numiții barbari germanici coborau din trei origini foarte specifice, în ciuda celor întîlnite de legiuni fiind aproximativ 40 de triburi diferite, deși, alte surse recente afirmă că erau aproximativ, o sută.

Poate că numele de Germani era numele unui trib, și după ce au intrat în contact cu romanii, au fost  numiți de atunci toate acele diferite triburi din nordul Alpilor cu denumirea generică de ”germani”.

Aceste popoare erau considerate ca una, ca o singură națiune, deși nu știm dacă aveau chiar idee despre ce era o națiune sau o comunitate națională.

Între ele existau doar legende transmise oral, deoarece nu există încă nici o scriere.

Strămoșul comun a fost ”Dumnezeul născut din pămînt”; de la fiul său Mannus au fost derivate cele trei ramuri principale ale celor 3 linii principale; Ingevoni (cel care va crea grupul frizon-saxon), Istevoni (cei care vor da viață grupului francez, francii) și Erminoni, adică locuitorii centrului teritoriului (Germania de azi) de la Dunăre.

O linie, Ingevonii și Istevonii proveneau din Oceanus Germanicus (așa numit de romani, apoi Marea Nordului). O altă tulpină din Suevicum (Balticii). Al treilea din zona Cimbrica (Danemarca), cu Erminonii staționați pe Elba.

Vorbim – citîndu’l pe Tacitus – din primul secol după Hristos, în timp ce aici – cu cele mai noi cunoștințe – vrem să mergem mult mai departe înapoi în perioada 700-500 î.Hr. le găsim pe toate amestecate, aproape un singur popor, dar mai bine să spunem multe triburi cu unele analogii în obiceiuri și tradițiile și instituțiile lor arhaice.

Acestea erau foarte diferite, motiv pentru care încă nu este timpul să le numim germani ce, danezi, suedezi și cu atît mai puțin franci. Adică, pînă cînd diviziunea lor devine aproape clară, cele după aproximativ secolul 3-4 î.Hr., iar cele de după secolul 3-4 d.Hr., cînd încep să coboare spre sud, mai întîi să facă raiduri, apoi să se stabilească în diverse teritorii, inclusiv Italia: longobarzii (bărbile lungi).

Cine au fost barbarii ? Viața marii familii a barbarilor

Barbarii nu apar brusc în secolele IV-V d.Hr., dar se vorbește despre ei cu primele cuceriri romane dincolo de Alpi, în primul secol, apoi urmează migrațiile masive pe care încep să le facă.

Singura veste pe care o avem despre ei provine din mărturiile romane și, prin urmare, ne este foarte dificil să le reconstruim istoria independent de relațiile pe care le’au avut cu romanii. Nu putem spune cînd și cum s’au stabilit în diversele zone din estul, centrul și vestul Europei și nici cum s’a articulat istoria lor.

De fapt, nu au avut niciodată o tradiție scrisă, numai goții / geții știau și foloseau mai tîrziu o formă rudimentară de script așa-zis runic.

Roma cu cuceririle sale dăduse caracteristicile civilizației romane unei mari părți din Europa. Popoarele indigene s’au adaptat la organizarea socială și politică romană; locuitorii provinciilor erau mai mult sau mai puțin profund romanizați, mai curînd mai deloc, dar nu mai puteau fi definiți ca ”barbari”.

Prin urmare, barbarii erau acele popoare geto-ariane, numite ”științific” indo-europene,  care locuiau în zona Europei central-nordice, a Germaniei, a geților carpatici și a slavilor Europei de Est pînă spre Caucaz în așa numită Sarmo-Geția (Sarmația).

Primele informații despre viața barbarilor ne provin de la autorii romani: Cezar și Tacitus.

Imaginea acestora apare cu foarte multă viață de la citirea acestor informații. Societatea lor a fost cu adevărat în antiteză cu societatea romană. Trăiau nomazi, într’o stare de libertate absolută; nu a existat nici o formă de activitate economică regulată care să le lege oamenii de pămînt și să creeze diferențe în ceea ce privește averea.

În cea mai mare parte războiul sau formele embrionare de producție și agricultura le dădea cele necesare pentru supraviețuire.

Costumele erau considerate primitive, iar nevoile lor se limitau la lucruri esențiale. Nu a existat nici un ordin legislativ; simțul lor de dreptate și onoare, dezvoltat în cel mai înalt grad, a luat forma unui sistem pripit de vendete personale.

Obligația familiei era răzbunarea ca moștenire primită (feudă). Toată lumea era liberă să reglementeze apărarea drepturilor sale în modul în care considerau cel mai potrivit. La baza tuturor acestor lucruri, însă, existau tradiții de ”onoare permanentă”, așa cum se pot găsi aproape întotdeauna în rîndul popoarelor primitive.

Adesea era aplicat un anumit tip de Justiție ”publică”, care se constituia mai curînd într’un calvar , ca la judecata lui Dumnezeu. Dovada nevinovăției suspecților responsabili pentru o crimă este lăsată la ”judecata lui Dumnezeu” prin supunerea acuzatuluila la teste cu adevărat de neconceput pentru mentalitatea noastră.

Pentru a’și dovedi inocența, trebuiau, de exemplu, să traverseze flăcări nevătămați sau să reușească să stingă o lamă fierbinte cu salivă care era așezată pe limba lor.

În timpul regatelor barbare, relațiile erau reglementate în baza unor coduri de legi numite adevăruri. Cel mai răspîndit cod de legi a fost Lex Salicum, caracteristic regatului francilor.

Statutul juridic al persoanei era în dependență de proveniența etnică și statutul politic, astfel francii erau mai previlegiați decît galo-romanii.

Dreptul de proprietate privată era în formare, din care cauză contractele erau puțin răspîndite. Obligațiile erau judecate în baza delictelor.

Pînă în sec. 6 dreptul familiei era reglementat de tradiție (cutumă) ulterior, prioritar a devenit dreptul canonic (creștin).

Moștenirea asupra pămîntului era asigurată exclusiv fiilor, dacă familia nu avea fii atunci ogorul era moștenit de vecini. După edictul lui Chelperik, familiile care nu aveau fii, erau în drept să lase moștenirea unei fiice.

Dreptul penal a suportat modificări odată cu dezvoltarea proprietății private.

Mai tîrziu, după ce au intrat în contact cu romanii, obiceiurile lor s’au înmuiat oarecum; a fost admisă posibilitatea stabilirii compensației monetare unor ostilități pentru a evita vărsarea excesivă de sînge.

Răspunderea penală putea fi înlocuită prin achitarea unei amenzi. În cazul omorului se achita o amendă numit wergeld, mărimea amenzii era în dependență de statutul, genul, vîrsta persoanei omorîte.

Termenul Wergeld (dar și Wehrgeld, Wiedergeld, Manngeld și Friedegeld), în latina medievală weregildus, era un substantiv compus din vechiul german wer, ”om” (cf. vir, viri, ”bărbat”) și geld, ”preț”, ”ban”, ”plată”. Cu alte cuvinte, Wergeld s’ar traduce prin ”prețul omului”.

Deși responabilitatea pentru crime era personală, achitarea amenzii putea fi realizată cu ajutorul rudelor. Incapacitatea de plată determina pedeapsa în baza răzbunării sîngelui (Thalion).

Dacă rudele persoanei decedate pedepseau cu moartea pe vinovat, aceasta nu era considerată crimă. Dacă wergeldul era achitat, acesta era împărțit în 3, 1/3 revenea statului, 1/3 rudelor apropiate victimei, și 1/3 comunității (rudelor mai îndepărtate).

Legea salică a fost preluată parțial în perioada Imperiului Francilor, in secolele X-XI, s’a creat o nouă structura de legi, medievale.

Statutul juridic al persoanei a fost influențat prin sistemul de vasalitate. Regele era considerat senior de primul rang, care acorda pămînturi conților, considerați vasali ai săi. Aceștia ofereau pămînturi altor persoane,pentru care ei deveneau seniori.

Structura vasalică era specifică exclusiv nobilimii. Rege (senior de rangul I), conți (vasali pentru regi), baroni (vasali pentru conți), cavaleri și valeți (vasali pentru baroni).

Relația vasalică era legalizată prin omaj (jurămînt al vasalului seniorului său) și investitură (transmiterea unui lot de pămînt, simbolică prin transmiterea unui bulgăre sau crenguță, ce desemna că seniorul transmite vasalului un pămînt).

Obligațiile seniorului erau de a proteja vasalul și proprietatea acestora. Vasalul era obligat să presteze 40 de zile în an serviciul militar. În cazul în care una din părți nu’și onora obligațiile interdependența era anulată.

Starea a 3-a formată din orășeni și țărani s’a modificat odată cu dezvoltarea relațiilor feudale. Orășenii și’au obținut libertatea, iar țărănimea prin procedura de precariu a rămas fără proprietate de pămînt trecînd în categoria persoanelor dependente.

În perioada medievală izvor de obligații erau considerate delicte, cvazi-delicte, contracte, cvazi-contracte. Instituțiile statului interveneau diferit în cazul dacă dreptul de proprietate era încălcat intenționat sau din imprudență.

Dreptul de proprietate permitea proprietarului să înstrăineze bunurile în afara familiei, prin donație sau testament (cvazi-contract).

Cele mai grave crime erau considerate împotriva statului (prejudiciul adus familiei regale, falsificarea monedei regale, falsificarea actelor cu semnătură regală, trădarea familiei regale, pedeapsa era capitală.

În perioada fărîmițării feudale statul nu intervenea uniform pentru realizarea judecății.

Fiecare feudal era în drept să realizeze judecata în domeniul său. Principiile dreptului medieval s’au modificat odată cu transformările organizării politice a statelor.

Dar cînd s’a produs acest lucru, procesul lent de infiltrare reciprocă între barbari și romani începuse deja, marcînd sfîrșitul definitiv al lumii ”clasice” și începutul lumii ”moderne”.

Puterea politică, Familia și Religia

Principiul fundamental al societății barbare este Puterea. Omul liber este înițiat într’o ceremonie în care adunarea bărbaților înarmați îl înrolează, autorizîndu’l oficial să lupte. Armele constau în săbii, scuturi gigantice acoperite din piele, sulițe lungi sau arcuri grele.

Omul liber intră astfel în armată, care coincidea cu adunarea tuturor drepturilor oamenilor din trib. Adunarea forțelor armate era depozitarul suveranității, dar funcțiile sale nu depășeau decizia de pace și război sau pedepsirea crimelor împotriva zeilor și a comunității.

În partea de sus a ordinii sociale, însă, există un grup de oameni liberi care se distinge de ceilalți. Ei aparțin unor familii foarte vechi, cărora li se atribuie origini divine; de fapt, dețin în mod tradițional funcții preoțești sau civile.

Din această mică aristocrație, unii bărbați apar adesea ca fiind singurul element de bază pentru valoarea lor în război. Acest om devine un ”lider”, post care va intra apoi în istoria medievală precum ”Conte” sau ”Duce”.

În caz de război, adunarea îl alegea rege; dar era o sarcină în care i se dă o autoritate morală mai mare decît una politică. În adunări, întrunite în caz de pericol, se decidea cu majoritate.

Barbarii germanici aveau un sentiment profund de familie. Infidelitatea conjugală a fost pedepsită foarte sever. Familia era nucleul fundamental al ordinii lor sociale și politice.

Diferitele familii au fost legate de anumite legături familiale, astfel încît mai multe familii au format un Sippe .

Mai mulți Sippe au format un Gau sau un trib, care se alăturau altor triburi pentru a forma o uniune de triburi, un popor ale cărui legături majore erau aceleași tradiții civile și religioase.

În cazul Balcanilor, cîteva uniuni de triburi pot fi aici menționate: cele ale Odrisilor la sud de Dunăre, ale lui Alexandru Macedon, ale lui Bureo Bistas, și la scară mai mică, chiar cea a lui Daci Balo.

În cazul religiei, cea germanică era foarte simplă și naturalistă, așa cum se întîmplă adesea popoarelor nomade obișnuite să observe și să se teamă de fenomene naturale misterioase. Zeii lor s’au identificat cu forțele naturii și, prin urmare, pot fi bune sau rele.

Era Thor, Zeul cerului, de unde își arunca ciocanul, fulgerul; Freia, maternă și blîndă, care a reprezentat Pămîntul; Baldui, Soarele; Loki, focul util și rău. A existat și un zeu suprem: Odin, Zeul războiului, care conducea războinicii în luptă și îi salutau pe cei căzuți, în cetatea cerească Walhalla unde ajungeau după moartea eroică în luptă.

”Barbarii” din armatele romane

Istoricii au discutat cauzele declinului și sfîrșitului civilizației romane timp de secole. De ceva timp, nimeni nu mai susține teza simplistă conform căreia Imperiul Roman a căzut brusc sub izbucnirea hoardelor sălbatice și distructive.

Mulți spun că Imperiul Roman a murit deja de o moarte naturală și că barbarii geto-goto-germanici ar fi pus bazele întregii civilizații europene moderne cu noile lor forțe și obiceiuri solide.

Dintre aceste teze extreme există în mod natural multe moduri intermediare. Dacă ”barbarii” puteau prelua puterea de la romani, a fost pentru că deja în interiorul Imperiului a existat o criză foarte gravă, care a afectat principalele sectoare ale vieții politice. Infiltrarea barbarilor în armata și birocrația romană începuse, însă, de mai mult timp înainte de colaps.

Înaintea ”pierderilor” din toate părțile lumii, romanii începuseră să’i deporteze ca sclavi; s’au bucurat cît timp i’au tîrît pe la Roma, i’au făcut să lupte în arenă cu leii, dar și sadic între ei. Apoi a început să’i elibereze pe mulți dintre ei pentru a’i face servitori sau muncitori cu salarii mici, în special în agricultură sau în meseriile umile pe care romanii le dețineau înainte, în ciuda faptului că erau risipitori și supraîncărcați cu datorii.

Aprovizionările proveneau evident din țările și provinciile cucerite, cum era și Dacia Romană, dar erau în mîinile romanilor. Unii – interesați de această ”acceptare” a străinilor și a forței de muncă ieftine – spuneau că este necesar să’i integreze, să le ofere cetățenia, să’i determine să devină cetățeni romani chiar de la naștere cu aceleași drepturi, evident, nu cu ale lor.

Curînd aceste populații marginalizate, chiar cu cetățenie romană, mai mult decît integrate, după un timp, au început să se comporte așa cum s’au comportat romanii pe teritoriile lor, cînd i’au jefuit, cucerindu’i prin forță și supunere.

Această inversare a avut loc în timp ce la Roma o criză economică și politică începea să meargă mînă în mînă cu criza valorilor. La Roma, aproape jumătate din populație era de origine străină, soldații, de asemenea, conduși adesea de aceiași străini care au reușit curînd să devină generali, apoi au fost puși chiar în fruntea armatelor, dar care, fără îndoială, nu a fost din ”dragoste de țară”, ”de amprentă latină”, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, precara sau chiar inexistența acelei romanizări de care se face mare caz în țara noastră.

Acești străini de latinitate, într’adevăr, se pregăteau să’și creeze propria patrie și nu doar în țările lor, ci chiar la Roma.

Pentru acești străini, Roma cu Septimius Severus, cînd ideea proiectului politic nu mai era cea pe care Commodus voia să o realizeze, ajutîndu’i în țara lor prin crearea unei confederații, a lansat Constituția Antoniniană, oferind ”cetățenie romană” tuturor străinilor, celor care ajunseseră și celor care s’ar fi născut acolo (un ”ius soli” din acea vreme).

”Ius soli” în traducere din lat. ”Jus soli”, ”dreptul pămîntului”, sau, cum se spunea inițial în limba rumînă: dreptul pămîntean, cu referire la locul nașterii este unul din cele două sisteme de acordare a cetățeniei, alături de ius sangvinis, în traducere ”dreptul sîngelui”, sau, cum se spunea inițial în limba română: dreptul strămoșesc, cu referire la originea etnică a cetățenilor.

Conform ius soli, cetățenia unui stat se dobîndește automat prin nașterea pe teritoriul acelui stat. Pot fi impuse condiții cum ar fi ca cel puțin unul dintre părinți să aibă rezidență legală în statul respectiv, în cazul în care părinții sînt cunoscuți.

Acest sistem definește națiunea ca populația unui anumit teritoriu, indiferent de etnie, limbă sau religie.

Odată cu criza modelului cu sclavi, unii dintre ei au început să îi includă ca ”sclavi” utili în sarcini de nivel scăzut (în latină, sclavul se numea servus ), apoi chemîndu’i eliberați i’a promovat să coopereze în diverse activități, cu o contradicție: dacă dorea Romanul care’și menține averea și avea nevoie de ei. În sfîrșit au fost promovați și ca simpli soldați (romanii deveniseră sedentari și apatici chiar și în armată) apoi au fost puși în curînd chiar în fruntea acelorași armate.

La scurt timp după jugul roman, străinii care au devenit ”cetățeni” s’au răscumpărat, au prevalat, și alături de ”chemarea sîngelui țării lor” au găsit coeziune și identități comune.

Au devenit mai întîi furnizori de servicii cu costuri reduse utile, apoi au devenit ”prieteni” conciliatori și în final ”dușmani”. Ei doreau pe bună dreptate egalitatea în drepturi nu numai la Roma, ci și în țările lor (unde de fapt în curînd vor renaște noi națiuni, noi imperii, noi împărați).

Mai tîrziu, ”barbarii” au preluat și puterea. Și pentru Roma a fost sfîrșitul.

Barbarii pînă la 476 au schimbat Imperiul Roman, și într’adevăr a încetat să mai existe.

Primul împărat – pus de ”barbari”, tot de origine barbară, a fost Maximin Trax, au urmat alți 30 de împărați străini, dar în curînd au fost asasinați de aceiași pretorieni și de noii împărați aspiranți nerăbdători.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

În timp ce se aflau în afara vechiului imperiu, foștii barbari și’au întemeiat propriile regate, domeniile lor și după un timp și propriul Imperiu.

Roma însăși pentru a se apăra inutil a început să ridice în jurul său zidurilor înalte (în anii 271-274 cu Aurelian, atunci cînd și el a fost ucis în anul următor). O apărare în zadar. Hoardele au continuat să coboare peste Roma, au asediat’o, au șocat’o, au provocat moarte prin foame, au jefuit’o.

Roma și Imperiul devenise atunci țara cucerită de străini – foști ”barbari”: geți, goți,  ostrogoți, vizigoti, huni, vandali, șvabi, alani și lombarzi veneau pe rînd în întreaga Italie.

Apoi mai tîrziu geții germanici au întemeiat mai întîi Imperiul Carolingian, apoi Sfîntul lor Imperiu Roman (962-1806), care nu mai rămăsese nimic din cel roman și nici măcar sacru. Au avut loc cruciade în Est (1095-1259 ca răspuns la cuceririle musulmane, dar au sfîrșit mizerabil, au fost izgoniți de așa-numitele infidelități.

Apoi, Francii și Spaniolii au coborît în ​​Italia, ceea ce a transformat’o într’o ”expresie geografică” și nimic mai mult. Italia nu mai era Italia, ci o ”Colonie Barbară”.

Soldații geți, goți sau germani erau nechibzuți și impetuosi; nu au fost întotdeauna capabili să se încadreze în alinierea ordonată a armatei romane, dar au fost totuși singurii mercenari disponibili.

Astfel, în jurul secolului al IV-lea d.Hr., barbarii au început să se regăsească în fruntea armatelor.

În lungile perioade de anarhie militară care a caracterizat istoria romană începînd cu secolul al III-lea. grupuri din ce în ce mai numeroase de triburi getice și germanice și’au întocmit alianțe, oaspeți mai mult sau mai puțin doriți, în teritoriile romane.

Aici, abandonînd viața lor nomadă obișnuită, au început să ”absoarbă” civilizația romană și să influențeze la rîndul lor.

Trebuie amintit că în diversele castre romane, sau ”colonii”, au apărut marile orașe ale Europei centrale și de nord. Unul dintre cele mai cunoscute și populate (45.000 de locuitori) construit în colonia romană pe malul stîng al Rinului, a fost tocmai ”Colonia Claudia Ara Agrippinensium”; Agrippina fiind soția împăratului Claudius și fiica lui Germanicus.

De aceea, la vremea ”invaziilor” provocate în fapt tocmai de slăbicunea imperiului, romanii nu se găseau în fața unor popoare necunoscute și terifiante; romanii și barbarii se cunoșteau deja de multă vreme și datorită aceste contacte foarte dese fuseseră deja modificate și integrate, unele dintre aceste populații.

Este cazul și al geților carpatici, care mare parte dintre ei și în special pe cei de la Dunărea de jos, fiind încluși în imperiu înaintea celor din munți.

De asemenea, au adus inovații importante în domeniul tehnic: erau pricepuți în prelucrarea metalelor, au construit arme rezistente, au introdus berea așa cum o știm astăzi, folosirea untului și a butoaielor de lemn.

Abilitățile luptelor călare a făcut posibil introducerea și utilizarea etrierului și a șeii. În cele din urmă, au adăugat roțile la plug, făcîndu’l mai eficient. Și au desființat tunicile romane, introducînd utilizarea așa-numitului ”brace”, tip pantaloni, la noi numiți ițari, nădragi, cioareci.

Barbarii și nașterea Europei

Toate triburile getice fie că erau geți din Carpați, din nordul Alpilor: franci, alemani, șvabi, heruli, vizigoti, rugi, ostrogoți, lombarzi, burgunzi, vandali, gepizi, anglo-saxoni, normanzi etc. aceștia, printre alții, au fost fără doar și poate, protagoniștii istoriei Europei dintre Imperiul Roman și Evul Mediu.

O perioadă de mari confruntări, de dezolare și lupte. Creștinii care trăiau în acea perioadă păreau aproape de sfîrșitul lumii, un lucru foarte greu de înțeles astăzi.

În realitate, o nouă lume a fost creată după prăbușirea celei romane. Noi popoare au fost introduse pe trunchiul antic al organismului imperial, cele care au modificat în totalitate aspectul său și au fost la rîndul lor modificate.

Așa că, după epoca turbulentă a migrării, a devenit clar că s’au născut noi entități politice care nu erau barbare și nu erau romane: erau regate ”romano-barbare”, fiecare cu propria individualitate particulară, rezultatul unei întîlniri între două civilizații diferite, un fapt istoric și original care stă la baza civilizațiilor noastre naționale.

Avînd în vedere acest fenomen istoric, putem explica originea diferitelor națiuni europene.

Italia

Epoca dominației barbare în Italia merge din aproximativ 476 d.Hr., anul căderii Imperiului Roman de Vest pînă la 800 d.Hr., anul în care Charlemagne a obținut solemn coroana Sfîntului Imperiu Roman.

În acea perioadă de peste trei secole, Italia a fost invadată și dominată de diferite populații. Prima dominație stabilă a fost cea a Herulilor care, în 476, a fost condusă de Odoacru, care l’a înlocuit pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman.

În 489 au urmat Geții ostrogoți, conduși de marele rege get Theodoric; apoi au venit lombarzii (longobarzii) conduși de AIboin, în 568, iar în final, în 754, francii, o populație cu obiceiuri mai domestice, condusă de Pepin cel Scurt, care a restabilit o lungă perioadă de pace în Italia.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar înainte de aceste dominații, Italia a fost invadată de populații barbare, precum geții vizigoți, vandalii și hunii; dar nici unul dintre aceste triburi nu se stabiliseră pe peninsulă: trecuseră făcînd doar masacre, devastări, raiduri, acționînd în special în orașe, ucigînd și furînd, distrugînd case, temple și monumente, apoi trecînd pe alte teritorii ale Imperiului Roman fără a crea nici unul o conducere politică organizată.

Dar, pentru a rezuma starea acelor vremuri, este elocvent să cităm din faimosul edict dat de Teodoric ce’i poartă numele: ”Edictum Teodorici”, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atît romanii, cît și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale. Dar, deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădea un tribunal propriu: prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, pînă ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întîmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru, în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți.

În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege.

Astfel, cu ajutor divin, amîndouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decît alții respectă legile.

Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri.

Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sînt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără.

Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportîndu’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRĂCIUNUL, NAȘTEREA UNUI CICLU SOLAR SAU A LUI IISUS ?

Crăciunul nu a fost ziua de naștere a lui Iisus, ci nașterea unui nou ciclu solar. Crăciunul reprezenta în mentalul strămoșilor noștri nașterea unui ciclu agricol. Oamenii au asociat mult timp solstițiul de iarnă cu începutul unui nou ciclu anual, renașterea Soarelui și a naturii.

După cea mai lungă noapte, ziua în sfîrșit începea să crească treptat, ceea ce dădea speranță la fericire, bogăție și la o recoltă bună.

Așa cum știm, rotaţia Pămîntului în jurul Soarelui, numită şi mişcare de revoluţie, reprezintă un ciclu natural care a fost numit ”an terestru”, şi este format în mod natural din 365,24… zile terestre, dar împărţit în mod convenţional de oameni în 12 luni, sau 52-53 de săptămîni.

Referitor la calendarul geților lucrurile se schimbă puțin. Asupra variantei originale a Calendarului getic, cea de dinaintea modernizărilor şi schimbărilor aduse de marele preot Deceneu, nu putem avea decît informaţii deduse din calcule, astfel că nu putem oferi în acest moment dovezi clare ”necesare”.

Cu toate acestea vom vedea că aceste calcule ne arată în afara oricăror coincidenţe sau dorinţe ascunse în ce consta Calendarul getic tradiţional. În acest moment putem afirma  fie şi speculativ la prima vedere că geții aveau cu mult înainte de inovaţiile şi reformele lui Deceneu un calendar tradiţional original, ce se baza pe cîteva elemente definitorii.

Primul element îl reprezintă media anului tropic calculată pe o perioadă de 21 ani în care 8 ani erau ”scurţi” şi aveau 360 de zile fiecare, 6 ani erau ”lungi” şi aveau 368 de zile fiecare şi 6 ani erau bisecţi cu 369 de zile fiecare. Prin cîteva calcule simple 360×8, 368×6 și 369×6 aflăm că numărul total de zile cuprins în 21 ani este de 7670 de zile.

Dacă vom împărţi 7670 la 21 vom afla durata medie a anului tropic aşa cum o considerau geții în calendarul lor tradiţional ante-Deceneu şi anume 365,238095 de zile.

Aşadar acest ciclu de 21 ani este foarte important deoarece el ne dă o valoare medie a anului tropic tradiţional getic foarte aproape de cea din zilele noastre de 365,24219300989  de zile, anul getic tradiţional fiind mai scurt cu cca 5, 9 minute faţă de valoarea anului tropic modern.

Al doilea element al calendarului getic tradiţional este durata medie de 364 zile a anului.

Al treilea element îl reprezintă împărţirea anului de 364 zile în 13 luni cu durata de 3 sau 4 optomîni, respectiv 24 sau 32 de zile.

Al patrulea element îl reprezintă săptămîna cu durata de 8 zile denumită de noi optomînă. Una din cele 8 zile este dedicată zeului Uran / Cerul reprezentat de planeta Uranus care are o perioadă de rezoluţie în jurul Soarelui de 84 de ani. Cercul al 3-lea al Marelui Sanctuar Circular are 84 de plinte / stîlpi şi ar putea fi interpretaţi ca fiind cei 84 de ani necesari planetei Uranus pentru a efectua o rotaţie completă pe elipsa sa în Jurul Soarelui.

Am dat aceste detalii despre calendarului getic, pentru a afla cîteva lucruri despre cunoștințele avansate de astronomie ale geților și că data de 25 Decembrie la geți nu putea fi altceva decît o dată din calendar care anunța începerea noului an agricol, sau nașterea anului nou solar, fapt care’l va confirma și etimologia cuvîntului getic Crăciun pe care o vom prezenta în cele ce urmează.

Cu totul explicabil este și nașterea unor zei solari ca Helios, Mithras, Horus, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Bacchus, Apollo, Jupiter, chiar Sol Invictus la romani…

Chiar dacă a pornit cîndva de la un moment calendaristic aplicabil de agricultorul străbun, ziua care azi e numerotată 25 decembrie devenise mai tîrziu un simbol universal al Naşterii. Pentru că totul se reproduce la simbol, cercul sau discul fiind înainte de toate un ciclu reversibil.

Astăzi, sensul principal al vacanței în multe culturi a fost mutat în Crăciun, Anul Nou.

Trebuie să specificăm că prin aceste rînduri nu vrem să constituim un manifest anti-creștin. Vom aduce argumente în sprijinul acestei realități, de altfel, știută de foarte mulți, demersul nostru fiind, însă, inițiat doar de dragul aflării adevărului, și nu încercăm să convingem majoritatea creștinilor că ei greșesc alegînd să sărbătorească ceva impus cîndva din interese politico-religioase sau că s’a dorit schimbarea semnificației unei date din calendarul agricol al anticilor.

Creștinii au preluat ”mură’n gură” această zi de sărbătoare solară, schematic reprodusă prin cruce, raze, cerc, svaztică sau spirală și i’au dat alt sens.

Toate aceste simboluri nu sînt creștine, ci geto-ariene pre-creștine.

Pe 25 decembrie creştinii din toatã lumea se adunã pentru a sărbători, cu mai mult sau mai puţin fast, naşterea lui Isus. Colinde, slujbe, cadouri, mîncãruri – toate acestea sînt nelipsite.

Crăciunul, ca sărbătoare prin care creștinii celebrau nașterea lui Iisus Hristos, apare menționat sumar într’o listă veche:

”25 decembrie, Hristos născut în Betleem, Iudeea”.

Inscripția este pentru un eveniment înregistrat în anul 336, astfel încît, oficial, prima mențiune a acestui eveniment creștin are loc în data de 25 decembrie 336 d.Hr.

Poate ar părea ciudat că acest eveniment al nașterii lui Iisus Hristos apare consemnat de’abia după 300 de ani, dar Biserica Creștină, în acea perioadă, nu punea accent pe nașterile sfinților.

Mult mai importante erau momentele în care mureau, fiind, astfel, primiți în Împărăția Cerurilor.

De exemplu, botezul lui Iisus era considerat mult mai important decît nașterea, iar în timpul începuturilor creștinătății, adepții religiei s’au concentrat pe celebrarea învierii lui Iisus.

Totodată, nimeni nu știe cu certitudine cînd s’a născut Iisus, dar un călugăr din secolul al VI-lea, Dionysus Exiguus este primul care înregistrează datele istorice de la anul 1, începînd cu 25 decembrie.

Dar de ce 25 decembrie?

În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s’a născut la 25 decembrie.

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data la care s’a născut Isus Cristos. Acest lucru este susținut și de următoarele lucrări de referință:

”Data reală la care s’a născut Isus este necunoscută.” (New Catholic Encyclopedia)

sau:

”Nu se cunoaște cu exactitate data nașterii lui Cristos.” (Encyclopedia of Early Christianity)

Deși, Biblia nu dă un răspuns direct la întrebarea: ”Cînd s’a născut Isus?”

Biblia, totuși, menționează două evenimente petrecute în preajma nașterii sale, motiv pentru care mulți au ajuns la concluzia că Isus nu s’a născut în 25 decembrie.

Turmele de oi.

Biblia oferã puţine indicii privitoare la naşterea lui Iisus, de fapt nici perioada anului nu este menţionatã.

Referirea la păstorii care au grijã de oi în timpul nopţii (Luca 2:8) ar putea sugera cã ar fi vorba de decembrie, cînd animalele sînt în ţarcuri.

Dar doar un singur detaliu nu este suficient, pentru că oile nu stau în țarcuri doar de 25 decembrie…

Păstorii ”trăiau sub cerul liber și . . . făceau noaptea de strajă lîngă turmele lor” (Luca 2:8).

O carte remarcă faptul că oile stăteau sub cerul liber începînd cu ”săptămîna dinaintea Paștelui [sfîrșitul lunii martie]” pînă la jumătatea lunii noiembrie.

Apoi adaugă:

”Iarna [oile] stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într’o lună de iarnă, este puțin probabil să fie corectă, deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe cîmp” (Daily Life in the Time of Jesus).

Sursele din secolele I-II sînt la fel de sărace.

Cînd s’a născut Isus, de fapt?

Nu se menţioneazã sărbătoarea naşterii, ba mai mult, Origene (165-264) ia în derâdere celebrãrile romane ale unor astfel de evenimente.

Din ce ştim, în aceastã perioadã nu există dovezi ale existenţei Crăciunului în primele secole de creştinism.

Acest fapt se aflã într’un contrast pregnant faţă de tradiţia privind ultimele zile ale lui Iisus, despre care fiecare dintre cele patru evanghelii vorbeşte detaliat. Potrivit lui Ioan, Iisus este crucificat în timpul sacrificiului mieilor în timpul Pesah-ului, adicã ziua a 14-a din luna evreiasca Nisan.

Nu s’a născut iarna

Recensămîntul. Cu puțin timp înainte ca Iisus să se nască, Caesar Augustus a emis un decret ”ca toată lumea să se înregistreze”.

Fiecare trebuia să se înregistreze ”în orașul lui“, ceea ce presupunea efectuarea unei călătorii de o săptămînă sau chiar mai mult (Luca 2:1–3).

Această poruncă — dată probabil pentru a afla care era numărul locuitorilor în vederea strîngerii impozitelor și a efectuării serviciului militar — ar fi stîrnit nemulțumirea iudeilor în orice anotimp.

De aceea, este puțin probabil ca Augustus să fi făcut greșeala de a’și provoca și mai mult supușii, obligîndu’i pe mulți dintre ei să parcurgă distanțe mari iarna, cînd era frig.

S’a născut la începutul toamnei

Putem afla cu aproximație cînd s’a născut Iisus dacă facem un calcul luînd ca reper ziua în care a murit el.

Era 14 nisan, în primăvara anului 33 d.Hr., cînd evreii sărbătoreau Paștele (Ioan 19:14–16).

Întrucît Iisus avea în jur de 30 de ani cînd și’a început serviciul pămîntesc, care a durat trei ani și jumătate, înseamnă că el s’a născut la începutul toamnei, în anul 2 î.Hr. (Luca 3:23).

Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge.
În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe cîmp cu turmele.

De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricînd să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensămînt.

Din cîte se pare, Iisus s’a născut în luna octombrie.

Păstorii merg să’l vadă pe pruncul Iisus

Paştele, un eveniment mitic dezvoltat cu mult înainte de Crãciun, reprezintă în mare mãsură o reinterpretare a Pesah-ului în termenii patimilor lui Iisus.

Respectarea acestuia este recomandatã în Corinteni 5:7-8, cînd se pomeneşte cã mielul pascal, Hristos, a fost sacrificat şi drept urmare sacrificiul trebuie comemorat. Aşadar în primele două secole de mult mai mare interes erau patimile şi învierea ca elemente fondatoare ale mitologiei creştine, dar cu timpul şi originile lui Iisus devin subiect de discuţie.

Evangheliile lui Matei şi Luca contribuie prin naraţiuni binecunoscute, dar destul de diferite, şi totuşi nu ne dau o dată exactă. Mai multe detalii sînt de gãsit în scrierile apocrife ale secolului I, dar nici acestea nu se referă la data naşterii.

În fine, in jurul anului 200 Clement din Alexandria scrie în ”Stromateis” că sînt oameni care au dibuit data naşterii, unii spunînd că este vorba despre al 28-lea an al lui Augustus, pe 25 din luna egipteanã Pachon (20 mai); alţii insistã pe al 16-lea an al lui Tiberius, 25 din Phamenoth (21 martie); în vreme ce altii cred în data de 19 din Pharmuthi (15 aprilie) sau 24 (20 aprilie).

Este evident că exista foarte multã confuzie.

Pînă în secolul al IV-lea însã se vehiculau douã date care erau recunoscute de categorii mai largi: 25 decembrie în vest şi 6 ianuarie în est, 6 ianuarie care rãmîne în vest simbolul epifaniei, venirii magilor, în timp ce în est reprezintã şi boboteaza ce marcheazã încarnarea divinitãţii.

Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie provine dintr’un almanah roman de la mijlocul secolului al IV-lea, care enumerã diverse date asociate episcopilor sau martirilor.

În aproximativ 400, Augustin pomeneşte gruparea donatistã din nordul Africii care se evidenţiazã din timpul persecuţiilor lui Dioclețian, grupare care ţine sărbători pe 25 decembrie, dar refuzã sărbătoarea de pe 6 ianuarie, considerînd’o o inovaţie.

De ce aceste două date?

Ipoteza pagînă pre-creștină

O teorie avanseazã ipoteza împrumutului păgîn. Romanii îşi ţineau festivalul Saturnalia tîrziu în decembrie. Germanicii organizau festivaluri ale ritului fertilitãţii tot în perioada asta.

În Scandinavia festivitãţile cunoscute sub denumirea de Yule încurajau practici mai puţin spirituale, pentru cã se intra în sezonul consumului.

Vechiul zeu solar frigian Attis se sărbătorea pe 25 decembrie, la fel ca şi persanul Mithras. Ba mai mult, împăratul Aurelian stabileşte în 274 ziua lui Sol Invictus pe 25 decembrie.

Discul de argint imperial al lui Sol Invictus bătut în relief din partea inversă (secolul al III-lea), găsit la Pessinus (Muzeul Britanic)

Crăciunul nu ar fi decît o mulare peste sărbătorile unor zei solari, creştinii alegînd deliberat data pentru a facilita răspîndirea credinței în rîndul populaţiilor păgîne.

În secolul al IV-lea creştinii importã Saturnalia în speranta cã vor importa si oamenii.
Convertirea izbuteşte prin promisiunea continuãrii celebrãrii cultice. Saturnalia neavînd nimic creştin în ea, creştinii decid transformarea ultimei zile de festival în naşterea lui Iisus.

Puţin succes au avut în redefinirea practicilor, pentru că în schimbul respectării datei naşterii, se acceptă tacit perpetuarea obiceiurilor promovate de sărbătoare încă de la începuturi. La Saturnalia, care dura de pe 17 pînă pe 25 decembrie, legea romană statornicea că nimeni nu putea fi pedepsit pentru vătămare de persoane sau proprietãţi.

Festivalul începea cînd era ales un ”inamic al poporului” care să reprezinte răul. Fiecare comunitate opta pentru o victimã pe care o forţa să se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau.

Poetul şi istoricul Lucian descrie festivalul enumerînd sacrificii umane, intoxicaţii, desfrîu, violuri sau consumul de biscuiţi antropomorfi…

Ca urmare, cele mai timpurii celebrări ale Crăciunului nu erau deloc expresii ale devoţiunii religioase.

Este plauzibil, doar că teoria are mici probleme. Într’adevãr Ambrozie (339-397) îl descrie pe Iisus ca pe adevãratul soare care vine să’i înlocuiască pe vechii zei, dar autorii creștini din primele veacuri nu fac totuşi referire la o fabricatie calendaristicã recentă şi nu cred că data a fost aleasă de mai-marii Bisericii.

Mai mult privesc coincidența ca pe un semn divin că Dumnezeu l’a ales pe Iisus in locul zeilor păgîni.

În secolul al XI-lea găsim prima sugestie cum că sărbătoarea este deliberat suprapusã peste cele păgîne.

O notă pe marginea unui manuscris al comentatorului siriac Dionysius bar-Salibi spune că în vremurile trecute celebrarea creștină a fost mutatã de pe 6 ianuarie tocmai ca să coincidă cu cea a lui Sol Invictus.

Deoarece primii creştini nu ştiau cînd s’a nãscut Iisus, pur şi simplu au asimilat festivalul solstiţiului revendicîndu’l drept sărbătoarea originilor lui Mesia.

Multe dintre elementele sale atestă prezenţa unor reminiscente păgîne, cum ar fi folosirea pomului de Crãciun, o veche practicã druidicã.

Totuşi, prima menţiune a existenței unei date pentru Crăciun (200) vine într’o perioadã în care creştinii nu împrumutau masiv tradiţii păgîne cu un caracter atît de evident. Asta nu înseamnã că religia creştină s’a conturat în izolare, în niciun caz.

Multe dintre componentele adoraţiei –euharistia, martirii, arta funerara-trebuie sã fi fost lesne de înţeles pentru observatorii păgîni. Dar în primele secole minoritatea creştinã persecutatã se preocupa mai mult de distanțarea faţă de sacrificiile, jocurile şi festivalurile cultelor tradiţionale.

Situaţia se va schimba de la Constantin cel Mare, cînd se trece la adaptarea lor pe structura creştinã.

Papa Grigore cel Mare, într’o scrisoare din 601 adresatã unui misionar în insulele britanice, recomandã păstrarea templelor păgîne şi prefacerea lor în biserici, precum şi transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creştini.

Problema rezidã în faptul cã n secolul al III-lea împrumuturile acestea erau destul de rare, ori atunci începe sã se discute despre stabilirea unei date a naşterii lui Iisus.

Data exista înainte de edictul de tolerantã, dar la fel de bine creştinii o puteau prelua şi mai devreme, dată fiind asemănarea prea frapantă precum şi întreaga simbolistică asociată datei care are o relevanţã deosebită în foarte multe religii. Pe de altă parte în secolul al IV-lea cărturarii se preocupau mai tare nu de introducerea unei zile de naştere, ci de adãugarea datei de 25 decembrie celebrării tradiţionale de pe 6 ianuarie.

Ipoteza iudaică

Mai existã şi o altă explicaţie, sugeratã la începutul secolului al XX-lea de către Louis Duchesne, care leagã ziua sa de naştere de stabilirea zilei morţii.

De altfel, in jurul anului 200 Tertullian din Cartagina ne spune cã ziua de 14 din Nisan (data morţii lui Iisus în evanghelia lui Ioan) este echivalentã zilei de 25 martie în calendarul roman solar, care va deveni Buna Vestire. Aşadar Tertullian credea cã Iisus a fost conceput şi crucificat la aceeaşi datã.

Ideea apare şi într’un tratat anonim despre solstiţii şi echinocţii în Africa de Nord, secolul al IV-lea. Augustin era şi el familiarizat cu acest calcul. În tratatul său despre trinitate scrie despre coincidenţa zilei în care a fost zămislit cu ziua în care a suferit, despre asociera dintre uterul matern şi mormîntul din care va renaşte.

În est cele douã date, ale naşterii şi morţii, sînt legate prin referirea nu la calendarul evreiesc, ci la calendarul grec local, la ziua de 14 a primei luni de primăvară, Artemisios, care înseamnã 6 aprilie. Episcopul Epifanie de Salamis recunoaşte echivalenţa datelor concepţiei şi crucificãrii.

Conexiunea dintre aceste aspecte reflectă înţelegerea antică şi medievală a conceptului de salvare ca tot unitar. El este conceput pentru a salva prin moarte.

În numeroase reprezentări picturale ale Bunei Vestiri, micul Iisus este înfăţişat coborînd din ceruri cu o cruce care aminteşte momentul sacrificiului. Ideea cã redempţiunea şi creaţia ar trebui sã coincidă apare și în tradiţia iudaică păstrată în Talmud.

Rabinul Eliezer insistă că lumea a fost creatã în Nisan, tot în Nisan s’au născut patriarhii, Isaac se naşte la Pesah, prin urmare strămoşii vor fi mîntuiţi tot în Nisan.

Şi cum ajunge 25 decembrie Crăciun?

Elementele sărbătorii s’au tot acumulat începînd din secolul al IV-lea pînã în epoca contemporanã. Este probabil ca data sã derive mai mult din iudaism, din calculele legate de moartea lui Iisus la sărbătoarea Pesah-ului şi din noţiunea rabinicã a coincidenţei evenimentelor importante, dar elementul păgîn nu este deloc de neglijat, pentru cã vizeazã acelaşi fond de idei, axat pe ciclicitate.

De ce este 25 decembrie o dată atît de importantă?

O sumedenie de zei se nasc atunci: Mithras, Horus, Attis, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Jupiter, Sol Invictus…

Deci, chiar dacă a pornit de la un calcul calendaristic, data este un simbol universal al naşterii, şi nu e de mirare. Solstiţiul are loc cu cîteva zile înainte.

Încă din vremurile antice, pe 25 începea să se observe mărirea treptată a zilei, deci era firesc să fie considerată data renaşterii solare.

Totuși, de ce a fost acceptată unanim ziua de 25 decembrie, în ciuda incertitudinii?

Este vorba de perioada solstițiului de iarnă, atunci cînd multe culturi din jurul mării Mediterane și din Europa extinsă celebrau prin mese copioase.

Evreii, germanii, celticii și scandinavii aveau diverse motive de a sărbători ziua de 25 decembrie.

Scandinavii obișnuiau să aducă bușteni imenși acasă, în ziua de 21 decembrie și să’i lase să ardă.

Sărbătoarea dura pînă ce lemnul se transforma în cenușă, care putea să dureze pînă la 12 zile.

Nordicii erau de părere că fiecare scînteie a focului simboliza un porc sau vițel care urma să se nască în anul următor.

La toate aceste informații se adaugă și faptul ca mare parte din animale erau sacrificate, pentru a asigura hrană familiei, iar berea și vinul terminaseră fermentarea. Rețeta pentru un ospăț legendar avea toate ingredientele.

Luca 2:1-20 Isus se naște în Betleem

Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze.

Prin urmare, Iosif şi Maria sînt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze.

Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Isus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într’o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale.

Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensămînt. Astfel a fost posibil ca Isus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său.

Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Conducător (Mica 5:2).

O noapte memorabilă! Afară, pe cîmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori, unde un înger le spune păstorilor:

”Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s’a născut astăzi un Salvator, care este Cristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într’o iesle.”

Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun:

”Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pămînt printre oamenii bunăvoinţei!” (Luca 2:10-14).

Maria, Iosif şi păstorii îl privesc pe copilaşul Isus culcat într’o iesle

După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia:

”Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s’a întîmplat acolo, după cum ne’a spus Iehova” (Luca 2:15).

Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Isus exact unde le’a spus îngerul. Cînd păstorii relatează ce le’a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sînt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gîndeşte la ele în inima ei.

De ce se celebrează Crăciunul în 25 decembrie deoarece nu există dovezi care să ateste că Isus s’a născut în 25 decembrie.

Pentru că așa cum am mai spus, data nașterii sale nu este menționată în Biblie. Întrucît nu există nici o dovadă că Isus Cristos s’a născut în 25 decembrie, de ce se celebrează Crăciunul în această zi?

În Encyclopædia Britannica se spune că, din cîte se pare, capii religioși au ales o dată care ”să coincidă cu sărbătoarea romană păgînă a «nașterii soarelui invincibil»”, ținută cu ocazia solstițiului de iarnă.

Potrivit multor istorici, Crăciunul a fost stabilit la 25 decembrie, deoarece a fost data festivalului lui Sol Invictus. Această idee a devenit populară mai ales în secolele XVIII și XIX.

Carul în mozaicul Mausoleului M a fost interpretat de unii ca Hristos.

Și Clement al Alexandriei vorbise despre Hristos care’și conducea carul pe cer.

Mormîntul lui „Cristo Sole”, adică Hristos Soarele, a fost descoperit în 1574, în timpul unor săpături de sub bazilică.

Potrivit lui Tiberio Alfarano, care a copiat meticulos epitaful care s’a pierdut de atunci, mormîntul a fost construit de părinții decedatului, Julius Tarpeianus.

Originea păgînă a mormîntului este evidentă datorită prezenței unui cinerarium, deși cele trei fresce de pe tavan și pereți, care au fost decorate în mozaicuri policrom, sunt, fără îndoială, creștine.

Hristos este înfățișat pe boltă într’un car tras de cai albi.

Bunul păstor a fost descris inițial pe unul dintre pereți; conturul unui pescar și o scenă biblică, inclusiv Iona, apar pe alte ziduri. Atît bolta cît și pereții sînt decorați cu viță de vie.

Această interpretare este pusă la îndoială de alții:

”Numai nimbul în formă de cruce face să apară semnificația creștină”, iar figura este văzută de unii pur și simplu ca o reprezentare a Soarelui, fără nici o referință religioasă explicită, indiferent de păgînism sau creștinism.

Fiecare sfînt creștin este înfățișat în mod tradițional cu un halou de lumină sfîntă.

Similitudinea coincidențială a apariției unui parelion creat de o lumină strălucitoare și crucea răstignirii i’a inspirat pe artiștii creștini să o includă uneori cu intenția acestui sens dublu în reprezentările lui Isus, dar cele mai tradiționale reprezentări ale tuturor sfinților arată nu doar un cerc, ci și raze reale de lumină pentru a reprezenta sfințenia

Sol Invictus (Soarele invincibil) era o sărbătoare a soarelui preluată de romani de la popoarele cucerite, printre care și geții carpatici.

Sol Invictus (”Soarele neîntrînt”) a fost zeul soarelui oficial al Imperiului Roman de mai tîrziu și un patron al soldaților.

Abia la 25 decembrie 274 d.Hr., împăratul roman Aurelian a făcut din el un cult oficial alături de cultele tradiționale romane.

Savanții nu sînt de acord cu privire la faptul că noua zeitate era o refundare a cultului latin vechi al lui Sol, o renaștere a cultului lui Elagabalus sau complet nouă.

Zeul a fost favorizat de împărați după Aurelian și a apărut pe monedele lor pînă în ultima a treia parte a domniei lui Constantin I.

Potrivit cu The Encyclopedia Americana, mulți erudiți cred că s’a ales această dată ”pentru ca păgînii convertiți să se simtă mai atrași de creștinism”.

Ultima inscripție care se referă la Sol Invictus datează din anul 387 d.Hr., iar în secolul al V-lea au fost destui devotați încît teologul creștin Augustin a considerat că este necesar să predice împotriva lor.

Așadar, Crăciunul ca dată de naștere a lui Iisus este artificială, și a fost adoptată politic.

Era de fapt o sărbătoare populară a Soarelui.

Invictus (”neînvins sau invincibil”) a fost un epitet folosit pentru mai multe zeități romane, printre care Jupiter, Marte, Hercules, Apollo și Silvanus și a fost folosit începînd din secolul al III-lea î.Hr.

Cultul roman la Sol este continuu de la ”cea mai timpurie istorie” a orașului pînă la instituirea cultului creștin ca religie exclusivă de stat.

Savanții au considerat uneori tradiționalele Sol și Sol Invictus ca două zeități separate, dar respingerea acestei opinii de către S. E. Hijmans a găsit susținători.

O inscripție din 102 d.Hr. înregistrează o restaurare a unui portic al lui Sol în ceea ce este acum zona Trastevere a Romei de către un anume Gaius Iulius Anicetus.

În timp ce poate că a avut în minte o aluzie la propriul său cognomen, care este forma latinizată a echivalentului grecesc de invictus, ἀνίκητος (aniketos), cea mai veche inscripție datată din trecut, care folosește invictus ca epitet al lui Sol este din 158 d.Hr.

Un alt, datat stilistic secolului al II-lea, este înscris pe un phalera romană (disc ornamental): Inventori lucis soli invicto augusto (”Îl glorific pe soarele de neînvins, creatorul luminii.”)

Augustus este un obișnuit epitet care leagă zeități de cultul imperial.

Sol Invictus a jucat un rol proeminent în misterele Mithraice și a fost egalat de Mithras.

Relația Sol Mithraic Invictus cu cultul public al zeității cu același nume este neclară și poate inexistentă.

Potrivit Historia Augusta, Elagabalus, moștenitorul Severan adolescent, a adoptat numele zeității sale și și’a adus imaginea de cult din Emesa la Roma.

Odată instalat ca împărat, el a neglijat zeitățile tradiționale de stat ale Romei și și’a promovat propria divinitate drept cea mai puternică a Romei. Aceasta s’a încheiat cu uciderea sa din 222.

Historia Augusta se referă la zeitatea Elagabalus ca ”numită și Jupiter și Sol” (fuit autem Heliogabali vel Iovis vel Solis).

Deși acest lucru a fost văzut ca o încercare de a importa zeul soarelui sirian la Roma, cultul roman al lui Sol a existat încă de la începutul Republicii.

În perioada Aureliană

Poporul roman ”gens Aurelia” a fost asociat cu cultul lui Sol. După victoriile sale în Orient, împăratul Aurelian a reformat minuțios cultul roman al lui Sol, ridicînd zeul soarelui la una dintre primele divinități ale Imperiului.

Acolo unde anterior preoții Sol au fost pur și simplu sacerdotiți și au avut tendința de a aparține rangurilor inferioare ale societății romane, acum erau pontifici și membri ai noului colegiu de pontifică instituit de Aurelian.

Fiecare pontifex al lui Sol era un membru al elitei senatoriale, ceea ce indică faptul că preoția Sol era acum extrem de prestigioasă.

Aproape toți acești senatori au ținut și alte preoții, iar unele dintre aceste alte preoții au prioritate în inscripțiile în care sunt enumerate, ceea ce sugerează că erau considerate mai prestigioase decît preoția de la Sol.

Aurelian a construit, de asemenea, un nou templu pentru Sol, care a fost dedicat la 25 decembrie 274, și a adus numărul total de temple pentru zeul din Roma la (cel puțin) patru.

De asemenea, el a instituit jocuri în onoarea zeului soare, care se ține la fiecare patru ani de la 274 încoace.

Identitatea Sol Invictus a lui Aurelian a fost mult timp subiect de dezbatere savantă.
Bazîndu’se pe Istoria augustană, unii cercetători au susținut că a fost bazat pe Sol Elagablus (sau Elagabla) din Emesa.

Alții, bazîndu’și argumentul lui Zosimus, sugerează că se bazează pe Šams, zeul solar al Palmyra, pe motiv că Aurelian a plasat și a consacrat o statuie de cult a zeului soare jefuită din Palmyra în templul lui Sol Invictus.

Profesorul Gary Forsythe discută aceste argumente și adaugă un al treilea mai recent pe baza lucrărilor lui Steven Hijmans. Hijmans susține că zeitatea solară a lui Aurelian a fost pur și simplu tradiționalul Sol Invictus greco-roman.

Perioada lui Constantin

Împărații l’au înfățișat pe Sol Invictus pe monedele lor oficiale, cu o gamă largă de legende, dintre care doar cîteva au încorporat epitetul invictus, cum ar fi legenda SOLI INVICTO COMITI, care a revendicat Soarele Neînvins ca un însoțitor al împăratului, folosit cu o frecvență deosebită de Constantin.

Statuetele lui Sol Invictus, purtate de purtătorii standard, apar în trei locuri în reliefuri de pe Arcul lui Constantin.

Moneda oficială a lui Constantin continuă să poarte imagini cu Sol pînă în 325 / 6.
Un solidus al lui Constantin, precum și un medalion de aur din domnia sa înfățișează bustul împăratului în profil înfrățit (jugat) cu Sol Invictus, cu legenda INVICTUS CONSTANTINUS.

Constantin a decretat (7 martie 321) moartea lui Solis – ziua Soarelui, ”Duminica” – devenind ziua de odihnă romană (Codex Justinianus 3.12.2):

”În ziua venerabilă a Soarelui, lăsați magistrații și oamenii care locuiesc în orașe să se odihnească și să lase toate atelierele să fie închise.”

Cu toate acestea, în țară, persoanele angajate în agricultură își pot continua în mod liber și legal desfășurarea, deoarece se întîmplă adesea că o altă zi nu este potrivită pentru semănatul de cereale sau plantarea viței de vie; ca să nu neglijăm momentul potrivit pentru astfel de operațiuni, valoarea cerului ar trebui pierdută.

Arcul de triumf al lui Constantin a fost poziționat cu atenție pentru a se alinia cu statuia colosală a lui Sol de către Colosseum, astfel încît Sol a format fundalul dominant atunci cînd este văzut din direcția abordării principale către arc.

Ziua de 25 decembrie.

O poveste despre 25 decembrie au şi babilonienii.

Cu mult înaintea apariției celebrului Moș Crăciun, un alt personaj se ocupa cu aducerea cadourilor, Nimrod. Potrivit tradiției babiloniene (într’o variantã iudaică), după moartea lui Nimrod, una prematură, un copac veșnic verde a crescut peste noapte dintr’un ciot al unui copac uscat.

Semiramis, mama sa, ar fi spus ca Nimrod ar vizita în fiecare an acel copac veșnic verde și ar lăsa cadouri în ziua aniversării nașterii lui, exact pe 25 decembrie. Se pare, că aceasta este de fapt originea bradului de Crăciun, care este de asemenea de origine păgînă.

Dacă privim imaginea antică a lui Nimrod, vedem foarte multe asemănări cu actualul Moș Crăciun: amîndoi au bărbi lungi, amîndoi umblă cu reni, amîndoi aduc cadouri sub un pom verde.

După moartea lui Nimrod, Semiramis a răspîndit credinţa că ar fi fost un zeu.

Iar cuvîntul ”Yule”, prin care se se mai desemnează Crăciunul în vest, se pare cã ar avea origine chaldeeană, însemnînd ”copil”.

”Yule” era sărbătorit de nordici din decembrie pînă în ianuarie, vreme în care ardea un buştean în cinstea lui Thor, care de obicei se consuma în 12 zile.

Tot pe 25 decembrie se nasc şi copii lui Isis cu Osiris, mort la solstiţiul de iarnă, ca expresie a reîncarnării tatălui.

Copacul verde este simbolul egiptean al lui Asar / Osiris, zeu şi al fertilităţii, în timp ce Aset / Isis, zeiţa magiei divine, este asociatã luminilor colorate.

Şi acestea sînt doar cîteva exemple care atestă importanta covîrşitoare a datei în mitologia universalã.

Renaşterea care urmeazã celei mai scurte zile din an este celebratã în diversele religii atît ca expresie atăt a fondului mental comun, cu repere mitice universale, cît şi a fenomenului neîntrerupt de difuziune culturalã.

Cu riscul de a ne repeta susținem că nu există nici o dovadă că Isus s’a născut în această zi.

După cîte se pare, conducătorii religioși au ales strategic data de 25 decembrie ca să coincidă cu sărbătorile păgîne care erau ținute în preajma solstițiului de iarnă, o sărbătoare solară foarte iubită de pămînteni.

Ce spune Biblia despre Crăciun?

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data nașterii lui Isus și nu spune că ar trebui să o sărbătorim.

O enciclopedie afirmă:

”Sărbătorirea Crăciunului nu este stabilită de Dumnezeu și nici nu’și are originea în NT [Noul Testament]” (Cyclopedia de McClintock și Strong).

Potrivit Bibliei, orice formă de închinare dezaprobată de Dumnezeu este o ofensă la adresa lui (Exodul 32:5–7).

Originea obiceiurilor de Crăciun

Sărbătorirea nașterii lui Isus.

”Primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgîn.” (The World Book Encyclopedia)

Oferirea de daruri și petrecerile de Crăciun.

O enciclopedie afirmă:

”Saturnaliile, o sărbătoare romană ținută la mijlocul lunii decembrie, constituie modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului. De exemplu, în această sărbătoare își au originea petrecerile fastuoase, oferirea de daruri și aprinderea de lumînări” (The Encyclopedia Americana).

Potrivit unei alte enciclopedii, ”orice fel de muncă era întreruptă” în timpul Saturnaliilor (Encyclopædia Britannica).

Luminile de Crăciun.

Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, europenii își împodobeau locuințele ”cu lumini și cu arbori sau arbuști cu frunza veșnic verde” pentru a sărbători solstițiul de iarnă și pentru a alunga spiritele rele.

Vîscul și laurul.

”Druizii (preoții celților) atribuiau vîscului proprietăți magice. Laurul, o plantă veșnic verde, era venerat întrucît simboliza întoarcerea soarelui.” (The Encyclopedia Americana)

Pomul de Crăciun.

”Cultul arborelui era larg răspîndit în rîndul europenilor păgîni și a continuat să fie practicat și după convertirea lor la creștinism.”

Cultul arborelui s’a păstrat pînă în zilele noastre prin obiceiul ”de a așeza un pom de Crăciun la intrarea sau în interiorul unei locuințe în perioada sărbătorilor de iarnă” (Encyclopædia Britannica).

Isus a poruncit să’i comemorăm moartea, nu să’i serbăm ziua de naștere (Luca 22:19, 20).
Apostolii lui Isus și creștinii din secolul I n’au ținut Crăciunul.

Într’o enciclopedie se spune că ”sărbătoarea Nașterii Domnului a fost instituită după anul 243 [d.Hr]”, la mai bine de un secol de la moartea ultimului apostol (New Catholic Encyclopedia).

Dumnezeu nu aprobă Crăciunul deoarece această sărbătoare are la origine obiceiuri și ritualuri păgîne (2 Corinteni 6:17).

O analiză atentă a originii Crăciunului ne va ajuta să înțelegem că această sărbătoare are la bază ritualuri religioase păgîne, adică ante-creștine.

În Imperiul Roman, de exemplu, festivalul păgîn numit Saturnalia era marcat de mese festive și împărțirea de cadouri oamenilor săraci. Dedicat Zeului Agriculturii, Saturn, festivalul începea cu o săptămînă înainte de solstițiul de iarnă.

Petrecerile țineau timp de o lună, cu mîncare și băutură în exces. Pînă și afaceri și școlile erau închise, astfel încît să participe cu toții la distracții.

Tot în această perioadă, romanii se bucurau de Juvenalia, o sărbătoare dedicată copiilor, iar în data de 25 decembrie era celebrată nașterea zeului Mithra, fiind considerată una dintre cele mai sacre zile ale anului.

Nu în ultimul rînd, Papa Iuliu I este cel care a ales data de 25 decembrie, ca răspuns la Saturnalia. Cu timpul, sărbătoarea s’a răspândit în Egipt, Anglia și la Scandinavi.

O altă teorie a fost lansată de istoricul William J. Tighe, care vorbește despre o întâlnire a Bisericii, în urma căreia s’a stabilit că ziua conceperii Mîntuitorului ar fi trebuit sărbătorită.

Aceasta fiind în data de 25 martie, în mod rezonabil s’a ajuns la concluzi că nașterea ar fi avut loc nouă luni mai tîrziu, pe 25 decembrie.

Mare parte din obiceiurile păgînilor au rămas asociate cu sărbătoarea Crăciunului.
Aprinsul lumînărilor este una dintre ele, precum și sărutul sub vîsc, un obicei promovat mai ales în țările scandinave.

Ideea cadourilor a venit tot după primele cîteva secole ale creștinismului, preluată de la Moș Nicolae.

El era un personaj real, dar transformat în legendă cu trecerea timpului, care oferea cadouri oamenilor din provincia asiatică Licia.

Colindele au apărut mult mai tîrziu, în sec. al XIII-lea.

Pomul de Crăciun este menționat în Germania, în sec. al VIII-lea, asociat cu viața veșnică a lui Iisus.

În sec. al XVI-lea, însă, pomul a devenit răspîndit în Germania, iar surse spun că Martin Luther este primul care a tăiat un brad cu scopul de a’l decora cu lumînări.

Odată cu germanii, bradul a ajuns și în Marea Britanie.

Acolo, puritanii au interzis Crăciunul, amenințînd cu muncă forțată, amendă sau închisoare pentru practicanți. Acest grup încă îl considera un obicei păgîn.

Cît privește originea cuvîntului Crăciun să aflăm ce ne spune Mihai Vinereanu despre etimologia sa.

Originea cuvîntului Crăciun a fost mult discutată de’a lungul timpului. Astfel, mulţi cercetători consideră că provine din lat. creatio, -ne(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu, Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rum. Crăciun din creatio-nem întîmpinăm cîteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic.

În ce priveşte cele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că lat. ea > rum. e, deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, iar e final nu trebuia să lipsească (cf. amărăciune etc.), deci, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.

Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, întrucît Iisus a pre-existat naşterii sale pămîntene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s’a întrupat.

Crezul creştin ţine să menţioneze că Iisus este ”născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Ciorănescu.

Autorii Lex. de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum.

Meyer (Alb. St., I89) derivă alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori kershendella nu poate explica pe rum. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună cînd preotul roman pre­-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi de T. Capidan (Dacor., 3, 142).

Cuvîntul Crăciun este practic răspîndit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun.

În vechea rusă avea sens de ”solstiţiu de iarnă sau solstițiu de vară” precum şi ”moarte’’.

Larga răspîndire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i’a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56.

În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) se bazează pe forme slave complet inadecvate, precum kratŭkŭ ”scurt” sau kračati ”a păşi”.

Paliga (46-47) arată că la sîrbi kračun se referă la ”ziua butucului” cînd se ardea un ”butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie, iar la ucraineni este ”colacul de Crăciun”.

În rusa veche, koročun era, de asemenea, o sărbătoare de după 15 August.

Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă ”butuc, buturugă”, în general, ar proveni de la PIE (s)ker– ”tăia, a îndoi” şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noţiunea de ”butuc, buturugă”, dar este puțin plauzibil ca rum. Crăciun să provină de aici, cu toată aparenta similitudine.

Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave provin din rumînă, întrucît, acest cuvînt este menţionat în Cronica lui Nestor (1143). Vasmer ar putea avea dreptate numai dacă am considera că poporul rumîn s’a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul rumîn este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea ”creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datînd din perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele ştiinţifice.

Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică ”Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Ded’ Moroz, adică Moş Ger, arată clar că la ei nu s'[a făcut o asociaţie între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s’a făcut la rumîni şi la alte popoare vechi din Europa sub influenţa culturii rumîne.

Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au luat acest termen de la rumîni.

În plus, este cert că au existat contacte între geți şi slavi încă dinaintea erei creştine.

Un alt indiciu că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvînt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s­’a celebrat în sînul bisericii creştine decît destul de tîrziu, cam din secolul IV, mai întîi la Roma, de prin 336 d.Hr. încoace.

În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă rumînă, apoi treptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui Iisus, s’a generalizat în ambele părţi ale Imperiului Roman.

Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi azi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui Iisus.

Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană ”natalis solis invicti” (”naşterea soarelui neînvins”), sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească.

În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile.

Romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism, asimilat cu sărbătorirea Crăciunului, răspîndindu’le ulterior la toate popoarele europene, cît şi peste ocean în cele două Americi.

La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.

Nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgînă romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic.

Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă.
Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă.

Sărbători legate de această dată sânt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.

Avînd în vedere aceste detalii, geții sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor.

Avem atestări documentare că vechea religie getică era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Hr.

Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit pînă foarte tîrziu la geți. Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin, get din sudul Dunării, în satul său natal Tauresium fusese adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI d.Hr., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu get vor fi dăinuit mult timp şi după aceea.

În plus, menţionăm că în religia zoroastriană, naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus.

Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul rumînesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat pînă azi, sînt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003, 117-126) consideră, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus.

Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de rad. PIE *perku– ”stejar”, radical din care provine lat. quercus ”stejar”, în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, ”butucul Crăciunului” care este aprins şi lăsat să ardă pînă în primăvară.

Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte ”chalendal, chalendaou, calignaou, calnos”, termen extrem de apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun.

La megleno-rumîni, acest butuc se numeşte ”boadnic”.

În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încît este puţin probabil ca rumînescul Crăciun să provină de la rad. *perku-, radical care defineşte stejarul.

În cele ce urmează, vom arăta că cele două forme nu pot fi asociate din punct de vedere etimologic.

În rumînă, sînt mai multe forme care definesc diferite specii de stejar: gorun, stejar, gîrniță și cer.

Cele mai răspîndite sînt stejar și gorun, pe când gârniță este un derivat de la gorun, iar cer este cognat cu lat. quercus, respectiv cerrus. Dacă rumînescul cer ar proveni din lat. cerrus așa cum s’a presupus, Crăciun tot nu poate deriva de aici, din moment lui cerrus / cer îi lipsește a doua velară.

Cei mai mulți lingiviști (Meyer, 220; Puşcariu, 336; REW, 1848; Cioranescu, 1660) cred că rom. cer provine din lat. cerrus, dar din moment ce această formă latină provine de la același radical proto-indo-european ca și quercus, trebuie să fie un împrumut dintr’o altă limbă apropiată, probabil dintr’o altă limbă italică sau din geto-iliră.

O formă similară se găsește și în albaneză, dar și în italiană: it. cerro, alb. qarr. Există şi în slavele de sud, precum și în maghiară: bg., sb. čer, slov. čer(a), mgh. cser care l’au împrumutat din rumînă.

Din păcate, Walde, autorul unui foarte valoros dicționar etimologic al limbii latine, susține în mod inexplicabil, că ar fi de origine hamitică în latină, întrucît se găsește și în berberul kerruš.

Avem certitudinea că forma berberă este un împrumut dintr’o limbă indo-europeană.
Cu multă vreme în urmă, au trăit acolo și triburi de geți, numiți getuli, care au fost asimilați de semnițiile hamitice care trăiau în zonă, berberii fiind urmașii acestor seminții.

Etnonimul berber provine din lat. barbarus care inițial trebuie să’i fi definit pe getuli, nu populațiile hamitice din zonă. N. Densușianu arată că romanii denumeau barbari anmite seminții înrudite apropiate de ei înșiși, între care se includeau ilirii și geții.

Prin urmare, strămoșii berberilor au împrumutat această formă din limba getulilor, cu probabil aproape 2000 de ani în urmă într’o formă apropiată cu cea din berbera de azi.

Getulii sînt menționați de Strabon, dar și de alți autori din primele secole creștine, pînă în Evul Mediu.

Ar fi extrem de interesant ca limba berberă să fie studiată din acest punct de vedere.
S’ar putea să avem surprize mari.

De aceea avem convingerea că cer este de origine geto-iliră și nu de origine latină, dar desigur echivalent cu forma latină. După toate datele pe care le deținem, putem deduce că cer derivă de la o formă geto-iliră *kerruš.

A doua velară nu a existat nici în geto-iliră și prin urmare această formă nu poate fi etimonul lui Crăciun.

Revenind la formele uzuale stejar și gorun, stejar pare să fie o formă mai nouă, pe cînd gorun, în mod cert este de origine traco-dacă din PIE *guel-, *gulo– ”stejar, gorun, ghindă” (IEW, 472).

Astfel, în limba rumînă, forma Crăciun nu poate fi asociată cu denumirea acestui arbore.

Din toate aceste date se poate trage concluzia că la geți acest radical putea defini mai multe sărbători importante din cursul anului care aveau ceva în comun putând fi legate calendaristic, în mod special, de cele două solstiţii.

Pentru societăţile agrare antice este posibil că aceea care celebra solstiţiul de iarnă să fie cea mai importantă, întrucît marchează momentul cînd ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice și al renașterii soarelui.

Colacele plămădite de sărbători au forma discului solar

Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă.

Arderea butucului în vatră pînă primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece.

Ulterior, sărbătorile străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Astfel solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul: cf. friz. jul.

În engleză Yule definește atît solstițiul de iarnă, cît și Crăciunul sau perioada de Crăciun După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la gmc. *hjul ”discul (cercul) solar” < PIE *kʷekʷlo– ”roată, cerc” (IEW, 640): cf. eng. wheel ”roată”, gr. κύκλος ”cerc, roată”.

Prin urmare, rumînescul Crăciun trebuie să definească tot ”discul (cercul) solar” şi nu altceva din moment ce a fost la origine o sărbătoare a solstițiului de iarnă și ciclurilor anuale și, ca atare, trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte noțiunea de cerc din limba rumînă.

Este, prin urmare, evident că rumînescul Crăciun provine din PIE *(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935), respectiv *kerk– ”cerc’” radical foarte productiv în limba rumînă, din care provine şi rumînescul cerc (v. cerc, cîrlig, cîrmă, coroia etc.).

Astfel, din PIE *kerk– > geticul *kerk­ion > getica tîrzie *Kerk’un > rum. Crăciun.

Sufixul –ion este specific limbii getice (cf. Koga–ion).

Forma arumînă Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ­r­ a avut loc destul de tîrziu, dar nu putem preciza cînd, poate către sfîrşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Hr.

În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi europene (geto-ariene) avînd un caracter agrar neolitic, fiind întîlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene geto-ariene.

În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, a ciclurilor anuale, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine getică preluată mai tîrziu de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit.

În rumînă, însăși forma Crăciun are o serie de sensuri și derivați, încât exclude posibilitatea de a fi un împrumut dintr’o altă limbă: crăciunel ”colacul de Crăciun”, Crăciun (top., N.P.), Crăciuna (top.), Crăciunescu (N.P.), Crăciuneanu (N.P.), Crăciuneşti (top.).

Din Sărbătoarea Soarelui în Sărbătoarea Nașterii Domnului la rumîni

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mîntuitorului.

De asemenea, o veche tradiție este ”mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvîntîndu’se casele și creștinii. Colindele de iarnă sînt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou.

Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului rumîn. Evocînd momentul cînd, la nașterea lui Iisus, s’a ivit pe cer steaua care i’a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – cîte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cîntînd colindul ”Steaua sus răsare…”, purtînd cu ei o stea.

Ajunul Crăciunului începe cu colindul ”Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sînt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani.

Folclorul poporului nostru păstrează vechi imagini ale lui Mos Crăciun; el este un Moş şi nu un tânăr aşa cum îl găsim şi în colindul din Tecuci, discutat şi de pr. D. Bălaşa:

”Mos Crăciun
Cel mai bătrân
Să’l scăldam, să’l imbăiem,
Cu veşmînt să’l primenim.”

În colinde de Crăciun găsim tot felul de surprize. Oare din ce îndepărtate, milenare memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun?

”Pe luncile Soarelui,
Flori vieţuitoare de măr
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile’s dalbe.”

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al primăverii.

Dar să mai vedem un colind (găsit la Al. Strachina, ”Ţara înainte de toate”, p. 91, Ed. Ţara Noastră, Buc. 1994):

”Căluţul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pă chivara lui tăiată în săgeată
Pe ochi cam plecată
Pe suliţa lui
Duratul de vară
Fulgerul de seară.”

În limba noastră geto-rumînească cuvîntul care celebreaza această sărbătoare, Crăciunul, are toate cele trei genuri dovedindu’şi vechimea de peste milenii: Crăciun la masculin, Crăciuna sau Crăciunoaia la feminin, Crăciun – ambigen.

În folclor se spune că Fecioara Maria, cînd trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugîndu’i pe oameni să’i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrîni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală.

Nemaiputînd merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat’o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind’o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s’a făcut milă de dânsa și s’a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, cînd a aflat, s’a supărat și i’a tăiat babei mîinile; apoi, înspăimîntat de tot ce s’a întîmplat, a plecat de acasă.

Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l’a încălzit, și l’a dus să scalde copilul. Maria i’a zis să încerce apa, și cînd a bagat cioturile mîinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decît erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate.

În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mîinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.

Unele cîntece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: ”Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, ”O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, ”Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu.

Scriitorul Ion Creangă descrie în ”Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului.

Încă un aspect interesant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămîie albă și smirnă.

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sînt prezente și la alte popoare, și s’ar putea ca ele să dateze din timpul romanilor.

De pildă, colinda rumînească ”Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspîndită, sub numele de ”Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.
Mulți oameni sărbătoresc Crăciunul deși știu că această sărbătoare are origini păgîne și nu este bazată pe Biblie.

În același timp s’ar putea întreba:

De ce ar trebui să adopt o poziție diferită de a marii majorități?

Biblia ne îndeamnă să ne folosim ”puterea rațiuniî” pentru a lua personal decizii (Romani 12:1, 2).

Ea ne învață să prețuim adevărul (Ioan 4:23, 24).

Prin urmare, deși nu ne este indiferent cum ne privesc alții, sîntem hotărîți să respectăm principiile biblice chiar dacă acest lucru înseamnă să adoptăm o poziție diferită de a celorlalți.

Deși alegem să nu sărbătorim Crăciunul, noi respectăm dreptul fiecăruia de a hotărî în această privință.

Cert este că cei mai mulți care știm că această sărbătoare nu este ziua nașterii Domnului, nu ne impunem punctul de vedere cînd alții aleg să țină această sărbătoare, pentru că respectă alt precept creștin: toleranța.

Oficial, Crăciunul este sărbătorit, în prezent, în data de 25 decembrie pentru mare parte din țările creștine, pe 7 ianuarie în Bisericile pe stil vechi (cum ar fi cea din Rusia), pe 6 ianuarie de Biserica Apostolică Armeană și în data de 19 ianuarie de Patriarhatul Armean al Ierusalimului.

Tradițiile fiecărui popor sînt amestecate cu practicile creștine, astfel încît Crăciunul diferă de la o țară la alta și de la o cultură la alta.

Chiar dacă și’a mai pierdut din semnificația religioasă, devenind, pentru mulți, o perioadă în care cadourile contează cel mai mult, Crăciunul reușește să aducă fericire în viețile tuturor!

Crăciun Fericit !

Resurse: academia.edu (Calendar geto-dacic ediția a IV-a, Anişoara Munteanu, Sebastian Virtosu), limbaromana.org

Citește și: PROTO-GEȚII ”URIEȘI” SAU OMUL YAMNAYA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PROTO-GEȚII ”URIEȘI” SAU OMUL YAMNAYA

Pentru pelasgul neolitic agricultor de cel mult 1,65 m fie că el era cucutenian, fie că era gumelnițean sau turdeșean de pe actualele teritorii ale Rumîniei, adică vechii rumîni care trăiau aici pe malurile rîurilor, proto-geții de 1,80-1,90 m sau chiar mai înalți de peste 2,3 m veniți din nordul Mării Negre din estul actualei Moldove dincolo de Gurile Dunării, aceștia păreau cu adevărat URIAȘI.

Așa se nasc legendele Urieșilor din trecutul poporului rumîn.

Trei morminte cu ”o nouă rasă de om” au fost descoperite anul acesta în pămînturile Prahovei. Vechi de 5 milenii, omul Yamnaya este cel cu care se aseamănă cel mai mult euro­peanul de azi.

Un grup internațional de cercetători de vîrf s’a adunat în satul Boldești-Grădiștea, într’un efort comun, modern și costisitor, de a’și afla originile.

Aceștia sînt nobilii călăreți ai civilizației Yamnaya, pe care dr. Alin Frînculeasa îi caută de peste zece ani, în tumulii împrăștiați prin toate cîmpiile Pra­hovei.

E foarte dificil, riscant și costisitor să’i dezgropi, fiindcă, pentru un schelet din ăsta, trebuie să retezi practic un deal (tumul), cu mijloace mecanizate. Abia în mijlocul lor poți găsi acel ”mormînt principal”, cu sheletul cel mai im­portant.

Sau poți să nu găsești nimic.

Localnicii cred și azi că’n acești tumuli sînt îngro­pați uriași, comori, uneori chiar întregi armate tur­cești. Simple povești!

Aceste coline au fost înălțate pentru un singur om. Pentru scheletul micuț al unui copil de 9 luni – doar pentru acest bebeluș a fost ridicat un deal înalt de 7 metri. Peste 90 de asemenea schelete Yamnaya a dezgropat acest ”vînător de morminte preistorice”, care a pornit la pas prin toată Prahova, cartografiind sute și sute de tumuli.

După ce și’a publicat cărțile și articolele, au început să’l caute savanți din toată Europa.
Atît istorici, arheo­logi, dar mai ales unii dintre cei mai mari gene­ticieni și bioantropologi.
Minți de vîrf ale continen­tului, adu­nate să răspundă unor întrebări:

”Cum arată cel mai apropiat strămoș al omului european de azi?”,

”Pe cine am moștenit genetic?”,

”De la cine am învățat să ne organizăm social?”.

Studiul este o călătorie ştiinţifică spre originile Europei, bazat pe analizele genetice, care se vor realiza în Germania la Mainz, pe investigaţii izotopice care vor fi făcute la Bristol şi studii de paleomediu la Helsinki, şi va reliefa în final cine sîntem cu adevărat şi de unde ne tragem.

În acest proiect, care are finanţare europeană, sînt implicaţi specialişti din Marea Britanie, Germania, Ungaria şi Finlanda, dar şi din Serbia, Polonia, Slovacia şi Bulgaria, fiind chemat și Alin Frînculeasa în acest proiect de milioane de euro, coordonat de Universitatea din Helsinki.

Astă vară au săpat aici, în satul Boldești-Grădiștea. Au găsit trei morminte, iar presa euro­peană a vorbit despre o ”des­coperire arheolo­gică extra­ordinară”.

Ziarista ger­mană Sonia Kastilan, de la ”Frankfurter Allge­meine Son­ntag­zeitung” a rămas cu arheologii trei săptă­mîni, muncind alături de ei și trăind în casele localnicilor, doar pentru a scrie două pagini de ziar, mîndră că a fost părtașă la marea descoperire. S’a scris elogios, fiindcă a fost pentru prima oară cînd, folosindu’se tehnici costisitoare și ultramo­derne de studii genetice și izo­topice, s’a dovedit că acest ”om Yamnaya”, care a trăit acum 5 milenii pe pămîn­turile noastre, are deplin genomul și toate trăsăturile pe care le avem și noi, acum.

Începînd din urmă cu peste 7000 de ani, straturi peste straturi de locuire continuă, ca’ntr’un tort de Cră­ciun, e întrea­ga Prahovă… Boian, Gumelnița, Cernavodă, mai ales epocile bronzului, getică și ale primelor migra­ții. Așezări întregi, cea gumelnițeană din satul Apos­tolache, davele getice de la Tinosu, Homorîciu, Plo­peni, Gura Vitioarei…

Arheologul Alin Frînculeasa însuși a săpat așezări getice în Budureasca și Belciug, așezări eneolitice de la Mălăiești, Seciu și Urlați, a des­coperit singur 25 de tumuli din epoca bronzului (alții decît Yamnaya) și un întreg cimitir cu 70 de morminte, lîngă Cîm­pina, tot din epoca bron­zului. Datorită lui, muzeul pra­hovean are azi cea mai mare colecție de piese descoperite în tumulii din Ru­mînia.

În alte ținuturi, arheolo­gii abia au ha­bar despre cum se sapă un ase­menea deal-pira­midă.

Arheologul Alin Frînculeasa:

”E de înțeles, căci Yam­naya e și o cul­tură mai puțin cu­noscută… Cer­cetată mai ales aici, în Prahova. Aici s’a găsit, în ultimii 20-30 de ani, 90% din ce s’a găsit în toată țara. Am avut și noroc, fiindcă s’au făcut mul­te investiții în județ și’au avut nevoie de descăr­cări de sarcină arheologică. Astfel, ei au plătit săpăturile. Să sapi în tumul e, cumva, un altfel de arheologie.

Eu am cartat peste 350 de tumuli doar în zona Ploieștiului și alți 250 în răsă­rit, spre Buzău, acolo unde am făcut cercetările cu experții străini.

Pînă să vină ei, săpasem deja 28 de tumuli Yamnaya. M’am antrenat în asta. În tot sudul Rumîniei n’au fost săpați pînă azi decît restul de la 28 pînă la 50.

Nu mă întrebați de ce…bStînd în birou, nu poți să fii arheolog. Azi nu se mai nasc arheologi. Nu mai există copii dispuși să facă meseria asta. Nici unul! Nu exagerez. Vin și renunță repede. Eu nu am nici un student ucenic, deși azi sînt mult mai multe facultăți de istorie decît acum 20 de ani. Nu’i atrage, zic că e greu să mergi pe coclauri să sapi. Treaba lor.”

Evident. Trebuie să ai har sau chemare !

Arheologul Alin Frînculeasa singurul arheolog preistoric din Prahova, seful secției de arheologie din acest muzeu cît un palat, mai spune exaltat:

”Se pare c’am găsit aici, totuși, un om nou! Omul Yamnaya schim­bă destinul Europei. Îi schimbă efectiv mintea și structura genetică! Pentru prima oară în istoria europeană, ei au îm­blînzit calul și l’au folosit la tracțiune. Au schimbat organizarea socială – ierar­hică, cu bărbatul în frun­tea familiei și a grupului.

Au inventat piramida socială, așa cum funcționează și azi. Au inventat carul tras de cal, folosit în agri­cultură. Laptele, ca aliment, care i’a făcut atît de înalți și longevivi.

De unde au apărut ăștia? Pînă acum, n’aveam decît vechea «teorie a kurganelor» din anii ’50, a Marjei Gimbutas, care acum s’a dove­dit a fi mult incom­pletă. Ei au venit aici, de undeva din nordul Mării Negre.

Toți băr­bați. Nu am găsit nici un mormînt de fe­meie.

Inși cu pielea deschisă, toți masivi și înalți, de 1,90 m, peste restul Rumîniei și Europei, unde nici un om nu creștea mai mult de 1,60-1,65 m. Pe baza aces­tor morminte din

Prahova, după stu­diile genetice și izotopice, s’a dovedit, practic, că omul european a fost, de la origini, cel mai înalt om din lume!”

În acele timpuri, Muntenia era plină de oameni și așezări. Localnicii cuminți, neolitici, îi priveau cu respect, chiar cu teamă, pe acești nobili Yam­naya.

Erau bărbați frumoși. Pletoși, cu chipul alb și mereu curat, ca niște super-eroi din filme…
Cu caii lor ce răspundeau la cuvinte, ca un om, executînd ce le cerea stăpînul. Era pentru prima dată cînd vedeau oameni călare, alergînd pe șei, înarmați, peste cîmpiile Munteniei…

Și mormintele astea ale lor…. Bizare, impresionante, pentru care cărau mii de tone de pămînt. Trăiu separat, nu se împere­cheau cu agricultorii băștinași (conduși încă de puterea spirituală a femeii).

Nimeni n’a știut prea bine ce hram poartă. Pînă nu demult, nici savanții de azi nu’i cunoșteau bine. În urma lor, au lăsat mai ales morminte. Acești tumuli stranii, care erau cu atît mai înalți, cu cît defuncții aveau un rang mai mare în societatea lor misterioasă.
Culmea, în pofida puterii lor, erau înmormîntați destul de auster…

Deși aveau deasupra un întreg deal, groapa lor era mică. Toți au fost îngropați într’un spațiu strîmt, cu genunchii ridicați, fața în sus și mîinile așa, pe lîngă trup. În cubul ăla, parcă și osemintele lor s’au conservat mai bine. Au schim­bat ritualul de înmormîntare al europenilor, care pînă atunci erau toți găsiți doar în poziția fetală, sau «de somn», cu mult mai multe vase și podoabe în groapă.

Ei nu. Mult mai simplu. Principalul lor indiciu e ocrul roșu (vezi prima poză). Nu știu de ce. Un bulgăre de ocru roșu, lîngă cap și la picioare – cînd găsești vopseaua asta, ești sigur că’i un Yamnaya.

Înainte, acele movile aveau în vîrf un capac de bușteni și stele funerare, dar cele mai multe au fost arate și, astfel, aceste stele au dispărut.

Cert e că rareori am găsit în tumuli ceva mai valoros decît cîteva «inele de buclă» din argint, în spirală, pentru pă­rul și bărbile bărbaților… La Boldești, am găsit o superbă teacă de lemn încrustată, pentru sabie.

Pentru ei, moartea însemna, cred, altceva. Că nu trebuie să lași în urma ta podoabe și bogății. Toți erau înmor­mîntați E-V, cu capul spre soare. Asta conta.

În rest, era de ajuns să rămînă doar aceste piramide. Dealuri frumoa­se, care să înfrumusețeze peisajele și să rămînă călăuze pentru drumurile pe unde au trecut…

Cu cît movila era mai înaltă, cu atît personajul era mai important. Am găsit în centrul tumulilor şi copii, ceea ce ne duce cu gîndul că încă de atunci exista acest element de filiaţie, al imortanţei descendenţei.

Probabil erau copiii unor lideri de grup. Din păcate ritualul lor de înmormîntare era destul de auster, foarte rar găsim câte o piesă, din cînd în cînd inele de buclă din argint (accesorii cu care era prins părul) şi cam atît.”

Fără să vrea, unii au adus cu ei ciuma, dar pe ei ciuma nu’i omora. Nici tuberculoza nu se ținea de dînșii, deși în jur făcea deseori prăpăd.

Sînt primii inși europeni cu toleranță la lactoză – local­nicii îi priveau perplecși că puteau bea acea mană albă, unsuroasă, ce iese din ugerul animalelor (”bine, și la alcool aveau toleranță mare”).

Dinții albi pînă la vîrste înain­tate, pielea chipului fără eczeme și riduri. Toate astea au fost aflate din Prahova, în urma unei săpă­turi din luna iulie 2019, în satul rumînesc Boldești-Grădiștea.

Și, mai presus de toate, graiul lor. De veacuri, nimeni n’a știut de unde vine această puternică limbă indo-europeană, care a pus stăpînire pe tot mapamondul.

Abia a­cum, analizînd un fond de cuvinte agri­cole, cu sprijinul costi­si­toarelor studii de ge­ne­tică, cer­ce­tătorii s’au dumirit: in­credibil, a­ceeași popu­lație Yam­naya!

Singurul grai proto-indoeuropean care a rezistat pînă azi. Datorită lor, peste ju­mătate din populația pla­­netei vobește acum, ca limbi materne, limba pe care altădată o vorbea această mînă de oa­meni. Ceea ce’i un mi­ra­col.

De aici au pornit, pe două căi, înconjurînd con­ti­nentul.

Unii pe la nord de Carpați, prin Cehia, Ger­mania, Belgia, Olanda, Norvegia, ajungînd pînă în Irlanda, celții și germanicii.

Alții, pe la gurile Dunării, prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, toți Balcanii, Elveția, pînă în Spa­nia, geții carpatici, elenii, latinii, ibericii .

”Culmea, la sfîrșitul acestui drum presărat cu mii de tumuli funerari, populația lor se isto­vește. Fiindcă, ajungînd spre ultimele țări occi­dentale, cam toți bărbații deja au murit în lupte. Abia acolo încep să fie îngropate și femei. De aceea străinii vin să îi cerceteze aici, unde vlaga lor era mare…

Cu alte cuvinte, bagajul genetic adus în Europa în urmă cu 5000 de ani de populaţia din Nordul Mării Negre, numită Yamnaya (groapă în limba rusă), se regăseşte astăzi în ADN-ul europenilor în proporţie de pînă la 80%. Ceea ce deosebeşte, din punct de vedere genetic, populaţia Yamnaya de populaţiile anterioare din Europa este înălţimea şi masivitatea corpului, dar şi tenul deschis la culoare.

Vechii europeni erau mici de statură, media înălţimii la bărbat era de 1.60 m, în timp ce un bărbat Yamnaya ajungea chiar şi pînă la 1.90 m. Asta înseamnă că Yamnaya avea o alimentaţie bazată foarte mult pe carne şi lapte, ceea ce dovedeşte că avea ca principală ocupaţie creşterea animalelor, în timp ce populaţiile anterioare se hrăneau în special cu cereale, aşadar erau agricultori.

Aceasta ar putea să fie una dintre explicaţiile pentru care europenii de astăzi sînt cei mai înalţi oameni din lume, moştenirea genetică influenţînd încă aspectul fizic al populaţiei actuale a bătrînului continent.

Poetul latin Virgiliu (70-19 î.Hr.) în Eneida la Vl, 580 îi numeşte pe titani, ”genus antiquum Terrae, Titania pubes…”, adică neamul antic al Pămîntului, titanii cei tineri, iar înţelegerea acestei expresii, ”titania pubes” o găsim tot în această scriere, la lV, 179 care spune:

”Gigantes, Titanis ac terrae filii”, adică aceştia au fost după cultura romană a secolului I î.Hr. fiii Maicii Pămînt cum găsim şi în scrierile eseniene (geţii pripăşiţi în Palestina), sau primul neam omenesc, după cultura antică, ce a apărut pe pămînt.

De asemenea, poetul Ovidiu care era mazilit la Tomis din ordinul împăratului şi mai spera să’şi vadă locurile natale, scrie în Fastele Vl,131 următoarele:

”Măreț este monumentul, măreață este statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.”

Poetul Marţial îl numește pe împăratul Domițian, ”învingător al giganților”, iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împărat că a obținut un ”triumf asupra giganților”…

Adică romanii ştiau la începutul secolului I al erei noastre că neamul getic era cunoscut în acele vremuri ca fiind urmaşul giganţilor !

Impactul Yamnaya asupra Europei nu se rezumă doar la moştenirea genetică, ci şi la influenţele sociale şi culturale în baza cărora s’a dezvoltat ulterior societatea europeană.

Sînt trei elemente foarte importante ale studiului care urmăreşte cît influenţează migraţia populaţiei Yamnaya asupra bagajului genetic al europeanului, ce influenţă aduce asupra organizării sociale, cu bărbatul în vîrful piramidei sociale ca lider de grup, mai tîrziu trib şi care se deveni ulterior rege, iar cea de’a treia latură urmăreşte influenţa Yamnaya asupra evoluţiei limbilor europene.

…Asta m’a impresionat la ei: își îngropau oamenii în locuri frumoase.
În­tr’ade­văr, locuri minunate, de mu­rit…”

Aceștia au fost primii geți, unii au rămas în continuare aici, altora care au plecat în vest li se spun celți, în nord vikingi, în est perși etc…

Citește și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Principalul getolog al lumii a fost în opinia noastră profesorul Gabriel Gheorghe, și spunem getolog și nu dacolog, din simplul motiv că nu dorim să scurtăm istoria poporului matcă al europenilor, care începe în această parte de lume odată cu activitatea primilor homo-sapiens care vor dezvolta în arealul curprins de Marea Neagră, Balcani și Arcul Carpatic civilizația care va fi numită generic Vechea Europă – The Old Europe.

De ce am scurta istoria acestui popor dacă am insista pe clișeul introdus de romani în istoriografie – ”dac” sau ”Dacia”?

Pentru că prima menționare a acestui termen este relativ tîrzie, de cel mult 2100 de ani, abia în sec. I î.Hr. fiind pomenit, pe cînd etnonimul de ”get” se pierde în negura vremurilor, plecînd din rădăcina ”GE” care semnifica pămîntul, știindu’se că Zeița Geea (Gaia) era considerată Mama Pămîntului, logic și îndreptățit este ca termenului arhaic GET să’i fie atribuită semnificația de pămîntean, iar prin sintagma get-beget să înțelegem un lucru autentic, autohton, original getic.

Un alt lucru semnificativ de menționat este că știm deja că ”dacii” erau doar un grup războinic al geților, nu o etnie distinctă, Trogus Pompeius afirmînd exact în secolul cînd apar primele menționări ale ”dacilor” că:

”Dacii sînt o mlădiță a geților.”

Acest grup al ”Zecilor” IO sau ”Decilor”, inexistent înainte de Hristos, devine menționat suficient de des pentru a intra în atenția cronicarilor, odată cu confruntările sîngeroase foarte dese cu romanii, la sud sau la nord de Dunăre.

În rîndurile de mai jos și din cercetările D-lui Gabriel Gheorghe, vom afla că nu doar ”dacii” vor fi mlădițele geților, ci toți europenii de sînge european, bineînțeles nu și cei care au ascendența dovedit asiatică: huni, tătari, finici, turci etc.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Istoricii autohtoni sînt tributari unor curente care au luat naștere în baza unor teorii complet false și enumerăm aici DACISMUL, TRACISMUL, LATINISMUL ȘI MAGHIARISMUL

Toate aceste teze sînt orientări fără suport în realitățile trecutului neamului geto-rumînesc. Ceea ce cunoaștem din manualele de istorie sînt invenții vehiculate de istoricii vînduți cîte unei astfel de teorii false.

Latinismul, dacismul sau tracismul ca să aibă obiect la noi, trebuia să fi avut noi rumînii ca neam, printre strămoși ori latini, ori daci, ori traci.

Și n’am avut, noi am avut ori pelasgii neolitici matriarhali, ori geții euro-indieni războinici (acei așa-ziși indo-europeni).

Maghiarismul în schimb este cel mai deplasat, pentru că o limbă adusă din fundul Asiei a primit suportul papal pentru a se extinde peste geții carpatici. Dar ungurii de azi, nu sînt altceva decît niște pelasgo-geți care s’au catolicizat și maghiarizat pentru avantaje politice și averi. Spre exemplificare vom aduce în discuție haplogrupul I al lui Horthy născut la Baia Mare, care este specific rumînilor și vechilor pelasgi (cucutenieni, gumelnițeni, turdeșeni etc) și prezent la peste 33% din populația Rumîniei.

Acei ”zeci”, ”deci” sau ”daci” despre care vorbesc istoricii au fost geții carpatici numiți de romani astfel și pe care i’au luat sclavi în imperiu după ce au numit colonia de la nord de Dunăre, Dacia.

Despre ”traci” același lucru, sînt nordicii atenienilor, care evident că erau ori geți, ori hiperboreeni așa cum sînt îndeobște numiți cei care trăiau în nordul Eladei. Noi nu le spunem azi la norvegieni ”traci”, dar le spunem nordici. ”Trake” se traducea nord sau nordici, adică ”geții din nord”, cum spunem azi noi la scandinavi, nordici.

Și că tot pomenim de scandinavi, ei sînt tot un mix de pelasgi și geți așa cum erau și vikingii acum 12-13 secole.

Dar unde trăiau așa-zis ”tracii” din Tracia (Nord) în afara Traciei?

Nicăieri.

Ce etnie poate fi aceasta? Nordic sau sudic? Estic sau vestic? Acestea sînt determinări de localizare a unei populații pe criteriu cardinal, nu etnie.

Etnia majoritară a Europei pînă în epoca bronzului erau pelasgii. Abia din epoca bronzului geții războinici devin conducătorii Europei, cei care au creat regate, de la vechea Troie pînă la marile imperii de mai tîrziu.

Apoi, pe cînd geții erau numiți de geții eleni (da, tot geți sînt cei care au ocupat sudul peninsulei) din sudul Balcanilor, pentru că trăiau printre ei, și știau cum își spun ei înșiși, vezi denumirea Capitalei spirituale getice Sarmi-GETuzo, nu Sarmi-DACuzo, sau Sarmi-TRACuzo.

Geții din Dave în schimb erau numiți de romani ”daci”, romani care nu trăiau alături de geții carpatici, ci la Roma, nu știau cum își spun geții, ci ei îi numeau ori de la cetățile lor DAVE, Davi, ori de la casta războinicilor IO adică ”Decarii”, ”Decii” de unde ”Daci” și ”Deceneu”, ”Decebal” unde ”bal”, Mihai Vinereanu îi atribuie sensul de ”războinic”, ”luptător”.

Numai că nu toți geții trăiau în Dave (cetăți) în munți, ci și la sate pe văi sau la șes, pentru că munca pămîntului trebuia făcută de cineva.

Geții nu erau doar războinici, ci și meșteșugari, fermieri, mineri, metalurgiști, aurari etc.

Geții, după crearea marilor regate sau orașe stat au fost numiți ulterior și după loc:
Geți de la Geția, traci de la Tracia, iliri de la Iliria, scyți de la Scyția, sarmați de la Sarmația, panoni de la Panonia, spartani de la Sparta, ghetiți (hitiți) de la Imperiul Hitit, brigi de la Brigia, frigieni de la Frygia, bitini de la Bitinia, romani de la Roma, și putem continua pînă epuizăm toate regiunile locuite de geții care au cucerit Pămîntul după epoca bronzului cu arma sau pașnic.

Greci, în schimb, nu au existat în antichitate, ci este o denumire modernă a locuitorilor din Grecia, sau mai exact a regiunilor Tesalia, Atena, Sparta, Teba, Peloponez, parțial Tracia, parțial Macedonia etc.

Nici cu ”românismul” sau cu ”rromii” nu dovedim decît o foarte mare manipulare pentru că nu am venit de la Roma. Mai întîi că noi nu ne numeam români, ci rumîni, rîmi, armîni, rîmni etc.

Cine va cerceta ce triburi au fondat Ruma (Roma) va descoperi că unul dintre triburi se numea ramnes (sau ramnenses), adică rîmnii sau rîmnenii, dar prin cărți îi găsim latinizați ca să li se piardă urma strămoșilor noștri, ca de altfel multe astfel de botezuri care au avut loc în istoria ancestrală a marelui neam getic.

Cu bolșevisme (slavisme), dacisme, tracisme, latinisme, grecisme și maghiarisme nu dovedim nimic pentru istoria noastră antică, sînt doar piste false pentru istoria reală a neamului getic.

Acești istorici simbriași reușesc, însă, să amețească ignoranții de peste tot, prin imensa manipulare la care asistăm de peste 1000 de ani, noi și generațiile trecute.

Nu același lucru se poate spune despre Gabriel Gheorghe.

Profesorul Gabriel Gheorghe a studiat istoria străveche a spaţiului carpatic de mai bine de 40 de ani interdisciplinar, în atenția sa implicau studiul din domenii precum istoria, arheologia, geografia, geologia, fiziologia, lingvistica, etnologia, paremiologia, literatura, aplicînd rigurozitatea unui om de ştiinţă de formaţie tehnică.

Cercetările sale, bazate pe studiul sistematic a zeci de mii de lucrări, au fundamentat concluzia că spaţiul carpatic este vatra civilizaţiei euro-indiene şi că limba rumînă
este continuatoarea directă a limbii primare a Europei. O expunere a argumentelor domnului Gheorghe este prezentată de exemplu în tomurile I-V ale revistei Getica, editată de Fundaţia Gîndirea, din care vom reproduce mai jos un pasaj edificator.

În plus, domnul Gabriel Gheorghe este autorul a zeci de cărți și sute de articole pe tema istoriei poporului rumîn.

Gabriel Gheorghe afirmă într’o manieră tranșantă că:

”Realităţile istoriei poporului rumîn sînt zdrobitoare şi nu admit nici un fel de replică. O să le vedeţi şi o să vă convingeţi singuri.”

Cu această ocazie aducem un omagiu pios d-lui Gabriel Gheorghe care a trecut de curînd în neființă, cel care prin clarviziunea sa remarcabilă a făcut lumină în istoria geto-rumînilor scrisă în mod cu totul fals sau manipulatoriu și a reușit, după o muncă titanică de documentare, și cu o ușurință dezarmantă să cearnă grîul de neghină printre clișeele încă prezente în mentalul colectiv și promovat de istoricii tributari unor teorii false din zilele noastre.

Să’i fie țărîna ușoară în lumea celor drepți !

Prezentăm în continuare cîteva dintre observațiile și concluziile sale. De menționat că cele mai multe dintre cărțile pe care le citează nu au fost publicate în Rumînia.

Dumnealui le’a adus prin împrumut internațional sau prin mijloace personale, adunînd în biblioteca sa peste 10.000 de volume. Domnul Gheorghe preferă să nu aducă în discuție argumentele istoricilor rumîni care îi confirmă punctul de vedere, ca să nu
apară acuzații de prozelitism. El citează în special savanți străini și universități străine celebre.

În anii ’70 Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa.

A trimis’o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, care era profesoară de arheologie la Universitatea din California.

În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania nu există resturi arheologice din mileniul V.

Cu excepția teritoriului carpatic. Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:

”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește The Goddesses and Gods of Old Europe și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice.

Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.

Pe vremea aceea nu existau Franţa, Anglia, Marea Britanie. Roma a fost fondată abia în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată The Cambridge History of India. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului englezii aveau colonii și în Africa și în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural.

Atunci au vrut să știe ce’i cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria?

A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s’a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, trigri, cămile, elefanți), dar există în schimb dese mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, ei au stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume pînă în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații.

Adică Transilvania, care apărea astfel ca leagăn al civilizației de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:

”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

Și, desigur, deducem că au plecat de pe aceste teritorii și cu limba. Oricine pleacă dintr’un spațiu poartă cu el limba. Aceasta este marca originii de unde te’ai născut și de unde ai plecat.

Ei bine, să nu rămînem doar la ce spune Universitatea din Cambridge, deși nu este o dugheană oarecare, ci este o universitate serioasă și nu este protocronism rumînesc, nu poate fi bănuită de protocronism rumîn, mai ales în 1922.

Să vedem ce spun și alți cercetători care nici nu citează (sau ignoră pur și simplu) The Cambridge History of India. Să luăm un alt studiu, cel al lui Paul MacKendrick, care a fost profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin.

El a scris o carte intitulată ”Pietrele dacilor vorbesc”.

Dar înainte de a publica această carte, a scris mai multe cărți din aceeași serie: ”Pietrele grecilor vorbesc”, ”Pietrele romanilor vorbesc”, ”Pietrele ibericilor vorbesc”, ”Romanii perini” ș.a.m.d.

Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații. Și iată ce spune, la pagina 8:

”Sarmisegetuza getică, cetatea și locul sfînt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le’am văzut pînă acum.”

Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe. Și la pagina 9 spune:

”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității rumîne și istoriei lor de peste șase milenii.”

Intersant, noi învățăm istoria în școli numai de la Traian și Decebal. Nu e scurtată oare prea tare istoria noastră? Și nu este singurul care o spune. Putem să cităm o mulțime de autori care scriu istorie despre șase milenii de civilizație carpato-dunăreano-pontică.

Revenind la harta întocmită pe baza studiilor Marijei Gimbutas, să observăm că aceasta este făcută pe baza resturilor arheologice.

Resturile arheologice nu mint. Unde trăiește o populație, măcar scheletul rămîne acolo, că nu poți să îl iei cu tine cînd mori. Și cei care vin după noi le găsesc.

Ei bine, în mileniul cinci Franța nu are schelete, Germania nu are, dar găsim schelete din vremea aceea în spațiul carpatic. De ce în spațiul carpatic?

Ei bine, condițiile de mediu au fost hotărîtoare. La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și doctorul Vasile Boroneanț (arheolog român) și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit unde au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii.

Determinarea s’a făcut pe baza cerecetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. Și s’a concluzionaat că în anul 7.800 înaintea erei noastre exista agricultură la Porțile de Fier.

Iată un tabel cu haplogrupul R regăsit la osemintele din Baziinul Dunării, și care este îdeobște considerat ”slav” în mod cu totul eronat.

Cîteva date concrete de la care s’a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune Diodorus Siculus, scriitor grec, ”agricultura a fost cea care i’a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Dar mai e un fapt hotărîtor: sarea.

E util să știm că nici un mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa corpului. Deci un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Poate că ați văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China pînă la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decît în spațiul carpatic.

Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adîncime. Cu ce săpai la adîncimea asta și de unde știai unde este sarea?

Pe cînd la noi te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu’ți moară vaca și așa mai departe… Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici.

Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea.

Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vîlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara!

Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr’un lac sărat. Și apoi găteau mîncare. Dar fără sare mîncarea nu se poate mînca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s’a întins pînă la Carpaţii Păduroşi.

Spaţiul rumînesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul.

Deci în momentul în care s’au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune. Este elementar.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la statuetele de la Hamangia, care sînt datate cu o vechime de peste 6000 de ani. El observă – de exemplu la Gînditorul – realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă o dimensiune spirituală nemaiîntîlnită în arta de pînă atunci și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Un profesor de istoria artei de la Universitatea din Wisconsin. Să cităm un mic paragraf din lucrarea ”Pietrele dacilor vorbesc”, la pagina 13:

”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești și’l vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Am spus că toate populațiile sînt plecate de aici. Ei bine, grecii sînt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba rumînă. Cum să fie influențe grecești în limba rumînă cînd ei au plecat cu limba rumînă arhaică? Există sute de cuvinte rumînești în greaca veche.

Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu protocronist rumîn!) spune în Stromatele:

”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, acești greci au plecat de aici prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într’o carte, L’Aventure grecque – Aventura greacă, harta plecării grecilor din spațiul carpatic. Nu este de la noi, este de la un mare elenist francez.

Să’l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus datarea cu radiocarbon 14 (carbon radioactiv 14). National Geographic i’a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – Europa își schimbă trecutul. În acest articol se arată că:

”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria, pe la 4500 î.Hr.”

Iată deci că sînt mai mult de 6000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6000 de ani. Dar istoria oficială din Rumînia pornește de acum 2000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din East Gordon, Géographie historique de l’Europe (Geografia istorică a pelasgian-europeEuropei):

”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma o provincie de cultură foarte avansată al cărui centru teritorial era Transilvania.”

Geția de întindea pînă la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul Trinkovski, un mare istoric polonez, care spune:

”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s’au întins până la Marea Baltică” și la fel spun și alți profesori, care recunosc că strămoșii lor sunt dacii și geții.

Revenim la Gordon East:

”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfîrșit civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”

Nu găsim nici un savant străin care să spună altfel.

Profesorul Ralph Rowlett, profesor de Antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:

”Pe teritoriul Rumîniei pot afla prin intermediul arheologiei informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul Rumîniei, situat în centrul geometric al continentului a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud. De aici, din spaţiul carpatic, respectivele culturi s’au răspîndit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud.”

Andre Piganiol, profesor la Sorbona spune:

”Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti toți istorici nu s’au vorbit între ei, spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.

Foarte succint, și cîteva aspecte despre limdaciabă. Domnul Gabriel Gheorghe a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba rumînă veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că din ea se trag toate limbile europene.

De ce? În primul rînd pentru că numai rumîna are rădăcini proprii. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini.

Că limba rumînă poate fi o limbă primordială rezultă din foarte multe aspecte. Observaţi că toate gradele de rudenie apropiată numai în limba română sunt definite prin reduplicări de silabe: ma-ma, pa-pa, ne-ne, da-da, le-le, ba-ba. Deci era modul cel mai simplu pentru ca unui copil să îi spui: e mama, e tata, e nenea şamd.

Acest lucru se găseşte numai în rumînă.

Cuvîntul ”mama” este peste tot, este universal şi e natural, pentru că un copil pronunţă spontan. De ce trebuie să spun mother, muther. Toţi copii germani spun la început ”mama”, nu ”muther”. La fel este și la englezi, copiii nu spun de la început ”mother”.

Cei care l’au contrazis pe d-l Gabriel Gheorghe, au făcut referire la cuvintele împrumutate de limba rumînă modernă, care desigur că a avut influențe din limba latină (și latinisme franțuzești), turcă și din limbi slavice datorită vecinătăților marilor imperii născute la periferiile geto-rumînismului, dar și a școlii ardelene care a decis pentru neamul rumînesc să importe masiv din limba franceză.

Dar nimeni nu poate combate argumentul imbatabil că limba rumînă are cuvinte fără nici un echivalent în nici o limbă, dovedindu’se astfel originale, sau cuvinte care au fost matcă pentru o parte din lexicul ”națiilor” din jurul arcului carpatic.

Continuăm cu cîteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, cel mai probabil au plecat din zona teritoriului vechii Geții Carpatice.

Englezii. Care este originea englezilor? Noi am învăţat la şcoală că sînt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca.

Însă există o carte de istorie engleză de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește ”De Anglorum Gentis Origine Disceptatio” (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul Robert Sheringham. În această carte se spune că:

”Strămoşii noştri sînt geţii”

și că

”Geţii sunt cei mai puternici, sînt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd.”

Cartea e un imn de glorie adresat geţilor. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius şi de o serie de alţi autori. Deci iată că strămoşii englezilor sînt geţii.

În Londra există Dacorum Campus (cîmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar. În revista People of all nations (nu a fost publicată în Rumînia) Florand Farboreaux scrie:

”În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Rumînia era una avansată, avînd ordine, disciplină şi cultură.”

Germanii. Germanus înseamnă în latină frate bun, din aceeaşi părinţi. Nu este o realitate etnică, este un grad de rudenie. Ei au fost numiți așa de către împăratuul Romei, Cezar. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei. Iată încă o dovadă:

În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită ”Cartea eroilor naţiunii germane”. Cine sunt eroii naţiunii germane?

Se poate vedea scris negru pe alb: Dacus, Zamolxis, Dromihete (vezi poza de mai sus), Burebista, Deceneu (vezi poza de jos), Decebal şamd.

Deci acum 500 de ani aceștia erau considerați de Pantaleone, care era un mare savant german, eroiii națiunii germane!

Citește și: LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÎT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte): ”Despre originea şi căderea transilvănenilor”, unde spune clar:

”Strămoşii germanilor sînt dacii.”

Și Leibnitz, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa Collectanea Etymologica (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că strămoşii germanilor sînt dacii şi geţii.

Profesorul Reynolds în anii noştri, după 1970, publică o carte The geat of Beowulf. Beowulf este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI. Rezultatul cărţii:

”Geaţii sînt geţii!”

Profesorul Reynold scrie:

”Geţii desemnaţi în sursele latine ca cei mai străluciţi popor dintre toate popoarele germanice.”getica

Spaniolii. Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) dacă nu dovedeai că te tragi din goţi.

Dar s’a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi goţi. Ei bine, într’o carte celebră a istoricului Iordanes, ”Despre originea şi faptele geţilor”, se arată foarte clar că goții sînt geţii.

Despre această carte vor reproduce mai jos un text al ilustrului Gabriel Gheorghe care va demonta punct cu punct ideea că goții nu erau geți.

Şi peste 40 de autori sînt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, nu este un alt popor, nu avea de unde să apară.

Latinii. Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în Rumînia) spune clar:

”Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia.”

Troienii sînt plecaţi din Carpaţi, la fel ca şi grecii. A fost un război fratricid (războiul greco-troian). În concluzie şi latinii sînt plecaţi din Carpaţi. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborît către sud.

O profesoară de la Universitatea din Milano, Pia Loza Zambotti spune clar (într-o carte publicată în 1947):

”Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversînd fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborînd în sud şi au dat naştere latinilor.”

Și pelasgii sînt un subiect extraordinar. Pelasgii sînt strămoşii grecilor, latinilor, troienilor şamd. Pelasgii sunt plecaţi din Carpaţi, sînt populaţie carpatică.

Felix Conseau (1806-1870), celebru scriitor francez publică ”Naţionalitatea şi regenerarea ţăranilor moldo-valahi”. Ei bine, în această carte ne arată clar cu documente cum pelasgii au ajuns în Italia şi au dat naştere latinilor, cum au ajuns în Grecia şi au devenit atenieni, spartani. Şi spune şi Herodot.

Indienii şi cărţile Vedice. Toate cărţile rumîneşti care scriu despre cărţile Vedice spun: Vedele indiene. Vedele nu sunt indiene, Vedele sunt carpatice, sînt opere ale poporului geto-rumîn. Jawaharlal Nehru (fost prim-ministru al Indiei, o mare personalitate indiană) spune:

”Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Ei au adus ideile lor care au născut Avestha în Iran şi Vedele în India”.

În Ediţia Vedelor franţuzească (noi nu avem o Ediţie a Vedelor) se spune:

”Nu există vedas arheologie vedică. Nici o urmă atribuită arienilor nu a fost găsită pe solul Indiei. Nici olărit, nici bijuterii, nimic care să reprezinte ilustrarea Vedelor.”

În schimb toate le găsim în Carpaţi. Păi cum se face că Vedele sînt atibuite Indiei dar toate descrierile sale le găsim în Carpați?

Satvaparapa Dosha Goswami, un istoric indian, spune clar:

”Pe vremuri Vedele erau transmise pe cale orală. Dar mai tîrziu înţeleptul Vyasa a dat tuturor shastrelor Vedelor o formă scrisă.”

Rabindranath Tagore, un mare poet indian, spune:

”Cînd arienii au venit în India, pădurile noastre le’au oferit adăpost lor şi turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ceea ce aveau nevoie. Astfel, triburile lor patriarhale s’au statornicit la început și, susţinută de condiţii naturale, cultura lor s’a putut dezvolta în voie.”

Raportul guvernului indian, India 1956:

”Din punct de vedere numeric indii sînt grupul cel mai numeros. Ei se găsesc în principal în nordul Indiei, în centrul Decanului şi pe coasta de Vest. Ei au capul lung, feţele nu prea lungi, iar bărbia nu e foarte proeminentă. Pielea cafeniu deschis. Din punct de vedere genetic şi fizic ei fac parte din neamul din sudul Europei.”

Fără îndoială Rama şi Sita sînt plecați din Munţii Buzăului. Cartea lui Nicolae Miulescu – Dacia, țara zeilor, expune detaliile legate de aceste aspecte.

La Sarmizegetuza s’a descoperit o inscripţie sub formă de trident, cel folosit după aceea de familia Brîncoveanu, aşa cum a fost și este cunoscut şi în India, simbolul lui Shiva. Era o bucată mare de 1m / 2m. Muncitorii au primit ordinul să distrugă acea placă. Însă ea a fost salvată. A fost dusă la muzeul din Orăştie, care nu a expus’o însă niciodată.

Este foarte interesant că în cadrul unei cercetări realizată în anii 1994-1995, comandată de Guvernul Rumîniei, a fost descoperită în zona fostei capitale getice, Sarmizegetusa, o rețea de conducte ce fuseseră utilizate pentru alimentarea cu apă.

Citește și: FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Așa cum se poate vedea în fotografia alăturată, aceste conducte sînt înzestrate cu îmbinări de o precizie uimitoare. Ceea ce este încă și mai uimitor este informația care circulă despre ele că sînt plasate sub nivelul arheologic al civilizatiei getice clasice, și că ar fost deja datate cu radiocarbon C 14 indicînd că ele au o vechime de peste 2000 de ani.

Din păcate nu avem o sursă credibilă pentru aceste studii…

Un alt obiect care răstoarnă complet concepțiile oficiale despre geți este faimosul ”cui getic”, ce a fost chiar analizat la mai multe laboratoare de specialitate și care are strania particularitate că nu a ruginit absolut deloc în pofida vechimii sale mai mare de 2000 ani.

Mai multe detalii în articolul Cuiul getic sau cuiul lui Pepelea.

Faptul că sub Sarmisegetusa s’ar afla ruinele unui oraș foarte vast, ce nu a fost încă explorat de arheologi, a fost indicat de mai multe scanări efectuate de ruși sau de englezi. Informația a mai apărut sporadic și în presă, de exemplu în articolul Vestea BOMBĂ pe care ruşii au lansat’o despre Rumînia:

”Sub Sarmizegetusa s’ar afla îngropat un ORAŞ cît Bucureştiul.”

Această veste este alimentată de istoricii care au studiat fotografiile aeriene realizate de BBC deasupra Sarmigetuzei.

DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM – DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
Iordanes

Feci quod potui, faciant meliora potentes

STUDIU INTRODUCTIV

”Le plus grand dérčglement de l’esprit c’est de croire les choses parce qu’on veut qu’elles soient et non parce qu’on a vu qu’elles sont.” Bossuet

”Se ştia de mult că istoriografia antică abundă în falsuri şi legende.” Mircea Eliade, Jurnal II, p.52

”Istoria rasei umane este rescrisă cu noi procedee de stabilire a datelor şi cu descoperiri senzaţionale peste tot în lume.” Kendrick Frazier, Human Evolution, “Science News”, iulie 1975

”Capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturităţii sale.” Alexander von Humboldt

”L’histoire de l’humanité est celle de ses ręves,” Roisel, L’idée spiritualiste, p. 157

Generalităţi

1.1 După lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor şi istoria limbii române, se constată că nici unul din erudiţii autori ai acestora nu scrie, nici măcar nu sugerează, că româna este sau ar putea fi limba primordială a Europei, că geţii (ca să folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matcă al Europei din care, prin roiri succesive, s’au desprins în perioade distanţate în timp şi spaţiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa şi Asia anterioară.

De aceea, astfel de informaţii, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor şi indienilor nu se pot afla decît din operele unor universităţi străine celebre sau din cărţile unor eminenţi savanţi şi universitari străini, mai ales apuseni.

Cărţile la care ne referim nu figurează măcar în bibliografiile tratatelor şi lucrărilor referitoare la istoria românilor apărute în ultimul veac, astfel că este de presupus că ele nu au fost cunoscute de autorii acestora.

O situaţie identică se întîlneşte referitor la istoria limbii române.

Din această constatare rezultă cel puţin o documentare deficitară a autorilor care au scris despre istoria românilor şi a limbii române.

1.2 După ce ne’am completat informaţia în acest domeniu de pe o arie mult mai extinsă decît cea folosită în mod obişnuit, am supus’o criteriului de coerenţă. Concordanţa dintre informaţiile furnizate de surse independente ne’a permis să conchidem că există o probabilitate mare ca aceste informaţii să reprezinte adevărul, deci că dovezile şi argumentele obţinute pot fi date publicităţii.

Evident, dacă cineva, cu informaţie mai bogată decît aceea la care am ajuns noi, va dovedi că ne’am înşelat în căutările noastre, vom fi gata să facem nostra culpa, punîndu’ne cenuşă’n cap.

1.3 În demersurile noastre nu am folosit decît documentaţii occidentale de primă mînă, argumente de logică ce nouă ni s’au părut de necontestat şi soluţii date de natură, cărora omul, produs al naturii, nu putea decît să li se conformeze.

Rugăm pe binevoitorul cititor să aibă răbdare şi să critice sau să desfiinţeze afirmaţiile şi argumentele conţinute în acest studiu introductiv după ce l’a parcurs în întregime, efort pentru care îi mulţumim.

1.4 Folosind pluridisciplinaritatea, date de necontestat oferite de ştiinţe apărute posterior faptelor şi scrierilor analizate (arheologia, biologia, fiziologia, geologia, lingvistica, metodele ştiinţifice de datare etc.) sperăm că se va ajunge să se pună punct unor păreri, concepţii şi interpretări subiective, lipsite de acoperire ştiinţifică, datorită mai ales puţinătăţii cunoaşterii şi absenţei mijloacelor ştiinţifice de investigare şi datare din perioadele respective.

1.5 Printre erorile la care ne referim se află şi vestita confuzie atribuită lui Iordanes de către istoriografia medievală, preluată necritic, fie din interes, fie din comoditate sau prin contagiune de către istoriografia modernă şi prelungită pînă în contemporaneitate.
Pînă în prezent, la noi, în afară de juristul Budai-Deleanu, nu ne este cunoscut ca un istoric să fi analizat zisa confuzie şi să spună dacă ea rezistă chiar şi la o analiză critică elementară.

Această tendinţă spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile şi acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi şi germani, care în dorinţa de a’şi afla o identitate, pe care felul în care s’a scris istoria românilor nu le’a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goţilor, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geţi şi nici nu putea să existe.

Această tendinţă a istoriografiei apusene medievale a fost observată şi meţionată şi de alţi cercetători. Istoricii francezi şi germani consideră că de la Carol cel Mare pornesc principalele dezvoltări ale istoriei europene.

Potrivit acestei versiuni, istoria Europei de la începutul secolului al IX-lea pÎnă la mijlocul secolului al XI-lea este istoria ascensiunii şi decăderii imperiului carolingian şi a ascensiunii urmaşilor lor, germanii.

Se poate îndoi cineva de acest lucru?

Trebuie totuşi să ne îndoim deoarece acest punct de vedere tradiţional pune în centrul său statul francilor; restul Europei… rămîne în afara atenţiei şi este plasat la marginea evenimentelor, considerat periferic în raport cu ceea ce se întâmplă în teritoriile lui Carol cel Mare şi ale urmaşilor săi.

Istoricii naţionalişti din secolul al XIX-lea, în special cei francezi şi germani, în căutarea originii naţionale, au formulat agenda istoriografică pentru secolul al XX-lea, respectiv această şcoală de scriere a istoriei care porneşte de la filiaţia Carol cel Mare-Otto I-Henric al III-lea… Bizuindu’se excesiv pe cronicile mănăstireşti, istoricii naţionalişti par să uite celelalte forţe distructive care acţionau în Europa acelei epoci…

Cartea de faţă demonstrează că centrul tradiţional al evenimentelor este greşit plasat: dacă trebuie să existe un singur centru, în acest centru nu trebuie să se afle carolingienii şi urmaşii lor… (5, p. 18-19), subl. ns. G.G.

Originile Europei şi sarabanda numelor istorice

2.1 L’histoire est muette sur les origines de l’Europe. On peut faire remonter les premiers établissements des Hellčnes en Grece au plus 2000 ans av.n.č.; les Italiots n’apparaissent que beaucuop plus tard et nous pouvons ŕ peine soupçonner ŕ ces dates reculées l’existence des autres indo-européens, Celtes, Germains, Balto-slaves… (6, p.228).

La începutul secolului XX, cînd scrie J. Mension, istoria Europei cunoscută în acel timp putea apărea ca mută privitor la originile populaţiilor europene. Dar, de atunci s’au făcut cercetări, în urma cărora zona clară s’a întins în trecut cu cîteva milenii, astfel că zonele mute atunci, în prezent vorbesc; numai că ele vorbesc pe limba lor, iar noi nu o înţelegem. De aceea, muţenia persistă pentru că realitatea şi noi nu vorbim limbi inteligibile între ele.

De aici s’au născut confuzii nenumărate. Nu’şi cunosc provenienţa, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu’şi cunosc istoria.

Omul devine el însuşi cînd îşi cunoaşte istoria (12, p.142), de unde rezultă că cine nu’şi cunoaşte istoria nu ajunge la existenţă, ci rămîne în indistincţiune, în non existenţă. De aceea, a trezit uimire, respectiv, şi numeroase discuţii, declaraţia istoricului Dinu Giurescu, făcută la TV: a sosit timpul să renunţăm la istorie.

D.G. dovedeşte că n’a înţeles psihologia inşilor şi a naţiunilor şi, mai ales, că nu s’a îndeletnicit cu lectura clasicilor culturii.

Poate, simţindu’şi carenţele, omul occidental, trăind activ, în concretismul cotidian, nemulţumit de condiţia sa încearcă să şi’o modifice chiar şi în iluzie.

De aici tentaţia falsificării realităţii.

În aşa-zisul orient, omul religios, trăind mistic, în abstract, nu are ce falsifica, abstracţiunile neconţinînd tentaţia schimbării lor.

Doctrina Bisericii Catolice era Ex Oriente lux, Lumina vine de la răsărit, ceea ce savanţii au stabilit că se petrece şi în planurile ştiinţelor:

”Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque réguličrement en pareil cas; ce fut celle de plus civilisés qui exerça sur l’autre son ascendant. Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux…” (11.1, p. 361)

Această realitate trebuie dovedită atît în plan istoric, cît şi în plan lingvistic. F. Donald Logan (5, p.117 ş.u) scrie:

”Harta Vinlandei: marele fals.”

În 1965, în ajunul ”Zilei lui Colum”” Yale University Press a publicat, într’o manieră aproape scandaloasă, cea mai palpitantă descoperire cartografică a secolului. Cu o campanie publicitară neobişnuită pentru o editură universitară, aceasta a anunţat publicarea hărţii Vinlandei, o hartă precolumbiană a lumii în care era indicată Vinlanda.

În ziarele ”New York Times”, ”Chicago Tribune” şi în alte ziare au apărut pe prima pagină articole cu titluri mari. Campania publicitară întreprinsă pentru a face reclamă hărţii Vinlandei a reuşit să atragă repede, cu forţa, atenţia lumii ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice plasează harta Vinlandei alături de omul din Piltdown, printre cele mai mari falsuri ale secolului XX.”

Donald Logan relatează pe mai multe pagini, cum s’a produs acest fals de proporţii, dar pe noi nu ne interesează mobilurile şi desfăşurarea unora din falsurile ştiinţifice, ci faptul că astfel de falsuri se produc, chiar cu o frecvenţă îngrijorătoare, consecinţele acestora fiind falsificarea istoriei şi a istoriei limbii.

Mircea Eliade (13.2, p. 46-47) îl citează pe lordul Acton, care în opt universităţi germane n’a întîlnit nici un om cu care să fie interesat să stea de vorbă, dar avea un straniu interes în a confecţiona documente false:

”Forgery is a vice very common amongst zealous Cristians and also with zealous liberals. Almost all societies begin with forged charters.”

(Falsul este un viciu foarte comun printre creştinii plini de rîvnă şi, de asemenea, printre liberalii zeloşi. Aproape toate societăţile invocă, pentru începuturi, hrisoave falsificate.)

În cele mai multe cazuri, astfel de falsificări reprezintă rezultatul unor orgolii deplasate sau al unor deliruri de grandoare.

Cîţi împăraţi şi conducători de extracţie modestă nu şi’au construit o genealogie de provenienţă divină? Cîţi profeţi nu au fondat o religie pe voia lui Dumnezeu, transmisă într’un vis, printr’un semn interpretat mistic etc.?

Iată comentariul lui Mircea Eliade la ”profesiunea” de falsificator pasionat, afirmată deschis, a lordului Acton.

De comparat cu importanţa scrisorilor şi textelor aprocrife în istoria ideilor şi a mitologiilor creştine: scrisoarea lui ”Pretre Jean”, bunăoară, sau ”Fama Fraternitatis”, prezentînd societatea secretă a Rosicrucienilor etc. Scenariul e mult mai vechi: în epoca alexandrină, apocalipsele şi revelaţiile de tot felul (mistice, alchimice, gnostice) erau ”descoperite” în temple, în caverne, în morminte.

Ca şi textele tantrice, în India, de altfel. Subiectul e pasionant şi ar trebui analizat pe îndelete într’o zi.

Observaţia lordului Acton îmi mai aminteşte şi altceva: fraudele mediumurilor spiritiste şi ale unor “specialişti” în fenomenele parapsihologice.

Ceea ce e curios: fraudele sunt efectuate (inconştient?) chiar de cei care făcuseră dovada anumitor însuşiri paranormale (13.2, p.47,48).

Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri şi erori ”ştiinţifice”, încît eşti tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur şi simplu, atîta vreme cît senzaţia că trăim într’o lume a falsurilor, unele intenţionate, din interes, din tendinţa spre mărire, altele din ignoranţă etc., nu te mai părăseşte.

Probabil, astfel de constatări l’au făcut pe La Bruyčre să afirme că omul se naşte mincinos.

Privitor la practica curentă a cercetării în umanioarele franceze, Jean Cocteau, membru al Academiei, scrie: Trouver d’abord, chercher ensuite, concluzie la care ajunge şi filosoful român Anton Dumitriu: Occidentul a răsturnat problema…; actul premerge principiului…

Se poate constata astăzi… o preocupare demonică de ”a face”. Primatul faptului, iată ce conduce astăzi viaţa individului…

În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor (Ribot), se dă mai întîi concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare.

Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. (15, p.15)

Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s’au scris istoria, lingvistica şi alte ştiinţe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste ştiinţe am ajuns să ne mişcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaştem vreodată?

Or, tocmai realitatea ne scapă şi ni se oferă doar un substitut al ei.

L’histoire n’est pas l’art de disserter ŕ propos des faits: elle est une science dont l’objet est de trouver et de bien voir les faits (16, p.169).

Ce frumos sună lucrurile în principii. Jalea apare la trecerea de la principii la practică.

”… il ne faut pas croire d’ailleurs que ces légions (cele opt legiuni romane staţionate în Galia în timpul lui Cezar) fussent composées d’Italiens. De ces vérités découle une conclusion légitime: ce n’est pas l’infusion du sang latin qui a transformé la Gaule. Est-ce la volonté de Rome? Les Romains ont-ils eu la pensée fixe et précise de transformer la Gaule? Il n’y a ni un texte, ni un fait qui soit vraiment l’indice d’une telle pensée. Les historiens modernes qui attribuent ŕ Rome cette politique, transportent nos idées d’aujourd’hui dans les temps anciens et ne voient pas que les hommes avaient alors d’autres idées… mais il ne faut pas aller plus loin et lui imputer (ŕ Rome, N.n) la volonté formelle de s’assimiler la Gaule. Il aurait été contraire ŕ toutes les habitudes d’esprit des anciens qu’un vainqueur exigeât des vaincus de se transformer ŕ son image.
Ni le sénat ni les empereurs n’eurent pour programme politique et ne donnčrent pour mission ŕ leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux”, (16, p.99), subl. ns.

După o astfel de prezentare a imposibilităţii vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susţinută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioţi (v. Historia Augusta p. 448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani şi geți), că nu există nici un text al unui autor serios care să menţioneze o astfel de intenţie din partea senatului sau a vreunui împărat te’ai fi aşteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înşuşi, să părăsească această idee falsă şi să caute altundeva explicaţia realităţii lingvistice din Franţa, nu într’un fenomen de circumstanţă fără consecinţe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franţei.

N’o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă autoromanizare a galilor nesusţinută de nici un argument serios.

Pentru a’şi atinge scopul îi prezintă pe strămoşii lui gali lipsiţi de demnitate, acceptînd cu voioşie condiţia de supuşi ai romanilor. Scrie chiar că nu s’au revoltat niciodată contra stăpînirii romane.

Autorul afirmă (16, p. 134): L’histoire témoigne par plus d’un exemple de l’extręme facilité avec laquelle un peuple entier change de langue.

Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societăţii umane, nici un popor nu şi’a schimbat limba cu una străină, pur şi simplu pentru că nu este posibil, admiţînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit şi nici probabil.

Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obţinerea independenţei, la 1829, de a schimba limba vorbită de populaţia actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită să semene oarecum cu elina.

Scopul acestei acţiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populaţia elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaştri, ten deschis) şi cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi şi ten închise).

S’a pus în funcţiune tot arsenalul modern de stat. Katarevoussa s’a predat în şcoli, s’a folosit şi difuzat prin presă, radio şi televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învăţare a limbilor străine.

După peste 170 de ani de eforturi ale administraţiei de stat, rezultatul a fost nul, populaţia a continuat să vorbească dimotiki, ignorînd katarevoussa, care – li se spunea – ar fi fost limba strămoşilor lor.

Niciodată în istoria societăţii umane nu s’a făcut un experiment (atenţie! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o ştiinţă) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne şi costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor.

Astfel că toate intuiţiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopaţi în timpul studiilor generale, că un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, nişte droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranţei profesorale, a doctei neştiinţe.

Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreşte romaniştilor francezi şi, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges.

Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri ştiinţifice care circulă în Europa stau părerile unor savanţi apuseni.

Într’un concentrat sapienţial publicat în presa noastră, ziaristul şi politologul american Walter Lippmann (1889 – 1974) scria: unde toată lumea este de acord înseamnă ca nimeni nu gîndeşte prea mult.

Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie:

”Notre pays a été romanisé. Mais quand et comment? Nul ne saurait répon-dre avec certitude, car c’est lŕ de l’histoire la plus délicate, que vingt et cent textes ne suffiraient pas ŕ élucider, attendu qu’en pareille matičre on n’est que trčs rarement autorisé ŕ généraliser, et l’état d’une région, męme attesté, ne signifierait rien pour une autre région, ni męme pour un village ŕ coté.
Or, les textes manquent, si bien que tout est ŕ peu prčs inconnu de ce problčme essentiel. Nous ne savons ni quels étaient au juste les habitants ŕ romaniser, ni quels ont été les agents romanisateurs.”

În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare.

2.2 În ce priveşte istoria populaţiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informaţie care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o horă a numelor. Nimeni n’ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puţin ce sens au din punct de vedere etnic.

Numai la Iordanes, într’un ţinut unde pămîntul este inospitalier pentru oameni şi vitreg pentru animalele sălbatice, lupii îşi pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe şi felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de ”popoare”:

screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioţii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiţii, fervirii, gautigoţii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloţii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc.

Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, şi acela neverificabil, nu se ştie nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menţionează niciodată.

Nici Iordanes, nici autorul iniţial, Cassiodor, n’au fost în Scandinavia (”insula Scandza”) să fi văzut ei înşişi aceste multe ”popoare”, şi nici n’au avut, după cîte ştim astăzi, nişte documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase ”popoare”.

Istoria se scria în acele timpuri din auzite şi din imaginaţie. O crustă groasă de presupuneri şi imaginaţie constituia materia ştiinţei istorice a secolelor anterioare.

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare, officina gentium, unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12.000 ani în urmă) s’a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).

Cinci secole mai tîrziu, o populaţie deja rară nu se putea hrăni din resursele oferite de solul scandinav, chiar cel din sud, cel mai bun. Unul din cele mai sigure documente (v.21, p.10, 11) scrie:

”Costume fu jadis lonc tens
En Danemarche entre Paens
Kant hom aveit plusors enfanz
Et il les aveit norriz granz
Un des filz reteneit par sort,
Ki ert son her emprčs sa mort,
E cil sor ki li sort torneit,
En altre terre s’en aleit.
Quer enfanz tant ilenc nessoient
E filz č files toz creissoient
Nes’ pooit la terre soffrir
Ne n’aveient soin d’els garir.”

Exact aceeaşi idee o găsim exprimată similar în teza de doctorat a lui Jane Acomb Leake (v.22, p 81). A se vedea şi cartea lui F. Donald Logan (5)

Astăzi este de tot limpede că solul şi clima Scandinaviei n’au permis o dezvoltare normală a populaţiei, că excedentul natalităţii trebuia îndepărtat. În plus, absenţa totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creşterea populaţiei în zona nordică europeană.

Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti officina gentium. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n’a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia.

Iar numerosul contingent de nume de popoare menţionat de Cassiodor – Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos.

În antichitate, şi mai tîrziu, Omne ignotum pro magnifico, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de poveşti.

Nimeni n’a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor–Iordanes. Realităţile demografice sînt neiertătoare: populaţiile puţin numeroase dispar.

Aşa s’a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realităţi etnice şi ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă.

Astfel că pînă în prezent nu cunoaştem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populaţii migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populaţiei bulgare sosite din Asia în Europa şi stabilităla 679 în sudul Dunării, populaţie dispărută între 1014 – 1018, se arată că nu au rămas decît 7-8 cuvinte (23, p.4)

Atunci cînd getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, să scrie o istorie a geţilor, acesta începe cu un ţinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se ştie, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Este după părerea noastră, motivul pentru care ”geţilor” li se pune începutul în ”insula” Scandza.

L’am citat cu altă ocazie pe Montaigne care spune că în nimic nu cred oamenii cu atîta tărie ca în ceea ce cunosc mai puţin.

De aceea se şi crede în existenţa unor goţi, independent de geţi; nu se ştie de unde vin, nu se cunosc date istorice pentru începuturile lor , nu există nici o dovadă pentru legenda acestor începuturi şi, ca atare, nimic nu poate fi confruntat cu vreo dată istorică şi verificat în ce priveşte conţinutul de adevăr şi eroare.

De aici de vede că lordul Acton (v. mai sus §2.1) avea dreptate: aproape toate societăţile invocă pentru începuturi hrisoave false.

Începuturile goţilor scandinavi sînt complet false şi sperăm că vom dovedi aceasta în mod convingător.

S’ar putea ca cineva să întrebe de ce am scris getul iar nu gotul Theodoric. Pentru că aşa rezultă din materia care ne’a rămas.

Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult, printre care şi celebra Saint Apollinare Nuovo din Ravenna, unde se găsea palatul imperial al lui Theodoric.

Iordanes scrie că la sfatul împăratului Zenon (§295) Theodoric şi’a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi domn al goţilor şi romanilor.

Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar şi de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat’o din oraş ca roabă (§159)

Ne surprinde că n’a fost observată similitudinea de situaţii: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal și în 106 jefuieşte Dacia de bogăţii imense. Trei sute de ani mai tîrziu Atavulf jefuieşte bogăţiile Romei şi Italiei şi o ia ca roabă pe sora lui Honoriu.

Faptul că Atavulf se căsătoreşte legitim cu Placidia constituie într’adevăr o notă deosebită.

Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă:

”Ce greşeală a făcut Traian, distrugînd Dacia, căci Dacia constituia, prin natura aşezării, pavăza imperiului roman.” (M. Yourcenar)

Revenind la Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes geți, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică.

În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească rumînească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne (24).

O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpînul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Nădejdea lui Decebal (v. mai departe, § 3.5 scrisoarea lui Plinius Secundus) se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă – famula = cel ce serveşte, rob, sclav – şi să primească jugul triumfului getic (sfîntul Isidor de Sevilla, către 560 – 636)

În sec XVII, Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană, reia aceeaşi idee sub forma: grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, pînă cînd sub Galienus geții s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfîrşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde ai ieşit proverbul:

”Nullum violentum diuturnum.” (Nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)

Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s’a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani.

Nu s’a scris încă adevărata istorie a geţilor (25, p.193); ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginiaţia anticilor, ibid. Aceste idei sînt dezvoltate de Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Madrid, în ultimul capitol al cărţii sale (25) apărută postum la Bucureşti.

Despre acest capitol, publicat separat în revista ”Destin” Mircea Eliade scrie:

‘Studiul este pur şi simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înţelegerea şi valorificarea miturilor istoriografice medievale …”

Ar fi păcat ca o asemenea descoperire să rămînă îngropată într’o revistă cu circulaţie limitată … (scrisoare din 8 martie 1953)

În ce priveşte viaţa de tip uman, nimic, niciodată n’a putut veni de pe masivul de gheaţă care a fost Peninsula Scandinavă pînă la sfîrşitul Paleoliticului (mileniul X î.Hr). Masa calotei de gheaţă era atît de mare încît sudul peninsulei, arată geologii, era imersionat, sub nivelul actual al Mării Baltice.

De aceea nici nu se găsesc urme de viaţă de tip mamifer aici pînă tîrziu, către mileniul III î.Hr., cînd apare aici civilizaţia resturilor de bucătărie, kjökkenmödding numită de istoriografia suedeză.

Absenţa totală a sării în această zonă a făcut Peninsula Scandinavă total dependentă de zonele din sud, de unde aceşti nordici primeau sarea.

Cercetări fără reproş ale unor Universităţi apusene celebre şi a unor universitari nu mai puţin celebri au statuat că în ce priveşte familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spaţiu originar, anume cel carpatic, că Scandinavia este unul din spaţiile unde populaţiile indo-europene au ajuns tîrziu, în nici un caz spaţiu de formare şi de pornire.

A se vedea în acest sens Anexa 2, un scurt extras dintr’o cercetare amplă The Cambridge History of India, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie).

Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s’a făcut în 1922, după terminarea războiului.

Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii şi, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, după Universitatea din Cambridge, Ancient India (India Veche).

Nu se vede ce s’ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirmă.

Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate (fig. 1).

Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent şi grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi.

Oriunde trăieşte, omul lasă urme ale prezenţei sale. Unde sînt descoperite, aceste urme sînt păstrate cu grijă în muzee şi în alte spaţii special amenajate.

Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.Hr.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv şi mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă.

Ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naşte nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică.

Pentru alte surse pertinente în context, a se vedea Studiul introductiv din volumul nostru Studii de cultură şi civilizaţie rumînească, Bucureşti, Fundaţia Gîndirea, 2001, p.30-34)

Confuzie sau superficialitate?

Goţii între realitate şi ficţiune istorică.

3.1 Există istorici, atît în apusul Europei cît si la noi care cred şi afirmă că Iordanes, get prin naştere, după cum arată el însuşi, i’ar fi confundat pe aşa-zişii goţi cu geţii, că aşa-zişii goţi ar fi o realitate istorică şi le’au şi stabilit o origine aşa-zis germanică.

3.2 Am lecturat de cel puţin patru ori, cu ”creionul” în mână şi cu note Istoria Geţilor scrisă de Iordanes la 551 d.Hr., dar şi numeroase alte surse istorice, şi n’am găsit temeiurile afirmaţiilor de mai sus.

3.3 Iordanes nu putea confunda pe nimeni şi nimic, căci opera lui este un rezumat al celor 12 cărţi ale senatorului şi istoricului roman Flavius Magnus Aurelianus Cassiodorus (c. 485-578), născut, deci după căderea Romei sub Odoacru.

Ajuns la maturitate demnitar la curtea lui Theodoric cel Mare, foarte probabil la cererea acestuia, Cassiodor scrie o istorie a geţilor, intitulată De origine actusque Getarum (v. la Mommsen, Iordanes §1) astăzi de negăsit.

Deci dacă ar putea fi vorba de o confuzie, aceasta nu ar putea aparţine decît lui Theodoric cel Mare (!) sau lui Cassiodor, în nici un caz lui Iordanes care face un simplu rezumat al unei opere mult mai ample.

3.4 Oricum este o îndrăzneală nemaipomenită să corectezi (pe ce bază?) un text scris cu 14 secole în urmă aşa cum au făcut mulţi zişi istorici occidentali şi, după ei, Popa Lisseanu care traduce getarum cu goţilor ş.a. În ştiinţă asta se numeşte fals. La Popa Lisseanu, astfel de falsuri abundă (v. nota asupra ediţiei)

Din nefericire, în istorie, legendele fac carieră mai mare ca faptele reale (Mommsen).
Acest fals comis, fie din neştiinţă sau comoditate, fie intenţionat, nu interesează, se prelungeşte prin şcoală şi mass-media, şi ajunge să se umfle ca un balon, pe post de realitate istorică.

3.5. Pentru a lămuri lucrurile trebuie să pornim cu începutul: probabil în anul 108 d.Hr., Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut şi sub numele de Pliniu cel Tînăr, publică a VIII-a carte de scrisori, în care figurează şi scrisoarea 4, către Caninius:
C. Plinius către iubitul său Caninius (Un poem despre războaiele cu dacii)

Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi, cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos?

Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor pînă atunci neînfrînt, celălalat – pentru ultima oară.

O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti (Traducere: Liana Manolache, în volumul Opere complete, Ed. Univers, 1977) (subl. ns.).

Noi nu am găsit încă, în cultura rumînă, citată şi comentată acestă scrisoare, deşi conţinutul ei ni se pare deosebit de important pentru relaţiile de după Traian dintre Spaţiul Carpatic şi cel Italic.

Ce rezultă din această scrisoare?

După ce intervenţia armatei chineze în extremitatea de est a Imperiului Roman n-a funcţionat (v. Carlo Troya) şi Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie şi’a adunat ”Consiliul de stat” compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sacerdoţii geţilor, şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman pînă nu’l vor distruge, pînă nu vor rade Roma de pe faţa pămîntului.

În nici un fel nu se poate înţelege altfel fraza lui Plinius Secundus: un rege care izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă nu’şi pierde deloc nădejdea.

Cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici după moarte?

Geţia reprezenta în antichitate polul civilizaţiei şi spiritualităţii, Roma = Radix omnia malorum (rădăcina tuturor relelor).

Se poate scrie un volum considerabil cu ororile produse în Europa de Imperiul Roman.
La Avaricum (în 52 î.Hr.), Cezar agresor al populaţiilor din Galia, după un asediu mai lung cucereşte oraşul, şi îl supune unui măcel: toţi cei 40 000 de locuitori, inclusiv femeile şi copiii sînt trecuţi prin ascuţişul sabiei.

Acest însemn de barbarie nec plus ultra face şi el parte, ca şi alte numeroase acte de acelaşi fel, din ceea ce unii oameni de cultură, la noi începînd, se pare, cu Ovid Densusianu, au declarat şi repetat obsesiv mai apoi, prestigiul Romei.

3.6 Că lucrurile stau aşa, iar nu altfel, reiese din succesiunea şi înverşunarea cu care geţii liberi au atacat succesiv Imperiul Roman.

Mai mult, în Anuarele daco-geţilor întocmite de Carlo Troya, publicate de către Neigebaur (v.Anexa1) găsim scris:

”În 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, de unde rezultă transmiterea cuvîntului de ordine al lui Decebal, ceea ce se confirmă prin succesiunea atacurilor geților contra imperiului roman, conform datelor reţinute de istorie.”

Din păcate n’am găsit nici un studiu, nici o listă a succesiunii loviturilor date de geţi imperiului roman, după 106, data cuceririi unei părţi a Geției, astfel că a trebuit să ne mulţumim cu sporadicele menţiuni înregistrate de istorie pe care le’am putut obţine din sursele curente.

Vasile Pârvan (Dacia, E.{., 1967, p. 150-151) scrie:

”… geții, ca naţiune politică, n’au acceptat niciodată stăpînirea romană; cei care n’au căzut în cele două mari războaie s’au retras în Geția septentrională, care n’a fost atinsă de cucerirea romană, şi de acolo – ca ”geți liberi” – au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori (?, nota ns), pînă ce la urmă romanii, sub Aurelian, s’au retras din nou pe malul drept al Dunării, lăsînd Dacia în mîinile goţilor” (?????????).

Gîndirea lui Pârvan apare, cel puţin, ca inconsecventă: dacă geții au lovit necontenit provincia pentru ce şi cum s’a ajuns ca romanii s’o lase în mâinile unor aşa-zişi goţi?
Oricum, Carlo Troya (v. Anexa 1) este mai logic cînd scrie:

”Aceştia continuă mereu războaiele geţilor pentru a le smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania, şi fertilele Moldova şi Valahia…În sfîrşit, geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere pînă la Dunăre…” (care sperăm se va recunoaşte şi de către cei mai aprigi susţinători ai tezei factice goţii/geţi, că vechile frontiere nu erau ale unor goţi, inexistenţi la momentul istoric respectiv, ci ale geţilor, nota ns).

Dar Carlo Troya precizează:

174 ”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor, deci dinastia Amalilor este getă, ceea ce scrie cu toată claritatea şi Iordanes în încheierea operei sale” (§ 315).

3.7 Jan Trynkowski, mare istoric polonez preocupat în principal de antichitate şi de istoria greco-romană, dar şi bun cunoscător al istoriei rumînilor, scrie (v. “Magazin Istoric”, nr. 1/1980, p. 16-18): polonezii ar fi urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.

Dacă luăm în seamă cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas (v. mai înainte), reiese cu claritate că spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n-au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării.

Această realitate dependentă de natură este atît de neîndoielnică încît faţă de ea nu se poate formula nici o împotrivire. De aceea ni se pare normal ca:

a. Jakob Grimm (1785-1863), în Istoria limbii germane să arate că denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius (41 – 54 e.n.) şi Nero (54 – 68 e.n.)) pot fi găsite şi în fondul limbii germane.

b. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) a publicat lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice.

Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Getice, numite de unii şi gotice.

3.8 Pentru succesiunea acestor atacuri, cum am arătat, nu am aflat un studiu special; parţial ele pot fi ilustrate prin menţiunile care s’au păstrat în diverse surse.

1) În 164, Marc Aureliu respinge atacurile geților (v. Anexa 1).

2) În 181, Commodus plăteşte sume mari geţilor, iar 12000 de geţi primesc dreptul de a se aşeza în provincia romană Dacia (Dio Cassius, LXXII, 3 + Anexa 1).

3) În 184, Commodus a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva barbarilor care locuiau dincolo de hotarele Daciei (Dio Cassius, LXXII, 8).

4) Lampridius menţionează o rebeliune în provinciile Panonia şi Dacia (Anexa 1).

5) În 213 Caracalla poartă război cu goţii (Anexa 1).

6) În 215 Geții îl atacă pe împăratul Macrinus, care îi împacă cu aur (Anexa 1).

7) În 218 Geții liberi produseră mari pagube în Dacia sub Macrinus (Dio Cassius, LXXVIII, 27).

8) În 235 Maximinus Trax îi bate pe geţi şi sarmaţi (Anexa 1).

9) În 237, Maximinus şi Baldinus plătesc tribut geţilor (Anexa 1).

10) În 238, goţii aliaţi cu carpii invadează provinciile romane din Peninsula Balcanică (Istoria lumii în date, p . 50)

11) În 242, goţii şi sarmaţii îl înfrîng pe Gordianus în Tracia (Anexa 1).

12) În 248, Invazie a geţilor cu carpii, bastarnii şi vandalii (Istoria lumii în date, p. 50).

13) În 250 – 251 Puternică invazie a goţilor conduşi de Kniva. Decius este înfrînt şi ucis la Abritus, în 251 (Am. Marcellin, XXXI, 5,16; Dexipp, Anexa 1 etc).

14) În 252, împăratul Gallus cumpără pacea de la goţi, care se retrag cu pradă mare (Anexa 1).

15) În 253, totuşi goţii, împreună cu burgunzii, invadează Tracia, dar sînt respinşi de împăratul Aemilian (Anexa 1).

16) În 255, noi invazii ale goţilor, carpilor şi burgunzilor – pătrund pînă în Italia.

17) În 258, sub Valerianus, goţii se retrag în faţa lui Aurelian, general al acestuia.

18) În 259 goţii invadează Asia Mică, de unde sînt aduşi strămoşii lui Ulfila.

19) În 261 împăratul Claudius îi bate pe goţi şi’şi ia titlul de Gothicus (v. şi Am. Marcellin, XXXI, 5,17).

20) În 267 Gallienus pierde în întregime provincia romană Dacia, dar generalul său, Marcian, îi alungă pe goţi din Iliria.

21) În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor.

22) În 331 /332 Invazie a goţilor în sudul Dunării, dar sînt respinşi de împăratul Constantin (Anexa 1, Ist. lumii în date, etc.).

23) În 378, împăratul Valens moare, ars, într’o casă de ţară împreună cu cîţiva apropiaţi, în urma luptelor cu goţii (Am. Marcellin, XXXI, 13, 14-17; Zosimos, IV, 24, etc.).

Am spicuit mai sus o parte din atacurile date de geţi sau goţi împotriva Imperiului Roman, din cele menţionate de cronicari.

Dar cîte vor fi rămas nemenţionate şi cîte se vor fi pierdut odată cu cronicile în care apăreau, pentru că, datorită vicisitudinilor vremurilor, istoria pe care o cunoaştem este una fragmentară.

Cum am spus, în acest domeniu cercetarea este deficitară. Nu există o lucrare cu această temă, nici în istoriografia occidentată, nici la noi. Unii vorbesc de anumite atacuri getice sau gotice, alţii de altele, pe epoci.

Totuşi ni se pare că frecvenţa acestor atacuri şi finalitatea lor, că Italia a avut împăraţi sau regi goţi (geţi) contribuie la sprijinirea ipotezei că este vorba de o acţiune dirijată, concertată, următoare războaielor dintre Traian şi Decebal, cum am arătat.

Să sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colţ întunecat de istorie, în care geţii sînt consideraţi fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, Collectanea Etymologica) şi, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor.

În timp ce Traian, născut la Italica (Spania) abia dacă este menţionat în cronicile spaniole, 25, p. 178.

Faptul că în Franţa actuală apare o Pays de Dax (Daks), ai cărei locuitori se numesc Daci (Dace), ca să folosim transcrierea franceză, că pe harta Londrei apare un Campus Dacorum şi multe altele pe care nu le cunoaştem dovedesc că în adâncimea timpului istoria Europei are destule zone nelămurite sau direct obscure.

Faptul că lingvistica occidentală nu a înregistrat măcar vorbele populare ale limbilor vorbite pe teritoriile sale îngreunează mult un studiu de sinteză credibil care să tindă către aflarea realităţii.

3.9 Goţi / Geţi

Asupra identităţii din titlul acestui subcapitol nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială. Argumentele, cum se va vedea, sînt atît de numeroase şi peremptorii că numai cei care au trecut pe deasupra subiectului nu le’au observat .

Nu’i includem între aceştia pe cei care, prin natura lor, sînt destinaţi să reproducă ideile altora, să creadă fără să cerceteze, chiar dacă ar fi absurd ceea ce li se propune să creadă.

Evident se exclud cu totul cei care, începînd cu istoriografia medievală, occidentală, mai ales franceză şi germană (a se vedea în cap.1 sentinţa istoricului american F. Donald Logan) au avut tendinţa de falsificare a istoriei în căutarea unei identităţi proprii.

Pentru a crea confuzie, aceşti istorici au adăugat un h la got, ceea ce constituie fie un fals, fie o eroare.

La aceeaşi concluzie ajunge şi cercetătoarea americană J.A. Leake:

”in the time of King Alfred … the mention of the Goths, whose name is correctly given by Alfred as Gotan (without the erroneous th of the classical forms (22, p. 108)/ … în timpul regelui Alfred … menţionarea goţilor, al căror nume este corect dat de Alfred ca Got/an (fără eronatul th din formele clasice).

The old approach to Beowulf as an historical document was born of Germanic nationalism, of the ardent desire to find in this oldest Teutonic epic recollections of true heroic deeds performed by a real Germanic tribe” (22, p. 7)/

”cea mai veche considerare a lui Beowulf ca un document istoric a fost generată de naţionalismul german, din dorinţa arzătoare de a găsi în amintirea celui mai vechi poem epic teutonic a unor fapte eroice adevărate aparţinînd unui trib germanic real, sublinierile noastre.”

Trebuie să spunem că autoarea ajunge la concluzia că geaţii, pe care istoriografia germană dorea să şi’i apropie, ca un trib germanic real, sînt de fapt geţii!

3.9.1 La geaţi s’a adăugat o vocală, dar prin aceasta nu s’a născut o altă naţiune.

De la get la got s’a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s’a născut o nouă etnie, operaţie cu desăvîrşire imposibilă chiar pentru un prestigitator mundi.

De la rumîn la român, de la francez la franţuz s’a schimbat o vocală, dar s’a schimbat şi consoana vecină, sîrb / serb etc. se schimbă vocale, chiar şi consoane, dar prin această operaţie de rutină nu se nasc alte naţii.

3.9.2 Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut aceşti aşa-zis goţi. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar naşterile protagoniştilor selectaţi şi bătăliile date, prin ani calendaristici.

Cu goţii s’a dorit să se facă o excepţie cum am arătat şi cum au remarcat şi alţii (F. Donald Logan, J.A. Leake etc.), dar scopul acestei ”excepţii” introduse de istoriografia medievală, în principal germană, dar şi franceză, avea scop politic, nu reprezenta o realitate.

O zbatere inutilă în perspectivă istorică căci ori cum ar fi întors’o istoriografii francezi, germani şi alţii în Evul Mediu, adevărul nu se putea să nu iasă la iveală.

Toţi, dar absolut toţi istoricii din sec. XIX recunosc şi scriu că latinii, celţii, germanii etc. vin din aşa-zisul orient al Europei. Printre aceştia se găseşte şi vestitul istoric german Mommsen:

”Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei” (Istoria Romană, vol. I, p. 195), subl. ns.

Dacă “goţii” ar avea o existenţă de sine stătătoare şi ar fi ”germanici”, deşi în acest sens nu este nimic dovedit şi, în afară de declaraţii, nu se găseşte nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n’ar putea fi decît tot geți, la originile Europei altă populaţie neexistînd.

Să vedem ce spun cei mai erudiţi savanţi în acest sens, şi mai ales ce arată faptele, pentru că rostul teoretizărilor de tot felul nu este acela de a înlătura faptele, ci de a încerca să explice mai corect, mai aproape de realitate faptele.

La 1717, în Collectanea Etymologica a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct:

Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le’au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într’adevăr ”germani” în limba romanilor înseamnă ”fraţi gemeni”.

Ştirile de mai sus, pe care le publică Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i’l adresează Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699.

Numele germani nu li l’au putut da romanii decît dacă ei i’au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.
Teutonii nu şi’au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s’a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac.

Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch).

The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T. Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac.

De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Înainte de Leibnitz sau după el, o pleiadă de străluciţi cărturari saşi fiecare cu argumente proprii susţine că teutonii sînt urmaşii dacilor, idee combătută formal, în principiu de unii oameni de cultură rumîni.

Şi Universitatea din Cambridge susţine această idee (vol I, p. 71 – anexa 2) atunci cînd arată că din Spaţiul Carpatic au roit (după părerea noastră aceste părăsiri ale Spaţiului Carpatic, de după mileniul III î.Hr., nu pot fi catalogate migraţii, cum sînt numite de autorii acestei lucrări) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioţii, celţii, germanii şi slavii.

Dacă ţinem seama de condiţiile geologice ale Europei ca şi de condiţia fiziologică a omului nu se poate evita constatarea că după retragerea gheţarilor din nordul actualei Germanii şi din actuala Polonie populaţia a expandat (a roit) din sud, din Spaţiul Carpatic, care n’a fost afectat de glaciaţiuni, era suprapopulat şi mai ales, asigura minimul de condiţii de viaţă.

3.10 Deoarece, repetăm, scopul istoriografiei medievale germane şi franceze era acela de a’şi găsi o identitate, prin schimbarea unei vocale s’a descoperit apariţia unui nou popor, goţii cărora li s’a dat o aprtenenţă aşa-zis germanică.

Am mai spus’o, german înseamnă frate bun, din aceiaşi părinţi, dar în antichitate nu apăruse această grupare vagă, artificială de aşa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave.

Nu se ştie pînă astăzi ce criterii determină calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate şi evul mediu nu existau diferenţe mari de limbă. Vorbitorul de latină vulgară se putea înţelege cu vorbitorul de teutonică sau theodiscă (29, p1, passim).

Ei au plecat toţi dintr-o vatră în care au vorbit o limbă comună. De acea s’a şi numit indo-europeana comună. Diferenţierile s’au produs cu trecerea timpului şi, mai ales, după apariţia oamenilor şcoliţi, a cărturarilor, a lingviştilor, a gramaticilor.

Din sec. IX, limba theodisca nu pare să aibă altă semnificaţie decît cea de limbă vulgară (29, p1) subl.ns.

Limba germană actuală este o operă de cabinet, târzie, impusă de sus în jos abia către sfîrşitul secolului XVIII şi mai ales în sec. XIX.

Le grammarien le plus réputé du XVIIIe siecle, Adelung, pensait comme Gattsched, que le haut allemand était arrivé vers 1750 au plus haut point possible de perfection et qu’il falait en quelque sorte l’immobiliser dans cet état.
Il s’appliqua ŕ réglementer les déclinaisons et les conjugaisons, ŕ décréter quelles locutions étaient correctes et quelles fautives, et fonda, soit par sa Deutsche Sprachlehre zum Gebrauch der Schulen in den preussischen Landen (1781), soit par son Umständliches Lehregebäude … (1782), l’enseignement scolaire de la grammaire … (29, p 166)
Vers le milieu du XVIIIe siecle l’Allemagne possede pour la premiere fois une langue commune … (29, p 167) subl. ns.

Deci, admiţînd limba drept criteriu, aşa-zişii goţi nu pot fi ataşaţi unui sistem neconstituit, inexistent la momentul apariţiei şi desfășurării goţilor, pentru că, neexistând o limbă germană înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea fiinţa o familie de limbi germanice.

Chiar dacă Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonică, preia masiv cuvinte din latină şi, două secole mai târziu, Adelung imaginează o limbă germană pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realităţi nu existau în secolele II – VI ca să poată motiva o aşa-zisă apartenenţă germanică.

În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie.

Este demn de subliniat cum gândesc şi ce constată chiar cei mai avizaţi doctori în lingvistică, vorbitori ai dialectelor constituite în Europa, mai ales după Evul Mediu.

Il n’y a pas de langue commune sans enseignement scolaire (29, p. 167)

Şi această constatare, afirmată apăsat, marchează diferenţa netă dintre limbă şi dialecte. În cazul limbii, universalitatea înţelegerii este naturală şi nedependentă de vreo formă de învăţământ şcolar. Înainte de apariţia oricărei forme de învăţămînt şcolar vorbitorii de limbă rumînă din Bucovina se înţelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunării, pînă în munţii Pindului.

Aşa ceva în Franţa, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. A se vedea şi Albert Dauzat, Les Patois, Paris, 1938, p. 27

3.11 În Getica (Iordanes) nu se găseşte nici cea mai neînsemnată aluzie referitoare la o aşa-zisă germanitate a zişilor goţi.

Iordanes foloseşte de 23 ori cuvîntul german(-a), în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 şi 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau soră.

Am spus că între 23 folosiri ale cuvîntului germanus cu sensul direct apar şi 4 utilizări cu sens de popor, atribuit de latini teutonilor, în § 67, 120, 191, 257. Iată, cu titlu de exemplu
de unde se vede care erau retaţiile între goţii “germanici” şi germanii nominali, alias teutonii. Celelalte menţiuni sînt de ordin general.

3.11.1 Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu’i pe aşa-zişii goţi în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

Or titlul triumfal nu se putea lua decît după numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o formă de paranoie să-i înfrîngi pe goţi şi să-ţi iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, deşi cele două nume aparţin de fapt la două ramuri ale aceleiaşi populaţii. Aşa ceva nu se cunoaşte în istorie.

Dacă n’ar fi fost vorba de două nume frecvent interschimbabile ale aceleiaşi populaţii de bază, geţii fiind numele vechi cu o istorie glorioasă în spate, de o largă răspîndire, nu s’ar fi putut ca Belizariu să’şi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

3.11.2 După istoriografia occidentală, vizigoţii au stat în sudul Franţei peste 400 de ani. În realitate ei se găsesc şi azi acolo.

Istoricii apuseni considerîndu’i germanici, iau ca model germana lui Luther şi a lui Adelung, din sec XVIII, şi se miră că nu găsesc nici o urmă de germanism în secolele IV-VIII cînd acesta nu se născuse încă:

la colonisation des Visigoths en Gaule et en Espagne ne laissa aucune empreinte sur la langue puisque, relativement peu nombreaux, ils furent absorbés par la population romanisée qui habitait ces pays (30, p.137) /

colonizarea vizigoţilor în Galia şi în Spania nu lăsă nici o urmă în limbă pentru că, relativ puţin numeroşi, ei fură absorbiţi de populaţia romanizată care locuia aceste teritorii/.

Deşi autorul era tînăr cînd scria aceste rînduri, regretabil, îi scapă că pe pagina anterioară scrisese:

Les Gothes (cu falsificarea th!), l’un des peuples germains les plus nombreux!

În afară de dogma germain, care n’a fost dovedită niciodată, autorul n’are o idee clară nici despre ce înseamnă germanic din punct de vedere etnic, nici dacă goţii erau les plus nombreux (p.136) sau peu nombreux (p.137).

De asemenea ignoră că pătura conducătoare a Spaniei, chiar tîrziu cînd goţii dispăruseră, trebuia, pentru a’şi întemeia nobleţea să dovedească sau măcar să afirme descendenţa din geţi (nu goţi!, nota ns.), 25, p.180.

Este interesant că în timp ce diverşi istorici şi lingvişti, pe baza dogmei unui germanism al aşa-zişilor goţi, caută nebuloase urme aşa-zise germanice în Midi-ul Franţei, la sud de Loara, noi am găsit peste 1300 de cuvinte rumîneşti, mai ales în cele trei volume de cîte cca 800 p. ale Dicţionarului des idiomes romans du Midi de la France de Gabriel Azaďs, ca şi în alte texte din aceeaşi regiune.

De exemplu: ades, cocă, cloşcă, a muşca, sigur, a băga, a adăsta, jos, sus, berc etc. etc.

Dar o asemenea influenţă ”germanică” se regăseşte peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche şi saxona veche, ceea ce arată superficialitatea cercetărilor care au avut ca obiect acest aspect.

3.11.3 În legătură cu ideea germanismului aşa-zişilor goţi, cu desăvîrşire imposibil, pe de-a întregul inventat, să’l cităm pe eminentul N. Iorga:

Regalitatea germanică ori este de creaţie romană, şi atunci ea n’are decît un sens local, legat de un singur grup, natural sau artificial, ori este amintirea, pe care o păstrează acea seminţie a dreptului de stăpânire pe care’l au înaintaşii zeului tutelar sau ai şefului divin. Ea n’are în sine nimic naţional.

A crede că aceste rase fruste, cu superstiţii confuze, fără nimic scris ca bază a unei gîndiri comune, capabile de a fi transmise de la o generaţie la alta, fără ”carte”, fără ”biblie”, fără istorie, fără genealogii chiar, să fi venit pentru a înnoi în sens naţional este una dintre acele erezii pe care singur romantismul dezlănţuit din primii ani ai secolului al XIX-lea a putut să le conceapă (14, p.110), subl. ns.

Iată de ce am numit germanismul invocat în contul aşa-zişilor goţi de către istoriografia medievală de sorginte teutonică sau teodiscă o iluzie romantică care cântă, instinctual, în urechile unor istorici interesaţi ca un pian smintit care scoate sunete fără să i se atingă clapele.

3.11.4 Puteau aşa-zişii goţi să apară şi să umple pagini de hîrtie fără străvechea anterioritate a geţilor, unica realitate etnică în străfunduri de istorie euro-indo-iranică?

Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce priveşte Getica lui Iordanes, constată:

”dacă lăsăm la o parte lucrurile pe care Iordanes le povesteşte despre migraţia goţilor din Scandinavia şi înaintarea lor pînă în Scyţia, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geţi” (2.1, p.164)

Dr. Alexandru Bădin (31, p.138):

”Goţii au fost studiaţi intens şi cu pasiune, iar originea lor scandinavă a fost considerată de unii cercetători ca o simplă legendă.”

Că Scandinavia a fost populată dinspre sud, că nimic n’a putut veni din ea, rezultă şi din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): Herulii îşi căutară sălaşuri în locurile cele mai îndepărtate ale lumii locuite pe atunci … se îndreptară spre insula Thule şi au rămas acolo.

Procopius este contemporan cu Iordanes astfel că există dovada că Herulii, pe care Iordanes îi citează ca locuitori ai insulei Scandza, sînt veniţi acolo dinspre sud.

Procopius continuă:

În această insulă pămîntul este în cea mai mare parte pustiu … (ibid)

În §13 Iordanes scrie că în Britania, care se găseşte mai la sud faţă de Scandza, se găseşte hrană mai degrabă pentru vite decît pentru oameni, de unde fecunditate mai la nord ca să apară o officina gentium?

În ţinuturi în cea mai mare parte pustii se şi prăsesc populaţii …

Am văzut mai înainte că datorită incapacităţii solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a’şi hrăni populaţia, oricît de dragi le’ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorţi, putea rămîne în familie, ceilalţi trebuind să plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grijă (Cronica ducilor de Normandia)

Iordanes îşi începe povestea aşa-zişilor goţi (§25) astfel:

Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr’o fabrică de naţiuni sau ca dintr’un pîntece de neamuri, au răsărit odinioară goţii cu regele lor pe nume Berig

Începutul este ca în toate poveştile : Se spune că …

Nu există nici un document, nici o formă de probă ci doar un fel de lumea spune.

Dar ce dovadă poate constitui gura lumii în istorie?

Şi Cassiodor – Iordanes continuă: din această insulă au răsărit odinioară Goţii. Când odinioară?

Cu 600 de ani î.Hr.?, pentru că sînt puşi să poarte lupte cu Cirus (558-către 528 î.Hr.), cu Darius (521-486 î.Hr.) sau 700-800 de ani mai tîrziu cînd acest nume apare la unii cronicari?

Nu ştim nimic. Astfel de apariţii şi dispariţii se găsesc numai in 1001 de nopţi.

În § 29 autorii se arată surprinşi că Josephus Flavius (37-100 d.Hr.) nu’i menţionează pe goţi.

Cum ar fi putut să’i menţioneze dacă pe vremea sa nu existau?

Joseph Flavius nu’i menţionează pînă la 100, cît a trăit el, dar nu’i menţionează nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 d.Hr.) nu ştie de goţi, nici Dio Cassius în 236 d.Hr. etc.

Ce fel de popor ar putea fi acela care obţine victorii de răsunet se bate cu armatele imperiului roman şi nu este măcar amintit de principalii cronicari ai timpului?

Să vedem cît adevăr se găseşte la apariţia aşa-zişilor goţi şi gepizi.

În § 94, 95 ca să explice cum sînt rudă geţii cu gepizii, Iordanes reia felul în care au sosit din insula Scandza aşa-zişii goţi: trebuie să’ţi aminteşti ce ţi’am spus la început că goţii, ieşind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor au fost duşi cu numai trei corăbii pînă la ţărmul de dincolo al Oceanului, adica în Gothiscandza.

Dintre aceste corăbii, una, … mergînd mai încet, se spune că a dat numele neamului, fiindcă în limba lor leneş se spune gepanta. Aşa s’a făcut ca dintr’o poreclă, un cuvînt niţel schimbat să devină nume al gepizilor.

De aici aflăm că în această povestire goţii ar fi venit din Scandinavia cu trei corăbii dintre care două cu goţi, iar una cu gepizi.

Ce înseamnă aceasta ca număr de persoane?

Iordanes nu spune cîţi inşi putea cuprinde o corabie. A nu se uita că ne aflăm, cel mai probabil, în primele secole ale erei noastre.

Albert Bayet (33, p.92):

Mai grozavi sînt Normanzii … o iau de’a lungul coastelor pe corăbii cu cîte 60 de oameni.

În antichitate este greu de conceput că se construiau corăbii atît de mari.

Să considerăm totuşi, pentru demonstraţie, că geţii ar fi venit din Scandza în corăbii de cîte 60 de persoane, ceea ce înseamnă că au sosit pe ţărmul nordic al Poloniei de azi, în Gothiscandza, cum scrie Iordanes (§94), maximum: 120 de goţi şi 60 de gepizi, care s’au separat şi s’au îndreptat în direcţii diferite.

Dar, nenorocire, cînd trecea peste un pod, jumătate din armata goţilor s’a prăbuşit fără salvare şi fără să mai poată trece cineva peste rîu (§ 27).

Care armată?

Dacă au venit 120 de goţi, evident cu soţii şi copii, altfel dispăreau într’o generaţie, ce armată se putea obţine la o populaţie de 120 de persoane.

În Roma cezarilor, unde exista oarecare igienă şi oarecare posibilitate de îngrijire medicală la dureé de la vie n’aurait pas dépassé en moyenne dix-huit ans (34, p. 47) – durata de viaţă n’ar fi depăşit 18 ani.

Mortalitatea infantilă era înspăimîntătoare şi se consideră că atingea 50 % din nou-născuţii pînă la un an (jumătate din copiii nou-născuţi mureau pînă la un an).
La 1911, în Franţa mureau încă pînă la un an peste 100.000 de copii (34, p.14).
Durata medie de viaţă a crescut foarte încet de’a lungul timpului.

În Franţa era la 1789 de 28-29 ani (34, p. 14).

În Germania de sud, speranţa medie de viaţă a noilor născuţi de ambele sexe se situează la cca 20 de ani în sec. XVII-XVIII, Brandenburg şi Saxonia inferioară, sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, Macklenburg, secolul XIX deja 22 de ani (G. Kurth şi O. Roehrer-Ertl (Actes du II-eme Congres International de Thracologie, Bucureşti, 1980, vol. III, p. 417).

Armata nu a putut reprezenta către 10 % din populaţie decît în ultimul secol, când speranţa de viaţă tindea către triplare sau chiar către împătrire faţă de cea din antichitate şi din Evul Mediu.

Or, admiţînd, prin absurd, că goţii ar fi putut mobiliza 10 % din populaţie, din cei 120 de goţi debarcaţi nu se ştie cînd în Gothiscandza, fosta lor armată se putea ridica la maxim 12 luptători.

Cu aceşti 12 luptători, cum coboară din corăbii îi atacă şi’i alungă din propriile locuinţe pe ulmerugi, îi subjugă şi pe vandali şi au cucerit mai multe popoare (§ 26), iar sub al cincilea (!) rege (Filimer) care a urmat după Berig (ceilalţi trei regi dintre Berig şi Filimer n’au fost menţionaţi niciodată) au luat hotărîrea să plece mai departe.

În § 27 li se întîmplă nenorocirea cu înecarea a jumătate din armată. Admiţînd că în luptele date cu ulmerugii, vandalii şi celelalte popoare cucerite, goţii istoriografiei medievale germane n’au pierdut nici un ostaş (!) cu marea armată de şase soldaţi, goţii au cucerit pămîntul dorit, s’au încleştat în luptă cu neamul spalilor cîștigînd biruinţa (§ 28).

De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Scyţiei.

Că istoricii medievali germani puteau crede în astfel de lupte de desene animate cu eroi mitologici e aproape de înțeles, dar ca Herwig Wolfram, în contemporaneitate, profesor la Universitatea din Viena (26) să încerce să justifice pe astfel de basme existenţa goţilor ca populus germanus este regretabil şi ridicol.

Îi era permis lui Herodot, chiar şi agramatului Iordanes să creadă şi să scrie (Iordanes reproducînd ”ştiinţa” unor autori greci şi latini predecesori) astfel de fabule, pentru că în vremea lor pluridisciplinaritatea nu exista. Atunci se putea spune istoria este o poveste mincinoasă care ni se înfăţişează ca adevăr.

Scuzele pe care le aveau scriitorii acelor vremuri de demult nu le mai au istoricii de azi.

Azi un istoric trebuie să ştie geologie, fiziologie, sociologie, etnografie, antropologie, să folosească mijloacele moderne de datare etc.

Pentru că nu e de mirare că numeroase adevăruri sînt încă ascunse cunoaşterii după 2000 de ani şi chiar mai mult.

Sperăm ca temerile lui Iorga să nu mai fie tot atît de acute azi, căci cunoştinţele s’au înmulţit şi posibilităţile de aflare a adevărului au sporit în proporţie foarte mare .

Privitor la aceste aspecte, N. Iorga spunea:

”Cu această direcţie s’au format profesori secundari de istorie de o mediocritate convenabilă; cu durere, însă, e silit cineva să constate că numărul lucrătorilor ştiinţifici ieşiţi din universităţile noastre e cu totul fără însemnătate. Dacă nu pe toate terenurile, în istorie, desigur, regresul faţă de ce se producea altădată e incontestabil. Autodidacţii entuziaşti de odinioară, ducîndu’se, nu lasă decît locuri goale.” (14, p. 74).

Spaţiul nu ne îngăduie, dar orice istoric ar trebui să facă un calcul elementar în urma căruia ar constata el însuşi că cei 60 de gepizi şi cei 120 de goţi, debarcaţi în Gotiscandza au dispărut fără urme.

Hunii, după cercetări savante, ar fi fost cca 2000 la număr, nu 60 sau 120 şi nu a rămas nici unul, după cîteva generaţii.

Astfel că nu poate fi nici o urmă de îndoială că, dacă ar fi fost reali, goţii veniţi din Scandinavia cu cele trei corăbii au dispărut curînd după sosire, iar nu că s’au înmulţit încît în § 199 să se vorbească de nenumărata armată a gepizilor din care 15.000 au pierit (aici li se asociază şi francii care luptau de partea cealaltă a baricadei) la Cîmpiile Catalaunice (§ 217).

Iar goţii, să nu se lase mai prejos, i’au oferit lui Constantin cel Mare 40.000 de ostaşi şi alţii, mult mai mulţi, au vînzolit toată Europa. Numai în Germania n’au ajuns niciodată aceşti ”germanici”.

Călugării şi actorii pot crede în astfel de minuni, dar istoricii, care reclamă statut de oameni de ştiinţă, cum ar putea să le acorde cel mai neînsemnat credit?

Acest fel de istorie poate justifica de ce Malbranche dispreţuia istoria şi nu’i acorda mai multă importanţă decît ştirilor din mahalaua sa, de ce Darlu o socotea cea mai puţin onorabilă dintre operele imaginaţiei, iar Louis Bourdeau respingea lucrările istoricilor la rangul de fabule, împreună cu basmele Mamei mele Gîsca şi afirma hotărît că istoria nu e şi nu poate fi știință etc. (ap. 35, p.182).

După cum am arătat mai sus, apariţia “marelui” popor al goţilor nu se deosebeşte, genetic, decît ca procedeu de apariţia hunilor (§ 121), ultimii din cîteva femei practicante ale magiei – numite cu un cuvînt ”strămoşesc” haliurne.

Trebuie să spunem că n’am găsit nimic asemănător cu acest cuvînt în elină, latină, engleză, franceză, germană, nici chiar în vocabularul lui Ulfila, folosit la traducerea Bibliei, ceea ce constituie încă o dovadă că între aşa-zişii goţi şi zisa lume germanică nu se pot găsi legături de filiaţie sau de similitudine.

Singura similitudine identificabilă este cu cuvîntul rumînesc aiurite.

Aceste aiurite sînt alungate din mijlocul goţilor şi văzîndu’le duhurile necurate cutreierînd prin deşert le’au îmbrăţişat şi s’au împreunat cu ele şi au dat naştere hunilor (§ 122).

Istoricii germani, inclusiv prof. Wolfram n’au de ce să se supere, e istoria pe care ei au folosit’o pentru a’i inventa pe goţi, astfel că trebuie s’o accepte şi pentru generarea hunilor din aiuritele goţilor.

Nu se poate să accepţi, din opera aceloraşi autori numai părţile care’ţi convin şi pe altele să le respingi.

Dacă a primit’o Thodoric cel Mare şi nu i’a tăiat capul lui Cassiodor, cum a făcut cu Simmachus şi cu Boethiu, dar pentru alte ”greşeli”, trebuie s’o primească pe de’a’ntregul şi misticul profesor al Universităţii din Viena care, fără reţinere falsifică sperînd că’i va ieşi pasenţa.

Numai că nu înţelege că are în mînecă o carte falsă, că maslul este inutil şi lipsit de rezultat. Din zecile de autori elini şi latini care scriu că goţii nu’s decît geţii, obţinuţi printr’o simplă schimbare de vocală, prof. Wolfram nu citează pe nici unul, nici pe germanul Nicolao Petreio care’şi tipăreşte cartea la Leipzig în 1695.

Asta, curat-murdar, se cheamă… obiectivitate ştiinţifică: luăm din Biblie (din Iordanes şi din toată literatura pertinentă) numai ce ne convine.

Da, dar asta’i religie, politică etc., nu ştiinţă.

Astfel arată unii oameni de “ştiinţă” chiar în sec. XX.

3.12 La Cîmpiile Catalaunice Attila ţine hunilor, ostrogoţilor, gepizilor şi celorlalte populaţii din lagărul lui un discurs de îmbărbătare pentru a porni la luptă.

În ce limbă le’a vorbit, ca să’l înţeleagă atîtea felurite neamuri?

La această întrebare trebuia să răspundă dl. Wolfram şi alţi mari istorici. Nu ştim de ce, dar n’au făcut’o. Unii au zis că ar fi fost o limbă gotă, strămoaşă a germanei de azi, ceea ce este o aiureală.

Istoria limbii germane arată clar (vezi mai înainte) că actuala germană e o confecţie tîrzie, din sec. XVIII, a lui Adelung, iar o limbă gotă nu a existat niciodată.

Mais le gotique n’est pas l’ancętre de l’allemand (29, p. 32) /

Dar gota nu este strămoaşa germanei/.

Noi sperăm că s’ar putea ajunge la acea limbă pe care o vorbeau toate popoarele din barbaricum, dar şi cele din Grecia şi Italia antică.

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare: Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). /

N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.

Că împăraţii romani înţelegeau aşa-zisa limbă barbară rezultă şi din ceea ce scrie Iordanes (§ 83, 84): Maximin, un cioban ”got” a cerut împăratului Alexandru Sever, în limba părinţilor săi (cu 40 de ani înainte de părăsirea Daciei de către Galienus, populaţia continua să vorbească aşa-zisa limbă barbară n. ns.) permisiunea să lupte cu militarii pregătiţi pentru un concurs.

După părerea noastră în legătură cu limba aşa-zisă barbară este strict necesar un studiu condus cu seriozitate şi pasiune pentru a se ajunge la lămurirea conţinutului noţiunii de limbă barbară.

3.13 Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor (p. 63, 126, 136, etc., dar nici cea mai vagă menţiune despre aşa-zişii goţi).

Geţii apar şi în sec. IX, la patriarhul Photios, nu şi aşa-zişii goţi. Sînt şi alte aspecte care se cer lămurite, dar spaţiul nu ne îngăduie să continuăm.

De ce nu sînt menţionaţi concomitent, în Spaţiul Carpatic sau în alt spaţiu geţi şi goţi ca două popoare diferite, vecine? De ce nu se menţionează nici o luptă între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini.

Sînt amintite lupte între goţi şi gepizi (deşi îs acelaş popor) între avari şi gepizi, între toţi aceştia şi romani, dar niciodată între geţi şi goţi etc.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil.

Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3

Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse /

Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă:

Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/rumînă în ”Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78)

Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc Walachia dicitur /

care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates /

Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est /

nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2,

2. scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.

3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.

4. Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i-au condus.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali /

De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … /

De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu’s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să’i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecînd în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le’am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumînd o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i’a folosit, dar fără să’i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit’o la autorii respectivi.

De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Totuşi, atunci cînd scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get, iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.Hr., cînd în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta:

La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor?

Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci / eleni este cunoscută. Dar alternanţa get / got, dacă nu’i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate avînd cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Dacă ni s’ar da o frază ca aceasta

La Mărăşeşti rumînii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu.

De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le’a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi = geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne’au spus că este o confuzie între geţi şi goţi.

Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor.

Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s’ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rîndurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Unde ar putea fi confuzia?

El s’a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l’a rugat fratele Castalius – să rezume într’o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s’a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n’o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geți apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă:

Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315).

Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s’a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de’a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n’am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba rumînă o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistînd, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

Sursa: Gabriel Gheorghe – gandirea.ro, armoniacosmica.wordpress.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

LEGĂTURILE NEBĂNUITE DINTRE GEȚI ȘI FARAONI

”Nici un lucru n’ar fi clar nimănui, nici în raporturile sale cu alte lucruri nici în cele cu el însuşi, dacă n’ar exista numărul şi esenţa sa.” (Philolaus)

În primii ani ai istoriei egiptene, trupurile faraonilor trecuți în lumea de dincolo erau ținute în piramide, structuri masive din piatră construite la marginea deșertului, în apropiere de Nil. Piramidele erau atît morminte regale, cît și temple religioase, unde spiritul faraonului mort avea sa fie venerat.

De foarte multe ori s’au invocat legăturile dintre geți și vechiul Egipt şi faptul că faraonii egipteni erau blonzi, ceea ce contrasta cu restul populaţiei, alcătuită din mulatri afro.

Din ultimele cercetări ale genomului uman chiar au demonstrat că ADN-ul faraonilor era asemănător cu acela al populaţiilor din nordul Dunării, dar unora li se pare prea mult excesul de legături al lumii antice cu geții din spaţiul mioritic.

Încă nu putem afirma cu certitudine că piramidele nu sînt decît niște tumuli la o scară mult mărită și făuriți din blocuri de piatră. Așa cum știm în Rumînia regăsim cu mult peste 5.000 de astfel de ”piramide”, dar ridicate din pămînt.

Un tumul, sau cum i se mai spune, gorgan, este o movilă ridicată din pămînt, din piatră sau din blocuri de piatră, de formă conică sau piramidală, și cu detalii de construcție mult mai complexă decît o movilă, ridicat deasupra unui mormînt în scop de protecție cu holuri și o cameră centrală mortuară.

Un alt nume comun este kurgan, pentru acest tip de movile, ușor diferit, în interiorul cărora defunctul era îngropat alături de multe bogății. Cu cît acești tumuli sînt mai înalți, cu atît defunctul avea un rang mai important în societate și bineînţeles, era mai bogat.

Ambele sînt marcate de o înălțime artificială care ascunde cel mai adesea mormintele unor defuncți ai triburilor getice (indo-europene) antice, în timp ce movile de acest tip sînt necunoscute în America și în Orientul îndepărtat. În Japonia, o întreagă epocă a istoriei – perioada Kofun – a fost numită imediat după înmulțirea tumulilor.

Tumulii sînt caracteristici pentru multe culturi antice din toată lumea, ei fiind ridicați începînd din neolitic, nu numai în scop funerar, ci și ca observator astronomic sau semn geodezic.

Tradiția de a ridica movile de înmormîntare a fost un semn distinctiv al multor popoare din întreaga lume, într’o gamă largă de epoci istorice. Cei mai renumiți sînt tumulii getici și/sau gotici, scytici, etrusci, celtici, sarmatici, viking, cumani, avari, tătari, mongoli și cei japonezi pomeniți mai sus.

Tumulii au fost construiți pe un interval larg de timp ce însumează peste 5000 de ani, dintre neoliticul tîrziu și epoca bronzului pînă în antichitate și chiar pînă în Evul Mediu (mil. IV/III î.Hr. – sec. XIII).

Ca să putem afirma cu certitudine că piramida unui faraon este un tumul mai mare, trebuie să răspundem la întrebarea: ce i’a determinat pe vechii geți care au ajuns pe teritoriul african să ridice astfel de ”tumuli”?

Știm de la egiptenii contemporani că străbunilor lor, le spun ”jed” cu semnificația de ”bătrîn”, ”strămoș”, ceea ce nu poate fi o coincidență oarecare, cu aceea că de la strămoșii noștri carpatici ne’a rămas și nouă sintagma ”get-beget”.

Există totuşi şi alt gen de dovezi, chiar incontestabile, pentru că sînt încifrate în construcţiile geților. Aceste dovezi sînt legate de etaloanele de lungime folosite de geți în proiectarea şi realizarea sanctuarelor de pe platoul Sarmisegetuzei.

Cu toate că ceea ce a mai rămas din sanctuarele geților pare doar ruină, provocată de năvălitori şi de timp, pietrele care mai stau încă în picioare şi conturează planul construcţiilor multimilenare, marchează, prin dispunerea lor, planul şi informaţia înscrisă de meşterii geți. Cum e posibil?

Marea coincidență este că geții, ca şi Arhitectul Piramidei-Keops, au înscris în măsurile sanctuarelor lor anumite numere sacre, ce se regăsesc şi în măreţul monument egiptean.

Piramida lui Keops ar putea fi anterioară Egiptului antic, fiind un mesaj din neolitic.

Informaţiile încifrate în măsurile ei sunt foarte precise (matematic) şi putem să constata că piramidologii, care s’au ocupat cu acest subiect, au fabulat mult, iar unii au căzut de’a dreptul în subiectivism, deoarece informaţia din Piramidă este ştiinţă pură, chiar superioară ştiinţei timpului nostru.

În ciuda faptului că pe traseul istoriei, uneori bibliotecile au fost arse, cărţi de mare valoare fiind pierdute pentru totdeauna, se pare că mesajele unor civilizaţii apuse au rămas încifrate în construcţiile lor, aşa cum este şi cazul celor getice, de la Sarmisegetuza.

De aceea pietrele lor vorbesc despre ştiinţa avansată pe care o posedau şi, cu siguranţă, sursa culturii lor provine dintr’un timp ancestral şi nu de la Pitagora, care i’ar fi fost învăţător lui Zalmoxe, după presupunerile subiective ale lui Herodot.

Totuşi el este ambiguu şi recunoaşte deschis:

”Eu despre acestea şi despre subterană (în care s’a retras Zalmoxe pentru trei ani), nici nu zic că n’au fost, nici nu cred tare că ar fi fost, bănuiesc numai că Zalmoxe acesta trebuie să fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Dar ori că a fost om Zalmoxe, ori că va fi el vreun zeu pămîntean al Geţilor, treaba lui.”

Această tatonare a lui Herodot, aproape de ambiguitate, arată că informaţia pe care o avea nu era din surse sigure, la care aveau acces doar iniţiaţii geți, ci, mai degrabă, cele relatate erau zvonuri răspîndite pe cale orală în popor.

Dar nu numai Zalmoxe şi religia lui vin dintr’un timp îndepărtat, ci întreg sistemul de valori al geților este ancestral. Referindu’se la modelul practic de măsurare a timpului în sanctuarele de la Sarmisegetuza, profesorul Cornel Samoilă scrie:

”Este cert că nu a fost conceput dintr’o dată, ci este o chintesenţă de experimente şi modele rezultate din observarea timp de mii de ani a cerului, cu transmiterea informaţiilor din generaţie în generaţie.” [4; p.38]

Probabil că piramidele, ca şi neamul geților, provin dintr’un timp mai îndepărtat, plasat undeva prin neolitic, unde îşi află originea lumea de azi. O origine comună, uitată şi ignorată de ştiinţa oficială, căci cine vrea vede că lumea e plină de piramide şi aproape toate limbile pămîntului au adiacenţă cu limba rumînă.

Deci cîndva, înainte de marile cataclisme, cum au fost Potopul şi scufundarea capitalei Atlantidei, a existat o civilizaţie avansată care construia piramide, geții fiind o linie genetică directă din aceasta, iar ipoteza atlantă nu este chiar lipsită de fundament.

Evident că ideea nu este nouă, căci, după cum afirmă Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bioinformatică la Universitatea Reading, Anglia):

”Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei.”

Ori, frînturi din acea ”cultură precursoare” se regăseşte în toată antichitatea, care totdeauna, cînd era posibil, se raporta la informaţia ei, mai ales în materie de construcţii şi de etaloane de măsură, care toate provin (sau au adiacenţă) cu măsuri ale Marii Piramide egiptene.

Vom vedea mai departe că sanctuarele geților încifrează aceleaşi numere, regăsite în mixtura dimensională a Marii Piramide, ceea ce arată cunoaşterea avansată a geților, dar şi ceva extrem de important pentru înţelegerea moştenirii getice, şi anume faptul că ei utilizau ca etaloane pentru măsurat lungimea cotul şi degetul piramidal şi culmea, la acelaşi nivel de precizie la care acest etalon străvechi a fost ”conservat” în interiorul Piramidei-Keops.

Drept ar fi să amintim aici că deja într’o broşură scrisă de H. Ciocan, dar tipărită la Piteşti, fără a se consemna anul apariţiei, acesta arată că ”cotul moldovenesc este cot sacru”, fiind foarte apropiat de măsura cotului piramidal, folosit la proiectarea Piramidei egiptene şi care avea 0,63566 m (exact).

Degetul piramidal era definit ca 1/25 dintr’un cot, avînd, în consecinţă, 0,0254264 m.

Informaţia despre etaloanele Arhitectului Piramidei-Keops există în interiorul ei, deasupra uşii de intrare în Camera Regelui fiind reliefată o formă absidată (un dreptunghi absidat, ca o potcoavă) ce are circumferinţa de un cot piramidal, iar grosimea de 25 de ori mai mică, reprezentînd un deget piramidal.

De asemenea, despre unităţile de măsură utilizate în ţara noastră, ne este utilă şi cartea lui Nicolae Stoicescu intitulată ”Cum măsurau strămoşii”, care este o sursă bună în argumentarea celor afirmate mai sus.

Misterul este numitorul comun atît al piramidelor egiptene, cît și al construcțiilor de la Sarmisegetuza

Piramidele de la Giza, pe malul vestic al Nilului, la sud de Cairo, au fost construite din blocuri imense din calcar și granit, fiecare bloc cîntărind mai mult de două tone. Este încă un mister modul în care aceste pietre gigantice au fost ridicate în construcția piramidelor, mai ales că în acea perioadă, acum 4000 de ani, nu existau mașinării și metode inginerești de care să știm, care să transporte astfel de greutăți.

Se spune că forța umană a contribuit cel mai mult la realizarea acestor contrucții incredibile. Există însă mult mai multe mistere ce se învîrt în jurul piramidelor de la Giza.

Dintre toate acestea, Piramida lui Keops, denumită și Marea Piramidă, a stîrnit cel mai mult interes în rîndul istoricilor, matematicienilor și arheologilor.

Una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, singura care încă stă în picioare, Marea Piramidă a fost construita între anii 2700 – 2500 î.Hr. Timp de 43 de secole, pînă în anul 1889 cînd s’a construit Turnul Eiffel din Paris, aceasta avea să fie cea mai înaltă construcție din întreaga lume, măsurînd 139 de metri în înălțime.

Cîteva lucruri fascinante despre Piramida lui Keops:

Marea Piramida a fost construită pentru Faraonul Keops, cunoscut și sub numele de Khufu (al doilea faraon al dinastiei a IV-a), fiul lui Sneferu și al lui Hetepheres I.

Acesta a urcat la tron în jurul varstei de 20 de ani și a fost faraon timp de 23 de ani. În prezent se cunosc foarte putine informatii despre Keops, acestea fiind dezvăluite cîteva secole dupa moartea sa, în Istoriile lui Herodot.

Singura statuie a sa care a fost găsita are în jur de 8 centimetri.

În construcția piramidei s’au folosit în jur de 2,3 milioane de blocuri de piatră. Acestea au fost luate de la cariera de piatră de la Aswan, situata la circa 845 de kilometri depărtare de locul în care s’a ridicat piramida. Fiecare bloc cîntărește în medie 2,5 tone, iar piramida în sine cîntărește 6,5 milioane de tone.

Conceputa ca mormînt, Marea Piramida contine trei camere (Camera Regelui, Camera Reginei si Marea Galerie) create cu scopul de a găzdui trupul lui Keops și al soției sale, precum si comorile lor pe care le’au luat cu ei în viața de apoi. Intrarea se află în fațeta de nord. Camera mortuară a faraonului se găsește fix în inima piramidei și poate fi accesată străbătînd Marea Galerie și un coridor ascensional.

La începutul acestei galerii există și un pasaj care duce către Camera Reginei. Camera Regelui conține un sarcofag realizat din granit roșu, la fel ca pereții încăperii. Este extrem de interesant modul în care a fost încăperea construită, pietrele camerei potrivindu’se atît de bine încît nu se poate introduce între ele nici măcar un card.

Orientat conform direcțiilor busolei, sarcofagul este cu doar un centimetru mai mic decît intrarea în cameră, motiv pentru care se presupune că acesta a fost introdus aici încă din timpul construcției piramidei.

Nu se mai găsește aproape nimic în Camera Regelui. Cu excepția sarcofagului, s’a furat tot din această încăpere, inclusiv trupul și comorile faraonului. În plus, carcasa albă de calcar care cîndva acoperea exteriorul a fost luată și folosită de diferiți conducători și regi în alte proiecte de construcție.

Piramida lui Keops deslușește o mulțime de date și teorii matematice și astronomice.

Această minune a lumii antice continuă și în ziua de azi să’i uimească pe matematicieni și fizicieni.

Iată cîteva dintre teoriile care s’au descoperit aici: Fiecare fațadă a piramidei este orientată cu precizie spre cîte un punct cardinal: Nord, Est, Vest si Sud.

Piramida este așezată exact pe paralela de 30 de grade, cea care separă în mod egal uscatul de ape.

Diagonalele prelungile ale Piramidei lui Keops traversează centrul fiecărui continent.

O latură a bazei piramidei are 365 de coți si aproape un sfert, exact cîte zile are un an.

Cultul Soarelui

Lipsa acoperișului la templele getice, pentru a nu ascunde Soarele, aranjamentul stîlpilor și lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedește cunoașterea calendarului de 365 de zile și a mișcării Soarelui pe parcursul anului, utilizarea focului sacru și practicarea incinerației, ca omagii aduse Soarelui.

Cultul Soarelui a fost foarte răspîndit, pe toata suprafata pămîntului si la diverse culturi, dar prima atestare arheologică a venerării Soarelui provine din Egipt, unde în sec. XIV î.Hr.

Cînd faraonul Ikhnaton sau Akhenaton a reformat religia egipteana, el a reluat cultul zeitatii antice Ra – Horakhte, sub numele de Aton, o denumire veche dată discului Soarelui. Ra era un zeu egiptean reprezentînd o personificare a soarelui, fiind cel mai puternic din toți zeii. Era venerat la Heliopolis (Cetatea Soarelui).

Cetatea Soarelui la geți se numea Helis (elinește) sau Elio (Helio) în getică.

A fost prima formă de monoteism cunoscută în istorie, care însă a durat puțin, deoarece preoții vechilor temple au instigat populația împotriva faraonului Akhenaton, care a fost asasinat, iar templele lui Aton au fost distruse.

În perioada interbelică, mai mulţi istorici cunoscuţi, precum Vasile Pîrvan, au lansat teza că religia geților ar fi fost una monoteistă, iar faptul că religia creştină a fost acceptată atît de uşor în vechea Geție ar fi explicabil prin asemănarea dintre cele două credinţe religioase. Însă există alţi istorici care spun că geții erau politeişti şi că ar fi avut o serie de divinităţi, prin care Zalmoxe, zeul suprem, Gebeleizis, zeu solar şi Bendis, Zeiţa Lunii.

Toate populațiile care au venerat Soarele au avut unele caracteristici comune: existența unor orașe-cetăți și credința în natura sacră a regelui.

Soarele era conducătorul atît al lumilor superioare cît si a celor inferioare, pe care le vizita zilnic în cursul deplasării pe bolta cerească, fiind simbolizat de ochiul care le vede pe toate. El era garantul justiției și sursa înțelepciunii.

Mărturii care dovedesc existența cultului Soarelui la geți:

„Soarele de andezit” de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din plăci de andezit și avînd în centru un disc de 1,5 m diametru. Săgeata încrustată este orientată către nord.

Acest loc, după cum susțin unii istorici, ar fi fost altarul pe care se aduceau ofrande și se realizau sacrificii…

În preajma Discului Soarelui afli o liniște nefirească. Dacă ai pătruns în mijlocul cetății, acolo unde se mai văd încă rămășițele marelui templu, ai sentimentul că timpul va rămîne pe loc pentru totdeauna, prins în soarele de andezit.

Cîțiva pași mai departe, un vas uriaș de piatră strînge ploaia într’un luciu de apă pe care se ivesc năluci de demult. Aici, magii citeau stelele și urmăreau curgerea vremii, iar în clipele de taină chemau puterea muntelui prin ritualurile lor magice.

Legenda spune că geții nu aleseseră întîmplător înălțimile Grădiștei să’și construiască aici măreața Sarmisegetuza. Dincolo de beneficiile strategice ale regiunii, geții credeau că aceste locuri era ocrotite de energiile sacre emanate din inima muntelui, unde se spune că ajungeau sufletele nemuritoare.

Soarele de Andezit, cum i se spune cadranului uriaș de piatră, marca grota în care trăise zeul lor, Zalmoxe, în timpuri imemoriale.

Cîțiva autori antici au scris despre cunoștințele astronomice ale geților, referindu’se, desigur, doar la anumite persoane sau grupuri de persoane, la preoți, inițiați, elite.

Aceste cunoștințe, transmise pesemne pe cale ezoterică, le confereau inițiaților capacitatea de a prevesti anumite fenomene. Cele două personaje implicate în povestirile păstrate sînt Zamolxe și Deceneu, ambii considerați inițiați și reformatori, care ar fi călătorit pînă  în Egipt de unde au și deprins cunoștințele de astronomie.

Iată ce spune Strabon, în ”Geografia” sa (VII, 3, 5):

”Se spune că un get cu numele Zamolxe a fost sclavul lui Pythagoras și că ar fi deprins de la acesta unele cunoștințe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni,
căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo. Întorcîndu’se la el în țară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători și la popor, întrucît, întemeiat pe semnele cerești, el făcea prorociri.”

Porphyrios spune în ”Viața lui Pythagoras”:

”[Pythagoras] mai avea și un alt adolescent, pe care îl dobîndise în Tracia, numit Zamolxe. […] Îndrăgindu’l, Pythagoras l’a învățat să cerceteze fenomenele cerești
și [să se priceapă]la sacrificii și la alte ceremonii în cinstea zeilor.”

Cel mai amplu pasaj se găsește la Iordanes, în ”Getica”, 69-70:

”Demonstrîndu’le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, [Deceneu] le’a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita Lunii și cu cît globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pămîntesc și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec îndrumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se depărta de polul ceresc. Vezi cu mare plăcere că niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice… putem vedea pe unul cercetînd poziția cerului, … pe acesta studiind creșterea și descreșterea Lunii, pe celălalt observînd eclipsele Soarelui și cum,nprin rotația cerului, astrele care se gră- besc să atingă regiunea orientală, sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu’se după o regulă prestabilită.”

Interpretarea acestor pasaje a variat, de la acceptarea fără rezerve a autenticității informațiilor pînă la contestarea totală a acesteia de către unii cercetători, invocîndu’se caracterul anecdotic al povestirilor.

Cu siguranță, calea de mijloc este cea mai potrivită: nu pot fi contestate în bloc aceste informații, deoarece preocupările de astronomie ale geților au fost confirmate arheologic, dar nici nu putem avea certitudinea că detaliile acestor relatări sînt în întregime reale.

Despre liniștea nefirească a ruinelor și despre fiorul energiei din adînc vorbesc foarte mulți din cei care ajung la măreața cetate. Puținii oameni care străbat pădurea găsesc aici mai mult decît vestigii arheologice, găsesc o cale de a citi istoria dincolo de informațiile mărunte pe care le’au adunat istoricii.

Sarmisegetuza, cea mai importantă moștenire lăsată de geți, locul care ne’ar putea dezvălui atît de multe despre istoria strămoșilor noștri, a fost cercetată superficial, cunoscîndu’se mai puțin de 3 % din întreaga așezare.

Surprinzător este numărul mare de temple, al căror rol nu este descifrat pe deplin. Cu siguranță, preoții oficiau ritualuri prin care chemau bunăvoința zeilor și încercau să descifreze viitorul. Dar templele aveau și rol de școală și inițiere, aici erau transmise pe cale orală toate cunoștințele și întreaga moștenire spirituală a poporului.

Cine pleacă urechea la legendele locului, va fi surprins să afle despre preotesele lui Bendis, zeița Lunii și a Magiei, și despre copilele fecioare care le slujeau.

Cetatea preoteselor de la Fețele Albe, construită tot în perimetrul capitalei Sarmisegetuza, este înconjurată de mister și tenebre. Povești vechi spun că, aici, aveau loc ritualuri greu de înțeles, în cadrul cărora, uneori, era sacrificată o tînără fecioară, pentru ca rugămințile preoteselor să fie ascultate de Zalmoxe. Tînăra aleasă să fie trimisă în lumea umbrelor era educată din pruncie să fie mîndră de sacrificiul pe care îl făcea și să creadă cu tărie în nemurirea sufletului ei.

Dacă era într’adevăr așa, nu vom știi niciodată. Adevărul istoric este greu de recuperat, dar cultul preoteselor înveșmîntate în alb, războinice abile și stăpîne ale magiei, s’a păstrat în legenda ielelor, făpturi din altă lume care se arată doar în Noaptea de Sînziene.

Sursă: Mesajul atlanților: Pledoarie pentru o abordare ştiinţifică a Piramidei Keops, Dorel Bîrsan

https://biransblogblog.wordpress.com/

A. Pețan, Cunoștințe de astronomie la daci. Câteva considerații despre Sarmizegetusa Regia

Citește și: ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

LIMBA GETICĂ (RUMÎNA ARHAICĂ) ESTE LA ORIGINEA LIMBILOR EUROPENE

Este demn de remarcat că nu numai în Rumînia, dar și în alte țări unde se vorbesc limbi romanice, au apărut voci care contestă originea latină a acestor limbi, precum franceza sau spaniola. Cităm aici pe Yves Cortez și pe Carme Himénez Huertas.

Romanistica este acea parte a lingvisticii comparativ-istorice moderne care se ocupă cu studiul limbilor romanice. Vechea teorie susține că limbile romanice se trag în principiu din latină, deși nu chiar din latina clasică, ci din așa-zisa latină vulgară, adică latina vorbită la Roma și în Peninsula Italică, apoi dusă mai departe și în alte părți ale imperiului, dar această teorie este mult prea veche și nu ia în considerare o serie de date lingvistice.

În acest articol ne propunem să aducem în discuție o serie de astfel de date cărora vom încerca să le găsim adevărata semnificație.

Trebuie menționat de la început că nimeni nu a definit cu adevărat latina vulgară, cel puțin așa cum se ”reflectă” ea în limbile romanice al căror vocabular este în mare parte deosebit de cel latin, dar destul de asemănător în cadrul limbilor romanice (mai ales în cele de apus), rumîna reprezentînd o excepție în mai multe privințe.

În plus, se pot adăuga o mulțime de diferențe de ordin gramatical: dispariția cazurilor la presupusa trecerea de la latină la limbile romanice, structură sintactică diferită, precum și prezența articolului hotărît și nehotărît în limbile romanice, ambele absente cu desăvîrșire în latină, la care se poate adăuga simplificarea modalităților de formare a pluralului, precum și dispariția terminațiilor de caz.

În principiu, sînt date gramaticale imposibil de explicat printr’o origine latină a limbilor romanice, fie că vorbim de latina clasică sau de cea populară, pe care vom încerca să o identificăm și să o redefinim cu un termen folosit chiar în acele vremuri:

acela de ”lingua romana rustica”.

După presupusa simplificare a desinențelor de plural, limbile romanice se grupează în grupul de est: în principiu, rumîna și italiana, la care putem adăuga și dalmata, care formează pluralul adăugînd terminația -i la masculin și -e la feminin; asta în timp ce grupul de vest, adică franceza, provensala, spaniola și portugheza, adaugă un -s pentru plural, atît la masculin, cît și la feminin.

De aceea a fost postulată existența a mai multor ramuri ale latinei vulgare, cel puțin două, una în est și alta în vest, dar această anomalie nu a fost niciodată clarificată, nici măcar abordată în mod serios.

S’ar putea afirma că în vest a avut loc o schimbare în modalitatea de formare a pluralului după cucerirea acestor regiuni de către romani, dar teoria cade imediat dacă ne gîndim la unitatea dintre rumînă și italiană, care nu se poate explica prin nici un fel de latină mai mult sau mai puțin vulgară, ținînd cont de faptul că Geția a fost parțial cucerită mult mai tîrziu decît toate celelalte provincii.

Este evident că răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Nu este cumva vorba, în fiecare caz, de o unitate pre-romanică? Acesta pare să fie adevărul, din moment ce formarea pluralului în -i se regăsește și în alte limbi indo-europene, cum ar fi limbile slave.

Un alt aspect surprinzător este lipsa genului neutru din toate limbile romanice, cu excepția limbii rumîne.

Latina avea trei genuri: masculin, feminin și neutru, iar limbile romanice de vest au numai genul masculin și feminin. Deși româna are trei genuri ca și latina, modul de formare a genului neutru din română diferă de cel latin și, prin urmare, nu se poate spune că genul neutru rumînesc provine din latină. Ca atare, genul neutru din limba rumînă pare să fie de origine pre-latină.

Multe alte limbi indo-europene au trei genuri, similare cu cele din latină.

Toate aceste neconcordanțe încep să capete un alt contur în momentul în care aflăm că limba latină era deja o limbă moartă (ca limbă vorbită) începînd cu secolul I î.Hr., dar acest adevăr nu este cunoscut și nici discutat sau măcar menționat în lucrările de lingvistică romanică.

Poetul roman Gnaeus Naevius (cca 270- cca 201, î.Hr.) spune următoarele pe propriul epitaf:

”Immortales mortales si foret fas flere
flerent divae Camene Naevium poetam
itaque, postquam est Orchi traditus thesauro
obliti sunt Romani loquier lingua latina.”

”Dacă muritorilor li s’ar îngădui să’i plîngă pe muritori
ei vor plînge pe divinul poet Gnaeus Naevius
iar după ce va fi pus în cutia lui Orchus
Romanii vor fi uitat să vorbească latina.” (tr. n.).

Poetul latin Gnaeus Naevius a murit în exil, sinucigîndu’se în nordul Africii, în 201 î.Hr., nu înainte de a’și scrie propriul epitaf, departe de Roma, exprimîndu’și regretul că romanii nu mai vorbesc realmente limba latină.

Se pare că într’adevăr către sfârșitul secolui III î.Hr., limba latină nu mai era vorbită la Roma decît într’o mică măsură, așa cum se exprimă și Gnaeus Naevius, fapt explicabil în ultimă instanță, după cum vom vedea mai în cele ce urmează.

Se știe că latina era vorbită doar în Latium, o provincie de mărimea unui județ, reprezentînd mai puțin de 5% din întreg teritoriul peninsulei italice. Către sfîrșitul secolului V î.Hr., Roma începe să cucerească și să subjuge celelalte popoare din peninsulă.

Această perioadă de cucerire a durat peste 200 de ani, pînă către sfîrșitul sec. III î.Hr.

Majoritatea limbilor din Italia erau limbi indo-europene înrudite sau foarte înrudite cu latina; cu o parte dintre ele era reciproc inteligibilă, cu excepția limbii etrusce care era o limbă ne-indo-europeană și grecești care, deși limbă indo-europeană, era totuși destul de diferită de limbile italice. După ce Roma ajunge să controleze toată peninsula, vorbitori ai altor limbi și dialecte italice se stabilesc la Roma cauzînd astfel declinul limbii latine ca limbă vorbită.

Ovidiu, la sfîrșitul sec. I, î.Hr. în Ars amandi, spune lectorilor săi:

”Să nu considerați cultivarea inteligenței prin studierea artelor și a celor două limbi ca pe o grijă superfluă.”

Fără îndoială: prin cele două limbi, poetul se referea la greacă și la latină. Cu alte cuvinte, Ovidiu ne spune că la Roma, în vremea sa, pe la sfîrșitul secolului I î.Hr., latina trebuia învățată ca și artele, deci nu mai era limba maternă a romanilor.

Ceva mai tîrziu, în secolul I d.Hr., în Satiricon, unul din personajele lui Petronius spune:

”Să nu credeți că disprețuiesc studiul; am două biblioteci, una în greacă și alta în latină.”

Pe cînd Juvenal, în jurul anului 120 d.Hr., în Satirele sale scrie:

”Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?”

Prin urmare, Juvenal nu afirmă că doamnele din înalta societate romană vorbesc prost latinește, ci le reproșează că nu au habar de latină. Acest reproș vine în contextul unei societăți în care bărbații din clasele de sus studiau în școală latina și aveau cunoștințe mai solide de latină, pe cînd sexul frumos nu cunoștea deloc sau mai deloc latina și astfel nu o mai puteau transmite tinerelor generații.

De cele mai multe ori, bărbații cunoșteau în egală măsură și limba greacă, iar unii dintre ei scriau în ambele limbi. Marc Aureliu a scris mai mult în greacă, iar Suetoniu și Apuleius au scris atît în greacă, cît și în latină. Despre o serie dintre acești autori bilingvi, istorici moderni ai literaturii latine spun că limba (latină) în care au scris se depărta din ce în ce mai mult de latina clasică.

Citește și: LIMBA GETICĂ , IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT

Cam în aceeași perioadă, pe la anul 100 d.Hr., într’un studiu al său despre gramatici și oratori, Suetoniu spune următoarele despre unul dintre ei:

”Caecilius Epitora… deschise o școală și … se spune că fu primul care discuta în latină fără să se pregătească”, (cf. Y. Cortez, pg. 22).

Prin urmare și un celebru profesor (sau orator) roman trebuia să se pregătească atunci cînd avea de vorbit în latină.

Dacă toate aceste argumente nu sînt suficiente pentru cei care (mai) cred în originea latină a limbilor romanice, adăugăm că același Suetoniu (Cei 12 Cezari) arată că Iulius Caesar organizase la Roma ”diferite spectacole: lupte de gladiatori, precum și spectacole în toate cartierele Romei în cele trei limbi”, cele trei limbi fiind latina, greaca și …. osca.

Este un fapt destul de bine cunoscut că după cucerirea teritoriilor locuite de osci, situate în imediata vecinătate de sud a Latiului, mulți dintre aceștia s’au stabilit la Roma.

Amintim că oscii și umbrii erau grupurile etno-lingvistice cele mai numeroase din grupul italic. În mod evident, orice persoană confruntată cu astfel de date, se va întreba cum cineva mai poate susține că romanii au răspîndit și implementat latina de la Oceanul Atlantic pînă la Marea Neagră, cînd în Roma, începînd cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă.

Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai tîrziu, o mare parte din populația Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de mai fi vorbită.

Pe de altă parte, foarte buni cunoscători ai literaturii latine, au arătat că, începînd cu secolul II d.Hr., literatura în limbă latină cunoaște un regres ireversibil.

Astfel, J.-C. Alexis Pierron (1882) afirmă următoarele:

”După Juvenal poezia dispare; după Pliniu cel Tânăr elocvența; după Tacit istoria.”

Despre Aelius Gellius spune:

”Este plin de alocuțiuni străine, are adesea mania arhaismelor.”

Iar despre Apuleius exclamă:

”Limba lui Apuleius este compusă din toate limbile sau, dacă doriți, din toate patois de care s’a impregnat în călătoriile sale”, (cf. Cortez, 22).

Unde ”patois” este vorbirea sau limbajul care este considerat non-standard, deși termenul nu este definit formal în lingvistică. Ca atare, patois se poate referi la pidgins (limbă stricată), creolă, dialect sau vernacul (limbă indigenă), dar nu în mod obișnuit la jargon sau argou, care sînt forme vocale bazate pe vocabular.

În utilizarea colocvială a termenului, în special în Franța, distincțiile de clasă sînt implicate de înțelesul propriu al termenului, deoarece în franceză, patois se referă la orice sociolect asociat cu clase rurale needucate, în contrast cu limba dominantă de prestigiu (franceza standard) vorbită de clasele mijlocii și înalte ale orașelor sau utilizate în literatură și setări formale (”acrolect”).

Mai aproape de zilele noastre, Jean Barbet (Littérature latine, 1965), un alt istoric al literaturii latine afirmă următoarele despre literatura latină a secolelor I și II ale erei creștine:

”Scriitorii au continuat să scrie o limbă clasicizantă, artificială…de obicei, în secolul II citesc și imită, de preferință, autori arhaici, cedînd unei tendințe deja foarte pronunțate încă de pe vremea lui Cicero.”

Alți istorici ai literaturii latine exprimă și au opinii similare, dar ne vom opri aici.

Cu toate acestea, limba latină a fost folosită ca limbă scrisă pe tot cursul Evului Mediu, mai ales datorită faptului că era folosită ca limbă de cult de către Biserica Catolică.

Fapt: în urma Conciliului din Tours, din 813, s’a luat hotărîrea ca preoții să folosească ”limba romană rustică (lingua romana rustica) sau limba germanică întrucît toți le pot înțelege cu ușurință”.

După cum am văzut, limba romană rustică era doar o lingua franca și era diferită de limbile și dialectele romanice vorbite la acea vreme în diversele provincii ale fostului imperiu roman, dar se pare că autorii textului respectiv nu făceau distincția între acea lingua romana și limbile romanice respective.

Limba romană rustică era limba vorbită pe tot cuprinsul Imperiului Roman și a luat naștere în Peninsula Italică, în timpul și după cucerirea peninsulei de către romani; a avut statut de lingua franca pe care mai toți locuitorii peninsulei o puteau înțelege mai mult sau mai puțin, dar nu o vorbeau la ei acasă.

De aceea nu trebuie să deducem că vechile limbi italice au dispărut odată cu apariția acestei limbi de comunicare. Ele au continuat să fie vorbite, multă vreme după aceea. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că marea majoritate a limbilor italice erau îndeaproape înrudite – în unele cazuri reciproc inteligibile.

Este posibil ca latina să fi avut un rol preponderent în modelarea fonetică a acestor limbi la început, înainte de a dispărea ca limbă vorbită. Cînd spunem modelare fonetică, ne referim la folosirea unei pronunții similare a unui mare număr de cuvinte care era comun tuturor acestor limbi.

Că limbile italice nu au dispărut în totalitate nici azi, stă mărturie faptul că limba italiană de azi are atît de multe dialecte destul de diferite, încît în multe cazuri vorbitorii acestor dialecte nu se pot înțelege între ei.

Într’o situație similară se află și spaniola, dar nu și franceza. Este demn de remarcat că dialectele italiene cele mai arhaice seamănă cel mai mult cu rumîna.

Pentru a înțelege mai bine cele afirmate mai sus, începem prin a arăta că limbile italice se împart în două grupuri mari: cele aparținînd dialectelor – Q și cele aparținînd dialectelor – P.

Toate aceste limbi împărtășesc o bună parte din lexic, precum și un număr de caracteristici fonetice. Diferența majoră între dialectele – Q și dialectele – P este aceea că sunetele labio-velare proto-indo-europene *kʷ, *gʷ au trecut la p, respectiv la b, în dialectele – P, dar au rămas neschimbate în dialectele – Q.

În limbile celtice avem o situație identică din acest punct de vedere, unde limbile celtice continentale (din perioada antică) aparțineau dialectelor – P, pe cînd cele insulare (și probabil și celtiberica), aparțineau dialectelor – Q.

În cazul limbilor italice osca și umbrica aparțineau grupului dialectal – P, iar celelalte (inclusiv latina) aparțineau grupului dialectal – Q. De fapt osca și umbrica erau dialecte celtice, venite din nord pe la 1200 î.Hr. și stabilite în peninsulă.

Aici trebuie să precizăm că în lucrări anterioare (Vinereanu, DELR, 2008) am arătat că strămoșii oscilor și ai umbrilor au emigrat din spațiul celtic (sudul Germaniei de azi), fapt confirmat atît de o serie de date lingvistice, cum ar fi trecerea tuturor labio-velarelor la bi-labiale (p, b), dar și de mărturiile unor autori antici precum Eusebius Pamphilius, scriitor latin de origine galică.

Cu alte cuvinte oscii și umbrii erau de fapt la origine celți, iar limbile vorbite de ei erau celtice, desprinse din rîndul dialectelor celtice continentale, pe la 1200-1300 î.Hr.

Indo-europeniști de renume, precum G. Devoto, R.S. Conway, M.S. Beeler și alții au arătat că limbile italice nu s’au format pe teritorul peninsulei italice, ci au venit din diferite zone cu populații vorbind limbi înrudite.

Astfel, Devoto spune ”separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite”, în timp ce Beeler este mult mai explicit:

”[N]u cred că vreuna din inovațiile aflate în latină și osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o ”fază italică” concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp și spațiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aș sugera că pre-latina și pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într’o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară”.

Într’adevăr, așa cum am arătat în Argument-ul la Dicționarul Etimologic al Limbii Rumîne, a existat, în mod indubitabil o comunitate geto-traco-iliro-celtică, iar italicii nu sînt altceva decît triburi emigrate din spațiul geto-traco-iliro-celtic, la momente istorice diferite, fie din Balcani (siculii), fie de pe cursul superior al Dunării (osco-umbrii), fie de pe cursul mijlociu al Dunării (latino-faliscii).

Prin urmare, italicii nu sînt decât un amestec de astfel de emigranți (geto-traco-iliri sau celți), ale căror limbi au evoluat în mod separat de trunchiul comun, păstrînd desigur o serie de elemente comune, ceea ce arată că ele sînt înrudite, deși înrudirea lor provine dintr’o perioadă pre-italică.

Astfel că ceea ce s’a întîmplat din punct de vedere lingvistic în peninsula italică, rezultat al influenței reciproce a limbilor italice din care a fost generată lingua romana rustica, a avut influență și în celelalte provincii. Mai precis: aceeași lingua romana rustica a reușit să ajute la remodelarea fonetică a limbilor preponderent celtice din Galia și Spania, ceea ce se întîmplase anterior cu osco-umbrica din peninsula italică.

Aceste limbi și dialecte locale nu au fost, însă, influențate la fel de mult și la nivel lexical sau gramatical. Numai astfel se explică, o serie de ”inovații” lingvistice (de multe ori comune) din limbile romanice, din secolele IX-X pînă în zilele noastre.

Cred că cea mai importantă ajustare fonetică a fost revenirea lui p și b (acolo unde proveneau din labio-velarele proto-indo-europene) la qŭ sau gŭ în limbile oscă și umbrică (de fapt două dialecte ale aceleeași limbi), făcînd ca aceste limbi să nu mai pară atît de diferite de dialectele-Q (latina și celelalte).

Fenomenul s’a repetat prin modelarea fonetică a limbilor și dialectelor celtice vorbite în Galia și Spania, transformîndu’le dar nu eliminîndu’le, așa cum s’a crezut pînă acum. Acesta este un detaliu extrem de important, de care va trebui să se țină cont de acum încolo.

În ceea ce privește rumîna, nici măcar o astfel de modelare fonetică nu a avut loc. În rumînă, mai toate elementele lexicale au aceeași evoluție fonetică, de la proto-indo-europeană la rumînă, fie că sînt de origine getică (după unii traco-iliro-dacă !), fie că au echivalent în latină, ceea ce dovedește că acele cuvinte care au echivalent în latină, nu sînt realmente de origine latină.

Vorbind de labio-velarele proto-indo-europene, nu numai celticele continentale (aici includem și osco-umbrica) le’au transformat în bi-labiale, ci și getica (traco-iliră-dacă).

Spre deosebire de limbile celtice continentale (devenite limbi romanice), rumîna a păstrat intacte aceste bi-labiale (provenite din labio-velarele proto-indoeuropene), fapt care dovedește că lingua romana rustica nu a influențat cu nimic getica la nivel fonetic și, în mod logic, nici la nivel gramatical. Singura influență este cea a unor împrumturi lexicale, nu multe la număr (cf. Vinereanu, DELR, 2008).

Putem adăuga că ceea ce s’a întîmplat atunci, cu peste 2000 în urmă în peninsula italică și apoi cîteva sute de ani mai tîrziu, dincolo de Alpi (în Galia și Spania), s’a întîmplat mult mai tîrziu cu dialectele limbilor moderne, atunci cînd au început să se impună limbile literare.

Nici rumîna nu a făcut excepție de la aceată regulă. O serie de deosebiri de pronunție au fost aduse la un numitor comun, cum ar fi palatalizarea mai multor consoane din limba rumînă. Astfel, acolo unde f trecuse la h, ca în fier > hier, a fi > a hi, etc. s’a revenit la formele în f.

Un fenomen amplu răspîndit în graiurile rumînești (în special în cele din Moldova și Translivania, dar nu numai) a fost palatalizarea labialelor, adică trecerea lui p și b la chi și respectiv ghi, atunci cînd erau urmate de o vocală palatală (e sau i) ca în bine > ghine, piatră > chiatră, etc.

O astfel de pronunție sună neobișnuit, iar simpla ”corectare” a lor face celelalte diferențe de pronunție să pară minore. Aceste fenomene fonetice aproape au dispărut din graiurile românești din Rumînia, datorită învățămîntului obligatoriu și a mass-mediei, dar ele sînt mult mai vizibile în Republica Moldova, unde pînă nu demult limba oficială a fost limba rusă, iar influența limbii rumîne literare era mult mai mică.

Așa vor fi sunat și diferențele de pronunție ale osco-umbrilor pentru urechile vorbitorilor de latină și ale celorlate dialecte – Q din peninsulă, ca și cele ale celților din Galia, frați buni cu osco-umbri.

Lingua romana rustica era încă folosită ca lingua franca în secolul IX, fiind limba Jurămintelor de la Strasburg (versiunea romanică o vom reda mai jos).

Este un document bilingv în limba romană rustică și în germana veche (mai precis un dialect germanic vorbit în acea perioadă), mai precis în dialectul franc al vechii germane de sus. În discuția noastră ne interesează doar cel în limba romană rustică.

Redăm mai jos textul integral:

”Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro comun salvament, d’ist di in avant, in quant deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meo fradre Karlo et in aiudha et in cadhuna cosa, si om perdreit son fradra salvar dist, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher nul plaidnunquam prindrai, qui meon vol cist meon fradre Karle in damno sit.”

Cercetătorii consideră că acest document este scris în proto-franceză, fiind în același timp, și cel mai vechi document scris într’o limbă romanică.

După părerea noastră acest document este scris în lingua romana rustica, aceeași despre care se vorbește și în documentul Conciliului din Tours, iar nu în proto-franceză, cum se crede îndeobște.

La o privire mai atentă, în text nu poate fi reperat nici un articol hotărît (sau nehotărît).

Cînd a apărut, prin urmare, articolul hotărît în franceză, dacă nu era prezent în secolul IX? În secolele X-XI ?

Așa ceva nu este posibil. De fapt, tot din secolul IX datează și La Cantilène de Sainte Eulalie, un text scris într’o limbă romanică, diferită de limba Jurămintelor de la Strasburg.

În limba acestui text poate fi reperat articolul hotărît și alte elemente lexicale sau gramaticale care o identifică ca fiind limba proto-franceză. Textul constă din 29 de versuri și îl redăm în întregime, avînd în vedere importanța deosebită pe care o are pentru înțelegerea originii limbilor romanice:

”Buona pulchela fut Eulalia/Bel auret corps bellezour anima./Voldrent la veintre li do inimi/ Voldrent la faire diavle server/ Elle nont eskoltet les mal coselliers? Quelle do raneiet chi meant sus en ciel./ Ne por or ned argent , ne paramenz./ Por manatce regielne preiement./ Niule cose non la pouret omque pleier./ La pole sempre non amast lo do menestier./ e por [lo]fut p[re]sentede maximien/Chi rex eret a cels dis sour pagiens/ il [] li enortet don’t leinonq[ue] chilet/ Qued elle fuietlo nomxp[ist]iien/ Elle adunet lo nsuon element/ Melz sostendreiet les empedementz/ Quelle p[er]desse sa viriginet/ Por []os suret morte a grand honestet./ enz enl fou la getterent com arde tost./ Elle colpes n[on] auret por []o nos coist. ? A[]czo nos vouldret concreidre li rex pagient./ Ad une spede li nrouerent tolit lo chiefLa domnizelle celle kose n[on] contredist./ Voltlo seule lazsier si rouet krist./ In figure de colombvolat a ciel./ Tuit oram que por[]nos laist venir/ Pa souue clementia.”

Traducerea în franceza modernă:

”Eulalie etait une bonne jeune fille/ Son corps etait beau, son âme plus belle encore/ Les enemis voulurent la vaincre,/ Et lui faire server diable/ [mieux] que soutînt les tortures,/ Quelle ne perdît sa virginité./ Pour cela elle mourrait en grand honneur./ Ils la jetèrent dans le feu pour qu’elle y brûle./ Elle était sans pêché et our cela ne brûla pas./ À cela, le roi païen ne voulut croire./ Avec une épée, il ordonna de lui trancher la tête./ la demoiselle ne contredit pas cele,/ Et acceeptera quitter ce monde, si le Christ l’ordonnait./ Sous le forme d’une colombe, elle monta au ciel./ Tous prion que pour elle daigne prier,/ Que le Christ nous ait en sa pitié, / Après la mort, et qu’à lui il laisse venir/ Par sa clémence.”

Este destul de evident că cele două texte nu sînt scrise în aceeași limbă. Numai cel de’al doilea este scris în franceza veche din secolul al IX-lea.

Prin urmare, limbile romanice nu provin nici din latină, dar nici din limba romanică (în care este scris Jurămîntul de la Strasburg). De aceea putem susține că lingua romana rustica a influențat limbile locale transformîndu’le mai mult sau mai puțin: mult mai mult în cazul limbii galice și foarte puțin în cazul limbii getice, dar nu stă la baza nici uneia dintre aceste limbi.

Pe de altă parte, texte vechi din Spania, cam din aceeași perioadă, sînt scrise în forme timpurii ale dialectelor hispanice. Cel mai vechi dintre ele este un text scurt în Glosas Emilianses (Glosele mănăstirii Sfîntului Emilian) care datează de la jumătatea secolului X (959) și sună astfel:

”Con o aiutorio de nuestro dueno Christo, dueno salbatore, qual dueno get ena honore et qual duenno tienetela mandatione con o patrecon o spiritu sancto en os sieculo. Facanos Deus Omnipotes tal serbitio fere ke denante ela sua face gaudioso segamus. Amin.”

Traducere în limba engleză:

”With the help of our Lord Christ, Lord Savior, who is in honor, Lord that has command with the Father, with the Holy Spirit, for ever and ever. God Omnipotent, make us do such a service that before His face joyful we are. Amen.”

Majoritatea cercetărilor consideră că textul prezentat mai sus este scris în dialectul navarro-aragonez din secolul X, ipoteză la care aderăm și noi. Articolul hotărît în acest text este bine definit și seamănă cu cel din dialectul aragonez de azi, din cel galician, precum și cu cel din limba portugheză prin faptul că l inițial a fost elidat.

Din exemplele de mai sus, reiese că limbile romanice erau bine definite încă din secolele IX-X, chiar și la nivel dialectal.

Atunci ne întrebăm: cînd s’au format aceste limbi? Dar dialectele lor?

Sînt întrebări legitime fundamentale de care atîrnă în mod esențial înțelegerea istoriei limbilor romanice. Pe de altă parte, lingua romana rustica era și ea folosită, tot în aceeași perioadă, ca limbă distinctă.

Astfel, este legitim să ne întrebăm de ce Jurămintele de la Strasburg folosesc lingua romana și nu limba franceză, ca autorul cantilenei amintite mai sus.

Cauza pare să fie aceea că cei doi regi, Carol Pleșuvul și fratele său Ludovic (Lothar), erau vorbitori de limbă germană și nu înțelegeau limba franceză veche, ca de altfel și cei ai mulți din anturajul lor; au recurs astfel la limba romanică, mult mai folosită la acea vreme decît latina clasică, se pare chiar și în scris.

În acest articol, am adus în discuție o serie de argumente (lingvistice și extra-lingvistice) care justifică din plin faptul că latina nu este limba mamă a limbilor romanice, așa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.

Noțiunea de latină vulgară (populară) nu are nici o acoperire: o astfel de limbă, așa cum a fost și este încă înțeleasă de lingviști nu a existat.

A existat, în schimb, lingua romana rustica, o lingua franca unitară, folosită în tot imperiul roman, dar și după prăbușirea acestuia, limbă care a influențat evoluția limbilor romanice de vest, fără, însă, să înlocuiască limbile locale existente.

Această limbă nu a fost limba maternă a nici unui grup etnic sau social. Prezența acestei limbi în același context istoric cu proto-franceza, dar și cu proto-spaniola, este o dovadă irefutabilă în acest sens, dovadă care nu mai poate fi ignorată de dragul unor teorii greșite, formulate cu mai multe sute de ani în urmă.

Este, prin urmare, necesar ca originea limbilor romanice să fie re-evaluată pe baza unor date extra-lingvistice mai vechi, ignorate (cu bună știință sau din comoditate), precum și o serie de date lingvistice a căror reală semnificație a fost, de asemenea, trecută cu vederea pînă acum.

În acest articol, am prezentat doar cîteva date de importanță majoră, fără a intra în detalii. Necesitatea unei evaluări ample a tuturor datelor care ne stau la dispoziție este, credem, evidentă; scopul ?

Originea limbilor romanice trebuie să fie abordată corect din punct de vedere lingvistic, nu politic.

Bibliografie:

Vinereanu, Mihai – DESPRE DREAPTA INTERPRETARE A DATELOR DIN LIMBILE ROMANICE SAU CĂTRE O NOUĂ ȘTIINȚĂ A ROMANISTICII

Cortez, Yves- Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007.

Jiménez Huertas, Carme – No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013.

Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Române, Pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2008.

Citește și: ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

Nu vom obosi să repetăm celor care insistă că ”dacii” au existat cu adevărat, că aceștia erau în realitate geți, inclusiv celui care s’a cățărat pe așa-zisele baricade ale luptei cu falsurile din istoria scrisă despre  trecutul geto-rumînilor, fie că el se numește Roxin sau Săvescu, ambii aflîndu’se într’o eroare clasică pe care o fac și iluștri cărturari precum Eminescu sau Eliade.

Redau mai jos un scurt dialog stîrnit de postarea pe youtube de Roxin a unui clip despre Imnul național, în care spune că Traian ar trebui să lipsească nu doar din Imn, dar și să fie reconsiderată istoria vis-a-vis de interpretarea corectă a acțiunilor lui în Geția nord-dunăreană, dialog care nu a catadicsit să’l susțină ci a preferat să ne blocheze dovedind parșivitate:

Thraxus Ares:

”Dragă Roxin, Trogus Pompeius spune că așa-zișii ”daci” (un exonim regăsit mai ales la latini) sînt o mlădiță a geților.

Păi cum refacem noi trecutul prin îndepărtarea falsurilor, dacă o ții în continuare că strămoșii noștri sînt ”daci”? Nu cumva introduci tocmai dumitale falsuri printre celelalte existente de secole bune?

De asemenea, printre alte afirmații regăsite prin clipurile dumitale, susții că geții sînt traci, altă ENORMITATE care văd că rezistă din antichitate și pe care o îmbrățișezi fără menajamente… neînțelegînd că tracii erau geții din Tracia.

Strămoșii noștri sînt pelasgii matriarhali (vezi Cucuteni, Turdaș, Hamangia etc) și geții patriarhali (războinicii epocii bronzului și fierului), acesta este singurul adevăr istoric despre neamul geto-rumînesc, chiar dacă printre aceștia s’au mai strecurat ulterior frați genetici ai geților antici cum erau elenii mediteraneeni sau celții din vest, sau cîțiva asiatici (avari, cumani, pecenegi) care cei mai mulți erau probabil geți turcizați în marele areal asiatic unde s’au deplasat acum cîteva mii de ani prin extinderea firească a geto-arienilor.

Struțo-cămilele geto-daci, traco-geți, traco-daci sînt enormități introduse în istorie tocmai de aceia care doresc bulversarea generațiilor actuale de rumîni. Da, rumîni, nu FALSUL ”români”…

Așadar, ca să ai credibilitate fă te rog mai întîi curățenie printre propriile dumitale concepții sau percepții despre neamul geto-rumînilor, abia mai apoi emite pretenții de îndepărtare a falsurilor din trecutul nostru !!!

Un demers făcut pe jumătate sau chiar pe sfert nu are efect decît minor, sau nesemnificativ și va fi ignorat în continuare !”

Daniel Roxin:

”Iarta’mă ca îti spun dar, indiferent ce crezi tu despre cunostiintele tale, nu prea întelegi cu adevarat istoria. Dio Casius spune clar ca dacii isi spuneau lor insisi daci. Iar Tracii inseamna mai mult decat getii, in sensul ca numele de traci este mai cuprinzator, in randul lor inscriindu-se multe neamuri, printre care getii si dacii.

Prin urmare, atat numele de traci, cat si cel de geti sau daci au toata justificarea si au legatura cu stramosii nostrii. Dincolo de asta, stiu ca esti mult prea suficient si orgolios ca sa accepti ca poti gresi si o sa o dai mai departe cu aceleasi teorii, pretinzand ca eu falsific istoria cu buna stiinta sau din ignoranta. Si, asa cum ii sta bine unui clevetitor cu pretentii de mare cunoscator al istoriei, vei face asta tot restul vietii din anonimat. Tie- rusine cu tine sau de ce nu te prezinti cu nume, prenume si fotografie ca sa stim si noi cu cine vorbim?”

Thraxus Ares:

”Dragă, nu e cazul să repeți aceleași enormități la nesfîrșit, doar ca să’ți încălzească clipa de satisfacție efemeră. Fără să’ți dai seama ai devenit un tonomat consecvent în aceeași eroare mereu.

Cei care te urmăresc, îți cunosc erorile pe care le’ai preluat și dumitale cu aceeași nonșalanță de la cei care au făcut erori înaintea dumitale.

Dar la eroarea fundamentală pe care o emiți de ani buni, se adaugă una și mai gravă, clamarea tot ca un tonomat că vrei să repari greșelile altora.

Să fim serioși ! Este hilar să constați că cel care vrea să schimbe o eroare, ține morțiș să o înlocuiască cu o altă eroare.

De ce să înlocuim ”latinii” închipuiți ai latinopaților, cu ”dacii” închipuiți ai dumitale? De ce nu vlahi atunci? Tot exonim este !!!

Nu ne spune că nu poți face diferența dintre exonim și endonim !!!

Cine și’ar mai dori în acest caz vreo schimbare? Ca peste un timp să muncească alții să’ți schimbe teoriile eronate? Oare ne facem că nu vedem cît de greu scăpăm de inerțiile unei educații cu grave carențe ale actualelor generații?

Cu toții constatăm cum după cel puțin 10 ani de perseverență în cruciada la care te’ai înhămat nu realizezi că nu s’a schimbat mare lucru. Orice om întreg la cap ar căuta cu alte arme să rezolve problema care persistă.

Precum vezi, eu nu’ți contest ”patriotismul”, ”devotamentul” și ”implicarea”, chiar dacă în spatele perdelelor de fum pe care le împrăștii există și profit mai mult pe seama naivilor care’ți cumpără produsele.

Foarte bine dacă pe cîrca ”dacilor” tăi închipuiți scoți bănuți frumoși, deși este complet imoral.

Dar nu ne jucăm cu istoria unui popor, totuși, doar ca să’i meargă unuia afacerea, pentru că scorneala cu ”dacii” a prins la o parte din publicul rumînesc. Și mai ales cu etnonimul real al neamului rumînesc, care știi destul de bine că este Get sau Pelasg, iar acest lucru tot mai mulți încep să’l cunoască.

Nu te lasă stăpînii să te abați de la linia impusă sau autosuficiența?

Argumentul pe care l’ai invocat (Dio Cassius) arată și mai clar autosuficiența și lipsa de analiză mai profundă asupra subiectului pentru care te’am abordat. Lucius Claudius Cassius Dio a trăit (155-235 d.Hr) într’o perioadă în care exista Colonia Dacia și era natural ca pe acești coloniști să’i numească daci, iar locuitorii acestei colonii să’și spună daci, la fel cum geții din Colonia Tracia își spuneau traci, sau geții din Colonia Moesia să’și spună moesi, panoni în Colonia Panonia, scyți în Scyția etc.

Generațiile băștinașilor din Colonia Dacia Romană din perioada 155-235 d.Hr cît a trăit istoricul menționat, aveau conștiința apartenenței la acea Colonie numită Dacia de romani, tot așa cum oltenii din Oltenia sînt conștienți de apartenența la Regiunea Oltenia, iar dacă întrebi un oltean îți va spune că este oltean cu siguranță, iar un moldovean, de asemenea, și azi, cînd în egală măsură știu că etnonimul neamului este rumîn (sau eronat român).

E suficient să privești la generațiile actuale de basarabeni cum de sînt ei conștienți de apartenența la o republică fantomă cam tot cît a existat și Colonia Dacia, ca să pricepi fenomenul…

Dar noi nu discutăm aici cum își spuneau geții din toate regiunile locuite de ei, ci care este endonimul real al strămoșilor noștri.

În altă ordine de idei Dio Cassius era tot latin, ca și alții care menționează ”dacii” în scriptele lor, iar așa cum știm deja cam toți latinii le spuneau la geți, daci…Cum puterea romană era predominantă în Balcani, nu e de mirare că Dio Cassius elen la origini se folosește de clișeul epocii sale să’i numească pe locuitorii de la nordul Dunării și nu de etnonimul general al geților.

Cine ne mai spune nouă rumînilor azi geți, sau chiar daci? Prea puțini.

Dar oricît vei căuta în trecutul nostru mai departe de acum 2000-2100 de ani nu vei găsi pomenit acest exonim pentru geți. Chiar romanii înainte de anii 100 î.Hr. le spuneau numai geți. Nu existau nici daci, nici Dacia, vezi Pomponius Mela care prin 43 î.Hr. nu ne arată pe hărțile lui nici daci, nici Dacia.

(click pe Sarmația ca să vezi online harta lui Pomponius Mela n.n.)

Oare de ce? Pomponius Mela era mai latin decît cel invocat de dumneata, care a trăit ulterior peste 2 secole, elenul Dio Cassius, și natural trebuia să descrie unde sînt acești ”daci” închipuiți de tine pe hărțile sale în care apar alături de geți și istrienii, adică dunărenii care evident tot geți erau, dar nu și ”dacii” dumitale.

Să înțelegem că doar atît ne dorești istoria noastră a rumînilor? De cel mult 2000-2100 de ani?

Cam puțin pentru pretențiile clamate de un patriot, din moment ce te contrezi cu cineva care’ți dă mură’n gură argumentat unde greșești.

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, și despre care am pomenit în comentariul anterior, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al vocontilor din Galia „Narbonensis”.

El este cu mult mai credibil decît Dio Cassius, din două motive:

1. Nu folosește un anumit tip de clișeu al epocii, ”dac” nu era un clișeu încă, Dacia nu exista, vezi Pomponius Mela, dar va apare ca etnonim probabil în special pentru ”davi”, acei geți care locuiau în davele montane.

2. Trăiește în perioada de apariție a majorității davelor montane, și este contemporan cu apariția anti-tezei davi-daci, și cu siguranță a știut cine au fost acei davi (daci) care au construit davele montane, mai ales complexul de la Orăștie.

Endonimul GET (după părerea mea este adevăratul etnonim al neamului alături de ”pelasg” care este la fel de vechi) însă se pierde în negura vremurilor. Nu întîmplător îl regăsim și în titulatura SarmiGETuzei, capitala spirituală a geților.

Get, deși este pomenit și în războaiele cu perșii de acum 2500 de ani, ascunde o primordialitate foarte clară și de necontestat, identificîndu’se cu vechimea pămîntenilor, ge-geea, reprezentînd în limba anticilor însăși Pămîntul și primii pămînteni.

Nu vreau să insist mai mult decît este cazul, aceste lucruri fiind arhicunoscute de cei mai mulți dintre pasionații istoriei noastre. De aceea, este de neînțeles cramponarea celor care cred că au confiscat lupta de renaștere a adevărului istoric despre neamul rumînesc în ținte false, la fel de false ca ale acelora care sînt în prezent la butoanele istoriei deja contrafăcute.

Poate ar fi momentul să’ți faci un up-date la retorică. Sau ți’e rușine să recunoști că ai greșit ce ai enunțat în ultimii ani?

Părerea mea este că ar trebui să începi să te întrebi cu ce au greșit mai mult adepții Școlii Ardelene, mai mult decît o faci dumneata personal de ani buni.”

Ce ar mai fi putut replica Roxin unui răspuns atît de explicit și logic?

Asta dincolo de faptul că acest mare ”războinic” din teama de a dezbate deschis despre subiect, contului Thraxus Ares de pe youtube i’a fost interzis să mai posteze pe contul youtube a lui Roxin – ”Marele Bărbat” ?

Poate doar banalități, sau explicații puerile, ori paralele cu subiectul, de genul celei care o făcuse oricum, identitatea celui care semnează cu pseudonimul Thraxus Ares. Cînd cineva nu mai are argumente duce discuția în derizoriu, schimbă subiectul sau pune pumnul în gură celuilalt interzicîndu’i posibilitatea să’l conteste cu argumente valide.

De parcă alegerea publicării sub numele real ar aparține altei persoane, nu celui care nu vrea publicitate, merite puerile sau chiar atacuri inconștiente ale unor descreierați care nu sînt de acord cu teoriile avansate de cel care a ales să semneze cu nume fictiv, nepopulare, dar sincere, fără să urmărească vreo notorietate efemeră.

Da, acesta este ”Marele Bărbat” Roxin, un individ alunecos și parșiv care nu acceptă contraargumente, și îi interzice pe pagina sa de youtube pe criticii care nu sînt de acord cu inepțiile care le susține de ani buni.

Nu, acesta insistă cu strămoșii noștri închipuiți, ”dacii”, care nici pe vremea lui Herodot nu existau, fără a accepta că este în eroare.

Această hartă este concepută după descrierile făcute în opera sa ”Istorii”, Herodot nemenționînd nicăieri ”dacii”, în contradicție cu geții, tyrageții, thyssageții massageții…

Pe spațiul Rumîniei, existau doar Geți, Tyrageți, Neuri și Agathîrși considerați a fi scyți, dar care la rîndul lor se trag din marele neam getic.

Herodot pomenește de davi (davos) prin care identificăm geții care locuiau în Dave, cetățile fortificate ale geților, care circula în paralel cu varianta ”Ceta” de la care ne vine și termenul de cetățeni.

Iată mai jos termenul de davo geto în alfabetul vechi getic.

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim ambii termeni semn că ”davi’ a fost mai puțin important dacă nu ne’a rămas pînă azi în lexic, dar cuvîntul ”cetățeni” s’a consacrat și își are conform lui Mihai Vinereanu originea din cuvintele getice ceta (vezi foto jos), cetu, cetie care înseamnă cete, cetate, garnizoană, și este predecesorul rumînescului ceată, cetate, cetățuie, cetățeni și are echivalent și în latină, dar nu ne parvine de la romani.

Citește și: DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Etnia majoritară a antichității a fost cea a geților

Cei care nu a auzit de geți, nu are decît să se documenteze și (poate) la sfîrșit, va constata că cel mai întâlnit etnonim în antichitate este cel de get, pe o intindere geografică care nu mai lasă loc de îndoieli la întrebarea: cine era ”etnia” majoritară a antichității (ghilimelele sînt puse deoarece geții nu erau un popor care trăia într’un imperiu sau un mare regat, ci în mii de triburi și zeci de regate)?

Ca număr și întindere geografică, geții erau chiar înaintea inzilor care trăiau doar în India, nu cum trăiesc azi urmașii geților pe 6 continente…

Dar, pentru toți cei care contestă materialul de față, să ia o temă pentru acasă:

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Geți

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrageți

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masageții

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae)sau sarmați https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sargeți

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii.” Jordanes

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

Yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor. La aceste neamuri care au dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia, Africa, America se adaugă neamurile cu alte etnonime, dar care fac parte din același mare grup genetic R1, deci frați genetici cu toții:

cimerienii, celții (gelții, galli), hitiții (ghitiții), troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc.

Să vedem ce spune și Strabon la trecerea dintre milenii în opera sa ”Geografia” despre geți și davi (daci), misi și alte neamuri getice numite în fel și chip și despre alt clișeu al acelor vremuri ”tracii”, în capitolul VII. Strabon a trăit între anii 63 î.Hr. și a decedat în 23 d.Hr. la Amasia unde se și născuse, la vîrsta de 86 de ani.

Strabon, așadar a trăit în perioada cînd apare pentru prima oară menționați acei geți numiți și ”daci”:

”VII,1,3. … Numai că unii din suebi locuiesc, după cum am spus, în Pădurea [Hercinică], alţii în afara ei – învecinîndu’se cu geţii.

VII,3,1. Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.

Hartă creată pe baza descrierilor lui Strabon

Fiindcă nu sînt cunoscute aceste locuri, sînt luaţi în seama făuritorii de mituri ce vorbesc despre munţii Ripei şi despre hiperboreeni, crezîndu’se minciunile lui Pytheas masaliotul despre ţinuturile din jurul Oceanului, lucruri născocite pe care el le înşiruia sub cuvînt că face ştiinţă astronomică şi cercetări matematice.

Dar mărturia acestora trebuie nesocotită. Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într’o tragedie că Oritia a fost răpită de Boreas şi dusă

«dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sînt izvoarele nopţii şi unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijeşte, vechea grădină a lui Febus»,

această susţinere, neputînd întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte ca şi ceea ce ne spune Socrate în Fedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi şi contemporane.

VII,3,2. Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci – acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni.

Frigienii nu sunt atlceva decît brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi – socot eu – mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că aceşti misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i’a pomenit Homer în versurile sale:

«El şi’a întors privirea îndărăt, uitîndu’se la ţara tracilor îmblînzitori de cai şi a misilor războinici, pricepuţi în lupta de aproape».

Dacă cineva ar înţelege aceasta ca privindu’i pe misii din Asia, pasajul nu s’ar lega de context. A susţine că [Zeus] nu şi’a întors ochii de la Troia spre pămîntul Traciei şi că nu a îmbrăţişat dintr’o privire – o dată cu Tracia – şi Misia, care este aproape, ci s’a uitat spre ţinuturile vecine cu Troada, aşezate în spatele ei şi pe ambele ei laturi, despărţite fiind, însă, de traci prin toată lăţimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele şi a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia «şi’a întors» înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi.

Oricine şi’ar întoarce privirea de la troieni spre cei ce nu sînt în spatele lor sau la dreapta şi la stîngă, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt. Cele ce spune – mai departe – Homer confirmă părerea noastră, căci acestor misi el adaugă pe hipemolgi, galactofagi, abii, care sunt scyţi, şi pe sarmaţii ce’şi duc traiul în care. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii – mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii. Totuşi pe scordisci unii îi numesc «scordişti, pe taurisci «teurişti» şi «taurişti».

VII,3,3 (C. 296). Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.

Pe toţi aceştia poetul i’a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi». Îi numeşte «abii» mai ales pentru că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om necăsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus, numai pe jumătate casă, pentru că [acesta murind] este văduvită de el. Iar epitetul de «luptători din apropiere» dat misilor se datorează faptului că nu pot fi biruiţi – ca nişte buni războinici ce sînt.

De aceea, în cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie scris «moesii care luptă din apropiere» în loc de «misii care luptă din apropiere».

VII,3,4. Ar fi de prisos, poate, să schimbăm un text acceptat de atîţia ani. Mult mai probabil e că, în vechime, aceştia au purtat numele de misi şi că – [cu timpul] – s’a schimbat în acel de astăzi, iar cuvîntul «abii» nu ar trebui înţeles în legătură cu abţinerea de la plăcerile trupului, ci, mai degrabă, ar trebui luat în sensul că aceia n’au vetre şi trăiesc în care. Deoarece de cele mai multe ori neînţelegerile izvorăsc din învoieli şi stăpînirea bunurilor, e drept ca pe aceştia, care duc o viaţă atât de modestă şi folosesc atît de puţine lucruri, lumea să’i numească «cei mai drepţi».

Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rînd mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Iată pentru ce au mers uneori cu exagerarea pînă la cinism. Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi – între aceştia – mai ales la geţi.

Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectind realitatea istorică:

«Aşa sîntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă): nu suntem din cale afară de cumpătaţi»,

şi puţin mai departe da exemple de necumpătare în privinţa femeilor:

«Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întîmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul om, n’a fost însurat, n’a cunoscut iubirea.»

Susţinerile acestea sînt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu’i «adoratori ai zeilor» şi «oameni care umblă în fum» pe cei fără femei, [geţii] s’ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s’a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie…

Iată ce mai spune acelaşi poet, aducînd pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele [soţului] sînt:

«Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare.»

Pe misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri:

«Jertfeam de cîte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stînd în cerc, iar altele scoteau urlete».

Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că la geţi sînt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea] bizuindu’ne pe întreaga istorie a geţilor – că în neamul lor rîvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.

VII,3,5. Se spune că un GET cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni, căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo.

Întorcîndu’se la el în ţară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucît, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l’a convins pe rege să’l facă părtaş la domnie, spunîndu’i că este în stare să’i vestească voinţa zeilor.

Mai întîi, [Zamolxis] s’ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecîndu’şi viaţa într’o peşteră, pe care a ocupat’o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întîlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decît înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei.

Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfînt şi s’a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lîngă el. Pe cînd domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

VII,3,7. … Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe scyţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care’i jertfeau şi’i mîncau, slujindu’se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobîndit marea numele de «neospitalieră».

Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii – oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s’a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât scyţii, sau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii?

Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strîngă bogăţii sau să facă negoţ decît dînd o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu’i fi cunoscut el pe sciţi, cînd doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi?

Căci pe atunci scyţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene:

«Pe etiopieni, pe liguri şi pe scyţii hipemolgi».

De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi – cînd este vorba de învoieli -, Homer i’a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cît de cît viaţa îndeletnicindu’se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rînd, femeile şi copiii – aşa cum concepe Platon.

De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre scyţi:

«Scyţii care mănîncă brînză din lapte de iapă şi au legi bune».

Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe scyţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decît noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s’a răspîndit aproape la toţi, corupînd moravurile şi introducînd la scyţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să’şi mulţumească nenumăratele lor pofte. Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetîndu’se a porni pe mare, ei s’au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblînzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea – despre care tocmai am vorbit – cu vicleşugul.

VII,3,8. Scyţii care au trăit înaintea noastră – mai ales cei de pe vremea lui Homer – au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scyt împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i’a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s’au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sînt pline – şi ele – de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit – specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea.

Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus,  după ce a năvălit în ţara tribalilor – despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscînd de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse – cât putu mai repede – la el în ţară. A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lîngă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate.

Regele, primindu’i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă – în timpul ospăţului – de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar – au adăugat aceştia – pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n’a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care’l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decît orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu].

Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l’a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i’a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I’a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dînşii. Iar după ce l’a cinstit ca pe un oaspete, a legat prietenie cu el şi l’a lăsat să plece.

VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale.

Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci cînd poetul zice:

«a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»?

Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinînd că ei nu sunt decît născocirea poetului, întrucât n’ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într’adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s’a prefăcut în misi.

Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rînd.

VII,3,11. Lăsînd la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întîmplările din vremea noastră sînt următoarele:

Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, GETUL Burebista l’a înălţat atÎt de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – pînă în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de’a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (! proroc, prevestitor n.n.) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.

Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat cînd am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.

Citește: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului.

Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decît aceea potrivit căreia numele ar veni de la «scyţii dai», care locuiesc prea departe, lîngă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într’adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau – cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia.

Neamul geţilor, care se înălţase atît de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sînt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

VII,3,13. Prin ţara lor curge rîul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare pînă la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpînirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, pînă la Pont – de’a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru.

Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sînt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s’au amestecat cu tracii şi cu misii.

Acelaşi lucru s’a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucît vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume scyţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu’se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri.

Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într’atît încît puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s’au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sînt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpînirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.

VII,3,14. Între [geţi şi] Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Cînd Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva scyţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa.

Într’un tîrziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai tîrziu, pornind la război împotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întîlnit un barbar bun la suflet, după cum am arătat mai sus.

VII,3,17. … Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Boristene este pustiul geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali, apoi urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu’se şi cu agricultura. Se spune că aceştia locuiesc lîngă Istru, adeseori şi pe un mal şi pe celălalt, înăuntrul ţării se aflau bastarnii, care se învecinează cu tyrageţii şi cu germanii. Şi ei sînt un fel de neam germanic şi se împart în mai multe triburi. Unii poartă numele de atmoni şi sidoni; alţii, acela de peucini şi locuiesc în insula Peuce din Istru.

Roxolanii sînt cei mai de la miazănoapte dintre acei care locuiesc în cîmpiile dintre Tanais şi Boristene. Căci toată regiunea de la miazănoapte, cuprinsă între Germania şi Marea Caspică, este cîmpie – în măsura în care o cunoaştem. Nu avem însă ştiinţă dacă deasupra roxolanilor locuiesc alte neamuri… Cît despre roxolani, ei au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator, avîndu’l în fruntea lor pe Tasios. Au venit în ajutorul lui Palacos, fiul lui Sciluros, şi ei se bucurau de faima unor oameni viteji. Dar înaintea unei falange orînduite şi cu arme grele, orice seminţie barbară – ostaşi uşor înarmaţi – vădeşte slăbiciune. Aceia, opunînd cam vreo cincizeci de mii de oameni celor şase mii ai lui Diofant, generalul lui Mitridate, nu au putut ţine piept, ci majoritatea lor au fost ucişi.

Se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele şi au drept arme de atac lănci, arc şi sabie. Seamănă cu ei cei mai mulţi dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pîslă, sunt bine fixate pe carele unde ei îşi petrec viaţa, în jurul corturilor se află turmele, al căror lapte ei îl folosesc drept hrană, făcând din acesta şi brînză, iar carnea animalelor o mănîncă. Ei le urmează la păşune, schimbînd mereu locurile, după cum au iarbă, în timpul iernii stau prin mlaştinile de lângă Lacul Meotic, iar vara în cîmpii.

VII,5,2. O parte din teritoriul amintit dacii l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’a biruit pe boi si pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpînirea lui Critasiros.

(Tabel cu o încercare nereușită de a situa rîul Parisos menționat de Strabon cît mai aproape de Carpați prin identificarea sa cu Tisa, pentru a nu deranja pe germani, acolo unde spune foarte clar Strabon că se află acești ”daci” la poalele Alpilor sau la Izvoarele Dunării n.n.)

Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin rîul Parisos (după unii rîul Paar din Germania, după alții Tisa n.n.) – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiţi scordisci. Într’adevăr, aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar pe cei dintîi i’au nimicit dacii, pe cîtă vreme cu aceştia din urmă adeseori ei au făcut alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, pînă la Segestica şi Istru.

Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Oraşul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor rîuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind pînă la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. De acolo curg rîuri care duc multă marfă la [oraşul] acesta, printre altele şi marfă din Italia.

De la Aquileia la Nauportos, trecînd peste Ocra, sînt trei sute cincizeci de stadii – unii spun cinci sute -, iar pe drumul acesta carele pot merge până la Nauportos, veche colonie a tauriscilor. Ocra este cea mai joasă parte a Alpilor, care se întinde din Retia pînă la Iapodi. De acolo, munţii se înalţă din nou la Iapodi, purtînd numele de Albi.

De asemenea, şi de la Tergeste – sat al carnilor – este o trecătoare prin Ocra, către mlaştina ce se cheamă Lugeon. În apropiere de Nauportos, întâlnim rîul Corcoras, care primeşte mărfurile aduse pînă la Nauportos, şi se varsă în Savos, iar acesta în Dravos – acel afluent al lui Noaros ce se varsă lîngă Segestica. De acolo, Noaros – cu apele sporite, deoarece îl primeşte apoi şi pe Colapis, care curge din muntele Albion, pe la iapodi – se varsă în Dunăre, la scordisci.

Rîurile despre care vorbim curg mai mult spre miazănoapte. De la Tergeste la Dunăre se face un drum de vreo mie două sute de stadii, în apropiere de Segestica întîlnim şi Siscia, un fort, şi Sirmium, aşezate pe drumul care duce spre Italia.

VII,5,4. … [Locuitorii de lîngă Adriatica] se tatuează întocmai ca şi toate neamurile ilirice şi trace.”

Ca o concluzie care o tragem din spusele lui Strabon din aceste vorbe:

”A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi”,

este una singură și certă:

Unii dintre geți, erau numiți de ”autorii” latini și daci. Dar nu reiese de nicăieri că geții își spuneau astfel: ”daci”.

De ce Geții Liberi și Demni au fost transformați în ”daci” robi / sclavi ai Romei?

Cine privește fără prejudecăți harta Imperiului lui Boerobistas (Burebista) și are o fărîmă de sinceritate va constata că spațiul ocupat de Imperiul roman din teritoriile geților se apropie simțitor de 40-50%, ceea ce este în contradicție și cu cei care minimalizează că a fost de fapt ocupat doar 14%, sau o treime (33%) cum spune Roxin, dar și cu cei care exagerează (latinopații) că a fost aproape 80-90%.

Tot sudul Geției lui Boerobistas a fost inclus în imperiul roman.

Cei care minimalizează acest procent spun că Imperiul lui Boerobistas a fost aproape de 10 ori mai mare decît a fost în realitate, iar cei care exagerează îi includ și pe geții sau pe iazigii clientelari imperiului, uitînd că aceștia erau independenți în realitate față de Roma.

Ce s’a întîmplat cu teritoriile geților de la sud de Dunăre nu a fost atît de evocat în monumente și scrieri precum cele de la nord de Dunăre.

Imperiul Roman nu a acordat nici unei alte regiuni cucerite atît de multă atenție mai ales din partea artiștilor plastici, iar Columna lui Traian, operă care a revoluționat arta romană, devine un argument în plus în acest sens, dar și prin multitudinea statuilor geților rămase ca dovadă vie pînă astăzi.

Această hartă a Geției lui Boerobistas este incompletă pentru că nu acoperă Regiunea Apollonia, Munții Haemus (Balcani), nici izvoarele Dunării spre Germania, nici teritoriile Scordiscilor cuceriți la sud, mărginindu’se în toate punctele cardinale în prea puține teritorii controlate de Boerobistas, în opinia noastră o hartă falsă.

Dintre aceste statui de geți, cele mai multe au fost descoperite de’a lungul timpului în urma săpăturilor din Forul lui Traian. Este posibil ca acestea să fi fost realizate la comanda lui Traian, împăratul învingător, special pentru a’i împodobi forul.

Dar toate statuile au fost amplasate la înălțime, iar toți geții reprezentați sînt cu priviri semețe și clare, cu o atitudine liniștită, fie ei tineri sau bătrîni, fie nobili, sau geți de rînd.

Pe toate reprezentările de geți din muzee se află, însă, eticheta ”Prizonier dac”, deși etichetele au fost puse mult mai tîrziu și nu credem că reprezintă adevărul.

Deși se cunoaște că au fost luați prizonieri după anul 106 cînd a căzut Geția lui Decebal, totuși aceste statui nu par a fi de geți prizonieri pentru că nu sînt încătușați sau ținuți în lanțuri.

În Galeria Chiaramonti, în Sala Braccio Nuovo, mai sunt amplasate trei capete colosale de geți, deosebit de expresive. Chiar pe partea dreaptă a acestei săli se află un comatus get, aflat în floarea vîrstei.

În comparație cu el, capetele de romani din stînga și din dreapta sa sînt de două ori mai mici.

Aproape de ieșire se află și celelalte două capete de geți: un tînăr comatus ce poartă numărul de ordine 115 și inscripția ”Captivus Dacus”, care are o atitudine mîndră și calmă.

La numărul 124 se află un tarabostes cu binecunoscuta’i cușmă getică. Este mai în vîrstă decît ceilalți doi, cu barba stufoasă ce îi este aranjată elegant, are părul tuns scurt la spate și fruntea ușor încruntată. Privește înainte, are pomeții ușor proeminenți, iar întreaga înfățișare arată inteligentă și hotărîre.

Despre acest chip s’a mai spus de multe ori că îl reprezintă chiar pe însuși regele Daci Balo (Decebal).

Daci Balo

În Roma, aproape de Colosseum, se află cel mai mare arc de triumf din Roma. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat în cinstea acestuia după victoria de la podul Milvius, împotriva lui Maxentiu, din începutul secolului al IV-lea al erei creștine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc înfățișează scene de luptă dintre geți și romani.

Trecuseră deja două secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dăinuiau în memoria romanilor.

Specialiștii consideră că aceste basoreliefuri făceau parte dintr’un monument al lui Traian, fiind refolosite la acest monument. Imaginea lui Traian din aceste scene se pare că a fost înlocuită cu cea a lui Constantin, dar geții nu au fost înlocuiți. Pe cele opt coloane corintice ale arcului se află opt statui imense de geți. Statuile geților străjuiesc arcul de la o înălțime de aproape 25 de metri.

Patru dintre acestea sînt de nobili geți, iar patru sînt de oameni de rînd, fără căciula specifică rangului.

Atitudinea lor este una demnă, iar aceștia stau cu capetele ușor aplecate (parcă privesc peste Roma) și mîinile împreunate. Toți sînt bărboși, au plete lungi și mantii ornate cu franjuri pe margini ce sunt prinse pe un umăr și le ajung până la călcîie. Pantalonii lor sînt strînși la glezne, iar în picioare au opinci. Ochii lor scrutează zarea, pînă dincolo de mări și țări, acolo unde adevărul dăinuie.

Se crede că aceste statui provin tot din Forul lui Traian. Întrebarea ce dăinuie și astăzi este acesta:

Ce caută niște statui de geți, pe un monument ridicat la două secole după războaiele lui Traian cu Decebal?

Sau se încerca păstrarea respectului cuvenit unui popor ce a salvat omenirea la ceas de grea încercare…

Geții, strămoșii pelasgilor, cei ce au refăcut nucleul Vechii Europe, acordînd o nouă șansă umanității, reprezentau un modelul uman în fața căruia și Imperiul Roman se înclina cu respect.

La Muzeul Borghese se află un bust enorm, probabil o fostă statuie întreagă a unui tînăr get, cu ambele mîini lipsă și cu fața zdrobită.

Alte statui, capete și busturi de geți se găseau odinioară în Roma, în muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar în atelierele unor sculptori, precum Canova și Tadolini sau Monteverde.

Din păcate, colecțiile au fost mutate, unele au fost vîndute sau descompuse, reîntregite, iar urma acestor statui a fost pierdută.

Dar orașul Roma nu este singurul care ascunde astfel de comori.

La Florența se află cîteva statui minunate de daci, sculptate în porfir roșu, iar alte statui se găsesc la Napoli.

În afara Italiei, găsim geții ”de piatră” în multe muzee și colecții private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israel etc.

Cel mai recent cap de get a fost descoperit în 1999, în Forul lui Traian. El a fost expus pentru scurta vreme și la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei din București.

Leonard Velcescu, cel care a pornit un studiu vast asupra chipurilor de geți, spunea:

”Aceste sculpturi de geți, păstrate acum în muzee și colecții particulare, au fost găsite în mare parte în Forul lui Traian și au fost făcute de artiștii antici romani în perioada lui Traian. Există însă și statui de geți făcute într’o perioadă mai tîrzie, posterioară lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine și o altă istorie.
Este foarte important de reținut că, din punct de vedere iconografic, în timpul lui Traian, arta romană se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de geți, din punct de vedere portretistic, este remarcabilă.

Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipă, adică toate la fel, cum se reprezentau de pildă divinitățile, ci au fost sculptate după modele reale, într’un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioadă.

Detaliile sînt minuțios realizate și naturaliste, reprezentînd fizionomia detaliată a fiecărui personaj: atitudine demnă, privire ageră, de neînvins, calma la exterior, relativ agitată la interior, gata sa treacă la acțiune, la momentul potrivit.

Statuie de Get la Muzeul Luvru, Paris

Cînd mă refer la sculpturile de geți redate în teza mea, vorbesc, bineînțeles, de statui întregi, de statui acefale (fără cap), busturi, capete, multe fragmente (brațe, mîini, picioare, etc.).

Aceste statui de geți au fost făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma.

Conform reconstituirilor Forului lui Traian făcute de italieni și, ceva mai recent, de americani, cred că au fost la origine în jur de o sută de statui de geți. În curtea principală a forului, aceste statui se aflau la înălțime, deasupra porticurilor (galeriilor) care înconjurau piața principală a acestui for, cam în dreptul fiecărei coloane care susținea porticul.

Acestor statui din marmură trebuie să li se adauge și statuile din porfir roșu-vișiniu care au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate ști exact cîte statui de geți au făcut parte din acest portic, menționat de mai multe ori în antichitate.

De altfel, așa s’a aflat de existența lui, din scrieri, căci deocamdată arheologii nu au găsit nimic și nu au reușit să’l localizeze în complexul forului.

De ce nu s’a mai găsit nici o urmă?

Pentru că toate complexurile monumentale din Roma au fost ”jefuite”, materialele au fost descompletate, luate și reutilizate la construcții, mai ales în timpul Renașterii.

Și cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile și nuanțele, așa se poate explica de ce acest portic a dispărut complet: era construit din porfir roșu, material de construcție deosebit de căutat în Renaștere și Baroc. Și acest portic din porfir se pare că a existat cu adevărat, căci au fost găsite 5 statui de geți din porfir roșu-vișiniu.

Două se află în prezent la Luvru (Franța), trei la Florența, iar cîteva fragmente în rezervele Forului lui Traian (Italia).

Chiar dacă se vorbește de niște prizonieri de război, toate statuile de geți sînt ale unor oameni liberi, nu sclavi sau prizonieri.”

Leonard Velcescu vorbește deschis despre un nou subiect:

”Pot să vă spun că aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a ”barbarilor” în inima lumii romane, adică la Roma.

De ce romanii (mai precis Traian) au decis să’i reprezinte pe geți, popor considerat ”barbar”, în centrul de elită al lumii romane?

De ce nu au fost reprezentate personalitățile romane, cum ar fi fost mult mai logic?

Este un Mare Mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a’l glorifica pe împăratul Traian.

Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adăuga că, în același timp, acest loc de o mare importanță pentru romani a fost dedicat în mare parte și glorificării geților.

Învinșii au fost glorificați și omagiați de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanță și poate fi considerat total ieșit din comun.”

Romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea geților, popor învins în inima sa, Sarmizegetusa care a fost demolată practic, incendiată și rasă de pe fața pămîntului, iar imaginea lumii ”barbare”, prezentată în locul cel mai de preț al lor, Forul.

De ce acest contrast între Sarmizegetusa distrusă și evidențierea și etalarea statuilor geților? Dacă erau atît de importanți geții, de ce nu a fost conservată Sarmizegetusa?

Ochii statuilor de geți ascund o enigmă, iar expresia lor este aceea a unor înțelepți.

De ce au vrut romanii sa îi aibă, în mijlocul Romei și în mijlocul imperiului lor, pe acești enigmatici inițiați, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat?

De ce i’au adus în for și le’au închinat o grandioasă columnă, celebrîndu’le moartea și sacrificiul?

Nu Traian și neamul său de cuceritori ai lumii sînt cei ce i’au scos pe geți din istorie distrugîndu’le inima lor Sarmizegetusa?

Oarecum trebuie sa le fim recunoscători într’un fel, pentru că i’au făcut astfel nemuritori, prin trupul marmurei. Aceste minunate statui de geți sînt tot atîtea altare ale neuitării groaznicei grozăvii din care a fost salvat neamul getic.

Pare a fi ciudată această anomalie, dar nu foarte ciudat în definitiv, pentru că cea mai mare parte a teritoriilor geților erau incluse deja în Imperiu, iar mulți dintre acești geți deveniseră cetățeni ai imperiului, cu dreptul de a urca pe scara socială, ceea ce s’a și petrecut.

Poate că romanii în intențiile lor distructive nu au vrut ca un alt centru spiritual al lumii să fie mai important decît Roma.

Poate că imaginea ”sclavilor daci” nu este decît o strategie actuală de a îngenunchea imaginea veche a geților nobili și demni, în ochii contemporanilor, și pentru ca noi urmașii lor să fim umili în fața Romei, în fața occidentului, în fața creștinismului vestic catolic, și să uităm de măreția strămoșilor noștri, ori chiar să ținem doliu etern acestora, prin purtarea căciulilor negre pe care le vedem azi pe capetele celor care vorbesc doar despre ”daci”, nu și despre geții nobili și demni care purtau cușme roșii.

Da, Sarmizegetusa se constituia în acea vreme într’un centru politic puternic care se dovedise pe vremea lui Boerobistas capabil să contrabalanseze geopolitica acestui continent.

Romanii au distrus acest centru care concura Roma, dar de asemenea, nu trebuie uitat cîți împărați geți au condus’o ulterior.

De ce uităm acest aspect important care este omis cu obstinație din cărțile de istorie?
Din cauza acestei legi draconice a uitării instituite acum cîteva mii de ani, ”damnatio memoriae”, au dispărut toate cărțile ce vorbeau despre Geți și Geția, s’au ascuns dovezile arheologice, paleontologice, geologice, astronomice, biologice, ale șocurilor planetare prin care a trecut Pămîntul.

Nu sînt foarte îndepărtate acele timpuri.

Trebuia să uităm ca să putem merge mai departe sau trebuie să ne reamintim ce se vrea uitat?

Uitarea atît de necesară în trecut trebuie acum înlăturată și regîndit rolul geților în istoria imperiului roman.

Priviți ochii geților și încercați să înțelegeți ceva din tăcerea lor.

sau: DACII SUNT DIN NEAMUL GEȚILOR, ROMÂNE! IUBEȘTE’ȚI STRĂMOȘII REALI!

Sursă hărți: wikipedia (Pomponius Mela), noema.crifst.ro

Alte resurse: forumromanum.org, Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964 (citatul din Geografia lui Strabon), ziarulnatiunea.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA