RUMÎNII ÎN ISTORIA GENOMULUI UMAN

om-evolutie

O întrebare care preocupă azi specia umană este legată de viitorul oamenilor, sau mai precis dacă va evolua în mai multe specii?

Răspunsul pare a fi negativ, deoarece omul a ocupat toate nișele ecologice posibile, din Antarctica pînă la tropice și mai mult, nu mai există izolare geografică între toate populațiile umane.

Populațiile umane, oriunde s’au dezvoltat în ultimii 100.000 de ani, s’au mixat natural cu alte populații odată ce contactul a fost restabilit, după ce mii de ani grupuri umane au evoluat distinct în rase. Azi, datorită interconectării și globalizării dispar încet barierele rasiale deși ele încă mai există, tendința pe glob este de a se estompa granițele rasiale, etnice și religioase.

În ce privește spațiul carpato-dunărean a fost un areal dintotdeauna propice activităților umane, iar pe baza datelor de care dispunem azi, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul Rumîniei datează de peste 1.500.000 de ani.

Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice în spațiul rumînesc. La Bugiulesti, în valea Oltețului, au fost descoperite resturi osteologice a 20 de specii de animale, ce datează de 1.800.000- 1.400.000 de ani, atestînd cea mai veche intervenție umană pe teritoriul actual al Rumîniei, găsindu’se pe oase urme de zdrobire.

Ce este genomul uman?

Genele sînt în primul rînd instrucțiuni pentru crearea proteinelor, și îndeplinesc bine această sarcină. Genele seamănă oarecum cu clapele unui pian, fiecare cîntînd o singură notă și nimic altceva, ceea ce, evident, sună puțin cam monoton.

Dar, atunci cînd combinăm genele așa cum combinăm notele clapelor pianului, putem crea o infinitate de acorduri și melodii. Reunind toate aceste gene, obținem simfonia existenței cunoscută sub numele de genom uman.

Genomul uman este stocat pe 23 de perechi de cromozomi, iar 22 dintre acestea sînt perechi de cromozomi autozomali, în timp ce ultima determină sexul.

Genomul uman haploid ocupă puțin mai mult de 3 miliarde de perechi de baza de ADN (acid deoxiribonucleic). Genomul uman haploid conține circa 20.000 de gene codificante.

Doar 1,5% din genom codifică proteine, restul fiind gene ARN necodificante, șiruri de reglare, introni, și ceea ce se numește ”junk” ADN. Fiecare celulă din corp are același set complet de gene.

O genă este formată din ADN și este, în principiu, un tip de instrucțiune genetică. Aceste instrucțiuni pot fi folosite pentru a realiza proteine și pentru a controla reacția chimică a vieții. Unele gene sînt active în unele țesuturi și organe, dar nu și în altele. De asta un plămîn este diferit de un ficat.

Genele sînt activate sau dezactivate în timpul dezvoltării, dar și ca răspuns la schimbările de mediu, de metabolism sau de infecții.

Human Genome Project a produs o secvență de referința a genomului uman eucromatic, utilizată în toată lumea în științele biomedicale.

Proiectul genomul uman a produs primele secvențe complete ale genomilor umani, iar prima analiză a fost publicată în anul 2001. Datele rezultate sînt utilizate în întreaga lume în domeniul științei biomedicale, antropologiei și alte ramuri ale științei.

Există o așteptare că studiile genomice vor conduce la progrese în diagnosticarea și tratamentul bolilor dar și că vor oferi noi perspective în multe domenii ale biologiei, inclusiv evoluția umană.

Dongria-Kondh-tribe-membe-006

Deși secvența genomului uman a fost (aproape) complet determinată prin secvențierea ADN-ului, nu este încă pe deplin înțeleasă. Cele mai multe gene au fost identificate printr’o combinație de abordări experimentale folosind mijloace bioinformatice și necesită mult efort pentru elucidarea funcțiilor lor biologice.

Rezultatele recente arată că o mare parte din ADN-ul necodant din genom prezintă activități biochimice, inclusiv reglarea expresiei genelor, organizarea arhitecturii cromozomiale și poate controla moștenirea epigenetica.

Există aproximativ 19.000 – 20.000 de gene care codifica proteine. Estimarea numărului de gene a fost revizuita în mod repetat față de predicțiile inițiale estimate la 100.000.

Secvențele de codificare a proteinelor reprezintă doar o fracțiune mica în comparație cu dimensiunea genomului (aproximativ 1,5%), iar restul de gene sînt asociate cu moleculele de ARN necodante sau secvențe de ADN de reglare.

aborigen-tasmania
Aborigen din Tasmania

Lungimea totală a genomului uman este de peste 3 miliarde de perechi de baze. Genomul uman include, de asemenea, ADN-ul mitocondrial, o molecula prezentă în fiecare mitocondrion.

Genele pot suferi mutații, însă se întîmplă destul de rar. O mutație reprezintă o schimbare permanentă a ADN-ului. Dar avînd în vedere că sîntem făcuți din trilioane de celule, mutațiile par mai frecvente. În timp ce unele sînt dăunătoare, altele pot să nu aibă nici un efect, sau pot fi chiar benefice.

Corpul nostru recunoaște și distruge celulele care prezintă mutații dăunătoare, dar asta nu se întîmplă întotdeauna. Astfel apare cancerul.

În general, genomul este destul de stabil și structura genetică se păstrează pe parcursul vieții.

Mark Stoeckle de la Universitatea Rockefeller din New York și David Thaler de la Universitatea din Basel, Elveția, au publicat o lucrare interesantă în jurnalul Human Evolution.

Știm că populațiile mari care se deplasează mult, precum furnicile, șobolanii și oamenii, vor deveni mai diversificate cu timpul din punct de vedere genetic.

Însă este adevărat? Stoeckle spune ca nu.

trugannini-1866
Truganini, în anul 1866, ultima femeie aborigen din Tasmania

Poate cel mai surprinzător rezultat al studiului este ca 9 din 10 specii existente azi pe Pămînt, inclusiv oamenii, au apărut în urmă cu 100.000 – 200.000 de ani.

Cum explicăm faptul ca 90% din viața de pe Pămînt, are aproape aceeași vîrsta?

Ultimul cataclism major care a făcut să dispară multe specii de pe Pămînt s’a întîmplat acum 65,5 milioane de ani, deci explicația trebuie să fie alta.

Stoeckle spune că poate ”cea mai simplă interpretare este că viața este într’o permanentă evoluție”.

Privind din această perspectivă, o specie are o durata limitată de timp înainte ca aceasta să evolueze în ceva nou sau să dispară.

Genomul uman prezintă urme ale evoluției. Progresele în secvențierea ADN-ului, genomica funcțională și modelarea genetică a populației n’au îmbunătățit înțelegerea istoriei și a dinamicii populațiilor umane.

Aceste progrese au dezvăluit, de asemenea, mulți factori anterior subapreciați care influențează evoluția genomului uman, inclusiv schimbări funcționale ale ADN-ului și histonei (proteine alcaline), mutațiile eterogene sau variațiile structurale.

Studiul evoluției genomului uman este interesant pentru că dezvăluie răspunsuri la întrebările fundamentale despre originea umană și ne arată baza genetică ce ne dă trăsăturile specifice umane.

Fulani_Woman_from_Niger
Femeie din Niger

În ciuda unor progrese imense de la secvențierea primului genom uman, există încă multe lucruri pe care nu le înțelegem despre evoluția genomului uman.

Progresele recente statistice și experimentale și secvențierea a mii de genomuri umane din diverse populații au dezvăluit o complexitate semnificativă.

Poate că cel mai dramatic rezultat în acest domeniu în ultimii ani a fost secvențierea ADN-ului din hominidele arhaice, precum Neanderthalienii și Denisovienii.

turban-portrait-moustache-man
În imagine, om cu turban din India

Sîntem o specie tînără. Cele mai recente dovezi genetice și fosile sugerează că oamenii moderni au apărut în Africa de Est acum 200.000 de ani în urmă, ceea ce înseamnă extrem de puțin, avînd în vedere că ne’am separat de genul Pan (din care fac parte cimpanzeii de azi) acum 6 milioane de ani.

În doar 200.000 de ani oamenii s’au răspîndit pe tot globul, depășind cu mult toate celelalte specii umane arhaice.

Expansion_of_early_modern_humans_from_Africa

Succesul nostru se datorează în mare parte caracteristicilor biologice complexe, incluzînd un creier mai mare, mersul în două picioare și modificările morfologice craniofaciale și ale membrelor, care au apărut pe linia umană cu mult înainte de apariția oamenilor moderni.

Aceste adaptări au facilitat evoluția trăsăturilor comportamentale unice ale omului, precum limbajul, care se datorează modificărilor secvenței ADN apărute pe linie umană de la divizarea om-cimpanzeu.

Identificarea acestor schimbări a devenit o prioritate majoră a studiului geneticii și a genomicii umane.

Secvențierea genomului cimpanzeului, macacus rhesus, dar și a altor genomuri de primate a făcut posibilă identificarea schimbărilor din ADN-ul uman folosind metode comparative.

Studii recente au încercat să diferențieze schimbările funcționale critice utilizînd diferite metode statistice pentru a identifica genele umane și secvențele de reglare ale genei care prezintă o evoluție neașteptat de rapidă.

Rezultatele acestor analize cuprind un catalog al evoluției specific umane la nivel molecular. Avînd în vedere originea noastră recentă, diferențele care disting oamenii moderni de specia umana arhaică vor fi probabil un mic subset al tuturor diferențelor de secvențe om-cimpanzeu.

Neanderthalienii au fost ținta primară a unor astfel de studii din mai multe motive.

271733845_1618945228455888_7643424566244430797_n

Neanderthalienii sînt rude apropiate ale oamenilor moderni și ambele specii au trăit în Europa acum 40.000 de ani, indicînd posibilitatea de împerechere.

Mai multe studii recente au folosit o metodă de abordare metagenomică cuplată cu secvențierea paralelă pentru a obține secvența genomică. Au existat speculații despre ceea ce va dezvălui acest proiect, multe chiar fanteziste, cum că s’ar putea folosi o secvență a genomului neanderthalian pentru a aduce specia la viață.

Sîntem singura specie din genul Homo rămasă în viață și prin urmare, nu știm dacă Neanderthalienii sau celelalte rude dispărute împărtășesc capacitatea noastră de inovație, raționament abstract sau limba.

A trebuit să facem speculații pe baza anatomiei, a așezărilor și a artefactelor lăsate în urmă.

În spațiul rumînesc pe valea Dîrjovului, valea Dîmbovnicului, Ricipeni, Valea Lupului au fost descoperite unelte primitive, precum bolovani ciopliți din silex, răzuitoare, așchii, străpungătoare, atestînd culturi arheologice. Numai la Ricipeni au fost identificate 16 niveluri de locuire.

Toporul din piatră cu două fețe este considerat una dintre uneltele cele mai reprezentative ale Paleoliticului inferior rumînesc. Pe rîul Prut sînt găsite numeroase unelte din silex.

La Mitoc și la Ciutulești, pe malul rîului Răuț, au fost descoperite primele vetre de foc.

În peștera Climente II-Dubova a fost găsit un sanctuar în care era depus un schelet uman, în poziție chircită și acoperit cu strat de ocru roșu. Cultura musteriană este atestată în întregul teritoriu al Rumîniei actuale. Au fost descoperite numeroase unelte din creme și din cuarțit în așezări din peșteri sau terase.

De asemenea, erau utilizate și unelte din os.

La Ohaba-Ponor s’au descoperit urme osteologice fosile ale omului. S’au găsit complexe de locuire și adăposturi-paravan, în formă de arc, pentru protecția împotriva vânturilor, de 2 metri înălțime, ridicate din oase lungi și crengi, acoperite cu piei de animale și sprijinite, la baza, cu pietre. În interior au fost descoperite și vetre de foc, ca cele din Molodova (vezi harta de mai sus) și Chetrosu.

sapiens

Datorită similitudinii biologice între oamenii moderni și neanderthalieni s’a ajuns la concluzia că strămoșul comun al celor două specii a trăit acum 300.000 – 700.000 de ani în urmă.

Liniile moderne umane și neanderthale au continuat pe traiectorii evolutive paralele după divergenta lor, cu descendenții unei ramuri migrînd spre Europa și dînd naștere Neandetalienilor, iar cealaltă ramură rămînînd în Africa – ramura din care avea să apărem noi.

Colonizarea umană a Europei – acum circa 45.000 de ani – a adus din nou în contact aceste două specii.

Însă cît de mult au avut în comun? Au fost oamenii moderni și neanderthalienii capabili să se împerecheze? Și dacă da, cît de mult a influențat felul în care noi arătăm astăzi?

Primii oameni moderni care au colonizat Europa aveau aceeași capacitate cognitivă ca și oamenii de azi: au realizat picturi în peșteri, figurine și instrumente muzicale. Au avut cel mai probabil și capacitatea de a comunica verbal, indicînd o capacitate umană modernă de abstractizare.

Acest comportament simbolic nu era un fenomen nou; există dovezi că oamenii moderni făceau decorațiuni și au sculptat reprezentări abstracte în Africa cu cel puțin 75.000 de ani în urmă.

oamenii-de-neanderthal

Cea mai veche așezare ce evidențiază ocuparea umană se află în estul Europei în peștera Kozarnika din Bulgaria unde s’a găsit un singur dinte uman și pietre cioplite care datează de acum 1,4 milioane de ani.

În Spania, la Atapuerca, s’au găsit rămășițe umane care datează de acum 1,2 milioane de ani.

Cele mai vechi arme folosite pentru vînătoare găsite pe continetul european sînt sulițele găsite într’o mină de cărbune din Schoningen, Germania, care datează de acum 380 000 de ani. Toate acestea aparțineau unor indivizi din specia Homo Erectus care au emigrat din Africa (probabil din cauza creșterii temperaturilor și a secetei) și s’au stabilit pe continentul european cu vegetație mai densă și cu mai multe surse de apă potabilă. Aceștia au populat zone precum Lézignan-la-Cèbe din Franța, Orce din Spania, Monte Poggiolo din Italia și Kozarnika din Bulgaria.

Oamenii Homo Erectus au evoluat în specia Homo antecessor, în Homo heidelbergensis, iar ulterior, acum 250 000 de ani, au evoluat în Homo neanderthalensis care au predominat continentul european următorii 200 000 de ani.

Aceștia au inventat tehnologii noi precum flautul, unelte și arme cioplite din piatră, instrumente din oase de cerb cu vîrfuri lustruite cu care țeseau vestimentația din piele sau blănuri de animale, topeau seva de mesteacăn, săpau adăposturi în stînci și produceau capcane pentru mamuți.

Acum 70.000 de ani a izbucnit glaciatiunea Wurm cunoscută drept Era glaciară.

Primii oameni moderni care au aparținut speciei Homo Sapiens s’au stabilit pe continentul european acum 45.000 de ani conform urmelor acestora descoperite în peștera „Grotta di Fumane” și „Grotta del Cavallo” din Italia.

Apariția acestora pe continentul european a culminat cu dispariția oamenilor de Neanderthal. Oamenii de Neanderthal au dispărut probabil din cauza conflictelor, din cauza unor epidemii și catastrofe naturale sau din cauza asimilării acestora prin împerecherea cu oamenii moderni.

1024px-Aurignacian_culture_map-en.svg

Acum 40 000 de ani, supervulcanul Campi Flegrei, de lîngă Napoli, a erupt, iar cenușa vulcanică s’a depus în toată Mediterana de Est și în toată Europa centrală și de Sud-Est. Regiuni întregi din Italia pînă în Caucaz, și din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate.

Vegetația a fost distrusă, multe specii de animale (precum mamutii) au dispărut, și norii de cenușă au blocat lumina Soarelui să între în atmosfera timp de cîțiva ani. Populația oamenilor de Neanderthal, fiind restrînsă și retrasă în peninsula iberică, a dispărut în cele din urmă.

Apariția Aurignacianului în Europa este legată de sosirea Homo sapiens din Orientul Apropiat.

Acum 35 000 de ani, cultura Aurignaciană și’a făcut apariția în zona Carpato-Dunăreană și s’a extins în Panonia, iar acum 32 000 de ani a apărut cultura Gravettian în munții Crimeeii care s’a extins în Caucaz, remarcîndu’se cu celebrele statuete venusiene.

Jean-Jacques Hublin indică faptul că cele mai vechi fosile de Homo sapiens atestate în prezent în Europa sînt datate la 48.000 de ani în Rumînia și 38.000 de ani în Franța.

După dispariția lui homo neanderthalensis, homo sapiens fossilis devine specia predominantă. Culturile aurignaciene sînt dominante, urmate de culturile gravettiene orientale, fiind găsite urme în peșterile Cioclovina și Liliecilor sau terase din Boinești și Dîrțu-Ceahlău.

Au apărut și primele manifestări artistice, singura peșteră cu pereți pictați fiind cea de la Cuciulat, pe valea Someșului, pe unul dintre pereți fiind reprezentate un cal și o felină. Au fost descoperite și podoabe-scoici marine, dinți de animale sălbatice, amulete din piatră și os găsite la Lapoș, Mitoc, Brînzeni, grota Duruitoarea Veche din Duruitoarea și Cosăuți, ce reprezintă mărturii ale unor credințe religioase.

La Anina, în Peștera cu Oase, a fost descoperite cele mai vechi oseminte umane din specia Homo sapiens sapiens din Europa, Ion de la Anina, ale căror resturi de mandibulă datează de 42.000 de ani.

Omul de Neanderthal era prezent atunci cînd se dezvoltă Aurignacianul, dar este caracterizat prin cultura Châtelperroniană, care începe acum 45.000 de ani în Arcy-sur-Cure și a cărei industrie litică și osoasă este diferită.

Sofisticarea și conștientizarea de sine demonstrată în lucrări i’au determinat pe arheologi să’i considere pe producătorii artefactelor aurignaciene primii oameni moderni din Europa.

Cea mai bună datare a asociației dintre industria aurignaciană și resturile umane sînt cele a cel puțin cinci persoane din peșterile Mladeč din Republica Cehă, datată prin măsurători radiocarbon ale scheletelor la cel puțin 31.000-32.000 ani.

Cel puțin trei indivizi robuști, dar tipic anatomic-moderni din Peștera cu Oase, Rumînia, au fost datate la cca. 35.000-36.000 de ani. Aceste descoperiri se încadrează în gama cronologică și geografică a Aurignacianului timpuriu din sud-estul Europei.

S’au găsit figurine aurignaciene care prezintă reprezentări fauniste ale perioadei, asociate cu mamifere acum extincte, inclusiv mamuți, rinoceri și tarpan, împreună cu reprezentări antropomorfate care pot fi interpretate ca unele dintre cele mai vechi dovezi ale religiei.

Multe figurine animale vechi de 35.000 de ani au fost descoperite în peșterile Vogelherd și Hohlenstein-Stadel din Germania.

În general figurinele reprezintă animale puternice și periculoase, în atitudini de multe ori agresive: mamut, bizon, urs etc.

Deseori ele sunt vopsite cu ocru cu nuanțe apropiate culorilor reale ale animalelor. Producția de margele de fildeș pentru ornamentarea corporală a fost de asemenea importantă în timpul Aurignacianului.

Celebrele picturi din peștera Chauvet datează din această perioadă.

Statuetele tipice constau din femei care se numesc figurine Venus. Ele au accentuate șoldurile, sînii și alte părți ale corpului asociate cu fertilitatea.

Picioarele și brațele lipsesc sau sînt reduse la minimum. Una dintre cele mai vechi figurine a fost descoperită în 2008 în peștera Hohle Fels din Germania. Figurina a fost datată acum 35.000 de ani.

Reconstruction_of_the_Lady_of_Brassempouy_by_Libor_Balák,_Czech_Academy_of_Sciences,_the_Institute_of_Archaeology_in_Brno,_The_Center_for_Paleolithic_and_Paleoethnological_Research
Venus din Brassempouy sau ”Doamna cu glugă” este o figurină fragmentară din fildeș din paleoliticul superior, aparent ruptă dintr’o figură mai mare. A fost descoperită într’o peșteră din Brassempouy, Franța în 1892. Veche de aproximativ 25.000 de ani, este una dintre cele mai vechi reprezentări realiste cunoscute ale unui chip uman

Descoperirile aurignaciene includ flauturi osoase. Cel mai vechi necontestat instrument muzical a fost flautul descoperit în peștera Hohle Fels din Germania în 2008. El este confecționat dintr’un os de aripă de vultur, perforat cu cinci găuri și datează de acum aproximativ 35.000 de ani.

Un flaut a fost găsit și la Abri Blanchard, în sud-vestul Franței.

În Europa de Est și Centrală s’a desoperit în peștera Mladec (Moravia) obiecte din os, care inițial au fost interpretate ca sulițe, apoi ca pandantive, ele fiind perforate și prezentînd rotunjiri îngrijite la unul din capete.

Tot aici s’au descoperit 22 de dinți perforați (9 de castor, 10 incisivi de ren, restul de urs, cal și lup).

În peștera Mamutova, Cracovia, s’au găsit 13 dinți perforați (patru de lup, trei de vulpe, trei de urs de peșteră, unul de cal, unul de cerb, unul de bovide) și mărgele de fildeș de mici dimensiuni.

În peștera Bacho-Kiro din Bulgaria s’au găsit dinți perforați de vulpe și urs, întrebuințați ca pandantive sau cusuți pe veșminte.

Acum 22.000 de ani, culturile Solutrean și Gravettian s’au extins în regiunea sud-vestică a Europei.

S’a teoretizat că s’a desfășurat atunci mari migrații de populații din Orientul Mijlociu, Asia Mică și Balcani.

După dispariția culturii Gravettian, cultură Solutrean s’a extins din nordul Spaniei în sud-estul Franței, remarcîndu’se cu tehnologie avansată a pietrei, a arcului și săgeții și cu îmbunătățirea tehnicilor de pictură rupestră.

Acum 17.000 de ani, a apărut cultură Magdaleniană care a extins tehnicile avansate de artă rupestră și sculptură prin vestul și centrul Europei, persistâîd pînă în anul 8000 î.Hr. care a evoluat în culturi microlitice în Spania, Franța și centrul Europei.

Această a lăsat în urma ei o serie de unelte de roca și urme de artă figurativă abstractă.

Acum 10.500 de ani, glaciatiunea Wurm s’a încheiat. Temperaturile au dus la creșterea nivelului mărilor, schimbînd harta geografică a Europei și afectînd mediul oamenilor preistorici.

Nu știm dacă Neanderthalienii aveau talente similare, însa au făcut cu siguranță unelte și aveau creiere mai mari decît oamenii moderni. Nu știm nici dacă comunicau prin limbaj, deși trăsăturile anatomice ar fi permis vorbirea articulata.

Toate studiile privind ADN-ul de Neanderthal folosesc material obținut din oase.

După cum este de așteptat, calitatea materialului genetic care poate fi recuperat din astfel de specimene este foarte slabă, deoarece ADN-ul se degradează în timp.

În consecință, majoritatea fosilelor descoperite nu ofera un ADN utilizabil. Cînd este prezent, ADN-ul genomic este recuperat în fragmente scurte iar conținutul este degradat. Leziunile ADN-ului și contaminarea microbiană depind de condițiile ambientale: probele care au furnizat cel mai intact ADN sînt resturile de mamut recuperate din permafrost (din solurile înghețate).

Nici unul dintre specimenele de Neanderthal descoperite pînă acum nu se apropie de acest nivel de conservare. Pe lîngă aceste provocări, specimenele devin frecvent contaminate cu ADN uman în timpul manipulării și extracției a ADN-ului.

neanderthal

Neanderthalienii (în imagine – impresie artistică) sînt doar o mică parte din povestea noastră și poate distorsionează modul în care privim trecutul.

S’a discutat dacă Neanderthalienii sînt o specie separată. Avînd în vedere complexitatea evenimentelor ar trebui menținută prudență atunci cînd se caută legături între populația vie și cea fosilă. În esență, avem nevoie de modele bazate pe populație – nu pe specii.

Istoria biologică umană recentă este în centrul unei chestiuni de “microevolutie”. Durata noastră de viață este mică și nu putem observa efectele evoluției pe o perioadă atît de scurtă de timp.

Însă semnele evoluției recente sunt răspîndite în întreaga lume. Există peste 700 de regiuni din ADN-ul uman care au avut parte de o selecție puternică, conducînd la răspîndirea unor gene legate de diferite caracteristici.

Aceste mutații s’au produs în ultimii 5.000 – 10.000 de ani, a spus Jonathan Pritchard, genetician implicat în realizarea unui studiu. Rezultatele sugerează că oamenii din diferite regiuni au continuat să se adapteze în numeroase moduri la schimbările de mediu și la inovațiile culturale.

Multe dintre modificările genetice identificate de grupul Pritchard au apărut în timpul sau după apariția agriculturii, începînd cu aproximativ 10.000 de ani în urmă. Unele dintre genele cele mai puternic afectate de selecție au fost cele asociate de culoarea pielii, structura osoasă și metabolismul.

Folosind datele recent disponibile, oamenii de știință au analizat la nivel genomic pentru a descoperi dovezi ale selecției naturale în populațiile europene, asiatice și africane. Majoritatea genelor selectate au variat puternic între cele 3 grupuri, arătînd că oamenii s’au adaptat la presiuni specifice diferitelor părți ale lumii.

Istoria umană a trecut printr’o perioadă de schimbare destul de rapidă. Dieta s’a schimbat considerabil, iar o dată cu explorarea de noi lumi, expunerea la diferiți agenți patogeni dar și a unui nou climat, toți acești parametri au contribuit la selecția naturală.

De exemplu, schimbările majore în dietă au avut loc în timp ce vînătorii-culegători nomazi au așezat omenirea către prosperitate și progres. Și anume, au decis sa creeze așezări permanente și să dezvolte agricultura.

Europe-diffusion-farming
Extinderea agriculturii

Primii agricultori trăiau în niște insule umane artificiale pe care le izolau laborios de sălbăticia din jur. Tăiau păduri, săpau canale, curățau cîmpuri, construiau case etc. Habitatul artificial rezultat era menit doar oamenilor și animalelor ”lor”.

Oamenilor le era dificil să’și părăsească insulele lor artificiale. Și pe bună dreptate, pentru că pe atunci, majoritatea oamenilor erau încă nomazi și oricînd produsele agriculturii sau animalele puteau fi furate.

Pritchard spune că această tranziție a lăsat o moștenire puternică asupra genelor asociate procesării carbohidraților și acizilor grași. Cel mai clar exemplu este gena care permite digestia laptelui la vîrsta adultă.

Printre europeni, ai căror strămoși s’au bazat pe produsele lactate, această genă a devenit larg răspîndită.

Însă în cele mai multe alte populații, gena este rară.

Mezoliticul a debutat în Balcani acum 17.000 de ani, extinzîndu’se în vestul Europei acum 14.000 de ani.

Au fost descoperite microlite-unelte de mici dimensiuni, confecționate din silex, cuarț, cuarțit și os din corn. Vechile sulițe au fost înlocuite cu arcul și săgeata treptat.

Apar cete de vînători din 20-30 de persoane. Este atestată domesticirea animalelor. Primele așezări mezolitice atestate se găsesc la Erbiceni din Iași, Riciceni-Izvor, Cremenea din Covasna, Buesti-Dealul Taberei, Băneasa I și II, Bălăbănești Spinoasă din Iași, Mihail Kogălniceanu din Iași, Ghireni din Botoșani, Lapos din Buzău, Soroca din Moldova.

În Mezolitic sînt prezente două culturi: tardenosiană și Schela Cladovei. Au fost descoperite complexe de locuit, obiecte litice, vetre, simple sau amenajate, resturi de fauna. Cele mai multe unelte erau realizate prin tehnici de cioplire rudimentară.

La Schela Cladovei au fost identificate cîteva fragmente osoase ale unui craniu și o mandibulă, și două fragmente de omoplat, ce aparținuseră unui individ de 50 de ani, ce a murit violent. Numeroase descoperiri de schelete poartă amprente unor săgeți din os sau din silex și cranii ce prezintă traume majore.

Primele practici de agricultură au apărut în anii 8500- 5500 î.Hr. Oamenii cultivau grîu emmer, grîu galben, mazăre, orz, mei.

Societatea neolitică se caracterizează prin economie de tip predominant agrar, practici funerare specifice şi o religie bazată pe un cult al fecundităţii. Tipul de societate se apropie poate de acea ”peer policy” (egalitarism), după Colin Renfrew.

Procesul de domesticire al animalelor a fost lent și complex (aprox. 6500 î.Hr., Carcea Gura Baciului).

Animalele supuse procesului au suferit modificări morfologice, comportamentale, speciile fiind riguros selectate.

Primul animal domesticit ar fi fost cîinele, probabil chiar din mezolitic, acum 10.000 de ani în Europa.

Evident, strămoșii cîinilor erau sălbatici, aceștia fiind lupii. A urmat oaia, prin 9000 î.Hr., al cărui strămoș sălbatic era muflonul roșu din Europa sudică.

Prin 7000 î.Hr., au fost domesticiți capra și porcul (al cărui strămoș era mistrețul) și boul, în nordul Greciei, al cărui strămoș era ”bos primigenius”.

Procesul de domesticire a implicat adoptarea unor pui de animale de către vînători, fie urmărirea animalelor sălbatice, supraveghind turmele în stare de libertate, fie îngrădind animalele în țarcuri și fiind hrănite de om. Acestea erau înmulțite în stare de captivitate.

Porcul era sacrificat la vîrstă de un an, oaia la 4-10 ani, bovinele-peste 10 ani.

Bovinele de sex masculin la vîrste avansate erau sacrificate. Erau castrate pentru a fi folosite la tracțiune.

Caii nu erau încă domesticiți, în aria culturii Vădastra fiind încă în formă sălbatică și vînat.

Epoca Neolitică a debutat în Asia Mică și în Caucaz.

În Thessalia, Grecia, s’au găsit urme care atestă practici agricole, domesticirea vitelor și olăritul ce aparțin cuturii Sesklo care a dat naștere culturii proto-ceramică lineară și apoi la apariția grupurilor culturale danubiene.

Neoliticul în spațiul carpato-dunărean este marcat astfel:
a. Neoliticul timpuriu (6600-5500). Culturi: Carcea – Gura Baciului, Starcevo Criș, Ciumesti-Piscolt

1280px-Neoliticul_inferior_in_Romania


b. Neoliticul dezvoltat (5500-5000). Culturi: cultura ceramicii liniare, Vinca (timpurie), Lumea Nouă, Dudești, Hamangia (timpurie)
c. Eneolitic timpuriu (5500-4500). Culturi: Boian, Vădastra, Hamangia, Turdaș-Vinca, Precucuteni
d. Eneolitic tîrziu (4500-3800/3700). Culturi: Cucuteni-Ariușd, Sălcuța, Bodrogkeresztur, Tiszapolgar, Decea Mureșului, Cernavodă I.

Cultura Criș-Starcevo se remarcă ca fiind cea mai veche cultură neolitică din spațiul carpato-danubian fiind originală din Asia via Anatolia, extinzîndu’se pe teritoriul actual al Rumîniei, exceptînd Dobrogea și estul Munteniei.

Majoritatea așezărilor erau dispuse în vecinătatea cursurilor de apă, în peșteri ca cea de la Climente sau Veterani. Purtătorii culturii au adus cu ei cea mai veche ceramică pictată înainte de ardere, predominînd motivele geometrice, de culoare maro, alb sau negru, pe fond roșu.

ff5256ae6b4c67bed055c91550713560
Cultura Criș-Starcevo

În Neoliticul inferior, în spațiul rumînesc au fost identificate puține situri, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel de la Gura Baciului din Cluj, unde a fost atestată o incinerație funerară. Au fost descoperite capete de piatră, similare cu alte produse din spațiile vecine, ceea ce atestă posibile contacte între autohtoni și migratori.

Arta străveche neolitică este marcată în prima etapă de dezvoltare ce cuprinde un variat inventar ceramic, cu decorațiuni incizate, excizate sau pictate policrom, cu caracter geometric.

Figurile feminine sînt frecvente, ca simbol al fertilității, dedicat cultului Zeiței-Mamă.

Tehnicile de producție și diversificarea activității economice au fost dezvoltate, impunînd o diviziune socială. Au fost descoperite semințe carbonizate, ceea ce subliniază cultivarea multor cereale de grîu sau orz, sau leguminoase ca linte și măzăriche.

Se modifică radical tipul de alimentație, cu consecințe în general benefice pentru starea de sănătate.

Mijloacele de subzistență sînt multiplicate, ceea ce duce la un spor demografic și creșterea duratei medii de viață. Mobilitatea grupurilor umane scade, începînd procesul de sedentarizare.

Sedentarizarea presupune abandonarea peșterilor și apariția așezărilor în care sînt clădite locuințe durabile și confortabile. Așezările erau poziționate lîngă o sursă de apă, rîu sau izvor, de regulă, populațiile neolitice locuind pe terasele rîurilor, ostroavelor.

Există însă și așezări la înălțime, pe deal, ca cele de la Starcevo-Cris, Precucuteni, Cucuteni. Așezările erau deschise, aparate natural. Erau fortificate sau împrejmuite, că cele de la Tîrpesti / Precucuteni, Traian-Dealul Viilor / Cucuteni, Ghindarești / Gumelnița.

Așezările erau de tip tell, că cele de la Gumelnița, Hamangia-Hârșova, Sălcuța și Stoicani din Aldeni. Erau împrejmuite de șanțuri, valuri de pămînt, palisade din pari și nuiele, din pietre și lut ca cel de la Ghindaresti.

Construirea fortificațiilor presupunea un efort colectiv mare, așezările fiind de dimensiuni mari. Se desfășurau inelar sau se fortificau părțile nesecurziate natural. Așezările mici cuprindeau doar 5-6 gospodării, iar așezări mari, ca cele de la Trușești / Cucuteni, cuprindeau 93 de construcții.

Așezarea Kolominscina din Ucraina este o așezare tipic proto-urbană. Locuințele erau dispuse în cerc cu o piață centrală ca la Tîrpesti, fie pe șiruri, fie în cercuri concentrice, că cele de la Cucuteni. În Ucraina a fost găsită o rețea radială de ulițe, locuințele fiind dispuse aleatoriu, fără un plan prestabilit.

Locuințele aveau o suprafață de 1-2 camere sau erau compuse dintr’o cameră și un pridvor, rectangulare, avînd acoperiș în două ape. S’au făcut reconstituiri pe baza descoperirilor arheologice și pe baza unor piese miniaturale din lut ce reproduc locuințe. Erau locuințe îngropate în sol, ca bordeie, semibordeie, circulare, cu acoperișuri conice. Erau locuințe cu podea platformă ca cele de la Boian, Vadastra, Cucuteni.

Erau locuințe cu etaj, ca cele de la Parța. Podeaua era din lut sau era pămînt bătătorit. Ferestrele erau rotunde, acoperite cu bășici de porc. Acoperișurile erau din paie, stuf, papură și crengi. S’au găsit locuințe cu pereți pictați, ca cele din Casciarele, Radovanu, Petru Rareș, Gumelnita. Structura de rezistență era asigurată de trunchiuri masive de copac, în colțuri, pe linia mediană sau centru.

Pereții aveau o structura din pari, în care se împleteau nuiele . Partea exterioară și interioară a pereților era acoperită cu lut amestecat din pleava și bălegar. În camerele interioare erau vetrele (adîncituri în sol, cu pereții lutuiți, înconjurate de o grădina din pietre, poate și cioburi în structura și un cenușar) și cuptoarele.

S’au găsit și hambare și gropi de provizii.

1024px-Neoliticul_mijlociu_in_Romania

La Iclod, în Cluj, a fost descoperită o așezare fortificată din Neoliticul mijlociu, prevăzută cu șanț, valuri de pămînt și palisade, alături de o necropola de inhumație și un bogat inventar funerar.

La Parța au fost descoperite case cu formă rectangulară, realizate din bârne și lipitură din lut. Cele mai mari se întindeau pe 80 de metri pătrați.

În centrul așezării de la Parța a fost găsită și o piață centrală, avînd un sanctuar, cu altar monumental și o statuie a Zeiței-Mame cu corespondent masculin.

Erau cultivate graminee-grîu, orz, secară, mei și ovăz, precum și leguminoase ca bob, mazăre și linte, plante tehnice, in și cînepă, și pomi fructiferi ca mărul, atestat doar în aria Cucuteni.

Probabil cultivau Triticum monococcum, cea mai veche specie de grîu, ce descinde din Triticum boeticum, originar din Orient și sudul peninsulei Balcanice, ce ulterior s’a răspîndit pe spații largi pentru că se adapta la orice atitudine cuprinsă între 0-2000 metri.

Cultivau Triticum dicoccum, ce există în stare sălbatică în Orientul apropiat, adaptat la relief înalt. Cultivau orz ce se găsea în stare sălbatică în Orientul Apropiat și Mijlociu.

În neoliticul timpuriu, se optează pentru soiuri de grîu potrivite zonei de climă și reliefului, la Gumelnița fiind cultivat Triticum vulgare, iar la Cucuteni Triticum compactum și Triticum vulgare’. Utilizau plantatorul și săpăligă din corn de cerb pentru solurile nisipoase.

Incendiau pădurile pentru a rezerva spații pentru cultivat, crescînd și procentul de potasiu din sol.

Cultivau terenurile pînă la epuizarea solului, și atunci, așezarea era abandonată. Ca metode de îngrășare, depuneau resturile vegetale sau bălegarul. Au impus probabil rotația culturilor, cultivînd un teren și lăsînd altul în pîrloagă (asolamentul bienal), ce are drept consecință sedentarizarea.

Nu au fost atestate însă irigațiile. La recoltare, smulgeau sau adunau snopii, fie cu ajutorul secerilor primitive.

1024px-Neoliticul_superior_in_Romania

În Eneolitic utilizau aratul, cu un plug primitiv din lemn, ce permitea exploatarea terenurilor mai dure, ce a dus în cele din urmă la procesul de sedentarizare. Ulterior, a apărut secera Karanovo și rîșnița pentru recoltare și producerea făinii.

În spațiul carpato-dunărean se cuvine menționată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene.

În spaţiul românesc, apare o cultură arheologică eneolitică (epoca pietrei şlefuite şi a aramei), care se numără printre cele mai vechi din Europa: cultura Cucuteni. Această cultură este probabil ultima care a creat ceramică pictată din Europa.

În aria culturii Cucuteni, au fost descoperite locuințe cu podea din trunchiuri de lemn închegate cu lut.

La sfîrșitul Neoliticului, așezările erau frecvent fortificate. De asemenea, curentul matriarhatului era la apogeu, dedicat zeițelor însărcinate.

În cadrul practicilor funerare, predomină inhumația, în poziție ghemuită sau întinsă, existînd o singură necropola de incinerație la Supaclu de Barcău de la Crișana. Unele necropole înregistrează 400 de morminte.

Forma gropilor era rectangulară sau ovală. Defunctul era întins pe spate sau chircit lateral. Femeile erau depuse pe stînga, bărbații pe dreapta.

Sub locuințe sub podele au fost descoperite morminte de copii sau cranii izolate, pictate cu ocru roșu, ilustrînd prezența ritualurilor funerare, pe model occidental sau sub influențe orientale. De asemenea, au fost găsite schelete decapitate la Cucuteni ce ar atesta comiterea unor jertfe umane.

În alte zone, scheletele erau depuse în gropi menajere sau în șanțul de apărare, fie în spații dezafectate ale așezării. Abia din eneolitic apar necropole situate în afara așezărilor.

Inventarele sînt sărace pînă în eneolitic, constînd în vase, lame de silex, topoare de piatră, mărgele, pandantive, brățări din scoică Spondylus, ofrande de carne, ocru sub formă de pulbere sau bulgări.

Se găsesc însă inventare bogate în necropola de la Iclod, constînd în 1-12 vase sau în necropola de la Varna unde au fost descoperitea 281 morminte.

În aria culturii Hamangia, la Cernavodă, sînt depuse statuete antropomorfe.

Apare cenotaful. Cele mai bogate morminte aparțineau bărbaților. Un bărbat de 40-50 de ani avea peste 1000 de piese în inventar: mărgele, aplici de aur, verigi și brățări de aur.

În nordul Europei au apărut societăți care își duceau existența pe baza unor surse de hrană bogată din mlaștini create în urma creșterii temperaturilor, rezultînd două culturi: cea Maglemosiana și Aziliană.

În paralel, pe coasta adriatică și în sudul Italiei s’a dezvoltat cultură ceramicii Cardium cu proveniență din Thessalia și din Liban, alcătuită din marinari, pescari, ciobani de oi și capre.

O altă cultură neolitică s’a dezvoltat în Ucraina și sudul Rusiei de azi, cultura Dniepr-Don, precum și în Andaluzia, Spania, unde s’a făcut remarcată tipul de ceramică La Almagra.

Prin anii 6500-6000 î.Hr., cultura neolitică s’a extins în vestul și nordul Europei, dar prin acte de violență și subjugare a unor triburi de către alte triburi.

Neoliticul s’a încheiat în conformitate cu schimbările climatice, geografice și demografice, principalele ocupații fiind modificate, iar mobilitatea triburilor locale a sporit.

Peste triburile de agricultori sedentari de la sfîrșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sînt presupuse neamuri indo-europene, strămoșii geților.

Sînt cunoscute culturile precum Vinca-Turda (din Serbia și Rumînia de azi) și cultura Karanovo III-Vesselinovo (Bulgaria de azi).

În regiunea mediterană, pescarii culturii Cardium au colonizat întreagă peninsula italică și regiuni de coasta din Spania și Franța. Grupuri de vînători-culegători s’au amplasat pe malurile Oceanului Atlantic, dezvoltînd noi tehnologii precum cea din sud-vestul Spaniei de azi, unde au fost ridicate morminte megalitice (dolmenii), precum și în Danemarca de azi ocupată de cultura Ertebölle.

În mileniul al VI-lea î.Hr. s’au format cinci culturi regionale majore:

a. Cultura Danubiană – din nordul Franței pînă în vestul Ucrainei, care ulterior s’a împărțit în cultura Boian în Rumînia și Bulgaria, cultura Rossen în vest, cultura Lengyel în Austria și Ungaria
b. Cultura mediteraneană- din Italia și Spania pînă în Franța și Elveția, divizată în alte grupuri.
c. Cultura Dimini-Vinca: Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia și Italia
d. În Estul Europei s’a remarcat cultura Dniepr-Don în Rusia și Belarus unde au fost domesticiți caii.
e. În Europa Atlantică: s’au dezvoltat un mozaic de culturi locale din Portugalia pînă în Suedia și Franța, adoptînd ritualurile funerare.

Alte culturi independente s’au dezvoltat în Andaluzia, sudul Greciei și pe coastele rumînești ale Mării Negre, precum cultura Hamangia.

Cunoscută drept Epoca Cuprului, Chalcoliticul european a însemnat începutul folosirii primelor metale precum cuprul la nivel local. Cuprul a fost folosit pentru prima oară în Balcani în anii 5500-5000 î.Hr., fiind apoi folosit în Europa centrală și estică.

În Epoca Bronzului timpuriu au început să se dezvolte diferite culturi arheologice: cultura Baden-Coţofeni, cultura „Cernavodă III-Belleraz”, cultura Glina, „cultura” Verbicioara etc. În această perioadă, cea mai importantă cultură din Muntenia şi Oltenia este cultura Glina.

Geții

Ocupaţiile principale ale oamenilor sînt agricultura, extragerea minereurilor şi creşterea animalelor.

Locuinţele sînt rectangulare şi de dimensiuni medii.

În ultima perioadă a bronzului timpuriu întîlnim tipuri vaste de podoabe (inele de buclă, brăţări, coliere, pandantive lucrate special din cupru, aur, argint şi, în special, bronz).

Cultura Verbicioara a fost identificată în anul 1949 prin săpăturile din staţiunea eponimă. La prima prezentare (foarte succintă de altfel) se considera că a avut o origine vestică, legată de complexele Periam-Pecica şi Vatina, pătrunzînd în Oltenia după grupa Glina III, pe care o împinge către est.

Referitor la înmormîntări, se considera că, la început, obiceiul era cel a înhumării morţilor, pentru ca apoi, în a III-a fază, să se constate practica incineraţiei. Pe baza conţinutului material, Verbicioara a fost inclusă în cinci faze.

În 5.500 î.Hr., Europa de Est e dominată de cultura Yamna, înlocuind cultura Dnieper-Donets, forțînd astfel populațiile să emigreze în regiunea baltică și în Danemarca de azi, unde s’au combinat cu nativii respectivi, ceea ce a dus astfel la crearea varietății lingvistice indo-europene.

În regiuni din zona Dunării și Rumînia de azi este dominantă cultura Boian-Marica care se afirmă că fiind prima societate tribală care impune monarhia ca regim de conducere după cum atestă mormintele regale de pe coasta Mării Negre.

Epoca_bronzului_mijlocie_si_tarzie_in_Romania

În perioada bronzului mijlociu, populaţia din Rumînia şi ţările vecine a fost delimitată de apariţia mai multor culturi importante; printre care se remarcă: cultura Otomani (întîlnită în Slovacia, în Rumînia la Sălacea), cultura Wietenberg (întîlnită în Transilvania), cultura Mureş, cultura Gîrla Mare (de la care s’au păstrat nişte minunate figurine şi statuete din lut).

Economia Epocii Bronzului se baza pe creşterea oilor, a caprelor şi a porcilor. În cultura Wietenberg, vitele mari au fost folosite, alături de cabaline, pentru tracţiune şi hrană.

În timpul Epocii Bronzului s’a constatat o evoluţie importantă, în special pe plan economic, faţă de eneolitic. S’au înmulţit, în acelaşi timp, şi manifestările artistice, reprezentate de cultura Gîrla Mare, prin statuetele complexe, lucrate din lut.

Ideea generală despre Epoca bronzului este aceea că se instalează cultele uraniene (solare). Ca argumente, sînt folosite unele motive ornamentale, considerate a fi simboluri solare, ce apar frecvent redate pe ceramică sau pe piesele din metal: cercurile concentrice, cercurile însoţite de raze, zvastica.

Însăşi incineraţia este considerată a fi legată de aceste culte.

În spaţiul rumînesc sînt cunoscute trei sanctuare din Epoca bronzului: Sălacea (cultura Otomani, faza a II-a), judeţul Bihor; Balej (cultura Gîrla Mare) din Bulgaria, Monteoru (cultura Monteoru, judeţul Buzău).

Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaşte un loc de cult la Oarţa de Sus.

În legătură cu plastica antropomorfă, aceasta este mai slab reprezentată în această perioadă decât în perioada neoliticului. Singura cultură din spaţul nostru care este foarte bine reprezentată, din acest punct de vedere, este cultura „Žuto Brdo – Gîrla Mare”, la care se adaugă cultura „Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj” din Ungaria şi Croaţia. În aria celor două culturi s-au descoperit în jur de 340 piese, dintre care 244 sînt din aria Gîrla Mare.

S’au descoperit din această perioadă şi topoare miniaturale din lut (topoare-ciocan) sau securi duble. Securea dublă (labrys-ul) este frecvent în lumea minoică şi cea miceniană unde apare, cel mai adesea, în complexe de cult şi morminte (mormîntul securii duble de la Knossos), mai rar în complexe profane.

În spaţiul micenian are dimensiuni diferite, de la forme miniaturale pînă la forme uriaşe, de 1,20 de metri. Totuşi, labrys-ul apare frecvent asociat şi cu luna şi poate fi şi un simbol al unei zeiţe a vegetaţiei, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigilii miceniene aşezată sub un arbore. Ea are un topor în mînă şi primeşte, în dar, măciulii de mac şi fructe.

În bazinul mediteranean, multe culturi din sud-estul Franței și nordul Italiei au alcătuit uniuni prin care era distribuit silexul printr’o rețea de troc.

Sînt atestate și conflicte după cum atestă rămășițele umane cu răni fatale, precum Ötzi, al cărui cadavru înghețat a fost găsit în Alpi cu un topor din cupru.

În regiunile atlantice sînt îmbunătățite practicile agricole.

În 4200 î.Hr. este atestată venirea unor grupuri umane din Asia Centrală în Europa, fiind cunoscuți că indo-europeni.

Arheologii și istoricii presupun că agricultorii indo-europeni din orientul apropiat s’au amplasat pe continentul european și s’au amesctecat cu populația de vînători-culegători. Sînt folosiți caii pentru transport la mare distanță, crescînd mobilitatea.

În mileniul al III-lea î.Hr., populațiile danubiene s’au organizat în cultura Baden.

Populația balcanică a fost restructurată după invaziile anterioare, exceptînd cea a Culturii Coțofeni din regiunea muntoasă care nu arată vreo influență estică sau indo-europeană.

În Bulgaria a înflorit cultura Ezero unde este folosit pseudo-bronzul (un aliaj al cuprului cu arsenic). În anii 2800 î.Hr. s’a format cultura Cicladică în Grecia de azi.

map_sintashta

Nordul Europei este supus culturii danubiene, iar în est, populațiile indo-europene estice, amplasate dincolo de Volga al culturii Yamna, strămoși ai Massa-Geților (scyți, sarmați, arieni), au ocupat sudul Rusiei și Ucrainei.

În Europa vestică s’a creat o super cultură megalitică, extinsă din Suedia pînă în Spania. În 2400 î.Hr., populația culturii Corded Ware a populat și s’a extins în zonele danubiene și nordice.

O altă populație, din Cultura Beaker, este prima care practică comerțul, tehnici de olărit și ritualurile funerare specifice în Europa centrală.

Epoca bronzului european se caracterizează prin artefacte de bronz și utilizarea uneltelor de bronz. Epoca bronzului începe cu epoca egeeană a bronzului în 3200 î.Hr. cu durata de pînă la aproximativ 600 î.Hr.

În Wiltshire, Anglia, la 3 mile vest de Amesbury, a fost construit complexul Stonhenge dintr’un inel de pietre în picioare, fiecare piatră în picioare având o înălțime de 4 metri, lățime de 2 metri și o greutate de aproximativ 25 de tone.

960
Stonehange

Pietrele sînt amplasate în cadrul lucrărilor de terasament în mijlocul celui mai dens complex de monumente din epoca neolitică și de epoca bronzului din Anglia, incluzînd cîteva sute de morminte, Arheologii cred că a fost construită între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr.

Civilizațiile au stabilit o rețea de comerț care a importat staniu și cărbune în Cipru, unde a fost extras cuprul și a fost combinat cu staniu pentru a produce bronz. Obiectele de bronz au fost apoi exportate pe scară largă și au susținut comerțul.

Un timpul celui de’al doilea mileniu î.Hr., Cultura Nuraghi a înflorit în insula Sardinia. A fost o cultură destul de omogenă, cu peste 7000 de clădiri impunătoare de turnuri de piatră, cunoscute sub numele de Nuraghe, au fost construite de această cultură pe întreaga insulă, împreună cu alte tipuri de monumente cum ar fi templele megaron, sanctuarele, mormintele giganților monumentali și templele sfinte.

Cultura Yamnaya era predominant nomadică, cu o practicare a agriculturii în apropierea rîurilor sudice Prut, Nistru, Bug, Don și Ural și a cîtorva dealuri pontice.

Cultura Catacomba, care acoperă mai multe culturi arheologice conexe, a fost prima care a introdus ceramică cu decorații și a arătat o utilizare a toporului de luptă lustruit, oferind o legătură spre Occident.

Cultura Atlantică a fost un complex cultural din epoca bronzului din anii 1300-700 î.H., care a inclus culturi diferite în Portugalia, Andaluzia, Galicia, Franța, Marea Britanie și Irlanda și a fost marcată de schimbul economic și cultural care a condus la un grad ridicat a similitudinii culturale expuse de comunitățile de coastă, inclusiv utilizarea frecventă a pietrelor chevaux-de-frize, înființarea unor castele de stîncă sau a arhitecturii domestice, uneori caracterizată de casele rotunde.

Înainte de apariția faimoasei civilizații minoice, coloniști amplasați în insulele grecești cultivau orz și grâu și cel mai probabil pescuiau prin Marea Egee. De asemenea, au fost sculptori în piatră, atestați prin descoperirile semnificative ale figurinelor de marmură.

Prima mare civilizație cunoscută din Europa a fost cea minoica. Civilizația minoica a fost civilizația epocii bronzului care a apărut pe insula Cretă și a înflorit din anii 2600 pînă în anii 1700 î.Hr. A fost redescoperit la începutul secolului al XX-lea prin muncă arheologului britanic Arthur Evans . Durant îl va numi drept „prima legătură din lanțul european”.

Civilizația minoică este deosebit de notabilă pentru palatele sale mari și elaborate, sisteme sanitare elaborate și au fost decorate cu fresce. Cel mai notabil palat minoic este cel al lui Knossos , urmat de cel al lui Phaistos.

Perioada minoică a cunoscut un comerț extins între așezările Cretei, Egee și mediteraneene, în special cu Orientul Apropiat. Prin intermediul comercianților și artiștilor, influența culturală a Minosului a ajuns dincolo de Creta în Ciclade, Vechiul Regat al Egiptului, Cipru, Canaan și Coasta Levantină și Anatolia.

Unele dintre cele mai bune obiece de artă minoică sînt păstrate în orașul Akrotiri pe insula Santorini , distrusă de erupția minoică. Motivele declinului lent al civilizației minoice, începute în jurul anului 1550 î.H., sînt neclare; teoriile includ invazii miceneene în Elada continentală și erupția vulcanică majoră din Santorini.

Minoicii au fost înlocuiți de civilizația miceniană care a înflorit prin anii 1600 -1100 î.Hr., cînd cultura helicică din Elada continentală a fost transformată sub influențe din Creta minoică.

Principalele orașe miceniene erau Mycenae și Tiryns în Argolis, Pylos în Messenia, Atena în Attica, Teba și Orchomen în Boeotia și Iolkos în Tesalia. În Creta, micenienii au ocupat Knossos.

Locațiile de așezare miceneene au apărut și în Epir, Macedonia, pe insulele din Marea Egee, pe coasta Mării Asiei, Levant, Cipru și Italia. Artefactele miceneene s’au găsit bine și în afara limitelor lumii miceniene.

Spre deosebire de minoici, a căror societate a prosperat din comerț, micenienii au avansat prin război.

Civilizația miceniană a fost dominată de o aristocrație de războinici. În jurul anului 1400 î.Hr., micenienii și’au extins controlul în Creta, centrul civilizației minoice, și a adoptat o formă de scriere (Linear A) pentru a scrie forma lor timpurie de elenă în Linear B.

Civilizația miceniană a dispărut odată cu prăbușirea civilizațiilor din epoca bronzului de pe țărmurile estice ale Mării Mediterane. Prăbușirea este frecvent atribuită invaziei doriene, deși alte teorii descriu dezastrele naturale și schimbările climatice.

Oricare ar fi cauzele, civilizația miceniană a dispărut definitiv după ce Mycenae și Tirynth au fost distruse și și’au pierdut relevanța.

Începutul secolului al XI-lea î.Hr. a deschis un nou context, acela al protogeometricului, începutul perioadei geometrice, Evul Mediu elen al istoriografiei tradiționale.

În Europa, epoca fierului este ultima etapă a perioadei preistorice și a primelor perioade protoistorice .

Pentru o mare parte din Europa, perioada a ajuns la un sfîrșit brusc după cucerirea romană, deși prelucrarea fierului a rămas tehnologia dominantă.

Fierul a fost introdus în Europa la sfîrșitul secolului al XI – lea î.Hr., probabil din Caucaz, și încet s’a răspîndit spre nord și spre vest de’a lungul următoriilor 500 de ani.

De exemplu, epoca de fier a Irlandei preistorice începe în jurul anului 500 î.Hr., cînd epoca elinească a fierului s’a încheiat deja, și se termină în jurul anului 400 d.Hr. Utilizarea la scară largă a tehnologiei de fier a fost pusă în aplicare în Europa simultan cu Asia.

69676
Coiful de fier de la Ciumești

Începutul epoca fierului este marcat de noi grupări culturale sau, cel puțin, de termeni, cu declinul civilizatiei miceniene, în timp ce în Europa Centrală cultura Urnfieldului a fost înlocuită de cultura Hallstatt.

În nordul Italiei, cultura Villanovan este considerată începutul civilizației etrusce. La fel ca cultura succesorului său La Tène, Hallstatt este privită ca fiind de origine geto-celtică.

Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea metalelor – aramă, plumb, aur – a precedat cu cîteva milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă s’a generalizat metalurgia bronzului și, apoi, a fierului.

În jurul anului 800 î.Hr. metalurgia fierului ajunge și la triburile getice de pe teritoriul Rumîniei, marcînd începutul epocii fierului.

Pe teritoriul Rumîniei, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut aproape de cursul inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple aveau pereții de lemn pe fundații de piatră.

Fenomenul major care caracterizează viața spirituală în această perioadă este apariția panteonului, chiar dacă in cadrul anumitor populații au dăinuit credințe ancestrale, cum ar fi animismul, cultul naturii.

Panteonul se caracterizează prin asocierea unor expresii umane cu principii naturale, sociale, economice. S’a manifestat la geți în general și la celți, traci, iberici în particular.

Epoca fierului în România este perioada din istorie în care oamenii folosesc fierul și stăpînesc procesul tehnologic al obținerii acestuia. Potrivit expresiei lui Fr. Engels, în întreaga Europă epoca fierului este mai bogată în progrese ale producției decît toate epocile anterioare luate laolaltă. Aceasta se datorează folosirii noului metal, din care se puteau făuri unelte mai rezistente și mai productive.

Plugul cu brăzdar de fier permite obținerea unor recolte superioare, iar topoarele, cleștile, ciocanele, ferăstraiele, dălțile, sfredele, tîrnăcoapele și sapele de fier sporeau considerabil productivitatea muncii în diferite ramuri de activitate.

Aceeași superioritate o aveau și armele de fier asupra celor de bronz sau de piatră. De fapt, utilizarea fierului elimină cu desăvîrșire uneltele și armele de piatră.

În avîntul creat de folosirea pe scară largă a fierului se încadrează și ramurile economice fără legătură directă cu metalurgia.

Astfel, se dezvoltă creșterea vitelor, țesutul și olăritul; acum începe să se folosească și pe teritoriul țării noastre roata olarului. Meșteșugurile cer o specializare tot mai accentuată și multe meserii nu se mai pot practica pe lîngă casă, împreună cu agricultura și creșterea vitelor.

Se petrece, ca urmare, cea de’a doua diviziune socială a muncii: deprinderea meșteșugarilor ca o categorie socială aparte în cadrul triburilor. Schimbul de produse e mult mai intens; se poate vorbi acum de o adevărată, deși încă redusă, producție de mărfuri, adică o procucție destinată schimbului. Pentru înlesnirea schimburilor de produse începe să fie folosită moneda.

Creșterea productivității muncii determină schimbări profunde în structura societății daco-getice. Familia patriarhală se fărîmițează în mai multe familii mici (formate din părinți și copii), care reușesc să’și asigure traiul prin munca lor.

În mod firesc, aceste familii mici, monogame, ajung acum stăpîne pe unelte, vite și roadele muncii; treptat, împărțirea periodică a loturilor din ogorul obștesc încetează să se mai practice și pămîntul arabil ajunge în proprietatea privată.

Legăturile gentile își pierd însemnătatea și locul obștilor patriarhale îl iau treptat obștile sătești (sau teritoriale), care grupează familiile locuind în aceeași așezare, fără a fi neapărat înrudite între ele.

Se înțelege că extinderea proprietății private duce la adîncirea inegalității de avere între membrii societății și la întărirea aristocrației gentilico-tribale, care devine posesoare de pămînturi întinse, de turme de vite și de sclavi.

Trăsăturile caracteristice ale epocii fierului nu apar toate dintr’o dată. Topoarele încep să fie făurite din noul metal încă de pe la 800 î.Hr., dar brăzdarul de plug de fier își face apariția numai în secolul al II-lea î.Hr. Moneda apare și ea abia pe la mijlocul epocii, ca și fenomenele de detrămare a obștilor patriarhale.

Pe temeiul dezvoltării tehnico-economice și social-politice, știința împarte epoca fierului în două perioade sau vîrste: prima vîrstă a fierului, numită, după o localitate din Austria, Hallstatt sau perioada hallstattiană și a doua vîrstă a fierului, numită, după o plajă a unui lac elvețian, Laténe. Perioada hallstatiană ocupă intervalul de timp dintre 800 și 300 î.Hr., iar perioada sau cultura Laténe veacurile următoare pînă la 106 d.Hr. Aceasta din punct de vedere arheologic, căci din punct de vedere social-economic și politic epoca fierului, ca epocă a comunei primitive, ia sfîrșit mai repede (circa 80 î.Hr.), odată cu formarea regatelor getice.

Istoricul antic Herodot îi pomenește, pentru anul 514 î.Hr., pe geții dobrogeni ca pe o ramură distinctă a numerosului neam ”tracic” așa cum vedeau ei neamul nordic, știind că ”trake” în limba elenă veche însemna ”miazănoapte”.

Aceasta înseamnă că încă în prima vîrstă a fierului se produsese diviziunî în cadrul marelui neam getic, știind că dorienii și aheii care formau încet dar sigur Elada antcă se trăgeau și ei dintre geți. Sîntem, de aceea, îndreptățiți să vedem în geți pe creatorii șî purtătorii culturii hallstattiene în spațiul Balcanic.

În unele regiuni ale spațiului rumînesc de azi sînt menționați, așadar, în diferite perioade, și triburi care purtau deja alte etnonime ce desmnau anumite regiuni vaste de inde se deplasau, precum Illiria cu illiri (prin sec. VIII î.Hr. în Oltenia), Scyția cu scyți (pe la anul 600 î.Hr. în Transilvania), Sarmația cu sarmați (roxolanii migrează în secolele II -I î.Hr. spre apus, pătrunzînd în regiunile extracarpatice unde conviețuiesc cu geții carpatici și participă alături de bastarni și iazygi care erau tot geți sarmați, la raidurile din Moesia romană în anii 68-69, 85-86 d.Hr.), Tracia cu traci (sec. V î.Hr. în Dobrogea), dar și triburi care nu desemnau regiuni cunoscute, precum celții (pe la mijlocul sec. IV î.Hr. Ardeal), sau bastarnii (mijlocul sec. III î.Hr. în Moldova).

Istoricii consideră că toate aceste triburi ce s’au insinuat în spațiul carpato-dunărean au sfîrșit prin a fi asimilate de autohtoni, în masa cărora s’au topit, aserțiune cu care putem fi în consonanță deoarece toate aceste triburi își aveau obîrșia tot în marele neam al geților, și care roiau în spațiul european din diverse interese (hrană, pășuni, comerț, mercenariat etc).

Prima jumătate a perioadei hallstattiene este caracterizată prin formarea și răspîndirea pe teritoriul țării noastre a culturii Basarabi. Așezările și cimitirele descoperite la Basarabi (Oltenia), București, Poiana (Moldova), Răhău (Transilvania) și în alte localități dovedesc dezvoltarea metalurgiei fierului și orientarea triburilor locale spre practicarea cu precădere a agriculturii.

Această situație se menține și în a doua parte a perioadei de cînd datează descoperirile de la Bîrsești (în ținutul Vrancei) și Ferigele (Oltenia), unde au fost găsite întinse necropole (cimitire) de incinerație, în care peste mormintele bogate în obiecte de metal și în vase de lut ars au fost ridicate mari movile de pămînt.

Din perioada hallstattiană finală datează puternicele cetăți getice de la Stîncești, Cotnari și Moșna (Moldova, ridicate, probabil, ca stavilă împotriva sciților din stepele nord-pontice. Dintre descoperirile aparținînd altor triburi stabilite pe teritoriul Geției merită amintite cimitirile scytice de la Ciumbrud și Cipău (Transilvania).

Întemeierea coloniilor elinești (dorienii și aheii care au construit societatea elenă avîndu’și originile printre strămoșii geților) au loc în cursul primei vîrste a fierului cînd se petrece un eveniment care va avea înrîuriri profunde asupra dezvoltării societății getice în ansamblu, amplasarea acestor colonii elinești pe țărmul dobrogean al Pontului Euxin (Marea Neagră) facilitînd un schimb comercial crescut. De asemenea, geții localnici asigurau un protectorat necesar oricărei aglomerații urbane.

Cea dintîi colonie – Histria – a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., pe malul golfului (azi lacului) Sinoe. Cam după un veac, în sudul Dobrogei, pe locul actualei Mangalii, apare orașul Callatis, iar pe locul Constanței de astăzi – orașul Tomis. Elenii stabiliți în aceste colonii exploatau bogățiile solului și ale mării (grîu. lemn, pește) și făceau schimb de produse cu băștinașii geți: luînd de la ei grîne, ceară, miere, piei de animale, lemn și chiar sclavi, negustorii eleni le aduceau din Elada vinuri și untdelemn, ceramică de lux și obiecte de podoabă.

Treptat, orașele elinești de pe litoralul Dobrogei cresc ca însemnătate economică. Unele mărfuri cerute de autohtoni continuă să fie importate din Elada, dar multe se confecționează pe loc, în atelierele histriene, callatiene și tomitane. Prima care ajunge la o producție proprie de mărfuri este Histria, pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.; comerțul său cu populația getică în primul rînd, este atît de viu, încît orașul bate monedă proprie de argint și de bronz.

Exemplul Histriei e imitat, un veac mai tîrziu, de Callatis și apoi de Tomis. De prin secolul al III-lea î.Hr., atît din pricina împrejurărilor istorice, cît și din cauza înnisipării ieșirii din golful Sinoe, economia Histriei decade, pe primul plan impunîndu’se colonia Callatis.

În coloniile dobrogene viața culturală e intensă și de un elenism veritabil. Inscripțiile oficiale și private sînt scrise într’o limbă elenă pură și corectă; tinerii erau educați după tradițiile elene, în gimnazii, iar relațiile culturale cu alte orașe grecești erau vii. La Histria avem cunoștință chiar de existența unui teatru. Din coloniile dobrogene s’au ridicat cărturari care au adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii grecești în ansamblu.
Elenă este și arta coloniilor dobrogene, ilustrată prin temple în stil doric descoperite la Histria, prin numeroase fragmente arhitectonice și statuete de piatră, metal și ceramică, găsite în săpături. Locuitorii celor trei orașe se închinau divinității elinești, deși în această privință au suferit și o anumită influență autohtonă.

Întemeierea ca orașe-state, coloniile grecești din Dobrogea au cunoscut o evoluție de la regimuri oligarhice, caracterizate prin concentrarea puterii în mâinile unei pături subțiri de bogătași (în elinește oligos = puțin și arche = putere), la regimuri democratice sclavagiste (sec. V î.Hr.).

Pentru aceste orașe, stabilite în mijlocul populației getice, era extrem de important să întrețină relații de bună vecinătate cu autohtonii. În legătură cu aceasta, datele concrete sînt foarte puține, dar e probabil ca raporturile să fi fost, în general, bune. Totuși, cîteodată relațiile se înrăutățeau și se ajungea chiar la conflicte; acesta pare să fi fost cazul în anul 514 î.Hr., cînd histrienii îl ajută pe Darius I, regele perșilor, care, în expediția sau împotriva scyților de la nordul Mării Negre, trece prin Dobrogea și’i supune pe geți.

Alteori, geții și elenii sînt aliați, cum s’a întîmplat în anul 339 î.Hr., cînd se opun împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scyte Ateas.

Îndată după aceea, Dobrogea întreagă ajunge sub stăpînirea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, iar după moartea acestuia din urmă – sub stăpînirea unui general și succesor al său, regele Traciei, Lisimah. Împotriva lui Lisimah se răscoală în două rînduri, dar fără succes, orașele elinești sub conducerea coloniei Callatis.

După moartea lui Lisimah, coloniile elinești, independente dar mereu atacate de bastarni și de geții din Tracia, sînt nevoite să ceară protecția scump plătită a căpeteniilor getice, dar și scyte. În sfîrșit, prin anii 72-71, în timpul războiului dintre Roma și Mitridate, regele Pontului, pămîntul Dobrogei este călcat pentru prima dată de armatele romane. Generalul Lucullus obligă coloniile elinești să încheie cu Roma tratate de alianță, care le puneau într’o veritabilă dependență față de puterea romană.

Trăind într’un strâns și continuu contact cu elenii, geții au suferit o influență relativ puternică în domeniul culturii materiale. În așezarea de la Tariverde (lîngă Histria), în stratul arheologic aparținând secolului al VI-lea î.Hr., s’au descoperit, alături de ceramica autohtonă, numeroase fragmente de vase antice de lux.

Amforele grecești din Rhodos și Thasos se găsesc răspîndite în aproape toată zona extracarpatică a Rumîniei și geții încep să le imite. Prin aportul lor la dezvoltarea forțelor de producție ale băștinașilor, la intensificarea comerțului și prin exemplul de organizare social-politică pe care’l ofereau, coloniile elinești au contribuit la grăbirea procesului de dezvoltare în societatea getică.

În perioada Laténe au loc schimbări însemnate în economia și viața social-politică a geților. Acum ia un considerabil avînt metalurgia fierului; tot mai multe și mai variate sînt uneltele făurite din acest metal, cea mai importantă dintre ele fiind brăzdarul de fier pentru plug, care permite dezvoltarea agriculturii. Din fier sînt făurite și armele, iar vasele de lut sînt tot mai frecvent modelate cu ajutorul roții olarului; și celelalte meșteșuguri cunosc un mare avînt.

O ocupație importantă rămîne, în continuare, creșterea vitelor mari, a oilor etc; arheologii au descoperit în Munții Orăștiei și urmele unor stîne getice. Tot în cadrul culturii Laténe geții încep să bată monedă proprie, inspirată de monedele macedonene și elinești. obștea patriarhală e definitiv înlocuită cu obștea sătească, iar triburile getice se grupează în puternice uniuni războinice, capabile să țină piept oricărui dușman. Societatea getică ajunge în această perioadă în pragul formării unui mare regat și chiar va trece acest prag.

Trecerea de la prima la cea de’a doua vîrstă a fierului are loc ca urmare a dezvoltării forțelor de producție în societatea getică.

Deși există, poate, anumite regiuni care cunosc, o vreme. un progres ceva mai rapid, această trecere se petrece cam în același timp pe întreg teritoriul getic carpatic; începutul perioadei Laténe poate fi stabilit în jurul anului 300 î.Hr.

Deși au avut un rol secundar, influențele externe au contribuit, totuși, la grăbirea procesului de trecere de la perioada hallstattiană la perioada Laténe. În regiunile extracarpatice s’a făcut simțită mai ales influența coloniilor elinești și a geților din Tracia. În Transilvania, factorul care a ajutat la formarea culturii Laténe a fost elementul geto-celtic. Toate triburile de origine getică se influențau reciproc, dar se ajungeau deseori și la conflicte armate.

Pe teritoriul țării noastre, și anume în Transilvania, celții au pătruns în jurul anului 350 î.Hr.; o așezare geto-celtică s’a descoperit la Ciumești (jud. Satu Mare), iar morminte ale lor la Ciumești, Fîntînele (jud. Bistrița-Năsăud), Apahida (lângă Cluj-Napoca), Mediaș etc. Adeseori, vertigii geto-celtice se găsesc împreună cu cele autohtone, împrejurare care dovedește conviețuirea celților cu geții.

Conviețuind cu autohtonii, geto-celții sfârșesc prin a fi asimilați de aceștia (sec. II î.Hr).

Privită din punct de vedere arheologic, cultura Laténe, specifică celei de’a doua vîrste a fierului, durează de la anul 300 î.Hr pînă la 106 dșHr., anul cuceririi a unei părți din Geția de către romani.

Privită sub aspect social-economic și politic, perioada Laténe durează însă numai pînă la începutul sec I î.eHr., cînd în Geția se formează societatea împărțită în clase și ia naștere regatul lui Burebista.

Geția a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, un regat deschis celor mai diverse curente de civilizație, o punte de legătură între Peninsula Balcanică și teritoriile din răsărit, centrul și nordul Europei. Geții au intrat de timpuriu în contact cu civilizațiile altor neamuri, prelucrînd de la ele o serie de elemente avansate, dar exercitînd, în același timp, o influență asupra lor.

Influențe persane și scytice se simt în stilul obiectelor de argint și de argint aurit răspîndite în lumea getică în sec. IV î.Hr. și descoperite la noi în mormintele de la Agighiol (jud. Tulcea) și Peretu (jud. Teleorman), la Băiceni (lîngă Iași) și Coțofenești (jud. Prahova).

Pe de altă parte însă, geto-scyții care au pătruns în Transilvania au preluat de la autohtoni anumite obiecte și, pînă la urmă, au fost asimilați prin limbă și tradiții. Același lucru s’a întmplat și cu geto-celții, care adoptă ritul de înmormîntare al autohtonilor geți – incinerați.

Gustul autohton se răsfrînge și asupra produselor meșteșugărești ale coloniilor grecești din Dobrogea, destinate cu precădere geților. Mai tîrziu, geții sînt influențați de cultura materială și spirituală romană, iar la rîndul lor exercită o anumită influență asupra sarmaților (sarmo-geților) rupți din sînul Massa-geților arieni.

Geții carpatici s’au dovedit întotdeauna receptivi la elementele înaintate din civilizația altor triburi frățești genetic, dar nu s’au mulțumit să le imite, ci le’au adaptat în mod creator la propriile lor nevoi, gusturi și tradiții. Așadar, contactul cu alte civilizații ale antichității (persană, elinească, romană etc.) a îmbogățit civilizația getică din Carpați, dar fără a’i răpi originalitatea.

GEȚII EURO-INDIENI (INDO-EUROPENI)

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Ge%C8%9Bi

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrage%C8%9Bi

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masage%C8%9Bii

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae) https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sarge%C8%9Bi

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pămînturile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii”, Jordanes.

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor.

La aceste ”neamuri” care erau doar unul singur, și care a dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia și Africa, se adaugă neamurile care fac parte din același mare grup genetic R1: cimerienii, celții, hitiții, troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc..

0Triburi_Ge_i

În această prima perioadă, civilizaţia fierului pătrunde în spațiul rumînesc de azi şi, în special, în zona Olteniei, dinspre Banat, pe valea Dunării, dînd naştere aspectului cultural de tip Vîrtop, caracteristic prin ceramica de culoare neagră, metalică, decorată cu caneluri.

În colecţia dedicată primei epoci a fierului, atrag atenţia, în mod deosebit, piesele hallstattiene descoperite la Basarabi, lîngă Calafat. Ceramica găsită în tumulii funerari de aici a dus la definirea unei noi culturi, cultura Basarabi.

Formele ceramice rare găsite în complexele funerare de la Balta Verde, judeţul Mehedinţi, şi Vîrtop, depozitul de tipare din piatră folosite la turnare a topoarelor de tip celt din bronz, descoperit la Pleniţa, armele şi podoabele de fier şi bronz din inventarul mormintelor necropolei de la Basarabi, brăţările plurispiralice şi pandantivele circulare din depozitul de podoabe de bronz de la Ghidici, sînt piese de referinţă ale epocii fierului din Oltenia.

În privința ritualurilor funerare, înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu timpul, incinerarea. Fenomenul de stratificare socială a dus la o dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte de prestigiu, cel mai adesea confecționate din diverse metale.

Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de dimensiuni mici, ocupate de cîteva familii, de obicei grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol, constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici de jur împrejurul fortificației era variabil, de la cîteva zeci la peste o sută (de exemplu complexul de la Wicina, Polonia).

Nu au avut loc mari mișcări de populații, cu excepția migrațiilor celților, care au ajuns pînă la Babilon (324 î.Hr.). Din punct de vedere al structurii sociale, unitatea de bază o constituia familia, principala forță economică. Populația era preponderent rurală, agricolă. În perioada Hallstatt timpurie se pare că se ajunsese la o relativă egalizare socială.

Cultura La Tène a reprezentat o cultură europeană a Epocii Fierului. La Tène este situl prototip și acest termen este utilizat de arheologi pentru perioada mai tîrzie a culturii și artei vechilor geto-celți. Deși termenul este ferm înrădăcinat în înțelegerea populară, prezintă numeroase probleme pentru istorici și arheologi.

Cultura a devenit foarte răspîndită, și prezintă o mare varietate de diferențe locale. De multe ori este distinsă de culturile precedente și de cele mai apropiate, în principal prin stilul La Tène ale artei geto-celtice, caracterizate prin decorațiuni curbe de forma unor vîrtejuri și asociate cu predilecție confeciților metalice.

Cultura La Tène s’a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului (între aproximativ 500 î.e.n. și cucerirea romană din secolul I î.Hr.) în Belgia, estul Franței, Elveția, Austria, sudul Germaniei, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Croația și unele părți din Ungaria, Ucraina și Rumînia.

La Celtiberienii din vestul Iberiei s’au regăsit multe dintre aspectele culturii La Tène, deși a lipsit în general stilul artistic propriu al acesteia. Spre nord a prelungit Epoca Fierului pre-romană din Europa de Nord, incluzînd cultura Jastorf din nordul Germaniei.

Cultura La Tène s’a dezvoltat în afara epocii de început a fierului (cultura Hallstatt), aparent fără o perioadă de tranziție culturală.

Aceasta s’a produs ca urmare a puternicelor influențe mediteraneene ale elenilor din Galia pre-romană, ale civilizației etrusce, și ale Culturii Golasecca.

Barry Cunliffe a identificat geneza culturii La Tène în secolul V, prin apariția a două zone de putere și inovație: una aflată în vest în arealul Marna – Mosella, care avea legături comerciale cu cîmpia Padului prin intermediul trecătorilor alpine centrale spre cultura Golasecca și alta în zona de est a Boemiei, cu legături separate spre marea Adriatică prin rutele alpine estice spre cultura Veneților.

O schimbare a centrelor de colonizare a avut loc în secolul al IV-lea.

Materiale aparținînd culturii La Tène s’au răspîndit pe o suprafață mare, incluzînd părți din Irlanda și Marea Britanie, nordul Spaniei, partea de nord a centrului Italiei, Burgundia, și Austria.

Morminte sofisticate descoperite de arheologi au dezvăluit o largă rețea comercială. În localitatea Vix din Franța, o femeie din elita locală a fost înmormîntată în secolul VI î.Hr. cu un mare vas de bronz folosit la amestecarea vinului, fabricat în Elada.

Exporturile din ariile culturale de tip La Tène în alte zone culturile mediteraneene s’au bazat pe sare, cositor, cupru, chihlimbar, lînă, piele, blănuri și aur.

Cultura La Tène nu a avut o scriere proprie. Rare exemple de inscripții elinești există totuși, precum și mai tîrziu monede geto-celtice cu inscripții adesea latine. Aspectele sale culturale și istorice s’au regăsit în scrierile autorilor clasici, de cele mai multe ori pradă unor viziuni ostile și stereotipe.

Epoca de fier în Europa se caracterizează printr’o elaborare a desenelor și modelelor de arme, unelte și unelte. Acestea nu mai sînt aruncate, ci forjate în formă, iar decorarea este elaborată mai degrabă in forma curbilină decît simpla rectilinie. Formele și caracterul ornamental al armelor nord-europene seamănă în unele privințe cu arme romane, în timp ce în alte privințe ele sînt specifice și evident reprezentative pentru arta nordică.

Cultura geto-celtică s’a extins într’o mare parte a Europei Centrale și, ca urmare a invaziei galice în Balcani și Asia Centrală.

Cîteva Triburi geto-celtice cele mai cunoscute au fost:

Arvenii – trib gallic, unul dintre cele mai puternice triburi din centrul Galiei
Incenii – trib breton, stabilit în sudul Marii Britanii
Lusitanii – trib iberic amplasat în vestul Spaniei
Boii – amplasați în Boemia și Germania de azi
Tracii – geții din Tracia erau amplasați în sudul peninsulei balcanice, unde au creat un mare regat al odrisilor
Galatia – formațiune geto-celtică alcatuită în Asia Mică (Turcia de azi) în urma migrației din secolul III î.Hr.
Ardiaei – trib geto-iliric amplasat pe coasta Mării Adriatice

Populații geto-germanice s’au amplasat în nordul si centrul Europei, cele mai cunoscute fiind Suevii (Șvabii), Cheruscii, Cimbrii (Cimerieni) sau Marcomanii.

Alte triburi nomade s’au amplasat in estul Europei: Masa-Geți, scyți, roxolani etc

Citiți și: CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”

Resurse: Despre toate, pe scurt – De la Big Bang la ADN, Bill Bryson, editura Polirom,
Adams, Jonathan; Otte, Marcel (1999). „Did Indo-European Languages Spread Before Farming?”. Current Anthropology, Miles, David (2016), The Tale of the Axe: How the Neolithic Revolution Transformed Britain. London, UK: Thames & Hudson.
Gimbutas, M (1980), „The Kurgan wave migration (c. 3400–3200 î.Hr.) into Europe and the following transformation of culture”. Journal of Near Eastern Studies, Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca fierului în Rumînia, Wikisource Jackson, Henry (1911), ”Socrates”, În Chisholm, Hugh. Encyclopædia Britannica. 25 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 331, Cristian Ştefan-Epoca Bronzului, pagina 1, archaeology.ro, prehistoire.e-monsite.com, britannica.com, descopera.org, genome.gov, mbe.oxfordjournals.org, ncbi.nlm.nih.gov, ashg.org, genome.cshlp.org

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”

Geții

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al ”tracilor”, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi.

Spunem și noi că sîntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensămînt antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau ”traci”.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi ”traci” și acei inzi asiatici, dacă după întinderea teritoriului ocupat, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cîrmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decît toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sînt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V, 3, în FHDR, I, p. 65)

herodot-parintele-istoriei
Herodot, povestitor de snoave antice

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.
Ce putem bănui și concluziona este că acești ”traci” în limba elenă veche era eticheta pusă acelei populații din nordul statelor-orașe elene, ”trake” fiind echivalentul pentru ”miazănoapte”.

Așadar, ”cei de la miazănoapte” nu va putea fi nici în trecut nici vreodată de acceptat că ar fi însemnat vreo etnie, cum nici scandinavii de azi sau siberienii nu reprezintă etnii pentru acele populații, ci doar porecle sau ștampile pentru localizarea geografică a unor neamuri.

Cînd spui ”muntean” o faci pentru a’i localiza apartenența unui om de la munte, dar ”muntean” nu va fi niciodată vreo etnie.

De asemenea, este puțin credibilă existența vreunei călătorii de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în toate teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.

Și alții ca ei au preluat acest termen, considerat eronat etnonim, născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elenilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat prin metode empirice, Herodot afirmînd el însuși, foarte clar:

”…după socotinţa mea.”

După cîte știm noi, ”socotință” nu înseamnă vreo socoteală, ci doar ”părere, opinie, punct de vedere”, îar în cazul nostru această părere pur personală a lui Herodot nu a fost niciodată confirmată de cifre concrete.

Deci, era o simplă apreciere pur personală, nedovedită.

Noi afirmăm însă, opusul afirmației lui Herodot, Geții de pretutindeni însumau cea mai numeroasă etnie antică.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decît triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluînd controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor.

Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

A-GET
Get, pe Tăblițele de la Sinaia

Numai că așa cum este menționat în istoriografia scrisă, vom observa în numirea diverselor clanuri getice, particula ”GET” care se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile dintr’o altă disciplină vis’a’vis de răspîndirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi rumînii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sînt hărăziți geții.

Și nu doar la Dunăre, așa cum vedem pe hărțile pe care le prezentăm în articolul de față.

”Înainte de a ajunge la Istru, birui mai întîi pe geţi, care se cred nemuritori”, spunea Herodot, despre conflictul dintre perșii lui Darius și geți în ”Istorii”.

”Geţii însă, fiindcă s’au purtat nechibzuit, au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”

Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și ”indo-europeni” pentru că se credea cîndva că europenii veneau din India, azi o teorie dezansamblată de dovezile care au venit ca o avalanșă în ultimul secol.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întîlnesc la Gurile Dunării.

asezarea-geografica-a-dacilor-in-secolul-i-i-hr-regatul-lui-burebista-regatul-dac
Harta descrie Lumea Geților de acum 2100-2500 de ani de la Dunăre (Ister).

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții care erau un trib ce se trăgeau din Geții Mari sau Massa Geții, iar mai tîrziu goții, cei care nu erau decît niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pămîntului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptîndu’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cît de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Scyţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungînd pînă la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii.

Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, pînă la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzînd Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene pînă în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

19656038701_88c4e6c92e_b
Strabo era de fapt o poreclă, însemnînd Sașiul, purtată de un vestit istoric și geograf antic elen

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor.

[…] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cît putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sînt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începînd cu secolul VIII î.Hr., cînd elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean.

Raporturile geților cu elenii sînt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Se spune că din tot ce s’a scris despre geți în antichitate, pînă la noi nu a ajuns mai mult de 10 procente. Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci.

Pînă la apariţia tiparului în secolul XVI, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul scribilor sau a copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s’a pierdut enorm de mult, fie din pură întîmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

Scrierile care mărturiseau despre geţi au avut, în marea lor majoritate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns pînă la noi nu reprezintă, probabil, nici 10 procente din ce s’a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pămînturilor din estul Europei sau despre geții carpatici de la nordul Dunării.

Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi, lăsîndu’ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s’au pierdut. Însă cîtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s’a scris mult mai mult despre geţi decît ni s’a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stîrnit interesul vecinilor lor într’o măsură mare, atît prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credințele lor, cît şi prin relaţiile pe care le’au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le’au dus.

Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat pînă acum să facă o evaluare completă a ceea ce s’a pierdut din documentele despre strămoșii noștri pelasgo-geți.

Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de peste 300 de autori.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s’au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la geți a fost mai vitregă decît a altora.

Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns pînă la noi.

Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar geții s’au dovedit mult prea tăcuţi, ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci sîntem prea puţin interesaţi de soarta lor.

În fapt, noi descoperim chiar la vîrful celor responsabili să afle și să interpreteze istoria strămoșilor noștri o totală ignoranță instituțională, dar nu și despre ceea ce reprezintă istoria cuceritorilor peninsulei balcanice, fie că vorbim de eleni sau de romani, unde observăm cu tristețe un interes curios de atent.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lîngă Dunăre, Orgame.

Europa_Fisica_e_confine_Europa_Asia
Țara Geților

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separîndu’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii.

Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor, despre care cronicarii antici nu aveau știință atunci, ei numind diferitele triburi după regiunile în care trăiau.

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la Dunăre reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s’au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii eleno-romane s’a extins, geţii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile elenilor şi ale romanilor.

Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit pînă pe aceste pămînturi. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sînt informaţii de a doua sau a treia mînă, aproximative, deformate, poate chiar fictive, transmise din gură în gură printr’un fel de telefon fără fir.

Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Geția Carpatică şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba geților, dar toate aceste scrieri s’au pierdut sau au fost făcute cu bună știință nevăzute.

Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sînt adesea confuze. Ba mai mult, anticii făceau întotdeauna distincţie clară între scyţi şi geţi sau între traci şi geţi, daci și geți, celți și geți, iar mai tîrziu, îi consideră pe goţi alt neam decît geţii, deși toate aceste titulaturi sînt ale aceluiași neam, NEAMUL GETIC, confirmat genetic ca aparținător al aceluiași haplogrup.

Astfel că, ori de cîte ori se pomenește de neamurile locale din anumite regiuni, sub referinţele la scyţi, hitiți, traci, iliri, celți, panoni, sarmați (sarmo-geți), daci, goţi etc. aflăm în realitate informaţii preţioase tot despre geţi.

Evenimentele consemnate de scrierile vremurilor înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente.

Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într’un fel în afara istoriei, ca și cum dacă nu se scria despre un neam mai mult timp, dispărea, reapărînd instant în istorie imediat ce i se descria un eveniment petrecut în sînul acelui popor, un război, căsătoria unei fiice de rege cu prințul altui regat etc.

În al doilea rînd, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rînd despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai tîrziu, numele geților sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în prim plan fiind geţii războinici sub etnonimul de goți, de gepizi, sau al migratorilor asiatici precum au fost hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rînd pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s’a păstrat nici o informaţie cu privire la geţi.

Comerţul i’a pus în contact cu geții din Scyţia de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii.

Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin pe cei dobrogeni.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.. și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întîi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărîrea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sînt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene.

Din întîmplare, cel mai vechi eveniment în care sînt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva scyţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi.

Cea de’a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai tîrziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adînc.

Însuşi marele geograf Strabon a scris o carte despre Tracia şi Geția, astăzi cu desăvîrşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi, dar lucrarea sa nu a ajuns pînă la noi, decît într’o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu.

Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte.

Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea geților nu au ajuns pînă la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit pînă la scyţi), şi pînă la cucerirea romană, nu s’a păstrat absolut nici o hartă care să înfăţişeze Geția veche.

Cele mai vechi hărţi reprezintă Geția Carpatică de după cucerirea unei părți a ei, și numită de romani Dacia.

Un interes aparte au stîrnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor triburi din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decît cele păstrate.

Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Elenii în general aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvînt care înseamnă, în elineşte, bîlbîit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau elenilor cei care vorbeau altă limbă decît a lor), dar în special față de geți, pe care îi descriau și reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromichaite (sec. III î.Hr.), care l’a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare.

c-42

Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrînt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i’a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i’a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă.

Apoi i’a eliberat, spunîndu’le că, dacă au acasă atîtea bogăţii, să nu mai rîvnească la avutul modest al altora.

Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s’au ”pierdut” – în primul rînd cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele.

Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Datorită dispariției a numeroase cărți care povesteau evenimente din istoria geților avem destul de puține informații despre străbunii noștri geți.

Și încă și mai puține despre regii lor.

Iar dacă despre Boerobistas, Dromichaite și Daci Balo s’au mai găsit ceva informații și s’a tot scris în ultimul timp, despre alți regi știm foarte puține lucruri.

Este și cazul regilor Zalmodegikos și Rhemaxos.

Regii geți Zalmodegikos și Rhemaxos au domnit înspre sfîrșitul și jumătatea secolului III î.Hr. și sfîrșitul secolului II și începutul secolului întîi î.Hr. Sînt regi puțin cunoscuți, iar asupra lor informațiile sînt extrem de puține.

Din ceea ce se știe Zalmodegikos a domnit în perioada 300-250 î. Hr. în Dobrogea, iar Rhemaxos aproximativ în jurul anului 200 î. Hr. în estul Munteniei și nordul Dobrogei.

În secolele III-II î.Hr. încep să se dezvolte mai multe organizări politice, conduse de regi numiți ”basilei”, cîțiva dintre ei fiind amintiți în special în contextul luptelor cu celții și bastarnii.

În baza analizei monedelor au putut fi delimitate și identificate principalele formațiuni politice existente în spațiul carpato-danubiano-pontic. Astfel, se observă în părțile centrale ale Munteniei anumite triburi getice precum piephigii, apoi siensii în Curbura Carpaților, buridavensii în special în Oltenia și ratacensii în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureșului, precum și pe Tîrnave.

Conform concluziilor cercetătorilor, aceste patru uniuni sînt cele ce au stat la baza constituirii statului getic al lui Boerobistaa formînd așadar, un nucleu vizibil.

Sursele numismatice și epigrafice din Dobrogea secolelor III-II î. Hr. atestă conducătorii locali Zalmodegikos în nord-vest, Moskon în nord și Rhemaxos, care a fost protectorul cetăților pontice.

Dacă e să ne referim la Dobrogea, trebuie remarcat că intervenția geților în viața cetăților elinești pontice, în raporturile dintre acestea și în conflictele avute de acestea cu diverși inamici, a fost destul de puternică.

Datorită faptului că teritoriul dintre Dunăre și Marea Getică era dens locuit de geți, în pofida unor frecvente invazii dinspre est sau sud. În plus, deoarece aspirînd în mod firesc la controlul litoralului pe care se aflau și cetățile elinești, geții autohtoni din partea stîngă a Dunării au intensificat presiunea, evident încă din vremea lui Dromichaite, iar în acest context îl aflăm pe regele Zalmodegikos.

Cît privește acest nume de Zalmodegikos ar fi de luat în considerare ipoteza unor istorici că numele acestuia ar fi unul compus (la fel ca și cel al lui Zelmutas, de exemplu) în care prefixul ”zalmo” ar desemna apartenența la o anume dinastie sau un titlu legat de Zalmoxio, cum de la Zalmoxio se consideră a fi derivate și alte cuvinte compuse ce au în componență ”zelmus”, ”zelmis” și ”selmios”.

I. I. Russu în ”Limba traco-dacilor”, referindu’se la numele lui Zalmodegikos îl derivă din ”zemel-pămînt” și din ”g’hel-a străluci” sau ”g’el-clar, luminos”.

Dan Oltean în Religia Dacilor aduce argumente precum că radicalul Zal-Sal-Sar însemna ”soare”, ”luminat” făcînd trimitere la religia geților, iar de aici apar foarte des aceste radicale în toponime și onomastică.

SarGeția însemna Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo.

Geția Zalmoxe

Această teorie prin care particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxio și în multe din toponimele getice se confirmă prin însăși prezența sa pe un mare areal teritorial: SALsovia, GermiSARa, SALmydessos, SALmorus etc.

Atestarea lui Zalmodegikos a fost posibilă datorită unei inscripții descoperită în Dobrogea și prezentată de D. M. Pippidi în ”Inscriptiones Scythiae Minoris”.

Textul inscripției, intitulată ”Decret al Sfatului și al Poporului” este următorul:

”Decret al Sfatului şi al Poporului. Sub preşedinţia lui Theocritos, Pythoteles al lui Archelocos a propus:
Întrucât Diodoros al lui Thrasycles, Procritos al lui Pherecles şi Clearchos al lui Aristomachos, trimişi soli la Zalmodegikos, în privinţa ostaticilor, au călătorit prin ţara duşmană şi, înfruntînd primejdii de tot soiul şi dînd dovadă de cea mai deplină rîvnă, au adus înapoi ostatecii (în număr de peste şaizeci), convingîndu’l pe Zalmodegikos să restituie cetăţii veniturile:

Sfatul şi Poporul să găsească cu cale ca aceştia şi urmaşii lor să fie înscrişi printre binefăcătorii obştii; să fie încununaţi, ei şi urmasii lor, cu cununa de aur la toate spectacolele de teatru, pentru bărbăţia şi rîvna lor faţă de popor, pentru ca şi ceilalţi cetăţeni, cunoscînd că poporul cinsteşte pe bărbaţii vrednici, să se îndemne a sluji cetatea, Hegemonii să poarte de grijă ca prezentul decret să fie săpat pe două lespezi, din care una să se aşeze în agora, în faţa porticului, iar cealaltă în preajma altarului lui Zeus Polieus.”

Zalmo

Din inscripție rezultă că în schimbul unui phoros (tribut), precum și altor obligații asumate de către histrieni, aceștia obțineau garantarea exploatării principalelor surse de venituri, pescuitul în apele fluviului și practicarea agriculturii pe ogoarele aparținătoare orașului.

Datorită săpăturilor arheologice de prin anii 1930 s’au scos la lumină, printre alte vestigii de pe țărmurile Mării Negre, o serie de vestigii epigrafice. Acestea s’au dovedit a fi foarte valoroase pentru informațiile pe care le conțineau.

Prin 1959, D. M. Pippidi spunea că documente epigrafice din epoca elenistică au oferit informații destul de precise despre ”viața politică a tracilor de la Dunărea de Jos de’a lungul perioadei obscure ce merge din zilele lui Dromichaite pînă la ridicarea lui Burebista”.

D. M. Pippidi a prezentat informații despre inscripția ce se referea la regele Zalmodegikos, dar și informații despre o altă inscripție, pe care o caracterizează ca fiind ”mult mai întinsă și mai amănunțită”.

Și această inscipție conține un decret în cinstea lui Agathocles, fiul lui Antiphilos.

Inscripția a fost găsită în 1930, dar nu a fost cercetată pînă în 1959, moment în care ea se afla la Muzeul Național de Antichități (muzeu care în momentul de față se află în renovare de vreo trei ani și unde nu se știe dacă vom mai găsi în final multe dintre vestigiile referitoare la antichitatea geților).

Dat fiind că piatra pe care se afla inscripția a fost grav avariată în timpul războiului, în 1944, o parte dintre rînduri au fost întregite de către cercetători și specialiști din domeniu, după cum urmează:

– rîndurile 10-11,12-13,17-18,19-20,20-21,32,33,35,37-38,40,41,50-51,51-52,53,55-56 au fost întregite de Maurice Haulleaux,

– rîndurile 21,24,25,54, de către Gustave Glotz,

– rîndurile 22,42-43,46-47, de către L. Robert.

Ar mai fi de adăugat și faptul că descifrarea a fost îngreunată de faptul că partea dreaptă a blocului de piatră pe care se afla inscripția era destul de ștearsă, ca și cum cineva ar fi încercat să desființeze textul.

Traducerea inscripției, conform lui D. M. Pippidi, este următoarea:

”Sfatul și Poporul au găsit cu cale; președinte al Adunării fiind Dionysios al lui Bianor, Apollonios al lui Cleombrotos a propus:

Întrucît Agathocles al lui Antiphilos, coborîtor dintr’un părinte binefăcător al obștii, se poartă față de cetate și de cetățeni ca om vrednic și de seamă, dovedindu’și în chipul cel mai deplin, cu vorba și cu fapta, rîvna față de Popor, în orice împrejurare grea pentru cetate precum și în toate dregătoriile, însărcinările și slujbele; și mai întîi, într’o vreme cînd cetatea era bîntuită de tulburări, iar traci în număr mare atacau orașul și teritoriul, cînd grînele stăteau să dea în pîrg iar cetățenii se frămîntau amarnic, (Agathocles) fiind ales căpetenie a arcașilor și strîngînd oșteni cu simbrie, a știut să păzească țarinile, dînd putință fiește căruia să’și strîngă grînele fără vătămare; iar cînd tracii din jurul lui Zoltes au pătruns cu oaste mare în Scyția, către orașele elinești de sub oblăduirea regelui Rhemaxos, (tot el) ales sol, a pornit în țară străină, străbătînd pămînturile mai multor noroade, și înfruntînd primejdii de tot felul a convins pe barbari nu numai să cruțe cetatea, dar și să….adunate înainte de tîlhari….ce se aflau la ordinul lui Zoltes…..să mînuiască toate…..și împreună cu ei s’a grăbit…..cetatea să plătească cinci (talanți) pentru ca să cadă la înțelegere cu cetatea în privința hranei….

Cînd, după acestea, aceiași (barbari) au năpădit ținutul și au prins să asedieze Bizone și să pustiască teritoriul,grânele noastre fiind (și de data aceasta) gata să dea în pîrg, ales sol și pornind spre locul unde se afla oastea, rînduit de cetățeni să răscumpere după putință teritoriul și recolta, i’a convins pe Zoltes și pe traci, cu preț de 600 galbeni, să nu pătrundă în teritoriu, nici să se apropie de oraș, ceea ce a îngăduit cetățenilor să rămînă stăpîni pe toate grînele de pe ogoare.

Și iarăși, ales sol în Tracia și la căpetenia acestora Zoltes, a reînnoit învoielile și înțelegerile încheiate cu ei; și simțind (tot atunci) că se strîng laolaltă tîlhari mulți, a adus faptul la cunoștință lui Zoltes, dînd de știre și cetățenilor după întoarcerea acasă: din care pricină uneltirea a rămas fără urmări.

Iar mai tîrziu, călcînd tracii jurămintele și învoiala și tot dînd năvală (pe pămînturile cetății), ales de popor comandant cu depline puteri al teritoriului și strîngînd oșteni voluntari dintre cetățeni și barbarii adăpostiți în cetate, a păzit ogoarele și turmele și grînele pînă la trecerea (spre noi) a regelui Rhemaxos.

Iar după ce regele a trecut pe malul din față, nelăsînd în urmă’i străji de teamă și trimițînd numai vestitori ca să ceară tributul, ales sol și pornind la drum pe apă, întrucît ținutul era cuprins de război, l’a convins pe regele Rhemaxos să dea spre paza cetății călăreți o sută; iar cînd tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor, iar aceștia – de frică – au fugit pe celălalt mal, lăsînd teritoriul (cetății) fără pază, trimis sol la feciorul regelui, Phradmon (?), l’a convins pe acesta să dea strajă cetății călăreți șase sute, care, întrecînd oastea vrăjmașilor, au înfrînt pe căpetenia acestora Zoltes și….”

Se observă că cele două dovezi epigrafice sînt asemănătoare ca stil, folosindu’se același mod de exprimare, așa cum remarca și D. M. Pippidi.

Însă din ambele se pot obține informații referitoare la regii geților și raporturile acestora cu elenii din Histria. Comentariile aceluiași D. M. Pippidi din ”Revista de studii clasice-V” (1963).

O întrebare pe care putem să ne’o punem în urma citirii ambelor decrete este: de ce cetatea Histria, cea aflată pe țărmurile lacului Sinoe, atît în secolul III cît și II î. Hr. dorea atît de mult să aibă bune raporturi cu vecinii săi geți, nedînd înapoi nici măcar în fața obligației de a le plăti tribut?

Explicația pe care istoricul o dă este aceea că formarea cordonului litoral ce a dus la transformarea în lagună a golfului unde fusese întemeiată Histria, nu datează din secolul III d. Hr., după cum greșit a presupus Vasile Pîrvan, ci din secolul III î. Hr., cum dealtfel rezultă dintr’un text al lui Polibiu, în care este scris că în zilele istoricului din Megalopolis bancul de nisip numit astăzi Chituc avea o tristă faimă printre corăbierii eleni.

Barajul aluvional ce a contribuit la înnisiparea portului a dus la izolarea treptată a Histriei față de restul coloniilor grecești de la Pontul Euxin. Rezultatul a fost transformarea cetății Histria dintr’o cetate comercială în ”capitală a unui district agricol”, așa cum rezultă destul de bine în secolul I î.Hr. din decretul în cinstea lui Aristagoras sau din Hotărnicia lui Laberius Maximus, guvernator al Moesiei Inferioare în anul 100 d. Hr.

Și tot din dovezile epigrafice reiese că și în cetățile dobrogene, precum în restul coloniilor elinești din Pont, un rol însemnat în exploatarea teritoriilor orășenești ar fi revenit populației băștinașe, adică geților în cazul Dobrogei. Așezări ale populației băștinașe ale geților au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice.

De exemplu, săpăturile de la Tariverdi au arătat că, începând cu secolul VI î. Hr., la la 20 km în linie dreaptă spre apus de coastă, a existat un sat al geților, cu locuințe tip bordei, dar care dispunea de o importantă cantitate de ceramică ioniană, de import, încît inițial s’a crezut că ar fi vorba de o așezare elinească.

Explicația ar fi că de’a lungul perioadelor arhaică, clasică și elenistică un foarte mare număr de geți agricultori au continuat să trăiască și să muncească pe ogoarele ce le fuseseră uzurpate de histrieni.

O mare parte din ceea ce produceau ajungea pe mîinile acestor stăpîni.

Între unii și alții au existat, cu siguranță, relații de colaborare stabilite de-a lungul veacurilor de trai împreună. Doar astfel se poate explica faptul că elenii au reușit să rămînă vreme îndelungată într’o zonă în care le’ar fi fost imposibil traiul de nu s’ar fi bizuit pe sprijinul cel puțin a unei părți din populația getică.

Și în aceasta ar consta și explicația evenimentelor relatate în decretul pentru Agathocles, conform căruia, cu ocazia războiului dintre histrieni și cete de traci venite din sud (geții sudici, adică) o parte din ”barbarii” ce sălășluiau în teritoriul vecin cetății au cerut îngăduința de a fi adăpostiți în cetate, ba unii chiar s’au înrolat voluntari, alături de cetățeni, în oastea organizată de fiul lui Antiphilos spre a apăra ”teritoriul, vitele și recolta” (rîndurile 40-45).

Elenii aveau legături diverse cu geții, după cum se raportau unii față de alții. Geții aparținînd triburilor sau formațiunilor politice libere, trăind într’un regim de democrație militară, practicau față de eleni politica inspirată de acea concepție de viață pe care deja Herodot o observase și notase în vremea sa.

0Triburi_Ge_i

Pe această concepție, geții dobrogeni, asemeni celor de la sud de Dunăre, exercitau o presiune continuă asupra coloniilor elinești pontice, precum locuitorii Bizanțului sufereau din partea vecinilor lor barbari în legătură cu care Polibiu scria:

”…stăpîni ai unui pămînt din cele mai roditoare, după ce s’au trudit să’l muncească, iar belșugul roadei crește peste măsură de frumos, iată că se înfățișează barbarii: o parte din recoltă o distrug, alta o culeg și o iau cu dînșii. Iar bizantinii, nemîngîiați de frumusețea roadelor irosite sub ochii lor, osebit de osteneala și de cheltuiala reînnoite an de an, suportă greu o soartă atît de apăsătoare.”

Această stare de lucruri s’a perpetuat de’a lungul mai multor secole, fiind descrisă de istoricul din Megalopolis, o stare asemănătoare în multe privințe cu cea descrisă în decretul pentru Agathocles.

Din aceste inscripții reiese foarte clar că geții dobândiseră, cel puțin începînd cu regele Rhemaxos, dacă nu chiar cu Zalmodegikos, statutul de protectori ai coloniilor vest-pontice.

Datarea acestei inscripții, în concordanță cu afirmațiile mai multor istoriografi, poate fi făcută în jurul anului 200 î.Hr., fiind mai mult ca sigur ulterioară anului 212 î.Hr., anul declanșării revoltei populației autohtone împotriva ”regatului de la Tylis”, dar anterioară anului 190 î.Hr., an în care numitul regat celtic de la Tylis a fost desființat din Tracia sudică.

Spedizioni_celtiche_in_Grecia_nei_Balcani_e_in_Anatolia_(III_secolo_a.C.).svg
Poziționarea aproximativă din Tracia Sudică a cetății celților de la Tylis

Această datare conduce la concluzia că Rhemaxos a fost predecesorul nemijlocit al lui Oroles pe tronul regatului getic.

Din inscripția histriană se deduc cu certitudine următoarele:

a. La momentul respectiv regele get Rhemaxos deținea protectoratul asupra orașelor Scyției, a tuturor cetăților de la Pont, dar și a teritoriilor continentale aferente acestora.

b. Acțiunile arhontelui (sau după unii principele) get Zoltes de a răpi și substitui autoritatea lui Rhemaxos erau privite ca nelegitime de către cetățile de la Pont

c. Domeniul aflat sub autoritatea și protecția lui Rhemaxos era unul vast, atît în stînga cît și în dreapta Dunării.

d. Mijlocul principal de acțiune politică al lui Rhemaxos, prin care’și exercita autoritatea, era cel militar, armata comandată de el fiind una cu structură permanentă și ierarhizată, mult superioară altor forțe militare ce acționau în regiune.

În baza acestor premize concluzia ar fi că, în contextul declanșării revoltei geților sudici împotriva lui Cavarus, ultimul rege al celților de la Tylis, Regatul getic de după anul 212 î.Hr. s’a angajat într’o importantă acțiune de reafirmare a suveranității proprii asupra teritoriilor sud-dunărene pe care le deținea exclusiv pînă în momentul invaziei celtice din 279 î. Hr. și al constituirii regatului celtic de la Tylis.

În acest cadru geo-politic și în baza celor două inscripții histriene se deduce că bazele procesului de recucerire a suveranității getice fuseseră puse încă din timpul lui Zalmodegikos.

Acest proces este preluat și dus mai departe de Rhemaxos și apoi de Oroles.

Izvoarele scrise ne dezvăluie că eleni de prestigiu învățau de la geți, oricît ar părea de straniu, azi cînd încă mai auzim latiniști care’i consideră pe geți niște primitivi.

Socrate, spre exemplu, a învățat practici medicale și a fost inițiat în spiritualitatea gețiilor chiar de la aceștia și a depus un jurămînt pentru a păstra secretul acestora.

În contextul în care cunoștințele din domenii precum cel filozofic, științific, social, chiar estetic sau artistic al Eladei antice reprezenta dintodeauna un important interes, știm de la Socrate că geții aveau cunoștiințe aprofundate în cîteva domenii cheie, încît să fie acceptate de unul dintre cei mai mari gînditori ai Eladei antice, alături poate și de alte elite elene care și’au dorit învățăturile geților.

Platon, ne spune în Dialogul Carmides despre inițierile spirituale pe care Socrate le’a primit de la un vraci sau doctor get și pe care a jurat să le respecte. Înțelepciunea primită de la geți poate fi pusă în legătură cu diversele descoperiri arheologice care au fost făcute în spațiul Țării Geților pe care se află și Rumînia de azi, ceea ce ne arată un grad superior al cunoștințelor medicale la geții lui Zalmoxio.

În acest sens reproducem spusele arheologului Hadrian Daicoviciu:

”Ion Horațiu Crişan a descoperit o adevărată trusă medicală conţinînd un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea de a grăbi cicatrizarea. Analiza chimică a arătat că ea provine dintr’un vulcan mediteranean, poate Etna. Cu ajutorul instrumentelor chirurgicale, preoţii-medici geți ştiau să execute operaţii grele şi complicate: craniul unui schelet descoperit la Poiana prezintă urme clare ale unei trepanaţii cicatrizate. Numeroase cisterne şi conducte aduse la lumină în Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări de igienă publică…”

Socrate, în dialogul Carmides, spune:

”Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descîntec. Eu [Socrate] l’am învățat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxio, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] eleni aveau dreptate să cuvînteze așa cum v’au arătat adineauri. Dar Zalmoxio, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținîndu’se seamă de corp, tot astfel trebuie să’i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii eleni nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care’l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr’un izvor] ca de la cap la ochi.

Trebuie deci – mai ales și în primul rînd – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descîntece. Aceste descîntece sînt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Cînd mă învăța leacul și descîntecele, spunea:

Să nu te înduplece nimeni să’i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu’ți încredințează mai întîi sufletul, ca să i’l tămăduiești cu ajutorul descîntecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului sau a trupului]. Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricît de bogat, dintr’un neam ales sau oricît de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i’am jurat și sînt nevoit să’i dau ascultare, îi voi da într’adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să’mi încredințezi mai întîi sufletul tău, pentru a’l vrăji cu descîntecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu’ți pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.”

Trebuie reținut cu luare aminte următorul pasaj:

”Deci eu, pentru că i’am jurat și sînt nevoit să’i dau ascultare, îi voi da într’adevăr ascultare.”

Acest tip de jurămînt din vremuri antice, îl putem asocia cu practicile inițiatice a unui cult sau a unei profesii, știind cu toții că astfel de inițieri au loc la accederea într’un grup spiritual sau profesional.

Medicii și în ziua de azi depun jurămîntul lui Hippocrate.

Dan Oltean, în cartea Religia Dacilor, spune la pagina 81:

”Adeptul get al lui Zalmoxio profesa medicina în cadrul armatelor elinești care luptau împotriva perșilor.”

Platon scrie că respectivul medic era ”unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi face pe oameni nemuritori. Faptul că în Elada erau mai mulți discipoli ai lui Zalmoxis reiese și din relatarea privind gruparea inițiatică în care a intrat pe bază de jurămînt Socrate. Învățătura acestor medici geți, bazată pe practicarea descîntecelor și apoi pe remedii naturiste, era secretă. Socrate nu a fost acceptat în interiorul acestei asociații medicale și religioase pînă nu a jurat că respectă secretul.”

Dan Oltean relatează opinia sa legată de contextul care a făcut ca geții să trăiască în acea vreme și în spațiul elenilor din sudul Balcanilor:

”După invazia persană în Europa de Est, din anul 514 î.Hr, condusă de Darius I și după ce persanii i’au robit pe geții care s’au opus, unii dintre adepții lui Zalmoxio au reușit să scape și s’au refugiat în Elada”, Dan Oltean, Religia dacilor, pag.81.

Dar ce este cel mai important de știut este că geții erau în toată Peninsula Balcanică, nu doar la Dunăre cum încearcă foarte mulți istorici să restrîngă arealul în care ei trăiau.

Că elenii îi admirau pe geți și că prezența lor ca învățători în Elada nu este ceva nefiresc, aducem ca argument ceea ce se spunea despre ei în vremuri antice.

Spre exemplu, Pitagora spunea despre geți (Legile morale și politice):

”Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți cîmpurile sînt nesfîrșite, toate pămînturile sînt comune, iar dintre toate popoarele sînt cei mai înțelepți, ne spune Homer.”

ARES

Poetul Publius Vergilius Maro (70-19 î.Hr.) în ”Aeneis” (III, 34) vorbind despre zeul Marte (Ares la geți) îl consideră nici mai mult nici mai puțin decît un zeu al Geților:

”qui praesidet Geticis arvis”, numindu’l pe acesta nimic mai puțin decît ”stăpîn al pămîntului getic”.

Același poet roman în ”Georgica” (II, 495), ne vorbește despre nepăsarea țăranului roman la amenințarea pe care o reprezentau Geții pentru imperiu.

Geții care aveau de partea lor Istrul, și care iarna ”vinul ce’l beau îl sparg cu toporul”:

”Indute, caeduntque securibus humida vina.”

Nici poetul roman Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.Hr.) nu’i uită pe geți și ne vorbește de teama ce o prezentau aceștia pentru romani.

Cînd se întîlneau se întrebau îngrijorați:

”Ce ai mai auzit despre Daci?” ”numquid de Dacis audisti?” ( Sat., II, 6, 53).

Adresîndu’se zeitei Fortuna (Od., I, 35), poetul îi descrie pe Geți drept un popor rezistent în timp ce Scytul este unul gata de fugă spre stepa’i nesfîrșită:

”Te Dacus asper te profugi Scytae.”

horatius

Geții continuă să fie prezenți în versurile aceluiași poet (Od., II, 20) cînd numai ei Geții continuau să fie un motiv de îngrijorare, de teamă, pentru romani:

”Me Colchus et qui dissimulat metum/ Marsae cohortis Dacus et ultimi

Noscent Geloni, me peritus/ Discet Hiper Rhodanique potor”

Geții au fost întotdeauna recunoscuți ca buni arcași:

”Paene occupatum seditionibus/ Delevit urbem Dacus et Aethiops

Hic classe formidatus ille/ Missilibus melior sagittis.”

Tot de la Horatius aflăm că Geții, ca agricultori, lăsau pămîntul să se odihnească la fiecare alt an, ca ”ogor”:

”Nec cultura placet longior annua.”

Poetul lăuda moravurile acestui popor nord-Dunărean, găsindu’l superior celui roman:

”Nec dodata regit virum/ Coniux nec nitido fidit adultero.”

Teama din versurile lui Horatius cu privire la Geți dispare odată cu dispariția din fruntea Geției a lui Boerobistas și sosirea la conducerea acesteia a lui Cotison:

”occidit Daci Cotisonis agmen.”

Grijile romanilor cu privire la Geți scad și mai mult odată cu ajungerea la putere a lui Augustus, teama acestora fiind înlocuită chiar de cutezanță o aflăm tot de la Horatius în Od., IV, 15:

”Non qui profundum Danuvium bibunt/ Edicta rumpent Julia, non Getae,/ Non Tanain prope flumen orti.”

Oda care în traducerea versificată a lui D.C. Ollănescu suna foarte frumos:

”Cît timp tu, Cezar, păzitor al statului vei fi/ În liniștitul nostru trai nu ne vor prigoni

Nici furia razboaielor civile, nici urgia/ De răzbunări, nici armele vrăjmașe ce mînia

Le făurește, crîncena discordie suflînd/ Asupra bietelor cetăți și ură aprinzînd!

Popoarele care trăiesc la Dunărea cea lată/ Nu vor înfrînge legile lui Cezar niciodată

Precum nici serri, Geții crunți, ori perșii trădători/ Nici cei de lîngă Tanais (Don) pierduți locuitori !”

330px-Gaius_Iulius_Caesar_(Vatican_Museum)

Gaius Julius Caesar (100-44 î.Hr.) în Comentarii De Bello Gallico (VI, 25), vorbind despre pădurea Hercynică ne spune că se intindea de la izvoarele Dunării pîna în Țara Geților – Terra Getarum:

”….rectaque Danubii regione pertinet ad fines Dacorum……”

Legat de antiteza falsă dintre geți și ”daci” trebuie amintit ceea ce ne lămurea foarte limpede Pliniu cel Bătrîn, IV, 80, apud FHDR I, 403 pentru că el a trăit între 23 d.Hr și 79 d.Hr. înainte de a se înființa și boteza de către romani provincia ”Daciae” după ceea ce ei numeau deja ”dacus” și ”dacorum”, practic transferînd toponimului nou creat epitetul deja folosit înainte de cucerirea din 106 d.Hr. a unui teritoriu din Terra Getarum:

”De acolo înainte, în general, sînt în adevăr triburi de scyţi, totuşi regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, cînd de geţi, NUMIȚI DE ROMANI DACI, cînd de sarmaţi, numiţi de eleni sauromaţi, şi dintre ei de hamaxobi sau de aorşi, cînd de scyţi degeneraţi şi născuţi din sclavi sau de troglodiţi, apoi de alani şi de roxolani, iar în părţile de mai sus, între Dunăre şi Pădurea Hercinică, pînă la lagărele de iarnă de la Carnuntum din Pannonia şi la hotarele de acolo cu germanii; cîmpiile şi şesurile sînt stăpînite de sarmaţii iazigi, iar munţii şi pădurile de daci împinşi de primii pînă la rîul Pathissus.”

Așadar, oricine vorbește sau numește un trib, un neam, un popor cu apelativul de ”daci”, se referă în realitate la GEȚI, pentru că etnonimul ”dacus” era porecla dată de romani în latină, geților din zona Carpaților, probabil din dorința și grija de a nu confunda geții din diverse regiuni.

De la Dromihete la Boerobistas se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că geții trăiau în pace şi nu au atras atenţia elenilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s’au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri.

Dacă am atașa istoria geților de pretutindeni, evenimentelor din spațiul carpato-dunărean, atunci marii împărați geți (44 de împărați) ai imperiului roman, sau Alexandru Macedon ar fi enumerați la superlativ și în istoria poporului nostru.

Cum însă politica Rumîniei se limitează doar la legendele Carpaților, Buerebistas va rămîne cu cel mai mare renume din antichitatea locală, pentru că a fost cel care a unit sau supus cele mai multe dintre aceste triburi de geto-pelasgi și nu numai, împrăștiate în această parte a Europei.

De la Strabon avem cîteva informaţii preţioase despre epoca lui Boerobistas, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rîndul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nici o scriere a lui Posidoniu nu s’a păstrat pînă astăzi.

Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Boerobistas, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Geția.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau triburile geto-celților dinspre Germania, a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., cînd unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

22886140_1974263689452862_2820446233202479308_n
Boero Bistas

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

”Comunicînd acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încît a condus nu numai pe oamenii de rînd, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcîndu’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, avînd capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc pînă astăzi în cîntecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.” Iordanes

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.
[…] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

”Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălțat atît de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încît în cîțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungînd să fie temut chiar și de romani.” Strabon, I. Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 26

”Boerebistas, bărbat get, luînd conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfîrșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încît, în cîțiva ani, a întemeiat o mare stăpînire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădînd Tracia pînă în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvîrșire…”, Strabon, Geographia, VII, 3, 11.

Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe cînd înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimîntîndu’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rîndurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba elină, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungînd cel dintîi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpînind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgîndu’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luînd asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei”, Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

”Strămutîndu’se atunci în împrejurimile Istrului, boii locuiră acolo împreună cu tauriscii ducând lupte împotriva geților, pînă ce fură nimiciți cu întreaga seminție; pămîntul lor, care aparținea Illyriei, îl lăsară pustiu pe seama vecinilor ca să’l pășuneze.” Strabon, Geografia, V, 1, 6

”Fiind strîmtorat de către scordisci şi geți, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp cîţiva călăreţi cu trîmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa cînd va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trîmbiţaşii să sune din trîmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspîndit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.” Frontinus, Stratagemata, II

”Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă’i o expediție. Urmașii lui s’au dezbinat, dezmembrînd țara în mai multe regiuni. Chiar și acum, cînd Caesar Augustus a trimis oștire împotriva lor, ei se aflau împărțiți în cinci regiuni, mai înainte erau în patru. Negreșit aceste diviziuni teritoriale se fac după împrejurări și apar când într’un fel, cînd într’altul.” Strabon, Geographia, VII, 3, 11

”Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sînt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.” Strabon, Geographia, VII

Din filmul ”Dacii”, reiese cu totul fals că Regatul Geților, Geția, se numea Dacia:

”La mai puțin de șapte secole de la întemeierea cetății ei, Roma devine centrul lumii antice și se pregătește să devină cel mai mare imperiu al tuturor timpurilor. În anul 70 înaintea erei noastre, adică 683 ab urbe condita, expansiunea mondială a Romei se apropie la sud de Dunăre de unde se întindeau bogatele pămînturi ale geților uniți acum într’un mare și puternic regat sub sceptrul viteazului și enigmaticului rege Burebista. De’acum înainte, în fața ambițiosului Iuliu Cezar și a invincibilelor lui legiuni romane și barbare rămînea un singur regat nesupus – Dacia – și un singur rege neînvins – el, Burebista.”

Cert este un lucru, Buerebistas a fost un vizionar pentru timpul său.

A văzut potențialul teritorial și uman al regatului său și a acționat în consecință.

A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, pînă la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărîtor.

Vom mai vedea un astfel de Rege în fruntea geto-rumînilor?

Geții în ochii lui Ovidiu

A scrie despre Publius Ovidius Naso (43 î.Hr- 17d.Hr.) astăzi ceva deosebit de ce se cunoaște, este aproape o imposibilitate.

Totuși, vom zăbovi puțin pe opera și pe personalitatea sa, deoarece despre el știm cu siguranță că’i cunoștea cu adevărat pe geți, pe sarmați, pe scyți, și pe eleni, pentru că a trăit pînă la moartea sa, vreo 9 ani printre ei.

Ovid_by_an_anonymous_sculptor

Și totuși fiecare persoană cînd îl citește are o viziune personală despre el și perioada care a trăit’o pe teritoriul nostru.

Se ne gîndim numai că în Roma antică viața medie pentru o femeie era de 30 de ani, iar pentru un bărbat de 35 de ani. Nu înseamnă că nu existau și excepții; dar cum nu aveau nici un antibiotic, infecțiile făceau ravagii, decimînd, în timpul unei epidemii nu cu zecile, nici cu sutele sau miile, ci cu zecile de mii dacă nu chiar și cu mai mult.

Ciuma, holera dar și alte cauze virale nu puteau fi stăpînite. În același timp, o simplă infecție ca o amigdalită putea fi mortală.

Ei bine, într’o astfel de perioadă, sosește la Tomis (Constanta de azi), în anul 8 î.Hr., la vîrsta de 51 de ani, Publius Ovidius Naso. Nu se știe precis care a fost cauza surghiunului, cu toate că în Tristele, II. v. 179-218) gasim una dintre explicații:

”Dar mai rămîne ceva: sînt învinuit de’o crimă/ Vai! rusinoasă: c’am fost adulter profesor.”

De fapt, Publius Ovidius Naso n’a fost propriu zis ”exilat”, ci ”relegat”, ceea ce din punct de vedere juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la ”exilium” îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere, dar un condamnat la ”relegatio” însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a’şi pierde nici averea, nici drepturile civile.

Ovidiu deci a fost ”relegat”. Această pedeapsă însă i’a fost dată de împăratul Octavian August într’un mod ilegal, într’un mod cu totul abuziv.

Mai întîi, pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i’o hotărască Senatul, iar nu August singur.

Al doilea, pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat la ”relegatio”, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia. Dar Ovidiu n’a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într’un loc neprevăzut de lege, la o depărtare de aproape 3.000 kilometri – şi într’unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în Sciţia Mică, într’un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici măcar un singur soldat roman care să’i fi putut veni în vreun fel în ajutor.

Şi cu toate acestea, poetul însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom vedea, într’un fel a şi fost într’adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea aduce?

În decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate – după cum ne’o spune chiar Ovidiu: carmen et error; adică – poeziile lui şi o anumită ”greşeală” pe care a comis’o poetul.

Citind elegia care constituie ea singură cartea a doua din ”Scrisorile din exil” (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd să se desvinovățească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui, şi aceasta – tocmai pentru a nu fi obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre „greşeala” pe care a comis’o şi care va rămîne pentru totdeauna învăluită în mister.

Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să’l pătrundem.

Să începem cu prima învinuire adusă lui Ovidiu, cel care scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste – Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce’i drept, cam „decoltate”, cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de’a dreptul puritanul Octavian August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să’l acuze pe poet de atentat la bunele moravuri.

Şi, din moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi condiderate doar o problemă exclusiv literară.

Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era considerat implicit un delict politic. Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile, dar ascuţite critici sau ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui Octavian.

Cînd, de pildă, împăratul – care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei de stat – îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu’i pe filosoful Anaxilaos şi pe senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), iată că Ovidiu îndrăzneşte să’şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic.

Ne putem uşor închipui ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atît de familiar lui Ovidiu.

Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu – care va şi fi viitorul împărat roman.

August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii săi direcţi şi de drept la tron. Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios.

Dar ce știm este că el a trăit în părțile acestea, ale noastre, pînă la vîrsta de 60 de ani cînd a și murit, trăind așadar o viață lungă pentru standardele epocii lui.

poza

Există unii cercetători care consideră că Tomisul lui Ovidiu ar fi fost pe undeva pe la nordul Mării Negre, prin ținutul Massa-Geților, și pe ei îi invităm să revadă toate informațiile, cu privire la localizarea Tomisului, care le găsim chiar la Ovidiu.

Tristele, II, v. 179-218, scrisoare către Augustus, traducere versificată de Ștefan Bezdechi:

”Sufăr dureri negrăite aici, părăsit între dușmani,/ Nimeni n’a fost surghiunit în departari așa de mari.

Eu numai fost’am trimis lînga a Istrului guri înșeptite,/ Unde de’a Polului Nord geruri cumplit rebegesc.”

Deci Tomisul nu poate fi la nordul Mării Negre ci, undeva lîngă gurile de vărsare ale Dunării în Marea Neagră, acolo unde sa găsește și azi Tomis, azi Constanța.

Tristele, V, 7., ”Moravurile tomitanilor”:

”Cartea asta pe care o citesti, îți sosește din țara/ Unde Danubiu cel lat apele’și varsă în Pont.”

Ponticele, III, 5:

”Te intrebi de unde îți vine scrisoarea pe care o citești? De aci, unde Istrul se unește cu apele azurii ale mării.”

Informațiile primite de la Ovidiu elimină orice altă opinie cu privire la o altă localizare a Tomisului.

Orașul Tomis era înconjurat de ziduri nu prea înalte, ”cu paza pe ziduri și zăvor pe la porți, împiedicînd astfel pe dușmănoșii de geți” (Tristele, III, 14, v.27) să pătrundă în ea.

”Aici nu se găsesc cărți de la care să am un îndemn și inspirație”…..”în loc de cărți șuieră săgețile și armele” prin aer.

”Cea mai mare nenorocire este să trăiești între bessi și între geți! Cea mai mare nenorocire este să’ți aperi viața prin porți și prin întărituri de cetate și de’abia să ai siguranță în puterile locale.” (Trist., IV, 1, v. 67-106).

02getic

Ovidius despre săgețile otrăvite ale geților:

”Cît tînar am fost am fugit de luptele cele aspre ale oștirii si cu mîinile mele n’am atins decît armele plăcerii. Iar acum la o vîrstă înaintată, pieptul mi’l apăr cu sabia, coastele cu scutul și părul meu albit îl vîr sub coif. Cînd paznicul ne anunță, din locul său de observație, prind numaidecît armele cu mîna mea timidă. Dușmanul crud, purtînd arcul și săgețile sale îmbibate în venin, se arată sub ziduri cu calul său gîfîind. Si, precum lupul lacom răpește și duce cu sine prin sămănături și prin pădure, oaia ce nu s’a retras în tîrlă, tot așa dușmanul barbar tîrăște pe cel ce l’a găsit pe cîmp neapărat de îngrădeala porților. Fiind prins, el sau îl urmează și primește lațul legat de gît, sau cade de săgeata lui otrăvită.”

”Coasta aceasta, măcar ca’ntre Geți și și’ntre greci e’împărțită,/ Însă de Geții rebeli pare să țină mai mult.

Vezi într’un număr mai mare pe Geți și sarmați, ce, călare,/ Vin și se duc tot foind prin a orașului străzi.

Nu e nici unul din ei să nu poarte în spate o tolbă,/ Arc și săgeți ce la vîrf unse’s cu fiere de șerpi.

Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă,/ Barba și pletele lor n’au fost tăiate nicicînd.

Mîna deprinsă le e să’nfigă în dușmani cuțitul,/ Care la orice barbar stă lîngă șold în chimir.”

462de1bf-68d5-4db7-a5f4-399ea78185e6_16_decebal

De la Boerobistas la Daci Balo avem din nou o mare lacună documentară. Cîteva nume de regi geți ne sînt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim.

Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Geției, s’au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre geți reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, cînd bătrînul rege Duras îi cedează tronul lui Daci Balo. Evenimentele premergătoare cuceririi Geției de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrîngerea geților şi întemeierea provinciei Dacia Romană, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la geți – sînt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii.

Ne’am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse pînă la noi, să fie mult mai mare decît pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure.

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s’a scris despre războaiele geto-romane.

Dio Chrysostomos, exilat în Dacia Romană din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Geției intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul.

Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile geților, precum şi societatea getică pregătindu’se pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getică a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Geția. Această nepreţuită lucrare prezentă, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la geți.

Din această scriere avem doar cîteva foarte mici fragmente, citate de un autor tîrziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre geți a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu ”dacii”), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic).

După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Geția şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns pînă la noi.

Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Geției. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sînt pierdute cu desăvîrşire.

Pe lîngă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns pînă la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre geți, înfăţişînd expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s’au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într’o istorie a epocii sale, despre cucerirea Geției şi întemeierea provinciei Dacia Romană. E posibil chiar să’l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Geția şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut.

Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne’a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Geției, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător.

Dar şi lucrarea sa de căpătîi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu’ne cunoscută doar din unele rezumate tîrzii.

Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra geților şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Geția. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Geția, căderea geților sub dominaţia romanilor şi colonizarea Geției.

Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decît o foarte modestă prescurtare tîrzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric elen, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvîrşire.

Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva pînă la Valens, dar această importantă scriere ne’a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintîi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Geția şi în care se scria istoria de la anii 96 pînă la 350 d.Hr.

În sfîrşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la geții autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia Romană, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate.

Dar nici un document nu ne spune ce s’a întîmplat cu nobilimea şi preoţimea geților, cu marea masă a geților de rînd, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pămîntul de către romani.

Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de negura timpului.

Totuși în linii mari nu este nevoie de prea multă imaginație să ne închipuim ce s’a întîmplat 150 mai tîrziu, aceiași romani, după ocuparea unei părți din teritoriul Geției Carpatice, zăvorîți în cetăți, înconjurați de Geții doritori de răzbunare, tremurau pentru viețile lor, blestemîndu’și ”norocul” de a se găsi în mijlocul strămoșilor noștri.

În cei 152 de ani de nesemnificativă ocupație, pînă la eliberarea Geției Carpatice de către Regalianus strănepot al lui Daci Balo – 258 d.Hr., au avut parte de mai mult de 100 de razboaie cu geții locali cît si cu cei liberi din afara Daciei Romane.

Vînătoarea de romani era pentru ei nu un sport, ci o datorie de onoare pe care și’o îndeplineau cu tenacitate, brutalitate și succes.

După abandonarea oficială sub Aurelian a provinciei romane Dacia, tăcerea este şi mai adîncă.

1_Dacii_liberi_
Dacia Romană

Avem cîteva menţiuni ale geților liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, cînd carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută.

În Geția Carpatică se perindă nenumărate triburi nomade, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pămîntului, geții, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi lingvistica.

Publius Cornelius Regalianus (decedat în 268) a fost un general de origine getică și uzurpator roman împotriva lui Gallienus.

Principala sursă de informații este nesigura Istoria Augustă. Alte surse sînt Eutropius (care’l numește ”Trebellianus”), Aurelius Victor și epitomele (manual rezumativ de istorie) care’l numesc ”Regillianus”.

Despre originea sa, Triginta Tyranni spune că a fost un get, rudă de’a lui Daci Balo, strănepot. Se considera membru al familiei regale getice, afirmind ca este rudă cu însuși Daci Balo ”gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” ”din neamul Daciei, fiind, pe cit se spune, rudă cu însuși Decebali” (Scriptores Historiae Augustae, Tyranni triginta,10,8).

Istoria îl menționează ca fiind get din Durostorum-ul de la sud de Dunăre și s’a arătat dușman al oligarhiei de la Roma.

Regalianus sau Regalian a avut, probabil, rang senatorial. După înfrîngerea și capturarea împăratului Valerian în partea de est (260), populațiile de la frontieră s’au simțit nesigure, și și’au ales proprii împărați pentru a avea garanția că au lideri împotriva amenințării străinilor.

Populația și armata din provincia Pannonia l’au ales ca împărat pe Ingenuus, dar împăratul legal, Gallienus, l’a învins pe uzurpator.

Gallienus s’a mutat în Italia, totuși, pentru a se ocupa de o invazie a alemanilor. Populația locală, care se confrunta cu amenințarea sarmaților, l’a ales împărat pe Regalianus, care a ridicat’o pe soția sa Sulpicia Dryantilla la rangul de Augusta pentru a’și întări poziția sa.

Regalianus a luptat cu curaj împotriva sarmaților. După victoria sa, el a fost ucis de o coaliție formată din propriul său popor și roxolani.

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia Romană, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus.

Deși Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor și administrației romane din Dacia Romană, totusi, izvoarele istorice și arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia Romană a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decît să consemneze în acte un fapt deja consumat și pe care oficialitățile multă vreme nu au avut curajul să’l recunoască.

Scrierile vechi ne informează că ”Dacia a fost pierduta” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripțiile romane în piatră din Dacia Romană, precum și baterea de monede.

Acest moment coincide și cu o serie de atacuri dure ale geților carpi liberi asupra provinciei.

Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea getului Regalian și atacurile geților liberi, ne poate sugera că retragerea armatei și a administrației romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei Romane ci, din contra, o eliberare.

Deci, romanii au fost, efectiv, alungați din provincie de catre geți și au susținut apoi, ca justificare, că Dacia Romană este greu de apărat, din pricina atacurilor barbare.

Illyricum_&_Dacia_-_AD_400
Dacia Romană de la sud de Dunăre

Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită “Dacia Aureliană” și mai apoi ”Dacia Ripensis”, pentru a păstra din orgolii mărunte aparența unei Dacii Romane.

Ce s’ar fi întîmplat dacă Regalian nu l’ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă geții liberi nu ar fi venit în ajutorul fraților lor din regiunea ocupată de romani?

Poate că Dacia Romană ar fi continuat, pentru cine știe cîtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia Romană a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiți să se retragă.

De asemenea a introdus și Regalionul de argint ca monedă națională.

Regalion

Cîteva anecdote care fac referire la Regalianus au supraviețuit, în schița biografică succintă care apare în Triginta Tyranni în Historia Augusta: este indicat, de exemplu, că el a fost ridicat la tron din cauza numelui său (Regalianus, ”regal” sau ”împărătesc”); atunci cînd soldații lui au auzit această glumă l’au salutat pe Regalianus ca împărat al lor.

Tot din Tristele, V, 7, aflăm părerea lui Ovidiu despre limba localnicilor geți:

”Oamenii ăștia abia de’s vrednici de numele de oameni,/ Căci mai sălbatici ei sînt chiar decît lupii cei cruzi.

Nici nu le pasa de legi, caci dreptatea se pleaca puterii, Paloșul lor bătăios biruie orișice drept.

Largii nădragi și cojocul de ger îi păzesc anevoie,/ Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr.

Doar la puțini mai găsești vreo urmă de limbă elinească,/ Schimonosită și ea de al barbarului glas.

Printre norodul de aici nu se află nici unul să poată/ Spune în graiul latin chiar cel mai simplu cuvînt.

Eu chiar, poetul roman iertați’mă, Muze-silit sînt/ De obicei să vorbesc în al sarmaților grai.

Din a dezvățului lungă pricină deși mi’e rușine,/ Spun în memorie’mi vin vorbe latine cu greu.

Nu mă îndoiesc că și’n cartea aceasta găsești nu puține/ Vorbe barbare: a fost locul de vină, nu eu.”

În Pontice, 1, 2, v.15 aflăm de la Ovidiu:

”Trăiesc în mijlocul dușmanilor și în mijlocul primejdiilor, ca si cînd o dată cu patria, mi’ar fi fost răpită și pacea. Ei, spre a îndoi motivele de moarte printr’o moarte grozavă, își ung toate săgețile cu venin de viperă. Pregătit astfel călărețul se arată la zidurile îngrozite, ca lupul ce dă tîrcoale oilor închise. Doar arcul ușor, odată întins de coarda de cal, rămîne mereu gata de luptă.”

În Pontice, I, 3, v.47:

”Îngrozitorul dușman sosește, cînd din dreapta, cînd din stînga și teama se ivește în noi.”

În Pont., I, 8, v.8, Ovidiu mărturisește:

”Trăiesc in mijlocul unor necontenite războaie, lipsit de liniște, căci Getul pornește cu tolba sa la luptă crîncenă, continua…Dacă este să’i credem pe Geți pe cuvînt, Aegypsos (Tulcea de azi), Caspius ar fi fondat’o și ar fi numit’o dupa numele său. Fiorosul Get a cucerit’o pe neașteptate, într’un război…”

În Pont., II Ovidiu își manifestă teama de:

”Getul cel crud să nu’i reteze cu a lui sabie, capul”.

tt3q

În scrisoarea adresata lui Attice, Ovidiu vorbește de ”țara neimblînziților Geți” spunînd printre altele că:

”În lumea întreagă nu se găsește o nație de oameni mai fioroși.”

Drumurile, apele si marea, aparțineau localnicilor și ”nimeni nu este sigur, nici cu corabia, nici pe jos” în această țară, ne spune același Ovidiu în Ponticele, III, 1.

Dar revenind la limba ”barbarilor” și felul în care Ovidiu se întelegea cu ei, așa cum este ilustrat în Tristele, V, 10, aflăm:

”Ei se’nțeleg între ei printr’o limbă ce’i leagă’ntre dînșii;/ Eu doar prin semne le’arăt ce vreau să le spun.

Eu sînt aicea barbar, căci nu’s priceput de nici unul;/ Graiul latin, cînd l’aud Geții, prostește surîd.”

proto-GETIC-european_orig

În Ponticele, III, 2, v.37 aflăm că Ovidiu a învățat să vorbească în limba comună a Geților și a Sarmaților de unde reiese ori că aveau aceeași limbă, ori că sarmații sau mai exact spus sarmo-geții o lepădaseră pe a lor:

”Nam didici Getice Sarmaticeque loqui.”

Sarmații sînt menţionaţi ca locuitori al teritoriului nord-pontic în prima jumătate a secolului II d.Hr. şi de către Dionisiu Periegetul, care atunci cînd descrie Istrul, relatează că:

”În partea sa dinspre miazănoapte, se întind numeroase triburi, pînă la intrarea lacului Maeotic; germani, sarmaţi, celţi şi bastarni, ţara imensă a dacilor, alanii cei viteji, taurii care locuiesc pe fîşia [numită] «Alergarea lui Ahile», o regiune lungă şi îngustă pînă la gura lacului Maeotic însuşi”, (Dionisiu Periegetul, Descrierea Pămîntului, 302-307, apud FHDR I, 529)

În Pontice, I, 5, v.59, cînd timpul începe să’și spună cuvîntul, Ovidiu care se apropie de 60 de ani, vorbind despre versurile sale, ne spune:

”Mă tem, oare, că nu o să le aprobe îndeajuns Getul ? Poate sînt prea îndrăzneț, dar mă mîndresc că Istrul nu are un talent mai mare decît al meu. E destul dacă în aceasta țară în care trebuie să trăiesc, sînt socotit între bărbații Geți, ca poet.”

El începe nu numai să scrie versuri pentru ei, în limba lor, dar îi laudă pentru corecta înțelegere a cuvîntului prieten / prietenie, cuvînt care ”înduioșează pînă și sufletele cruzilor geți”.

Tot de la el aflam si despre indeletnicirile femeilor, care torceau lîna aspră a oilor, iar apa o aduceau acasă pe creștetul capului.

Timpul trecînd greu, Ovidiu îi spune în Ponticele, IV, 13 unui prieten roman:

”Și nu trebuie să te miri dacă versurile mele sînt rele; le’am făcut fiind aproape un poet Get. Ah, mi’e rușine, dar am compus un poem și în limba Geților și vorbele lor barbare le’am modelat după ritmul latin……..După ce am citit pînă la sfîrșit scrisul meu în versuri străine și am isprăvit poema mea, toți și’au agitat capetele și tolbele lor cele pline și un murmur prelung a ieșit din gura Geților.”

Într’un final din Pont., IV ,14, v.13, Ovidiu spune:

”Tomitani, la voi țin, deși urăsc localitatea voastră.”

Carolus Lundius, în ”Zamolxis, primus Getarum legislator”, Uppsala, 1687 scrie în p. 3:

”Nemp unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială GEȚII şi GOȚII au fost una şi aceeaşI naţiune.”

Carolus Lundius (1638 Nörrkoeping – 1725 Upsala) a fost un jurist de marcă şi totodată un erudit şi meticulos cercetător al istoriei, membru al Academiei Suedeze de Ştiinţă.

În 1687 apare cea mai cunoscută lucrare a sa: ”Zamolxis, primus Getarum Legislator”. Această carte este dedicată regelui suedez Carol al IX-lea, care în reuşise să adune sub spectrul său douăsprezece alte regiuni, ca Bavaria, Estonia, Letonia, Pomerania, Renania etc.

carolus-lundius-zamolxis-primul-legiuitor-al-getilor_103912

Regele i’a cerut să elaboreze un cod de legi pentru a guverna cu înţelepciune asupra popoarelor şi teritoriilor pe care le stăpînea. Nimeni dintre contemporani nu i’a pus la îndoială reputaţia şi valoarea studiilor sale.

Dar aceasta nu se poate spune despre istoricii rumîni oficiali, care lasă să se înţeleagă, că înainte de a scrie această lucrare a tras o beţie cruntă din care nu s’a trezit decît cînd a murit. Cu siguranță, cu aceeași bibliografie la dispoziție un latinist de carieră din Rumînia, nici în 2000 de ani nu va scrie ceva apropiat, și nu din lipsă de talent, ci din pricina interdicțiilor politice la care e constrîns.

Lucrarea este cu atît mai valoroasă cu cît autorul a avut acces la documente vechi, unele dispărute, altele ”rătăcite” sau puse sub obroc.

Lundius a cercetat minuţios, timp de 20 de ani, arhivele vechi, manuscrisele şi cărţile rare existente pe atunci în bibliotecile europene din Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi mai ales ”incunabula” din Biblioteca Vaticanului, comparînd text cu text, idee cu idee, documentele de aceeaşi factură – de obicei codexuri de legi – cu cele regăsite în bibliotecile suedeze şi finlandeze, şi în special cu Monumentele Eddice şi cu Croniconul Sueoniei.

A fost impresionat de numărul de cuvinte de origine getică pe care le’a descoperit, aşa cum argumentează în cartea sa despre Zalmolxe. În elucidarea faptelor de limbaj juridic şi, nu mai puţin, de zisă-mitologie nordică, adică scytă / hiperboreană, adică getă mai direct spus, adică gotic-sueonică, savantul suedez s’a sprijinit inclusiv pe textele celor mai de seamă istorici, geografi, filosofi, jurişti, literaţi, eleni şi romani, mai ales: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel, Solon, Ptolemeu, Cato Maior, Plaut, Plinius, Tacitus, Cicero, Ovidiu, Dio Chrysostomus, Horaţiu, Juvenal, Marţial, Properţiu, Tibul, Lucan etc.

Faimoasa lucrare a apărut şi în Rumînia acum mai bine de un secol, dar nu a avut ecou, fiind pusă la index alături de ”Dacia preistorică” a lui Nicolae Densuşianu.

După evenimentele din decembrie 1989 domnul dr. Napoleon Savescu, o variantă în latină a cărţii dintr’un anticariat din Upsala i’a fost încredinţată spre traducere Mariei Crişan, cea care printr’un efort individual a reuşit traducerea din limba latină, dublată de citate şi pasaje din alte limbi. Cartea se găseşte pe internet şi poate fi descărcată fără probleme.

Nimeni nu pune astăzi la îndoială originea comună a popoarelor nordice: suedezii, norvegienii, danezii şi islandezii. Lucrul acesta era clar şi pentru Carolus Lundius, iar dacă danezii se trăgeau din geţi, evident că şi verişorii lor de mai la est erau tot descendenţi ai geţilor.

Termenul de sueoni, sub numele cărora se găsesc deopotrivă şi scyţii şi geţii, vine de la SVIFO, locul de naştere a lui Odin (Wotan, Vodă) care era un zeu al oamenilor, al morţii, războiului, un zeu al înţelepciunii runelor şi al medicinii.

Într’un Cronicon gotic medieval este menţionat:

”Sciţii şi geţii s’au născut din Iafet care mai tîrziu, după goţi s’au numit şi sveoni.”

Iar domnia goţilor este cea mai veche căci s’a născut din domnia scyţilor, cărora Herodot le’a zis şi Arimaspi. Asta ca să ştim despre cine vorbim, căci arimaspi nu este decît o formă elenizată pentru arimini, din care derivă forma actuală de rumîni.

Aici vorbim de vremuri ce preced cu milenii fondarea Romei;

De reţinut acest adevăr unic şi anume că ”Geţii şi Goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s’au mai chemat şi cu numele de Scyţi” scria Carolus Lundius în lucrarea amintită.

La pagina 3 adaugă: «Nemp unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse»

«Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune».

În acest volum idea este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Carol Lundius (Cap. I. 2) ne mai spune că geţii se mai numeau getae, gothones, gothini, getar, jettar, jottar, gautar, gotar, unde ga, ge e totuna cu gau, go, jo, gio, goja, terra de la gieta care înseamnă a naşte, a dezvolta, a răspîndi cu mare largheţe.

Mai jos spune că alţii sînt de altă părere că numele lor s’ar trage de la Gaut sau de la Attys, fiul rîului Sangarius iubit de Cybele.

Gaut, gaute, gautur şi walgautur reprezentau nume administrative uzuale în acea vreme desemnînd şi curaj şi înţelepciune şi o fineţe încîntătoare.

Lundius afirmă categoric:

”Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, Goţi. … elenii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere.”

Geţii pe vremea lui ”Dekaineo” (Deceneu) foloseau legile făcute de el ”care scrise fiind s’au numit pînă astăzi Bellagine”.

Mai mult, autorul este convins de aceste legi erau chiar mai vechi, căci scrie:

”Socot că sînt suficiente şi foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise.”

În altă parte (III. 1) afirmă:

”Pentru că se dovedeşte, socoteşte Stiernhielmius [secolul al XVII-lea] că limba elenă este aceeaşi cu cea a vechilor goţi (geţi). Şi ca să nu te îndoieşti de nimic, literele acestei limbi, ca şi a celorlalte de altfel, au fost luate de la Geţi.”

Acelaşi lucru îl afirmă şi Cl. Rudbeckius în Atlantice.

Mai departe scrie:

”Dar şi Cl. Salmasius o spune clar şi direct, că primii oameni care au populat Elada şi sînt autori ai limbii elene, au fost cei veniţi din regiunea nordică şi scitică.”

Despre originea troienilor ne aduce lămuriri C. Lundius (Zam. II. 9):

”Aceasta este şi originea coloniilor troienilor (Codul de legi al lui R. Magnus Ericus, Scrierile Eddice, legendele 3 şi 7). După Monaster (Chron., p.m. 113), Homer (Il., în diverse locuri), aceştia au fost Goţii [a se citi Geții, numele got nu s’a folosit înainte de mijlocul secolului al III-lea d.Hr.] din a căror stirpe au ieşit troienii.

Homer ca autor al epopeii despre Războiul Troian, a făcut însemnări nu atît despre trupurile elenilor, cît mai cu seamă ale troienilor, că pe atunci fuseseră foarte corpolenţi şi frumoşi, asemănători cu zeii, calităţi pe care şi le’au pierdut cu vremea (de notat că Homer s’a născut la 169 de ani după Războiul Troian, aflăm de la Herodot, care i’a dedicat o cărţulie ”Despre viaţa şi opera lui Homer”).

Găsim frecvent în Iliada însemnări de tipul «oisi nun brotoi eisi», «aceştia acum arată ca oamenii de rînd, aceasta este deosebirea pe care au marcat’o secolele» (vezi şi Val. Paterc., lib. I, c. 5).

Sigur este că ei au fost numiţi Gallar, Jottnar, Gettar, Getar, de la Ga, Gio, Jo etc. (deci acelaşi etimon ca în cazul cuvântului get), adică au fost numiţi Pămînt, de aceea au şi fost numiţi de către cei vechi Giganţi, fiii Terrei, Giga (”gigant”), de la ge (”pămînt”), care în dialectul doric este ga, însemnînd acelaşi lucru (v. Textele Eddice, legenda V, 18) şi Diodor (Bibl. Hist. III, p.m. 142).

Dar Troia, ne spun Homer şi alţi scriitori vechi a fost fondată de dardani: două lucruri trebuie subliniate aici: că geţii sînt totuna cu dacii (danii sau dardanii) şi că au fost un popor de referinţă în preistorie şi antichitate şi multe naţii europene îşi căutau originea în vechea Troie, adică la strămoşii noştri.

Foarte interesant de semnalat este şi ceea ce se găseşte pe site-ul AncientScripts.com:

”Goţii au vorbit o limbă ”germanică” unică în felul ei şi legat nu numai de conceptul de cel mai vechi germanic, dovedit ca atare, dar mai ales prin aceea că este un idiom cu totul aparte din familia limbilor germanice fără vreo legătură lingvistică cu vreo altă limbă germanică care a supravieţuit.”

De fapt, adaugă Maria Crişan, este vorba de idiomul getic, idee susţinută şi de limba hitită în care se găsesc o mulţime de cuvinte identice cu cele din getă, ca matcă a tuturor celorlalte limbi aşa zise indo-europene sau mai curînd euro-germanice: de subliniat că acest lucru l’a spus mai întîi cărturarul suedez Carolus Lundius. (Maria Crişan, Revista Dacia Magazin, nr. 33, iunie 2006).

Un fragment din opera marelui cenzor şi chestor roman Cato Major (234-149 î.H.), Origines, considerată pierdută, salvată parţial de călugării din mănăstirile din nordul Europei sună astfel:

”Geţii aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acompaniaţi la fluier; aşa ceva s’a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”, (Maria Crişan, Geta – matcă a limbilor euroasiatice, pag. 3).

Cato vorbeşte de o rocă uriaşă datînd cam din vremea potopului pe care fusese încrustat de către

uriaşi alfabetul getic primitiv. Despre această rocă au vorbit şi alţi cărturari nordici şi ea s’a găsit

pînă cel puţin în sec. XVIII în Muzeul Regal de Antichităţi din Upsala aflat sub custodia lui

Johann Axehielmus, bun amic al lui Lundius (ibid., pag. 7).

Messenius (Prefaţă la ed. Versif. a legilor semnată Ragvaldus) arată că cele dintîi legi la svioni şi goţi (geţi) au fost alcătuite de Zamolxio, întărind afirmaţia cu cuvîntul infailibil.

Lucrul acesta a fost subliniat şi de: ”BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 101), LOCCENIUS (Antiquit.

Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref. şi Chron. p.m. 5 spre final).

Oare chiar nu ştia Iordanes, fiul lui Alanoviiamuthis, fiul lui Paria, notarul lui Candac, conducătorul alanilor (care erau consideraţi de origine sarmatică) cine erau geţii şi cine goţii cînd scrie:

”Au existat şi alţi goţi, numiţi «cei mici». Ei sînt în număr mare şi au avut ca episcop pe Ulfilas, despre care se spune că le’a creat un alfabet. Şi astfel se mai află ei în Moesia şi locuiesc în regiunea Nicopolis, la picioarele Hemimontului; ei sunt mulţi, dar săraci şi paşnici [nu este greu să recunoaştem în această descriere ţăranii de la Dunăre]”, (Getica, 266-267).

Heinsius în Paneg. Gust. Magni afirmă:

”Geografii de mai dincoace au separat Geţii din vechime de Goţi, fără să o vrea. Ei nu şi’au dat seama că Geţii sînt destul de asemănători cu Goţii, şi în numeroase cărţi ale celor vechi, autorii se sprijină atît pe mărturiile Romanilor cît şi pe cele ale elenilor, căci atît numele cît şi obîrşia sînt comune”, (C. Lundius, Zam. II. 2).

În sprijinul teoriei lui Lundius vin şi arheologi moderni, Schleicher, Oscar Montelius, A. Bernard, care spun că popoarele care au năvălit în Suedia şi Finlanda şi au locuit’o la început veneau dinspre Dunăre şi Marea Neagră.

Carolus Lundius citează mulţi autori şi cronicari care certifică originea scytică-getică a ”goţilor”.

De fapt, Lundius este categoric în afirmarea egalităţii dintre geţi şi goţi, un subiect, de altfel controversat.

Chiar dacă cele două popoare nu au fost unul şi acelaşi, între ele au existat cu certitudine legături numeroase, geografice, istorice, culturale, religioase, genetice, iar transferul cultural şi civilizator, dacă a fost vreunul, nu s’a făcut decît dinspre geţi spre goţi, în nici un caz invers, mențiunile despre ei fiind certe, cînd încetează mențiunile despre geți, apar cele ale ”goților”.

În anul 1087 varegii din Rusia şi aproape concomitent normanzii în Sicilia se ţin urmaşii culturii şi cultului lui Zalmoxio fiind formaţi de scrierile lui Ulfilas, iar limba acestor texte – limba geto-gotă – în 1091 este proclamată ca limbă bisericească la Conciliul din Leon, (C. Olariu Arimin, Adevăruri ascunse).

Numele de varegi şi respectiv vikingi încorporează cuvîntul rege, respectiv king care în engleză tot rege înseamnă. Să fie oare o simplă întîmplare?

În insula Gotland, care acum aparţine Suediei, se întîlneau pînă de curînd la femei motive naţionale foarte asemănătoare cu cele rumîneşti (Ovid Ţopa, Amintiri din Ţara Fagilor, Vol. II, pag. 92), despre care Iorga spunea că au fost aduse de goţii ce au plecat din zona Rumîniei.

”Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului GETIC”, Isidor din Sevilia, 624, ”Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”:

”Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă GEȚI, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, GOȚI. …grecii şi alte popoare au luat literele de la GEȚI. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”, Carolus Lundius, 1687, ”Zamolxis, primus Getarum Legislator”.

Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6:

”Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale GEȚILOR (25, p. 165).”

”GEȚII au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). GEȚII cîntau, însoţind din fluier, faptele săvîrşite de eroii lor, compunînd cîntece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai tîrziu… Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decît al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adîncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnînd puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul GEȚILOR s’a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic”, Bonaventura Vulcanius, 1597, ”De literis et lingua getarum sive gothorum”.

Marele istoric și om politic italian Carlo Troya (1784-1858) publică în secolul XIX lucrarea Fasti Getici o Gotici (Istorie GETICĂ sau GOTICĂ) în care își propune următoarele, după cum ne spune chiar el (pagina 13 în ediția din limba rumînă – editată de Fundația Gîndirea):

”De’a arăta că GEȚII lui Zamolxio și ai lui Daci Balo au fost strămoșii GOȚILOR lui Teodoric din neamul Amalilor;

De’a pune în lumină că acel neam GETIC sau GOTIC a fost diferit de cel germanic, deși, de’a lungul timpului, încorporase mai multe triburi germane, mai ales tribul vandalilor și cel al borgognonilor.”

În demersul său, Carlo Troya mai spune:

”Nici un popor din cele pe care elenii le numeau barbare nu are o istorie mai veche și mai certă ca a GEȚILOR sau GOȚILOR.”

”Nu este nici un dubiu că GOȚII au fost numiţi după (numele) GEȚILOR.” (p.80)

Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a’i numi pe goţi geţi (22, p. 37).
În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie:

”Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.”

Citiți și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

”Este sigur că neamul GOȚILOR (GEȚILOR) este străvechi; unii bănuiesc că obîrşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe, scoţînd atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar şirul învăţaţilor de pe vremuri obişnuiesc să’i numească pe ei mai degrabă GETAS decît Gog şi Magog”, Isidor din Sevilia, 624, “Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”.

”Analele Chinei păstrează amănunte despre statutul şi mişcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyţi sau Tărtari, succesiv vasali, duşmani şi cuceritori ai unui mare imperiu. . . De la vărsarea Dunării pînă la Marea Japoniei, longitudinea Scyţiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcţie, peste 1.700 de localităţi. Triburile pastorale ale nordului au reuşit de două ori cucerirea Chinei.” Edward Gibbon, 1835, ”Istoria decăderii Imperiului Roman”.

Scet sau scit este o derivare fonetică proprie limbilor asiatice a cuvîntului GET, așa cum Yuezhi este o transliterare a cuvîntului GET în chineză.

Philostorgius (368 – 425) scyţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ȚARA GETICĂ (Istoria eclesiastică).

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare:

”Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). / N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Attila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.
Evident că limba ”valahă” era continuatoarea medievală a limbii getice antice.

Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet:
”Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).”
Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor…

André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

”Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.”

Pe vremea lui Herodot și Homer nu existau ”dacii”, inventați mai tîrziu prin cucerirea Geției și prin crearea Daciei Romane.

Există un club al farsorilor care marșează pe ideea că geții trebuiesc îngropați pentru a nu se face legătura cu goții, pentru că, iată, prin această legătură realizată, istoria Rumînilor este istoria însăși a Europei, de la cei mai vechi pămînteni Geții, pînă la Goții medievali care au creat vestita Arhitectură Getică (Gotică) în toată Europa.

Așa-zișii ”daci” ar fi o verigă intermediară, care precum ”goții” ar rupe această continuitate getică în Europa. Aceasta este adevărata confuzie, introducerea în istoriografie a sintagmelor ”daci” și ”goți’ care sînt niște fantoșe ale geților.

Rumînii în majoritate covîrșitoare cred în snoavele scrise de istorici rumîni, și mai exact faptul că niște soții și fete de războinici puteau să se comporte diferit de soții și părinții lor, aventurîndu’se în idile amoroase cu cotropitorii romani.

Romanii au încercat să administreze provincia, dar adevărul este că frica și teroarea i’au guvernat pe ocupanți pe tot parcursul celor 152 de ani de ocupație din teritoriul Marii Țări a Geților, Terra Getarum așa cum îi spuneau în latină romanii, sentimentul vinovăției precum și spaima morții iminente fiindu’le proprii zi de zi.

Geția (Getyo) a fost ultima țară din Europa cucerită și doar în parte de romani, partea aceea cu multe bogății aurifere și prima din care au fost expulzați.

11

Cît despre lipsa de informații din istoria veche a geților de pretutindeni, cît și a altor neamuri, o scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate pînă la apariţia tiparului.

Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi.

Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul într’un incendiu cînd Cezar a cucerit Alexandria.

Luptele între creştini şi păgîni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfîntului Apostol Pavel, efesienii şi’au ars în piaţă toate bibliotecile.

Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgîne, între altele, pe Titus Livius.

Sfîntul Grigorie, ”Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, elenilor, geţilor în general şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rîndul lor, nenumãrate biblioteci.

În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca.

Cînd musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mîinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.

Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decît cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie!

Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpînirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă.

Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunînd cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, cînd sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohaci, a dat foc şi a devastat această bibliotecă.

Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei moderne, bibliotecile de pe Sfîntul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor!

Astfel au pierit milioane de lucrări de mare preţ, și implicit munca titanică a mii de autori cunoscuți, dar și a unora de care nu am mai apucat să aflăm.

Cu toate acestea sîntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv.

În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sînt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfînta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.

57113082_2333029616909599_657233092682973184_o

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriile pe care le controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în cîteva mari grupe de triburi getice: Geții carpato-dunăreni, Geții Mari sau Massa-geții din care se trag geții scyto-sarmați, geții ilyri, Geții celto-germanici, Geții din Tracia (nordicii elinilor), Geții eleni și Geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi Getulii din nordul Africii, Tocharienii (yuehzii) și Arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

Citiți și: GEȚII SAU FALSA LOR IDENTITATE DE ”GOȚI”

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Resurse: Pippidi D.M., Contribuţii la istoria veche a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, Izvoare privind Istoria Rumîniei (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes). vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964, dacoromanica.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com, istoriiregasite.wordpress.com, pdfcoffee.com, researchgate.net: Dacia Augusti Provincia – Crearea provinciei, istoriacumari.wordpress.com, ziarul ZIGZAG rumîn-canadian, nr. 148, iulie 2013

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

EUROPA: ATAC LA TRADIȚIILE RUMÎNEȘTI

porc

CUI NU’I PLAC OBICEIURILE PUR RUMÎNEȘTI, IGNATUL SAU POMANA PORCULUI ?

Oficiali de la Bruxelles ne pregătesc surprize neplăcute. Acești funcționari ciudați care se află pe ștatul de plată al Comisiei UE, parcă sînt decupați din altă lume pentru că le displac obiceiurile tradiționale ale noastre, ale rumînilor.

Aceștia propun nici mai mult, nici mai puțin schimbarea denumirii sărbătorii noastre tradiționale de iarnă numită Crăciun, într’un termen neutru fără semnificație, precum ar fi ”sărbătoare”,,,.

De ce îi stresează pe oficialii europeni tradițiile legate de Crăciun?

În ghidurile UE există referiri pentru o comunicare ”corectă” în ceea ce privește religiile. De exemplu, în text este indicat ca, în orice conținut comunicativ, ”să nu se folosească nume proprii tipice unei anumite religii”.

Referitor la sărbători, comisia cere ”să evităm să considerăm ca fiind de la sine înțeles că toată lumea este creștină”. Şi în acest sens oferă o mulțime de exemple: în loc să spunem sau să scriem ”Crăciunul este stresant”, executivul european ne invită să folosim cuvintele: ”Sărbătorile sînt stresante”.

Oficialii europeni nu ar trebui să afle de la cineva că acest Crăciun acum 2000-2500 de ani era ținut și nu avea nimic ”creștinesc” pentru a deranja alte culte?

Era o sărbătoare agricolă.

Apoi, unde este respectul altor culte pentru Crăciunul creștinesc? Sau nu mai trebuie să ne respectăm unii altora sărbătorile religioase?

Doar creștinii trebuie să facă concesii?

Acest document a stîrnit revoltă în toată Europa.

Giorgia Meloni, liderul formaţiunii Fratelli d’Italia, scrie pe Twitter:

Giorgia-Meloni

”Comisia Europeană, printr’un document intern, consideră Crăciunul o sărbătoare neincluzivă. Numele Maria și Ion sînt și ele vizate. Motivul? Ar putea fi ”ofensatoare” pentru necreștini. Gata, acum e deja prea mult: ne sînt şterse istoria și identitatea.”

Atacul la sărbătoarea Crăciunului este în fapt nu doar un atac la sărbătoarea creștină, ci și la ceea ce se află în spatele acestei sărbători: preparatele din porc.

Un obicei specific numai țării noastre este ca fiecare familie să taie un porc în preajma sărbătorilor de iarnă acest eveniment prefațînd, de fapt, apropierea Crăciunului.

IGNATUL RUMÎNILOR ȘI ETIMOLOGIILE SALE HAZARDATE

Așa cum știm, Ignatul este numele dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să’și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă, și în special cu ocazia Crăciunului.

În același timp, Ignat este și un nume de onomastică, și nu întîmplător, pentru că această sărbătoare unică în an a fost luată ca nume în semn de respect pentru acest obicei străvechi cu adînci semnificații în viața strămoșilor noștri.

Ignat este destul de rar folosit astăzi ca prenume, dar destul de popular ca nume de familie. Ignat ar corespunde latinescului „Ignatius” ar spune latinopații, a cărui etimologie rămîne neclară, totuși.

Se mai consideră că provine din latinescul ”Egnātĭus” și apoi este latinizat ca Ignatie, nume de origine etruscă cel mai probabil, un popor pre-roman din regiunea centrală a Italiei, la nord de Roma, cu o limbă inițial non-indo-europeană.

Scriitorul roman Pliniu cel Bătrîn (sec I d.Hr.) menționează Egnātĭa, pentru a se referi la regiunea Apulia (apulii provin din Carpați din zona Alba-Iulia) din sud-estul Italiei, cu fața spre Marea Adriatică, situată în călcîiul cizmei peninsulare, precum și numele unei vile, aparent din aceeași zonă.

A existat, de asemenea, un personaj numit Egnātĭus Rufus sau Egnacio Rufus, un aedile sau magistrat care a organizat o conspirație împotriva lui Cezar Augustus, primul împărat al Romei. Scriitorul latin Tacitus menționează Egnātĭa ca nume de femeie.

O ipoteză pe care unii o văd interesantă este aceea prin care consideră ”Ignathu” a fi o formă a vechiului nume gentilic „Egnitius”, modificare datorată probabil unei etimologii populare, prin apropierea de latinescul ”ignis” ce însemna ”foc”.

Au legat numele lui Ignatie (Ignatius) cu termenul latin ignĕus, care înseamnă ”foc și tot ce are legătură cu acesta”, sau „arderea”, dar trebuie să fie o etimologie populară, deoarece, așa cum tocmai am menționat, Egnātĭa, Egnātĭus sînt termeni care fac aluzie la toponime și nume personale din cele mai vechi timpuri.

Alții văd că ar putea fi înrudit cu termeni din elina veche cu ”ἴγνης” (ígnēs,”indigen”), ἴγνητος (ígnētos), din ἔν-γνη-τες (én-gnē-tes), format din έν (én) + proto-indo-europeanul * ǵenh₁- (”a da naștere, a produce”), văzut și în γίγνομαι (gígnomai, ”a se înființa”).

După părerea noastră este trecut în latină din elina veche, din Ignatios (Ἰγνάτιος), în traducere ”înfocatul”.
Elina veche sau cea mai mare parte a ei, după unii etimologi, își are origini în pelasga veche a Europei vechi, din care se trage și etrusca cel mai probabil, dar și limba bască.

Acum nu știm dacă Ignatie (Sfîntul) ne parvine dintr’un cuvînt elinesc sau este un atribut al caracterului Sfîntului Ignatie Teoforul care într’adevăr era brusc ”înfocat” în convingerile sale după convertire, devenit chiar Episcop al Antiohiei, dar și cel care a fost condamnat la moarte în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian și executat la Roma în arena cu lei.

Preoţii ortodocşi atrag atenţia, însă, că între Sfîntul Ignatie Teoforul (cinstit tot pe 20 decembrie) şi obiceiul sacrificării porcului nu există nici o legătură. Ceea ce este totuși de reținut, Sf. Ignatie este născut la cîțiva ani după crucificarea lui Iisus, trăind undeva între anii 35 sau 50 d.Hr. și decedat între 98 și 117 d.Hr.

Ceea ce fac rumînii, tradiţional, se suprapune deloc întîmplător cu această sărbătoare religioasă, acest obicei păgîn pre-creștin a fost asimilat de către creştini, precum au făcut cu toate sărbătorile pre-creștine peste care au suprapus o sărbătoare creștină, plagiind practic tradițiile și sărbătorile ancestrale ale strămoșilor.

Altfel cum s’ar explica o discrepanță a sărbătoririi pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. Sînt totuși două luni, care nu se justifică decît prin încercarea de a atenua pe cît posibil impactul Ignatulul clasic pre-creștin la rumînii din toată Peninsula Balcanică.

Bineînțeles, că nu au reușit nici după 1900 de ani să schimbe obiceiurile noastre cu toate însemnele cruciforme pe care le facem în timpul ritualului de sacrificare a porcului !!!

De altfel, viaţa sfîntului nu are absolut nici o tangenţă cu sacrificarea porcilor.

Revenind la Ignatul rumînesc sau Tăierea porcului de 20 decembrie, această zi marchează o datină pur rumînească în spatele căreia stă o legendă.

Se spune că un bărbat, pe nume Ignat, vrînd să taie porcul, din greşeală şi’a lovit tatăl cu securea în cap.
Bătrînul a fost îngropat, iar fiul, răvăşit de durere, a plecat în lume şi, căindu’se, a primit mila lui Dumnezeu şi a Sfîntului Petru. Povestea, deşi încîlcită, vorbeşte în termeni creştini despre păcat şi recunoaşterea lui.

Această poveste are o similitudine pînă la un punct cu cea a vieții Sfîntului Ignatie Teoforu prin aceea că nu s’a născut din părinți creștini, el fiind păgîn, și nu oricare, ci un mare persecutor al creștinilor pînă la convertirea sa.

Pînă la convertirea sa probabil tăia porci de ”Ignat”, neexistînd pe atunci o sărbătoare creștină în aceeași zi sau vreo zi de sfînt.

O altă ipoteză a etimologiei termenului rumînesc Ignat, vehiculată de această dată de slavopați, ar fi din slava veche ”Ignatije”. Numai că pînă și Ignjatije (sau Ignatije) este considerat doar un nume masculin, variantă a numelui latin Ignatius.

Și alții au latinopații lor !

Observăm cum se caută rădăcini doar în limbi foarte vechi un echivalent al Ignatului rumînesc, pentru că

Ignatul chiar este un obicei mai vechi decît toate limbile moderne !!!

Pentru că în limbile moderne există pe tot globul numeroase variante: Iñaki în bască, Iggy în engleză, Ignace în franceză, Ignasi în catalană, Egnatius în Roma antică, Ignazio în italiană, Ignác în maghiară și cehă, Ignaas în olandeză, Ignatiy în rusă, Ignacy în poloneză.

În Mexic este folosit foarte mult într’un mod hipocoristic ca Nacho și Nacha.

Numele basc Iñaki a fost propus de spaniolul Sabino Policarpo Arana (1865-1903), deoarece a fost un simpatizant al naționalismului basc și a vrut să evite numele de origine latină, datorită influenței religiei catolice în limba bască.

Conform lui Pokorny (p. 293), ignis este legat de rădăcina indo-europeană *egnis-, *ognis- (foc).

De Vaan (p. 297) menționează rădăcina PIE hingw-ni-‘(a) (foc).

De asemenea, legate de Ignat mai sînt:

– Agni (foc) și argara (cărbune) în sanscrită;

– Aknis (o zeitate) în hitită;

– ”Nk’yr (șemineu, acasă) în limba sogdiană;

– òganj (incendiu) în sîrbo-croată;

– αἴγλη = aigle (foc, lumina soarelui și lumina lunii, strălucire),

– ἀγλαός = aglaós (splendoare, strălucire, om nobil sau faimos) etc.

Igneous cu sensul de „de foc”, „care are natura focului” apare în dicționarul RAE în 1734, și în sensul său geologic (rocă igneous), cuvîntul colectat în 1918 de dicționarul în castiliană de Manuel Rodríguez Navas.

Această rădăcină (egnis-) este documentată în Dicționarul Pokorny nr. 450, pagina 293 din Indogermanisches Etymologisches Woerterbuch de Julius Pokorny.

Nu există o listă oficială a rădăcinilor proto-indo-europene. Folosim Pokorny, deoarece este una dintre cele mai complete și mai ușoare liste de obținut.

Această rădăcină mai este sub *egni- (pagina 23) în The American Heritage Dictionary of Indo-European Roots. Editat de Calvert Watkins – Ediția a III-a – 2011.

Această rădăcină mai este documentată ca *egni- în Dicționarul etimologic indo-european al limbii spaniole (pagina 50) de Edward A. Roberts și pastorul Bárbara – Prima ediție 1996.

În limba rumînă mai avem ”a igni” (a icni), de asemenea, cuvînt neaoș.

În concluzie Limba getică arhaică a transmis în limba rumînă modernă un termen pe care îl găsim în aproape toate limbile moderne.

Ignat NU ne vine din latină deoarece și latina l’a moștenit dintr’un grai universal al acelor vremuri, așa cum îl moștenim și noi în spațiul carpato-danubian.

Dar mai cu seamă este complet ilogic să considerăm un obicei arhaic al băștinașilor care este denumit mult mai tîrziu printr’un termen împrumutat, numai și pentru faptul că niște legionari înrolați în armatele imperiale dintre geții sud-dunăreni au administrat sau ‘pacificat” un spațiu vreme de 150 de ani în Carpați, oameni care acasă, de asemenea, își tăiau porcul de ignat.

Meteahna așa-zișilor lingviști care desconsideră limba rumînă, batjocorind’o în același timp, prin inventarea unor rădăcini cuvintelor rumînești străine de aceste meleaguri, trebuie să înceteze.

Ignatul este un cuvînt vechi pelasgo-getic care poate însemna simbolistic, ori focul purificării, ori trecerea (arderea) de la vechiul an, și în același timp renașterea noului an agricol printr’un sacrificiu de sînge ca ofrandă adusă Sfîntului Crăciun.

Printre semnificațiile sale, aceasta marchează în calendarul popular rumînesc, începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a nașterii și renovării timpului calendaristic, perioadă în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar își pregătește intrarea în următorul prin acte rituale cu rol apotropaic și augural.

Privit din această perspectivă, tăierea porcului, străvechi spirit agrar, se plasează în sfera ofrandelor-sacrificiu, adresate forțelor supreme, de mulțumire pentru recolta obținută și captarea bunăvoinței privind recolta viitoare.

Putem identifica prescripții și interdicții ce amintesc scheme rituale antice, din care nu lipsește faza pregătitoare sacrificiului, faza ”consacrării” religioase a victimei și cea a consumului colectiv al cărnii la o masă comună (pomana porcului), toate acestea le regăsim și azi la cîteva milenii distanță.

Pomana porcului

Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfîntul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), dimineața în zori – moment propice multor practici rituale.

Relevante semnificații rituale în actul sacrificial al porcului la Crăciun le are sîngele. Obiceiurile legate de tăierea porcului scot în evidență credințele în valoarea lui de simbol al vieții ca și în legăturile ”de sînge” ce se realizează cu divinitatea (dar și între comeseni) în timpul consumării cărnii animalului sarificat.

Ca urmare, părul porcului (după ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sînge ”pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”.

De asemenea, sîngele care curge în timpul sacrificiului trebuie strîns într’un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioară în scopuri etnoiatrice. Aceleași efecte tămăduitoare asunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la un porc negru tăiat în timpul ritual al zilei de Ignat).

Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, numită în genere ”pomana porcului”, pe alocuri ”praznicul porcului” (Prahova).

Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finală a oricărui act sacrificial, ”pomana porcului” depășește prin semnificațiile ei conotațiile alimentare.

În vechi tipare de viață tradițională, ea se desfășura într’o atmosferă solemnă, în liniște, realizîndu’se, în primul rînd, comuniunea spirituală a participanților la actul sacrificial înfăptuit.

Actuala notă euforică a mesei de ”pomană a porcului” este rezultat al deritualizării pe ansamblu a actului sacrificial, prevalent rămînînd azi sensul lui pragmatic.

Aceasta tradiție transmisă din generație în generație își are originea la vechile comunități arhaice al căror aliment de baza, în perioada rece a anului, era carnea de porc. Oamenii comunităților tradiționale din vechime foloseau acest prilej de sacrificare și ”sărbatorirea” acestuia prin consumarea unei mici părți în comun ca semn al încrederii și bunei-înțelegeri al viețuirii laolaltă.

În societatea contemporană s’a păstrat numai partea practica a obiceiului cunoscută sub denumirea ”pomana porcului”.

După taiere, cei ce au participat la taierea porcului, vor bea țuica fiartă sau vin, iar la sfîrșit, cînd se termină tranșarea acestuia se face o masă pentru a gusta fiecare din carnea porcului și a se face urarea ca cel de anul viitor sa fie mai mare.

Tăierea porcului de Ignat ne vine de la Geți

Ceea ce n’a reușit creștinismul nu va reuși nici Uniunea Europeană, care și’a pus în plan cu virusul pestei porcine și cu măsuri coercitive să ne scoată porcii din bătătură.

Porcul a însoțit evoluția omului prin mileniile care au trecut, ca o sursă deosebit de importantă de hrană.

Porcul domestic este, alături de cîine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s’a produs acum între 9000 și 12000 de ani.

În tradițiile getice, care probabil ne parvin chiar din neolitic de la cucutenieni, gumelnițeni sau turdeșeni, de Ignat se tăiau animale, de preferință porci sau găini.

Înaintea marii sărbători a Crăciunului mai există un moment important de celebrat, și anume Ignatul.

Iulia Gorneanu. folclorist:

”Ignatul și Crăciunul demonstrează permanența și continuitatea sărbătorilor precreștine în calendarul nostru popular. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă. Calendarul popular e din bătrîni iar legea lor e sfîntă….
În aproape toate mitologiile popoarelor focul reprezintă proiecția Soarelui pe pămînt, iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare sînt întruchipările zoomorfe ale astrului venerat. Slăbit de efortul depus peste an, Soarele are nevoie de viață, de sînge, iar momentul în care omul arhaic s’a gîndit să intervină pentru a’l salva, a fost în preajma solstițiului de iarnă, atunci cînd acesta lumina cel mai puțin.”

Într’adevăr sacrificiul de sînge se face în ziua cea mai scurtă a anului cînd se marchează începutul iernii astronomice. Începînd cu această dată, durata zilelor va crește, în timp ce durata nopților va scădea.

Tăiatul porcului sau Ignatul este una dintre cele mai mari sărbători de iarnă și poate cea mai sîngeroasă a anului. Se sărbătorește în fiecare an pe 20 decembrie, iar tradițiile în care sîngele este elementul central sînt la mare preț.

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, atît sacrificarea sîngeroasă a porcului (animal asociat în antichitate divinităților vegetației) cît și ritualul de după înjunghiere (pîrlitul – procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului) sînt reminiscențele unei practici preistorice strămutată de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă.

La noi, ziua în care s’a împămîntenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie, iar animalul sacrificat este porcul.

La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul.

Deși nu face parte din complexul ceremonial de 12 zile ale sărbătorilor de Crăciun, în absența sa nu poate fi imaginat Crăciunul. După ritualul sacrificării porcului, din el se vor prepara bucatele de sărbătoare.

Așadar, Porcului i’a fost ”dedicată” o sărbătoare – Ignatul, Tăierea Porcilor, Ignatul Porcilor etc. moment marcat și pe Tăblițele Getice de la Sinaia (vezi foto).

80330369_2542737772605448_5108065013847818240_n

În consecință, la ţară, porcul devine actorul central al sărbătorilor.

Ce ar însemna aceste sărbători fără porc?

Există zone însă unde acest sacrificiu se face în Ajun sau chiar în ziua de Crăciun, datorită interdicţiei impuse de post.

În orice caz, există o ”obligativitate” aproape ritualică de a sacrifica un animal. Dacă însă ești atît de sărman și nu ai porc de tăiat, ceva trebuie sacrificat (în unele părți în nici un caz găină, deoarece ea ”scurmă” norocul omului pentru tot anul următor).

Obiceiul este străvechi și adînc înrădăcinat în mentalitatea arhaică:

”În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice există o legătură simpatetică între sînge şi vlaga fertilizatoare, între sînge şi ploaie. Provocarea curgerii de sînge prin răni, bătăi, încăierări ca practică magică de a produce ploaia este înregistrată la multe popoare. (…) De ziua lui Ignat, denumită şi Inătoarea (20 decembrie) se practica nu doar sacrificiul porcului. Cu sîngele porcului tăiat de Ignat oamenii şi copiii se mînjeau pe faţă, iar cei care nu aveau porc trebuiau să producă o sîngerare.”

Treptat, porcul și sîngele lui, simboluri ale norocului, belșugului și fertilității au devenit emblema sărbătorii.

Ar fi foarte greu de explicat, altfel decît prin reminiscenţe ancestrale, obiceiul sacrificării sîngeroase a animalului naţional şi emblematic în preajma sărbătorii Crăciunului.

Căci dacă toate celelalte animale au vreo legătură, fie cu naşterea lui Iisus, fie cu Creaţia divină, porcul este socotit, în creştinism, drept unul dintre cele mai ”spurcate” şi diavoleşti animale.

Cu toate acestea, biserica a asimilat această secvență atît de pregnant încît, în mediile rurale, după sacrificarea și ”grijirea” porcului, urmează un moment cu adevărat solemn: porcului i se face o cruce cu cuțitul (în care se presară sare, pentru ca astfel carnea să nu se strice), oamenii spun ”Doamne ajută!”, ”Să’l mîncați sănătoși”, ”Să ne vedem la anul, cu bine” etc., după care gazda va servi țuica fiartă.

În unele localități din Ardeal, chiar și azi, acest moment este celebrat de către preotul satului, care binecuvîntează gospodăria, rostind o mică rugăciune.

Din felurile specifice ne vom opri la sîngerete sau borîndău, care este expresia cea mai potrivită a sacrificiului sîngeros de Ignat.

Mîncarea se face din sîngele animalului sacrificat, colectat într’un vas, cu sare, și apoi se călește ceapă în grăsimea în care se fierb caltaboșii și tobele. Se amestecă totul, se servește cald, cu mămăligă.

În anumite zone ale ţării este obiceiul ca stăpînul casei să ia din sîngele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi.

Fetele din casă şedeau deoparte şi, cînd cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sînge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

Superstiții și tradițiii populare

În concepția populară se zice că la tăierea porcului nu trebuiau să asiste persoanale miloase, existînd credința că dacă porcul murea chinuit, carnea nu va mai fi bună. Se mai spunea chiar că cei care văitau porcul ori le părea rău de el îl supărau pe Dumnezeu.

După ce porcul nu mai mișcă, se spală cu apă caldă, se întinde un amestec de sare și mălai după care se acoperă cu un preș sau o folie. Toate aceasta făcîndu’se pentru a îndepărta murdăria, dar și ca șoriciul să fie moale.

Dupa aceea se făcea o tăietură cu semnul crucii, la ceafă, peste aceasta punîndu’se sare, spunîndu’se că numai așa sufletul porcului va ieși din corp.

De obicei, după ce era spintecat, coada și urechile erau date copiilor; bășica (vezica urinară) o umflau folosind’o ca minge.

Gospodarii era interesați, în special, de splina, aceasta indicîndu’le, în functie de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de păr lung trebuiau neapărat să mănînce din această splină.

Găsirea sîngelui închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpîn, acest lucru însemnînd noroc la bani.

Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mînjeau cu sînge pe față, sperînd ca vor fi mai roșii la față și sănătoși tot anul care va urma. Același sînge, strîns într’o strachină cu mălai, uscat și măcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă etc.

Cei care trebuiau neapărat să muncească pe 20 decembrie, o puteau face numai după ce vedeau sînge; altfel, femeile urmau a grohai ca porcii sau le erau distruse rufele puse la uscat pe garduri de aceiași porci.

Cînd tai porcul de Ignat, înainte de Crăciun, trebuie să’i verifici splina.

Grosimea acestui organ prevestește cît de grea va fi iarna care vine. Cînd splina este groasă de la un capăt la altul, iarna va fi grea de la început pînă la sfîrșit. Dacă ea este groasă doar în anumite părți, iarna va fi doar la început sau la sfîrșit mai grea. Dacă splina e mai umflată la mijloc, așa și iarna o să fie mai grea la mijloc.

Tot în zona țărănească a neamului există și obiceiul ca primăvara, să fie semănat porumbul în aceeași zi din săptămînă în care a picat Ignatul, iar dacă se aruncă în locul respective și semințe de dovleac, rodul va fi bogat.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se pastrează, pentru că se spune ca este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curtii.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.

Diferite organe ale porcului sacrificat sînt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji şi farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mîncare.
Sîngele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau cînd au guturai.

Părul de porc se păstrează şi cu el se afumă copiii atunci cînd se crede că sînt deochiaţi. Cu el se afumă şi adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nici o altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc.

Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lînii, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătoririi.

Dacă în inima porcului se găseşte mult sînge ”îngheţat”, este semn că stăpînul va avea noroc la bani.

În casă este adusă mai întîi căpăţîna porcului cu rîtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grîu ca să aibă pînă la Crăciun. Din ele se fac un fel de turte, numite „cîrpele Domnului Hristos”, cu miere şi nuci, pe care le mănîncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie de femeile însărcinate, pentru a naşte prunci întregi la trup şi minte.

Vechimea domesticirii porcului

În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne, însă unele religii, precum islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea interzic consumul cărnii de porc.

Dovezile arheologice sugerează că porcii au fost domesticiți dintre mistreți în Orientul Apropiat în Bazinul Tigrului, Çayönü, Kaffir Höyük, Nevalı Çori fiind crescuți în sălbăticie într’un mod similar cu felul în care sînt crescuți de în Noua Guinee modernă sau cum erau crescuți în părțile rumînești.

A existat și o domesticire separată în China, care a avut loc acum aproximativ 8.000 de ani

În Orientul Apropiat, creșterea porcilor s’ar fi răspîndit în următoarele milenii.

Rămășițele de porci au fost datate cu o vechime mai mare de 11.400 de ani în Cipru.

Aceste animale trebuie să fi fost introduse de pe continent, spun specialiștii, ceea ce sugerează domesticirea pe continentul adiacent pînă atunci.

Cu alte cuvinte specialiștii pun foarte mult accent pe dovezile arheologice din zonele unde azi porcul este dezavuat pe linie religioasă, dar nu prezintă un interes deosebit în zonele unde porcul reprezintă pentru localnici o mare importanță, aproape de mistic însoțind multe din tradițiile unui popor…

Și atunci ne întrebăm retoric cît de relevante sînt aceste ”dovezi arheologice” din Orient cît timp adevărate studii încă nu avem cunoștință că s’au efectuat în spațiul în care porcul este parte din cultura populară străveche ???

Domesticirea s’ar fi redus treptat în timpul epocii bronzului, deoarece populațiile rurale s’au concentrat în schimb pe animalele producătoare de mărfuri.

Cu toate acestea, au fost regiuni urbanizate care au susținut domesticirea. Unele dovezi ADN din rămășițele subfosile ale dinților și oaselor maxilare ale porcilor neolitici arată că primii porci domestici din Europa fuseseră aduși din Orientul Apropiat.

Acest lucru a stimulat domesticirea mistreților europeni locali, ceea ce a dus la un al treilea eveniment de domesticire, cu genele din Orientul Apropiat dispăruți în porcinele europene.

Porcii domestici moderni au implicat schimburi complexe, liniile domestice europene fiind exportate, la rîndul lor, în Orientul Apropiat antic.

Înregistrările istorice indică faptul că porcii asiatici au fost introduși în Europa în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

În august 2015, un studiu a analizat peste 100 de secvențe de genom de porc pentru a stabili procesul lor de domesticire, care se presupunea că a fost inițiat de oameni, a implicat puțini indivizi și s’a bazat pe izolarea reproductivă între formele sălbatice și cele domestice.

Studiul a indicat că porcii au fost domesticiți separat în Asia de Vest și China, cu porci din Asia de Vest introduși în Europa, unde s’au încrucișat cu mistreți.

Un model care se potrivea datelor a inclus un amestec cu o populație fantomă acum dispărută de porci sălbatici în timpul Pleistocenului.

Studiul a mai constatat că, în ciuda încrucișării cu porci sălbatici, genomul porcilor domestici are semnături puternice de selecție la loci ADN care afectează comportamentul și morfologia.

Studiul a concluzionat că selecția umană pentru trăsăturile domestice a contracarat probabil efectul de omogenizare al fluxului de gene de la mistreți și a creat insule de domesticire în genom. Același proces se poate aplica și altor animale domestice.

În 2019, un studiu a arătat că porcul a ajuns în Europa din Orientul Apropiat în urmă cu 8.500 de ani. În următorii 3.000 de ani, porcul ajuns aici s’a amestecat apoi cu mistrețul european pînă cînd genomul lor a arătat mai puțin de 5% strămoși din Orientul Apropiat, dar și’au păstrat caracteristicile domestice.

Dintre animalele pe care spaniolii le’au introdus în Arhipelagul Chiloé în secolul al XVI-lea, porcii au avut cel mai mult succes în adaptare. Porcii au beneficiat de crustacee și alge abundente expuse de mareele mari ale arhipelagului.

Porcii au fost aduși în sud-estul Americii de Nord din Europa de către de Soto și alți exploratori spanioli timpurii.

Porcii scăpați au devenit sălbatici și au provocat o mare perturbare nativilor americani. Populațiile de porci sălbatici din sud-estul Statelor Unite au migrat de atunci către nord și reprezintă o preocupare tot mai mare în Vestul Mijlociu. Considerată o specie invazivă, multe agenții de stat au programe pentru a prinde sau vîna porci sălbatici ca mijloace de îndepărtare.

Porcii domestici au devenit sălbatici în multe alte părți ale lumii (de exemplu, Noua Zeelandă și nordul Queenslandului) și au cauzat daune substanțiale mediului.

Hibrizii sălbatici ai mistretului european cu porcul domestic sînt, de asemenea, foarte perturbatori atît pentru mediu, cît și pentru agricultură (printre cele mai dăunătoare 100 de specii de animale), în special în sud-estul Americii de Sud, de la Uruguay pînă la Mato Grosso do Sul din Brazilia și São Paulo.

Cu aproximativ 1 miliard de indivizi în viață în orice moment, porcul domestic este unul dintre cele mai numeroase mamifere mari de pe planetă.

Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 de milioane capete, din care 190 de milioane în Europa și 489 de milioane în China.

În Rumînia populația suinelor a scăzut de la 12 milioane înainte de revoluție, la 5,8 milioane în 2009 și pînă la 3,9 mil. în 2018.

Porcul este omnivor, putînd fi hrănit atît cu furaje de origine animală, cît și vegetală. Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani.

Porcii rumînești în evul mediu

Porcul crescut de rumîni în evul mediu era mic, se îngrăşa greu şi era pe jumătate sălbatic, iar de multe ori păstoritul turmelor de porci ducea la apariţia unor conflicte între vecini. Merită menţionat faptul că în evul mediu, rumînii creşteau aceeaşi rasă de porc, de la Nistru pînă în Munţii Apuseni.

Cum arătau porcii crescuţi de rumîni în evul mediu? Ce valoare aveau şi cum erau tăiaţi?

La aceste întrebări şi multe altele au încercat să răspundă Luminiţa Bejenaru, Ludmila Bacumenco-Pîrnău şi Simina Stanc într’un studiu intitulat ”Consideraţii privind importanţa porcului domestic (Sus domesticus) în economia alimentară a Moldovei medievale”, apărut în Revista Arheologică editată de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Oase şi cronici Istoria porcului domestic din evul mediu a fost refăcută pe baza oaselor recuperate din gropile menajere de arheologi, dar şi a informaţiilor din cronici şi hrisoave.

Apariţia oaselor de porc în anumite situri arheologice vine uneori să confirme evenimente politice importante: la Orheiul Vechi apariţia oaselor de porc se suprapune cu retragerea tătarilor, care fiind musulmani consumau carne de vită, capră şi oaie.

Voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu apare în documentele vremii sale ca unul dintre cei mai mari negustori de porci, pe care îi exporta la Bistriţa, în Transilvania şi se supăra dacă nu primea preţul dorit.

Peste Carpaţii Orientali exista chiar şi un ”Drum al Porcilor, drept peste şesul Trebeşului, la apa Suhudolului”, după cum este atestat de un hrisov al lui Alexandru Lăpuşneanu din anul 1584.

În evul mediu porcii nu erau crescuţi pe lîngă gospodării, ci erau strînşi în turme şi lăsaţi să se hrănească singuri, de preferinţă în păduri de fag şi de stejar.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău, una din autoarele studiului citat:

”Pe atunci nu exista porcul domestic aşa cum este el acum. Amenajarea locurilor speciale pentru creşterea porcilor începe abia din secolul al XVIII-lea, iar aceste locuri se numeau purcăriţe.”

Conform cercetărilor efectuate asupra oaselor descoperite în localităţi din Moldova medievală, porcii din acele vremuri aveau o înălţime la greabăn de circa 75 de centimetri – pentru comparaţie, înălţimea medie a porcilor din Franţa medievală fiind de aproximativ 80 de centimetri.

Ca înfăţişare generală, porcii din Moldova medievală aveau rîtul lung şi puternic bine adaptat pentru rîmat, picioarele subţiri, cele din faţă fiind mai lungi decît cele din spate.

Unele din oasele păstrate indică faptul că metisarea porcilor domestici cu mistreţii nu reprezenta o excepţie.

Înfăţişarea generală rezultată în urma analizelor arheo-zoologice indică faptul că ar fi vorba de rasa Stocli, o rasă autohtonă de porci care în prezent s’a păstrat în stare pură în vestul Munţilor Apuseni, regiunea Vrancei, Măcinului şi în Balta Brăilei.

Chiar şi în ziua de azi, porcii din rasa Stocli se pretează pentru exploatarea extensivă, specifică evului mediu: pot fi întreţinuţi cu uşurinţă la păşune, în regiunile de munte şi în cele cu ghindă, jir şi alte fructe de pădure.

Porcii din rasa Stocli pot trăi în libertate perioade lungi de timp, fără adăpost, procurîndu’şi singuri hrana.
Conform standardelor contemporane, porcii crescuţi în evul mediu nu erau foarte rentabili: erau sacrificaţi în jurul vîrstei de 2-3 ani, ceea ce indică o productivitate scăzută.

Porcul, hrana ţăranilor

În Moldova medievală, clasele superioare precum orăşenii şi nobilimea preferau să consume carne de vită, în vreme ce ţăranii trebuiau să se mulţumească cu carnea de porc.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău:

”Potrivit descoperirilor arheologice reiese că vitele erau pe primul loc.

Totuşi eşantioanele sînt puţine şi nu putem generaliza. Carnea de vită era considerată o carne nobilă, porcul era pentru oamenii de rînd.”

Chiar şi aşa, sursele istorice scrise indică faptul că Moldova medievală era bogată în turme de porci.

Soţia cronicarului Grigore Ureche a primit o moştenire formată din obiecte de podoabă, haine, vase de bucătărie şi ”60 de vaci cu boi, 40 de porci”.

Documentele medievale din Moldova atestă faptul că exista şi o clasificare a porcilor: porcii domneşti şi porcii ţărăneşti.

Un porc domnesc valora cît zece porci ţărăneşti.

Faptul că porcii erau lăsaţi liberi să pască ducea de multe ori la apariţia unor conflicte.

În 1593 voievodul Aron al Moldovei emitea un act prin care apăra moşia mănăstirii Pîngăraţi:

”Nimeni să nu aibă a’şi face acolo coşare nici pentru oi, nici pentru porci, fără voia lor”.

În 1669 voievodul Gheorghe Duca încerca să reglementeze situaţia turmelor de animale poruncind ca ”cine va avea porci, vaci, boi să’şi pună păstor”.

”Doar au dăruit domnul Dumnezeu jirul sau ghinda, să faceţi dumneavoastră bine pentru voia noastră ca să trimitem oarece porci avem, doar s’ar îngrăşa. Episcopul Efrem de Rădăuţi, cerea la 1600 bistriţenilor să’i permită să pască porcii episcopiei în pădurile lor.”

rasa-de-porci-stocli

Pînă la inceputul secoului al 19-lea, rasa de porci Socli era rasa de porcine cu cea mai mare răspîndire în județele din sudul țării (Muntenia, Oltenia și partea sudica a Moldovei).

În prezent, porcinele din rasa Stocli au pierdut mult din importanța lor economică de altă dată, arealul lor de răspîndire reducîndu’se doar la zone izolate, în gospodăriile țărănești din așezările Deltei Dunarii, zonă în care, alte rase de porcine nu ar rezista la condițiile de climă, dar mai ales de exploatare, de multe ori în sistem de semi-libertate, sau mai exact de semi-sălbăticie.

Cum erau tăiaţi porcii medievali

Pe baza urmelor lăsate pe oasele descoperite în siturile arheologice, studiul citat a reconstituit modul în care erau tranşaţi porcii medievali în Moldova – relevînd faptul că nu există mari deosebiri faţă de modul în care sînt tăiaţi porcii în gospodării în ziua de azi.

În primul rînd nu au fost găsite urme specifice jupuirii (precum în cazul bovinelor) ceea ce indică faptul că tranşarea începea prin decuparea slăninei.

Detaşarea capului de trunchi se realiza prin lovituri puternice de satîr, aplicate între occipital şi atlas.

Carnea era desprinsă de pe picioare, iar coastele erau desprinse cu lovituri de topor de coloana vertebrală. Estimarea din studiul emintit arată că un porc din perioada medievală furniza aproximativ 75 de kilograme de carne.

Porcii în Rumînia de azi

Rumînia are o tradiție în creșterea porcilor, iar de la gospodărie pînă la fermă, sînt prezente condițiile optime pentru această activitate zootehnică.

În ultimii ani, direcțiile spre care s-a îndreptat sectorul de creștere a suinelor în România a vizat: creșterea în regim gospodăresc, mica fermă de familie și ferma industrială.

Astfel, noile orientări în creşterea porcinelor au dus la renunţarea metodei îngrăşării porcilor pînă la 130-150 kg cu slănină groasă şi formarea unor rase care la 6 luni de zile pot atinge în jur de100 kg, cu sporuri medii zilnice mari, cu carne slabă, cu un conţinut mic de grăsime.

Rasele de porci rumînești sînt la mare căutare în rîndul micilor crescători care își doresc să înființeze ferme axate mai ales către un comerț direct, în care consumatorul final să aprecieze o carne obținută cu furajare naturală.

Dupa provenienta, rasele pot fi clasificate in rase indigene (locale) formate pe teritoriul tării noastre și rase importate.

Ca rase indigene amintim: Stocli, Mangalita, Bazna, Albul de Banat și Albul de Rușețu.

Principalele criterii de clasificare a suinelor din Rumînia sînt criteriul economic și tipul morfo-product

Dupa criteriul economic rasele de suine au fost clasificate in functie de capacitatea productiva în:

1. Rase primitive, apropiate de primii porci rezultați în urma domesticirii (Stocli, Băltărețu)

2. Rase ameliorate, ce posedă însușiri productive medii (Bazna)

3. Rase perfecționate care grupeză rasele cu însușiri productive superioare (Landrace, Marele Alb)

După criteriul morfo-productiv rasele se grupează în:

1. Rase pentru carne, care la sacrificare dau carcase cu un procent ridicat de tesut muscular, peste 65-70 % (Landrace, Pietrain)

2. Rase mixte, a căror producție este mixtă, cu un procent mai redus de carne în carcasă (50-55%) și un strat mai mare de grăsime (Bazna)

3. Rase pentru grăsime a caror producție la sacrificare este în favoarea grăsimii avînd doar 45-50% carne în carcasă (Mangalița)

Cele mai cunoscute rase de porci rumînești:

Rasa Stocli

Rasa de porci Stocli este cea mai veche rasă de porci crescută în Rumînia și reprezintă varietatea de munte a suinelor rustice din zona Deltei.

646x404

Aceasta rasa este una primitiva, care provine din porcul mistreț de tip european. Prezinta insusiri mixte, dar din păcate randamentele sînt scăzute.

Caracteristicile și Rezistenta rasei Stocli

Este mic şi pe jumătate sălbatic. Porcii din aceasta rasa aveau urechile drepte si scurte. Pielea de culoare cenușie / maro era una mai groasă decît în mod obișnuit.

Există în general două varietăți preponderente, una de munte, iar cealaltă băltăreț.

Băltărețul

Băltărețul este una dintre cele mai vechi rase de porci rumînești, avîndu’și originea în porcul mistreț din zona Deltei Dunării, de aici și numele rasei. Băltărețul Stocli este o rasă autohtonă rustică de porci ce își are originea în porcul salbatic sus scrofa ferus, varietatea din deltă.

Rasa de porci Băltăreți are o talie medie, de 70-90 cm, iar greutatea suinelor poate varia între 115 kg și 250 kg, masculii avînd un gabarit mai mare.

O scroafă de Băltăreț fată 6-7 purcei care cîntăresc la fătare 1,14 kg.

Sporul mediu zilnic la porcii Băltăreț este de 300 grame, iar stratul de grăsime măsoare 56-64 de centimetri la o greutate de 120 kg. Un porc din rasa Băltăreț consumă 7-9 kg de furaj pe zi.

porci-stocli băltăreț

Porcii din rasa Băltăreț păstrează caracteristicile mistreților avînd o dezvoltarea mai mare a treimii anterioare.

Urechile acestor porci sînt drepte, îndreptate în sus. Au linia superioară convexă, musculatura redusă, sunci slab dezvoltate în toate sensurile.

Culoarea părului acesor porci este gri-maroniu închis, uneori cenușiu-arămiu.

Este un supravietuitor in mediul rural, fără adăpost. Este utilizat experimental ca rezerva de gene.

Varietatea de munte poartă numele de Stocli.

Porcii Stocli de munte au păr abundent, aspru, de culoare maro, ca la mistreți, cu mai multe nuanțe. Linia superioară a trunchiului este convexă, crupa teșită, iar șuncile sînt sărace în musculatură.

Captură ecran (409)

Porcii din rasa rumînească Stocli au membre mai lungi, nu groase, dar rezistente, cu unghii tari, mici.
Greutatea atinsă de scroafele Stocli este de 145 de kilograme la vîrsta de 2 ani.

Din punct de vedere al caracteristicilor fiziologice, rasa de porci Stocli avea un corp convex, cu membre lungi, nu foarte groase, însă cu o bună rezistență.

Scroafele, la vîrsta de 2 ani, putea atinge circa 140 kg. Prolificitatea ajunge în general la 6-7 purcei.

Porcul Stocli are o rezistenta deosebita la conditiile dure de climă și de îngrijire.

Rasa Stocli are in prezent perspective extrem de reduse, rezistînd doar prin cateva nuclee izolate.

Aceste rase au insusiri morfo-productive medii, o viteza de creștere redusă și stratul de grăsime mare, motiv pentru care principalele rase de interes economic din Rumînia sînt reprezentate de rasele perfecționate sau importate, precum și de metișii acestora.

Porcul Stocli, avînd in vedere mai ales rezistența lui deosebită, caracter genetic important al acestei rase, a fost folosit la încrucișări cu alte rase, cum ar fi Marele Alb, Negru de Strei și Mangalița.

Din rasa Stocli s’au format alte două rase rumînești de suine: Alb de Rușețu și Negru de Strei.

Porcul alb de Rușețu

Rasa de porci Stocli încrucișat cu Marele Alb a dus la realizarea unei noi populații de porcine, reprezentată de Porcul de Rușețu.

porc-alb-rusetu

Porcul rumînesc de carne – Alb de Rușețu este o rasă rustică obținută din încrucișarea porcului autohton Stocli cu Marele Alb, care este de asemenea un metis Stocli.

Suinele din rasa Alb de Rușețu au pielea deschisă la culoare, uneori cu bălțături. Talia porcilor este de 75-85 de centimetri, cu o lungime a corpului de 140-160 cm.

Porcul alb de Rușețu. Unde crește

Greutatea unui porc Alb de Rușețu este de 180-220 de kilograme, cu o evoluție de la 50-60 de kilograme la vîrsta de 5-6 luni și de 120-140 kg la vîrsta de un an. Prolificitatea porcilor de carne de Rușețu este medie, maturitatea de reproducția a acestor suine fiind în jurul vîrstei de 8-10 luni.

Porcul rumînesc de carne de Rușețu este crescut astăzi mai ales în sudul țării.

Bazna

Porcul de Bazna este poate cea mai cunoscută rasă de porci rumînești și cea care cunoaște și astăzi o răspîndire largă la nivel național, cu importante centre genetice în zona Transilvaniei.

rase-de-porci-bazna

Această rasă s’a format prin încrucişări între scrofiţe de rasă Mangaliţa şi vieruşi Berk, începînd din anul 1872, în localitatea Bazna din județul Sibiu.

Talia porcilor Bazna este mijlocie. Aceste suine au conformaţia corporală caracteristică tipului morfo-productiv mixt, cu un cap potrivit de mare, cu profilul uşor concav.

Urechile sînt mijlocii purtate înainte şi lateral sau orizontal. Gîtul porcului de Bazna este scurt, larg şi adînc, bine legat de cap şi trunchi.

Trunchiul este de lungime mijlocie, larg, destul de adînc şi aproape cilindric. Linia superioară a corpului este uşor convexă.

Culoarea caracteristică rasei este neagră cu brîu alb care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor cuprinzând şi membrele anterioare.

Lăţirea brîului alb variază de la cîţiva cm pînă la 30-40 cm. Trecerea de la brâul alb la culoarea neagră se face printr’o zonă fumurie, datorită pieliii pigmentate şi părului nepigmentat, zonă caracterisitcă tuturor raselor negre cu brîu alb.

Prolificitatea rasei de porci Bazna este bună, cu o medie de 9,5 purcei la fătare din care la înțărcare ajung circa 8 purcei.

Longevitatea productivă este remarcabilă: 8-12 fătări / viaţă.

La diferite vîrste tineretul de Bazna ajunge la următoarele greutăţi corporale: la naştere 1,2 kg; la o lună 5,6 kg; la două luni 14 kg; la şase luni 60-65 kg; iar la un an 125-135 kg.

Mangalița

Rasa de porci Mangalița este cea mai apreciată rasă de porci rumînești și are mai multe varități: albă, neagră, roșie sau cu coloratură ca la mistreț.

porci-mangalita

Porcii din rasa Mangalița sînt foarte apreciați pentru carnea săracă în colesterol, fiind supranumită și ”porcul somon”.

Numele acesei rase de suine vine de la cuvîntul de origine slavonă mangala, care înseamnă ”corp în formă de butoi”.

Rasa Mangalița se caracterizează prin talie mijlocie, corp scurt cu aspect de butoi la animalele îngrăşate.

Capul este mare cu râtul lung ascuţit şi cilindric. Urechile sînt de formă foarte variată. Gîtul este musculos scurt şi gros.

Prolificitatea rasei de porci Mangalița este redusă față de rasele industriale.

O scroafă de Mangalița fată 4-6 purcei și nu au un instinct matern dezvoltat, iar la înţărcare purcei au mase corporale 8-10 kg.

Porcii Mangalița sînt cunoscuţi ca porci rustici, cu o rezistentă mare la boli, nepretenţioşi la factorul hrană se recomadă a fi crescuţi în turme pe păşuni din zonele mai umede şi umbroase pentru a se obţine aşa zisa ”carne ecologică”, din ce în ce mai căutată.

Porcul negru de Strei

Porcul negru de Strei este una dintre vechile rase rumînești de porci. S’a format în bazinul rîului Strei – de aici și numele rasei de porci, în jurul anilor 1870-1880, din încrucișarea rasei Stocli și rasele Mangalița și Berk.

porc-negru-de-strei

Rasa de porci Negru de Strei are o serie de caracteristici ce o face să fie preferată de micii crescători.

Este o rasă rustică, rezistentă. Aspectul porcilor de Strei este caracterizat de părul negru, des.

Greutatea porcilor Negru de Strei variază între 140 și 150 de kilogramele la scroafe și până la 175-180 de kilograme la vieri.

Prolificitatea porcilor Negru de Strei este de medie, cu 9-10 purcei la o fătare. Vîrsta la care animalele se introduc la reproducere este de 11-12 luni.

Sporul zilnic de creștere pe porcii Negru de Strei este de 480-550 de grame.

Porcul Alb de Banat

Porcul alb de Banat este o rasă de porci rumînești crescută atît pentru carne, cît și pentru grăsime.

Rasa a fost obținută din rasele locale din Banat, înscrucișate cu Albul Mijlociu.

rasa-porc-alb-de-banat

Ca aspect, porcul Alb de Banat seamănă cu rasa Alb Mijlociu.

Corpul este cilindric, cu cap de mărime medie, schelet acoperit cu musculatură. Pielea și părul porcului sunt albe, uneori cu pete negre în jurul ochilor și pe ceafă.

Talia porcilor Alb de Banat este de 65-75 de centimetri, corpul are o lungime de 120-145 de centimetri, iar greutatea în viu atinge 200 de kilograme.

Prolificitatea porcului Alb de Banat este de 8-11 purcei la o fătare.

Purceii ating o greutate de 40-60 kg la vârsta de 6 luni, iar la un an au 90-120 de kilograme.

Albul de Banat este un porc crescut mai ales în județele din Banat, dar și în județul Mureș sînt încă prezente nuclee puternice.

Rase de import: Marele Alb

Marele Alb, cunoscut și sub numele de Yorkul Mare, este o rasă de porci originară din Anglia, ce a fost dezvoltată pentru producția de carne, unde oferă rezultate excepționale, fiind una dintre cele mai răspîndite rase de porci din lume.

porc-urias-din-rasa-Marele-Alb

Porcul din rasa Marele Alb se distinge prin urechile ridicate, de culoare albă, pielea alb-rozalie și dimensiunile impunătoare, fiind încă de la început un animal destinat producției de carne. Este un animal masiv și rezistent, care suportă foarte bine variațiile climaterice.

Masculii sînt folosiți și pentru îmbunătățirea altor rase.

Carnea produsă de porcul din rasa Marele Alb este de foarte bună calitate, cu un conținut redus de grăsime.

Chiar dacă este masiv, porcul din rasa Marele Alb este foarte activ, ceea ce îi permite să aibă o viață lungă și o sănătate bună, în plus, această rasă nu manifestă sensibilitatea la stres.

Porcul din rasa Marele Alb este foarte prolific, de la o singură fătare rezultînd aproximativ 12 purcei.

Femelele din această rasă au insticte materne foarte bune și produc mult lapte, ceea ce ajută la creșterea rapidă în greutate a purceilor. La înțărcare, la vârsta de 21 de zile, greutatea unui purceluș este 45-55 de kilograme. Dacă este hrănit corespunzător, la vîrsta de 7-8 luni atinge o greutate de 110-120 de kilograme.

Rasa de porci Duroc

Rasa Duroc s’a format în partea de N-E a S.U.A. avînd la bază Durocul vechi crescut în statul New-York şi Jersey-Red din statul New-Jersey, format la rîndul său din rasa Tamworth, originară din Anglia.

Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav. Urechile prezintă mărime mijlocie şi sunt purtate semierect.

HC-Duroc-Gilt-1118

Trunchiul este cilindric cu linia inferioară scurtă, iar cea superioară lungă şi convexă. Spinarea, şalele şi crupa sînt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Şuncile sînt mari, descinse pînă la jaret.

Membrele sînt puternice, cu ongloane rezistente şi unghiul jaretului foarte deschis. Culoarea caracteristică a robei este roşcată, de diferite nuanțe, cu păr rar şi uşor ondulat.

Sub aspectul însuşirilor fiziologice, prolificitatea este de 8-9 purcei, cu o capacitate de alăptare de 45-48 kg. Sporul mediu zilnic depăşeşte frecvent 700 gr, cu un consum specific de 2,8-3 kg de concentrate/kg.

Chiar dacă la maturitate un porc cîntărește pînă la 250 kg, stratul de grăsime de sub piele nu depășește 3 cm, procentul de mușchi în carcasă putând ajunge pînă la 80%.

Principalele avantaje ale rasei Duroc sînt:

– prezintă capacitatea de a lua relativ rapid în greutate, valorificînd orice tip de hrană;
– sunt animale docile, nu prezintă agresivitate față de stăpîn sau condițiile în care trăiesc;
– raportul de carne-grăsime în carcasă este unul foarte bun, aproape 80% din carcasă este reprezentată de carne.

Chiar dacă nu manifestă pretenție în ceea ce privește alimentația, pentru a obține o carne de calitatea superioară este indicată hrănirea purceilor cu o rețetă de furajare bogată în proteine care să’i ajute să ia în greutatea, fără a acumula țesut adipos.

Datorită însuşirilor şi performanțelor de creştere şi calității carcasei, rasa Duroc se utilizează în metisările industriale cu scopul economic imediat, fie ca vier terminal, fie ca rasă paternă în schemele de formare a metişilor sau hibrizilor utilizați ca vieri terminali.

În țară, rasa a început să fie importată din anul 1968.

Rasa Hampshire

Rasa Hampshire a fost formată în America (Kentucky), fiind o rasă relativ mai nouă, extrem de apreciată pentru calitatea superioară a carcaselor și a stratului subțire de slănină.

porc-Hampshire

Porcii din această rasă sînt de talie medie, fiind ușor recunoscuți datorită trupului colorat în alb și negru, capul mare cu rît alungit și urechi mici.

Hampshire se crește în rasă pură și se utilizează ca vier în încrucișarea trimestrială. Scroafele fată în medie 9 purceluși, iar vîrsta primei fătări este la 370 de zile (peste 1 an). Vierușii ajung la greutatea de 92 kg în aproximativ 181 de zile, astfel că ating 100 kg la 196 de zile.

Stratul mediu de slănină este de 12 mm.

Principalul dezavantaj al acestei rase este că purceii suportă greu stresul la înţărcare, sînt sensibili la condiţiile de hrănire şi întreţinere, au viteza de creştere în perioada de tineret mai scăzută decît rasele materne şi un procent mai mare de pierderi. De asemenea, animalele adulte sînt foarte fricoase, iar situațiile stresante pot cauza pierderi în greutatea sau creșterea lentă în înălțime.

După cum vedem, atenția acordată creșterii porcului peste tot în Europa, dar și în țara noastră în ultimele decenii, poate fi acordată de fucționarii Uniunii Europene și tradițiilor locale din acest colț european.

Am spune noi, chiar o foarte mare atenție !

În Europa, sărbătorile, tradițiile și obiceiurile trebuie să facă parte din patrimoniul nostru cultural comun.

Acestea ne unesc peste granițe, structurîndu’ne anotimpurile și viețile, adesea reflectînd teme legate de istorie, identitate, religie și natură, aspecte care trebuiesc cu sfințenie păstrate așa cum sînt sau cum evoluează firesc.

Cei care au tendințe de a interveni cu brutalitate printre aceste sensibilități își pot controla refulările și în moduri cu mult mai constructive.

Resurse: Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, p. 412; agrointel.ro, adevărul.ro

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

LIMBA GETICĂ, IZVORUL VORBIRII EUROPENE NU A DISPĂRUT

Oamenii pămîntului își spuneau geți. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pămîntenilor europeni se numea limba getică.

Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să’i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.

”Limba noastră’i graiul pîinii, / Cînd de vînt se mişcă vara/

În rostirea ei bătrînii / Cu sudori sfinţit’au ţara…”

Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrîne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa proto-pelasgo-getică s’a vorbit şi se vorbeşte, s’a scris şi se va scrie mult pro sau contra.

S’a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Păziţi’vă limba mai mult decît lumina ochilor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Originea limbii rumîne se află în inteligenţa rumînilor strămoşi, oamenii rîurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în Rumînia, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pămîntean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nici o altă limbă europeană nu are atîtea onomatopee autentice şi pentru că nici o altă limbă europeană nu are atîtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba rumînă.

Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural rumînesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapetasmei Sfîntului Altar etc. sînt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai tîrziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi’au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale.

Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, inventînd axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tînăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormînt, înviază şi se înalţă, aşa s’a întîmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sînul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans avînd ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi.

Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar geto-rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atît de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind’o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-rumîn descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get s’a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său.

Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltîndu’se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios.

Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a’şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-rumîni îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii.

Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s’a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele.

Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de rumîni.

Astfel, o vijelie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în rumînă identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rînd, apu (apa), şi multe altele.

Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică” că au etimon latin, etimon slav (nevastă),  bulgar (a zîmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l’a invocat prima dată, având etimon necunoscut.

Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba rumînă din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu geto-rumîna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s’a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind rumînesc în zilele noastre printr’un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse.

Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a rumînilor pe atît de ascuns de mereu aceeaşi cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge’i unui neam izvoarele scrise şi roagă’te la Bunul Dumnezeu să’l pedepsească cu uitarea Limbii sale!

Doar la rumîni mama este numită şi ”Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr’o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini.

Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.

Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii getice de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pămînt se vorbeşte de zece milenii rumîneşte şi ”filologii” şi ”istoricii” romanizaţi orbecăiesc în ”latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î.Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului getic şi limbii sale.

Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru.  Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane.

Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite.

Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor / pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv.

În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special.

Ca și la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atît semnul concret al totemului cît și semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.

Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă.

Totuși, aceste semne și’au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru.

Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecînd după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfîrşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decît cea sumeriană, judecînd aşadar, numai după aceste cîteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii,  marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba getică.

Vasile Pîrvan, referindu’se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pămîntului roditor şi hrănitor, exista în Geția. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu’l în primul rînd cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr), a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxio susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxio şi constată că: epodele sînt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pămîntului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geților-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentînd textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului rumîn. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvăluie că: Romanii sînt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geției era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active pînă foarte tîrziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Rumîneşti şi Moldovei.

Limba pe care o vorbesc rumînii pînă astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citîndu’l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof: Limba rumînă este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxio, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxio era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa / salmoxa. Zal /Sal = Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra cîtorva expresii-definiţii ale lui Zamolxio, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zamolxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva.

Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atîta vreme cît, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărîtor la ideea de bine şi frumos a celor vii.

Orice este s’a întîmplat dintr’o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect.

Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită.

Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de’a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxio-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxio, filosofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli.

El presupune că Academia lui Zamolxio ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pîrvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire.

Domn al celor două pămînturi!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc.

Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmînd faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Geția.

Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s’a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină din care s’a desprins apoi şi latina italică şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-rumîn pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:

– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau

– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele Hamangia implică istoric cîteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Tîrguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecîndu’se şi el asupra genezei geto-rumîne scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 î.Hr., cînd comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană…

Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială nu a cuprins întreaga vatră multimilenară a Geției lui Burebista sau a lui Decebal.

În afara hotarelor ei, au rămas geții liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat Terra Getarum liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale.

Pe cursul Nistrului superior se aflau geții costoboci, creatorii culturii numite Lipița, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală getică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau carpii, care pînă către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie getică […]

Pînă nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale geților liberi, exponenţi ai complexului Sîntana-Arad-Mediaşul Aurit. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Geției străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atît cele din Asia cît şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, rîmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr’unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul scyţilor, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi pînă la poalele Caucazului, pînă la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Geției se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborînd descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s’au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo.

Aflăm întîia oară că Goţii sînt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s’a folosit cuvîntul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspîndit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rînduit slujirea Arhieriei, prefigurîndu’L pe Mîntuitorul Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l’au înveşmîntat pe Matusalem şi i’au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelasgo-arimin-getic: traci (geții din Tracia), daci (geții din Dacia Romană), scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atît caldeenii cît şi scyţii descendeau din nemurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că scyţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele ”goţilor” erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sînt ”numiţi goţi”,  după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N’a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n’a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrîngere suferită de romani din partea geților liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sîngeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai tîrziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (romană), iar romanii pe care i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i’a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sînt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămîne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia Romană a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemînd (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrîngere, n.a.) de acolo legiunile, le’a aşezat în Moesia şi acolo într’o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţîşnesc din Spaţiul Carpatic.

Citindu’l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile getică, sarmată şi latină, afirmînd că: Limba getică – latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că Rumînia este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

Concluzia autorului:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela getică, care înconjurînd pămîntul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei.

Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tînăr GET, începînd cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic, iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba getică. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Rumînă de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-rumînă fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai tîrziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre.

Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturîndu’le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Geților şi a limbii lor.

O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stîncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într’una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sînt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, geții, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (geților).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat get din sec. II. d.Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii geți, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor (membrii unei comunități ezoterice caracterizată prin cultul șarpelui) geți, casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul getic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gînditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, ”Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, ”Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; ”Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria pînă la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscînd marea binefacere pe care au primit’o de la înţelepţi, i’au cinstit ca zei, au rînduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxio.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Geții poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:

Presupunînd o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le’am populat noi cu geți ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, Rumîniei, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că geții (sau tracii cum erau numiți de Herodot) se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”.

Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să’şi scrie opera pe care o cităm. (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).

Tot marele Herodot ne desluşeşte într’un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind pînă în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decît veneţii /veneţienii, adică tot geți. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sînt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătînd că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).

Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:

”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sînt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatîrşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s’a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrîn-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cîntau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că geții care au ajuns stăpînii lumii aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a geților.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec. I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică pînă în Iberia şi din nordul Africii pînă dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a geților. (Fontes, I, p. 529)

Legat de așa-zișii ”traci” nu trebuie uitat că mulți dintre cronicarii anticispuneau că Tracia era locuită de triburi getice, iar Tracia (Trake) era o regiune nordică a elenilor. Elenii se refereau la locurile din miazănoapte prin termenul ”trake”.

Așadar, geții din nord erau numiți în limba elenă nordici=traki.

În concluzie, ”nordic” neputînd fi vreo etnie, tracii erau geți, și nu învers…

Adaptare după compilația prof. Gh. Constantin Nistoroiu 

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

STUDIILE GENETICE RELEVĂ ÎMPERECHEREA DINTRE PĂSTORII PROTO-GEȚI ȘI PELASGII FERMIERI

Noile analize ale ADN-ului antic ne dezvăluie împerecherea timpurie dintre crescătorii de animale veniți din est și fermierii europeni. Primii păstori Yamnaia (considerați a fi proto-geți) din stepele din estul Europei (numiți și indo-europeni) și din vestul Asiei (numiți massa-geți), dintre care 4 sînt îngropați în acest mormînt (poza 1), au început să se împerecheze cu fermierii europeni (pelasgii sînt considerați primii europeni) ai culturilor Cucuteni, Turdaș, Coțofeni etc., cu sute de ani înainte de a se lansa o migratie majoră în Europa.

Cu sute de ani înainte de a se schimba chipul genetic al europenilor din epoca bronzului, păstorii care se aflau pe pășunile din stepa din nordul Mării Negre se amestecau deja, și ocazional se împerecheau cu fermierii din apropiere din sud-estul Europei.

O parte din acest grup de păstori amintiți de specialiști sînt chiar strămoșii noștri care au format în timp un popor pastoral prezent și azi în toată Peninsula Balcanică.

Captură ecran (407)

Arheologii au presupus adesea că, încă în urmă cu aproximativ 5.600 de ani, fermierii din Caucaz, cunoscuți ca ”indivizi Maykop”, au migrat în nord în număr mare, aducînd limbile indo-europene, prelucrarea metalelor timpurii printre păstorii care străbăteau pășunile regiunilor din Nordul Mării Negre.

În acest scenariu, acest schimb cultural a condus la pași importanți pentru dezvoltarea unui stil de viață de stepă cu ajutorul cailor domesticiți și ale carelor cu care nomazii transportau mărfuri mai tîrziu în Europa și Asia, aducînd astfel și limbile indo-europene, începînd cu aproximativ 5000 de ani în urmă (SN: 11/25/17, p. 16).

Cercetătorii numesc acești păstori nomazi, ”oamenii Culturii Yamnaia”, care’și duceau traiul de la est în Bazinul Dunării (cu roșu în poză) și pînă în vestul Rumîniei, pe teritoriul unde îndeosebi au trăit și au fost menționați geții carpato-dunăreni.

Legăturile genetice

O analiză a ADN-ului antic a scos la iveală în mod neașteptat semne de împerechere cu mai mult de 5.000 de ani în urmă între păstorii Culturii Yamnaia din Europa de est și Asia de vest, și fermierii europeni, posibil din cultura amforelor globulare.

O altă surpriză, fermierii Maykop despre care mulți cercetători au crezut că au influențat în mod dramatic cultura Yamnaia, nu au lăsat nici o amprentă genetică asupra păstorilor geți nomazi. Liniile punctate din poza de mai jos reprezintă direcțiile bănuite prin care au exercitat o influență de către oamenii din cultura amforelor globulare și de către oamenii Maykop prin teritoriul Yamnaia nord-pontic.

Această constatare surprinzătoare, publicată recent în Nature Communications, ridică întrebări noi despre o perioadă crucială în care populația crescătoare de animale și populația agricolă răspîndită a interacționat în regiunea Caucazului Eurasiei.

Aceste schimburi au provocat răspîndirea geografică a prelucrării metalelor, a roții și a carului, dar și a limbilor indo-europene azi vorbite în mare parte a lumii.

Intersecţia posibilă a trei culturi antice în urmă cu 5000 de ani

Dar, printr’o întorsătură neașteptată, ADN-ul prezent la păstorii Yamnaia prezintă semne ale unor strămoși împărtășiți numai cu fermierii pelasgi din estul Europei, nu cu oamenii Maykop din Caucaz.

Analiza genetică, condusă de geneticianul populațional Chuan-Chao Wang de la Universitatea Xiamen din China și antropologul molecular Wolfgang Haak de la Institutul Max Planck pentru Știința istoriei umane din Jena, oferă cea mai bună viziune pînă acum la istoria genetică a păstorilor Yamnaia.

Oamenii de știință au analizat seturi de modificări moștenite în ADN-ul a 45 de persoane, inclusiv 4 din Yamnaia și 12 din Maykop, dezgropate în Caucaz și din morminte de stepă datînd de acum între 6.500 și 3.500 de ani în urmă.

S’au făcut comparații cu ADN-ul extras anterior provenit de la alți europeni vechi, asiatici și americani nativi.

O majoritate a strămoșilor din Yamnaia au venit de la vînătorii-culegători din Caucaz și o mică parte a strămoșilor Yamnaia – între 10 și 18 procente – a fost moștenită de la fermierii din Europa de Est, potrivit estimărilor oamenilor de știință.

Acești fermieri ar fi putut aparține culturii amforelor globulare din Europa, numită așa pentru ceramica în formă de glob.

Aceste rezultate indică faptul că, cu mult înainte ca păstorii Yamnaia să migreze în Europa, ”a existat o sferă de interacțiune în Europa de Est între oameni din alte grupe genetice diferite”, spune Haak.

Pe de altă parte, oamenii din Maykop au moștenit aproximativ jumătate din ADN-ul lor de la fermierii anatolieni, care locuiau atunci în Anatolia, rezultă din analizele lui Haak și a colegilor săi. Această constatare subliniază în continuare separarea genetică a fermierilor Maykop de păstorii Yamnaia, care nu împărtășesc nici un ADN comun cu cultivatorii anatolieni.

În mod surprinzător, fermierii Maykop din regiunea Caucazului montan, munți prezentați aici în poză, nu au lăsat practic nici un semn genetic asupra păstorilor din Yamnaia de nord, spun cercetătorii.

Dovezile despre împerecherea slabă dintre fermierii Maykop și locuitorii de stepă Yamnaia este ”o mare surpriză”, spune arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Helsinki, care nu a participat la studiu.

Arheologul Volker Heyd:

”Cultura amforelor globulare din Europa de Est pare a fi un bun candidat pentru că s’a îmbogățit într’o oarecare măsură cu oamenii din Cultura Yamnaia cu mai mult de 5.000 de ani în urmă.”

Migrațiile unor oameni din Cultura Maykop pe teritoriul Yamnaia, însoțite de transferul cunoștințelor de limbă, s’a petrecut, apreciază echipa lui Wang. Cercetătorii apreciază că migrațiile ocazionale spre nord, prin Caucaz, către pășunile din Yamnaia se potrivesc unui scenariu în care vechea patrie a limbii indo-europene se poate a fi din locurile de unde au venit agricultorii anatolieni.

Dacă au dreptate, au rezolvat una dintre cele mai problematice probleme din studiul limbilor. Dar, originile sigure ale limbilor indo-europene rămîn incerte.

Persoanele Maykop dezgropate pe teritoriul Yamnaia au venit dintr’o populație relativ mică, izolată, care nu prezintă semne de rudenie, afirmă arheologul David Anthony de la Hartwick College din Oneonta, NY:

”Este doar subliniat faptul că oamenii Maykop au ales să nu se împerecheze cu oamenii din Yamnaia sau pre-Yamnaia.”

Fără căsătoriile regulate dintre cele două culturi, oamenii Maykop nu ar fi transferat limba lor la Yamnaia, susține Anthony. El consideră că este mai probabil ca limbile precursorilor indo-europeni să fie originare între păstorii de stepă.

Cum au construit păstorii nomazi culturi noi în epoca bronzului

În care și pe cai, păstorii din Yamnaya și’au lăsat amprenta genetică din Irlanda pînă în China

ADN-ul antic indică că păstorii călăreți numiți și Yamnaia au fost protagoniștii a două migrații pe distanțe lungi, acum 5000 de ani în urmă. O călătorie poate să fi transformat cultura veche a Europei a ceramicii cu fir (corded ware), în timp ce cealaltă a lansat cultura Afanasievo din Asia Centrală.

Păstorii geți nomazi (massa-geții) care trăiau pe pășunile de deal din Asia de Vest au făcut o serie de mișcări mari, la est și vest, cu aproximativ 5000 de ani în urmă. Acestea nu erau tipice, treceri de la un punct de pășune sezonier la altul, transhumanți cum mai sînt numiți ciobanii.

Acești oameni au deschis noi trasee.

O revoluție tehnologică a transformat călătoria pentru păstorii vechi în acel moment. Desigur, nu au putut face rezervări de hotel online.

Planificatorii de călătorii ar fi căutat în zadar o escală în stepă cu instrumente și materiale necesare. Cea mai apropiată oprire a călătorului a fost un pîrîu de munte și un loc decent de pășunat pentru bovine.

Totuși, spre deosebire de oricine altcineva, acești oameni rezistenți aveau mijloacele de a se deplasa – roți, care și cai.

Iată cum s’au desfășurat călătoriile: într’un moment în care precipitațiile s’au diminuat și pajiștile din Asia de Vest au devenit maro, carele trase cu boi încărcate cu obiecte personale s’au mișcat spre vest, urmînd pășuni mai verzi în Europa Centrală și de Nord.

Alte căruțe au mers spre est pînă în Munții Altai din Siberia, unde se întîlnesc astăzi Rusia, China, Mongolia și Kazahstanul.

Familii întregi cu bărbați, femei și copii s’ar putea să se fi aflat în aceste migrații. Sau călătorii ar fi putut fi în mare parte bărbați, care s’au căsătorit cu femei din satele agricole aflate de’a lungul drumului.

Bovine, oi și capre, fără îndoială, au tras împreună cu cei care au făcut aceste călătorii, sub conducerea vigilentă a călăreților de cai.  Carele au servit ca și case mobile în timp ce se deplasau și în timpul opririlor periodice pentru a lăsa animalele să pască.

Aceste călătorii, de către oamenii cunoscuți acum sub numele de Yamnaia, au transformat genele și culturile umane pe un spațiu uriaș al Europei și al Asiei. Oamenii din Yamnaia și’au lăsat amprenta din Irlanda spre granița de vest a Chinei, de aproximativ 4.000 de kilometri.

Două studii de pionierat ale ADN-ului antic, publicate în Nature în anul 2015, au dezvăluit mișcările mari ale populației Yamnaia. Obținerea acestor rezultate a fost un moment crucial pentru cercetătorii care studiază epoca bronzului eurasiatic, care s’a extins de la aproximativ 5.000 la 3.000 de ani în urmă.

Cele două milenii au fost martorii creșterii proceselor de prelucrare a metalelor, a sistemelor de scriere și a altor elemente de semnătură ale civilizațiilor urbane.

În prezent, lucrările noi încearcă să explice modul în care ADN-ul Yamnaia a făcut mari incursiuni în Europa bronzului în primii 200-300 de ani din acea perioadă cheie. Cele două studii diferă cu privire la faptul dacă Yamnaia a influențat culturile și limbile europene într’o singură etapă sau într’o perioadă extinsă.

O rețea mobilă

Cercetătorii au ignorat de multe ori acești geți nomazi Yamnaia și alte culturi de păstori ca forțe timpurii ale globalizării. Dar dovezile arheologice reflectă tot mai mult păstorii din epoca bronzului – care și’au mutat bovinele și campările dintr’un loc de pășunat sezonier în altul – ca o rețea de societăți mobile care au format un sistem de comunicare intercontinentală.

Cercetările efectuate pe situri din pășunile din Asia, pe versanții și pe versanții munților indică faptul că acești păstori au creat rețele comerciale extinse, cruciale pentru creșterea statelor agricole. Păstorii încă prosperă în mai multe părți ale lumii de astăzi, oferind o varietate de servicii pentru orașele din părțile îndepărtate, muntoase din Asia.

Urmăriți turma

Drumul de la satele agricole timpurii ridicate de pelasgii primari la primele civilizații pe scară largă din Europa și Asia s’a intersectat cu călătoriile de pe continent ale geților nomazi euro-asiatici. Studiile genetice au evidențiat rolul păstorilor cunoscuți sub numele de Yamnaia, care au influențat culturile europene și asiatice cu cel puțin 5.000 de ani în urmă.

Acordarea statutului special păstorilor ca constructori de civilizație nu este o idee nouă. În anii 1950 și 1960, arheologii proeminenți au susținut că păstorii călăreți au lansat o serie de migrații din patria lor, regiunea de stepă pontică-caspică la nord de Marea Neagră, de la aproximativ 6000 la 3000 de ani în urmă.

Acești arheologi i’au văzut pe acești păstori ca niște războinici nomazi răi care răspîndesc stilul de viață, credințele și limbajul a ceea ce este cunoscut sub numele de cultura kurgană pentru fermierii și vînătorii din Europa și părți din Asia.

Grupurile Kurgan, care includeau și Yamnaia, au fost cunoscute pentru îngroparea oamenilor din poporul lor în morminte acoperite de movile de pămînt.

Aceste grupuri nu aveau sistem de scriere, ci au vorbit despre o versiune timpurie a limbilor indo-europene moderne, au argumentat unii arheologi.

Limbile indo-europene de astăzi includ rumîna, greaca, engleza, spaniola, rusa, germana, bengaleza etc.

Pînă în anii 1980, o altă perspectivă a fost agreată. Cercetătorii au propus că aceste culturi și limbi europene din epoca bronzului s’au schimbat pe măsură ce ideile au trecut de la un grup la altul. Europenii nu au format familii cu călătorii acestor drumuri intercontinenale, sau cu păstorii.

În schimb, localnicii au adoptat practicile aduse din afara comunităților lor, după cum găseau necesar, dar băștinașii și’au păstrat genele în continuare intacte.

Susținătorii acestor noi ”idei de migrare” privesc cu prudență asupra ADN-ului Yamnaia în Europa.

Semnăturile genetice ale migrațiilor anterioare ridică mai multe întrebări decît răspunsul lor, spun cercetătorii.

ADN-ul nu poate explica încă de ce, de exemplu, oamenii Yamnaia s’au mutat în primul rînd. Mărimea migrațiilor spre vest și spre est și modurile în care fiecare etapă se desfășoară de’a lungul mai multor secole, rămîn, de asemenea, misterioase. Poate cel mai important, seturile de gene împărtășite de populațiile îndepărtate nu pot explica modul în care culturile și limbile străvechi s’au schimbat în timp.

În ciuda incertitudinilor, ADN-ul rătăcitor al oamenilor Yamnaia face un lucru clar, spune Eske Willerslev, genetician evolutiv la Universitatea din Copenhaga:

”Păstorii din epoca bronzului au mers pe distanțe lungi pentru o lungă perioadă de timp și au avut un impact important asupra civilizațiilor europene și centrale din Asia.”

Willerslev a condus una dintre investigațiile Yamnaia din 2015.

O echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, David Reich, a efectuat celălalt studiu .

Eforturile de a schimba modul de a înțelege cum păstorii din vechime s’au transformat în declanșatori și agitatori în ascensiunea civilizației sînt în plină desfășurare, după cum o demonstrează o serie de noi lucrări.

Genele călătorilor

Investigația pentru perioada antică a lui Willerslev și a lui Reich, desfășurată independent, în colaborare cu diferite grupuri de arheologi, a ajuns la aceeași concluzie: oamenii din Yamnaia au remodelat ADN-ul oamenilor din zona centrală și nord-europeană în decurs de cîteva sute de ani de la începerea călătoriei spre vest încă din urmă cu peste 5.100 de ani. Asta a surprins ambele grupuri de cercetare.

ADN-ul extras dintr’un total de 195 de schelete din Europa de Nord și Europa Centrală în cele două studii a arătat că cei care au trăit între 4.900 și 4.400 de ani în urmă poseda o cantitate remarcabil de mare de ADN Yamnaia.

Oamenii Yamnaia au contribuit cu aproximativ 75% din strămoșii acelor fermieri, au concluzionat oamenii de știință.

Perioada europeană cu moștenire Yamnaia a aparținut, celor numiți de arheologi, oamenii Culturii ceramicii cu fir, cunoscută pentru decorarea olăritului, prin presarea frînghiilor în argilă încă moale și realizarea topoarelor de luptă din piatră.

Yamnaia a început să creeze cultura ceramicii cu fir după ce a ajuns în Europa Centrală și de Nord, propune arheologul David Anthony de la Colegiul Hartwick din Oneonta, NY

”N’am fi știut niciodată că oamenii din Yamnaia au produs două culturi distincte, uitându’ne doar la descoperirile arheologice”, spune Anthony, care este coautor la articolul din 2015 al grupului lui Reich.

Dacă nu ar există o legătura genetică, ar arăta că Yamnaia, care anterior nu făcuse nimic asemănător cu ceramica cu fir sau cu topoarele de luptă, nu ar fi avut nici un aport în Cultura ceramicii cu fir.

Populația scade în rîndul fermierilor și foștilor agricultori europeni în urmă cu aproximativ 5.000 de ani (SN: 11/2/13, p. 12), posibil din cauza epidemiilor ( SN: 11/28/15, p. 7), astfel ar fi putut permite grupului Yamnaia să’și exercite o astfel de influență.

În primul rînd, păstorii migranți au trimis trupe de război ale băieților adolescenți (despre care vom mai vorbi mai jos) ca forțe de avanpost pentru a controla teritoriile europene (SN Online: 8/7/17 ), spune echipa condusă de Kristian Kristiansen de la Universitatea din Gothenburg din Suedia în Antiquity.

Restul migranților au sosit la scurt timp după aceea, susțin cercetătorii. Oamenii din Yamnaia s’au căsătorit apoi cu femei din grupurile locale, posibil prin răpirea lor. Kristiansen este coautor la articolul din 2015 al grupului Willerslev.

Cercetările genetice, izotopice și lingvistice recente au schimbat în mod dramatic înțelegerea noastră cu privire la modul în care a fost creată cultura ceramicii cu fir în Europa. Aici, autorii explică aceasta în ceea ce privește adaptările locale și interacțiunile dintre oamenii migranți Yamnaia din stepa pontico-caspică și culturile neolitice indigene din nordul și estul Europei.

Economia inițială de creștere a animalelor a migranților din Yamnaia a cedat treptat noilor practici de cultivare a cerealelor, ceea ce a dus la adoptarea unor cuvinte noi pentru aceste culturi. Rezultatul acestui proces de hibridizare a fost formarea unei noi culturi materiale, a culturii ceramicii cu fir și a unui nou dialect, prototermic.

În ciuda unui grad de ostilitate între grupurile extinse ale ceramicii cu fir și grupurile neolitic indigene, datele izotopice stabile sugerează că exogamia a oferit un mecanism care le’a facilitat integrarea.

Cultură ceramicii cu fir a apărut ca un mod hibrid de viață care a inclus cultivarea culturilor, creșterea animalelor de fermă, a vînatului și adunarea recoltelor, argumentează Kristiansen.

Structurile vii comunale și mormintele de grup ale fermierilor europeni anteriori au fost înlocuite de structuri mai mici, potrivite pentru familii și morminte unice acoperite de movile de pămînt.

Familiile grupului Yamnaia au trăit astfel, chiar înainte de a călători în Europa. Un accent comun pe viața de familie și îngroparea individuală a morților indică faptul că membrii culturilor Yamnaia și ceramicii cu fir au păstrat posesiunile printre rude apropiate, în viziunea lui Kristiansen.

„Cultura Yamnaia și Cultura ceramicii cu fir au fost unificate printr’o nouă idee de a transmite proprietăți între indivizi și familii înrudite”, afirmă Kristiansen.

Migranții Yamnaia trebuie să fi vorbit o versiune incipientă a limbilor indo-europene care s’a răspîndit mai tîrziu în Europa și în părți ale Asiei, susține grupul lui Kristiansen. Anthony, un vechi colaborator al lui Kristiansen, este de acord. Vocabularele reconstituite pentru oamenii din cultura ceramicii cu fir includ cuvinte legate de care, roți și creșterea cailor care ar fi putut veni numai de la Yamnaia, spune Anthony.

Pe măsură ce limbile indo-europene s’au răspîndit, impactul genetic al Yamnaia în Europa a rămas substanțial, chiar și după dispariția culturii ceramicii cu fir în urmă cu 4.400 de ani, spune echipa lui Reich.

Aproximativ 50% din strămoșii unor persoane dintr’o cultură ulterioară din epoca bronzului au numit cultura Bell Beaker pentru vasele sale de ceramică în formă de clopot inversat, derivate din stilul Yamnaia.

O astfel de ceramică s’a răspîndit în mare parte din Europa, începînd cu aproape 4.770 de ani în urmă și dispărută cu 3.800 de ani în urmă.

Migrațiile fie ale oamenilor, fie ale ideilor ar fi putut reprezenta această dispersare.

Chiar și astăzi, ADN-ul de la occidentalii, centralii și nord-europenii moderni se apropie de o contribuție genetică de 50% din partea echipei Yamnaia, raportată de Reich în 2015.

Săpăturile la așezările sezoniere ale vechilor păstori din Kazahstan indică practici culturale coerente pe toată epoca bronzului. Exemplele includ ceramica descoperită la un sit datînd de la aproximativ 3.900 la 3.600 de ani în urmă.

Multe contacte, nu doar cîteva

La fel ca mulți dintre colegii săi, arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Bristol din Anglia a fost contrariat de rapoartele din 2015 privind o legătură genetică strînsă între crescătorii vest-asiatici și o cultură a epocii bronzului considerată nativă în Europa.

Dar, spune Heyd, povestea migrațiilor antice Yamnaia este mai complexă decît scenariul de schimbare rapidă schițat de Kristiansen și Anthony.

Nu există nici o dovadă că oamenii Yamnaia au dezvoltat rapid practici tipice culturii ceramicii cu fir într’o parte a Europei, susține Heyd în Antiquity. Schimbările culturale din Europa în urmă cu peste 5.000 de ani trebuie să fi survenit dintr’o serie extinsă de relații la scară mică cu Yamnaia și alți păstori, care a fost apoi acoperit de un mare aflux de călători din stepă cu căruțe, spune el.

De exemplu, mormintele individuale și alte semne de contact cu poporul Yamnaia și chiar cu păstorii vest-asiatici apar în Europa mai devreme cu 1000 pînă la 2000 de ani înainte de migrațiile de transformare a ADN-ului.

Luați în considerare faptul că Yamnaia reprezintă 5% din strămoșii lui Ötzi Iceman, care a trăit în sud-estul Europei cu aproximativ 300 de ani înainte de mutarea mare a grupurilor Yamnaia (SN: 5/27/17, p.13).

Se știe puțin despre aceste întîlniri anterioare.

Eforturile de a descifra legăturile dintre cultura Yamnaya și Cultura ceramicii cu fir sînt complicate de faptul că ADN-ul este disponibil de la cîțiva oameni din fiecare grup, spune Heyd, care în prezent extinde mormintele Yamnaia din Panonia.

Probele antice ADN analizate în documentele din 2015 provin numai din cîteva site-uri de cultură Yamnaia și a Culturii ceramicii cu fir în cîteva părți ale Europei și ale Rusiei.

Heyd suspectează că păstorii călători din Yamnaia aveau deja contacte mai timpurii, probabil cu 5.400 de ani în urmă, cu cei din Europa Centrală și de Est cunoscuți pentru a face vase în formă de glob cu mînere mici. Persoanele din această cultură, dezgropate în 2 locuri din Polonia și Ucraina, nu posedă genele Yamnaia, a raportat online pe 9 mai o echipă afiliată la laboratorul Reich.

Dar Heyd crede că împerecherea dintre membrii acelei culturi europene și migranții Yamnaia s’ar putea să fi avut loc puțin mai la est, unde contactele interculturale s’ar fi petrecut probabil la granița pădurilor europene și a pășunilor asiatice.

Alte indicii genetice indică o lungă istorie a păstorilor asiatici care traversează părți din Europa. Cantități mici de ADN provenind de la păstori de stepă, eventual Yamnaia, au apărut în trei schelete de vânători-culegători din sud-estul Europei, și datează de aproximativ 6.500 de ani în urmă.

Mormintele din Europa din Cultura Ceramicii cu fir (stînga) și Cultura Yamnaia din Asia de Vest (dreapta) prezintă asemănări, cum sunt și aceste morminte solitare. Unii cercetători consideră astfel de asemănări ca semnele influenței puternice a păstorilor Yamnaia asupra fermierilor europeni în urmă cu peste 5.000 de ani.

ADN-ul multor alte persoane din epoca bronzului sînt necesare pentru a dezlega relațiile dintre păstorii migratori și grupurile europene pe care le’au întîlnit, spune Heyd.

Mai multe statistici nedumeresc, doar aproximativ 5 % din mormintele gen Yamnaia se estimează că există în continuare. Proiectele și construcțiile din epoca sovietică din secolul al XX-lea au distrus o mare parte de restul mormintelor.

Scepticismul lui Heyd asupra contribuției singulare a oamenilor Yamnaia pentru Cultura ceramicii cu fir are sens, spune arheologul Ursula Brosseder de la Universitatea din Bonn din Germania.

”Fenomenele culturale, cum ar fi Cultura ceramicii cu fir, nu pot fi legate una de alta la grupuri etnice, grupuri de populatie genetică sau limbi”, spune ea.

Brosseder, care studia culturile antice europene, se îndoiește, de asemenea, că evoluția limbilor indo-europene, care sînt atît de dominante în majoritatea lumii de astăzi, să poată fi atribuită unei singure populații de păstori migratori.

Expunerea sudică

Brosseder și alți critici ai migrațiilor majore Yamnaia ca schimbători ai jocului ne descrie o imagine diferită, în două sensuri, a ceea ce s’ar fi putut întîmpla în epoca bronzului din Europa.

Povestea începe în Orientul Mijlociu cînd agricultorii care vorbeau limbi indo-europene au domesticit capre și alte animale cu 6.000 de ani în urmă sau mai devreme. Creșterea animalelor a dat naștere rapid păstorilor, inclusiv Yamnaia.

Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, o ciumă a șters mulți fermieri și crescători de cai din părțile superioare ale Europei. Păstorii au migrat spre vest pentru a găsi terenuri mai bune de pășunat, deoarece o climă mai caldă și mai uscată s’a ivit din stepele centrale din Asia.

În Europa Centrală și de Nord, călătorii au întîlnit populații rare care se luptau să supraviețuiască. Nativii au adoptat limbajul indo-european timpuriu și s’au împerecheat.

Dar un al doilea val de influență a venit dinspre sud, în același timp sau poate puțin mai devreme. Limbile indo-europene înrudite se răspîndesc prin intermediul fermierilor care se deplasează din zonele mediteraneene și Anatolia (acum Turcia) în zonele mai joase ale Europei și în Asia de Sud.

Cultivatorii aceștia nu aveau nimic de’a face cu mișcările mari ale Yamnaia și rar se împerechează cu păstorii. Sprijinul pentru acest scenariu vine de la 19 schelete de agricultori din epoca bronzului din Creta, Grecia și Turcia. ADN-ul acestor persoane a fost în mare parte moștenit de la fermierii anteriori din Anatolia de Vest și din Marea Egee, a declarat o echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, Iosif Lazaridis, în Nature.

Cantități mici de strămoși Yamnaia, de la 9 la 32%, au apărut printre acești indivizi.

Aceasta și alte studii genetice ale europenilor din sud-estul Europei „sugerează că unele, dar nu toate, ramuri ale limbilor indoeuropene au provenit de la popoarele stepelor”, spune lingvistul Paul Heggarty de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane din Jena, Germania.

Vorbitorii indo-europeni din trecut și din prezent afișează o varietate de modele genetice într’o zonă geografică uriașă, generînd îndoieli cu privire la orice explicație simplă pentru răspîndirea acestei familii de limbi, susține Heggarty.

Scenariul de mai sus, deși nu este confirmat, transmite complexitatea mișcărilor și culturilor populației euro-asiatice care răspîndesc limbile indo-europene, spune arheologul Colin Renfrew de la Universitatea din Cambridge.

Renfrew a propus acum 30 de ani că fermierii anatolici să fi purtat o limbă indo-europeană timpurie în Europa începînd cu aproximativ 9.000 de ani în urmă. Argumentul său influent a respins ideea că valurile migranților au schimbat limbajul și cultura.

În conformitate cu ideile sale, datele genetice din rapoartele din 2015 au arătat că grupurile de agricultori din Europa de Sud-Est și Anatolia s’au mutat în inima Europei cu mai mult de 6.000 de ani în urmă, unde locuiau deja vînători-culegători.

Cînd ADN-ul Yamnaia a sosit, seturi de variante genetice tipice acelor fermieri și vînători-culegători au scăzut.

Dar lucrările din 2015 despre Yamnaia au schimbat și gîndirea lui Renfrew. Acum acceptă că păstorii vest-asiatici au ajuns în partea centrală și nordică a Europei cu aproximativ 5.000 de ani în urmă. Ce s’a întîmplat în continuare, mai ales în sudul Europei unde Yamnaia nu a lăsat un marcaj mare, este neclar.

Una dintre ipoteze ar fi că populația autohtonă avea deja în uz o limbă considerată ”indo-europeană” născută aici, dar pe aceată variantă încă nu au curaj prea mulți cercetători să insiste.

Colin Renfrew spune:

”Originile genetice ale oamenilor din epoca bronzului din Anatolia, care a fost un drum regal în Europa, sînt aproape necompletate.”

Același lucru este valabil și pentru originile membrilor civilizației din Valea Indusului ale Epocii Bronz de mijloc în Asia de Sud, unde se poate vorbi despre o formă timpurie de limbi indo-europene.

Căi potențiale ale migrației anatoliene

Odată ce am acceptat că migrația Anatoliană nu este proto-indo-europeană tîrzie, și că a fost nevoie doar de un studiu al anatolienilor arhaici, putem trece mai departe pentru a explora posibilele căi de expansiune.

Pe traseul balcanic o schiță actuală a punctelor ce leagă Khvalynsk de Anatolia este după cum urmează.

În afara de ipoteza patriei anatoliane și migrația spre vest (menționate de exemplu, prin Lazaridis și colab. în 2017 ), cealaltă posibilitate, inclusiv patria din stepă cel mai probabil este faptul că răspîndirea Proto-Anatolienilor prin Balcani, trebuie să fi fost separată de Khvalynsk (Rusia) migrînd mai întâi spre vest, prin regiunea nord-pontică, apoi spre sud spre Ezero (Bulgaria).

Traseul anatolian spre vest în modelul de stepă se referă la posibilitatea ca proto-anatolienii să se răspîndească spre sud prin Caucaz și apoi spre vest prin Anatolia, așa cum a sugerat inițial Marija Gimbutas pentru Maykop, ca o legătură prin Caucaz.

Știm că acest traseu Khvalynsk – Novodanilovka-Suvorovo – Cernavodă – Ezero –  Troia model de migrare propus de Anthony nu prezintă nici un lanț vizibil în arheologie, dar contacte evidente (inclusiv Genomics) sînt observate pentru unele dintre aceste culturi vecine în momente diferite.

Rămășițele culturii Suvorovo-Novodanilovka au apărut în jurul anului 4400-4200 î.Hr. în localitățile obișnuite din localitățile Sredni Stog:

– Înmormîntări bogate la Novodanilovka în stepe, în apropiere de Nipru,
– Grupul Suvorovo (Varna) pînă în delta Dunării, coincide aproximativ cu abandonarea masivă a vechilor așezări din zonă.

Una dintre cele mai puternice legături culturale dintre Khvalynsk și Suvorovo Novodanilovka sînt capetele similare din piatră lustruită în formă de capete de cai găsite în ambele culturi, un obiect tipic de prestigiu de stepă care se întoarce spre estul pontic-caspic de la începutul sec. 5000-4800 î.Hr.

Descoperirea sa în valea Dunării poate să fi semnalat extinderea călătoriei pe cai care este compatibilă cu descoperirea unor cai domestici antici în regiune. Caii nu au fost importanți în culturile vechi europene și se pare că nici ele nu erau în Sredni Stog sau Kvitjana.

Telegin, principala sursă de cunoaștere în culturile preistorice din Ucraina pentru Anthony, a fost în cele din urmă convins că Surovovo-Novodanilovka era o cultură separată. Cu toate acestea, pentru Anthony (folosind primele impresii ale lui Telegin), ar putea fi o elită bogată printre popoarele Sredni Stog.

Anthony consideră că Sredni Stog a fost, de asemenea, influențat de Khvalynsk și, astfel, potențial legat de Suvorovo-Novodanilovka.

Cu toate acestea, nu se poate lega culturile Nord-Pontice eneolitice la Khvalynsk, nici la cai – în timp ce presupune în mod clar caii pentru Novodanilovka-Suvorovo, nu se leagă culturile Nord-Pontice la extinderile tîrzii ale proto-indo-europenilor de la sfîrșitul Culturii Khvalynsk și Yamnaia.

Întrebarea de aici a lui Anthony (ca și în cazul expansiunii proto-anatoliene descrise în cartea sa din 2007), a fost aceea de a oferi un șir de legături plauzibile între Khvalynsk și Anatolia, iar cea mai simplă legătură dintre culturile de stepă este în general, o comunitate largă între culturile nord-pontice și cele din nordul Mării Caspice.

În acest fel, nodul care leagă Khvalnsk de Dunăre pare mai puternic, indiferent de originea Suvorovo-Novodanilovka.

Dacă, totuși, se face o legătură genetică directă între Suvorovo-Novodanilovka și Khvalynsk, va fi puțin necesar să se includă Sredni Stog sau orice altă cultură intermediară în ecuație.

Am văzut deja o mișcare de origine din stepă în Grecia continentală, și nu am fi surprinși dacă o mișcare paralelă ar putea fi văzută de la Ezero la Troia (sau din regiunea de Nord-Vest anatoliană vecină), astfel încît migrația finală din Anatolia a fost declanșată de migrațiile masive din stepă în timpul Calcolithiului.

Deși suntem siguri că găsim subgrupul R1b-L23 în migrațiile directe ale Balcanilor de către membrii Yamnaia, legătura dintre migrația stepelor și migrația Anatolienilor poate fi puțin mai complicată: chiar dacă aflăm că expansiunea Suvorovo-Novodanilovka a fost asociată cu expansiunea și cu aducerea variabilității haplogrupurilor R1b-M269 și R1b-L23 , nu știm încă dacă cca. 1.500 de ani au trecut (și dacă diferite schimbări culturale și populaționale au avut loc) între migrațiile proto-anatoliene și anatolienii comuni că ar fi putut să fi influențat compoziția principală a haplogrupurilor din ambele comunități.

Interacțiunile culturale din jurul Carpaților la începutul mileniului al III – lea î.Hr: 1 – Cultura amforelor globulare; 2 – grupul Sofievka din cultura Cucuteni-Trypillia; 3 – Cultura vaselor-pîlnie; 4 – Cultura Baden;  5 – Cultura Kostolac; 6 – Cultura Coțofeni; 7 – Cultura Cernavodă II; 8 – Cultura Yamnaia și grupul Usatovo din cultura Cucuteni-Trypillia (apud Kadrow, 2001).

Expansiunea balcanică indo-europeană

Probele ulterioare ale subgrupului R1b1a1a2a2-Z2103 sugerează o continuitate genetică a populației timpurii de la Khvalynsk în grupurile pastorale din stepa Volga-Ural-Caucazul de Nord: Yamnaia timpurie în Ekaterinovka cca. 2.840 î.Hr., Yamnaia tîrzie în Temrta IV ca. 2760 î.Hr., și două probe timpurii din cultura Poltavka din Lopatino II cca. 2.770 și în Kutuluk cca. 2.680 î.H. (Mathieson și colab. 2015).

Grupurile orientale – dacă numai din cauza localizării lor în Yamnaia – ar fi putut urmări fluxul sudic mai tîrziu decât linia vestică R1b1a1a2a1-L51, eventual prin așezarea Kovachevo-Troyanovo.

Eșantionul de la Beli Manastir din cultura Vučedol (Croația) arată cum s’ar putea să fi fost implicate diferite grupuri de familii în migrația Yamnaia în Europa de Sud-Est.

Populația din epoca bronzului al așezărilor din Bazinul Carpatic practică ritualuri similare cu lumea miceniană, cu un cult oficial practicat în clădiri specifice, cum ar fi templele destinate servirii întregii comunități, completate de un cult de familie, reprezentat de șemineuri și mici bucăți de altar sau care miniaturale din lut.

Există un potențial cult solar (care amintește de cultul Zamolxio, Zeus / Apollo înainte de apariția sa mai tîrzie în cultura Urnfield și în epoca bronzului nordic; sacrificii umane potențial adresate unor zeități ale războilui, cum ar fi Zabelio sau Ares; ofertele de hrană potențială pentru unele zeități ale fertilității (cum ar fi „Marea Zeiță” sau ”Zeița Mamă”); idoli-animale prezenți și pe vase de băut; un ”cult al eroilor” cu arme și alte obiecte metalice etc. (Gogaltan 2012).

Toate acestea întăresc ideea unei comunități balcanice comune, în contact cu culturile central-europene, din care populația proto-elenă a putut migra spre sud.

Grupul R1b1a1a2a2-Z2103 apare în populațiile moderne ca:

Un grup balcanic – în principal din linia R1b1a1a2a2c-Z2106, precum proba găsită în cariera Stalingrad din data de cca. 2670, cu un grup central dominat de R1b1a1a2a2c1a-Z2110 găsit în Grecia și Europa Centrală.

Un grup armean – din grupurile R1b1a1a2a2a-L584 – aflat în principal în zonele muntoase armene.

O grupă nordică – din familia R1b1a1a2a2b-L277.1, posibil legată de proba Vučedol cca. 2775 î.Hr. și proba Cultura Clopote de la Szigetszentmikklós cca. 2330 î.Hr.

Distribuția modernă a subgrupelor R1b1a1a2a2-Z2103 în jurul Balcanilor susține, prin urmare, existența unui traseu paleo-balcanic

Chiar dacă modelul de migrație ideal este prin Balcani – datorită migrațiilor est-vest dinspre stepă către Europa – nu există un consens general aici, din cauza lipsei de modele antropologice solide și existenței legăturilor culturale între stepă și Anatolia prin Caucaz, deci dezbaterea va rămîne deschisă.

Mișcările estice

Cu toate întrebările legate de migrația occidentală a grupului Yamnaia, poate cel mai mare mister al tuturor fenomenelor este ce s’a petrecut atunci cînd acești oameni s’au mutat spre est pînă în Munții Altai din Asia Centrală.

Echipa lui Willerslev a raportat în 2015 că ADN-ul antic din epoca timpurie a bronzului care aparținea unei culturi prost înțelese în regiunea Altai a fost practic 100% identic cu ADN-ul Yamnaia de 5.000 de ani.

Migranții Yamnaia ar fi putut dezvolta cultura Siberiană din sud, cunoscută sub numele de cultura Afanasievo, în întregime pe cont propriu, provocînd un impact și mai mare decît cei pe care Yamnaia l’au produs asupra culturii europeană a ceramicii cu fir, a concluzionat echipa lui Willerslev.

Din sudul Siberiei, oamenii vechi cu rădăcini Yamnaia ar fi adus locuitorilor din vestul Chinei, una dintre cele mai vechi și mai puțin cunoscute limbi indo-europene, Tochariana, spun cercetătorii.

Orice s’ar fi întâmplat, Asia Centrală a fost un focar al mișcărilor populației din epoca bronzului, a subliniat Willerslev și colegii săi.

După ce a apărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oamenii din Sintashta din Asia Occidentală au dat naștere unei culturi distincte în regiunea Altai cîteva sute de ani mai tîrziu, echipa a raportat pe baza ADN-ului de la 40 de asiatici din epoca bronzului.

Analogii de ADN vechi au arătat că împerecherea a avut loc între migranții Sintashta și oamenii din Altai pe care i’au întîlnit. În urmă cu aproximativ 3.500 de ani, mai multe culturi din Asia de Est au ajuns în regiunea Altai și au devenit dominante, au sugerat în continuare descoperirile genetice.

Arheologul Michael Frachetti de la Universitatea Washington din St. Louis nu se îndoiește de faptul că diferitele populații de păstori din epoca bronzului se mișcau continuu prin inima Asiei.

Cercetările efectuate de Frachetti indică faptul că migrația sezonieră a regiunilor montane, începînd cu 4000 de ani în urmă, a creat rute principale de rute de mătase în următoarele două milenii (SN: 4/15/17, p. 9).

Dar cercetătorii încă știu puține despre structura genetică și viețile cotidiene ale oamenilor asiatici, cum ar fi Yamnaia și diverse comunități Altai, avertizează Frachetti. Nici măcar nu este clar dacă rămășițele dezgropate ale oamenilor din Yamnaia reprezintă o cultură sau mai multe culturi, susține el.

„De la Marea Caspică pînă în China, multe întrebări rămîn despre păstorii din epoca bronzului”, spune Frachetti. El colaborează acum cu echipa lui Reich pe o analiză a ADN-ului provenit de la persoane anterioare dezgropate în site-urile de epoca bronzului din Asia Centrală și de Est, datînd din epoca bronzului din Europa.

Păstorii fără frontiere

Un lucru este sigur: păstorii antici nomazi își arată reputația de ”barbari” obsedați de raiduri și războaie.

Această generalizare a început în societățile agricole timpurii expuse raidurilor și conflictelor păstorilor din regiunile de frontieră. Înarmați cu sisteme de scriere, civilizațiile agricole au înregistrat relatările unilaterale ale grupurilor nomade ca sălbatici.

Descoperirile arheologice sugerează acum că păstorii din epoca bronzului erau specializați în comunicarea intercontinentală. Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, comunitățile nomade au început să schimbe tehnologia cunoașterii, alimentelor și prelucrării metalelor în zone din ce în ce mai largi din Asia și Europa.

Grupurile nomade au fost primele motoare ale globalizării, care leagă civilizațiile agricole din sud-vestul și estul Asiei prin văile montane care traversează continentul, declară Frachetti.

Păstorii care se deplasează prin acele văi au adus culturile din Asia de sud-vest în China și culturile din Asia de Est înapoi invers, spune arheologul Robert Spengler de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane. În timp ce își desfășurau drumurile în Asia prin văile montane, păstorii încorporau culturile altora în propriul mod de viață.

Semințele găsite în două locuri de campare din Kazahstan arată că oamenii folosesc grîu din Asia de Sud-Vest și mei de sorg din Asia de Est între 4.800 și 4.300 de ani în urmă (SN: 5/3/14, p. 15).

Aceste boabe, găsite în cantități mici, ar fi putut fi consumate sau folosite în ritualuri de un anumit fel.

Păstorii vechi s’au bazat într’o oarecare măsură pe culturi agricole. O așezare veche din epoca bronzului din Kazahstan a produs boabe de mei, de mazăre, orz și grîu.

Păstorii din 17 situri din Kazahstan, care datează de aproximativ 3.800 până la 2.800 de ani în urmă, au consumat atît pește, cît și carne și au cultivat în timp cantități tot mai mari de mei.

Arheologul Emma Lightfoot de la Universitatea din Cambridge și colegii săi au analizat semnăturile chimice ale diferitelor tipuri de consum alimentar în oasele oamenilor din acele așezări din perioada bronzului și fierului timpuriu. Rezultatele au apărut în 2015 în Arhaeometry.

Păstorii au răspîndit, de asemenea, idei cheie despre viață și moarte, așa cum sunt reprezentate în practicile de înmormântare din Asia în perioada bronzului de mijloc, susține Frachetti.

Mormintele societăților agricole din epoca bronzului și comunitățile pastorale – care se întind de la deltele centrale sud-asiatice spre stepele din Asia Centrală și regiunea deșertului Xinjiang din vestul Chinei – afișează modalități comune de a interfera cu morții, care nu pot fi întîmplătoare, spune el. Aceste morminte datează între aproximativ 4.200 și 3.500 de ani în urmă.

Practicile comune de înmormîntare includ plasarea cadavrelor într’o poziție îndoită pentru somnul de veci și oferirea morților unor obiecte speciale pentru viața de apoi, cum ar fi vasele de ceramică sau coșurile care conțineau hrană și obiecte de bronz diferite, în special bijuterii, arme și oglinzi.

Păstorii antici au mutat așezări complexe de la o locație la alta, în timp ce călătoresc cu turmele lor în urmă cu aproximativ 2.200 și 700 de ani, spune arheologul J. Daniel Rogers de la Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian din Washington, DC.

Aceste societăți de stepă, care s’au strîns în ceea ce este acum Mongolia și nord-vestul Chinei, au construit adesea așezări perete în văile rîului de’a lungul coridoarelor de iarnă sezoniere.

Grupurile care se deplasează între zonele de pășunat de sezon au adunat comunități temporare de corturi în aceste zone cu pereți spațioase , a concluzionat Rogers în cercetările arheologice din Asia din septembrie. Comunitățile mobile au inclus conducători, meșteșugari și chiar personal administrativ, propune el.

Pastoralistul și civilizația agricolă au comercializat bunuri și idei, chiar dacă conflictele au izbucnit uneori de’a lungul granițelor rutelor călare.

Frechette adaugă:

„Pastoraliștii și’au format propria lor civilizație bazată pe mobilitate pentru a’și menține economiile în creștere și pentru a hrăni oamenii.”

Civilizațiile exterminatoare

Puțini păstorii antici sau contemporani pot fi numiți nomazi clasici, care se mișcă constant peste relieful vast. Numărul și durata migrațiilor anuale variază foarte mult de la un grup la altul, spune arheologul Nikolay Kradin de la Filiala Orientului de Extremă al Academiei Ruse de Științe din Vladivostok.

Dar crescătorii de animale se deplasează astăzi cel puțin o dată sau de două ori pe an pe locuri de pășunat sezoniere.

În ciuda încercărilor din epoca sovietică de a forța păstorii asiatici să devină fermieri, aproximativ 40 de milioane de oameni se implică în viața nomadă în Asia, Africa și Orientul Mijlociu, estimează Kradin.

Pajiștile uscate și zonele de deșert care conduc la pastoralism acoperă aproximativ 25% din suprafața pămîntului, spune el.

Păstorii montani din Asia Centrală mențin turme valoroase, unele în valoare de sute de mii de dolari, spune Frachetti.

În călătoriile lor de’a lungul văilor montane care servesc încă precum o autostradă neoficială care leagă orașele îndepărtate, păstorii oferă miei pentru sacrificare pentru nunți, acționează ca niște curieri între regiunile stabilite și creează rețele sociale și familiale pe scară largă prin căsătorie, afaceri și comerț.

Purtătorii asiatici continuă să se specializeze în mobilitate și în rețea în domenii largi. Aceste grupuri reprezintă ”centre nervoase” pentru locuitorii orășeni care folosesc văile asiatice și lanțurile muntoase.

”Păstorii din Asia interioară nu au nevoie de inteligență artificială pentru a supraviețui”, spune Frachetti.

”Vor mai fi și atunci cînd marile civilizații se vor topi cîndva în ocean.”

Yamnaia, ale cărei gene au depășit o multitudine de culturi ale epocii bronzului, ar fi, fără îndoială, de acord.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Cîini sacrificați și consumați de luptătorii din epoca bronzului în ceremonii și ritualuri

Arheologii susțin că rămășițele cîinilor și lupilor găsite la așezarea de cultură Srubnaya din Krasnosamarskoe în stepele ruse, datînd din 1900-1700 î.Hr., indică faptul că a avut loc un ritual în care participanții au mîncat cîini și lupi sacrificați.

Obsesia Confreriilor de luptători adolescenți cîini și lupi

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pămînt rumînesc:

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atît scyţii, cît şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Teritoriul Neurilor este descris ca fiind mărginit de rîurile Istru (Dunăre), Tyras (Nistru), Hypanis (Bug), Borysthenes (Nipru), Gerras (Mokri Yaly), Tanais (Don); în timp ce regiunea însăși este menționată ca Hypakyris.

Practicile şi superstiţiile licantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri pînă astăzi în Rumînia.

Obiceiuri care se mai văd şi astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Lupul este prezent în imaginația populară veche în două ipostaze. Prima este cea de animal totemic, cu rol salvator, inițiatic, model al forței și vicleșugului având o componentă simbolistică pozitivă (asemnătoare celor din cultura nord americană).

Cea de a doua ipostază este una demonică, derivată din acțiunile dăunătoare ale lupului, percepție transpusă în ritualuri, povestiri, descîntece și blesteme (apropiată și de culturile nordice, baltice).

Amblele forme implică teamă, respect, ce conduc la dorința ascunsă de a nu avea de a face cu lupul sub nici o formă de întruchipare a sa.

Cercetătorii sugerează că descoperirile particulare ar putea furniza primele dovezi arheologice ale confreriilor de războinici formate din adolescenți de sex masculin, așa cum sînt descriși în textele antice.

David Anthony și Dorcas Brown, ambii din Colegiul Hartwick din Oneonta, NY, speculează că bărbații aleși din cultura Srubnaya sau Timber Grave s’au alăturat unor trupe de război pentru tineret în riturile de iarnă, unde s’au transformat ”spiritual” în cîini și lupi prin consumul de carne de cîine.

Potrivit rapoartelor științifice, astfel de ceremonii de inițiere se corelează cu miturile menționate în texte din 2000 de ani în urmă de vorbitori de limbi indoeuropene din Eurasia.

Om îmbrăcat în lup (CC BY-NC 2.0)

Miturile specifice leagă cîinii și lupii de trupele de adolescenți ale războinicilor.

Potrivit unor referințe antice, războinicii adolescenți au fost „auto-botezați” cu nume care conțineau cuvinte pentru cîini sau lupi, îmbrăcați cu piei de cîine sau lup, în timp ce, în cazuri rare, ar consuma chiar carnea cîinilor în timpul ceremoniilor de inițiere.

Cu toate acestea, temele legendare care implică cîini de acum 2 000 de ani par a fi oarecum diferite de riturile practicate acum 4.000 de ani, după cum Anthony spune în Science News:

”Ar trebui să ne uităm la miturile din Eurasia pentru a înțelege acest sit arheologic.”

Ce dovezi au generat aceste concluzii?

Săpăturile de la Krasnosamarskoe în 1999 și 2001 au scos la iveală o sumă de 2.770 de oase de cîine, optsprezece oase de lup și 6 oase care au provenit de la câini sau lupi, după cum a raportat Science News.

Aceste descoperiri reprezintă mai mult de o treime din toate oasele de animale descoperite la fața locului.

Cercetătorii David Anthony și Dorcas Brown au declarat că acești cîini reprezintă mai mult sau mai puțin de trei procente din toate oasele animale excluse anterior la fiecare dintre celelalte șase așezări Srubnaya, astfel încât au ajuns la concluzia că acești canini nu erau de obicei consumați și că ar fi putut fi văzuți ca o hrană interzisă pentru oamenii dintr’o zonă mai largă.

Cu toate acestea, cîinii și lupii găsiți la situl Krasnosamarskoe fuseseră prăjiți, fierți și tăiați în bucăți de mărime de 1 pînă la 3 inci; dovezi suficiente pentru ca cineva să se gîndească că ar fi cel mai probabil pregătit și mîncat.

În plus, s’a constatat că acești cîini au fost uciși în cea mai mare parte pe timpul iernii, pe baza analizei microscopice a liniilor de creștere din dinții lor, formate anual în sezoanele calde și reci.

Majoritatea cîinilor au fost bătrîni, între șase și doisprezece ani, și sănătoși înainte de a fi sacrificați.

Dovezile esențiale sînt că acești câini erau măcelăriți în bucăți mici. Cîinii au fost tăiați în bucăți identificate prin linii pe acest craniu. Imagine: D. Anthony și D. Brown / Jurnalul de arheologie antropologică, 2017

Dezbaterea dintre cercetători

Un număr suficient de mare de cercetători nu sînt convinși de explicațiile lui Anthony și Brown, deși nu înțeleg de ce cel puțin 64 de cîini și lupi au fost sacrificați la Krasnosamarskoe.

Arheologul Marc Vander Linden de la University College din Londra, în Science News:

”Arheologii pot lega mitologia și preistoria împreună, dar numai cu o precauție extremă. Mitologia indo-europeană sugerează că oamenii de la sfîrșitul epocii bronzului considerau că acești cîini aveau proprietăți magice și, probabil, i’au mîncat în ritualuri de un anumit fel. Dar nici un alt sit arheologic nu a adus dovezi pentru trupele de război adolescentine sau pentru ritualurile de inițiere consumatoare de canide”, concluzionează el, ridicînd un argument despre teoria sugerată de cei doi.

Canis dirus Leidy, 1858 – schelet fosil de lup din pleistocenul Americii de Nord. (CC BY 2.0)

Mai mult, arheologul Paul Garwood de la Universitatea din Birmingham, din Anglia, propune că unele popoare indo-europene descrie câini care posedă puteri de vindecare și vindecă bolile oamenilor, fapt care l’ar face „prea sacru” pentru consum. Garwood face un pas mai departe, sugerând că maeștrii ritualurilor de la Krasnosamarskoe ar putea sacrifica câini și lupi ca parte a ceremoniilor de vindecare, dar fără a consuma animalele, așa cum au afirmat Anthony și Brown.

Anthony și Brown Insistă

Diferitele opinii și păreri ale colegilor lor de știință respectabili nu păreau să descurajeze părerile lui Anthony și Brown. Potrivit lui Anthony, care a răspuns lui Garwood, atât câinii, cât și lupii au fost legați de trupele de război și de riturile de inițiere din părțile Rusiei, dar nu și de vindecări, cum ar fi putut să’i unească în diferitele grupuri indo-europene.

Interesant este faptul că Michael Witzel, expert în textele vechi din India și mitologia comparativă de la Universitatea Harvard, pare să fie de acord cu Anthony și Brown.

”Au identificat primele dovezi arheologice în sprijinul miturilor indo-europene antice despre ”lupii tineri, războinici care au trăit în afara legilor societății”, spune acesta în Science News.

Lupi gri alături de o carcasă de animal dezgolită (CC BY 2.0)

În cele din urmă, lucrările de excavare într’un cimitir din Srubnaya de pe teritoriul rusesc au descoperit oasele a doi bărbați, două femei, un adult de sex nedeterminat și douăzeci și doi de tineri între vârsta de 1-7 ani. Cercetatorii sugerează că cele două corpuri masculine găsite au avut semne clare de uzură în special pe genunchi, glezne și spate în zona inferioară.

Anthony propune că cei doi bărbați să fie cel mai probabil maeștrii ritualurilor, așa cum a spus pentru Science News:

”Acești oameni ar fi dirijat ceremonii de inițiere în trupe de război”, adăugînd că explorarea ulterioară în regiune va pune cu siguranță mai multe dovezi „pe masă” și mai mute informații prețioase.

Urme ale cultului lupului au fost descoperite pe tot teritoriul rumînesc actual, cele mai vechi forme aparținînd neoliticului (Coman, 1986).

large_image_15019

Un adevărat cult al lupului este evident, fiind venerat prin stindardul geților

Lupul este prezent frecvent în mitologia getică, prin steagul de război al geților modelat similar unui cap de lup cu corp de dragon de unde se putea deduce că lupul juca un rol important.

Deși spațiul Getic nu a fost bogat în reprezentări zoototemice, totemul lupului a fost utilizat în diferite relaționări cu locuitorii acestui spațiu, descriși de istoricii vremii ca ataîând ca o haită de lupi posedați.

Astfel Mircea Eliade documentează (plecînd de la scrierile lui Strabon) numele ”dacilor” ca provenind de la termenul frigian daos, atribuit unui strămoș mitic lykomorf sau care s’a manifestat în formă de lup, conducător al unor confrerii războinice ce purtau piei de lup și acționau similar carnasierelor (Vulcănescu, 1987).

Importanța lupului a fost amplificată de introducerea sărbătorilor romane ce aminteau de nașterea Romei cu ajutorul Lupei Capitolina, ceea ce il determină pe Eliade să menționeze nașterea poporului rumîn sub semnul apropierii a două popoare cu obîrșie mitică din lup, a zeului-lup getic și al lupoaicei mitice.

Licantropia, atribuită cel mai des ca blestem sau pedeapsă divină, unor oameni ce aveau posibilitatea metamorfozării în lup, a fost preluată de clerul creștin din vestul Europei ca model de justificare a comportamentului antisocial, necreștin. În acest context, umanizarea lupului respectiv degradarea omului nu a făcut altceva decît să contribuie la consolidarea imaginii de animal feroce, demon al lupului, neexistând în acele timpuri nici un argument acceptat social pentru a nu îl extermina.

În timp simbolistica lupului s’a adaptat formei religioase dominante, în creștinism lupul fiind prezent în legende și povești cu tîlc utile a explica diferența între bine și rău.

Una dintre legendele de circulație europeană, înregistrată și la noi în spațiul țărilor rumîne prezintă modul în care Dumnezeu l’a creat pe lup (preluat din Candrea, 1928):

”După ce Dumnezeu a făcut omul și dobitoacele ce’i trebuia, s’a apucat dracul să’și facă și el ceva. A făcut și lut un lup. Numai iaca vine și Dumnezeu care zice dracului:  – Zi’i să se scoale. Dracul zice: – Săi lupe, și mănîncă pe Dumnezeu! Lupul nu se scoală. Dumnezeu cere sa i’l dea li că l’a înviat. Dracu i’l dă. Dumnezeu se apucă de’l mai cioplește, din care așcii s’au făcut fel de fel de gîngănii rele: șerpi, broaște, sopîrle … După aceasta Dumnezeu zice lupului: – Sai, lupe, și mănîncă pe Dracu! Odată sare lupul și dă tot la Dracul … cât pe ce să’l mănînce.”

Continuarea legendei întîlnită în alte zone ale Europei arată că ”Dracul de frică s’a suit într’un copac, dar lupul a sărit și l’a apucat de călcîi … de aceea e Dracul cu călcîiul rupt!”

Odată făcuți lupii devin ”cîinii lui Sf. Petru” fiind încredințați acestuia spre supunere de către Făuritorul lor.

Sărbătorile păgîne pre-creștine au fost relaționate cu cele creștine de exemplu, ziua Lucinului (zi de post pentru ciobani) a devenit ziua Apostolului Luca, iar perioada din mijlocul lui noiembrie (cunoscută de ciobani ca perioada cînd lupii încep să crească ca număr timp de aproape trei luni) denumită Filipii de toamnă este denumită după numele Apostolului Filip sărbătorit pe 14 noiembrie.

Lupul este o prezență permanentă în gîndirea populară, fiind menționat în diferite forme de manifestare a culturii nescrise precum balade, basme și proverbe, este invocat în descîntece și blesteme, și frecvent este actor în datiniile de naștere și cele de înmormîntare (Candrea, 1928; Coman, 1986; Vulcănescu, 1987).

În datiniile de naștere schimbarea numelui copilului bolnav (frecvent în Lupu, Ursu) are rolul de a aduce beneficii vindecătoare, lupul avînd un rol de animal protector, ce veghează asupra trecerii pragului din neființă în ființă (Coman, 1986).

În datiniile de înmormîntare, (identificate și în alte culturi) lupul are rol de inițiator (moartea fiind doar trecerea într’o altă etapă a viețuirii), animal ghid ce se înfrățește cu mortul pentru al conduce pe drumul către rai (Coman 1986).

I.A. Candrea în cartea sa Iarba fiarelor (1928) face un inventar al sărbătorilor religioase sau băbești (păgîne) din an considerate de rumînii din Rumînia începutului de secol XX:

”Acum, dacă facem un mic calcul, constatăm că poporul ține 96 de sărbători cu date fixe și 34 de sărbători mobile, adică în total 130 de zile. …..după motivul pentru care sînt serbate vedem că: treizeci și cinci de zile sunt ținute pentru ferire vitelor de fiare sălbatice și în special de lupi, 19 pentru piatră, 11 pentru tunet și trăsnet, 3 pentru vifor și furtuni, 15 pentru boli de genere, 6 pentru pocituri și ologeală, 5 pentru lovituri, 3 pentru friguri, 3 pentru ciumă, 3 pentru vărsat, 3 pentru arsuri, 3 pentru nebuneală, 1 pentru lingoare, 3 pentru nașteri, 2 pentru moarte, 9 pentru foc, 3 pentru înec, 4 pentru diferite primejdii și pagube, 3 pentru certuri și necazuri, 2 pentru strigoi, 4 pentru șerpi, 2 pentru viermi, omizi și lăcuste, 1 pentru șoareci, 1 pentru ciori, 2 pentru apărarea viilor și 1 pentru secetă.”

Autorul identifică principala legătură a fricii față de lup ca avînd rădăcini în tradiția creșterii animalelor, specifică în spațiul în care locuim, considerînd că aceste credințe au apărut și s’au menținut datorită păstoritului în spațiul balcanic și carpatic, dar și din estul continentului:

”Rătăcind cu oile lui prin locuri singuratice, în apropierea pădurilor și departe de orice locuință omenească, păstorul a avut întotdeauna să lupte cu trei dușmani neîmpăcați care își disputau fiecare avutul pe care trebuia să’l păzească zi și noapte: tîlharii, ursul și lupii.”

Sursa: sciencenews.org, ancient-origins.net, indo-european.info, bioRxiv.org, wolflife.eu

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CĂSĂTORIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ARE O VECHIME DE MII DE ANI

Pentru cei mai mulți români limba română este orice altceva, dar nu un urmaș de nădejde al limbii geților. Foarte mulți lingviști naturalizați pe meleagurile noastre au încercat după cum o cereau interesele politice să teoretizeze originea lexicului românesc spre orice altă sursă lexicală, numai limba geților să nu fie, prin cele mai diverse și năstrușnice subterfugii.

Astfel, conform dicționarelor etimologice fabricate de alții ne’am trezit noi românii că vorbim cuvinte din limbajul altor popoare cu predilecție, și mai puțin din substratul vechi european. Pentru un popor tradiționalist acuzat tot mai des că nu este occidental, și opune o rezistență acerbă modernizării, este chiar o minune că lexical am preluat 90 % din vocabular de la alții !!!

În același registru orbitează și terminologia instituției căsătoriei la români, deși observăm o particularitate în limba română.

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sunt exprimate în limba română printr’un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie de limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din latinescul miles ”soldat”, fie din turcescul amir ”șef, conducător” sau din grecescul myron ”unsoare, mir”, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539).

Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine getică.

Românescul mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio– ”bărbat tânăr, mire”, cu forma feminină *meri– ”soție tânără” (IEW, 738).

Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ”tânăra soție” (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-europeană.

Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. sanskritului marya ”bărbat tânăr, iubit, logodnic”, vezi prusacul martin ”mireasă”, lituanianul marti ”fată, soție tânără (până devine mamă)”, goticul crimeean marzus ”nuntă”. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-europene.

Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ”regină, crăiasă”, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sunt împrumuturi din troiană sau getica sud-tracică.

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ”căsătorit, soț”< PIE *meri ”soție tânără” (cf. de Vaan (EDL, 365).

Ulterior în latina târzie termenul s’a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-europeană, ci doar derivatul maritus.

Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s’a format după același principiu, după care s’a format românescul însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ”soție” din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă.

Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu.

Prin urmare, aceste verb neatestat s’a ”păstrat” doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s’a păstrat, nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție.

Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR (Dicționarul Etimologic al Limbii Române) s’a arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ”mascul, taur” (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ”mascul” (Beekes, (EDG, 1, 141); cf. sanskritului ukśán ”taur”, ukś, ukśáti ”a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță)”, avestanul uχšan ”taur”, vechiul persan aršan ”bărbat”, grecescul arsin ”mascul”, lat. uxor ”soție”, faliscanul uxor, uxon ”id”, goticul anhsa, eng. ox ”bou”, cymricul yoh ”bou, taur”.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ”mascul, taur” în acela de ”soție”, dar același lucru s’a putut întâmpla și în getică (și dialectele traco-ilire), de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi europene și ariane asiatice, cu sens de ”mascul, taur, bărbat”.

Este demn de remarcat că forma uxorari ”1. a se mărita; 2. a se însura” (Niemeyer, 2. 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071.

Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că românescul însura provine probabil de la o formă getică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-european menționat mai sus, care s’a pierdut în română, cum s’a pierdut și din latină (limbă care de altfel s’a pierdut de tot, prin faptul că nu o mai vorbește nimeni) forma derivată din PIE *meri- ”mireasă, soție tânără” care a dat pe maritus, maritare.

Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei.

Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (getică) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

Citește și:  CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ”soț” < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sunt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină.

După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr’o sursă necunoscută, probabil pre-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine ”indo-europeană”. Într’adevăr, forme similare există în mai multe limbi ”indo-europene” (cf. DELR, 185).

Considerăm că lat. casa ”colibă, bordei” este un împrumtut, fie din dialectele celtice, fie din cele traco-ilire. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d.Hr., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sunt foarte slabe, și departe de a fi convingătoare (vezi DELR).

Din păcate, când s’a elaborat DELR nu s’a găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, s’a descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ”jurământ, promisiune” (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ”jurământ”, cymr. llw ”id”, bret. le ”id”, got. liugan, –aida ”a se căsători”, liuga ”căsătorie”.

Pokorny susține că radicalul s’a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română (recte limba getică).

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-european, cu sensul de ”promisiune de a lua în căsătorie”. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ”jurământ”, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ”a se căsători, căsătorie”, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ”jurământ, promisiune” păstrat în limbile celtice, evoluând către ”promisiune de a lua în căsătorie” ca în limba română, până la ”a lua în căsătorie, căsătorie” ca în dialectul gotic.

Numai că ar fi o mică șansă ca românescul logodi să fie de origine gotică (care este în fapt tot un dialect getic), dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții (geții nordici) și geții carpatici nu s’au amestecat prea mult căsătorindu’se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Geția Carpatică, au plecat spre Italia cucerind’o.

Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către geți, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul ”gotic” al gepizilor nu a plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația stră-română de aici.

Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine getică.

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ”a se căsători” (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735).

Este destul de evident că formele latine sunt cognați cu românescul nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sardul nuntas și corsicanul nonza sunt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sunt forme de substrat în aceste limbi.

Avem, de asemenea, grecescul nymfe ”mireasă, fată tănără” despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul getic (sau traco-iliric), dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi proto-europene, datorită nazalei ”m” care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi (dialecte) romanice menționate mai sus.

În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul proto-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai, iar pentru greci, hiperboreenii erau geții sau alte popoare proto-europene situate undeva la nord de Dunăre.

Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ”a curta, a se căsători” (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ”a se împerechea”, ceh. snoubiti ”a curta, a cere în căsătorie”.

Este destul de evident că românescul nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în getică în anumite condiții. Cel de’al doilea n (< m) este epentetic.

Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-getică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându’se la forma *numta > nuntă.

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ”însoțitor”, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele Tăblițelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ”împreună, însoțit” (cf. Nicolaescu, p. 201) sau ΣΟΤΙVO ”împreună cu, alături de” (cf. Nicolaescu, p. 201).

În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din vechiul slav nevjesta < v.sl. vesti, veda ”a duce”; cf. eng. to wed ”a se cununa”. Termenul se găsește în mai multe limbi slave, dar cu sensul de ”mireasă”, nu de ”soție”.

Pentru ”soție” toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom.ânescul mireasă și a ajuns să însemne ”soție”, fără să înlocuiască nici pe cel de ”soție”, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție, fiind în definitiv vorba doar de un împrumut.

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în getică mergând până la proto-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin getică, excepție făcând ”nevastă” care este de origine slavă, un termen alternativ.

De aceea, avem convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându’se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

Românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul nostru.

Citește și:   BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Bibliografie selectivă: limbaromana.org

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Librairie Klincksieck, Paris, 1951

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press, 1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar dacă istoria scrisă de tagma istoricilor din România ignoră cu desăvârșire actele de arme sau evenimentele la care au participat geții de pretutindeni, această istorie getică există și va trebui să fie scoasă la lumină cândva.

Teodoric, este doar unul dintre marii regi ai geților, ai geților strălucitori mai exact, căci asta însemna ostrogoți, geții strălucitori. Teodoric cel cu adevărat mare, nu doar la propriu, ci mai ales datorită faptelor sale, nu a fost probabil judecat la justa sa valoare deoarece mult timp știri despre perioada în care el a domnit au lipsit, parte din ele fiind pierdute (voit sau nu), o altă parte fiind prezentate deformat.

Motivele sunt diverse și probabil cel mai important este acela că goții au fost desemnați ca aparținând germanicilor, deși mulți istorici antici, medievali sau mai apropiați zilelor noastre au specificat identitatea geților cu a goților.

Dimpotrivă, Germanicii aparțin Neamului Getic, și nu este doar o figură de stil, ci este un adevăr încă ținut secret de Germania și de foarte mulți istorici, tocmai de a nu deranja națiunea germană ! În fapt aceasta este și rațiunea de a nu se mai spune adevărul despre neamurile antice, tocmai de a nu mai tulbura apele etnice în Europa, sau de a se evita războaie azi când tendința este alta, aceea de a unifica națiunile și de a se desființa granițele.

Sigur, acesta este un aspect destul de rațional, dar tot la fel de rațional este argumentul că adevărul oricât de dureros ar fi pentru unii, el trebuie scos la lumina zilei.

Iată că a trebuit să treacă sute de ani ca unele dintre documentele sau operele ce se refereau la Teodoric să iasă la iveală. Dispariția acestor izvoare despre el se datorează în principal acelei teribile ”damnatio memoriae” ce i’a fost aplicată după moartea sa.

Teodoric este cel ce prin politica pe care a dus’o, atât pe plan intern cât și extern, a urmărit crearea unui Imperiu Getic care să cuprindă, dacă nu toată Europa, cel puțin aceleași provincii ce compuneau Imperiul Roman de Apus.

Ravenna, oraşul lui Teodoric cel Mare

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte: maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească.

”Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat’o să iasă în lume.

În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să’şi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să’l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii.

Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s’au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată; turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius.

Aici s’a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric. Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat’o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752.

A reuşit astfel să’şi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Povestea Regelui Poporului

Adevărul este că nu ştim prea multe despre acest rege get, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui; dar după ce citim despre el, este imposibil să nu devină treptat un personaj favorit, mai ales că este unul din reprezentanții de seamă ai geților care au domnit peste acea puternică Romă care a distrus Sarmisegetuza.

Povestea acestui rege, Teodoric începe în provincia Panonia, când se naște la 12 mai 454 și este fiul regelui get Teodemir, din stirpea Amalilor și al Erelievei. Teodoric rege al poporului, aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui, avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l’a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să’l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să’l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte, o garanție a păcii dintre bizantini și ostrogoți.

Se spune că mândrul Teodoric s’a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

Acolo a stat zece ani, învățând latina și greaca, pe care reuși să le stăpânească foarte bine, dar și tehnicile de luptă folosite de armatele imperiale, lucru ce’i va folosi în viitor. După cei zece ani petrecuți la Constantinopol, tatăl său îl răscumpără, iar el se făcu imediat remarcat ca un bun comandant al ostrogoților în diferite bătălii, câștigându’și repede un bun prestigiu.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să’l înlăture pe Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să’l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani.

De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s’a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i’a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într’un mod nedemn de el, probabil şi’a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie.

Astfel, după moartea tatălui său, în 474, deveni rege al ostro-geților și continuă politica de aliat al imperiului, de la care obținea compensații pentru protecția granițelor. Din alianța cu Teodoric împăratul spera că acesta va reuși să țină sub controlul geților, noile populații barbare ce se iveau la granițele imperiului, asigurându’și astfel liniștea în interior.

Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea; ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l’a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de geţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei: când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor.

Succesul lui Teodoric îi aduse recunoașterea de către împăratul Zenon ca federat roman și atribuirea în 484 a titlului de consul, iar câțiva ani mai târziu i se ridică și o statuie ecvestră la Constantinopol, oficializând astfel dominația ostro-getă în zona balcanică.

Dar puterea lui Teodoric și a ostrogoților deveni repede un motiv de neliniște pentru împărat, în același timp în care Odoacru în Italia își mărea zona de influență, amenințând interesele Bizanțului. Astfel, Zenon se gândi să rezolve problema punându’i pe cei doi unul împotriva celuilalt și deja, în toamna anului 488 Teodoric cu ajutorul Bizanțului pregătea o campanie spre Italia.

Ascensiunea lui Odoacru, barbarul care i’a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l’a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim.

Afectat de invazii și nesiguranță, perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate și aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus, totuși, nu mai putea funcționa.

Contestând drepturile lui Julius Nepos asupra părții de apus a statului roman, Orestes, comandantul armatei din Italia și’a proclamat fiul, Romulus, împărat în 475. Istoria îl va reține cu numele de Romulus Augustulus (”Romulus cel Mic”).

În august 476 din cauza lipsei banilor pentru plata trupelor din Italia, s’a produs o răscoală a mercenarilor rugi, sciri și heruli, conduși de Odoacru (Odovacar). Originea acestui lider a rămas neclară. Pentru istoricii antici, ce nu era roman, era barbar, adică nedemn de cercetat cu atenție, pentru acești scriitori, toți se asemănau. Unii îl consideră scir (estul Germaniei). Iordanes ni’l prezintă ba rege al turcilingilor (sudul Galiei), ba din neamul rugilor (Scandinavia, apoi estul Germaniei). Consularia Italica, lista consulilor, îl dă herul (estul Germaniei). Theophanes îl numește, cu destulă nesiguranță, got (get). Unele teorii moderne îl prezintă drept hun.

Pe 28 august 476, în apropiere de Piacenza, Orestes este ucis după ce suferise o înfrângere în fața lui Odoacru. Pe 4 septembrie 476, Romulus Augustulus este detronat și exilat în Campania unde se pare că a trăit mai multe decenii din ”pensia” ce unele surse spun că o primise de la Odoacru. Romulus era doar un uzurpator, adevăratul împărat fiind Julius Nepos, care este asasinat însă în 480. Anul acesta marchează stingerea liniei dinastice apusene în timp ce ziua de 4 septembrie 476 înseamnă formal căderea Imperiului Roman de Apus. Dar, oricât de mult s’ar fi transformat şi ”barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori.

Între timp, Odoacru este ales rege de soldații săi, trimite semnele imperiale la Constantinopol, prin acest gest recunoscând autoritatea împăratului de aici, care l’a acceptat ca reprezentant al său pentru Italia, cu titlul de patricus.

Schimbările nu au fost resimțite de contemporani. La fel ca în secolul V, puterea politică este la conducătorul militar, care acum nu mai era nominal sub ascultarea împăratului din Apus, ci din Răsărit. Acesta a continuat să numească anual un consul. Biserica și aristocrația senatorială, două grupuri foarte influente în Imperiul Roman târziu, nu au pierdut prea multe în urma evenimentelor din 476. Senatul chiar a primit de la Odoacru dreptul de bate monedă din bronz, noul conducător fiind implicat și în alegerea papei Felix al II-lea.

Din anul 476 statul supraregional a dispărut, fiind înlocuit cu un fragmentarismul. Statul roman ce reunea un centru de luare a deciziilor (împărat, curte, birocrație imperială), cu armată profesionistă, mecanisme bine puse la punct de colectare a taxelor, de emitere a monedei, de îndeplinire a procedurilor juridice, a încetat să existe.

Totuși, multe din structurile locale romane nu au dispărut, ci au fost preluate de noii stăpânitori, care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepțiile germanice de guvernare. Noul mod de funcționare a statului și societății s’a realizat diferit de la o regiune la alta, în cadrul așa-ziselor ”regate barbare”, marcând trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.

De ce a căzut Imperiul Roman de Apus? Istoricul Tacitus (56-117) ne oferă răspunsul.

”Auferre, trucidare, rapere, falsis nominibus imperium; atque, ubi solitudinem faciunt, pacem appellant.”

Aceste cuvine au fost spuse, conform istoriilor lui Tacitus, de Calgacus, liderul unei coaliții a triburilor caledoniene (din Scoția) când ținea un discurs compatrioților săi. În traducere înseamnă:

”Distrug (jefuiesc), omoară, își iau titluri false și îi spun imperiu, unde transformă totul în deșert îi spun pace.”

Expresia ”îi spun pace” face referire directă la faptul că sintagma ”am dat pace tuturor” era des folosită de romani, era chiar înscrisă pe monezi. Statul roman a fost condamnat la dispariție cum a depășit granițele Italiei. Roma devenise un stat prea întins, dificil de administrat și pe măsură ce supunea diferite popoare își făcea numeroși dușmani care vor ataca în multe rânduri, ducând în final la circumstanțe complexe ce au determinat disoluția Imperiului fondat de Cezar, Augustus și Traian.

Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l’a răpus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i’a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Romulus Augustus deposedat de coroană de Odoacru

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându’l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să’şi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer.

Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l’a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l’a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor.

Şi într’adevăr, Orestes l’a forţat pe Nepos să plece în exil şi l’a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l’au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l’a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat.

Mai exista totuşi senatul, care i’a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar: s’a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a’l elimina pe Odoacru.

Puterea și decăderea lui Odoacru

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le’a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să’şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr’un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia.

Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându’şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii, deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zenon avea să îi decidă soarta.

S’a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zenon a profitat de acţiunea sa ”tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zenon îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile getului Teodoric, căruia i’a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Teodoric era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l’a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zenon a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora.

Pentru Zenon, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

În 489 Teodoric traversă Alpii orientali cu armata sa. Teodoric l’a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l’a învins. L’a urmărit apoi până la Verona unde l’a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Războiul dintre Teodoric și Odoacru a durat până în 493, sfârșind după asediul asupra Ravennei, cu un armistițiu între cei doi. Asediul pare să fi fost imortalizat în celebrele saga germanice cunoscute sub numele de ”Bătălia corbilor”.

La asediu au participat circa 20.000 de războinici ostrogeți (deși se spune că Teodoric avea în urma sa aproximativ 100.000 de oameni, aceștia însă nefiind toți combatanți), înarmați până’n dinți, cu scuturi rotunde, lănci și cămăși din zale.

Getul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s’a prefăcut că a trecut de partea lui Teodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi.

Senatul roman, pentru binele țării, a propus ca cei doi să guverneze împreună, după anticul model al consulatului. Cei doi pare să fi fost de acord. Dar cronicarul numit Anonimul Valesian ne spune că în timpul banchetului dat în cinstea înțelegerii dintre cei doi, Teodoric l’a omorît pe concurentul său, lovindu’l cu spada pe la spate.

Teodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare: getul l’a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit.

Și exact în același moment viitorul rege ar fi exclamat:

”Pare că canalia nu are oase în corp”.

De la acest episod se pare că ar fi rămas celebrul proverb ce a traversat secolele ”La masă nu se îmbătrânește!”.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într’un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Din acel moment Teodoric rămâne unicul a conduce și este desemnat rege de către toată armata.

Noul rege trebuie să fi părut teribil în ochii romanilor: era un om imponent, cu mult mai înalt decât media și cu spatele larg, acoperit de piei de fiare, neargăsite, atârnând deasupra unei platoșe de aur strălucitor, o centură de piele împânzită de fibii, ce susținea spada pusă într’o teacă de piele încrustată cu plăci și pietre prețioase, asemănătoare celor ale hunilor. Părul ondulat îi cădea pe spate, o barbă stufoasă îi încadra fața, făcând să iasă în evidență ochii cu o privire sfredelitoare, în timp ce ținea frâiele impozantului cal de bătălie.

Primele cuvinte ale regelui, adresate romanilor fură:

”Eu vin să vorbesc cu voi ce sunteți dominatorii lumii și doresc să construim împreună o conviețuire pașnică.”

Se mai spune despre el că zicea ”nihil perperam gessit”, adică ”nu greșesc niciodată”.

De aici începe marea operă de construcție a Imperiului getico-gotic a lui Teodoric, operă ce s’a reflectat atât în politica sa internă cât și în cea externă, o operă căreia și’a dedicat întreaga viață.

Unul dintre primele acte ale lui Teodoric după moartea lui Odoacru este un edict prin care regele ostrogoților stabilește pentru romanii care au fost de partea regelui mort, pierderea drepturilor civile și politice, măsură ce va fi însă atenuată prin intervenția episcopului de Pavia, fiind aplicată doar celor ce au făcut uz de arme împotriva ostrogoților. Dacă ne gândim însă că Liberiu, curajos apărător al Cesenei, nu a pățit nimic, ba mai mult, va avea o mare considerație din partea lui Teodoric, se poate crede că edictul nu a fost aplicat cu rigurozitate, ci a fost temperat. Și nu s’ar fi putut altfel gândindu’ne la raporturile lui Teodoric cu Imperiul din Orient.

Deși confirmat rege de către ostrogoții săi imediat ce a intrat în Ravenna, pentru romani nu fu decât un patrician. Abia în 498 împăratul Anastasie îi conferi autoritatea regală și’i dădu ”ornamenta Palatii”, însemnele regale, ce fuseseră trimise de Odoacru la Constantinopol în ultimii ani dinaintea morții.

Dar noua autoritate a lui Teodoric nu era fără limite și nu avea aceeași putere pe care o avuseseră împărații occidentali. Suveranitatea lui Teodoric era limitată doar la Italia, iar puterea regală nu era ereditară.

Teoretic exista însă unitatea imperiului roman, din care Italia făcea parte; aceasta însă era guvernată de un rege ce trebuia să aibă recunoașterea imperială.

Italia era deci, ca un regat vasal al imperiului și Teodoric, un coleg minor al lui Anastasie. Nu era Augustus, doar Rex; bătea moneda, dar moneda avea imaginea împăratului și doar monograma regelui; putea să numească un consul, dar acesta trebuia să fie confirmat de Constantinopol. Și in timp ce împăratul putea promulga legi pentru tot imperiul, Teodoric putea da doar edicte, valabile doar pentru Italia.

Între limitările impuse suveranității lui Teodoric erau, fără dubii, obligația de a menține neschimbate ordonanțele antice și de a lăsa administrația în mâna romanilor.

Aceste clauze, se crede, ar fi fost aplicate oricum, chiar dacă n’ar fi fost impuse de împărat. Neschimbate rămasera așadar administrația și magistraturile la Roma și în provincii, iar Ravena rămase capitală. Aici își avea reședința prefectul pretoriului; la Roma în schimb era vicarius urbis, de care depindeau cele opt provincii suburbicarie. Provinciile rămaseră neschimbate ca număr și sub ”judices”, numiți de către rege, ce administrau justiția și tot la fel rămaseră ordonanțele municipale, în fruntea cărora erau ”duumviri” cu un ”curator” ce controlau administrația financiară și cu un ”defensor” ce supraveghea administrația citadină.

Prima problemă care solicită o rezolvare urgentă era ca Teodoric să găseasca un spațiu pentru poporul său. Odoacru o rezolvase distribuind alor săi o treime din pământuri: Teodoric îl imită. Cu tact politic numi șef al unei comisii instituite în acest scop (deputatio tertiarum) pe Liberiu, prefectul pretoriului,care fu lăudat de Cassiodor pentru a se fi comportat cu mare echitate și prudență, spre a nu crea nemulțumiri printre romani.

În ce mod și unde se atribuiră pământurile nu știm sigur. După Procopiu, ostrogoților le fură atribuite pământurile ce inițial fuseseră date barbarilor lui Odoacru. Că acestea fură cuprinse între cele distribuite ostrogoților nu există dubiu, dar că fură numai acestea nu pare posibil, dat fiind numărul mare al ostrogoților și majora extindere a loturilor, numite sortes.

Dacă e să dăm crezare că laudele lui Cassiodor pentru Liberius sunt sincere – și nu sunt motive să nu’l credem – împărțirea trebuie să fi lovit doar marii latifundiari și pământurile necultivate.

Majora localizare a geților fu în nordul Italiei; în Italia centrală, Lazio și sudul Toscanei nu fură afectate și la fel se zice de Campania, Lucania, Bruzio și Sicilia. Dar dacă o bună jumătate din Italia nu fu afectată e de presupus că proprietarii neafectați au fost obligați să plătească fiscului o treime din recolte (illatio tertiarum).

Dacă administrația civilă fu lăsată în mâna romanilor,uzul armelor fu în schimb rezervat geților. Dar asta nu trebuie înțeles în sens absolut. Romanii, chiar dacă în număr foarte limitat, puteau participa, nu erau excluși din armată. Și același lucru se poate spune despre geți pentru însărcinările civile sau politice. Știm de fapt că geți erau nu puțini dintre consilierii lui Teodoric, între care majordomii (maiores domus) și tot geți acei funcționari, numiți saioni, ce depindeau de maestrul birourilor și aveau sarcina de a transmite ordinele regelui.

Dar principala funcție pe care geții o exercitau în viața statului era cea militară. Cetățeni erau romanii și trebuiau să’și ofere serviciile în favoarea binelui națiunii; soldați erau geții și aveau sarcina de a’i proteja și apăra pe cetățeni.

Comandantul suprem al armatei era Teodoric, chiar dacă, după cucerirea Ravenei, încredințase conducerea războaielor generalilor și conților săi, numiți comites.

Geții trăiau cu familiile pe pământurile primite, dar în caz de război sau exerciții aveau obligația de a se pune imediat sub arme. Pe timp de pace garnizoane, mai mult sau mai puțin numeroase, ce se schimbau periodic, locuiau în unele orașe ale regatului. Prezidii se găseau la Palermo și Siracuza, al căror comes deținea comanda militară a întregii insule, prezidii la Reggio Calabria, Napoli, Roma, Norcia, Rieti, Treviso, Ravena, Verona, Pavia, Tortona, în castele și orașe de graniță.

O altă problemă pentru Teodoric, după moartea lui Odoacru, fu cea a politicii interne. Era domn a două popoare, romani și geți, foarte diverse între ele ca origine, tradiții, obiceiuri și civilizație. Era necesar ca aceste două popoare să trăiască în armonie și trebuiau eliminate toate posibilele cauze de discuții. În acest scop, spre anul 500, Teodoric dădu faimosul edict ce’i poartă numele: Edictum Teodorici, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atât romanii cât și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale.Dar deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădu un tribunal propriu:prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, până ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întâmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru,în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți. În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege. Astfel, cu ajutor divin, amândouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decât alții respectă legile. Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri. Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sunt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără. Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportându’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

În acest mod se exprima Teodoric în Comitiva Gothorum adresată romanilor, în care e sumar dar clar indicat programul de guvernare.

Ținta spre care tindea Teodoric în politica sa internă era de a putea guverna pacific asupra celor două popoare și de a le face să trăiască în armonie sub legi comune ce însă nu excludeau pe cele tradiționale ale fiecăruia:

Că ar fi sperat Teodoric într’o fuziune a celor două popoare e puțin probabil, căci el știa ce diferență e între unul și altul, așa cum știa că toleranța prin intermediul unei administrări înțelepte poate fi singura cale.

Pentru a’și câștiga simpatia romanilor era nevoie de o politică atentă bazată pe justiție și pe respectul cultului creștin ce va deveni catolic, să țină cont de condițiile economice ale Italiei să repună în drepturi anumite obiceiuri dragi poporului roman și să arate interesul regelui pentru opere de utilitate publică și de ornament.

Știu să pună în practică atât de bine politica sa că reuși să’și atragă faima de suveran just și pios și să dea Italiei pentru mulți ani pace și prosperitate. Războaiele și alte calamități ce se abătuseră asupra Italiei o sărăciseră și depopulaseră.

Sub domnia lui Teodoric populația crescu; multe mii de persoane capturate de burgunzi în incursiunea făcută în Liguria fură restituite; mlaștinile Pontine sunt parțial asanate și lucrări benefice agriculturii fură făcute pe pământurile Ravenei; agricultura fu impulsionată, scăzu prețul grâului și al vinului, produse ale solului ce mai înainte nu ajungeau pentru susținerea populației vor fi chiar exportate.

Bunăstarea crescu într’atât că, după spusele unui cronicar din secolul al VI-lea, cu un solid de aur se puteau cumpăra șaptezeci de măsuri de grâu și treizeci de amfore de vin.

Roma, ce fusese mult neglijată de ultimii împărați, primi o atenție deosebită din partea lui Teodoric. Zidurile, palatul regal, teatrul lui Pompei și canalizările fură restaurate, fu reparat portul Licini, fu regularizat uzul apelor publice, se redeschiseră distribuțiile gratuite de grâu, iar pentru distracția poporului, se repuseră în vigoare spectacolele de circ.

A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian.

Ravenna, San Vitale, Teodora (prima jumătate a sec. VI)

Dar nu doar Roma primi atenție: la Ravena construi un palat magnific, un amfiteatru, mausoleul său în stil roman și biserici foarte frumoase, între care cea din San Martino și Sant’Apolinare, cea din urmă, faimoasă pentru mozaicurile sale, pentru acoperiș și pentru coloane; Verona avu un palat bogat ornat cu un portice, a fost restaurat apeductul, s’au făcut noi terme și o nouă împrejmuire cu ziduri; la Pavia se construiră ziduri, terme, palate și un amfiteatru, cucerindu’și împreuna cu Verona o mare importanță; opere importante realiză și la Parma, Spoleto și Terracina, iar această activitate cu adevărat notabilă a unui principe considerat barbar îi aduse titlul de ”amator fabricarum et restaurator civitatum.”

Activitatea de construcție și protecția acordată literaților făcu să fie considerat Teodoric un rege iubitor al artelor și literaturii. Le fu de mare ajutor celor docți și multora dintre aceștia le dădu funcții înalte.

Poetul Aratore fu numit conte al curții, Simacus fu făcut principe al Senatului, Severin Boethius, filosof și poet, fu numit consul, Enodiu obținu episcopia Paviei. Și un literat fu secretarul lui Teodoric: Cassiodor. Bunicul acestuia fusese tribun și notar la curtea lui Valentinian al III-lea.

Tatăl fusese sub Odoacru conte și consul al Siciliei, și sub Teodoric avusese guvernul lui Bruziu și prefectura pretoriului. Cassiodor, la rându’i fu chestor, consul și maestru al oficiilor, un funcționar devotat și neobosit,un prețios instrument de guvernare în mâna lui Teodoric.

Mare admirator al goților scrise o istorie a geților ”De origine actibusque getarum”, ”pierdută” din păcate, sperând după cum spunea în romanizarea acestora.

În afara politicii interne Teodoric privea, poate cu majoră atenție, la vecinele state barbare apărute în vechile provincii ale imperiului occidental.

Africa de nord, de la Tripoli până în Gibraltar, era a vandalilor, ce posedau și Sardinia, Corsica și Balearele, și care,după moartea lui Genseric, din cauza urii dintre cuceritori și popoarele subjugate, dar și a disensiunilor din familia conducătoare nu mai erau atât de puternici ca altădată, dar reprezentau totuși o națiune teribilă în special pentru flotă, a cărei dominație era incontestabilă în vestul Mediteranei.

O națiune mai puternică decât cea a vandalilor era,fără dubii,cea a vizigoților ce dominau în peninsula iberică,cu excepția Galiției locuită de suevi, și în foarte fertilele pământuri ale Galiei, între Pirinei, Loire, Alpi și Mediterana.

Capitala regatului vizigot era la Tolosa, rege Alaric al II-lea, urmându’i în 484 tatălui său Euric, care printr’o imprudentă politică favorabilă arianismului împotriva catolicismului galo-roman dăduse naștere unei mari uri între populația indigenă și dominatori.

Mai puțin puternic era regatul burgundic,fără ieșire la mare,frământat și acesta de neîntelegerile religioase dintre cuceritori și cuceriți, și împărțit între Gundobad și Godogisel,cei doi fii ai lui Gundioc.

Cel mai puternic regat barbar de dincolo de Alpi era cel al francilor. Acest popor, sub Clodione, de la malul drept al Rinului inferior trecuse pe cel stâng, cucerind tot teritoriul până la Somma și rămânând ca federat al imperiului. Mort în 451 Clodione, regatul franc se împărți în mai multe domenii, unul dintre care avea capitala la Tournay și ca principe pe Meroveu, capul dinastiei merovingiene, ce luptase cu Eziu împotriva lui Attila și, după moartea lui Valentinian al III-lea, își extinsese dominația în Belgia sudică și în Galia nordică. Lui Meroveu îi urmă Childeric, ce își împinse cuceririle până la Loire dar în bătălia cu Siagriu, ultimul apărător al Galiei romane,fu învins și trebui să se retragă în vechile granițe ale statului.

Aceștia fură din nou călcați de succesorul Clodoveu, care, cucerit în 486 Soissons, constrânse pe Siagriu să se refugieze la curtea regelui vizigot Alaric al II-lea. Cu această victorie începu norocul lui Clodoveu; tot teritoriul de la Sena la Loire ajunse în puterea sa, fură supuse și celelalte principate france apărute după moartea lui Clodione, și capitala de la Tournay fu mutată la Paris. Mai mult decât pe forță regatul lui Clodoveu se baza pe justiție și egalitate.

Viața popoarelor vecine ținea trează atenția lui Teodoric. Acesta nu intenționa să’și extindă pentru moment dominația ce, în afară de Italia, cuprindea și Reția, Noricum, Panonia și Dalmația, dar dorea ca echilibrul în Europa occidentală să nu fie tulburat, căci succesul politicii sale interne depindea și de menținerea păcii cu statele vecine.

Se temea de un conflict cu imperiul din orient, gândind că i’ar putea face și lui ceea ce’i făcuse lui Odoacru. Voia așadar să’și consolideze poziția, înconjurându’se de prieteni, aproape formând o confederație a principatelor barbare din Europa occidentală asupra căreia, în calitate de monarh din partea cea mai veche și civilă a Imperiului Roman occidental, să fie exercitată o hegemonie, chiar dacă nu materială. Iar asta nu era ușor.

O rețea de înrudiri între regii barbari ce’i convenea lui fu mijlocul folosit de Teodoric spre a’și ajunge ținta pe care politica sa externă o propunea.

În 492 luă de soție pe Audefleda, sora lui Clodoveu; căsători pe fiica sa Teodogota cu regele Alaric al II-lea al vizigoților, și pe cealaltă fiică, Ostrogota, o dădu lui Sigismund, fiul lui Gundobad, regele burgunzilor; căsători pe sora sa, Amalafrida, cu Trazimund, regele vandalilor. Amalafridei dădu ca dotă pe Lilibeu și fu însoțită în Africa de un numeros și bogat alai. În sfârșit, dădu de soție lui Erminafrid, regele turingilor, pe nepoata Amalaberga.

O certa perioadă de pace domni în Europa și în parte meritul fu al acestor relații de înrudire și al rolului de moderator asumat de Teodoric; dar era o gravă eroare a se gândi că aceasta va dura, căci erau germeni ai revoltelor în Europa împotriva cărora relațiile de rudenie nu mai contau.

Unul dintre primele motive era cel al diferenței de religie între stăpânitori și supuși, ceea ce era fatal regatelor barbare occidentale. Apoi,dorința nestăpânită de expansiune a unor popoare, ce făcea zadarnic orice gând de pace și, în sfârșit, nevoia unor alte popoare de a’și asigura propriile granițe, ce nu putea găsi altă cale decât războiul.

De aceasta nevoie era preocupat însuși Teodoric, al cărui regat, în partea dinspre Dunăre, era expus încontinuu invaziilor barbare, și tocmai din această nevoie izbucni războiul de la Sirmia.

Realitatea doborî idealul de pace exact prin cel ce’și făcuse un scop din acesta în politica sa.

După venirea ostrogoților în Italia, Panonia fu ocupată de lepizi, sub regele Traseric, aceștia reprezentând o continuă amenințare pentru domeniile lui Teodoric. Deși aparținea, încă din timpul lui Valentinian al III-lea, imperiului din orient, Teodoric în anul 503 hotărî să alunge lepizii din Panonia și să anexeze această provincie regatului său. În 504 trimise în Panonia o armată sub conducerea generalului Pitzia ,ce ocupă Sirmia și eliberând provincia de lepizi se apucă să o fortifice.

Ocuparea Panoniei era o violare a tratatelor cu Constantinopolul și avu ca efect ruperea raporturilor dintre curtea de la Ravenna și cea bizantină. Războiul nu întârzie a fi declarat. Munde, un conducător barbar ce se afla în favorurile lui Teodoric, în fruntea unei hoarde de heruli, huni și goți, intră în Moesia.

Anastasie trimise împotriva lui o armată de zece mii de bulgari comandați de un magister militum, Sabinian. În ajutorul lui Munde se duse Pitzia cu două mii de fanți și cinci sute de călăreți și într’o sângeroasă bătălie ce avu loc la Horrea Margi, pe Morava, Sabinian fu bătut și constrâns să se salveze fugind.

În timp ce acestea aveau loc în Iliria, zvon de război se auzea dincolo de Alpi, încă de la sfârșitul lui 503; alemanii încălecați de franci amenințau a se revărsa în Italia. Teodoric pară amenințarea în 504, acordând protecție alemanilor și dându’le un sediu în teritoriul din Noricum. Acest fapt nu putea să’i placă lui Clodoveu, care pare că se plânse cumnatului. Totuși relațiile dintre franci și ostrogoți nu fură rupte, în schimb motive mult mai grave, câțiva ani mai târziu, trebuie să fi dus la izbucnirea războiului între Teodoric și Clodoveu.

Diferența de religie constituia o prăpastie de netrecut între catolicii galo-romani supuși ai vizigoților și dominatorii lor arieni. Speranțele primilor erau puse în francii catolici și intoleranța clerului găsea ecou cu siguranță în sufletul lui Clodoveu, care visa să fie stăpân peste toată Galia.

Sufla, fără dubiu, în foc curtea de la Constantinopol, care fiind în puternică opoziție cu Teodoric, avea tot interesul să creeze neînțelegeri între arienii din occident și, deci, ostrogoților, împingând pe Clodoveu împotriva vizigoților.

Momentul era foarte delicat; echilibrul la care atât ținea Teodoric stătea să se rupă. Făcu o tentativă de a’i reconcilia pe cei doi, discutând cu ei, apoi încercă de a reuni într’o ligă pe regii herulilor, turingilor, varnilor și burgunzilor spre a frâna ardoarea lui Clodoveu,sau,dacă acesta insista în a dori războiul să’i pună împotrivă o confederație. Dar totul fu in zadar. Alianța propusă de el nu se făcu, iar Sigismund, regele burgunzilor, trecu de partea francilor.

Temutul război începu în 507.

La Vouglè, într’o sângeroasă bătălie, Clodoveu îl învinse pe Alaric al II-lea, ce își pierdu și viața în această luptă, iar moartea sa avu consecințe mai grave decât chiar înfrângerea. În urma lui rămânea un fiu de vârstă fragedă, Amalaric, și un bastard, de vârstă majoră, Gesalic. Ultimul reuși să urce pe tron, dar nu salvă situația regatului vizigot. După victoria de la Vouglè, Clodoveu invadă Aquitania și ocupă Tolosa, apoi se împinse în Gasconia și dădu însărcinare fiului și aliaților burgunzi să ocupe teritoriile orientale ale Galiei.

Aielate (Arles) fu asediată de burgunzi și franci. Nemaiconsiderând necesară prezența sa în teatrul de operațiuni, Clodoveu se îndreptă spre Paris. La Tours îl întâmpinară mesageri ai împăratului Anastasie, care, în numele stăpânului lor, îi conferiră consulatul onorific. Nu știm dacă prin mijlocirea papei, cum unii au gândit, au fost trimise de la curtea bizantină însemnele de consul lui Clodoveu, cum nu se știe dacă între acesta și împărat a fost vreo înțelegere.

Ravenna, Sant’Apollinare Nuovo, Portul (începutul sec. VI)

Se poate totuși presupune că da, dată fiind incursiunea navală operată de bizantini în 508 pe coastele sudice ale Italiei. Incursiunea fu respinsă, dar își atinse scopul propus de Anastasie, de a’l împiedica pe Teodoric de a trimite sprijin în ajutorul vizigoților. Acest impediment fu însă de scurtă durată, căci nu o incursiune, ci doar o mare expediție putea să rețină armata ostrogotă în Italia.

Anastasie sau nu voi sau nu reuși s’o facă, iar Teodoric, luate măsurile necesare pentru apărarea coastelor, reuși în schimb la începutul verii lui 508 să’și cheme la ordine soldații și să înceapă pregătirile pentru o expediție în Galia.

O primă armată, în același an 508, comandată de contele Tuluin, trecu în Galia și ocupă teritoriul ce de la Duranza se întinde până la Marsilia. Mai târziu,o a doua armată mai numeroasă decât prima, prin pasul Susa, trecu în Provența. Era comandată de contele Ibba. Acesta rămase cu o parte din armata în Provența, iar cealaltă parte o încredință lui Mammo, căruia îi dădu sarcina să ocupe teritoriul de la nord de Duranza.

Îndeplinite aceste operațiuni, cele două armate se reuniră la Avignon și mărșăluiră spre Arles, sub zidurile căruia se dădu o mare bătălie ce sfârși cu victoria ostrogoților (509). După Iordanes, francii și burgunzii ce pieiră fură treizeci de mii în această zi ce decise soarta războiului. Un acord se concretizează cu francii, care abandonaseră teritoriile ocupate ale vizigoților, mai puțin teritoriul dintre Loire și Garrona.

Arcul lui Costantin

Lui Teodoric nu’i rămânea decât să lupte cu Gesalic pentru a’l pune pe tron pe nepotul Amalaric. Ibba fu însărcinat să ducă la bun sfârșit acest război. După ce ocupă Narbonese, generalul a trecut în Spania și la Barcelona îl învinse pe Gesalic, care a fugit în Cartagina, la curtea regelui vandal Trazimund. După doi ani, în 511, își încearcă din nou norocul și se prezentă dinaintea Barcelonei, dar va fi înfrânt și ucis.

În același an muri Clodoveu și regatul său fu împărțit între cei patru fii: Teoderic, Clodomir, Childebert și Clotariu.

Intervenția ostrogoților salvase de la ruină regatul vizigot. După terminarea războiului, Teodoric ținu pentru sine Provența ,pe care Odoacru o lăsase vizigoților, și le desemnă un episcop și un prefect al pretoriului; pentru celelalte teritorii ale vizigoților își asumă guvernarea în numele nepotului Amalaric. Dar guvernarea sa fu mai mult cu numele decât efectivă. Adevăratul suveran fu Teudis, trimis în Spania ca locotenent al regelui, devenind adevăratul stăpân și în 536, murind Amalaric, fu încoronat rege al vizigoților.

Războiul ostrogoților împotriva francilor dezechilibrase Europa occidentală, dar totul fu în beneficiul lui Teodoric. Politica sa pacifistă, bazată pe rudenie falimentase.

Cu toate acestea războiul îi aduse extinderea teritoriului și un prestigiu cu mult mai mare decât i l’ar fi conferit constrângerile dinastice. Părea că Imperiul Roman de Apus reînvie într’un Imperiu Getic. Dar puterea domniei nu derivă din forța poporului, ci din autoritatea personală a regelui.

Una dintre marile preocupări ale lui Teodoric era și asigurarea succesiunii, el neavând urmași de sex masculin. Dorind cu orice preț să’și asigure un moștenitor, aduse din Spania pe Eutaric, din stirpea amalilor și în 515 îi dădu de soție pe fiica sa, Amalasunta.

Găsit moștenitorul era necesară pentru acesta recunoașterea din partea curții bizantine, recunoaștere pe care cu toate eforturile depuse nu reuși s’o obțină de la Anastasie, ci doar de la Iustinian I, urcat pe tron în 518, și care în anul următor îi conferi lui Eutaric însemnele consulatului, trimițând pe reprezentantul său la Roma și Ravena pentru sărbătorile ce se celebrară.

Prețul acelei recunoașteri nu fu mic. Pentru a o obține se făcea mediator al păcii dintre biserica romană și curtea bizantină, schimbând calea politicii religioase pe care o urmase până în acel moment și care fusese stâlpul politicii sale interne. Din politica religioasă a lui Teodoric, ce fu într’un prim timp pentru el o mare forță și un element important de guvernare, schimbând calea deveni nu cea din urmă cauză a destrămarii regatului ostrogot.

Teodoric era arian, la fel ca restul poporului său, iar politica sa religioasă avu la baza respectul și toleranța altor culte. Vorbindu’le evreilor le spuse:

”Nimănui nu’i putem impune religia pentru că nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale.”

Avu raporturi cordiale cu papii și episcopii, nu se amestecă în treburile lor, îi favoriză și’i acceptă ca mediatori, până ce putu să o facă.

Când, dupa moartea papei Festiu, romanii se divizară în două fracțiuni, una de partea lui Simac, cealaltă de partea lui Lorenzo, Teodoric fu solicitat să facă arbitrajul, însă acesta declară că trebuia recunoscut acela ce a fost ales primul și care avea un număr mai mare de voturi. Chiar fără să vrea, Teodoric făcu să triumfe, cu această decizie, politica sa religioasă, adversară Constantinopolului. Dupa alegerea lui Simac ca papă, în 498, anul următor acesta stabiili reguli clare pentru următoarele alegeri ale papilor, iar Teodoric jucă un rol important în ce privește reconcilierea bisericii de la Roma și cea de la Constantinopol, în cele din urmă această reconciliere întorcându’se tocmai împotriva sa.

Teodoric făcu tot ce era omenește posibil spre a păstra armonia între cele două popoare, roman și ostrogot. Dar această armonie fu doar aparentă, în ciuda tuturor eforturilor sale și concesiilor făcute poporului roman. Toate nemulțumirile, în special cele religioase, făceau pe romani să’i privească pe bizantini ca pe speranța eliberării de barbari.

Și în timp ce Italia se orienta spre Imperiul Bizantin,o serie de decese îl lovi pe Teodoric. În 522 muri Eutaric, ce lăsă un fiu de cinci ani, pe Atalaric. În același an, prin instigările celei de’a doua soții, Sigismund, regele burgunzilor își asasină fiul Sigeric avut cu fiica lui Teodoric, Ostrogota. Acestui asasinat îi urmă din partea succesorilor lui Clodoveu, aliați ai regelui ostrogot, invazia regatului burgund, al cărui rege fu făcut prizonier și ucis.

În 523 Teodoric trimitea în Borgogna pe contele Tuluin cu o armată ce, înstăpânindu’se de teritoriul de la nord de Durazza, cu orașele Charpentras, Orange și Vaison, începu tratativele cu regele Godemar, succesorul lui Sigismund.

În același an în care ostrogoții își lărgeau domeniile în dauna burgunzilor, murea în Africa Trasimund, căruia îi urmă Ilderic, favorabil catolicismului.

Amalafrida, sora lui Teodoric și văduva regelui vandal, fu constrânsă să se refugieze între mauri, dar fu apoi prinsă și ucisă.

Toate aceste evenimente îndurerară mult inima bătrânului rege get, care’și vedea astfel destrămată toată politica sa de înrudiri. Moartea lui Eutaric îl făcu din nou să se preocupe de problema succesiunii; războiul cu burgunzii slăbi regatul și revelă în franci dorința de a’și extinde domeniile; avântul lui Ilderic pe tronul vandal îl lăsă fără un aliat la sud, procurând însă unul bizantinilor. Își dădu seama că visul său de treizeci de ani începea să se destrame, ceea ce’l făcu să devină iritabil și suspicios. Nu mai era omul generos de altădată,iar instinctele de barbar renăscură în el,uneori urmate chiar de cruzime.

Câțiva ani mai înainte, probabil în 520, fiind el la Verona, începură grave dezordini la Ravena,cauzate de ura dintre evrei și catolici;cei din urmă incendiaseră sinagogile evreilor din oraș. Teodoric ordonă ca responsabilii să reconstruiască pe banii lor edificiile și cei ce nu puteau plăti să fie biciuiți în mod public. În plus interzise romanilor să poarte arme.

În 523, unul dintre acei romani implicați în incidentul cu evreii, Ciprian,ce intrase în serviciul regelui, iar pentru a se arăta de încredere îi învăță pe fiii săi limba geților și’i edifică în uzul armelor acestora,având la curtea regelui funcția de referent, interceptând niște scrisori, îl acuză pe patriciul Albiniu, președintele senatului, că s’ar fi pus de acord cu împăratul Iustinian spre a porni război împotriva regelui. În apărarea lui Albiniu veni ilustrul om al acelor timpuri, Severin Boethius. Acesta se bucura de stima și prietenia lui Teodoric.

În 510 fusese consulul regelui, în 522 fii săi fură numiți și ei consuli.Boethius, nechemat, veni la Verona și susținu in fața regelui inocența lui Albiniu. În ardoarea apărarii, proferă cuvinte ce aveau să’l piarda, zicând că sentimentele lui Albiniu sunt aceleași cu ale sale și ale tuturor celor din senat și că dacă Albiniu este vinovat, atunci el și tot senatul sunt vinovați.În fața lui Boethius fu adus Ciprian, care’și menținu acuzațiile.

Teodoric ordonă arestarea lui Albiniu și Boethius. Despre soarta primului dintre ei nu se știe nimic sigur,dar nu se crede a fi scăpat de pedeapsa capitală. Boethius fu judecat de către senat, care, temându’se a nu se compromite, fără să’l interogheze îl condamnă la moarte. A fost executat în 524 probabil la Pavia.

În același an în care Albiniu și Boethius au fost arestați,împăratul Iustinian publică un edict împotriva ereticilor,primii între aceștia fiind manicheii. Era o consecință a înțelegerii dintre Roma și Constantinopol și era încă, deși în edict biserica ariană nu era menționată,un îndepărtat anunț de război împotriva arianului Teodoric. Că așa este o probează faptul că, după câțiva ani, persecuția va fi extinsă asupra tuturor ereticilor, așadar și a geților, mulți dintre ei fiind constrânși să abjure și să consemneze bisericile catolicilor.

Regele ostrogot nu putea să nu se intereseze de soarta celor de aceeași religie cu el și suspectând că persecuția religioasă doar preceda trimiterea unei armate bizantine în Italia,încercă să cedeze de o parte și să evite de alta, trimițând o solie la împărat.

Șeful acestei solii fu desemnat papa Ioan I,ce în 523 îi urmă lui Ormisda, impunându’i să’i ceară lui Iustinian să restituie bisericile, să revoce edictul de persecuție și să dispună reîntoarcerea la credință a arienilor ce fuseseră constrânși să abjure.

Arianismul a fost o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut). Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l’a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s’a mai menținut ca practică religioasă o perioadă.

În 525, împreună cu cinci episcopi și patru senatori, papa Ioan plecă din Ravenna. La Constantinopol papa avusese o primire triumfală. Ioan I rămăsese la Constantinopol șase luni. Rezultatul soliei pare să fi fost favorabil cererilor lui Teodoric, cu excepția reîntoarcerii la credință a arienilor constrânși să abjure.

Regele get suspectă că ceva nu e în regulă dată fiind primirea făcută la Constantinopol papei, așa încât după întoarcerea acestuia la Ravenna îl arestă și în 18 mai 526 acesta muri.

Moartea papei agravă situația lui Teodoric față de romani și de Constantinopol. Pe romani încercă să’i îmbuneze indicând ca succesor al papei un susținător al partidului getic ce fu ales apoi sub numele de Felice al III-lea. Se temea însă de bizantini, care aliați cu vandalii, amenințau cu războiul.

Pericolul major era dinspre mare, de aceea regele ordonă să fie adusă în portul din Ravena o flotă de o mie de nave, însă pregătirile nu se terminaseră încă atunci când, în vârstă de șaptezeci de ani, la 30 august 526, Teodoric moare.

Monograma lui Teodoric

Simțindu’și moartea aproape, Teodoric chemă personajele cele mai proeminente dintre geți și în prezența lor desemnă ca succesor pe nepotul de zece ani, Atalaric, recomandând acestora de a respecta poporul roman, senatul și să’și țină prieten pe împărat.

Cu aceste ultime dorințe punea în discuție toată politica sa.

Dar, după moartea sa numele său a fost șters din toate bisericile și de pe toate monumentele: Teodoric fusese înfierat cu ”damnatio memoriae”.

Un singur lucru nu au reușit, să’l șteargă din memoria noastră. Iar de pe monumente au uitat să șteargă ceva: monograma lui Teodoric, astfel încât minciuna că acele monumente sau biserici ar fi fost construite de unii sau alții dintre următorii suverani sau de nu știu care papă a ieșit la iveală, căci minciuna are întotdeauna picioare scurte.

Comorile Ravennei: mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i’a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală: centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare.

Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi’a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat tesere speciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într’o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură.

Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

În Ravenna pot fi vizitate azi cinci obiective majore: Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile și Battistero Neoniano

Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese.

Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios.

Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s’a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul azi).

Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii

Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al geților de vest (vizigoţilor) şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant; şi arată iubirea care i’a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într’un sicriu de argint şi depus într’un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. În acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Pe boltă, un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic; se bănuieşte doar că Galla Placidia i’ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Battistero degli Ortodossi (sau Neoniano)

Este cel mai vechi monument, înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într’o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor.

Cappella di S. Andrea (sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, are o celebră şi senzaţională boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări…

Basilica di S. Apollinare Nuovo

A fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui; Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi cu cușme getice.

Ravenna: oraşul care l’a primit pe Dante

Ravenna este renumită și pentru Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s’a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s’au străduit să’i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i’au făcut un mormânt somptuos. Ravenna n’a cedat, pentru că, orice s’ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l’a primit şi nu în cel care l’a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s’au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să’l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i’a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.

Sfârșitul domniei lui Teodoric cel Mare

Spre sfârşitul domniei lui, Teodoric devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi’au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într’adevăr, într’un tiran…

Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l’a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte; la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi.

S’au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Bibliografie:

– H. Wolfram – Storia dei goti – 1985

– Marc Pevèn – articol din ”I viaggiatori ignoranti” – 2015

– C.Maccabruni – Pavia: La tradizione dell’antico nella città medievale, 1991

– P. Heather – L’impero ed i barbari, 2010

– Epistolae Theodericianae variae, editura T. Mommsen in Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berolini 1984

– Le libre Pontificalis a cura di L. Ducesne, I, Paris, 1955

– Cassiodor, Variae, II, VII, IX

Traduceri: Ana Maria Moraru

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SPARTACUS, GETUL CU DESCENDENȚĂ REGALĂ CARE A ÎNGROZIT ROMA, ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Spartacus a fost înainte de toate, simbolul luptei împotriva asupririi romane împotriva geților luați prizonieri și transformați în sclavi, pentru că Roma asta a fost pentru geții liberi: o închisoare.

Neînfricatul get care a devenit gladiatorul Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăsește aproape în toate genurile și reprezentările artistice care au ajuns pînă la noi de’a lungul timpului.

Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul și filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decît a făcut arta pentru alta figură din panteonul universal.

Istoria devine legendă, legenda devine mit. Multe evenimente și figuri istorice se învăluie de’a lungul timpului cu o aură simbolică atît de puternică, încît aproape că nu mai rămâne nimic din istoricitate.

Poate că unul dintre cele mai bune exemple este nimeni altul decât Spartacus, a cărui substantă mitică i’a învins cu desăvârşire caracterul istoric.
Îl cunoaştem cu precădere din cinema, fie că este vorba de filmul cu Kirk Douglas, fie remake-ul cu Goran Vijnic, fie seria produsă de Starz Network.

Spartacus ilustrează fără doar și poate acea aspirație eternă a umanității spre libertate. Astăzi nu știm cu siguranță dacă revolta lui a avut un program, dacă a urmărit într’adevăr eliberarea sclavilor din întregul imperiu, asa cum ni’l prezintă literatura. Dar faptul că a ținut în șah Roma republicană timp de aproape trei ani, i’a îndemnat pe scriitori să’i atribuie acest plan îndrăzneț.

Avem un Spartacus care luptă împotriva corupţiei, sclaviei, autorităţii romane, pe fondul unor puternice conflicte interioare provocate de pierderea familiei sale şi de condiţia sa de rob fugar. Personajul nu este acelaşi cu Spartacus din sursele antice, iar povestea sa a evoluat într’atât până când mitul a învins istoria.

De ce spunem mit şi nu legendă?

Pentru că în vreme ce legenda este mai mult o poveste ţesută în jurul unor eroi, mitul pretinde să ofere o explicaţie asupra unei lumi, a valorilor şi comportamentelor umane, folosindu’se de imaginea eroilor.

Despre Spartacus au scris istoricii antici Appian, Plutarh, Sallustius si Florus. Dintre aceștia, ultimul oferă cele mai multe informații, deși se arată ostil sclavilor, scriind de pe pozițiile aristocrației senatoriale.
Dar, până să vedem cum îl înfățișează literatura, să încercăm să’l cunoaștem pe Spartacus asa cum îl infațișează istoricii.
Istoricul și biograful Plutarh, în biografia dedicată omului politic si generalului roman Marcus Licinius Crassus, învingătorul revoltei sclavilor, îl descrie ca fiind ”distins și mai elenizat decât un trac”.

De asemenea, ne mai informează că se remarcă prin ”prestigiu, inteligență și putere”.
Asadar, nu avem de’a face cu un sclav oarecare, însușirile pe care i le atribuie Plutarh, ne fac să bănuim în el un om educat, familiarizat cu cultura elenă.

Plutarh precizează și tribul căruia îi aparține Medilor, sau Maidicas, Maedii (de asemenea, Maidani, Maedan, în helenică veche „Μαίδοι”) un trib getic care, în vremuri istorice, au ocupat zona dintre Paionia și Tracia, la marginea de sud-vest din Tracia, de’a lungul cursului mijlociu al râului Strymonului și cursul superior al râului Nestus, (azi Bulgaria de sud-vest), alături de dardani. Capitala lor a fost Iamphorynna.

Tribul lui Spartacus, maedii, a fost un trib independent în cea mai mare parte a istoriei lor, iar regele get Sitalces a recunoscut independența lor, împreună cu alte câteva triburi războinice „de frontieră”, cum ar fi dardanii, agrianii, și paionianii (peonii), ale căror terenuri au format o zonă tampon între puterea regatului Odrisian la est și de triburile ilire în vest, în timp ce Macedonia a fost localizată la sud de Paeonia.

Tot Plutarh îl descrie pe Spartacus ca „un nomad de neam trac”, referindu’se la medobitini. Un număr de maedi au emigrat în Asia Mică și au fost numiți medobitini, datorită faptului că regiunea era numită Bitinia.

Istoricul german Th. Mommsen crede că numele indică o descendență regală, ca reprezentant al dinastiei Spartakizilor.

În general, se considera că Spartacus a fost adus ca prizonier la Roma, după cucerirea Traciei de către armatele romane. Condamnat să devină gladiator (sclav obligat să lupte în arena, spre amuzamentul publicului), nu era greu să apară și legende cu privire la puterea lui covârșitoare.

Una dintre acestea, aminitită și de Plutarh, povestește despre un șarpe găsit încolăcit în jurul feței lui.
Soția lui Spartacus – căreia nu i se cunoaște numele – avea darul profeției. Ea i’a prezis, în urma acestei întâmplări, ca va dobândi o mare putere, dar va avea parte și de un sfârșit tragic. Plutarh, de asemenea, spune că soția lui Spartacus a fost o proorociță a aceluiași trib, ea a fost înrobită împreună cu el.

Getul Sclav care a sfidat Roma. Filmul revoltei

Ce ne spun sursele antice? Căci nici ele nu se pot lăuda cu obiectivitate absolută, în mare însă faptele se prezintă cam aşa: Spartacus a fost un gladiator care s’a revoltat împotriva stăpânului său şi a condus o răscoală de sclavi care s’a întins pe o perioadă trei ani (73-71 a.Hr.), răvăşind Peninsula Italică.

Repartizat la scoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, de la Capua, Spartacus a provocat acolo o revolta a sclavilor, alaturi de alti gladiatori precum geto-celtul Crixus și geto-germanul Oinomaus. Asemenea școli pregăteau luptători care urmau a fi vânduți stăpânilor de sclavi pentru a se înfrunta în amfiteatre. Personalitatea getului balcanic s’a impus repede in fata celorlalti lideri. Aceasta explică și succesele rapide asupra cohortelor (unități militare) trimise de la Roma.

Revolta a rămas în istoriografia modernă cu numele de cel de’al treilea război servil. În textele vechilor autori nu se discută mai deloc despre caracterul lui Spartacus, ci doar ni se spune laconic că a îndrăznit nesăbuit să respingă standardele sociale romane şi că era o ameninţare la adresa structurilor bine definite ale Romei.

Spartacus va reapărea în conştiinţa colectivă începând cu secolul al 18-lea, invocat de diverşi autori precum Voltaire sau Marx, care analizează implicaţiile acţiunilor sale împotriva instituţiei sclaviei. De aici va începe o schimbare radicală a imaginii lui Spartacus, care va deveni un fel de metaforă a crizelor socio-politice din Europa modernă. Apoi, caracterul său va fi mult romanţat, pentru a se potrivi cu idealurile secolului al XIX – lea, o vreme când se punea mare accent pe investigarea profilelor psihologice ale eroilor.

Nu în ultimul rând, personajul nostru va fi asimilat şi ideologiei comuniste, după cum transpare în filmul din 1960 bazat pe romanul al lui Howard Fast. Pe scurt, povestea violentă şi brutală a lui Spartacus va fi modificată astfel încât să se muleze pe diverse mentalităţi politice.

Este important să reţinem că şi textele antice care tratează subiectul au fost scrise după evenimente. Cele mai timpurii care ne’au rămas sunt Istoriile lui Sallustius.
După el, au mai scris despre al treilea război servil şi Appian, Plutarh, Florus şi Orosius. Plutarh ne povesteşte că, după ce fost vândut unui lanista (patron de gladiatori) pe nume Lentulus Batiatus, Spartacus împreună cu doi camarazi, Crixus şi Oenomaus, se revoltă, îi înving pe soldaţii din Capus şi îşi aşează tabăra pe lângă Vezuviu.

Florus pretinde că armata sa ajunge să aibă nu mai puţin de 10.000 de oameni, puţin probabil, dar propune cifra pentru a corespunde teoriei sale că ar fi dorit să mărşăluiască spre Roma.

Prima dată vine împotriva sclavului pretorul Clodius Glaberus, care este luat prin surprindere noapte şi se trezeaşte cu tabăra jefuită. Apoi alţi doi pretori, Lucius Cossinius şi Publius Valerius vin în ajutorul său, dar şi ei sunt învinşi.

Până în anul 73 a.Hr. se adună în jurul lui Spartacus nu mai puţin de 70.000 de oameni, conform lui Appian. Având avantajul unui nou val de soldaţi, Spartacus jefuieşte zona rurală din jurul Vezuviului, dar se confruntă imediat cu legiunile consulilor L. Publicola şi G. Clodianus. Comandanți militari precum Claudius Glaber, Publius Varinius, consulii Cornelius Lentulus si Gellius Poplicola figurează ”la loc de cinste” printre învinșii lui Spartacus.

O altă victorie repurtată la Mutina, asupra proconsului Cassius Longinus, nu influențează în bine mersul răscoalei, deoarece neîntelegerile între Spartacus și celelalte căpetenii, Crixus și Oinomaus, au dus la dezbinare în rândul armatei sclavilor și la separarea celor doi ofițeri de comandantul lor. Deşi unitatea comandată de Crixus piere, Spartacus tot reuşeşte să câştige.

Drept răzbunare, 300 de prizonieri de război sunt sacrificaţi, ironic, în cadrul unor lupte gladiatoriale.
Spartacus capturează apoi oraşele Thurii şi Picenum, strângând arme şi provizii, dar, măcinat de dorul de casă, îi îndeamnă pe camarazii săi să plece acasă. Aceştia sunt însă prea absorbiţi de perspectiva jefuirii bogatelor vile şi merg tocmai până la Apulia. Alarmat, senatul îl va trimite cu trupe pe Crassus, care implementase o poltică extrem de feroce în interiorul armatei: decimarea, uciderea aleatorie a unui soldat din zece dacă se dovedeau laşi. Frica i’a motivat şi rezultatul s’a văzut, conform lui Appian, în înfrângerile pe care începe să le sufere armata de sclavi.

Spartacus caută o cale de scăpare şi intră în tratative cu piraţii cilicieni. Spartacus străbătuse întreaga Peninsula Italică, spre sud, încercând să traversese strâmtoarea Messina și să debarce în Sicilia, dar flota promisă de pirații cilicieni nu a mai ajuns la locul prevăzut pentru îmbarcare. Aceştia însă nu îşi onorează promisiunea de a’i furniza corăbii şi Spartacus se vede prins între cele 8 legiuni ale lui Crassus şi legiunile unui alt general, Lucullus.

În felul acesta, hărțuit de trei armate romane, cea a lui Lucullus, guvernatorul Macedoniei, a generalului Pompeius și a lui Marcus Licinius Crassus, cel mai avut cetățean al Romei, Spartacus hotărăște să’l înfrunte pe ultimul și să’și croiască drum spre Roma.

Dar in Lucania, în bătălia de pe râul Silarius, este învins și ucis după o apărare disperată.
Va muri în luptă în 71 a.Hr., cei rămaşi fiind crucificaţi.
Istoricul Florus spune că a suferit o moarte onorabilă pentru un sclav, căci romanii nu l’au considerat niciodată pe Spartacus un general liber. Aceasta este în linii mari povestea, dar diverse elemente diferă, în funcţie de epoca şi ideologia fiecărui autor.

Poate că relatarea lui Sallustius este cea mai importantă, pentru că pe baza acesteia se conturează celelalte imagini ale gladiatorului. Istoricul îl admiră pentru curajul şi calităţile sale de lider, considerându’l un real pericol pentru statul roman. Avea caracter, îi inspira pe ceilalţi, era talentat în luptă, avea o cauză. Aspectul acesta moralizator se va păstra la Appian sau Orosius.

Mai mult, Plutarh spune despre el că se afla deasupra condiţiei sale de sclav, că era asemenea marilor conducători romani. Îl contrastează puternic cu Crassus, un personaj avid şi invidios.

Rănirea lui este înfățișată într’o frescă descoperită în 1927 în orașul Pompei. Datorită acestei descoperiri îl cunoaștem și pe ofițerul care l’a rănit cu lancea în picior (pe la spate, cum apare în frescă) și care a ținut astfel să’și imortalizeze pe peretele casei sale ”fapta de vitejie”: Felix Pompeianul.

În holul de intrare al unei case destul de obișnuite din Pompeiul antic, îngropată sub straturi de vopsea ulterioară, sunt urme slabe ale unei schițe interesante de doi bărbați care se luptau călare. Deasupra călăreților, este scris în limba oscană – una dintre limbile timpurii ale Italiei de Sud, încă o dovadă a faptului că latina nu era unitară în imperiul roman.

Numele unuia este puțin lizibil, dar probabil spune „Felix Pompeianul” (sau „Fericitul Pompeian”). Celălalt se citește în mod clar, în Oscană, ”Spartaks”, care în latină ar fi „Spartacus” .

La prima vedere, scena pictată pe perete arată ca o bătălie militară. Dar trompetiștii de pe ambele părți ale acestor luptători se potrivesc cu cei găsiți adesea lângă gladiatori în tablourile antice. Deci, probabil, acest lucru este destinat să descrie lupta gladiatorială regizată. Bărbații trebuie să fie „călăreții”, care uneori au apărut în acele spectacole romane sângeroase.

Desigur, pictura poate nu are nimic de’a face cu faimosul Spartacus și că se referă la un alt gladiator care tocmai avea același nume; asta este cu siguranță ceea ce spun unii sceptici.

Există, totuși, motive bune pentru legarea picturii de faimosul rebel: aceasta se datorează foarte mult vieții „Spartanului” nostru, în primii ani ai secolului I î.Hr. (atât în ​​contextul arheologic, cât și ceea ce ne sugerează folosirea limbajului Oscan); Pompei a fost, în orice caz, la mai puțin de 40 de kilometri de Capua, unde Spartacus a ”primit” școlarizarea pentru luptă și de unde se spune că și’a lansat rebeliunea – cele două orașe se presupune că erau pe același circuit gladiatorial.

Există șanse egale ca această imagine să ne dea o privire asupra viitorului inamic al Romei când era încă un gladiator obișnuit – și judecând din tablou, nu unul cu totul de succes. Căci „Felix Pompeianul” cu siguranță am putea presupune că a sărbătorit victoria unui localnic renumit, atât timp cât gospodarul pompeian a pus această imagine în sala sa din față.

Abia după 1.800 de ani de la acest concurs gladiatorial, uitat în mare măsură, a renăscut imaginea modernă familială a lui Spartacus cel de azi: luptătorul libertății, eroul oprimatului, omul care a devenit aproape învingătorul Romei…
Plutarh se foloseşte de Spartacus de fapt pentru a critica politicienii Romei, mult prea egoişti.
Autorul însă nu îşi poate depăşi propriile concepţii, pentru că în acelaşi timp îl etichetează pe gladiator drept un barbar fără onoare. Statutul acesta ambiguu apare şi la alţi autori.

Sallustius, invocând cazul său, pune la îndoială competențele militare şi politice ale Romei, dar Plutarh merge şi mai departe, întrebându’se despre motivaţiile personale.
Florus în schimb, care scrie în epoca de aur a Imperiului, are o părere şi mai ambivalentă, susţinând libertatea sclavilor, dar considerând un război cu ei dezonorant, mai ales că sunt răzbunători şi sălbatici.

Cazul lui Spartacus este o ruşine pentru Roma, iar gladiatorul se situează undeva între cruzime şi nobleţe.
Trăsăturile sale din aria curajului sunt clasificate drept romane, iar Florus este singurul care ne spune că talentul său militar se datorează experientei de mercenar în armata romană.

Ca toti ceilalţi autori, Florus exprimă supărare din cauza tulburării ordinii romane, dar şi admiraţie pentru acţiunile gladiatorului.
Aspectul moral al poveştii este amplificat de Appian, care scrie tot în epoca de aur, urmărind să atragă atenţia asupra slăbiciunii Romei datorate viciilor şi imoralităţii.
Orosius, scriind în secolul al V-lea, o vreme presărată cu răscoale şi pericole, îl compară pe gladiator cu Hannibal şi alţi mari duşmani ai Romei, dar şi cu cei care tulburau statul la momentul respectiv.

Orosius, deşi creştin, (a trăit probabil între 375-418 d.Hr) nu îl vede deloc ca pe o figură mesianică, cum adesea va fi reprezentat în viitor. El este mult mai mult autorul unor acţiuni teribile, un păgân care sfidează ordinea dată de Dumnezeu romanilor.

Dramele lui Spartacus

Figura gladiatorului get a inspirat numeroase opere de artă.


În 1766 francezul Saurin scrie tragedia Spartacus, admirată de marele filosof iluminist Voltaire pentru mesajul ei umanist. Între 1846 si 1847, austriacul Weber si francezul Hypolite Mangan scriu la rândul lor doua drame intitulate Spartacus.

Dar personajul își va câștiga celebritatea în plan literar abia în anul 1874, datorita romanului lui Rafaello Giovagnoli, în care gladiatorul get obține libertatea datorită succeselor în arenă și câștigă iubirea frumoasei vaduve a dictatorului roman Lucius Cornelius Sylla, Valeria Mesalina. Are tot viitorul în față, dar el își sacrifică fericirea personală, întorcându’se la Capua gata să lupte pentru ceilalți sclavi care nu avuseseră norocul său. Sacrificiul său merge până acolo încât refuză oferta lui Crassus de a’și trăda camarazii și a reintra în serviciul Romei… preferând să moară în ultima bătălie.

Chiar și arta dansului s’a lăsat sedusă de eroul get.

Baletul Spartacus, aparținând compozitorului armean Aram Haciaturian, se remarcă printr’o muzicalitate aparte.
În sfârșit, în 1951, apare la New York romanul scriitorului american Howard Fast, Spartacus, ecranizat pentru prima oara la zece ani după aceea de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal.

Fidel într’o măsură mai mică surselor istorice, Fast scrie totuși un roman emoționant, dându’i identitate soției lui Spartacus. Ea este sclava de origine geto-germanică, Varinia.
Nici Spartacus nu mai este nobilul get de viță regală.

Cu toate acestea, într’o pagină memorabilă, în cadrul discuției dintre Spartacus și un gladiator african (care va refuza să ucidă în arenă pentru a trăi), getul exprimă un adevăr etern valabil care rezumă toată condiția și suferința sclavilor:
”Tatăl meu a fost sclav. Și el mi’a lăsat un singur bun. Singurul bun al unui sclav este viața”.
Și, am adăuga noi, viața nu traită oricum… ci în libertate.

Eroul iluminist, romantic, comunist

Aşadar, avem viziuni destul de confuze asupra semnificaţiei lui Spartacus, care oscilează permanent între viciu şi virtute. Oricum, ideea cum că ar fi dorit abolirea instituţiei sclaviei este respinsă de istorici. Dar nu şi de romantici sau marxişti.

Iluminiştii încep să îl invoce ca un exemplu de luptă dreaptă. Bernard Saurin scrie în 1760 o piesă de teatru intitulată Spartacus: A Tragedy in Five Acts, unde eroul, ca şi în viziunea lui Voltaire, devine simbolul unei ere care caută afirmarea libertăţilor individuale. Lupta dintre vechea aristocraţie franceză şi celelalte stări se legitimează prin precedentul luptei dintre sclavi şi stăpâni.

Spartacus, cel pe care Florus, Orosius sau Appian nu îl aveau la inimă, devine acum eroul măreţ şi strălucit care vrea să răstoarne vechiul regim aşa cum vor să’l răstoarne şi francezii. Doar în relatarea lui Plutarh am putea spune că Spartacus are ceva alură de erou.

În epoca modernă însă se transformă în simbolul egalităţii naturale a tuturor fiinţelor. Şi italienii apelează la el, în timpul Risorgimento-ului, ca la un erou contemporan.
Rafaello Givagnoli, care scrie în 1874 opera Spartaco, îl preface în modelul revoluţionarilor italieni, în căutarea libertăţii politice. În prefaţa romanului, Giuseppe Garibaldi spune că Spartacus era asemenea lui Iisus, servind sacara cauză a libertăţii. Curajul şi perseverenţa cu care luptă împotriva imoralităţii romane sunt o temă recurentă în ideologia iluministă şi romantică, deşi nicio sursă antică nu îl prezintă ca un personaj plat, fără umbre.

Epoca revoluţiilor romantice are şi ea nevoie de un erou, iar Spartacus, pentru că romantismul pune accent pe emoţii şi psihologii personale, precum şi pe exaltarea omului primitiv, mai capătă şi o viaţă personală, dominată de afecţiunea sa pentru familie şi simplitate. Viata personală este acum cea care îi motivează comportamentul şi lupta împotriva corupţiei, şi cea care îl apropie de masele populare.

Acum gladiatorul luptă pentru cineva anume şi este parte a unei mişcări generale de recunoaştere a drepturilor. Grija pentru ceilalţi îl apropie de figura mesianică.

Spartacus devine mai sensibil şi trăsăturile sale negative se estompează cu totul. Roma apare ca o imagine a decadenţei, tiraniei şi opresiunii, de fapt o imagine a vechiului regim în epoca modernă. Rolul de erou al lui Spartacus se bazează de fapt pe ceea ce autorii antici considerau virtuţi romane: vitejie, nădejde, integritate.

Spartacus va fi ulterior asimilat si unui ”proletariat antic”, un caracter nobil care vrea să suprime sistemul ‘burghezilor’ romani. Imaginea gladiatorului vrea sa stimuleze reacţii publice la opresiune, iar o grupare comunistă îşi ia chiar numele de ”Spartaciştii”.

Spartacus este iubit şi în America, interesul fată de el crescând odată cu publicarea în 1831 a romanţioasei piese The Gladiator, alui Robert Montgomery Bird, care se centrează pe relaţile familiale ale acestuia. Bird scrie piesa într’un timp în care sclavia era un subiect aprins în America. Nu era aboliţionist, dar evident că glorificarea rebeliunii a stârnit nişte reacţii. Piesa sar putea interpreta ca o alegorie pentru natura în genere revoluţionară a SUA.

Popularitatea piesei în epocă indică o empatie socială, americanii fiind atraşi de ideea unei lumi în care libertatea şi onoarea să fie recunoscute pentru toţi. Spartacus mai ilustrează şi tipologia omului primitiv, simplu, lipsit de vicii şi iubitor de familie, trăsături care sensibilizau publicul.

Asta alături de rolul său ca model de bravură pentru toti cei care doreau să se ridice împotriva sistemului. Iată că prin aspiraţia sa către binele comun şi prin virtuţile sale atât familiale, cât şi eroice, Spartacus devine şi ”american”, un arhetip al clasei muncitoare americane.

Spartacus nu se adresa doar celor oprimaţi, ci tuturor, pentru că lupta sa pentru libertate avea izul luptei pentru apărarea naţiunii sub stindardul libertăţii.
Proiectarea unei imagini a violenţei era necesară pentru a convinge publicul că doar prin luptă se poate făuri o naţiune puternică.

Scriitorii şi intelectualii, atât americani cât şi europeni, instrumentalizează aşadar povestea lui Spartacus pentru a se potrivi unor varii agende politice şi a transmite mesaje puternice prin mitificarea personajului cu care rezonează o lume întreagă.

Loialitatea şi pasiunea sa pentru cauză se pot aplica în orice context, iar caracterul său acum rotunjit, fără aspecte întunecate, impresionează şi inspiră pe oricine. Spartacus este acum mit, mitul eroului revoluţionar care înfruntă orice pericol în numele binelui şi care are în favoarea sa spiritul dreptăţii şi etica superioară.

Mai ales pentru americani, care şi ei au un sistem opresiv impus claelor de jos, sistem care nu poate fi abolit dintr’o dată, Spartacus reprezintă o veritabilă sură de inspiraţie. Iar cum revoluţiile par să facă parte din moştenirea lor culturală, Spartacus le insuflă şi mai tare speranţe.

Reprezentare în film

Personajul îşi va face apoi apariţia in alt context, în 1951, când regimul McCarthy vânează comunişti şi din cauza căruia suferă mulţi intelectuali, printre care şi Howard Fast, autorul romanului Spartacus, condamnat la închisoare. Pornind de la roman, Kirk Douglas va produce în 1960 filmul omonim.

Se urmăreşte iarăşi dihotomia sclavi-romani, primii reprezentănd moralitatea, castitatea, virtutea, dreptatea, simplitatea, iar ceilalţi promiscuitatea, viciile, corupţia, luxul.

În condiţiile ameninţării comuniste, erau necesare imaginile subtilizate ale valorilor şi libertăţilor americane, prin urmare romanul ar putea reprezenta o alegorie a luptei împotriva pericolului comunist.
Dar la fel de bine îl putem interpreta ca revolta cetaţenilor împotriva politicii dure a lui McCarthy, care încălca libertatea de expresie. De fapt a doua cheie pare mai plauzibilă, pentru că în roman, ca şi în film, transpare mereu ideea comunitătii, unitătii membrilor, egalităţii lor.

Valorile familiale fac din Spartacus şi un ideal domestic al culturii anilor ’50. Aspectul intelectual, emotional şi creativ al caracterului său, ca şi dorinţa de libertate şi securitate, îl elevează, dar cea mai importantă caracteristică a sa în romanul lui Fast este preocuparea pentru comunitate.

Să amintim că ideea unei frăţii între sclavi şi empatia lui Spartacus pentru camarazi nu figurează în sursele antice.

Filmul lui Stanley Kubrick alimentează şi mai mult mitul lui Spartacus, prin intermediul imaginilor puternice.

Scene precum cea în care gladiatorul refuză să profite de Varinia, în care Draba se repede cu tridentul în tribună, în care camarazii răvăşesc casa lui Batiatus, în care sclavii dau foc taberei romane, în care Spartacus predică soldaţilor pe munte sau în care sclavii asumă identitatea conducătorului lor, precum şi multe altele, sunt memorabile.

Spartacus devine figura christică prin excelenţă, admirat şi venerat de mulţimea care îl privesc ca pe salvatorul care îi va duce pe oameni pe calea spre sigurantă şi fericire. În contrast cu Crassus, care le vorbeşte soldaţilor despre ordine şi disciplină, Spartacus insuflă valori care vizează binele suprem al comunităţii, în frunte cu libertatea.

Nu este greu de depistat aici o metaforă a opoziţiei între discursul HUAC (House of Un-American Activities Committee) şi revendicarea libertaţii de conştiinţă. Cheia de interpretare o depăseşte pe cea de la care pleacă iniţial Kirk Douglas, care a dori o alegorie a sionismului.

Scenaristul Dalton Trumbo, la rândul său pe lista neagră a lui McCarthy, precum şi Kubrick, schimbă puţin persepctiva, urmărind cu precădere viaţa în cadrul comunităţii, o comunitate cu valori conservatoare, naturale, tradiţionale, un ideal de societate pe care l’ar fi realizat mai mult comunismul. Mesajul sionist, despre suferinţa sclavilor, şi cel religios sunt transmise nu direct, ci prin imagistică şi alegorii.
Mitul lui Spartacus se pare că este cadrul perfect de manifestare a unor ideologii multiple.

Conotaţia politică este şi ea foarte bine definită, dacă vedem în film nu atât lupta lui Spartacus pentru libertate, cât lupta Romei/ Americii pentru a preveni obţinerea libertăţii.
Mitologia politică este în concordantă cu schimbarea de paradigmă politică care transpare din faimosul discurs al lui Kennedy din 1961, care seamănă izbitor cu pledoaria lui Spartacus.

În schimb, creatorii serialului din 2010, Blood and Sand, precum şi a continuărilor, merg pe altă direcţie decât cea a conturării unui model, reprezentativ pentru un mesaj / o ideologie / o viziune despre lume.

Aici, violenţa, sexul şi limbajul par să constituie ele însele un punct de atracţie, low-motion şi stop-action pentru a maximiza plăcerea şi teroarea care probabil îi încercau şi pe spectatorii din arenă.

Efectele speciale, tehnologia cvasi-animaţiei, imaginile extreme sunt un punct de atracţie mult mai mare decât povestea care în linii mari, tot despre curaj, moralitate şi represiune vorbeşte. Dar şi despre răzbunare.

Virtutea şi caracterul lui Spartacus nu mai stau la suprafaţă. Mitul lui Spartacus s’a conturat în vremuri de crize politice sau morale, ajungând de la îndrăzneala fără margini de a sfida marea Romă la necesitatea de a sfida pentru a obţine drepturile individuale.

Despre ce vorbesc anticii nici nu mai contează în mentalul colectiv, care reţine alegorii, simboluri, modele.

Spartacus obţine câteva trăsături constante care stau de altfel la baza mitului său, iar povestea, cu mici devieri, s’a tot repetat.
Dar în serial violenţa şi sexul stau deasupra poveştii, deşi prezente şi ea. Poate este vorba doar de divertisment.

Astfel de seriale sunt pâinea şi circul nostru, nu suntem departe de romani.
Sau poate este expresia unei mutaţii culturale, publicul de film devenind tot mai puţin sensibilizat de imaginile extreme, care dimpotrivă, îi satisfac setea de şocant.

Oricum, cert este că Spartacus va rămâne mult timp de acum încolo un personaj de referință în cultura de masă. Pentru istoricii romani, Spartacus a rămas cel mai mare dușman al Romei după Hannibal și cel mai bun gladiator-sclav.

Bibliografie: Futrell, Alison. Seeing Red:Spartacus as Domestic Economist, 2001;
Shaw, Brent D. Spartacus and the Slave Wars:A Brief History with Documents, Boston:
Bedford/St. Martin’s, 2001;
Solomon, Jon. The Ancient World in Cinema, 2nd Ed., New Haven:Yale University Press;
Winkler, Martin. Spartacus:Film and History. Oxford:Blackwell Publishing, 2007.
Viaţa lui Crassus, VIII-XI.
Epitome, 2.8.
Războaiele civile, 1.116.
Orosius, Istoria împotriva păgânilor, 5.24.11.
Plutarh, 9.3. Plutarh, 11.1.


Statuia lui Spartacus de Denis Foyatier

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Tăblița 120 este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

Muzeul Mănăstirii Sinaia deține două tăblițe originale care fac parte dintr’o imensă cronică scrisă lăsată moștenire în aur și plumb de către geții carpatici, motiv pentru care ne’am propus să redăm aici în acest articol, varianta de descifrare pe care o propunem.

Nu cunoaștem istoria acestor două tăblițe, dar este cert că Mănăstirea le deține de ceva vreme, tăblițe care au fost prezentate publicului cu diferite ocazii.

Prima dintre ele este un medalion care are încrustat pe una dintre fețe pe Sirmio sau Sarmis cum mai este cunoscut din istoriografie, pe cealaltă fațetă fiind un rege a cărui existență este controversată, deoarece avem extrem de puține date istoriografice: Kiesoniu sau Coson așa cum este menționat de antici.

Pe una dintre fețe sunt încrustate caractere arhaice. De menționat este că pe Tăblițele de la Sinaia sunt cel puțin 3-4 tipuri de alfabete arhaice folosite pentru a se transmite texte posterității, altele decât cele din alfabetul dunărean, cunoscut azi ca fiind ori latine, ori elene.

Răzvan Anghel în studiul ”Mato Davo Geto”, realizat între 2006-2014 a identificat 3 astfel de alfabete, iar pentru medalionul Mănăstirii de la Sinaia s’a folosit cel din coloana 3 din tabelul de mai sus.

Transpus în caractere moderne textul ne dezvăluie numele Regelui (Mato) Kiesoniu (Coson) ”al Cetății SarmGetuzo”, ori poate ”al Sarmo-Geților”, iar în zona centrală cel mai probabil este chiar figura sa:

MATO KIESONIU O SARMGETO, AN …(?)

Textul este scris circular în sensul invers acelor de ceasornic, pe care le’am numerotat cu roșu de la 1 la 22. Deasupra capului lui Kiesoniu este indicat un an, dar datorită necunoașterii celor două caractere care sunt similare altora de pe alte tăblițe (ex.: Tăblița 131) nu știm ce cifre indică punctele și liniile de pe tăblițe.

Dicționar:

mato, matu – regele / marele / stăpânul / suveranul / conducătorul, matiho – ”preamărețul”, matoso gheto – ”Geții Mari”, mateu – ”majoritatea, grosul”.

Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

Poza de mai sus este a unei copii după Tăbliță – Medalion deținută de Mănăstirea Sinaia iar în dreapta avem una dintre cele 3 variante de interpretare pe care le avansăm:

Varianta 1:

Evocă ori o alianță a lui Pudio (un rege necunoscut) cu romanii, ori, mai puțin plauzibil (dar nu poate fi exclus), o Marcă a unui ambasador al regelui menționat de artefact care dorește parafarea unei păci cu romanii.

Pudio luptătorul (atleu) lui (lue) Zamuelo (Zamolxio) împreună (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:
Pudio luptătorul lui Zamolxio alături de romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Originalul Medalionului de la Muzeul Mănăstirii Siniaia

Forma ZAMUELO este rar întâlnită pe tăblițe, dar numeroasele forme sub care apare Zalmoxio, ne îndreptățește să credem că despre el este vorba și aici: ZAMOLXEOIU, ZAMOLSQI, ZAMOLXSIO, ZAMOLSQO, ZAMOLXIOI, ZAMOLXIU, ZAMXOI, ZAMOLSXOI

Varianta 2:

Evocă voința lui Zamolxio de a încheia o pace tactică cu romanii.

Zamuelo (Zamolxio) a pus (pu) divinii (dio) luptători (atleu) întâmpine (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) îi alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:

Zamolxio a pus divinii luptători să’i întâmpine pe romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Varianta 3:

Zamolxio a pus divinii luptători să anunțe pe romani, că nobilii îi va alunga din Patria Divină.

Citește și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Dicționar:

dio – divin, zeiesc

pu, po, pi, pie, pus, pusere – puse, a pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sânt echivalenți cu lat. ponō, – ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.
dio – divin, zeiesc,

Atleu, luteo, lutue – luptător, luptă, războinic, soldat, combatant, formă arhaică și pentru atlet

on – prepoziție: în, din, spre, asupra, pe
sonto – 1. sunt (a fi), sau 2. vb. a suna, a chema, a anunța, comunicare, a afla, a lua la cunoștință

onsonto – înștiințare, încunoștințare, a da de știre, informare, întâmpinare, înfruntare, înființare, întruchipare

balie-lo, balie, balo – războiul, război, războinic, luptător, oștean, bela – (al) războinilor / luptătorilor, cu echivalenți în latină bello, bellare – a se război, bellator – războinic, luptător, sau în etruscă bele – a se război.
În plus zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna ”război”. Război provine dinrtr’un mai vechi *razbalio, unde balio are aceeași origine cu balo, iar raz– este un prefix, refăcut după za- care ajunsese un prefix fără semnificație în proto-română, forma de bază evoluând astfel: –balio > *-bal’iu >* –boiu > *-boi.

nobalie, nobalio, nobalisu – nobil, nobiliar, nobilime, nobalitico – ”nobilissimul” echivalenți cu lat. nobilis – ”faimos, nobil” < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”. Termenul ar putea fi ori de origine latină, deși ar fi putut exista și în getică.

edo, ede, edu – plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide = să purceadă la. Sunt echivalenți cu latinul eō, ire ”a merge”. Radicalul apare și în forma compusă gedi, gedu (ge+edo) = care a venit, de unde a venit. Acest verb getic are mulți echivalenți în limbile europene, dar nu s’a păstrat in limba geto-română (dar s’a păstrat în aromână) decât în interjecția di = îndemn pentru cai să pornească la drum, de un mai vechi *idi sau *edi, (similar cu forma de imperativ singular din latină ii < eo, ire ”a merge”) prin elidarea vocalei inițiale. Aceste forme provin din arhaicul *ei-, *i– ” a merge”. În limbile slave, precum și în anumite forme celtice și italice apar forme în dentală ca în v.sl. iti ”a merge”.

Cea de’a doua tăbliță deținută de Muzeul Mănăstirii Sinaia este posibil să pomenească de Muntele Kogaion unde Zamolxio a stat ascuns departe de geți.

KOGAION PE TĂBLIȚA DE LA MÂNĂSTIREA SINAIA?   TĂBLIȚA MARE

Transcriere din getice în latine:

DOPA KAPO DIO ZABELIO A IO SOP SO SERINA GLOTO ARMOSA DAV SIRMIO DROMIHTO KRONOS POLTAVIO LINATO ISO RA KAGHIO ORU SI SE GETA VRE NODENOS GEO TO KOS. RA SARMGITIOZA TOPO
În casetă: SAR MOGATO DAV SKIT GET

Citire propusă:

După (dopa) Sfântul (kapo) zeul (dio) Zabelio la (a) IO (io) înțelepciunea sa (sop so) rapid (serina) vorbire (gloto) armatei (armosa) davei (dav) Sirmio (Sirmium) Dromihto în timpul (cronos) cât ar fi trait (poltavio) granița (linato) iso (unități de măsură) Regat (Ra) atotcuprinzător (kaghio) aur (oru) și (si) ai săi (se) Geți (Geta), vrere (vre) tainică (nodenos) cea (geo) de a închega (to kos) Regat (Ra) SarmGitioza Măreț (topo)
Casetă: Sarmogato Dava, Templul (skit) Getic

Variantă în vorbirea curentă:

După Sfântul Zeu Zabelio, la IO, înțelepciunea sa a fost transmisă prin viu grai armatelor, până la cetatea Sirmio, tot timpul vieții lui Dromihto, în toate granițele atotcuprinzătorului său Regat de Aur, iar Geții prin dorința sa de suflet, reuniți în Regatul Măreț SarmGitioza.
Casetă: Dava Sarmogato, Templul Getic

Comentarii:

Deși pe Tăblița de la Mânăstirea Sinaia este menționat Dromihete, ea nu este turnată în timpul său, ci ulterior, pe timpul existenței capitalei Geției la Sarmgitioza, ceea ce ne demonstrează că geții erau preocupați să’și țină istoria înscrisă pe tăblițe, ca o adevărată Cronică.

Pe tăblița de la Mânăstirea de la Sinaia, apare menționat Kaghio, un toponim (Muntele Sacru al Geților) ce aduce a Ko-gajon menționat și de Strabon, și care apare și pe câteva hărți de acum 2 secole și identificat cu Cașinul din județul Bacău. Această formă se asociază cu denumirile Kaszon sau Kaszin menționate pe hărți. Pronunțând Koh-Kaszon regăsim destul de clar termentul de Ko-gajon menționat de Strabon. Când alăturăm această analogie cu existența, la poalele muntelui, și a unui râu cu nume identic, la fel ca în descrierile lui Strabon putem spune că am localizat muntele la care se face mențiune.
Ka-ghio (pe tăbliță), Ko-gajon (Strabon), Koh-Kaszon (hărți 1814-1830), Caşin (Bacău) pe harta Romaniei de astăzi lângă Onești și apa Cașinului care se varsă în Trotuș și mai apoi in Siret, se pare că avem localizat misteriosul Kogaionon.

Cu toate acestea, în text are sens de ”atotcuprinzător”.

Scrierea în antichitate era apanajul persoanelor sacre, a preoților, inițiaților și uneori a celor care pretindeau tronul domnesc și care învățau scrierea în temple; marea masă a populației nu cunoștea scrierea, fapt perpetuat până în vremurile moderne când s’a introdus alfabetizarea în masa.

Prin urmare, conceptul conform căruia geții nu cunoșteau scrierea este un adevăr obținut printr’o forțată generalizare istorică valabilă pentru foarte multe populații antice, dar în esență un neadevăr istoric datorat nesincronizării cu gradul uriaș de spiritualitate și tradiții existent în spațiul Carpato-Danubian, mai ales dacă avem în vedere persoanele sacre, inițiații și nu populația obișnuită. Pentru comparație să luăm imperiul roman, unde populația era analfabetă și nu cunoștea scrierea era de peste 98% din întreaga populație.

Sirmio, Sirmium mai târziu (Sremska Mitrovica în nordul Serbiei, azi), este o cetate getică menționată în tăblița analizată. Regele geților tribali, Syrmus, este considerat fondatorul omonim al cetății Sirmio. În secolul 1 d.Hr., Sirmium a câștigat statutul de colonie romană, și a devenit un centru militar și strategic important al provinciei Pannonia. Împărații romani Traian, Marcus Aurelius și Claudius II au pregătit expediții de război în Sirmium. În 103 Pannonia a fost împărțită în două provincii: Pannonia Superior și Pannonia Inferior, iar Sirmium a devenit capitala acesteia din urmă.

Dicționar:

dopa – după, apoi, în urma, conform

cap (capu) – capăt, sfârșit, capo, capi, capu = cap/preot, căpetenie/sfânt, capoe = preoteasă, capono = căpetenie, lăcaș sfânt, copono = lăcaș sfânt, sfânt, capisenta = capiștea, templul, ieslea, copo = căpeteniile (preoți) / sfânt sunt forme din care provin cap (și celelalte derivate) având cognat lat. caput, precum și în multe alte limbi europene provenind de la arhaicul *kap-ut ”cap”. Forma verbală decapeu = decapitare prezintă pref. de- întâlnit și în română, precum și în latină și limbile romanice.

a = contra, la, spre

sop, sop so = cercetător, gânditor, înțelepciunea sa, din arhaicul *sap- ”a încerca, a cerceta”, echivalenți lat. sapiens = a discerne, a fi capabil de discernământ

serina =rapid, cursiv, curgător, alergător, transmitere…mătase, chinezesc, direct din arhaicul *ser- ”a curge, a alerga”, a se vedea sanskritul sara=curgere, sarit = râu, pârâu și vechiul elin ὁρός-horós=zer. De asemenea, poate avea sens de chinez din sanskritul cīna  = China, posibil via arabic aṣ-ṣīn=China, sau din elina veche seres=chinezesc (Σῆρες), China, teritorii chinezești, dintr’o rădăcină chinezească apropiată.

Zabelio = zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna=război.

IO = casta sacerdoților geți

glotelu, gloto = a vorbi, vorbire, grai, agloeto = graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din arhaicul *g’hlād- ”a răsuna, a striga” cu echivalenți în vechea irlandeză, greacă, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituiți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare.

limio, limu = granița / limes, linatu, lunea = linie, frontiera, țărm, hotar, graniță, echivalent cu lat. limes = granița. Acest cuvânt getic nu s’a păstrat în limba româna, decât prin a limita, limită care nu sunt îndepărtați de sensul antic.

poltavio (po alto vio/bio) = de a fi existat / trăit. Forma poltavio este un verb compus (sau locuțiune verbală), unde rădăcina verbală -vio ca și subst. vida au pre-existat formelor rom. viu, viața, a viețui, fiind echivalent cu lat. vita, vivus, toate provenind din arh. *gʷīwe/o- ”a trăi”, *gʷīwo- ”viu”, *gʷītā- ”viață”, cu echivalențe în limbile italice, celtice, baltice și slave. Rom. viu (vioi) provine din bio (-vio), pe când rom. viața provine de la o formă alternativă *vetia, în loc de vida.

bio / rubio, bioso, vioso, bioso=vecin, vecini, convivi, biotu ra = state învecinate. Se știe că sat are o formă mai veche fsat < geticul *visato=sat, așezare ți am dedus ca denumirea orașului getic Potaissa, cum apare în textele latine, trebuie să fi fost în getică Patavisa, unde pata = larg, mare și vissa = sat, așezare (format pe același principiu ca și Satu-Mare). Walde (II, 783), consideră, în mod corect, că lat. vicus = sat din arhaicul *uoikos ”locuință, casă”,
Latinul vicus devine vicinus ”vecin”. Sub o formă sau alta radicalul se găsește în foarte multe limbi europene. Privind cu atenție formele getice bioso, vioso, biotu și ținând cont ca lat. vicinus provine din vicus, putem conchide ca aceste forme provin de la același radical arhaic *uoikos, cu metateza vocalelor din prima silaba, și cu trecerea arhaicului *k > s, prin palatalizare, fenomen specific limbilor getică și româna.

iso, izo (izu) = unitate de lungime. Fără a ști încă etimologia acestui termen, putem spune că odată aflată această etimologie, ne’am putea face o părere despre sistemul metric (de măsurare) folosit de geți.

ra, reca, raca = regat, state, provincii, reghio = regesc, regalitate, guvernare, stăpânire, reo = domnie, ro, ra, ri = rege, guvernat, stăpân, guvernator, a conduce, regat, stat, țară, domnie.

Kaghio = Ka, kaghio, cagio = gânditor, înțelepciune, atotcuprinzător, îngrădire, închidere, mărime, direct din arhaicul *kagh – ”a prinde, mărime, împeltituri, gard”, echivalent în celtică *kagio- „a cuprinde, închide, anexa”, gallicul caium, franceză veche cai, chai, quai=grind, englezul mediu key, keye, caye, keye = debarcader, galezul cae = gard, gard viu

oru, oro = aur, aurit, echivalent lat. aurum

si = și, inclusiv, este forma din care provine conjuncția rom. și. Forma getică si se pronunță probabil tot și, întrucât provine din arhaicul *kʷe ”și” prin palatalizarea labio-velarei *kʷ > č > š.

segeta, saceu = săgeți, a săgeta, a străluci, este echivalent cu lat. sagitta, formă întâlnită la Naevius și care a rămas cu etimologie necunoscută, deși forme similare există nu numai în română, ci și în albaneză și în limbile celtice, dar și în îndepărtata hittită: cf. hitt. šiyattal=săgeată, ir. saighid=săgeată, lance, bret. saeth=săgeată”, alb. shigjetë=săgeată, dar și alb.(tosk.) segetë = rază, jet, șuvoi. Sensul formei dialectului tosk trimite direct la radicalul arhaic *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. Saceu, sagitta rămas fără etimologie în limba latină. Este un substantiv format cu sufixul de agent -er-o, frecvent în română, latină și în alte limbi europene. Astfel, acest substativ derivă probabil de la o radăcină verbală proto-getico-ilirico-celtică *se(l)g-, *sa(l)k- care este apropiat de arhaicul *selg- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. În măsura în care atât săgețile cât și sulițele se aruncă împotriva dușmanului, putem considera etimologia redată aici ca fiind corectă, cu mențiunea că lichida l a fost elidată, atât pentru saceu, cât și pentru săgeată, arhaic pentru a săgeta.

schitu, skiteu = templul, trebuie asociat cu rom. schit care este considerat de origine mediogreacă < gr. ασκήσις ”exercițiu, instruire” < άσκέω ”a prelucra, a modela” sau ”a exersa, a antrena” (la Herodot) a cărui etimologie rămâne necunoscută în greacă (cf. Beekes, I, 150). Nu este exclus ca sa fie forma de doua verbe diferite, cu origini diferite, asociate la un moment dat prin etimologie populara, în limba greaca. De aceea, nu putem să ne pronunțăm cu privire la originea acestui termen getic. În schimb, este cert că el exista în limba getica înaintea venirii romanilor și în mod evident înaintea creștinismului.

cronos = cronologie, timp, vreme; în timpul Renașterii, se identifica cu Cronus și Chronos ce a dat naștere la ”Părintele Timpului” înarmat cu o coasă agricolă (cosor). H. J. Rose în 1928 a observat că încercările de a’i da lui Kronos o etimologie greacă au eșuat. Recent, Janda (2010) oferă o etimologie cu adevărat europeană a ”uneltei de taiere”, de la rădăcina (e) *ker- ”a tăia” (keiro greacă) motivat de actul caracteristic al lui Cronus de ”tăiere a cerului” (sau organele genitale ale lui Uranus antropomorf). Echivalentul indo-iranian a rădăcinii este kar, ceea ce înseamnă ”a face, a crea” de unde și karma, dar Janda susține că sensul inițial ”să taie” într’un sens cosmogonic se mai păstrează în unele versete din Rigveda referitoare la Indra.

denos, deno, denua =  a destăinui, mărturisi, dezvălui. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez-” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den- ”taină” care acum nu’l mai putem considera a fi de origine ”slavă”. Nu are echivalenți europeni.

nodenos = secret, taină, mister

geo = cel care, cei care, care, din arhaicul *g/ghe/o- ”acesta”

kos = a fixa, prinde, însăila, broda, înfige, a bate cuie, a înțepa, acțiunea de a coase, cosoi, cosor, cosac (colină, teren), cosalău (fâneață), cosaștină (fâneață), echivalent în cos, coasire, megl., istr. cos. lat. pop. cosĕre, macedon. kos = oblic, înclinat, vegl. koser, it. cucire, prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser, calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura, catalană cos = corp, krosah din sanscrită krosah= apel, strigăt, norveg. kos = îmbrățișare, sb. kosak = fâneață.

topo = înalt, măreț, semeț, nu pare să se fi păstrat nimic similar în română. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng. top = vârf, înățime, v. scan. toppr = vârf.

Considerații asupra Tăblițelor de la Sinaia și demontarea ideii preconcepute că acestea ar fi ”falsuri”, dar și despre ”suspecții” de serviciu ”Hașdeu și Densușianu”

Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan care se încurajau unii pe alții să le conteste autenticitatea: ‘

”…le văzuse și el și credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le’a considerat niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii”, declara academicianul în 2004, într’un interviu.

Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: ”eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept falsurile lui Hașdeu”.

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P. P. Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este ”Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și Tecuci, iar cel de’al doilea fals ar fi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374.

Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hașdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hașdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa ”Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de ”descălecatul” lui Dragoș.

Având aceste ”antecedente”, și pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hașdeu figurează primul pe lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb.

Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi ”plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s’a dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la ”Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și energie să plăsmuiască sutele de plăci.

Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze inscripțiile misterioase, afirmă:

”Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hașdeu] nu se regăsește în plăci.”

Acad. Al. Vulpe a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să’i demonstreze lui Gr. Tocilescu existența scrierii la geț

Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet ”propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hașdeu limba geților era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și’a imaginat niciodată că limba getică este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave.

Nici în privința vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine.

Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul ”Traian” și revista ”Columna lui Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hașdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Hașdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea ”Dacia preistorică”.

Aurora Pețan consideră că ”aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar ”Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”

Falsitatea: ”argumente”

1. Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul referitor la cetatea ”Cumidava”.

În plăcile de plumb apare cuvântul ”Comieodabo”, desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de ”Comidava”, iar dintr’o inscripție latinească sub forma ”Cumidava”.

Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, ”Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma ”Cumidava”, scrisă de un roman într’o inscripție latinească, este forma autentică getică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă acestea ar fi fost autentice.

Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan întrebă retoric ”de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea ”Cumidava” apare într’o inscripție ”latinească”, scrisă de un ”roman”, în secolul al III-lea d.Hr.:

”De ce suntem obligați să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă?”

Cu alte cuvinte geții nu aveau dreptul să’și pomenească una dintre cetăți într’una din Tăblițe într’o anumită formă lexicală, doar pentru ca să nu se trezească un istoric peste 2000 mii de ani ca să le conteste ceea ce ai au lăsat în scris urmașilor.

De altfel, acest argument pică și la simpla studiere a toponimelor sau chiar a onomasticii getice, care desființează astfel de idei preconcepute. Am dat deja mai sus un exemplu de ”unitate în diversitate” pentru numele lui Zamolxio. Astfel de exemple sunt zeci în tăblițe, ceea ce face ca argumentul lui Vulpe să nu se susțină.

Komieodabo (Comidava) este identificată cu cetatea antică Comidava, situată lângă orașul Râșnov, județul Brașov.

Ptolemeu plasează cetatea Comidava (Κομίδαυα) la est de râul Olt (Aluta). Aceasta apare pe Tăblița 120 în expresia ”Q. GOIROE LO KOMIEODABO” adică ”Chiliarhul Goiroio la Comieodavo”, care spune că Goiroio este suveranul cetății Comieodava în timpul domniei lui Boerobisteo, cu o armată de 3.000 de luptători.

Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere ”în care a intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de ”urechea” grecului și a romanului”.

Astfel, aceasta observă că ”în numele grecești și romane din tăblițe, vocala ”i” cu cantitate scurtă era percepută adesea ca ”e”, iar ”u” scurt ca ”o” (numele lui ”Lucullus” este redat ”Locolo”, cuvântul grecesc ”basileus” este transpus ”baseleo” etc.). Deci, conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin ‘u’ ceea ce în limba dacilor era un ”o” închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”

2. S’a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu.

Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul chirilic este ”necunoscută”, așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Hr., deci într’o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ‘ci’, existent și în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90.

Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în spațiul geto-carpatic de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Hr.

Știind că limba goților nu poseda sunetul ”ci”, doamna Pețan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nicio valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi existat și la geți, mai ales că ambele alfabete – cel gotic și cel chirilic – au fost create în zona getică?

În privința semnului pentru ‘gi’, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică ”gi” în sec. XVII, pe când în textele românești apare cu un secol mai devreme).

Aurora Pețan subliniază că, desigur, există și specialiști care afirmă că românii l’au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc ”necunoscută”.

Așa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc.

Cât despre litera gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc ”koppa”, folosit și în alfabetul grec, și în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa și stigma fiind utilizate numai în acest scop).

3. Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita ”pronunție reuchliniană”, nu ca în elina veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea ”i”, la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV î.Hr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente.

Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s’a produs după sec. V-VI d.Hr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină.

În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în niciun singur alfabet antic sau modern.

Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în ”variație liberă”. Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

În concluzie, nu există argumente infailibile care să respingă autenticitatea limbii și lexicului din cuprinsul acestor Tăblițe de o importanță deosebită pentru istoria noastră, și nu insistăm aici asupra suportului de plumb care le poartă, care deși sunt unanim acceptate ca fiind copii, acest aspect constituie totuși, singura piedică reală pentru declararea lor ca autentice.

Probabil, doar o descoperire epocală și suficient de publică, pentru a nu mai putea fi tăinuită așa cum s’a petrecut cu acestea, și adusă la lumină doar de către un arheolog străin, care să cuprindă și inscripții cu lexic getic similar celor din Tăblițele de la Sinaia, va mai putea îndupleca mai întâi casta istoricilor și apoi casta lingviștilor ca să reconsidere acest tezaur de limbă getică arhaică.

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA