RUMÎNIA A TRĂDAT GERMANIA, DOAR UNA DIN MINCIUNILE SPUSE DESPRE 23 AUGUST 1944

Multe minciuni sînt vehiculate la adresa rumînilor și a țării noastre. Despre actul de la 23 august 1944 din Rumînia s’a scris foarte mult, dar s’au ascuns, cu destulă abilitate, poporului rumîn, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui pentru Rumînia, 23 august 1944 rămînînd, probabil, cel mai controversat moment al istoriei noastre moderne.

În fond, discuţiile pro şi contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore:

a. A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în Rumînia?

b. Cît de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA)?

În seara zilei de 23 august 1944, la orele 22,25, regele Mihai a citit la radio Proclamaţia către Ţară, redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul Partidului Comunist din Rumînia în coaliţia care viza răsturnarea regimului antonescian. Printre altele, suveranul a precizat că ”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

În realitate, în acel moment nu exista nici un armistiţiu. El a fost semnat abia la 12 septembrie 1944, la Moscova.

S’a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a Rumîniei în primăvara şi vara anului 1944, nu s’au spus multe lucruri poporului rumîn despre acțiunea considerată trădare, de la Iaşi, din 20 august 1944 (a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvîrşită în strînsă legatură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist), au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a Rumîniei de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, iniţiate încă de la sfîrşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora.

Nu s’a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s’a spus pînă acum nimic despre conspiraţiile Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său.

Vă prezentăm 12 minciuni gogonate vehiculate despre actul de la 23 August 1944 și despre personalitățile care au făcut posibil acest eveniment hotărîtor pentru destinul ulterior al Rumîniei.

Minciuna 1: ”Rumînia a trădat Germania.”

După cum observa Prof. Adrian Cioroianu ”Rumînia nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să’l omoare, în cîteva rînduri. Un Hitler care transformase Germania într’un stat zombificat şi mancurtizat.”

A susţine că grija faţă de cariera lui Hitler era prioritatea rumînilor la 23 august 1944 e o dovadă de prostie şi de atitudine antirumînească, mascate cu greu printr’un maximalism moral de paradă. Cuvîntul dat de Ion Antonescu unui criminal nebun nu putea fi pus înaintea salvării unor mii de vieţi prin scurtarea războiului, a şansei de a recîştiga Transilvania, de a evita distrugeri materiale şi de a menţine (măcar un timp) o administraţie normală.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi sprijinul popular arătat Regelui sînt dovada faptului că rumînii aveau mult mai multă încredere în suveran şi în Iuliu Maniu decît în Ion Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi. Să nu uităm că Transilvania de Nord, Basarabia si Bucovina de Nord ne fusesera luate ruşi şi unguri cu acordul nemţilor, că amintirea barbarei ocupaţii germane din Primul Război Mondial era încă vie şi că mulţi lideri militari o cunoşteau din proprie experienţă, pentru că luptaseră în Primul Război Mondial.

Ofiţerii si soldaţii luaţi prizonieri, arestati, deportaţi sau daţi afară din Armată după venirea ruşilor nu i’au regretat pe nemţi şi nu au pus persecuţiile pe care le’au suferit pe seama realizatorilor actului de la 23 august, ci pe seama comuniştilor. Ei nu au pus la indoială patriotismul deciziilor luate de Rege și de liderul ţărănist. Acuzaţiile de trădare a Armatei la 23 august 1944 sînt recente şi nu sunt motivate de empatia pentru militarii noştri, ci de intenţia de a delegitima Rumînia Mare prin compromiterea liderilor democraţi ai săi.

Fără terorismul de stat naţional-socialist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est, în afară poate de Ungaria. De la bun început, ”alianţa” noastră cu Hitler, neformalizată vreodată, nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru noi.

Cu toate acestea, cînd a decis să iasă din Axă, Rumînia a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de rumîni, Gerstenberg l’a arestat pe aghiotantul rumîn care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Aşadar, răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, rămîne perfect valabil:

”ÎNVINUIREA DE TRĂDARE A GERMANIEI ADUSĂ DE UN ROMÂN ESTE O GROSOLĂNIE INTELECTUALĂ, CA SĂ MĂ EXPRIM EUFEMISTIC. ADUSĂ DE UN STRĂIN, ESTE PE LÎNGĂ ACEASTA ŞI O DOVADĂ A UNEI OSTILITĂŢI, DEGHIZATE SAU NU.”

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Minciuna 2: ”Lovitura de stat nu a fost pregătită.”

Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca Rumînia să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea ”norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute nu au fost legate de decizie în sine, ci de devansarea datei, după ce s’a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Regimul sovietic a arătat dispreţ faţă de viaţă şi demnitatea umană, deopotrivă propriilor cetăţeni şi celor pe care îi considera duşmani. Noi pierduserăm războiul în faţa unei ţări care nu îi elibera, ci îi împuşca sau îi trimitea în gulag pe soldaţii săi căzuţi prizonieri, şi a cărei conducători păstraseră puterea ucigînd pe timp de pace mai mulţi cetăţeni decît omorîseră duşmanii pe timp de război. Nu e vorba de statistici din cărţi, ci realitatea pe care au trăit’o milioane de oameni.

Deşi ni se repetă pe toate vocile că după război am avut o soartă tragică, pentru că suntem ”altfel”, din nefericire, jaful, deportările, naţionalizările, violurile, eliminarea elitelor democratice împreună cu familiile lor, acapararea statelor de către analfabeţi şi semidocţi ticăloşi şi servili, au fost prezente în toate ţările preluate de URSS în toate timpurile şi pe toate meridianele. Libertatea a durat foarte puţin după 1944, pentru că în acel moment nu au existat alternative în Europa de Est.

Minciuna 3: ”Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.”

E adevărat că Antoneştii aveau cunoştinţă de eforturile lui Iuliu Maniu şi ale colaboratorilor săi de a scoate Rumînia din Axă şi că înţelegeau că acest pas trebuia să fie făcut. Nu îl considerau trădător pe preşedintele PNŢ, ci îl respectau foarte mult. Totuşi, imaginea pe care o aveau ei asupra situaţiei nu era realistă.

Anul 1942 aduce schimbări importante în situația de pe front. Este smulsă inițiativa strategică din mîna Germaniei de către coaliția Aliaților. Între 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, este înfrînta armata germana din nordul Africii în bătălia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice străpung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an, capituleaza armatele germano-rumîne la Stalingrad.

Înfrângerile acestea i’au dat certitudine Mareșalului Antonescu că Germania a pierdut războiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce’l aducea spre București de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declaratie senzațională:

”Germania a pierdut razboiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe al nostru.”

Demersurile făcute de Antonescu vin să confirme aceasta îngrijorare și preocupare.

Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera ”să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau ”că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice” care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s’a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în Rumînia, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti.

Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într’un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în Rumînia, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea Rumîniei din Axă.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv Rumîniei, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atît de către guvernul Antonescu, cît şi de opoziţia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an.

Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în Rumînia este Maresalul Antonescu”.

Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că:

„Participarea Rumîniei la război nu mai e decît simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune Rumînia celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decît în cazul unei debarcări aliate.”

Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi.

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi presedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat a salutat propunerile rumîneşti de armistiţiu, arătînd că:

”Noi credem că ei singuri (rumînii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă Mareşalul Antonescu vrea şi este hotărât sa o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes.”

Dar Roosevelt rămînea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.

Opoziţia din Rumînia – Maniu şi Brătianu – au colaborat strîns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă. Guvernul sovietic a răspuns categoric la discuţiile dintre putere şi opozitie:

”Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al Rumîniei şi suntem gata să’l ajutăm să elibereze ţara de germani.”

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Trupele rumîne de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane.

Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămînă la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea Rumîniei. Ruşii acceptă ca Rumînia să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a’i părăsi teritoriul înainte de a’i declara război.

În cazul retragerii trupelor germane, Rumînia poate rămîne neutră; Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate; Ruşii se mulţumesc numai cu o fîşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul rumîn poate să’şi exercite funcţiile într’o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimişii regelui se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a Rumîniei din războiul antisovietic. Oricît s’ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal și în trădarea de la Iaşi, dar și în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

În august 1944, înaintarea Aliaţilor era de neoprit. La noi, ruşii pătrunseseră bine pe teritoriul rumînesc, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din Rumînia, războiul era pierdut, ocuparea Rumîniei fiind practic inevitabilă. Nimeni nu credea că frontul putea fi ”stabilizat” în acele condiţii (gluma aceasta a apărut recent).

Cu toate acestea, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sînt destule indicii care arată că nu aprecia realist nici atunci urgenţa momentului (vezi aici argumente: https://www.flux24.ro/marturii-23-august-1944-traian-borcescu-seful-directiei-de-contrainformatii-din-cadrul-serviciul-special-de-informatii-titus-garbea-seful-misiunii-militare-romane-pe-langa-comandamentul-german-p/).

Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întîrziase cîteva luni să’i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, cînd în sfîrşit s’a decis să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr’un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie.

De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stîngace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu, ataşatul nostru militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dînd totodată impresia greşită că Rumînia doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite pînă atunci.

Din păcate, celor care mai cred că frontul era ”stabilizat” sau că linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi era de luat în seamă, le sugerăm să studieze hărţile de mai jos, care arată cum a evoluat frontul din Europa de la 15 august la 15 octombrie 1944.

Harta Europei la 15 august 1944 şi 1 octombrie 1944

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Martorii evenimentelor au considerat că, după ultima vizită la Hitler, Mareşalul fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care Rumînia s’ar fi gîndit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că el nu îşi pierduse speranţa într’o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan (vezi aici detalii: http://romanialibera.ro/special/documentare/amintirile-lui-neagu-djuvara–23-august–de-la-tragedie-la-salvare-in-istoria-romaniei-274616).

Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării ”armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Ion Antonescu înţelegea greşit exigenţele morale cînd insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvîntul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvînt ”nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”.

Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Mareşalul însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler ”a stat de vorbă cu un nebun” (citește aici detalii: http://inliniedreapta.net/declaratia-lui-victor-radulescu-pogoneanu-din-2-decembrie-1961-text-integral/).

Barbu Știrbei îl găzduiește pe Bodnăraș

În noaptea de 13-14 iunie 1944, are loc o întîlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei.

Emil Bodnăraş a prezentat planul Partidului Comunist care prevedea:

a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;

b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;

c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Cei prezenţi au aprobat planul elaborat de PCR, iar a doua zi l’a aprobat şi Regele, care se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Pozitia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr’o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu:

”Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc.”

Cu acest prilej, l’a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vîrsta de 80 de ani, îsi făcea un titlu de ”glorie” din misiunea ce i’a dat’o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu rumîno-sovietice.

Antonescu este arestat chiar în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile rumîneşti de armistiţiu, printr’o telegramă despre care nimeni nu știe nimic, dar despre care foarte mulți vorbesc ca și cum ar fi existat.

Se vehiculează că această telegramă, în loc să’i fie înmînată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, i’o înmînează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu.

Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Că Antonescu era hotărît să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l’a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i’a adus la cunoştinţă ca Rumînia a cerut armistiţiul.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite rumîno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice, prezentai pericolul transformării Rumîniei într’un teatru de război. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul Rumîniei, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i’ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război prin încheierea unui armistiţiu.

Datorită evenimentelor de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul rumîno-german din Moldova a căzut fulgerător (citiți mai multe aici: https://magnanews.ro/2018/05/operatiunea-poarta-iasiului-ramane-o-controversa-a-istoriei/).

La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00 avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s’a ordonat încetarea focului între trupele rumîne şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii rumîni. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari rumîni, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărîndu’se şi maiorul Alexandru Bîrlădeanu.

Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră ca ”act de înaltă trădare”, iar alţii o ”gravă eroare politică”.

Aceştia susţin că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decît capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, Rumînia a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s’a dezonorat singură.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru Rumînia, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari rumîni care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alti rumîni şi 72.000 de rumîni de etnie germană.

Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, Rumînia şi’a pierdut definitiv libertatea, i s’a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrîngerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, Rumînia a fost furată de ruşi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin ”armistiţiu” dictat de Moscova.

Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru Rumînia, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pîna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata rumînă şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata rumînă să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, pînă către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul Rumîniei, pînă la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia rumînă pentru semnarea armistiţiului.

Cînd Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de URSS Rumîniei sînt mai grele decît cele oferite lui Antonescu, Molotov i’a răspuns:

”Antonescu reprezenta Rumînia, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni.”

Către începutul lunii septembrie 1944, s’au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei rumîne, iar începînd cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei rumîne i’au fost debarcate echipajele la 3 septembrie și înlocuite cu echipaje sovietice.

Minciuna 4: ”Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”

Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s’au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc.

Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s’au implicat în ruperea ”alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al Rumîniei nu era în Axă şi că era foarte important ca rumînii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler.

Şi alţi lideri din Est au avut acelaşi raţionament.

După 23 August, tot Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu i’au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Cînd a fost negată această evidenţă, au ales să rămînă alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului rumîn.

Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi ”cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s’au dezis de preşedintele PNŢ.

Istoria rezistenţei anticomuniste din Rumînia nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: ”Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.”

Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara:

”A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu rumînesc, astfel încît marea lor ofensivă din 19-20 August s’a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”.

Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit Rumînia. Fragilizarea a fost începută de catastrofala politică a lui Carol II şi a lui Tătărăscu, de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvîrşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: ”Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.”

Este o pură speculaţie a unora care poate şi’ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945 (vezi video) sau nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria, cîţi unguri au pierit în gulag şi cîtă influenţă a avut mereu Rusia în această ţară.

Nici comparaţia cu Finlanda nu e satisfăcătoare. Singura asemănare este că armata finlandeză a luptat un timp alături de Hitler şi apoi împreună cu Aliaţii. Finlanda, spre deosebire de Rumînia, a fost doar cobeligerantă cu Germania, nu a aderat la Pactul Tripartit şi nu a declarat război SUA.

Parlamentul finlandez a funcţionat normal pe toată durata războiului, evreii nu au fost persecutaţi, iar Mareşalul Mannerheim nu a fost dictator, dar nici rusofob. Educat la Sankt Petersburg şi apropiat de Ţar, el a ţinut seamă de interesele ruse şi la asediul Leningradului a acţionat mai mult în favoarea ruşilor decît a nemţilor, contribuind la eşecul acestora.

De altfel, se pare că Mannerheim ştia că Finlanda va cădea în sfera de influenţă sovietică. Deşi fusese atacată de URSS şi se apărase fără să depăşească graniţele sale, Finlanda a plătit despăgubiri grele ruşilor, a pierdut teritorii şi o parte importantă din independenţa politică,

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită.

”Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decît capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s’a întîmplat în 1918. Adică atunci s’a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.” (vezi aici interviul: https://www.timpul.md/articol/interviu-cu-neagu-djuvara-e-aberant-sa-existe-un-stat-separat-dincolo-de-prut-16434.html)

E de bun simţ să ne gîndim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante şi transformarea rămăşiţelor statului într’o republică sovietică.

Minciuna 7: ”23 August e o invenţie comunistă.”

Actul de la 23 August a fost un moment hotărîtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui, salvîndu’se astfel sute de mii de vieţi. Rumînii şi’au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu.

Actul de la 23 August 1944 este interpretată și ca Lovitura de stat de la 23 august 1944, funcție de ce efect se dorește să se evidențieze atunci cînd se pomenește despre acest eveniment istoric.

Așadar, evenimentul petrecut pe 23 august 1944 a fost acţiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul Rumîniei şi ”Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării Rumîniei cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcţia de prim-ministru al Rumîniei şi reconfirmat de Mihai I la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944, Antonescu a fost arestat de regele Mihai şi demis prin decret regal.

Acest act a pus capăt regimului instaurat de Ion Antonescu la 6 septembrie 1940.

Ion Antonescu a refuzat să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistiţiului cu Uniunea Sovietică, trecerea ţării şi Armatei rumîne de partea Aliaţilor şi încetarea războiului împotriva acestora.

Imediat după demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, Rumînia a ieşit din alianţa cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor şi a declarat război Germaniei şi Ungariei.

Acordul de Armistiţiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit şi URSS-ului, pe de o parte, şi guvernul Rumîniei, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalităţile politice de guvernare a Rumîniei, precum şi plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri.

Alt rezultat al schimbării de alianţă din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în graniţele Rumîniei, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum şi Basarabia şi Bucovina de Nord, cedate Uniunii Sovietice în 1940, rămîneau în posesia acestora.

Schimbarea de alianţă a Rumîniei din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaţilor spre graniţele Germaniei, armata rumînă participînd la operaţiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul ţării sale, precum şi la cele de pe teritoriile Ungariei şi Cehoslovaciei pînă la sfîrşitul războiului.

La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultimele etape ale negocierilor.

Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August (care au fost burghezi sau aristocraţi ţărănişti şi liberali) nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

”Ziua de naştere” a comunismului rumînesc NU este 23 august 1944, aşa cum repetă trolii prosteşte. La 23 august ţara a revenit la normalitate. Guvernul Sănătescu a decis revenirea la Constituţia din 1923 şi reluarea relaţiilor normale cu ţările civilizate.

În fruntea Rumîniei a venit lideri democraţi, care au respectat legile şi obiceiurile de pînă atunci. Acestea nu aveau nimic de a face cu o revoluţie comunistă, care însemna impunerea unei religii politice. Comuniştii s’au inflitrat şi au acaparat puterea prin violenţe si abuzuri, nu respectînd, ci fraudînd brutal sistemul existent, cu sprijinul unei armate de ocupaţie.

De la 6 martie 1946, cînd tot prin fraudă a fost impus Groza în fruntea guvermului, comuniştii au avut posibilitatea reală de a confisca ţara. (Comunişti fixaseră 6 martie 1946 ca momentul în care a venit la putere clasa muncitoare, nu pentru că nu ar fi vrut să se creadă că erau importanţi deja de la 23 august 1944, ci pentru că pur şi simplu nu aveau cum să susţină aşa ceva.)

A spune că 23 august 1944 e ziua de naştere a comunismului e ca şi cum ai spune că timişorenii au inaugurat regimul Iliescu, la 16 decembrie 1989.

Minciuna 8: ”23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al Rumîniei fascismul a fost mai bun decît comunismul.”

Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoaştere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sînt religii politice. Amîndouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decît dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic.

Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor porţiuni mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind tot o dictatură, care are pe conştiinţă moartea soldaţilor rumîni care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Le fel de imoral este şi argumentul că Rumînia a căşigat mult de pe urma razboiului din banii plătiţi de nemţi. Germania nu a folosit resurse proprii pentru a plăti Rumînia, ci, de exemplu, aurul Belgiei (luat prin Franţa).

Minciuna 9: ”Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.”

Se puteau face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS).

Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s’au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu au pus nici un preţ.

Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au intuit mai bine lucrurile, dat fiind că au ajus în vîrf şi s’au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii rumîni nu au intrat în această logică.

În condiţiile date, datoria lor, pe care şi’au îndeplinit’o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întîrzia sovietizarea.

Minciuna 10: ”Politicianismul partidelor istorice a întîrziat / grăbit Actul de la 23 august.”

Acuzaţia legată de întîrziere este o minciuna veche de pe vremea lui Brucan şi a celorlalţi ticăloşi aserviţi sovieticilor. A fost invocată la procesul conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc şi la alte procese înscenate împotriva elitelor democrate ale ţării.

Întîrzierea s’a datorat lui Ion Antonescu, dar partidele istorice, prin îndepărtarea acestuia, au reuşit să rupă Rumînia de Axă, cu rezultatul cert că războiul a fost scurtat.

Schimbarea politicii Rumîniei a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu la procesul PNŢ, ”în singura clipă posibilă”, prin hotărârea rumînilor, nu a anglo-americanilor, nici a sovieticilor.

Rumînia avea şanse reale să rupă ”alianţa” cu Hitler doar atunci cînd ruşii nu erau încă destul de puternici, iar nemţii erau suficient de slăbiţi ca să nu mai poată impune la conducerea ţării un regim mai radical decît cel existent atunci, aşa cum facuseră în Ungaria.

E de reţinut că riscul a fost foarte mare chiar în august 1944, pentru că în Bucureşti erau destui militari germani care puteau să’i elimine foarte simplu pe autorii loviturii de stat. (Nemţii au considerat că militarii rumîni care ar fi apărat Palatul puteau să le facă faţă şi au decis că o ofensivă pornită din afara Bucureştiului are mai multe şanse de succes. Din fericire, acest calcul s’a dovedit eronat.)

Este evident că nu se putea conta pe sprijinul ruşilor pentru ruperea de Hitler. Aceştia voiau să ”elibereze” ţările estice numai ca să le ocupe URSS. Nu avem motive să credem că ar fi sprijinit cu bună credinţă iniţiativa Regelui şi a lui Iuliu Maniu, cînd ştim că nu au fost loiali cu noi nici în Primul Război Mondial, nici în alte momente istorice, şi cînd ştim că au continuat atitudinile ostile şi după 23 august, făcînd mii de prizonieri, acceptînd semnarea armistiţiului de abia la 12 septembrie 1944, refuzînd permanent să recunoască cobeligeranţa etc.

De ce ar fi fost generoşi cu noi, când nu au facut nici un gest pentru a ajuta Insurecţia de la Varşovia, preferînd să privească cum mor mii de oameni în flăcările care distrugeau oraşul? (E de amintit şi că varianta unei Debarcări anglo-americane în Balcani fusese abandonată sau nu existase niciodată, cu consecinţe care poate se simt şi acum la Marea Neagră, aşa cum a prevăzut Victor Rădulescu-Pogoneanu).

Acuzaţia legată de grăbirea ieşirii din razboiul alături de Hitler e mai nouă şi e vehiculată de urmaşii lui Brucan, adică de amicii de azi ai Moscovei. În esenţă, această legendă spune că Antonescu ar fi obţinut condiţii de armistiţiu favorabile tocmai în ziua de 23 august, dar că telegrama prin care erau comunicate aceste condiţii a fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti.

Singura problemă e că acea telegramă nu e menţionată în arhive sau în memorialistică şi nu a vazut’o nimeni nicăieri. Deci rămâne o gogoriţă, chiar dacă i se face multă publicitate. (A se vedea şi minciunile 3, 4 şi 6).

Minciuna 11: ”Iuliu Maniu a regretat Actul de la 23 August.”

Răspîndacii şi chiar câţiva oameni de bună credinţă circulă încă o istorioară (vezi video) potrivit căreia, după arestare, preşedintele PNŢ ar fi marturisit unor legionari: ”am crezut că am de ales între nemţi şi anglo-americani; nu mi’am dat seama că aveam de ales între ruşi şi nemţi”.

a) Iuliu Maniu nu a fost văzut de multă lume în închisoare. Nu a fost plimbat prin multe locuri şi nu a stat niciodată într’o cameră aglomerată unde taclalele politice erau posibile. Nu există nici o informaţie / mărturie în acest sens.

b) Iuliu Maniu nu ar fi fost niciodată pus în încurcătură dacă ar fi avut de ales între două variante de dictatură. Le’ar fi respins fără ezitare pe amîndouă.

c) Formularea e naivă şi nu seamană deloc cu fraza îngrijită şi prudentă, foarte caracteristică liderului PNŢ.

d) Nici un istoric serios nu menţionează vreun regret faţă realizarea în sine a Actului de la 23 august 1944, care să fi fost exprimat de liderii marcanţi ai PNŢ şi PNL, de Rege şi de apropiaţii lui, sau de militarii şi diplomaţii importanţi implicaţi în evenimente.

e) Informaţii credibile despre ce a spus preşedintele PNŢ în detenţie sînt cele transmise de personalităţile închise cu el ani de zile la Galaţi şi Sighet, ale căror nume, onorabilitate, activitate publică, locuri şi perioade de detenţie sînt arhicunoscute şi accesibile oricui. Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, care l’au îngrijit pe Iuliu Maniu în ultima perioadă a vieţii, nu pomenesc de presupusele regrete, nici Card. Alexandru Todea, care l’a spovedit, şi nici alţii.

f) Probabilitatea ca după arestare Iuliu Maniu să fi întâlnit şi să fi avut discuţii politice chiar cu un număr mic de legionari este practic inexistentă. Cei din lotul Maniu au fost cei mai izolaţi şi mai bine păziţi deţinuţi politici. După arestare, Iuliu Maniu a fost la închisorile din Galaţi, Sighet şi putin timp la Malmaison (pentru ancheta în procesul Pătrăşcanu).

Despre condiţiile de la Galaţi, diplomatul Camil Demetrescu precizează că după proces, preşedintele PNŢ a stat singur într’o celulă care era separată de celulele celorlaţi deţinuţi printr’o încăpere a gardienilor:

”La 14 noiembrie [1947] am fost vîrîţi în celulele de la parter ale celularului de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lîngă Maniu rezervată pentru gardianul de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să’l izoleze mai tare pe acel om bătrîn…”, (Camil Demetrescu, Note – Relatari, Bucuresti, Editura Enciclopedica 2001).

La Malmaison izolarea era strictă, iar pe culoare erau cîini de pază. Toţi cei care au fost implicaţi în procesul Pătrăşcanu amintesc de condiţii deosebit de dure, nu de discuţii politice între deţinuţi. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat) nu au fost legionari în locaţiile în care au stat liderii politici, militari şi religioşi.

g) Zvonul fiind zvon, numele legionarilor amintiţi, ca şi locul şi data întîlnirii lor cu liderul PNŢ nu sînt cunoscute nici măcar cu aproximaţie. Aşa că, în afară de recunoaşterea implicită a rolului eminent pe care l’a avut Iuliu Maniu în realizarea Actului de la 23 august, istorioara cu regretele nu face doi bani.

Minciuna 12: ”23 August ţine de trecut.”

Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că rumînii, atunci cînd au putut să aleagă liber, s’au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii.

Hitler şi Stalin au urît Europa.

La 23 August 1944, Rumînia a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi, cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării pînă la al Doilea Război Mondial.

Rumînii nu s’au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi ”venirea americanilor”, li s’au părut fireşti.

Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul Rumîniei nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într’un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii, germanofilii şi europrogresiştii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic rumîn din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le’a avut şi dorit vreodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din Rumînia. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl ”elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor.

Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le’au suferit ei, trecînd cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s’a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decît de cele nu mai puţin reale ale rumînilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămîne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decît acum) şi se insistă isteric pe minciuna că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de radicali şi fanatici.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, rumînii par să aibă fascismul înscris în ADN.

Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi tîrît în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: rumînii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – cînd se stabilesc cotele de refugiaţi, cînd Germania, Franţa şi Italia relansează UE, cînd se negociază interesele ruse în Est etc…

Mica și sărmana Rumînie, va rămîne mult timp în răscrucea vremurilor.

Așadar, se ridică întrebarea cine a trădat pe cine?

Regele Mihai:

”Nu pot să’l iert pe Churchill, care ne’a aruncat în mîinile ruşilor.”

Cotidianul spaniol El Pais l’a vizitat, la sfîrşitul anului 2011, în Elveţia pe regele Mihai al Rumîniei.

Hitler şi Mussolini nu şi’au imaginat niciodată că acel tânăr şi neexperimentat monarh va fi capabil să schimbe cursul celui De’al Doilea Război Mondial cu o lovitură de Stat, sau cel puţin să scurteze cu şase luni acel carnagiu.

Regele Mihai:

”Oficial, ceea ce am făcut a fost să scot Rumînia din război, cu speranţa de a evita o vărsare de sînge. Deşi ştiam că nemţii nu vor accepta niciodată asta. De altfel, nici nu au făcut’o, în aceeaşi zi ne’au bombardat.”

Dar în lungii ani de exil, pe Mihai l’a apăsat mereu ceea ce în fond consideră o trădare a Occidentului şi, în special, a liderului britanic Winston Churchill.

”România şi toate ţările aflate la est de Germania au fost abandonate, la Yalta”, spune el, reamintindu’şi de conferinţa din februarie 1945, la care Stalin, Roosevelt şi Churchill au stabilit reîmpărţirea Europei.

”Bineînţeles că înţeleg de ce Churchill a crezut că era singura strategie posibilă, sau cel puţin din perspectiva britanică. Dar nu pot să’l iert, nici să i’o accept.”

Regele nu uită că oamenii de rînd au fost cei care au plătit consecinţele.

”Aceleaşi popoare pentru care au intrat Aliaţii în război”, adaugă el.

”Şi deşi nu a existat opoziţie din partea niciunui alt lider prezent la Yalta la împărţirea continentului, a fost Churchill cel care a considerat’o o soluţie naturală şi perfect acceptabilă.”

Reserse: Historia.ro, Mihaela Bărbuș

Citiți și: PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

sau:

DACĂ ION ANTONESCU ERA JUDECAT PE DREPT AVEA ASTĂZI UN MORMÎNT ???

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Potrivit unui proiect inițiat de Liviu Dragnea și de senatorul Șerban Nicolae, Banca Națională a Rumîniei este obligată să aducă în țară aproape toată rezerva de aur ținută la Londra, în Banca Angliei.

Social-democrații susțin că nu se justifică plata unor comisioane pentru custodia aurului în străinătate, în condițiile în care Rumînia a atins standardul de economie de piață funcțională. Proiectul de lege inițiat la Senat modifică Legea 312/2004 privind statutul BNR. La capitolul rezerve, proiectul introduce un nou alineat, care limitează sever posibilitatea ca Banca Centrală să mai țină aurul în afara țării.

Custodia AURULUI costă, nu aduce dobînzi

”Din rezerva constituită, Banca Națională a Rumîniei poate depozita aur în străinătate exclusiv în scopul obținerii de venituri prin tranzacționare și alte operațiuni specifice. Depozitele de aur constituite de Banca Națională a Rumîniei în străinătate nu pot depăși 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă”, se arată în proiectul semnat de Dragnea și Șerban.

Declarațiile guvernatorului Mugur Isărescu din urmă cu peste doi ani:

Rezerva de aur a Rumîniei s’a menținut în ultimii ani la 103,7 tone, cu o valoare estimată de 3,84 miliarde de euro la sfîrșitul lui 2018. Oficialii BNR au declarat, de’a lungul timpului, că aurul Rumîniei, este păstrat la Londra pentru a oferi credibilitate țării.

”(…) aurul este parte din rezerva noastră internațională. E rezerva internațională, nu e rezerva internă. Toata rezerva internațională a unei țări se ține in exterior, că de’aia se numește rezerva internațională.”

Peste 60 de tone ar trebui repatriate

În expunerea de motive la acest proiect de lege, inițiatorii estimează că 65% din aurul țării se află în străinătate. Dacă plasamentele externe sunt limitate la 5%, BNR ar trebui să repatrieze peste 60 de tone de aur. În ultimii ani mai multe țări și’au repatriat, măcar parțial, rezervele de aur. Olanda a adus, în 2014, peste 122 de tone din aurul ținut la New York.

Germania a repatriat peste 530 de tone din plasamentele la New York și Paris în perioada 2013-2016 și plănuiește continuarea procesului. Banca centrală a Ungariei a anunțat, în primăvara anului trecut, că va aduce în țară cele trei tone de aur ținute la Londra, adică întreaga rezervă. Ulterior, Ungaria a început să cumpere aur și a crescut de 10 ori deținerile pînă în toamna lui 2018 la 31,5 tone.

Daniel Dăianu, membru al Consiliului de Administraţie al BNR:

”Mai bine să nu faci operaţiuni cu aur… Aurul României trebuie să fie cît mai bine protejat. Rezervele Rumîniei sunt plasate astfel încît ele să fie protejate și ca valoare, și fizic. Viața unei țări poate cunoaște și momente mult mai dramatice decît cele pe care ni le imaginăm după 3 decade de tranziție într’o Europă care nu a cunoscut un război mare european. Trăim vremuri care nu devin mai benigne, dimpotrivă, mai periculoase. Poți să faci cu aurul operațiuni mai mult sau mai puțin riscante, punctul meu de vedere e că e mai bine să nu faci operațiuni. Eu cred că important pentru Rumînia e să facem plasamente acolo unde avem certitudinea, pe baza unei analize geopolitice, că sunt protejate mai bine.”

Oare nu ar fi timpul să cerem și aurul rușilor? Asta dacă tot ținem atît de mult să aducem aurul Rumîniei în țară…

ÎN 1947 SOVIETICII AU FURAT DIN RUMÎNIA, TEZAURUL LUI ANTONESCU DE 200 DE TONE DE AUR

Nu vorbim aici de Tezaurul de 93 de tone trimis de Rumînia la Moscova în 1916.

Citește aici despre Tezaurul Rumîniei de la Moscova:

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Acum 74 de ani, la 16 ianuarie 1945 se semna Convenția de Armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de Rumînia Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari).

Este vorba despre Convenția economică ”asupra mărfurilor pe care Rumînia urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către Rumînia Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și ocuparea teritoriului sovietic”.

Plata s’a făcut, teoretic, în bunuri. Practiv însă, sovieticii au mai luat ceva din Rumînia:

Tezaurul mareșalului Antonescu, 200 de tone de aur – despre care nu se vorbește nimic oficial.

Generalul Emil Străinu susţine că Uniunea Sovietică a luat din ţara noastră, în 1947, aproape 200 de tone de aur, care erau ascunse în peştera de la Tismana Din România toţi iau şi apoi ”uită” să dea înapoi ce’au luat.

Nu doar Germania, Irakul, Mongolia, Cuba, Libia sau Siria au datorii de miliarde la noi. După ce au refuzat să ne înapoieze tezaurul trimis în 1916 la Moscova pentru a fi ferit de trupele germane, se pare că ruşii au plecat din Rumînia cu 200 de tone de aur şi după cel de’al doilea război mondial!

E vorba despre tezaurul Băncii Naţionale, aşa cum l’a lăsat mareşalul Antonescu în anul 1944.

În 1939, când a început al Doilea Război Mondial, România s’a aliat cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu a încheiat un pact cu Hitler, iar ţara noastră a început să vîndă statului nazist diferite produse contra aur.

În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a Rumîniei a ajuns, în 1944, la 244,9 tone, cea mai mare din istoria ţării. În acel an, de frica invaziei sovietice, tezaurul României a fost ascuns într’o grotă de lângă Mănăstirea Tismana (judeţul Gorj) şi nu s’a mai vorbit de el.

SOVIETICII AU FURAT DIN ROMÂNIA, ÎN 1947, TEZAURUL LUI ANTONESCU: 200 DE TONE DE AUR

O referire la uriaşa rezervă a reapărut în presa vremii abia în februarie 1947, cînd aurul a fost luat de la Tismana şi adus înapoi la Bucureşti, sub supravegherea armatei sovietice. După această dată s’a aşternut tăcerea până în 1953, cînd Banca Naţională a raportat că rezerva de aur a Rumîniei era de 53,1 tone.

Faţă de 1947, aveam un minus de 191,8 tone! Unde a dispărut acest aur?

Nu există o poziţie oficială, dar unii istorici presupun că tezaurul ar fi fost luat de ruşi, ca plată a datoriei de război. Potrivit acordului sovieto-rumîn pentru pagubele de război, Rumînia a fost obligată să plătească URSS 300 milioane $, adică 50 milioane $ anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar.

Nu se vorbeşte însă nimic despre lingourile de aur.

Surse din Ministerul de Externe susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare cu de’a sila. Prin urmare, Rumînia ar trebui să revendice nu numai tezaurul trimis în Rusia în 1916, pentru a fi ferit de trupele germane, ci şi pe cel luat de Moscova după cel de’al doilea război mondial.

În 1944, Rumînia era de două ori mai bogată în aur decît azi.

De la al Doilea Război Mondial, cantitatea de aur deţinută şi raportată de Banca Naţională a Rumîniei a avut următoarea fluctuaţie:

1944: 244,9 tone;

1953: 53,1 tone;

1969: 111 tone;

1972: 64,4 tone;

1979: 110 tone;

1985: 118,7 tone;

1990: 67 tone;

1997: 93,4 tone;

2008: 107 tone;

2010 (iunie) : 103,7 tone.

Rezerva de aur a României, aflată în administrarea Băncii Naţionale a fost la sfîrşitul anului trecut de 103,7 tone. De altfel, rezerva de aur a rămas, din punct de vedere cantitativ, aproximativ la acelaşi nivel, de 18 ani.

Desigur, valoric vorbind, rezerva de aur a înregistrat fluctuaţii influenţate de preţul aurului pe piaţa internaţională.

Citește și:    DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Sursă:  Volumul ”Exerciţii de magie”, semnat de generalul de brigadă Emil Străinu şi apărut la Editura TRIUMF,  Profit.ro, newsteam.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar dacă istoria scrisă de tagma istoricilor din România ignoră cu desăvârșire actele de arme sau evenimentele la care au participat geții de pretutindeni, această istorie getică există și va trebui să fie scoasă la lumină cândva.

Teodoric, este doar unul dintre marii regi ai geților, ai geților strălucitori mai exact, căci asta însemna ostrogoți, geții strălucitori. Teodoric cel cu adevărat mare, nu doar la propriu, ci mai ales datorită faptelor sale, nu a fost probabil judecat la justa sa valoare deoarece mult timp știri despre perioada în care el a domnit au lipsit, parte din ele fiind pierdute (voit sau nu), o altă parte fiind prezentate deformat.

Motivele sunt diverse și probabil cel mai important este acela că goții au fost desemnați ca aparținând germanicilor, deși mulți istorici antici, medievali sau mai apropiați zilelor noastre au specificat identitatea geților cu a goților.

Dimpotrivă, Germanicii aparțin Neamului Getic, și nu este doar o figură de stil, ci este un adevăr încă ținut secret de Germania și de foarte mulți istorici, tocmai de a nu deranja națiunea germană ! În fapt aceasta este și rațiunea de a nu se mai spune adevărul despre neamurile antice, tocmai de a nu mai tulbura apele etnice în Europa, sau de a se evita războaie azi când tendința este alta, aceea de a unifica națiunile și de a se desființa granițele.

Sigur, acesta este un aspect destul de rațional, dar tot la fel de rațional este argumentul că adevărul oricât de dureros ar fi pentru unii, el trebuie scos la lumina zilei.

Iată că a trebuit să treacă sute de ani ca unele dintre documentele sau operele ce se refereau la Teodoric să iasă la iveală. Dispariția acestor izvoare despre el se datorează în principal acelei teribile ”damnatio memoriae” ce i’a fost aplicată după moartea sa.

Teodoric este cel ce prin politica pe care a dus’o, atât pe plan intern cât și extern, a urmărit crearea unui Imperiu Getic care să cuprindă, dacă nu toată Europa, cel puțin aceleași provincii ce compuneau Imperiul Roman de Apus.

Ravenna, oraşul lui Teodoric cel Mare

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte: maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească.

”Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat’o să iasă în lume.

În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să’şi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să’l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii.

Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s’au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată; turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius.

Aici s’a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric. Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat’o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752.

A reuşit astfel să’şi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Povestea Regelui Poporului

Adevărul este că nu ştim prea multe despre acest rege get, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui; dar după ce citim despre el, este imposibil să nu devină treptat un personaj favorit, mai ales că este unul din reprezentanții de seamă ai geților care au domnit peste acea puternică Romă care a distrus Sarmisegetuza.

Povestea acestui rege, Teodoric începe în provincia Panonia, când se naște la 12 mai 454 și este fiul regelui get Teodemir, din stirpea Amalilor și al Erelievei. Teodoric rege al poporului, aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui, avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l’a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să’l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să’l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte, o garanție a păcii dintre bizantini și ostrogoți.

Se spune că mândrul Teodoric s’a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

Acolo a stat zece ani, învățând latina și greaca, pe care reuși să le stăpânească foarte bine, dar și tehnicile de luptă folosite de armatele imperiale, lucru ce’i va folosi în viitor. După cei zece ani petrecuți la Constantinopol, tatăl său îl răscumpără, iar el se făcu imediat remarcat ca un bun comandant al ostrogoților în diferite bătălii, câștigându’și repede un bun prestigiu.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să’l înlăture pe Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să’l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani.

De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s’a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i’a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într’un mod nedemn de el, probabil şi’a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie.

Astfel, după moartea tatălui său, în 474, deveni rege al ostro-geților și continuă politica de aliat al imperiului, de la care obținea compensații pentru protecția granițelor. Din alianța cu Teodoric împăratul spera că acesta va reuși să țină sub controlul geților, noile populații barbare ce se iveau la granițele imperiului, asigurându’și astfel liniștea în interior.

Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea; ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l’a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de geţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei: când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor.

Succesul lui Teodoric îi aduse recunoașterea de către împăratul Zenon ca federat roman și atribuirea în 484 a titlului de consul, iar câțiva ani mai târziu i se ridică și o statuie ecvestră la Constantinopol, oficializând astfel dominația ostro-getă în zona balcanică.

Dar puterea lui Teodoric și a ostrogoților deveni repede un motiv de neliniște pentru împărat, în același timp în care Odoacru în Italia își mărea zona de influență, amenințând interesele Bizanțului. Astfel, Zenon se gândi să rezolve problema punându’i pe cei doi unul împotriva celuilalt și deja, în toamna anului 488 Teodoric cu ajutorul Bizanțului pregătea o campanie spre Italia.

Ascensiunea lui Odoacru, barbarul care i’a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l’a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim.

Afectat de invazii și nesiguranță, perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate și aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus, totuși, nu mai putea funcționa.

Contestând drepturile lui Julius Nepos asupra părții de apus a statului roman, Orestes, comandantul armatei din Italia și’a proclamat fiul, Romulus, împărat în 475. Istoria îl va reține cu numele de Romulus Augustulus (”Romulus cel Mic”).

În august 476 din cauza lipsei banilor pentru plata trupelor din Italia, s’a produs o răscoală a mercenarilor rugi, sciri și heruli, conduși de Odoacru (Odovacar). Originea acestui lider a rămas neclară. Pentru istoricii antici, ce nu era roman, era barbar, adică nedemn de cercetat cu atenție, pentru acești scriitori, toți se asemănau. Unii îl consideră scir (estul Germaniei). Iordanes ni’l prezintă ba rege al turcilingilor (sudul Galiei), ba din neamul rugilor (Scandinavia, apoi estul Germaniei). Consularia Italica, lista consulilor, îl dă herul (estul Germaniei). Theophanes îl numește, cu destulă nesiguranță, got (get). Unele teorii moderne îl prezintă drept hun.

Pe 28 august 476, în apropiere de Piacenza, Orestes este ucis după ce suferise o înfrângere în fața lui Odoacru. Pe 4 septembrie 476, Romulus Augustulus este detronat și exilat în Campania unde se pare că a trăit mai multe decenii din ”pensia” ce unele surse spun că o primise de la Odoacru. Romulus era doar un uzurpator, adevăratul împărat fiind Julius Nepos, care este asasinat însă în 480. Anul acesta marchează stingerea liniei dinastice apusene în timp ce ziua de 4 septembrie 476 înseamnă formal căderea Imperiului Roman de Apus. Dar, oricât de mult s’ar fi transformat şi ”barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori.

Între timp, Odoacru este ales rege de soldații săi, trimite semnele imperiale la Constantinopol, prin acest gest recunoscând autoritatea împăratului de aici, care l’a acceptat ca reprezentant al său pentru Italia, cu titlul de patricus.

Schimbările nu au fost resimțite de contemporani. La fel ca în secolul V, puterea politică este la conducătorul militar, care acum nu mai era nominal sub ascultarea împăratului din Apus, ci din Răsărit. Acesta a continuat să numească anual un consul. Biserica și aristocrația senatorială, două grupuri foarte influente în Imperiul Roman târziu, nu au pierdut prea multe în urma evenimentelor din 476. Senatul chiar a primit de la Odoacru dreptul de bate monedă din bronz, noul conducător fiind implicat și în alegerea papei Felix al II-lea.

Din anul 476 statul supraregional a dispărut, fiind înlocuit cu un fragmentarismul. Statul roman ce reunea un centru de luare a deciziilor (împărat, curte, birocrație imperială), cu armată profesionistă, mecanisme bine puse la punct de colectare a taxelor, de emitere a monedei, de îndeplinire a procedurilor juridice, a încetat să existe.

Totuși, multe din structurile locale romane nu au dispărut, ci au fost preluate de noii stăpânitori, care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepțiile germanice de guvernare. Noul mod de funcționare a statului și societății s’a realizat diferit de la o regiune la alta, în cadrul așa-ziselor ”regate barbare”, marcând trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.

De ce a căzut Imperiul Roman de Apus? Istoricul Tacitus (56-117) ne oferă răspunsul.

”Auferre, trucidare, rapere, falsis nominibus imperium; atque, ubi solitudinem faciunt, pacem appellant.”

Aceste cuvine au fost spuse, conform istoriilor lui Tacitus, de Calgacus, liderul unei coaliții a triburilor caledoniene (din Scoția) când ținea un discurs compatrioților săi. În traducere înseamnă:

”Distrug (jefuiesc), omoară, își iau titluri false și îi spun imperiu, unde transformă totul în deșert îi spun pace.”

Expresia ”îi spun pace” face referire directă la faptul că sintagma ”am dat pace tuturor” era des folosită de romani, era chiar înscrisă pe monezi. Statul roman a fost condamnat la dispariție cum a depășit granițele Italiei. Roma devenise un stat prea întins, dificil de administrat și pe măsură ce supunea diferite popoare își făcea numeroși dușmani care vor ataca în multe rânduri, ducând în final la circumstanțe complexe ce au determinat disoluția Imperiului fondat de Cezar, Augustus și Traian.

Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l’a răpus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i’a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Romulus Augustus deposedat de coroană de Odoacru

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându’l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să’şi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer.

Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l’a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l’a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor.

Şi într’adevăr, Orestes l’a forţat pe Nepos să plece în exil şi l’a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l’au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l’a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat.

Mai exista totuşi senatul, care i’a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar: s’a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a’l elimina pe Odoacru.

Puterea și decăderea lui Odoacru

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le’a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să’şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr’un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia.

Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându’şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii, deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zenon avea să îi decidă soarta.

S’a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zenon a profitat de acţiunea sa ”tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zenon îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile getului Teodoric, căruia i’a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Teodoric era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l’a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zenon a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora.

Pentru Zenon, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

În 489 Teodoric traversă Alpii orientali cu armata sa. Teodoric l’a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l’a învins. L’a urmărit apoi până la Verona unde l’a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Războiul dintre Teodoric și Odoacru a durat până în 493, sfârșind după asediul asupra Ravennei, cu un armistițiu între cei doi. Asediul pare să fi fost imortalizat în celebrele saga germanice cunoscute sub numele de ”Bătălia corbilor”.

La asediu au participat circa 20.000 de războinici ostrogeți (deși se spune că Teodoric avea în urma sa aproximativ 100.000 de oameni, aceștia însă nefiind toți combatanți), înarmați până’n dinți, cu scuturi rotunde, lănci și cămăși din zale.

Getul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s’a prefăcut că a trecut de partea lui Teodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi.

Senatul roman, pentru binele țării, a propus ca cei doi să guverneze împreună, după anticul model al consulatului. Cei doi pare să fi fost de acord. Dar cronicarul numit Anonimul Valesian ne spune că în timpul banchetului dat în cinstea înțelegerii dintre cei doi, Teodoric l’a omorît pe concurentul său, lovindu’l cu spada pe la spate.

Teodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare: getul l’a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit.

Și exact în același moment viitorul rege ar fi exclamat:

”Pare că canalia nu are oase în corp”.

De la acest episod se pare că ar fi rămas celebrul proverb ce a traversat secolele ”La masă nu se îmbătrânește!”.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într’un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Din acel moment Teodoric rămâne unicul a conduce și este desemnat rege de către toată armata.

Noul rege trebuie să fi părut teribil în ochii romanilor: era un om imponent, cu mult mai înalt decât media și cu spatele larg, acoperit de piei de fiare, neargăsite, atârnând deasupra unei platoșe de aur strălucitor, o centură de piele împânzită de fibii, ce susținea spada pusă într’o teacă de piele încrustată cu plăci și pietre prețioase, asemănătoare celor ale hunilor. Părul ondulat îi cădea pe spate, o barbă stufoasă îi încadra fața, făcând să iasă în evidență ochii cu o privire sfredelitoare, în timp ce ținea frâiele impozantului cal de bătălie.

Primele cuvinte ale regelui, adresate romanilor fură:

”Eu vin să vorbesc cu voi ce sunteți dominatorii lumii și doresc să construim împreună o conviețuire pașnică.”

Se mai spune despre el că zicea ”nihil perperam gessit”, adică ”nu greșesc niciodată”.

De aici începe marea operă de construcție a Imperiului getico-gotic a lui Teodoric, operă ce s’a reflectat atât în politica sa internă cât și în cea externă, o operă căreia și’a dedicat întreaga viață.

Unul dintre primele acte ale lui Teodoric după moartea lui Odoacru este un edict prin care regele ostrogoților stabilește pentru romanii care au fost de partea regelui mort, pierderea drepturilor civile și politice, măsură ce va fi însă atenuată prin intervenția episcopului de Pavia, fiind aplicată doar celor ce au făcut uz de arme împotriva ostrogoților. Dacă ne gândim însă că Liberiu, curajos apărător al Cesenei, nu a pățit nimic, ba mai mult, va avea o mare considerație din partea lui Teodoric, se poate crede că edictul nu a fost aplicat cu rigurozitate, ci a fost temperat. Și nu s’ar fi putut altfel gândindu’ne la raporturile lui Teodoric cu Imperiul din Orient.

Deși confirmat rege de către ostrogoții săi imediat ce a intrat în Ravenna, pentru romani nu fu decât un patrician. Abia în 498 împăratul Anastasie îi conferi autoritatea regală și’i dădu ”ornamenta Palatii”, însemnele regale, ce fuseseră trimise de Odoacru la Constantinopol în ultimii ani dinaintea morții.

Dar noua autoritate a lui Teodoric nu era fără limite și nu avea aceeași putere pe care o avuseseră împărații occidentali. Suveranitatea lui Teodoric era limitată doar la Italia, iar puterea regală nu era ereditară.

Teoretic exista însă unitatea imperiului roman, din care Italia făcea parte; aceasta însă era guvernată de un rege ce trebuia să aibă recunoașterea imperială.

Italia era deci, ca un regat vasal al imperiului și Teodoric, un coleg minor al lui Anastasie. Nu era Augustus, doar Rex; bătea moneda, dar moneda avea imaginea împăratului și doar monograma regelui; putea să numească un consul, dar acesta trebuia să fie confirmat de Constantinopol. Și in timp ce împăratul putea promulga legi pentru tot imperiul, Teodoric putea da doar edicte, valabile doar pentru Italia.

Între limitările impuse suveranității lui Teodoric erau, fără dubii, obligația de a menține neschimbate ordonanțele antice și de a lăsa administrația în mâna romanilor.

Aceste clauze, se crede, ar fi fost aplicate oricum, chiar dacă n’ar fi fost impuse de împărat. Neschimbate rămasera așadar administrația și magistraturile la Roma și în provincii, iar Ravena rămase capitală. Aici își avea reședința prefectul pretoriului; la Roma în schimb era vicarius urbis, de care depindeau cele opt provincii suburbicarie. Provinciile rămaseră neschimbate ca număr și sub ”judices”, numiți de către rege, ce administrau justiția și tot la fel rămaseră ordonanțele municipale, în fruntea cărora erau ”duumviri” cu un ”curator” ce controlau administrația financiară și cu un ”defensor” ce supraveghea administrația citadină.

Prima problemă care solicită o rezolvare urgentă era ca Teodoric să găseasca un spațiu pentru poporul său. Odoacru o rezolvase distribuind alor săi o treime din pământuri: Teodoric îl imită. Cu tact politic numi șef al unei comisii instituite în acest scop (deputatio tertiarum) pe Liberiu, prefectul pretoriului,care fu lăudat de Cassiodor pentru a se fi comportat cu mare echitate și prudență, spre a nu crea nemulțumiri printre romani.

În ce mod și unde se atribuiră pământurile nu știm sigur. După Procopiu, ostrogoților le fură atribuite pământurile ce inițial fuseseră date barbarilor lui Odoacru. Că acestea fură cuprinse între cele distribuite ostrogoților nu există dubiu, dar că fură numai acestea nu pare posibil, dat fiind numărul mare al ostrogoților și majora extindere a loturilor, numite sortes.

Dacă e să dăm crezare că laudele lui Cassiodor pentru Liberius sunt sincere – și nu sunt motive să nu’l credem – împărțirea trebuie să fi lovit doar marii latifundiari și pământurile necultivate.

Majora localizare a geților fu în nordul Italiei; în Italia centrală, Lazio și sudul Toscanei nu fură afectate și la fel se zice de Campania, Lucania, Bruzio și Sicilia. Dar dacă o bună jumătate din Italia nu fu afectată e de presupus că proprietarii neafectați au fost obligați să plătească fiscului o treime din recolte (illatio tertiarum).

Dacă administrația civilă fu lăsată în mâna romanilor,uzul armelor fu în schimb rezervat geților. Dar asta nu trebuie înțeles în sens absolut. Romanii, chiar dacă în număr foarte limitat, puteau participa, nu erau excluși din armată. Și același lucru se poate spune despre geți pentru însărcinările civile sau politice. Știm de fapt că geți erau nu puțini dintre consilierii lui Teodoric, între care majordomii (maiores domus) și tot geți acei funcționari, numiți saioni, ce depindeau de maestrul birourilor și aveau sarcina de a transmite ordinele regelui.

Dar principala funcție pe care geții o exercitau în viața statului era cea militară. Cetățeni erau romanii și trebuiau să’și ofere serviciile în favoarea binelui națiunii; soldați erau geții și aveau sarcina de a’i proteja și apăra pe cetățeni.

Comandantul suprem al armatei era Teodoric, chiar dacă, după cucerirea Ravenei, încredințase conducerea războaielor generalilor și conților săi, numiți comites.

Geții trăiau cu familiile pe pământurile primite, dar în caz de război sau exerciții aveau obligația de a se pune imediat sub arme. Pe timp de pace garnizoane, mai mult sau mai puțin numeroase, ce se schimbau periodic, locuiau în unele orașe ale regatului. Prezidii se găseau la Palermo și Siracuza, al căror comes deținea comanda militară a întregii insule, prezidii la Reggio Calabria, Napoli, Roma, Norcia, Rieti, Treviso, Ravena, Verona, Pavia, Tortona, în castele și orașe de graniță.

O altă problemă pentru Teodoric, după moartea lui Odoacru, fu cea a politicii interne. Era domn a două popoare, romani și geți, foarte diverse între ele ca origine, tradiții, obiceiuri și civilizație. Era necesar ca aceste două popoare să trăiască în armonie și trebuiau eliminate toate posibilele cauze de discuții. În acest scop, spre anul 500, Teodoric dădu faimosul edict ce’i poartă numele: Edictum Teodorici, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atât romanii cât și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale.Dar deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădu un tribunal propriu:prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, până ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întâmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru,în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți. În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege. Astfel, cu ajutor divin, amândouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decât alții respectă legile. Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri. Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sunt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără. Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportându’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

În acest mod se exprima Teodoric în Comitiva Gothorum adresată romanilor, în care e sumar dar clar indicat programul de guvernare.

Ținta spre care tindea Teodoric în politica sa internă era de a putea guverna pacific asupra celor două popoare și de a le face să trăiască în armonie sub legi comune ce însă nu excludeau pe cele tradiționale ale fiecăruia:

Că ar fi sperat Teodoric într’o fuziune a celor două popoare e puțin probabil, căci el știa ce diferență e între unul și altul, așa cum știa că toleranța prin intermediul unei administrări înțelepte poate fi singura cale.

Pentru a’și câștiga simpatia romanilor era nevoie de o politică atentă bazată pe justiție și pe respectul cultului creștin ce va deveni catolic, să țină cont de condițiile economice ale Italiei să repună în drepturi anumite obiceiuri dragi poporului roman și să arate interesul regelui pentru opere de utilitate publică și de ornament.

Știu să pună în practică atât de bine politica sa că reuși să’și atragă faima de suveran just și pios și să dea Italiei pentru mulți ani pace și prosperitate. Războaiele și alte calamități ce se abătuseră asupra Italiei o sărăciseră și depopulaseră.

Sub domnia lui Teodoric populația crescu; multe mii de persoane capturate de burgunzi în incursiunea făcută în Liguria fură restituite; mlaștinile Pontine sunt parțial asanate și lucrări benefice agriculturii fură făcute pe pământurile Ravenei; agricultura fu impulsionată, scăzu prețul grâului și al vinului, produse ale solului ce mai înainte nu ajungeau pentru susținerea populației vor fi chiar exportate.

Bunăstarea crescu într’atât că, după spusele unui cronicar din secolul al VI-lea, cu un solid de aur se puteau cumpăra șaptezeci de măsuri de grâu și treizeci de amfore de vin.

Roma, ce fusese mult neglijată de ultimii împărați, primi o atenție deosebită din partea lui Teodoric. Zidurile, palatul regal, teatrul lui Pompei și canalizările fură restaurate, fu reparat portul Licini, fu regularizat uzul apelor publice, se redeschiseră distribuțiile gratuite de grâu, iar pentru distracția poporului, se repuseră în vigoare spectacolele de circ.

A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian.

Ravenna, San Vitale, Teodora (prima jumătate a sec. VI)

Dar nu doar Roma primi atenție: la Ravena construi un palat magnific, un amfiteatru, mausoleul său în stil roman și biserici foarte frumoase, între care cea din San Martino și Sant’Apolinare, cea din urmă, faimoasă pentru mozaicurile sale, pentru acoperiș și pentru coloane; Verona avu un palat bogat ornat cu un portice, a fost restaurat apeductul, s’au făcut noi terme și o nouă împrejmuire cu ziduri; la Pavia se construiră ziduri, terme, palate și un amfiteatru, cucerindu’și împreuna cu Verona o mare importanță; opere importante realiză și la Parma, Spoleto și Terracina, iar această activitate cu adevărat notabilă a unui principe considerat barbar îi aduse titlul de ”amator fabricarum et restaurator civitatum.”

Activitatea de construcție și protecția acordată literaților făcu să fie considerat Teodoric un rege iubitor al artelor și literaturii. Le fu de mare ajutor celor docți și multora dintre aceștia le dădu funcții înalte.

Poetul Aratore fu numit conte al curții, Simacus fu făcut principe al Senatului, Severin Boethius, filosof și poet, fu numit consul, Enodiu obținu episcopia Paviei. Și un literat fu secretarul lui Teodoric: Cassiodor. Bunicul acestuia fusese tribun și notar la curtea lui Valentinian al III-lea.

Tatăl fusese sub Odoacru conte și consul al Siciliei, și sub Teodoric avusese guvernul lui Bruziu și prefectura pretoriului. Cassiodor, la rându’i fu chestor, consul și maestru al oficiilor, un funcționar devotat și neobosit,un prețios instrument de guvernare în mâna lui Teodoric.

Mare admirator al goților scrise o istorie a geților ”De origine actibusque getarum”, ”pierdută” din păcate, sperând după cum spunea în romanizarea acestora.

În afara politicii interne Teodoric privea, poate cu majoră atenție, la vecinele state barbare apărute în vechile provincii ale imperiului occidental.

Africa de nord, de la Tripoli până în Gibraltar, era a vandalilor, ce posedau și Sardinia, Corsica și Balearele, și care,după moartea lui Genseric, din cauza urii dintre cuceritori și popoarele subjugate, dar și a disensiunilor din familia conducătoare nu mai erau atât de puternici ca altădată, dar reprezentau totuși o națiune teribilă în special pentru flotă, a cărei dominație era incontestabilă în vestul Mediteranei.

O națiune mai puternică decât cea a vandalilor era,fără dubii,cea a vizigoților ce dominau în peninsula iberică,cu excepția Galiției locuită de suevi, și în foarte fertilele pământuri ale Galiei, între Pirinei, Loire, Alpi și Mediterana.

Capitala regatului vizigot era la Tolosa, rege Alaric al II-lea, urmându’i în 484 tatălui său Euric, care printr’o imprudentă politică favorabilă arianismului împotriva catolicismului galo-roman dăduse naștere unei mari uri între populația indigenă și dominatori.

Mai puțin puternic era regatul burgundic,fără ieșire la mare,frământat și acesta de neîntelegerile religioase dintre cuceritori și cuceriți, și împărțit între Gundobad și Godogisel,cei doi fii ai lui Gundioc.

Cel mai puternic regat barbar de dincolo de Alpi era cel al francilor. Acest popor, sub Clodione, de la malul drept al Rinului inferior trecuse pe cel stâng, cucerind tot teritoriul până la Somma și rămânând ca federat al imperiului. Mort în 451 Clodione, regatul franc se împărți în mai multe domenii, unul dintre care avea capitala la Tournay și ca principe pe Meroveu, capul dinastiei merovingiene, ce luptase cu Eziu împotriva lui Attila și, după moartea lui Valentinian al III-lea, își extinsese dominația în Belgia sudică și în Galia nordică. Lui Meroveu îi urmă Childeric, ce își împinse cuceririle până la Loire dar în bătălia cu Siagriu, ultimul apărător al Galiei romane,fu învins și trebui să se retragă în vechile granițe ale statului.

Aceștia fură din nou călcați de succesorul Clodoveu, care, cucerit în 486 Soissons, constrânse pe Siagriu să se refugieze la curtea regelui vizigot Alaric al II-lea. Cu această victorie începu norocul lui Clodoveu; tot teritoriul de la Sena la Loire ajunse în puterea sa, fură supuse și celelalte principate france apărute după moartea lui Clodione, și capitala de la Tournay fu mutată la Paris. Mai mult decât pe forță regatul lui Clodoveu se baza pe justiție și egalitate.

Viața popoarelor vecine ținea trează atenția lui Teodoric. Acesta nu intenționa să’și extindă pentru moment dominația ce, în afară de Italia, cuprindea și Reția, Noricum, Panonia și Dalmația, dar dorea ca echilibrul în Europa occidentală să nu fie tulburat, căci succesul politicii sale interne depindea și de menținerea păcii cu statele vecine.

Se temea de un conflict cu imperiul din orient, gândind că i’ar putea face și lui ceea ce’i făcuse lui Odoacru. Voia așadar să’și consolideze poziția, înconjurându’se de prieteni, aproape formând o confederație a principatelor barbare din Europa occidentală asupra căreia, în calitate de monarh din partea cea mai veche și civilă a Imperiului Roman occidental, să fie exercitată o hegemonie, chiar dacă nu materială. Iar asta nu era ușor.

O rețea de înrudiri între regii barbari ce’i convenea lui fu mijlocul folosit de Teodoric spre a’și ajunge ținta pe care politica sa externă o propunea.

În 492 luă de soție pe Audefleda, sora lui Clodoveu; căsători pe fiica sa Teodogota cu regele Alaric al II-lea al vizigoților, și pe cealaltă fiică, Ostrogota, o dădu lui Sigismund, fiul lui Gundobad, regele burgunzilor; căsători pe sora sa, Amalafrida, cu Trazimund, regele vandalilor. Amalafridei dădu ca dotă pe Lilibeu și fu însoțită în Africa de un numeros și bogat alai. În sfârșit, dădu de soție lui Erminafrid, regele turingilor, pe nepoata Amalaberga.

O certa perioadă de pace domni în Europa și în parte meritul fu al acestor relații de înrudire și al rolului de moderator asumat de Teodoric; dar era o gravă eroare a se gândi că aceasta va dura, căci erau germeni ai revoltelor în Europa împotriva cărora relațiile de rudenie nu mai contau.

Unul dintre primele motive era cel al diferenței de religie între stăpânitori și supuși, ceea ce era fatal regatelor barbare occidentale. Apoi,dorința nestăpânită de expansiune a unor popoare, ce făcea zadarnic orice gând de pace și, în sfârșit, nevoia unor alte popoare de a’și asigura propriile granițe, ce nu putea găsi altă cale decât războiul.

De aceasta nevoie era preocupat însuși Teodoric, al cărui regat, în partea dinspre Dunăre, era expus încontinuu invaziilor barbare, și tocmai din această nevoie izbucni războiul de la Sirmia.

Realitatea doborî idealul de pace exact prin cel ce’și făcuse un scop din acesta în politica sa.

După venirea ostrogoților în Italia, Panonia fu ocupată de lepizi, sub regele Traseric, aceștia reprezentând o continuă amenințare pentru domeniile lui Teodoric. Deși aparținea, încă din timpul lui Valentinian al III-lea, imperiului din orient, Teodoric în anul 503 hotărî să alunge lepizii din Panonia și să anexeze această provincie regatului său. În 504 trimise în Panonia o armată sub conducerea generalului Pitzia ,ce ocupă Sirmia și eliberând provincia de lepizi se apucă să o fortifice.

Ocuparea Panoniei era o violare a tratatelor cu Constantinopolul și avu ca efect ruperea raporturilor dintre curtea de la Ravenna și cea bizantină. Războiul nu întârzie a fi declarat. Munde, un conducător barbar ce se afla în favorurile lui Teodoric, în fruntea unei hoarde de heruli, huni și goți, intră în Moesia.

Anastasie trimise împotriva lui o armată de zece mii de bulgari comandați de un magister militum, Sabinian. În ajutorul lui Munde se duse Pitzia cu două mii de fanți și cinci sute de călăreți și într’o sângeroasă bătălie ce avu loc la Horrea Margi, pe Morava, Sabinian fu bătut și constrâns să se salveze fugind.

În timp ce acestea aveau loc în Iliria, zvon de război se auzea dincolo de Alpi, încă de la sfârșitul lui 503; alemanii încălecați de franci amenințau a se revărsa în Italia. Teodoric pară amenințarea în 504, acordând protecție alemanilor și dându’le un sediu în teritoriul din Noricum. Acest fapt nu putea să’i placă lui Clodoveu, care pare că se plânse cumnatului. Totuși relațiile dintre franci și ostrogoți nu fură rupte, în schimb motive mult mai grave, câțiva ani mai târziu, trebuie să fi dus la izbucnirea războiului între Teodoric și Clodoveu.

Diferența de religie constituia o prăpastie de netrecut între catolicii galo-romani supuși ai vizigoților și dominatorii lor arieni. Speranțele primilor erau puse în francii catolici și intoleranța clerului găsea ecou cu siguranță în sufletul lui Clodoveu, care visa să fie stăpân peste toată Galia.

Sufla, fără dubiu, în foc curtea de la Constantinopol, care fiind în puternică opoziție cu Teodoric, avea tot interesul să creeze neînțelegeri între arienii din occident și, deci, ostrogoților, împingând pe Clodoveu împotriva vizigoților.

Momentul era foarte delicat; echilibrul la care atât ținea Teodoric stătea să se rupă. Făcu o tentativă de a’i reconcilia pe cei doi, discutând cu ei, apoi încercă de a reuni într’o ligă pe regii herulilor, turingilor, varnilor și burgunzilor spre a frâna ardoarea lui Clodoveu,sau,dacă acesta insista în a dori războiul să’i pună împotrivă o confederație. Dar totul fu in zadar. Alianța propusă de el nu se făcu, iar Sigismund, regele burgunzilor, trecu de partea francilor.

Temutul război începu în 507.

La Vouglè, într’o sângeroasă bătălie, Clodoveu îl învinse pe Alaric al II-lea, ce își pierdu și viața în această luptă, iar moartea sa avu consecințe mai grave decât chiar înfrângerea. În urma lui rămânea un fiu de vârstă fragedă, Amalaric, și un bastard, de vârstă majoră, Gesalic. Ultimul reuși să urce pe tron, dar nu salvă situația regatului vizigot. După victoria de la Vouglè, Clodoveu invadă Aquitania și ocupă Tolosa, apoi se împinse în Gasconia și dădu însărcinare fiului și aliaților burgunzi să ocupe teritoriile orientale ale Galiei.

Aielate (Arles) fu asediată de burgunzi și franci. Nemaiconsiderând necesară prezența sa în teatrul de operațiuni, Clodoveu se îndreptă spre Paris. La Tours îl întâmpinară mesageri ai împăratului Anastasie, care, în numele stăpânului lor, îi conferiră consulatul onorific. Nu știm dacă prin mijlocirea papei, cum unii au gândit, au fost trimise de la curtea bizantină însemnele de consul lui Clodoveu, cum nu se știe dacă între acesta și împărat a fost vreo înțelegere.

Ravenna, Sant’Apollinare Nuovo, Portul (începutul sec. VI)

Se poate totuși presupune că da, dată fiind incursiunea navală operată de bizantini în 508 pe coastele sudice ale Italiei. Incursiunea fu respinsă, dar își atinse scopul propus de Anastasie, de a’l împiedica pe Teodoric de a trimite sprijin în ajutorul vizigoților. Acest impediment fu însă de scurtă durată, căci nu o incursiune, ci doar o mare expediție putea să rețină armata ostrogotă în Italia.

Anastasie sau nu voi sau nu reuși s’o facă, iar Teodoric, luate măsurile necesare pentru apărarea coastelor, reuși în schimb la începutul verii lui 508 să’și cheme la ordine soldații și să înceapă pregătirile pentru o expediție în Galia.

O primă armată, în același an 508, comandată de contele Tuluin, trecu în Galia și ocupă teritoriul ce de la Duranza se întinde până la Marsilia. Mai târziu,o a doua armată mai numeroasă decât prima, prin pasul Susa, trecu în Provența. Era comandată de contele Ibba. Acesta rămase cu o parte din armata în Provența, iar cealaltă parte o încredință lui Mammo, căruia îi dădu sarcina să ocupe teritoriul de la nord de Duranza.

Îndeplinite aceste operațiuni, cele două armate se reuniră la Avignon și mărșăluiră spre Arles, sub zidurile căruia se dădu o mare bătălie ce sfârși cu victoria ostrogoților (509). După Iordanes, francii și burgunzii ce pieiră fură treizeci de mii în această zi ce decise soarta războiului. Un acord se concretizează cu francii, care abandonaseră teritoriile ocupate ale vizigoților, mai puțin teritoriul dintre Loire și Garrona.

Arcul lui Costantin

Lui Teodoric nu’i rămânea decât să lupte cu Gesalic pentru a’l pune pe tron pe nepotul Amalaric. Ibba fu însărcinat să ducă la bun sfârșit acest război. După ce ocupă Narbonese, generalul a trecut în Spania și la Barcelona îl învinse pe Gesalic, care a fugit în Cartagina, la curtea regelui vandal Trazimund. După doi ani, în 511, își încearcă din nou norocul și se prezentă dinaintea Barcelonei, dar va fi înfrânt și ucis.

În același an muri Clodoveu și regatul său fu împărțit între cei patru fii: Teoderic, Clodomir, Childebert și Clotariu.

Intervenția ostrogoților salvase de la ruină regatul vizigot. După terminarea războiului, Teodoric ținu pentru sine Provența ,pe care Odoacru o lăsase vizigoților, și le desemnă un episcop și un prefect al pretoriului; pentru celelalte teritorii ale vizigoților își asumă guvernarea în numele nepotului Amalaric. Dar guvernarea sa fu mai mult cu numele decât efectivă. Adevăratul suveran fu Teudis, trimis în Spania ca locotenent al regelui, devenind adevăratul stăpân și în 536, murind Amalaric, fu încoronat rege al vizigoților.

Războiul ostrogoților împotriva francilor dezechilibrase Europa occidentală, dar totul fu în beneficiul lui Teodoric. Politica sa pacifistă, bazată pe rudenie falimentase.

Cu toate acestea războiul îi aduse extinderea teritoriului și un prestigiu cu mult mai mare decât i l’ar fi conferit constrângerile dinastice. Părea că Imperiul Roman de Apus reînvie într’un Imperiu Getic. Dar puterea domniei nu derivă din forța poporului, ci din autoritatea personală a regelui.

Una dintre marile preocupări ale lui Teodoric era și asigurarea succesiunii, el neavând urmași de sex masculin. Dorind cu orice preț să’și asigure un moștenitor, aduse din Spania pe Eutaric, din stirpea amalilor și în 515 îi dădu de soție pe fiica sa, Amalasunta.

Găsit moștenitorul era necesară pentru acesta recunoașterea din partea curții bizantine, recunoaștere pe care cu toate eforturile depuse nu reuși s’o obțină de la Anastasie, ci doar de la Iustinian I, urcat pe tron în 518, și care în anul următor îi conferi lui Eutaric însemnele consulatului, trimițând pe reprezentantul său la Roma și Ravena pentru sărbătorile ce se celebrară.

Prețul acelei recunoașteri nu fu mic. Pentru a o obține se făcea mediator al păcii dintre biserica romană și curtea bizantină, schimbând calea politicii religioase pe care o urmase până în acel moment și care fusese stâlpul politicii sale interne. Din politica religioasă a lui Teodoric, ce fu într’un prim timp pentru el o mare forță și un element important de guvernare, schimbând calea deveni nu cea din urmă cauză a destrămarii regatului ostrogot.

Teodoric era arian, la fel ca restul poporului său, iar politica sa religioasă avu la baza respectul și toleranța altor culte. Vorbindu’le evreilor le spuse:

”Nimănui nu’i putem impune religia pentru că nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale.”

Avu raporturi cordiale cu papii și episcopii, nu se amestecă în treburile lor, îi favoriză și’i acceptă ca mediatori, până ce putu să o facă.

Când, dupa moartea papei Festiu, romanii se divizară în două fracțiuni, una de partea lui Simac, cealaltă de partea lui Lorenzo, Teodoric fu solicitat să facă arbitrajul, însă acesta declară că trebuia recunoscut acela ce a fost ales primul și care avea un număr mai mare de voturi. Chiar fără să vrea, Teodoric făcu să triumfe, cu această decizie, politica sa religioasă, adversară Constantinopolului. Dupa alegerea lui Simac ca papă, în 498, anul următor acesta stabiili reguli clare pentru următoarele alegeri ale papilor, iar Teodoric jucă un rol important în ce privește reconcilierea bisericii de la Roma și cea de la Constantinopol, în cele din urmă această reconciliere întorcându’se tocmai împotriva sa.

Teodoric făcu tot ce era omenește posibil spre a păstra armonia între cele două popoare, roman și ostrogot. Dar această armonie fu doar aparentă, în ciuda tuturor eforturilor sale și concesiilor făcute poporului roman. Toate nemulțumirile, în special cele religioase, făceau pe romani să’i privească pe bizantini ca pe speranța eliberării de barbari.

Și în timp ce Italia se orienta spre Imperiul Bizantin,o serie de decese îl lovi pe Teodoric. În 522 muri Eutaric, ce lăsă un fiu de cinci ani, pe Atalaric. În același an, prin instigările celei de’a doua soții, Sigismund, regele burgunzilor își asasină fiul Sigeric avut cu fiica lui Teodoric, Ostrogota. Acestui asasinat îi urmă din partea succesorilor lui Clodoveu, aliați ai regelui ostrogot, invazia regatului burgund, al cărui rege fu făcut prizonier și ucis.

În 523 Teodoric trimitea în Borgogna pe contele Tuluin cu o armată ce, înstăpânindu’se de teritoriul de la nord de Durazza, cu orașele Charpentras, Orange și Vaison, începu tratativele cu regele Godemar, succesorul lui Sigismund.

În același an în care ostrogoții își lărgeau domeniile în dauna burgunzilor, murea în Africa Trasimund, căruia îi urmă Ilderic, favorabil catolicismului.

Amalafrida, sora lui Teodoric și văduva regelui vandal, fu constrânsă să se refugieze între mauri, dar fu apoi prinsă și ucisă.

Toate aceste evenimente îndurerară mult inima bătrânului rege get, care’și vedea astfel destrămată toată politica sa de înrudiri. Moartea lui Eutaric îl făcu din nou să se preocupe de problema succesiunii; războiul cu burgunzii slăbi regatul și revelă în franci dorința de a’și extinde domeniile; avântul lui Ilderic pe tronul vandal îl lăsă fără un aliat la sud, procurând însă unul bizantinilor. Își dădu seama că visul său de treizeci de ani începea să se destrame, ceea ce’l făcu să devină iritabil și suspicios. Nu mai era omul generos de altădată,iar instinctele de barbar renăscură în el,uneori urmate chiar de cruzime.

Câțiva ani mai înainte, probabil în 520, fiind el la Verona, începură grave dezordini la Ravena,cauzate de ura dintre evrei și catolici;cei din urmă incendiaseră sinagogile evreilor din oraș. Teodoric ordonă ca responsabilii să reconstruiască pe banii lor edificiile și cei ce nu puteau plăti să fie biciuiți în mod public. În plus interzise romanilor să poarte arme.

În 523, unul dintre acei romani implicați în incidentul cu evreii, Ciprian,ce intrase în serviciul regelui, iar pentru a se arăta de încredere îi învăță pe fiii săi limba geților și’i edifică în uzul armelor acestora,având la curtea regelui funcția de referent, interceptând niște scrisori, îl acuză pe patriciul Albiniu, președintele senatului, că s’ar fi pus de acord cu împăratul Iustinian spre a porni război împotriva regelui. În apărarea lui Albiniu veni ilustrul om al acelor timpuri, Severin Boethius. Acesta se bucura de stima și prietenia lui Teodoric.

În 510 fusese consulul regelui, în 522 fii săi fură numiți și ei consuli.Boethius, nechemat, veni la Verona și susținu in fața regelui inocența lui Albiniu. În ardoarea apărarii, proferă cuvinte ce aveau să’l piarda, zicând că sentimentele lui Albiniu sunt aceleași cu ale sale și ale tuturor celor din senat și că dacă Albiniu este vinovat, atunci el și tot senatul sunt vinovați.În fața lui Boethius fu adus Ciprian, care’și menținu acuzațiile.

Teodoric ordonă arestarea lui Albiniu și Boethius. Despre soarta primului dintre ei nu se știe nimic sigur,dar nu se crede a fi scăpat de pedeapsa capitală. Boethius fu judecat de către senat, care, temându’se a nu se compromite, fără să’l interogheze îl condamnă la moarte. A fost executat în 524 probabil la Pavia.

În același an în care Albiniu și Boethius au fost arestați,împăratul Iustinian publică un edict împotriva ereticilor,primii între aceștia fiind manicheii. Era o consecință a înțelegerii dintre Roma și Constantinopol și era încă, deși în edict biserica ariană nu era menționată,un îndepărtat anunț de război împotriva arianului Teodoric. Că așa este o probează faptul că, după câțiva ani, persecuția va fi extinsă asupra tuturor ereticilor, așadar și a geților, mulți dintre ei fiind constrânși să abjure și să consemneze bisericile catolicilor.

Regele ostrogot nu putea să nu se intereseze de soarta celor de aceeași religie cu el și suspectând că persecuția religioasă doar preceda trimiterea unei armate bizantine în Italia,încercă să cedeze de o parte și să evite de alta, trimițând o solie la împărat.

Șeful acestei solii fu desemnat papa Ioan I,ce în 523 îi urmă lui Ormisda, impunându’i să’i ceară lui Iustinian să restituie bisericile, să revoce edictul de persecuție și să dispună reîntoarcerea la credință a arienilor ce fuseseră constrânși să abjure.

Arianismul a fost o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut). Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l’a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s’a mai menținut ca practică religioasă o perioadă.

În 525, împreună cu cinci episcopi și patru senatori, papa Ioan plecă din Ravenna. La Constantinopol papa avusese o primire triumfală. Ioan I rămăsese la Constantinopol șase luni. Rezultatul soliei pare să fi fost favorabil cererilor lui Teodoric, cu excepția reîntoarcerii la credință a arienilor constrânși să abjure.

Regele get suspectă că ceva nu e în regulă dată fiind primirea făcută la Constantinopol papei, așa încât după întoarcerea acestuia la Ravenna îl arestă și în 18 mai 526 acesta muri.

Moartea papei agravă situația lui Teodoric față de romani și de Constantinopol. Pe romani încercă să’i îmbuneze indicând ca succesor al papei un susținător al partidului getic ce fu ales apoi sub numele de Felice al III-lea. Se temea însă de bizantini, care aliați cu vandalii, amenințau cu războiul.

Pericolul major era dinspre mare, de aceea regele ordonă să fie adusă în portul din Ravena o flotă de o mie de nave, însă pregătirile nu se terminaseră încă atunci când, în vârstă de șaptezeci de ani, la 30 august 526, Teodoric moare.

Monograma lui Teodoric

Simțindu’și moartea aproape, Teodoric chemă personajele cele mai proeminente dintre geți și în prezența lor desemnă ca succesor pe nepotul de zece ani, Atalaric, recomandând acestora de a respecta poporul roman, senatul și să’și țină prieten pe împărat.

Cu aceste ultime dorințe punea în discuție toată politica sa.

Dar, după moartea sa numele său a fost șters din toate bisericile și de pe toate monumentele: Teodoric fusese înfierat cu ”damnatio memoriae”.

Un singur lucru nu au reușit, să’l șteargă din memoria noastră. Iar de pe monumente au uitat să șteargă ceva: monograma lui Teodoric, astfel încât minciuna că acele monumente sau biserici ar fi fost construite de unii sau alții dintre următorii suverani sau de nu știu care papă a ieșit la iveală, căci minciuna are întotdeauna picioare scurte.

Comorile Ravennei: mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i’a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală: centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare.

Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi’a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat tesere speciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într’o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură.

Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

În Ravenna pot fi vizitate azi cinci obiective majore: Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile și Battistero Neoniano

Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese.

Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios.

Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s’a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul azi).

Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii

Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al geților de vest (vizigoţilor) şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant; şi arată iubirea care i’a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într’un sicriu de argint şi depus într’un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. În acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Pe boltă, un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic; se bănuieşte doar că Galla Placidia i’ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Battistero degli Ortodossi (sau Neoniano)

Este cel mai vechi monument, înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într’o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor.

Cappella di S. Andrea (sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, are o celebră şi senzaţională boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări…

Basilica di S. Apollinare Nuovo

A fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui; Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi cu cușme getice.

Ravenna: oraşul care l’a primit pe Dante

Ravenna este renumită și pentru Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s’a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s’au străduit să’i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i’au făcut un mormânt somptuos. Ravenna n’a cedat, pentru că, orice s’ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l’a primit şi nu în cel care l’a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s’au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să’l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i’a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.

Sfârșitul domniei lui Teodoric cel Mare

Spre sfârşitul domniei lui, Teodoric devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi’au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într’adevăr, într’un tiran…

Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l’a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte; la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi.

S’au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Bibliografie:

– H. Wolfram – Storia dei goti – 1985

– Marc Pevèn – articol din ”I viaggiatori ignoranti” – 2015

– C.Maccabruni – Pavia: La tradizione dell’antico nella città medievale, 1991

– P. Heather – L’impero ed i barbari, 2010

– Epistolae Theodericianae variae, editura T. Mommsen in Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berolini 1984

– Le libre Pontificalis a cura di L. Ducesne, I, Paris, 1955

– Cassiodor, Variae, II, VII, IX

Traduceri: Ana Maria Moraru

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SE CONTUREAZĂ UNIUNEA CARPATO DANUBIANO PONTICĂ

De câteva zile structurile contrainformative românești se pliază deja pe o noua variantă de lucru. Iar ”planul Trump” pentru ruperea Uniunii Europene, discutat În premiera în cadrul unor discrete întâlniri informale care au avut loc recent În locatii din Side – Turcia, Berlin și Stockholm putând deveni mai repede decât se așteaptă mulți noua ”Biblie” nu doar a serviciilor secrete românești, dar și a liderilor politici care au ales deja sa joace totul pe cartea axei Washington – Tel Aviv.

Oricum, în urma prezentărilor încă neoficiale făcute emisarilor zonei din serviciile secrete românești care se opun definitivarii ”colonizarii economice” a României de catre ”motorul” franco-german pe care însă Moscova îl tureaza tot mai mult, conform propriilor interese s’a creionat deja ”schița” unei analize informative de ultimă oră care face deja furori la vârful sistemului.

Și în care se dezvăluie ”beneficiarilor” ca administrația republicană a SUA va forța tot mai mult ruperea actualei Uniuni Europene în câteva uniuni mai mici, România urmând a fi un pilon important, alături de Polonia, al unei entități interstatale denumită provizoriu drept Uniunea Carpato Danubiano Pontică de către analiștii români.

Oricum, cert este că Trump va juca la rupere și rolul acordat României este unul mai mult decât important în planurile Casei Albe.

Planul de la Langley

Există deja voci autorizate din sistem care susțin că noua hartă a Europei trasata deja de strategii republicani de la Washington ar copia în mare masura noua arhitectură de securitate globala gandită inițial la Langley.

Astfel că, dacă tot va forța ”restructurarea” UE într’o uniune cu mai multe viteze, Angela Merkel si Emmanuel Macron își vor vedea visul cu ochii, dar doar partial.
Pentru ca deja la ultimele conferințe internaționale pe probleme de securitate ținute discret sub influenta republicanilor americani se pune de o micșorare consistentă a actualei Uniuni Europene. Una condusă cu mană de fier de la Berlin și Paris și în care companiile austriece vor continua să reprezinte interfața economică pentru interesele de securitate energetică ale Federației Ruse.

Numai că, într’o prima fază se prevede formarea Uniunii Nordului, formata din cele patru state nordice, Suedia, Norvegia, Finlanda si Danemarca, la care ar urma să adere apoi și țările baltice, dacă acestea vor reusi să’și rezolve gravele vulnerabilități privind asigurarea independentei energetice.

De asemenea, în laboratoarele de peste Ocean s’ar fi stabilit și incurajarea și susținerea logistica a Italiei conduse de conservatorii lui Matteo Salvini de a părăsi pe cont propriu Uniunea Europeana, modelul urmând a fi apoi exportat și în Spania, țară la randul sau sufocata in ultima vreme de imigrantii acceptati de puterea politica de stânga aflata acum la putere.

Uniunea Estica, în trei faze

Cel mai important pentru noi, conform ”planului Trump” România ar urma sa facă parte din Uniunea Estică proiectata pe acoperirea geografică carpato-danubiano-pontică, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Republica Macedonia de Nord.

Apoi, într’o a doua fază ar urma să se alature și Bulgaria, Grecia și Muntenegru.
Iar după o ”inevitabilă” rupere a statului ucrainean, dacă ambițiile expansioniste ale Moscovei nu vor putea fi ținute în frâu, Ucraina de Vest, formată pe teritoriul istoric al Galiției va fi ultima piesa la ”puzzle”-ul gândit la Washington pentru aceasta parte a lumii.

Unul în care Romania nu doar că ar urma să devina principalul pol energetic al noii Uniuni din Estul Europei, dar și principalul aliat al SUA aici. Inclusiv militar, întrucât ”prăbușirea” alianței strategice cu Turcia va obliga Washington-ul sa mute ”linia frontului rece” cu Moscova pe litoralul românesc al Mării Negre.

Se mișcă generalii…

Pentru reușita acestui plan, republicanii americani au nevoie ca de aer de coagularea fortelor conservatoare din Europa. Iar ”dragostea vesnica” jurată de premierii Italei și Ungariei, Matteo Salvini și Viktor Orban este deja percepută ca un succes major al noii diplomații de la Washington. Iar acum ar trebui să se miște și Spania…

Oricum, în ultima vreme s’au întețit conferințele pe această temă, în mod oarecare suprinzător pentru unii, partea română fiind reprezentată la unele dintre acestea de liderii ”partidului generalilor”.

Citește și:  CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RUMÎNIA TRĂDATĂ


Multe neadevăruri se pun în cârca noastră, a românilor, Rumînia ar fi trădat aliații.
Un evreu ungur, cu cetățenie canadiană, născut în 1935 la Ofen-Buda, Ungaria, pe nume George Jonasz, afirmă că Rumînia ar fi avut un comportament nedemn de încredere pentru foștii aliați.

Desigur, nu doar acest individ consideră astfel atitudinea rumînilor în conflictele din ultimii 150 de ani, la acest cor anti-rumînesc aliindu’se destui ”prieteni”.

Să vedem ce ni se impută de dușmanii mediatici:

1. Cine a trădat în războiul ruso-turc de la 1877? Rumînia este trădată de ”aliatul” ei, nimeni altul, decît imperiul rus! Este un caz nemaiîntîlnit felul în care a pierdut Rumînia sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători.

Așa ne trebuie cînd vrem să fim învingători alături de Rusia. Doar ei cîștigă, și doar în dauna noastră. Aviz amatorilor, care au impresia că vor cîștiga ceva vreodată alături de ei.

2. Chipurile, România a trădat Bulgaria.

Asta da, inepție!

Bulgaria dacă ar fi avut potență militară trebuie să recunoaștem deschis, că ar fi ocupat Dobrogea singură, cum de altfel a și făcut’o pe spinarea germanilor, dar ea singură a capitulat în al doilea război balcanic, dovedind o impotență militară crasă.

Nu Bulgaria a fost trădată în războaiele balcanice, ci rumînii noștri sud-dunăreni, arumîni, megleno-rumîni, sărăcăcianii etc.

Nu ”bulgarizații” au ceva de imputat. În realitate, numai rumînii care nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a’și ajuta pe frații lor de la deznaționalizare sau chiar să’și creeze un stat propriu, un stat rumînesc la sudul Dunării, pînă la Pind și în Albania de azi, stat care ar fi putut azi avea peste 12 milioane de rumîni.

Așadar, putem vorbi de trădare, dar numai noi între noi avem a ne reproșa nehotărîrea și indiferența.

3. Cea mai mare aberație, însă, este aserțiunea că noi am trădat Imperiul Habsburgic.

Adica, Rumînia și’a ”invadat” proprii conaționali.

Cît de cretin să fii ca să susții așa ceva, după ce Rumînia a declarat război în 1916 imperiului ce’și avea zilele numărate deja de 2 ani de război de uzură, și cînd rumînii ignoră un pact făcut pe sub masă de Carol I cu Puterile Centrale.

O înțelegere secretă, care nu era în interesul nostru și fără acordul nostru, nu poate fi numită trădare. Carol I și’a jucat cartea sa personală și a Puterilor Centrale, dar în Rumînia nu exista dictatură regală pentru ca regele să decidă în numele tuturor.

Consiliul de coroană decide intrarea în război împotriva imperiului austriac, și declară război acestora, cu toate promisiunile lui Carol pentru nemți.

În schimb, aliații ne’au trădat în Primul Război Mondial.

Rusia ”aliatul” de nădejde ne’a întors spatele militărește și nici aurul nu l’a mai returnat, asta ca să ne fie învățătură de minte ca să’i mai credem vreodată pe ruși.

Nici ceilalți aliați n’au respectat toate înțelegerile, angajamentele și promisiunile nici pe front, nici în timpul confruntărilor militare, nici la masa împărțelilor teritoriale, cînd iarăși ni s’a aruncat praf în ochi, și rumînii din Crișana și din Banat au rămas în afara Rumîniei.

Deci, am fost trădați pe linie, de toți!

4. Rumînia trădeaza Ungaria.

Altă inepție! Cică Rumînia a rupt pacea de la București și a invadat Ungaria, după prăbușirea monarhiei, chiar în timpul cînd comuniștii la Budapesta, ajunși la putere, dizolvă armata maghiară.

În fapt, la 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata rumîna. Acesta este adevărul gol-goluț. Această agresiune împotriva rumînilor, se așteaptă oare cineva să nu fi primit un răspuns pe măsură?

Este cît se poate de evident că atît au așteptat rumînii, pentru a’și atîrna opinca pe cea mai înaltă poziție din Ofen-Buda, de parcă această umilință așteptau rumînii să le’o plătească pentru că ungurii nu se împăcaseră încă cu pierderea războiului.

5. România trădează, chipurile, din nou Puterile Aliate!!!

Rumînia a trădat Puterile Aliate, cînd steaua lui Hitler a fost ascendentă ca să impiedice pierderea totală a Ardealului. De aceea, în 1940, s’a ”întors” numai nordul Transilvaniei la Ungaria.

Totul a început în septembrie 1939 cînd Germania și Rusia au împărțit ca pe o turtă dulce, Polonia. Rumînia nu era aliată nici cu unii, nici cu alții, și nici cu Polonia, cum au fost alții care nici nu au intervenit, ci au trădat Polonia și în 1939 și după război.

Așa se face că, Rumînia ca un bun amic a permis polonezilor să treacă cu întreg tezaurul și cu elita militară prin Rumînia, arătîndu’ne loialitatea față de aliații Poloniei de atunci. Da, noi aveam niște aliați în 1940, care ca și în cazul Poloniei, și în cazul Rumîniei nu au fost solidari nici cu ei, nici cu noi.

Ce greutate au avut alianțele noastre, atunci?

Niciuna. Ca și Polonia am fost măcelăriți teritorial de aceiași rechini, și la vest și la est. Unde e trădarea noastră în acest caz? Alții ne’au trădat în 1940.

Se poate vorbi evident și aici, ca în cazul arumînilor din războaiele balcanice de o trădare a basarabenilor, care, spun gurile rele, nu ne’o iartă nici azi.

Dar, dacă luăm cazul Finlandei care a făcut jocul Germaniei în 1940, a plătit cu prețul de a pierde uriaș după război, cu mult mai mult decît ceruse Stalin inițial. Asta trebuie cîntărit, cînd se vorbește despre acest subiect, 1940 și Basarabia: dacă azi granița era pe Prut sau pe Carpați, iar Bacău, Galați, sau Suceava să le fi înghițit balaurul bolșevic în 1944.

6. Trădarea Germaniei hitleriste.

Asta da trădare!

Cînd Hitler a fost condamnat, Rumînia a trădat alianța sa cu Germania și cu Puterile Centrale (Puterile Axei), și a fugit pe partea Puterilor Aliate, și așa mai departe. Din nou, a primit ca recompensă, Transilvania. Potrivit lui Jonasz, evreul ungur, prefăcătoria Rumîniei este fără exemplu în istoria țărilor lumii.

Să fim serioși!

Se pare că Germania nu ne va ierta niciodată, pentru ”trădarea” de la 23 August 1944. Nici nu ne mirăm la cîtă momorie selectivă au toți vis-a-vis de rumîni.

Să remarcăm însă un fapt petrecut de curînd care ar trebui să ne supere din cale afară, la comemorarea din 2014 a Poloniei pentru ce s’a petrecut în 1939, Polonia suferă subit și dînșii de amnezie și ”uită” gestul Rumîniei de a o ajuta cu tezaurul și uită să invite și Rumînia.

Ce să faci? La primit plăcinte și ajutor înainte, la recunoștință și război înapoi!!! Așadar, ”prietenii” polonezi au și ei amnezii!

Cît privește pe germani, și ei suferă de amnezie cronică. La Cotul Donului, rumînii au murit cu sutele de mii din cauza lui Hitler pentru că a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare.

Acolo, noi putem considera că Germania a trădat rumînii, sau ne’a condamnat direct la moarte militarii angajați pe front!

De ce pomenim de acest moment cheie?

Pentru că foarte mulți strategi militari consideră că războiul, aici s’a pierdut. Rumînii au fost trădați, pentru că nici muniția, și nici echipamentul și armamentul promis nu a fost primit, iar asta nu a însemnat doar trădarea rumînilor, ci și a tuturor aliaților Germaniei, pentru că în final a dus la pierderea războiului.

De asemenea, Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război ulterior informării lui Hitler despre intențiile sale de a stopa transformarea Rumîniei în teatru de război. Deci, despre ce trădare mai poate fi vorba, cînd Hitler depășit de evenimente, nu ia nici atunci decizia de a capitula?

Cînd însăși generalii lui îl trădau pe Hitler, nerespectînd convențiile de a înarma pe rumîni, așa cum americanii îi înarmau pe ruși, cum mai putem arunca anatema pe rumîni?

Adică, după actul sinucigaș de la Cotul Donului, rumîănii trebuiau să se sinucidă mai departe, doar continuînd inconștient să jucăm pe ”mîna moartă” a lui Hitler, acela care pecetluiește însăși soarta Germaniei, cum s’a dovedit ulterior.

Nicidecum, rumînii nu au trădat, ci au fost loiali, pînă în clipa în care loialitatea față de Hitler, ar fi devenit un act de trădare al propriilor conaționali din Ardealul de Nord, și din întreaga Rumînie.

Cînd existența țării tale este în pericol, rupi orice alianță care devine toxică!

Cum rămîne totuși, cu nerespectarea promisiunilor, a angajamentelor, a trădării în definitiv, a celor care azi cu totul ipocrit, au amnezii sau se spală pe mîini de propriile lor păcate?

Ofiţeri şi soldaţi rumîni, plîngîndu’şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942 (colecția Vasile Șoimaru).

Imagini cu reînhumarea eroilor noștri de la Cotul Donului, acolo unde au murit 150.000 de rumîni din Armata Rumînă și 100.000 de rumîni ardeleni din armata criminală (e puțin spus) care i’a trimis în prima linie, aici:

http://www.ziaristionline.ro/2016/10/26/primele-imagini-cu-ceremonia-de-reinhumare-a-eroilor-romani-cazuti-in-razboiul-sfant-la-cotul-donului-foto-info/

Conform datelor publicate de profesorul Raoul Şorban în cartea sa ”Invazie de stafii” (Editura ”Meridiane”, 2003), acolo s’au pierdut şi 100.000 de rumîni care făceau parte din armata maghiară…

În Rumînia, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe cînd în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lîngă Odesa etc. nu veţi găsi nici un cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor rumîni, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, Rumînia a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de români:

”…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele rumîne, alături de cele germane, în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 rumînă, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate.

La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului rumîn, culminînd cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului rumîn în mai multe locuri.

În faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lîngă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor rumîne în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decît parţial, o mică parte a trupelor străpungînd încercuirea. Restul forţelor capitulează, rînd pe rînd, până la 24 nov. 1942.”


”…să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa pînă la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lîngă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Rumîn la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor rumîneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gînduri ar mai putea să’ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?

Căutările urmelor sutelor de mii de rumîni căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rînd, al neglijenţei şi al uituceniei statului rumîn modern, m’au pus pe gînduri dacă mai sînt rumîni în fruntea statului rumîn, suspectînd de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rîndul rumînilor, rămaşi la vatră, de a’şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Eu, am căutat locurile unde au fost înmormîntaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s’a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe cînd autorităţile rumîne au treburi mai ”arzătoare” acasă şi n’au fost, n’au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi’i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezînd că o să trăiască doua vieţi şi nu’şi dau seama că o să vină vremea cînd fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi rumîni căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est.”

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

sau:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Sursă foto: cotuldonului.wordpress.com, neamulromanescblog.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GEȚIA SUD-DUNĂREANĂ A ODRISILOR ȘI MACEDONENILOR

Așa cum geții nu și’au numit țara niciodată Dacia, aceștia fiind menționați la Marea Neagră niciodată însoțiți de vreun stat numit Dacia, aceasta fiind o titulatură tîrzie a coloniei romane de la nord de Dunăre, tot așa geții odrisi nu și’au numit regatul Tracia.

Toate neamurile de pe ambele maluri ale Dunării erau ginți ale marelui neam al geților.

Geții venind pe filiera organizării societății patriarhale, fiecare ramură, gintă sau trib rupt din nucelul de la Marea Neagră au pornit pe un drum al concurenței pentru supremație teritorială.

Dintre aceste ramuri sud-dunărene, trei s’au ridicat peste acel nivel în care istoria le’au păstrat amintirea vie: elenii, odrisii și macedonenii.

Lumea getică s’a remarcat în antichitate prin antagonisme între frații de sînge, precum și prin alianțe temporare între vechi dușmani, interesele personale ale vreunui monarh, obiectivele economice sau strategice primînd.

În aceeași situație s’a aflat și tribul odrisilor unul dintre triburile getice, care a reușit să se ridice peste celelalte unind o pleiadă de triburi sud-dunărene, și care au întemeiat un regat puternic în sudul Balcanilor.

În paralel însă, macedonenii antici s’au ridicat în timpul lui Filip al II-lea, și au participat la distrugerea centrului politic și religios al geților odrisi din apropierea Staroselului de azi din Bulgaria.

Prăștiașii macedoneni erau unități speciale ale lui Filip Macedon și utilizau curele foarte precise cu greutăți de plumb.

Sute de astfel de piese de plumb au fost descoperite în zona Starosel, unele dintre ele chiar conțineau inscripții cu nume și ocări.

Descoperirile din zonă povestesc în detaliu războiul dintre geții odrisi și macedonii lui Filip al II-lea care i’au invadat de’a lungul cursului rîului Marița, au luat cetățile Kabile și Plovdivul de azi, geții odrisi retrăgîndu’se în munții Sredna Gora.

Conform izvoarelor istorice, conducătorul lor a fost nevoit să ceară ajutor în Thesalia, deși geții duceau un război de gherilă neobișnuit pentru vechii elini.

Atacau noaptea și creau ambuscade, nu luptau în formație, astfel îl surprindeau întotdeauna pe Filip, tatăl lui Alexandru Macedon.

La sfîrșitul anului Filip a cîștigat și a distrus complexul getic de la Starosel, dar acest lucru s’a întîmplat după o campanie de 11-12 luni, care a continuat pînă în iarnă ceea ce a făcut ca Filip conducătorul macedonean să se înbolnăvească.

Părerea arheologilor este că tezaurul regatului odris a fost, de asemenea, situat în reședința recent descoperită, dar Filip al II-lea al Macedoniei, cel mai probabil a furat aurul ținut acolo.

După victoria lui Filip centrul de putere al geților odrisi s’a mutat în Valea regilor geți, deși ea poartă denumirea de Valea regilor traci, abuziv numită astfel de bulgari, din apropierea orașului Kazanlîk, unde era capitala lui Seuthes – Seuthopolis, aceasta fiind în regiunea Moesia, nicidecum în Tracia.

Poziționarea geților danubieni în Moesia se observă și din harta realizată după descrierile lui Herodot.

Moesia precum se știe a fost o regiune mereu menționată ca fiind a geților dunăreni.

Arheologii au reușit să scoată la suprafață complexul de la Starosel distrus de macedoneni.

În timpul săpăturilor la movila Chetinjova oamenii de știință au ajuns la rămășițele unui rug antic construit într’un templu pentru a onora zeița Hestia.

Specialiștii consideră că folosirea rugului a marcat prima utilizare a templului.

Oamenii de știință (Heidelberg) au studiat formele artefactelor și rugul și s’a dovedit că templul de la Starosel a fost construit nu mai devreme de 358-350 î.Hr. un secol mai tîrziu decît consideră specialiștii bulgari care îl datează de pe vremea regelui Sitalces 431-424 î.Hr..

Artefactele marcate pretutindeni în regiune se disting prin simbolul domniei lui Amatok al II-lea, dar și a lui Teres, un labrys, care era un topor cu cap dublu, marcat și pe monede.

A existat un simbol similar și pe podeaua reședinței domnitorului din vîrful Muntelui Kozi Gramadi.

Amatok al II-lea a fost un vasal al regelui odris Kerseblept, dar un timp el a fost singurul conducător al unei părți a regatului odrisilor.

Ambii acești conducători au condus din palatul din vîrful Kozi Gramadi, precum și din alte reședințe similare. Palatul de la Kozi Gramadi a fost bine fortificat și a avut o suprafață de 4500 mp.

În această locație se produceau piese de decoratiuni din aur, iar arheologii își pun speranța că ruinele ascund mai multe artefacte.

Se spune că nu vechii regi geți stabileau capitale, ci conducătorii bunurilor lor din aceste cetăți.

Templul și centrul conducătorului pentru această regiune a fost construit de regele Amatok al II-lea. Date istorice indică perioada guvernării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

La acel moment regele Amatok al II-lea a fost conducătorul geților odrisi, urmat de fiul său Teres al II-lea. Teres a fost răsturnat de Filip. Așa că, construcția templului a început în timpul domniei acestor doi regi geți.

Starosel era de fapt un centru de cult, care includea o serie de monumente ce datează din secolul al IV-lea î.Hr..  Aceste monumente erau legate între ele.

În 2005, în apropierea vîrfului Kozi Gramadi în Sredna Gora s’a găsit reședința unui rege, care după ce a fost distrusă în timpul campaniei lui Filip, existența unui centru politic getic în regiune a fost slăbită.

Acest lucru este demonstrat și de lucrărilr recente arheologice din regiune, care este foarte bogată în vestigii.

Templul de lîngă Starosel a fost numit ”Templul Nemuritorilor”, deoarece acest templu oficia ritualuri legate de imortalizarea conducătorului. După moartea sa, un conducător devenea un fel de semi-zeu. Înmormîntările se efectuau în alt loc, în morminte-sarcofag cum ar fi unul descoperit chiar lângă templu.

Se pot face comparații cu catedralele regilor francezi, unde au fost stabiliți temporar după moartea lor și apoi îngropați în apropiere.

Templul de la Starosel a avut diverse funcții și a fost folosit de către dinastia Odrisilor în secolul IV î.Hr..

Templele getice sînt ordonate în model de constelație Ursa Mică. Sanctuarele odrysilor din regiunea Starosel, probabil, au fost comandate în modelul de constelația Ursa Mică.

Partea sudică a masivului central Sredna Gora conține o concentrație enormă de situri arheologice, peste 400 și multe temple.

Conform arheologilor, templele din regiune au fost conectate printr’un traseu similar cu drumul sacru care ducea la Delphi, aceste locuri sacre nu au fost izolate unul față de celălalt. Complexele au fost construite în apropierea lor pentru nevoile pelerinilor.

Regiunea Starosel a reprezentat, probabil, un complex religios mare, similar cu complexele moderne creștine din mănăstiri, cum ar fi cel de la Muntele Athos. Mii de credincioși au călătorit de’a lungul unui drum sacru spre muntele sacru, drum care a fost înțesat cu clădiri care au oferit cazare și sprijin.

Acesta este modul în care a apărut o întreagă regiune sacră, iar numărul de monumente religioase în regiunea Starosel este foarte mare. Ceea ce au descoperit arheologii sunt artefacte legate de credințele geților odrisi, pentru viața de după moarte.

Deși încă nu avem foarte multe cunoștințe despre traseul sacru, care a ajuns la reședința regelui în apropiere de vîrf în Muntele Sredna Gora, arheologii au aflat traseul vechiului drum al credincioșilor geți, de’a lungul barajului modern Piasychnik, care continua spre templele din movilele de la Starosel.

Un conducător get a fost îngropat și zeificat într’una din ele, în movila Chetinjova.

Arheologii au dovedit că templul de la Chetinjova a fost în mod deliberat îngropat sau acoperit cu pămînt.

Savanții au ajuns chiar la inima movilei, ceva ce se face foarte rar în Bulgaria.

Studiile arheologice descoperă, de obicei, doar arhitectura, scoate la iveală aurul și argintul, dar inima movilei care ascunde secrete și constituie o parte dintr’un loc sacru, este ignorat de regulă.

Cu toate acestea, arheologii aici au continuat săpăturile și acesta este motivul care i’a dus pe cercetători la rugul ridicat în onoarea zeiței Hestia.

Specialiștii speculează că Hestia a fost o protectoare al dinastiei regale. Este pentru prima data cînd artefactele legate de cultul acestei zeițe sunt descoperite în movile.

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost o zeiţă a vetrei şi a focului sacru la geți.

Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decît o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.

În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular getic, aflăm că absida centrală avea 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc era vatra focului sacru.

După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, acest cult al zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de geți, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.

”Marea Zeiţă” a fost descoperită la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin), dar și altele. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului.

Arheologia rumînească a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, societatea strămoşilor geților (proto-geții) era condusă de o femeie, o mare preoteasă ajutată de un sobor feminin.

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la scuţi (scyți) a avut alt nume, aparţine unei epoci mai tîrzii, cînd cultul ei trecuse de la geți la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti.

Aceştia şi’au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Placa de aur găsită în apropierea satului Merdzhany, zona Kuban din apropierea rîului Kuban, în apropiere de orașul de coastă din Anapa, Marea Neagră, aproape de Asovhavet, în timpul săpăturilor ilegale din 1877.

Disponibil la Muzeul Hermitage, St Petersburg (inventar nr. Ku 1876 1/9, 10 ). 

Placa cel mai probabil era atașată unui corn de băut sau rhyton și datată la aprox. 350-300 î.Hr.

Punctul de vedere arată de la stînga la dreapta:  Arborele – o zeita sau regina stînd pe un scaun cu un vas, craniul unui cal pe un stîlp și un călăreț geto-scytic călare, ținând în mâna dreaptă un rhyton sau o cupă sacră.

Hestia a fost regina strămoşilor geți, iar după moarte a devenit zeiţă a focului. Începînd cu perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, elenii sub numele getic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta.

Cultul ei s’a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Cu toate că Tabiti a fost aparent cea mai importantă divinitate în panteonul scytic, în privința închinării acordată zeităților, Herodot se referă la ”Ares” ca la un zeu unic.

El observă că ”nu le este obiceiul […] pentru a face imagini, altare sau temple pentru orice, cu excepția lui Ares.”

Anticii au lăsat lichide magice în piatra templelor ridicate zeităților. O magie de edificare a fost realizată în timpul construcției templului dedicat zeiței Hestia, în acest sens fiind descoperit un vas cultic ritualic de cracare (descompunere, la temperaturi și presiuni înalte), care a conținut, probabil, un fel de fluid încă necunoscut.

Prof. Fol crede că a fost un fluid de sacrificiu care a fost folosit pentru a pătrunde în mama Zeiță, înaintea înhumării, ca să’l mențină pe timpul construcției templului. Însăși construirea templului și a movilei a reprezentat pentru geți procesul de construire a Cosmosului. Din construcția movilei, putem interpreta câte ceva despre credințele aristocrației getice despre lume și univers.

Modul de sacrificiu geto-scytic a fost, în opinia lui Herodot, relativ simplu. Victimele sacrificate au inclus diferite tipuri de animale, deși darul cel mai prestigios a fost considerat a fi calul.

Porcul, pe de altă parte, se spune că nu a fost niciodată sacrificat, sau că geto-scyții erau reticenți să păstreze porcine în interiorul pămînturile lor.

Herodot descrie modul geto-scytic de sacrificiu, după cum urmează:

”Victima stă cu fața sa anterioară picioarele legate, iar preotul care sacrifica stă în spatele victimei, și trăgînd de capătul cablului de el aruncă fiara jos, și victima cade, el face apel la zeul căruia îi sacrifică, și apoi dintr’o dată aruncă un laț în jurul gîtului său, și pune un băț mic în laț, se răsucește și așa se strangulează animalul, fără să fie aprins focul sau de a face vreun descîntec victimei sau de a se turna vreo libație peste ea; și atunci cînd a fost strangulat și jupuit de piele, el continuă să se fiarbă. […] Atunci cînd carnea este fiartă, sacrificatorul ia o primă jertfă a cărnii și a organelor vitale și le aruncă în fața lui.”

În construcția templului vom descoperi 10 coloane (stîlpi) ce însemnau probabil 10 grade în ierarhie. Învățații sunt încă în căutarea unui înțeles asupra simbolismului arhitecturii și a coloraturii locurilor sacre getice.

Sînt arheologi care se așteaptă la mai multe surprize pe creasta muntelui. Arheologii au informații cu caracter personal despre sanctuare din roci nestudiate și despre morminte care conțin bijuterii de argint.

Regiunea atrage mulți vînători de comori și o mare parte din artefacte sunt deja jefuite. Potrivit lui Hristov un arheolog bulgar, aceste regiuni getice sunt o sursă majoră de antichități pentru licitații și pentru colecționari.

În ultimii ani însă, poliția a blocat parțial eforturile căutătorilor de comori.

Creasta muntelui lasă totuși o multitudine de movile nestudiate care ascund secrete și este o chestiune de timp înainte ca arheologii sau vînătorii de comori să le descopere.

Printre marile comori scoase deja, este tezaurul de aur de la Panaghiuriște care conține peste 1.600 de artefacte și faimosul cap de bronz al lui Seuthes III, regele Regatului Odris, dintre 331- 300 î.Hr., descoperit în anul 2004. 

Tezaurele au fost evaluate la o sumă de aproximativ 170 de milioane de euro, dintre care doar comoara de la Panaghiuriște valorează 50 de milioane de euro.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, cei care au fost înrealitate doar un trib mogolic slavizat, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o confuzie gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor.

Poporul era get și pe malul stîng al Dunării, dar și pe malul drept. Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi (viitorii frigieni), dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odryși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea nu apare nici o seminție tracă.

O informație grea pentru marea masă a istoricilor, este că triburile getice s’au stabilit pe un teritoriu vast din sud-estul Europei între secolele IV î.Hr. și III d.Hr, însă pe teritoriul Bulgariei în special au fost descoperite numeroase artefacte de aur.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massa-Geților asu format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice.

După expansiunea lor au Geții au populat întreaga Europă, pînă la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, pînă în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că elenii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați.

Nu se face nici o mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt:

”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte.”

Sunt unii lingviști care susțin că latina s’a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor.

Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini.

Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavînd vreun sens pentru ei, ci de negru.

Noi, rumînii avem Valahia cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii.

Acest sens rămîne valabil numai din perpectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia.

Această titulatură va fi preluată și de romani, transformînd’o în colonie, iar populațiile ținutelor din sudul Dunării vor fi numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, ilyri sau mai tîrziu în dacii din Colonia Dacia.

Acestea sînt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma.

Astfel vom avea ilyri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoneni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia etc.

Tracia inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pămîntul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s’au apropiat de Peninsula Balcanică.”

Macedonia și Tracia în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s’au desprins și celelalte populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Ce spune Trogus Pompeius în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr:

”Chiar și dacii sînt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată:

”Dacii popor din familia Geților.”

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902 și premiată de Academia Rumînă, Dimitrie I. Ghica a scris:

”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri ale ”Oceanului” Getic.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează:

”(Împăratul Probus) și’a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune:

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice provin din Carpați.

Vasile Pîrvan arată limpede în a sa ”Getica” (1982, p.51):

”Cît privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani daci, iar mai tîrziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea.

Nu există nici un studiu serios și elaborat al limbii rumîne care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba rumînă deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat’o prin aceste neologime ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba rumînă arhaică.

Cu alte cuvinte limba rumînă arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba rumînă modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticlor acide ale dușmanilor anti-rumîni, străini, sau autohnoni deopotrivă.

Geții carpatici după ce se înmulțesc, în timpul mileniul al doilea î.Hr., încep marea roire prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, eleni, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe.

Avem de a face cu unul din cele mai importante fenomene din istoria mondială.

Din marea masă a geților, prin mileniul II î. Hr., datorită sporirii populației pînă la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului pînă în India,

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

”Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii apar mult mai tîrziu, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi.

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa? Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 7.000 de ani?

Răspunsul e unul singur: Proto-Geții Arieni

Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Sursa: bnr.bg, kroraina.com, ziarulnatiunea.ro-George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa

 

CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Cine au fost gepizii?

Noi credem că ar trebui să fie limpede că strămoșii gepizilor sunt geții, indiferent cum au fost numiți peste vremuri, câte nume și’au luat, câte arme și obiceiuri au schimbat, locuri de viețuit și stăpânit au relocat sau dialecte au grăit prin înstrăinarea de la locul de baștină de la Gurile Dunării sau spațiul nord-pontic…

Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el barbarii pontici, barbarii geţi ai Scyţiei, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris.

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Istoriografia actuală însă ne ține în ceață, netranșând definitiv această impardonabilă neclaritate istorică. Să fie oare această neclaritate în strânsă legătură cu situl arheologic de pe Măgura Şimleului, din Sălaj?

Această zonă a zămislit nu mai puțin de 15 tezaure getice fiind considerat în același timp și cel mai dens sit în tezaure din ţară, după Sarmizegetusa, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme.

Deși avem această anormală confuzie menținută se pare în special datorită implicațiilor sale care ar intra în contondență cu interesele pan-germanice, ale poporului care a dat ora exactă imediat după ce imperiul roman și’a dat suflarea, în rândurile următoare vom aduce câteva lămuriri în susținerea teoriei că populațiile care au prelucrat și deținut aceste comori erau geți autohtoni din Carpați, ori conduși probabil de căpetenii venite din nordul Maramureșului actual, unde datorită expansiunii continue a imperiului roman geții din Carpați s’au retras.

Știind că geții în trecut purtau mai multe nume fie după proprii conducători, fie după spațiul ocupat și tyra-geți, și samo-geți, massa-geți, myr-geți, tissa-geți, geați scandinavi, iar alte ramuri ale geților, cum erau denumiți în antichitate frații lor, iliri, macedoneni, scyți, celți, cimmerieni, frigieni etc, iar mai nou ”daco-traci”, și trăiau pe un imens spațiu eurasiatic putem considera fără riscul de a greși, că și gepizii, vandalii, ostrogoții, și vizigoții sunt denumiri târzii ale unor ramuri getice care trăiau în același spațiu, și nu sunt alte neamuri venite din alt continent și fără legătură de sânge cu europenii.

Despre samo-geți să facem aici mențiunea că ei sunt menționați ca sarmați, și se face impardonabilă greșeală a’i considera altceva decât geți. Poate că ei aveau obiceiuri specifice, dar genetic este dovedit că erau frați cu scyții și geții. Dar indiferent cum au fost numiți geții de istorici, scriitori sau politicieni, aceștia își aveau originea în câteva grupuri umane preistorice despre care vom încerca să aducem câteva lămuriri de ordin literar-documentar, arheologic și genetic.

Spunem și genetic, deoarece barierele ridicate între populațiile europene actuale știm că s’au creat total artificial în baza limbilor vorbite. Dar, așa cum este unanim acceptat de către specialiști și limbile actuale se trag dintr’una primordială, la fel cum genetic și neamurile se trag dintr’unul singur. Cu alte cuvinte ceea ce încercăm să scoatem în evidență este că există cu adevărat un popor european genetic, în ciuda diferențelor lingvistice dintre entitățile etnice de azi.

Știm de asemenea, că ne aflăm exact în perioada de schimbare a centrelor de putere în Europa, și vom ține seama și de acest aspect, răstimp în care emanciparea unui popor războinic și în egală măsură momentul în care o hegemonie a unui nou imperiu se manifestă prin nașterea peste cenușa tocmai celui care apune în 476, Imperiul Roman de Apus, și pe temeliile căruia se ridica atunci Imperiul Francilor, urmat apoi de altul, Sfântul Imperiul Roman, și care din 1512 este numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae).

Înțelegem așadar de ce anumite replieri și noi poziții în istoriografia europeană nasc reflexe în rândurile istoricilor pro-germani de această dată, peste ceea ce era până atunci o politică ce se manifesta în folosul Romei.

Sigur, îi puteam bănui pe istoricii și arheologii independenți de azi de profesionalism, cu excepția celor de casă care în general se circumscriu unei linii directoare, dar nu putem să nu ridicăm o mulțime de întrebări care își regăsesc răspunsul numai în teoria pan-germanică.

În acest sens este demn de menționat conceptul lui Ratzel care în esență arată că de’a lungul istoriei, oamenii s’au aflat într’o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia.

În decursul acestui proces, consideră Ratzel, cultura, ca realitate supraorganică, a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani.

Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Ratzel s’a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându’se în prim-plan.

În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ. Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii.

Într’o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într’un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.

Cum am reușit noi ca neam să fructificăm aceste daruri ale naturii, este un subiect pe care’l vom aborda poate cu altă ocazie, dar faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației din spațiul românesc și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Daciei și cel adiacent, deoarece colonia Dacia nu acoperă întreg spațiul românesc de azi, contrar teoriei oficiale că ar fi fost numită astfel și înainte de 106 (de către cine, întrebăm noi?), ar fi rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării, se mulează perfect pe interesele altora, ori chiar ale românilor când interesele ne vor cere. Interesele ne’au cerut cândva să agreăm o coabitare fictivă romano-getică, istoricii noștri improvizând numeroase legături mai mult sau mai puțin forțate în acest registru.

Cine știe? Într’un viitor ipotetic acceași istorici, sau actualii lor locțiitori vor presta același tip de prestidigitație pe filonul germanic al națiunii române !

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul coloniei Dacia și extra-Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei și extra-Dacii și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Mișcările triburilor getice, fie cele considerate germanice (goții, gepizii, vandalii etc), dar și cele carpice sau sarmatice (sarmo-getice) în diferite momente, în provinciile dunărene, au silit administrația romană să abandoneze colonia Dacia, aceasta retrăgându’se strategic în sudul Dunării.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, dupa moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor getice, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la câțiva indivizi.

Continuitatea geților la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta, realizată după anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică, atât la nordul cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legătura economică a romanilor cu populația existentă în fosta colonie Dacia și teritoriul nord-dunărean adiacent.

De asemenea, nu este deloc ieșit din comun, faptul că istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici ”daci” sau geți (vezi și Ana Comnena), denumire folosită în Bizanț până dincoace de secolul al XI-lea, dată la care începe sa fie folosit în egală măsură termenul de valah sau vlah. Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă.

Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta colonie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de Dacicus, lucru pe care îl va repeta și împăratul Iustinian. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta colonie Dacia, teoretic, aceasta continuă să existe în structurile Imperiul Roman.

Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia și al celui de ”dac”, dar care a dat din nefericire apă la moară teoriei migraționiste care susține că poporul român s’a format la sudul Dunării.

Aceste manifestări în defavoarea poporului localnic și ca o reacţie împotriva continuităţii getice conform teoriei susținută de partizanii neromanizării, sau a continuității daco-romane conform altei teorii mai puțin veridice aceea a romanizării populației autohtone susținute de latiniști, se concretizează prin interpretarea mecanică şi excesivă a vestigiilor arheologice din fosta provincie Dacia sau din imediata vecinătate ca neaparţinând autohtonilor geți antici, fie ei vorbitori sau nu ai limbii legionarilor romani.

Istoriografia maghiară și germană din motive evidente și din perspectiva stăpânirii austriece sau vremelnice maghiare, introduce și fundamentează existența unui neam care ar întrerupe viețuirea în Transilvania, Maramureș și Crișana a autohtonilor. Această interpretare în mod vădit distorsionată a etnicității unei populații, nu are nicidecum un fundament etnologic, istoric, arheologic sau lingvistic și cu atât mai puțin genetic.

În contradicție cu teoria pan-germanistă noi, dimpotrivă, noi vom spune lucrurilor pe nume, cronologic și genealogic înțelegem că toate popoarele germanice sunt la origini geți sau un mix al populațiilor vechi din Hiperboreea nordică cu păstorii epocii bronzului din stepa nord-pontică, acesta fiind un subiect pe care’l vom dezvolta mai jos.

Oricât s’ar influența în folosul unora sau altora, curgerea timpului a fost doar una, iar această ordine în bucătăria istorică nu mai poate fi schimbată cu toate implicațiile care decurg din recunoașterea acestor realități trecute, și indiferent de amploarea puterii ulterioare care au manifestat’o ca popor independent, originile sale rămân aceleași. Este și cazul grecilor și romanilor antici, dar și a germanilor, britanicilor sau rușilor, tuturor geții stându’le la baza originii lor.

Considerente de ordin genetic

Oricine va lua în discuție considerente de ordin genetic când se discută de originea nordicilor, fie în cazul geților (goților) din est și sud nu se poate referi decât la cel mult 2-3 haplogrupuri, acestea fiind vechiul hpg. I,  G2a (fermieri neolitici) și hpg. R1 din epoca de bronz.

Vom face așadar, referiri asupra celor care cu siguranță le purtau aceste neamuri carpatice sau nordice, evitând pe cât posibil să facem etichetări etnice din perspectivă contemporană.

Origini și istorie

Haplogrupul I este cel mai vechi haplogrup major în Europa și din toate probabilitățile, singurul care își are originea aici (în afară de haplogrupuri foarte minore, cum ar fi C6 și subclades adânci ale altor haplogrupuri). Se crede că a sosit via Orientul Mijlociu ca haplogrup IJ acum undeva între 40.000-30.000 de ani, din care s’a dezvoltat haplogrupul I în urmă cu aproximativ 25.000 de ani. Cu alte cuvinte, omul Cro-Magnon cel mai probabil, a aparținut hpj. IJ și I (alături de haplogrupuri mai mari, cum ar fi F și C6).

Ramura nordică I1 se estimează a se fi desprins de restul haplogrupului acum aproximativ 20.000 de ani. I1 este definită de cel puțin 25 de mutații unice, ceea ce indică faptul că această genealogie a cunoscut o strangulare gravă a populației. Toți bărbații aparținând acestui haplogrup coboară dintr’un singur strămoș care a trăit acum între 10.000 și 8.000 de ani.

S’a speculat că I1 a evoluat în mod izolat în Scandinavia, în timpul paleoliticului superior târziu și perioadele mezolitice, atunci când vânători-culegători din sudul Europei au recolonizat jumătatea de nord a continentului de la refugiile lor balcanice mai calde din timpul ultimei mari glaciațiuni.

Cea mai veche dovada atestată de reinstalare postglaciară în Scandinavia datează din anii 11.000 î.Hr., cu apariția culturii Ahrensburg.

Cu toate acestea, dovezile au apărut (Szecsenyi-Nagy și colab., 2014 ), de la testarea Y-ADN din Neoliticul timpuriu din Panonia de Vest, timp în care hpg. I1 a fost , de fapt , prezent în Europa Centrală în momentul expansiunii neolitice.

O singură probă I1 a fost identificată pe lângă un eșantion G2a2b, atât din timpuriu cultura ceramicii liniare (LBK), care ar fi difuzat mai târziu noul stil de viață agricol la cele mai multe zone din ceea ce este azi Polonia, Germania și Țările de Jos.

Prin urmare, este posibil ca linii I1 au fost printre  vânătorii-culegători ai Mezoliticului european asimilați de valul de fermieri veniți din estul Mediteranei în neolitic și reprezentați, în principal prin Y-hpg. G2a. Există, de asemenea, dovezi din probele neolitice de ceramică ale culturii Starcevo și Cardium ale neoliticului timpuriu, care au trăit alături de hpg. I2a și de fermierii G2a atât din sud-estul, cât și din sud-vestul Europei.

Cea mai probabilă ipoteză în prezent este faptul că liniile I1 și I2 au fost dispersate în Europa în timpul mezoliticului, și că unele ramuri au prosperat mai mult decât altele, datorită adoptării rapide a agriculturii la contactul cu fermierii din Orientul Apropiat, care făceau încet drumul lor de pe întreg spațiu balcanic și țărmurile Mediteranei.

Micul grup de fermieri din cultura ceramicii liniare (LBK) timpurie din Panonia s’ar fi format dintr’un amestec de linii masculine de I1 și G2a. Cu toate acestea, familii distincte s’ar fi răspândit în direcții diferite și succesive, dar și cu alte variabile în expansiunea lor.

S’ar părea că un efect de fondator în populația de nord a culturii ceramicii liniare (LBK) a dus la o explozie bruscă de linii I1, probabil, în mare parte datorită unei mai bune cunoașteri a acestora a terenului și a faunei Europei Centrale, iar vânătoarea a fost practicată în mod obișnuit alături de agricultură pentru a completa dieta fermierilor. Apoi I1 a fost mai târziu răspândit în Scandinavia din nordul Germaniei.

Întinderea culturii ceramicii liniare (LBK,  5600-4250 î,Hr.).

Din patru probe din Scandinavia datând din mezolitic 6000 î.Hr. au fost raportate de Lazaridis și colab. în 2014, și’a dat doi indivizi I, unul l2 , și altul I2a1b,  o probă fiind nedeterminată. Haplogrupul I1 nu a fost parte din ele. De asemenea, alte probe din aceeași perioadă din Luxemburg și din nordul Spaniei s’au dovedit a fi I2a1b și C1a2.

Aceste date sunt în concordanță cu o dispersare eneolitica de la indivizi I1 din Panonia a culturii ceramicii lineare (LBK) și ulterior a culturii Funnelbeaker (4000-2700 î.Hr.), din nordul Germaniei și sudul Scandinaviei. Un singur eșantion din zona Suediei de azi de la sfârșitul mezoliticului al culturii ciupită Ware (3200-2300 î.Hr.), de asemenea, s’au dovedit a aparține I2a1 și nu I1.

Întinderea culturii Funnelbeaker (4200-2650 î.Hr.)

Atât cultura Amforelor Globulare (Funnelbeaker), cât și cultura Ceramicii cu Orificii (Pitted Ware) reprezintă o fuziune între stilurile de viață neolitică (agricultori) si mezolitică (vanători-culegători). Fermierii neolitici din Germania au pătruns târziu în Scandinavia și în număr mic.

Există dovezi arheologice că fermierii din neolitic s’au stabilit în sudul Scandinaviei și au trăit alături de vânătorii-culegători timp de mai multe secole, în timpul culturii Amforelor Globulare. Skoglund și colab. 2012 au testat și au comparat ADN-ul unui fermier neolitic și trei vânători-culegători din Suedia, care datează de acum 5000 de ani.

S’a dovedit faptul că agricultorul a fost mult mai aproape genetic de oamenii moderni mediteraneeni, mai ales cu sarzii, care sunt în general considerați cei mai apropiați de populațiile agricultorilor europeni neolitici. ADN-ul vanătorilor-culegători seamănă cu cel al europenilor moderni din Nord-Est, și poate chiar mai mult cu al finlandezilor și al scandinavilor sami (laponii).

Vânătorii-culegători scandinavi ar fi adoptat noul stil de viață neolitic, încetul cu încetul, folosind ceramică și deținerea de animale domestice (ovine, bovine, porcine și caprine) pentru a completa dieta lor tradițională de pescuit și de vânat. Cultivarea de grâu, orz și legume a fost limitată în mod fortuit din cauza climatului rece.

Clima rece a fost de fapt un obstacol în calea expansiunii agricultorilor de pe continent. Acesta este motivul pentru care scandinavii au păstrat un procent mai mare de origine mezolitică, decât aproape toți ceilalți europeni, în afară populațiilor Sami (vechii laponi), finlandezii, balticii și rușii.

Haplogrupul I1 este cea mai comună subramură a hpg I de azi în nordul Europei. Acesta se găsește în cea mai mare parte în Scandinavia și Finlanda, și reprezintă pe alocuri 25-45% din Y-ADN (cromozomi de sex masculin) din totalul populației locale. Asociat în general nordicilor, I1 se găsește în toate locurile în care se spune că au avut manifestări triburile considerate germanice antice sau vikingii.

Cum s’au răspândit I1 în jurul nordul Europei?

Deci, cum se face că scandinavii moderni aparțin, în esență, la trei haplogrupuri (I1, R1a și R1b), care nu au fost găsite în probele scandinave mezolitice? I1 ar fi fost primul care a pătruns în Scandinavia, în timpul tranziției agricole, care a durat aproximativ de la 4.200 la 2.300 î.Hr..

Cea mai probabilă explicație pentru înlocuirea liniilor paterne (I * și l2) Mezolitice de către I1 în toată țările nordice, inclusiv Laponia și Finlanda, este faptul că puținii agricultori și crescători de vite, care s’au răspândit în jurul Scandinaviei erau oameni aproape exclusiv I1 (printr’un efect de fondator).

În marea lor majoritate societățile umane agricole sunt cele care moștenesc pământul și vitele. După ce vânatul sălbatic a devenit dificil, mai ales în timpul iernilor reci, fermierii ar fi avut un avantaj clar datorită perspectivelor de supraviețuire prin stocare de alimente. Așa cum s’a întâmplat cu siguranță și în alte părți ale Europei, femeile din familiile de vânători s’au căsătorit cu fermierii bogați.

După mai multe milenii, cu terenuri agricole și crescătorii de animale întotdeauna moștenite de clanurile I1 din tată în fiu, I1 a devenit linia dominantă, chiar dacă liniile lor materne au devenit hibridizate de’a lungul timpului. În prezent, conform amestecului autozomal, testare realizată de Lazaridis și colab. (2014), scandinavii au din amestecul neolitic doar câteva procente mai mult, decât cel mezolitic.

Poporul Sami din Laponia au fost ultimii vânători-culegători din Europa. Dar chiar și așa ei s’au orientat către creșterea animalelor prin domesticirea renilor indigeni, mai potrivită climatului local aspru decât creșterea bovinelor, porcinelor, ovinelor sau caprinelor. Domesticirea renilor pare a fi provenit din Asia de Nord împreună cu indivizii finici N1c1 pe care’i regăsim azi  printre finlandezi și estonieni. Și, într’adevăr, poporul Sami modern sunt oameni în primul rând N1c1, și doar cu o minoritate de linii paterne scandinave (I1, R1b, R1a).

Prezența liniilor R1a și R1b, iar proporția modernă la I1 (folosind Suedia centrală ca referință) indică faptul că I1, R1a și R1b s’au încorporat împreună în fondul genetic Sami relativ recent, probabil din vremea sau imediat ulterioară perioadei Vikingilor.

Clanurile N1c1, cu toate acestea, este posibil să nu fi sosit nici ei cu mult mai devreme. Hpg. N1c1 este asociat cu difuzarea limbilor uralice. În conformitate cu o încercare de reconstrucție filogenetică a limbilor uralice ale lui Honkola et colab. (2013), proto-finicii și proto-samicii s’au desprins de grupul lor în urmă cu doar 2.500 de ani, iar diversificarea dialectelor Samice a început în urmă cu cel mult 1000 de ani.

După toate probabilitățile, orice urmă a locuitorilor mezolitici laponi a fost diminuată datorită majorității liniilor Y-cromozomiale sudice I1 și cele R1 (R1a și R1b), situație întâlnită în mai multe zone din Scandinavia.

După ce am văzut de unde au ajuns anticii scandinavi, să vedem în cele ce urmează cum a devenit I1 germanic, și pe ce se bazează teoria pan-germanică.

Vase din Cultura Ceramicii cu Fir

Pe la 2800 î.Hr., o răsturnare culturală și genetică pe scară largă a lovit Scandinavia odată cu sosirea celor care aduceau mixul de limbi pontice din Europa de Est, care a introdus epoca cuprului si epoca bronzului timpuriu, practic fără tranziție neolitică.

Primii vorbitori ai limbilor pontice care au ajuns în Scandinavia, au fost indivizii culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) și care au aparținut predominant haplogrupului R1. Aceste persoane au permis accesul unor clanuri materne similare ca și locuitori I1 scandinav, inclusiv haplogrupurile ADNmt U2E, U4 și U5, și de asemenea, au adus multe linii noi, cum ar fi H2a1, H6, W și diverse subramuri ale I, J, K și T.

Un studiu genetic realizat de Haak și colab. (2015) a constatat că o mare parte din strămoșii populației culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) au venit din zona Mării Negre a culturii Yamnaya, care se întindea din Carpați până în nordul Caucazului, și s’a răspândit în centrul și nordul Europei, urmărindu’se originile culturii Ceramicii cu Fir în migrațiile Yamnaya din stepele de acum 4.500 de ani.

Aproximativ 75% din ADN-ul scheletelor din neoliticul târziu al culturii Ceramicii cu Fir găsite în Germania, au fost o incluziune precisă a ADN-ului de la persoanele culturii Yamnaya.

Acelaşi studiu a estimat o contribuție ancestrală de 40-54% din cultura Yamnaya în ADN-ul modern la europenii din zona centrală și de nord, și o contribuție de 20-32% în ADN-ul modern al populațiilor din sudul Europei, cu excepția Sardinienilor (7,1% sau mai puțin) și într’o măsură mai mică, a sicilienilor (11,6% sau mai puțin).

De asemenea. este de reținut că rezultatele lui Haak și colab. ”sugerează” că haplogrupul R1, prin ramurile sale R1b și R1a s’a ”răspândit în Europa de Est după 3000 î.Hr.”

În ceea ce privește fenotipurile, Wilde și colab. (2014) și Haak și colab. (2015) au constatat că intruziunea populației Yamnaya, în general, propusă pentru a fi primii vorbitori ai unei limbi pontice (euro-indiană) în zona de cultură a Ceramicii cu Fir.

Aceștia au avut trăsături predominante cu ochi negri (maro), cu părul negru, cu o culoare a pielii moderat albă, deși oarecum mai închisă decât cea din media europeană modernă.

Aceste studii au arătat de asemenea, că trăsăturile albe în pigmentare au existat deja în europenii indigeni vechi, în ambele cazuri fie agricultori, fie vânători-culegători, iar încercările filologice de a se corela cu sosirea ponticilor din stepe o lungă durată s’au dovedit că erau greșite.

Testele ADN autosomale, de asemenea, indică faptul că mișcarea indivizilor Yamnaya din stepele nord-pontice a introdus în Europa o componentă de origine menționată ca amestec ”ancient nord eurasiatic”. ”Ancient nord eurasiatic” este numele dat în literatura genetică a unei componente care reprezintă o coborâre din oamenii din cultura Mal’ta-Buret, sau o populație strâns legată de ei.

Componenta genetică ”Ancient Nord eurasiatic” este vizibilă în testele pe indivizii Yamnaya precum și la europenii de azi, dar nu și nu și la vest și central-europenii de dinaintea intrării culturii Ceramicii cu Fir.

Cea de’a doua migrare nord-pontică majoră în Scandinavia a fost aceea a haplogrupului R1b, ramură care se crede a fi introdus proto-limbile germanice, ca o ramură a vorbitorilor proto-celto-germanici din Europa Centrală. R1b a intrat, probabil, în Scandinavia din Germania de astăzi ca o extindere spre nord a vechii culturii Unetice (2300-1600 î.Hr.).

În conformitate cu ipoteza substratului germanic, propusă de Sigmund Feist în 1932, limbajul proto-germanic era un hibrid dintr’un amestec pontic vorbit de indivizii R1b, și într’o măsură mai mică de R1a și din elemente ale nativilor nordici I1 neolitici. Hibridizarea ar fi avut loc în epoca bronzului și a dat naștere primei civilizații cu adevărat germanice, și a epocii  bronzului nordice (1700-500 î.Hr.).

Migrațiilor germanice sunt în fapt reveniri în spațiul lor de origine

Migrațiile germanice sunt considerate dispersiile clanurilor I1 spre Marea Britanie (anglo-saxoni), Belgia (franci, sași), Franța (franci, vizigoți și brugunzi), Germania de Sud (franci, alamani, suebi, marcomani, turingieni și altele), Elveția (alamani, suebi, burgunzi), Iberia (vizigoții, suebi și vandali), Italia (goți, vandali, lombarzi), Austria și Slovenia (ostrogoți, lombarzi, bavarezi), România (goți și gepizi), Ucraina și Rep. Moldova (goți), precum și în Serbia și nordul Serbiei (gepizi).

Azi I1 este găsit printre români (4,5%), polonezi (6%), cehi (11%), slovaci (6%) și maghiari (8%). De asemenea, este rezultatul a secole de influență de la vecinii lor germani și austrieci. Frecvența relativ mai ridicată a I1 în jurul Serbiei și vestul Bulgariei (5% până la 10%) ar putea fi datorat goților care s’au stabilit în Imperiul Roman de Răsărit în secolele 3 și 4.

Vikingii ”danezi” și ”norvegieni” au adus mai mult I1 în Marea Britanie, Irlanda, Insula Man, Normandia, Flandra, Iberia, Sicilia, iar vikingii ”suedezi” (varegii) au înființat colonii în Rusia și Ucraina, și avanposturi în Imperiul Bizantin, Caucaz și Persia. Frecvența mai ridicată a I1 în nord-vestul Rusiei (la est de Marea Baltică) au avut indicii la o prezență deosebit de puternic a varegilor, care este în concordanță cu stabilirea în Rusia Kieveană de a nativilor scandinavi ”suedezi”.

Analiza SNP, subramurile hpg. I1

Z131 + este un subramură minoră care a fost găsit în zonele care se învecinează cu vechile granițe celto-germanice (Belgia, Germania centrală, Boemia).

DF29 + reprezintă marea majoritate a filiațiilor I1.

CTS6364 + este un subramură importantă centrată mai ales pe Scandinavia, Germania și Polonia.

M227 + a fost până în prezent găsită doar în țările baltice, Belarus, Polonia, Elveția, Franța și Anglia sud-vest (Devon). Ea are o distribuție particulară situată la limitele regiunilor vorbitoare de limbi germanice, deși nu a fost găsit în miezul culturii germanice antice.

L22 + (aka S142 +) este principala subramură nordică. Este, de asemenea, foarte frecventă în Marea Britanie, în special pe coasta de est, unde vikingii s’au stabilit cel mai puternic, în Țările de Jos și Normandia (din patrimoniul vikingilor danezi), precum și în Polonia și Rusia (vikingii suedezi).

P109 + o subramură scandinavă cea mai mare parte din sud, cu o prezență în toate regiunile în care vikingii danezi erau stabiliți. S’a găsit sporadic în multe părți ale Europei, cum ar fi vestul Iberia, nordul Italiei, Balcani, Lituania și Rusia.
L205 + este în mare parte limitată la Țările de Jos, Franța și Marea Britanie. Cazuri izolate, au fost de asemenea identificate în Suedia și Spania.
L287 + este un subramură copleșitor finlandeză (găsit la nivel național), cu o prezență foarte mică în Norvegia, Suedia, Polonia și Rusia.
L300 + este o subramură minoră gasit aproape exclusiv în sudul Finlandei.
L813 + este o subramură predominant scandinavă, în special comună în sudul Norvegiei. De asemenea, se găsește în Marea Britanie (probabil coborâtă din vikingi) și în nordul Olandei (dar nu și în Germania).
Z58 + este în principal de Vest germanica, cu o prezență foarte puternică în Germania, Țările de Jos și Marea Britanie. Este , de asemenea , a constatat într – o măsură mai mică în țările nordice și în toată Europa continentală. Varsta sa a fost estimată la aproximativ 4000 de ani înainte de prezent. Z59 + este ramura principală a Z58.
Z138 + (aka Z139 +) este o subramură foarte disparată. Ea se găsește la foarte joasă frecvență în întreaga lume germanică, cu un vârf în Anglia și Țara Galilor. S’a constatat, de asemenea, în Portugalia, sudul Italiei și România.
Z382 + a fost găsită mai ales în Insulele Britanice și în Germania, cu o prezență minoră în Scandinavia. Eșantioane izolate au fost de asemenea identificate în Țările de Jos, Finlanda, Italia, Croația și România.
Z60 + este găsit în întreaga lume germanică
Z140 + este o subramură germanică puternic de Vest, găsit în principal în Insulele Britanice Țările de Jos, nordul Franței, Germania centrală și de sud, și Elveția. Este foarte rar în țările nordice. Probe de izolate au fost găsite în Spania, Italia centrală și de sud, Slovenia, Boemia, Polonia, Ucraina și Rusia. Z140 * se potrivește cu AS5 , AS6 , AS814 și EE haplotipuri din nomenclatura bazată pe BD FTDNA lui.
L338 + are o distribuție similară cu Z140.
Z73 + (și L1301 +) este în principal din nordul scandinav și finlandez. De asemenea, se găsește în Rusia, pe coasta de est a Marii Britanii și Insulele Scoțiene (patrimoniu viking).
L573 + apare în principal în nordul Germaniei, cu probe izolate în Franța și Suedia.
L1248 + este un subramură minoră care a fost gasită în Marea Britanie, Germania și Rusia.
L803 + a fost identificată numai în Scoția.
Z63 + este o subramură puternică germană, practic absentă din țările nordice. Este întâlnită cel mai frecvent în Germania Centrală, Benelux, Anglia, Scoția Lowland, precum și Polonia. S’a constatat, de asemenea , în Rusia, Ucraina, Balcani, Italia, Spania și Portugalia.
Y2245.2 + face o mare parte din Z63 din Rusia, Ucraina, Balcani, Italia și Iberia. Ar fi putut fi răspândită de goti.
BY351 + este o subramură rară găsită în Portugalia și Sardinia,  aceasta a fost probabil adusă de vandali.

Expansiunea agriculturii în Europa

Am văzut cum haplogrupul ancestral I s’a divizat la nivelul mezoliticului, datorită adaptării mai rapide la expansiunea agriculturii a populațiilor din sud, adoptarea acestui mod de viață separând practic aceste populații, precum se vede și în harta de mai sus. Contactul puternic cu fermierii separând haplogrupul I în sud în liniile I2  (zona Balcanilor și Mării Negre), iar linia I1 deși practica moderat și agricultura mai mult în completarea dietei alimentare care a rămas în continuare compusă în principal din vânat și pescuit.

I1 ia naștere printr’un efect de fondator, deși fiind un caz special de derivă genetică apărută când un grup mai mic (I1) care se separă de populația de origine (hpg. I) și formează o nouă populație, noua colonie poate avea o variabilitate genetică mai redusă decât cea a populației originale și prin eșantionarea aleatorie a alelelor în timpul reproducerii, se poate realiza în mod rapid fixarea lor.

Ca o consecință a endogamiei, colonia este mai predispusă la dispariție, dar hpg I1 nu a avut această soartă datorită impactului care l’a avut prima incluziune a ponticilor R1 ai culturii Yamnaya, unde s’au amestecat cu localnicii I1.

”Acest lucru se potrivește foarte bine cu distribuția limbilor indo-europene, și este foarte tentant și rezonabil, deși nu există nici o dovadă directă, pentru a argumenta că limbile indo-europene au fost răspândite de poporul Yamnaya.” Eske Willerslev, genetician danez (https://en.wikipedia.org/wiki/Eske_Willerslev)

”În primul rând, există primii vânători-culegători, apoi vin agricultorii, apoi agricultorii se amestecă cu vânătorii-culegători, apoi vine o nouă populație din est (R1, n.n), care este cea mai mare migrație.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Osemintele din Germania a unui om de la Marea Neagră

Un indiciu crucial în detectarea unui al doilea val de mișcare populațională  a fost asemănarea dintre ADN-ul recuperat din oase vechi de 5.000 de ani găsite la nord de Marea Neagră, aparținând ponticilor pe care arheologii îi numesc Yamnaya, cu rămășițele a patru persoane care au trăit și au murit în apropiere de Leipzig, în centrul Germaniei, în urmă cu aproximativ 4.500 de ani.

Osemintele acestor ”germani” au trăit în perioada culturii  Ceramicii cu Fir, numită dupa un stil distinct de decor comun ceramicii găsite în cea mai mare parte din nordul Europei la momentul respectiv. Oamenii culturilor Yamnaya și Ceramicii cu Fir au fost separați cinci secole și de peste 1500 km, dar au în comun cel puțin 75% din strămoșii lor.

David Anthony, arheolog la Hartwick College, în Oneonta, New York:

”Sunt veri apropiați, cel puțin. Puteți vedea o relație genetică directă între aceste două populații.”

ADN-ul oamenilor nordici ai Culturii Ceramicii cu Fir, diferit de al agricultorilor care trăiau în Germania, cu o mie de ani mai devreme, este o dovadă pentru o dramatică, chiar un aflux de oameni veniți dinspre Marea Neagră.

”Este aproape un eveniment de înlocuire totală.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Considerăm că nu este cazul să insistăm mai mult de atât despre cine sunt aceste popoare germanice, ai căror strămoși trăiau la Marea Neagră și în Balcani în perioada Ultimei Mari Glaciațiuni. Că aceștia au revenit în Carpați sau la Nordul Mării Negre peste câteva secole de viețuire în nordul Europei, cu nume de botez nou, goți, gepizi, longobarzi etc, poate fi adevărat, dar că strămoșii germanicilor sunt strămoșii noștri este dovedit științific.

Cunoaștem că populațiile din nordul Carpaților nu erau acolo în perioada glaciațiunii, ci au migrat din rândul populațiilor dunărene sau nord-pontice atunci când clima a permis dezvoltarea activităților umane și în nord. De asemenea, se cunoaște că parte din populația carpatică a fugit în nordul sau estul Carpaților după 106, atunci când Decebal pierde acest teritoriu.

Așadar populațiile getice nordice forțând în permanență imperiul roman prin atacuri succesive să renunțe la ocupația teritoriul getic din Carpați, și odată ce Aurelian a decis retragerea din Dacia, numeroase triburi nordice au revenit în Transilvania, Maramureș și Panonia de azi. Nu cunoaștem prea multe despre modul de viață, cultură sau cum a evoluat limba acestora, în acest sens stând dovadă chiar atribuirea unei notorii porecle, gepanta-leneș, ca titlu de etnie unui întreg grup uman, gepizii.

Descoperirile arheologice recente în peisajul transilvan au condus la înmulțirea vestigiilor din secolele V-VI d.Hr, constând în special din aşezări sau cimitire aparţinând ”orizontului cu morminte în şiruri” (Reihengräberkreis) Horedt 1977, 251-268.

Pornind de la menţiunile izvoarelor scrise şi de la interpretarea etnică a vestigiilor arheologice (conform metodologiei aşa-zisei Siedlungarchäologie sau Culture-History)(Halsall 2010, pp. 23-24; Curta 2006, pp. 21-27) toate aceste descoperiri sunt interpretate, cu consecvenţă, ca fiind ”gepide”,  resimțindu’se aici în mod clar influenţa istoriografiei maghiare care postulează existenţa unui ”regat gepid” în bazinul carpatic, între 454 şi 567 d Hr.

(Csallány 1961), sau, mai evaziv spus, a unei ”structuri de putere gepide”.

Interpretarea ”gepidă”, care a condus în ultimii ani la o veritabilă ”gepidizare” a Transilvaniei secolului al VI-lea se explică pe de o parte printr’o preocupare redusă a arheologilor pentru conceptualizarea teoretică a ”etnicităţii” barbare în Antichitatea târzie (Curta 2006, pp. 12-20; Curta 2007, pp. 159-185) şi pe de altă parte printr’o retranşare în ”pozitivism arheologic”, în tipologie şi cronologie convenţionale.

În aceeași direcție se încadrează și atribuirea tuturor tezaurelor descoperite pe acest teritoriu, când se insistă doar pe o singură identitate etnică a probabililor deținători ai acelor comori din trecut, în speță cea ”gepidă”, fără a exista cu adevărat această etnie.

Așa se face că undeva în secolele IV-V, un prinț get (și nu gepid) spunem noi,  ascundea un tezaur impresionant, într’un loc aflat astăzi în Șimleul Silvaniei, iar cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit tezaurul în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași unul de celălalt.

Acei geți-gepizi victorioşi peste secole în lupta de la Nedao (454) se spune că viețuiau în secolele I-IV la răsărit de Vistula inferioară, în aria de răsărit a culturii Wielbark. Spre sfârşitul secolului III  se crede că au migrat înspre bazinul Odrei inferioare.

În harta prezentată mai sus se observă zona culturii  Wielbark (verde) și Przeworsk (mov închis), Polonia de azi, de unde se presupune că acești presupuși geți-gepizi ar fi venit.

Cu portocaliu este Cultura Sântana de Mureș-Cerniakov, considerat teritoriul controlat de Amal o altă familie conducătoare getică, Imperiul Amalilor.

În figura de mai sus este prezentată mișcarea geților-gepizi,  conform teoriei căreia se presupune că au migrat gepizii, ori prin care spunem noi au revenit căteva triburi de geți nordici. Spre deosebire de migraţia geto-gotică la fel de nefondată, și așa cum se spune orientată înspre sud-est, geții-gepizi se crede că s’au îndreptat înspre sud-vest.

Alianţa din anul 290-291 dintre gepizi şi vandali împotriva ostrogoţilor şi a vizigoţilor, poate fi în acelaşi timp şi un indiciu al pătrunderii geților-gepizi în bazinul superior al Tisei, dar la fel de bine și că aceștia locuiau dintotdeauna aici fiind localnici geți, ori era un amestec al triburilor geților liberi, care au trăit în permanență în spațiul carpatic, fie prin absorbția unor triburi migrate în nord și întorși aici împinși de data aceasta de venirea hunilor, ori din alte cauze.

Aceste triburi de geți după o perioadă mai puţin clară a istoriei acestor meleaguri sunt menţionaţi în anul 418, când au fost înfrânţi de ostrogoţii conduşi de Thorismund şi înglobaţi în confederaţia hunică.

Au participat alături de huni la expediţiile hunice în Peninsula Balcanică. Regele lor Ardaric, care a luptat alături de huni în lupta de la Câmpiile Catalaunice (451), a fost unul dintre personajele importante de la Curtea lui Attila.

Puterea mereu crescândă a ”gepizilor” în cadrul confederaţiei etnice condusă de huni pare a fi splendid ilustrată de cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj.

Șimleul Silvaniei este un loc binecuvântat, un oraș situat pe valea Crasnei, la aproximativ 25 de kilometri de municipiul Zalău, la poalele Măgurii Șimleului. De’a lungul mileniilor, orașul a avut o istorie tumultoasă. Aflat în raza regatului lui Burebista și Decebal, pe Măgura Șimleului au fost descoperite fortificații din perioada antică, specialiștii fiind de acord că avem de’a face cu Dacidava, cetatea pomenită de Ptolemeu în al său ”Îndreptar geografic”.

Apoi, după retragerea aureliană, pe aici au trecut avarii care erau de origine turcică. Din punct de vedere arheologic, Șimleul Silvaniei a intrat în atenția lumii întregi datorită celor trei tezaure de o inestimabilă valoare, ce au fost descoperite aici și de care vom pomeni și noi.

Primul tezaur, a fost descoperit la data de 3 august 1797 de către doi copii români care aflându’se cu caprele la păscut pe un versant al Măgurii, fac o descoperire uluitoare. Cei doi copii descoperă nici mai mult, nici mai puțin decât peste 2 kilograme de bijuterii de aur.

Întregul tezaur, format din 13 verigi plate de aur, 11 verigi granulate de aur, o cataramă de centură, un inel circular de aur, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe, un mare lanț colier de aur masiv cu pandantive și 15 medalioane cu eficii de împărați romani – a ajuns în colecțiile Muzeului Kunsthistorisches din Viena.

De ce nu au ajuns la Cluj întrebăm și noi retoric?

Podoabele de gât şi de piept: medalioanele de aur ale împăraţilor romani din secolul al IV-lea sau splendidul lanţ cu pandantivi din primul tezaur, la care se adaugă fibulelele discoidale ornamentate în stil policrom din cel de al doilea tezaur sunt splendide realizări ale orfevrăriei epocii migraţiilor.

În decursul primei jumătăţi a secolului al V-lea au fost purtate şi fibulele de argint cu placa spiralei semicirculară şi cea a piciorului romboidal alungită din cel de al doilea tezaur, placate cu foiţe de aur au fost ornamentate într’un fastuos stil policrom.

Mărimea lor enormă pare a reflecta în acelaşi timp creşterea conştiinţei de sine a casei regale getice sau gepide cum este denumită oficial această perioadă, amintind prin dimensiunea lor de fibulele asemănătoare, decorate însă altfel ornamentate, din cea de a doua jumătate a secolului al V-lea din bazinul superior al Tisei.

Fibula cu onix relectă probabil şi ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea tezaur de la Şimleu Silvaniei sugerează recepţionarea de inluenţe din mediul nomad hunic în momentul punctului culminant al expansiunii hunice.

Urme ale gepizilor au fost identificate in Nord-Vestul României, în bazinul inferior al Somesului, dar și al râului Crasna. Prezența lor aici, la finalul secoului III a fost atestată de surse romane.

Se pare că în vecinatatea Zalăului, gepizii s’au luptat cu ostrogotii, iar în jurul anilor 460-470 mare parte a populației gepizilor se deplasează spre sud, trecând prin Porțile Meseșene. În lupta din anul 454 de lângă râul Nedao geții-gepizi au fost victorioşi.

Geții-gepizi au constituit o populație care au a jucat un rol important în istoria Europei Centrale. Gepizii erau văzuți de romani ca un popor sălbatic (cum altfel?), puternic și bine înarmați.

Despre conducătorul gepizilor, Ardaric, istoricul roman Priscus scria:

”a fost cel mai de seama rege care, din loialitate, a participat la toate consfătuirile hunilor. A fost preferatul lui Attila și a excelat prin credință și sfaturi bune”.

Din momentul preluarii puterii de către Attila, gepizii au participat la toate expeditiile lor de jaf și au devenit un adversar de temut al romanilor.

Puterea mereu crescândă a gepizilor în cadrul confederației etnice condusa de huni pare a fi splendid ilustrată de fibula cu onix din tezaurul de la Simleu Silvaniei, care reflecta probabil și ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea lot al tezaurului de la Șimleu Silvaniei sugerează recepționarea de influențe din mediul nomad hunic, în punctul culminant al expansiunii acestora.

Conştienţi de forţa lor, gepizii conduşi de regele Ardaric s’au răsculat împotriva fiilor lui Attila, și astfel își creează propriul regat.

Într’una din ipotezele ale originii lor se presupune că tezaurele descoperite la Şimleu Silvaniei, în fapt un singur tezaur îngropat pe categorii de piese de port, a fost depus ca ofrandă zeilor în ajunul bătăliei de la Nedao.

Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Înca nu se știe ce întrebuințare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împărați romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute, un fragment de brățară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană și un altul rotund, încrustat cu pietre semiprețioase.

Obiectul cel mai deosebit al tezaurului îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept și peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte și de alta, cu două inele.

Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr’o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur (Zeița Sarmis – Forța Vieții), așezați față în față.

Cel mai important pandantiv al salbei (Marele Pieptar al Maestrului) are reprezentat un bărbat aflat într’o barcă, iar acesta se află chiar lângă mărgeaua de cristal (simbol al Căutătorului – călător pe ape, Păstrător al Tainei).

Celelalte 50 de pandantive înfățișează unelte și arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur (semn al Marelui Maestru, derivat din Ordinul Cavalerilor Danubieni (Zamolxieni, getici), păstrători ai tradiției și a tainei).

Se crede că acest minunat lanț petrecut peste corp avea rol de amuletă magică, protejându’l pe purtător.

În ultima vreme, s’a emis ipoteza că era purtat de o femeie (funcție magică, religioasă).

 

Sunt unii specialiști care emit și o altă variantă asupra tezaurului, că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile.

În primul tezaur se găsește cel mai mare medalion din câte s’au pastrat din Antichitate.

Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Al doilea tezaur, descoperit tot la Șimleu Silvaniei la data de 20 aprilie 1889 de către un țăran care își ara lotul de pe coasta dealului Măgura, este conform unor specialiști, parte dintr’un tot unitar cu primul tezaur descoperit cu aproape un secol în urmă.

În cel de’al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, cuprinde 10 perechi de fibule din aur și pietre semipretioase, 3 vase deosebit de frumoase, încrustate cu pietre scumpe, o fibula din onix, 8 bucăți de fragmente de fibulă și un inel de logodnă.

Piesele sunt considerate de factură ”germanică” și romană: cele din primul tezaur – mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr’al doilea deși considerate germanice, ele sunt făcute totuși de geții autohtoni, nefiind nicio dovadă a unei producții manufacturiere în bijuterii germanice în zonă. Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă.

Din păcate, nici acest tezaur nu se găsește în țară, el fiind expus la Muzeul Național Maghiar (Magyar Nemzeti Músem) din Budapesta.

În fața acestui delir al comorilor românești, pe care le puteai întâlni doar imaginate în basme, din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, restul exponatelor pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleu sunt chiar lângă cele sub care se află comoara de la Sânnicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate provin din pământul românesc.

Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese scoase din pământ getic. În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași provenienta, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea. Dar călătoria printre tezaurele românești nu e nici pe departe încheiată.

Primul tezaur a fost descoperit la 3 august 1797, de Petru Boşca şi Simion Bocor, are 2.425,5 grame şi cuprinde piesele întregi şi fragmentare care’l compun. Autorul prezintă, în fotocopii reuşite, atât procesul verbal întocmit la predarea acestuia la Muzeul de Istorie şi Artă ”Kunsthistorisches” din Viena, cât şi descrierea şi vizualizarea acestora.

În acelaşi mod este descris şi cel de’al doilea tezaur, descoperit la 20 aprilie 1889, de un şimleuan anonim (?!), care se află la un muzeu din Budapesta, aşezat într’o vitrină de sticlă. La Şimleu Silvaniei se găseşte, din păcate, doar inventarul original scris la Primărie, cu numărul de inventar 48 / 1889 şi cu numărul de predare / primire 926 / 1889.

Dacă vom continua călătoria noastră în timp, vom putea vizualiza ce s’a întâmplat cu aceste tezaure, când, undeva în perioada secolele IV-V d. Hr., un prinț local, probabil get ascundea această comoară impresionantă formată din două tezaure.

Cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit comoara în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași una de cealaltă.

În anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s’au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns și au și rămas de atunci la Viena. După aproape o sută de ani, în 1889, niște zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de’a doua jumătate a tezaurului (numită și ”cel de al doilea tezaur”), ajunsă și aceasta apoi la Budapesta.

În total au fost 73 de piese de aur și argint, cântărind cam opt kilograme. În anul 1999, cele două muzee din Viena și Budapesta au organizat o expoziție comună, în care a fost expusă întreaga comoară șimleuană (”primul tezaur” și ”cel de’al doilea tezaur”).

Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă. Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Specialiștii spun că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a peste 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile. În fața acestui vis frumos al comorilor românești pe care credeai că le poți întâlni doar imaginate în basme, ne apar aceste tezaure din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, în fața cărora restul exponatelor din muzeu pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt chiar în vecinătatea cele în care se afla comoara românească de la Sânnicolau Mare.

Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate ale acestui muzeu vienez provin de fapt din pământ românesc. Celelalte piese expuse sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia….foste colonii și ele.

Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din Tezaurul de la Untersibenbrunn, dar care nu sunt nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii muzeului vienez, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese din teritoriul getic din Carpați.

În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași proveniență, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr.

Când oare vor mai revedea meleagurile românești aceste tezaure unice, aflate acum la Viena și Budapesta?

Vom expune oare, măcar copii ale acestor splendori antice românești în vitrinele muzeelor noastre?

Întrebări retorice…

Descoperirile din secolele III-II î.Hr. de pe teritoriul județului Salaj

Pentru a înțelege fenomenul prin care aceste tezaure au ieșit la lumină toate din acest areal, vom pomeni și de cel de’al treilea tezaur datat cu 5-6 secole mai devreme, numit ”Comoara de la Cehei”. Acesta a fost descoperit la 25 aprilie 1986 de fraţii Mălin şi Gigel Lazoc, fiind alcătuită din trei brăţări, o fibulă şi un lanţ, toate din argint, toate de factură getică, dar și 552 de monede de argint (drahme greceşti).

În timp ce lucrau pământul, aceștia au scos la suprafață mai multe monede și obiecte de argint. Cercetarea arheologică a locului descoperirii a permis recuperarea întregului tezaur din argint, cântărind 2.122 grame. Piesele de bijuterie au fost apreciate ca fiind de origine getică, iar monedele provin din orașul antic Dyrrhachium, din Albania actuală, ajunse pe teritoriul actual al României în antichitate, pe calea schimburilor comerciale.

Specialiștii au apreciat că perioada în poate fi datat acest tezaur ar fi cuprinsă între anii 100-80 î.Hr. Două dintre brățări de origine cert getică sunt lucrate din bare rotunde de argint și cântăresc 83,74 g, respectiv 86,97 g. Au capetele aplatizate și ornamentate cu incizii în formă de ace de brad.

A treia brățară, tot dacică, cântărește 72,71 g și are extremitățile modelate în formă de cap de șarpe și incizii ce imită solzii acestei reptile. Fibula cântărește 34,41 g și a fost lucrată dintr’o singură bucată de argint. Lanțul are greutatea de 70,57 g și lungimea de 92 cm, este lucrat din sârmă de argint împletită și pliată în forma cifrei 8 (octogonul – simbol al infinitului și al coșciugului). Toate piesele sunt lucrate din argint de mare puritate (800 la mie).

Cele 546 monede găsite sunt drahme din orașul antic Dyrrhachium, precum și 6 imitații ale acestora (total 552). Ele includ 26 emisiuni cu numele diferiților magistrați ai acestui oraș.

Bijuteriile getice din tezaurul de la Șimleu Silvaniei-Cehei prezintă similarități cu piesele descoperite și în tezaurele geto-dace de la Moigrad, Sărmășag, Marca (toate localități din județul Sălaj), Cojocna, Mediaș, Poșaga, Sărăcsău (Transilvania) și Coada Malului, Poiana, Vedea și Herăstrău (spațiul extracarpatic).

În a doua jumătate a sec. IV î.Hr. în interiorul arcului carpatic pătrund celții. Fenomenul în sine arunca o nouă lumină asupra situatiei din aceste teritorii, unele integrate în lumea celticii central-europene, dar lasă loc și multor necunoscute (Szabo 2005). Nici un izvor antic nu face referi asupra geților-celți din bazinul carpatic. Geograful antic Ptolemeu (Geografia, III, 8, 3) îi menționează pe anarți și taurisci ca locuind în partea de miazănoapte a Geției.

Situația consemnată de el este ulterioară acțiunilor lui Bureo Bista (Burebista), care, prin campaniile sale vestice, a modificat granițele politice din zonă. Descoperirile arheologice consistente compensează într’o oarecare masură lacunele literare (Istoria, 2001, 512, n.2).

Privind o hartă a răspandirii celtice în regiunea intracarpatică se poate observa ocuparea cu predilectie a doua zone geografice: bazinul Mureș- Târnave și bazinul Superior al Someșului. Cele mai timpurii materiale celtice au fost descoperite în ambele zone.

Ultimul orizont al prezenței celtice poate fi fixat undeva în a doua jumătate a sec. II î.Hr. Descoperirile neceltice din cadrul necropolelor sau al așezărilor precum și identificarea unor situri diferite de cele celtice atestă existența unei populații autohtone în zonă.

Folosirea etnonimului ”daci” pentru a desemna această populație trebuie făcută cu precauție Trebuie notat că, în izvoarele antice, generalizarea denumirii de ”daci”, pentru un teritoriu mai mare, a fost un fenomen care aparține epocii post Burebista și care a pus în umbră celalalt etnonim, de geți. În atare condiții, folosirea unor termeni precum ”daci” sau ”daco-geți”, pentru teritoriul intracarpatic cel puțin, nu este foarte indicată pentru perioada sec. III – II î.Hr.

Someșul și afluenții lui, Salajul, Agrijul sau Almașul, alcătuiesc principalul bazin hidrografic al zonei estice a Salajului. În partea vestica principalele văi sunt Barcăul și Crasna, valea Zalaului fiind cel mai important afluent al ultimei. Dintre toate, doar Someșul a reușit să creeze o luncă de dimensiuni apreciabile, în restul teritoriului dealurile, de înălțimi mai mici sau mai mari, precum și munții domină peisajul. Descoperirile arheologice au fost realizate chiar de’a lungul acestor văi.

În ceea ce privește perioada care ne interesează este vorba de descoperiri întâmplătoare, din periegheze sau ca urmare a unor campanii de săpături sistematice.

În doar 9 localități de pe teritoriul județului au fost descoperite 21 monede din argint (aprox. 300 g) și 5 din aur (aprox. 45 g) emise în intervalul cronologic al sec. III-II î.Hr. Pentru majoritatea nu se cunosc condițiile de descoperire și nici chiar tipul monetar. Dintre toate aceste monede, 5 aparțin singurului tezaur descoperit în acest orizont cronologic.

Numărul descoperirilor monetare contrastează cu descoperirile de așezări și necropole datate în aceasta perioadă, care s’au înmulțit în ultimii ani (Pop, Pupeza 2006).

Nici una dintre emisiunile monetare nu pare sa fi fost o creație locală, centrele de difuziune ale acestora fiind amplasate fie în Maramureș fie în bazinul Someșurilor, spațiul nostru apărând mai mult ca o periferie a acestora sau, mai precis, o zonă de interferențe între lumile celtice nord-vestice și transilvănene și cele neceltice.

Majoritatea covârșitoare a descoperirilor monetare din sec. III-II î.Hr. se amplasează în jumătatea răsăriteană a județului, gravitând spre descoperirile clujene, cunoscând mai apoi, în etapa cronologică următoare, o deplasare evidentă spre jumătatea vestică a Salajului (Florea 1985-1986).

Prezenta materialelor celtice mai timpurii încă din zona de ieșire a Mureșului din Transilvania precum și lipsa lor din bazinul central al Someșului, sugerează că același grup de populație a pătruns dinspre Câmpia Tisei ocupând zona centrală a Transilvaniei și apoi mai departe spre nord-est, ajungând până în depresiunea Bistriței.

Dar, venind de pe Tisa Superioara, fie că este vorba de anarți sau de o cu totul altă populație celtică, cea mai rapidă cale de pătrundere în Transilvania este pe valea Someșului și nu cea a Mureșului.

Numeroasele morminte de luptatori celti, inclusiv cele de la Dersida sau Zauan, sunt o dovadă a faptului ca patrunderea lor n’a fost pașnică. Este posibil să fi fost înfrânți în ncercarea de a patrunde pe valea Someșului?

N’ar fi fost un caz izolat în tabloul general al expansiunii celtice. Se pare că celții au fost blocati nu departe, mai spre nord, în Ucraina Transcarpatica, în zona Maramureșului istoric. Un asemenea scenariu are și câteva neajunsuri. Mai întâi, pentru această perioadă, din Depresiunea Șimleului lipsesc fortificațiile (ceea ce nu este cazul în Ucraina Transcarpatica). Majoritatea descoperirilor aparțin fazei clasice getice, cele mai timpurii elemente de fortificare apar abia spre sfarsitul sec. II î.Hr.

Apoi, lipsesc dovezile care să probeze o stăpânire unitară asupra teritoriului, de felul unei organizatii tribale. Presupunând că, în lipsa unor fortificații, confruntarea ar fi fost posibilă doar în mod direct, deschis, fără ândoială ar fi fost necesar un anumit grad de organizare si conducere. Dar, cel mai important indiciu în acest sens, o moneda specifica, lipseste fiind descoperite doar emisiuni monetare din alte zone (situație din nou diferită față de Maramureș).

În ceea ce privește a doua posibilitate, dezinteresul celților pentru acest teritoriu, există de asemenea argumente pro și contra. Geografia specifică zonei este probabil cel mai bun argument în favoarea acestei ipoteze. Celții au căutat cu predilecție terenuri fertile pentru agricultură și pășuni bogate pentru creșterea animalelor.

Zona la care ne referim era mai degrabă acoperită cu păduri, lunca râurilor fiind insuficientă pentru activitati agricole de anvergura. Apoi, celții au avut în vedere și resursele subsolului, mai ales sarea. Ori, sarea, ca și fierul, lipsește cu desăvârșire din zonă (Pop, Pupeza 2006, 192).

Punctul slab al acestui ultim scenariu rezidă în importanța strategică a zonei: poarta de intrare spre Transilvania. Este motivul principal pentru care în perioada clasică zona cunoaște o dezvoltare deosebită, fără a exista schimbări majore de climă sau în relief. Nicăieri în lumea getică, evident cu excepția capitalei, nu s’a descoperit o atât de mare densitate de tezaure.

În lipsa agriculturii sau a exploatărilor de fier, o asemenea bogăție nu se poate explica decât prin controlul politico-militar efectiv și prin vămuirea culoarul de pătrundere în Transilvania. Apariția a cel putin 15 puncte fortificate este o consecință firească a acestui fapt, dar și o explicație destul de plauzibilă pentru descoperirea celorlalte tezaure în acest culoar strategic.

Observăm cum luând în calcul o perioadă de cel puțin 5-6 secole se găsesc explicații logice a existenței tezaurelor în această zonă, nefiind doar cazuri izolate. Cel mai probabil se vor mai descoperi și în continuare alte tezaure, dacă arheologii vor insista pe această zonă, dar cert este că zona intra-carpatică mereu a prezentat un interes deosebit și este imposibil ca teoria ”terra deserta” să mai poate fi suținută.

Simbolistică și heraldică

Deși arheologii români au descoperit obiecte care înfãțișeazã steagul geților, stindardul Dragonului, încã din secolul al IV-lea î.Hr., ceea ce evidentiazã existenta unui stat cu structuri politice bine definite, ca și constiinta unitãtii de neam, de popor, de națiune, în sensul strict al termenului, termen apãrut și folosit încã din antichitate, o parte dintre istoricii si lingviștii nostri repetã pânã la saturatie stadiul, chipurile ”înapoiat”, ”primitiv” al societãtii getice.

Mai mult, din diferite scrieri istorice strãine, aflãm cã statul getic avea și o emblemã, o stemã a tãrii bine conturatã, reflectând concepția poporului getic despre putere, independentã, libertate si prosperitate și prin care se exprimã existenta Geției ca stat independent în constelatia statelor europene și a lumii de atunci.

Cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), notar oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, domn al Tãrii Moldaviei, în Letopisetul sãu, în capitolul al VI-lea se referea cu claritate la stema Geției, care era reprezentatã prin doi lei afrontați:

”Iară semnul sau pecetea Dacilor era doi lei împotriva unui altuia cu gurile căscate”.

Cercetãtorul croat Paul Ritter Vitezoviè (1652-1713) publicã la anul 1701 un Album heraldic, foarte putin cunoscut, intitulat ”Stemmatographia sive armorum illyricorum deliniatio, descriptioyet restituitio”, album din care un exemplar s’a descoperit într’o bibliotecã publicã din Arad, care redã si el Stema Geției, în culorile ”adevãrate”, precum si descrierea ei, care înfãtiseazã un scut mobilat cu o piramidã de argint, figurã heraldicã ce porneste de la baza scutului si se înaltã pânã în partea superioarã a acestuia; de o parte si de alta a piramidei se aflã doi lei, rampati (adicã ridicati pe picioarele dinapoi) și afrontati (adicã asezati fațã în fațã).

Scutul este timbrat cu o coroanã.

Referitor la simbolurile Stemei Geției, Ritter mentioneazã cã:

”Odinioarã când (Geția) era bogatã si avea eroii săi proprii leii urcau spre înãltimi”.

Piramida semnificã, potrivit istoricului croat, ”o perfectiune deosebitã si culmea gloriei”.

Autorul conchidea, remarcând cã aceastã Stemã atestã ”virtutile care au stăpânit Dacia pânã în domnia lui Decebal”.

În pofida evidenței unui asemenea adevãr, încã se mai crede că renumitul colier, lănțișor de aur curat, descoperit la Șimleul-Silvaniei, cuprinzând în miniaturã zeci de semne ale ocupațiilor locuitorilor de aici: cosoare, furci, ciocane și ar apartine gepizilor, care în acea vreme traversau pãmântul nostru strămosesc, în ciuda faptului cã acelasi lănțișor se termină cu reprezentarea unui măr (simbolul localității amintite), înconjurat de doi lei, care îl apără.


În general, tipul Stemei Țării Românești este ilustrat prin: acvila cruciatã însotitã de un soare și o lunã, tip ce rãmâne în heraldicã specific pentru această țară, primind numele de acvila românească, ”aquilla valachica”.

În unele cazuri acest tip de stemã este sustinut de doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, simbol al vechii steme getice.

Cei doi lei din vechea stemã a Geției se gãsesc și în sigiliul marelui voievod român Mihai Viteazul. Ceea ce demonstreazã existenta unei conștiințe naționale puternice, Mihai încercând și reușind, pentru o scurtã vreme, refacerea regatului getic de odinioarã.


Pecetea sigilarã a lui Mihai Viteazul, cu cei doi lei afrontati, este o mãrturie de necontestat că viteazul domn român încerca să’și materializeze ”planurile sale dacice” de refacere, de reunire a provinciilor strămosesti într’un puternic și independent stat geto-românesc.

Stema Țărilor Române, Țara Româneascã (Valahia), Transilvania si Tara Moldovei reunite de viteazul domn Mihai, simbolizeazã, prin emblemele ce le contine, aspiratiile milenare ale poporului român către refacerea unității statului român în cadrele vechii Geții ale lui Boreo Bista.

Astfel, în Stema țărilor românești reunite, care se aflã reprodusã pe sigiliul lui Mihai Viteazul, se observã lãmurit: într’un scut cu colțurile superioare rotunjite douã personalitãti domnesti încoronate (reprezentând pe Mihai si pe fiul sãu), față în față plantând un pom dezrãdãcinat; trunchiul acestuia este susținut de doi lei afrontati (din stema vechii Geții), lei care stau cu picioarele dinapoi pe cele șapte cetăți Septem Castra (simbolizând Transilvania).

Peste vârful pomului este asezat un mic scut ascuțit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coarne și însotit la dreapta de un soare, la stânga de o lunã conturatã. Deasupra, într’un câmp despãrtit de o eșarfã semicircularã cu devizã, se aflã acvila cruciatã a Țării Românești, însoțită la dreapta de soare, la stânga de lună (crai nou).

Tradiția de a se sublinia autohtonitatea și continuitatea celor trei țări românești s’a remarcat și dupã epoca lui Mihai Viteazul, cum ar fi un ceaslov bisericesc de la Iași din 1750, în care lei sunt prezenți.

”Corbul și cu crucea, adevărat, te încorunează
Că ai oblăduit Vlahie te înfățășază,
Bourul dar Domn Moldaviei te adeverează […]”

K. Horedt, în sinteza sa din 1986, împarte istoria Transilvaniei antice târzii şi medieval timpurii în trei perioade: germanică, slavă şi maghiară.

Prima perioadă– cea germanică– ar începe odată cu părăsirea provinciei de către romani şi instalarea aici a goţilor şi vandalilor purtători ai culturilor Cerneahov şi Przeworsk şi se încheie odată cu ultimele manifestări ale civilizaţiei de tip ”merovingian” a gepizilor, anume varianta târzie a cimitirelor cu morminte în şiruri, orizontul zis Band-Noşlac (încadrat până în prima jumătate a secolului al VII-lea d. Hr.). (Horedt 1986, passim)

Conform acestei reconstituiri istorice timp de mai mult de două secole (454-680 d. Hr.) Transilvania a fost iniţial stăpânită şi apoi locuită de neamul gepizilor. Viziunea modernă curentă– un locus classicus al istoriografiei – este că aceşti gepizi sunt germanici orientali, strâns înrudiţi cu goţii şi vandalii, una dintre multele ”naţiuni gotice” antrenate în acest carusel al migraţiilor popoarelor germanice (Völkerwanderung) din Antichitatea târzie, migraţii care au condus la dispariţia Imperiului Roman de Apus şi la naşterea regatelor germanice barbare, nuclee ale statelor germanice medieval-moderne.

Gepizii şi celelalte ”naţiuni gotice”.

Pentru că ”germanicitatea” (Germanentum) majorităţii populaţiilor barbare menţionate de sursele scrise la Dunăre (goţi, vandali, gepizi, sciri, heruli) se originează în naraţiunile istorice ale epocii lui Iustinian (Iordanes şi Procopius), se conturează în Renaştere prin ”exaltarea goţilor” (goticism) şi îşi găseşte expresia definitivă după constituirea disciplinei deutsche Altertumskunde şi apariţia exceselor pangermaniste (Goart 2006, 187-208 cap. None of Them Were Germans: Northern Barbarians in Late Antiquity, unde discută problema identităţii gepizilor, scirilor şi herulilor), vom încerca să schiţăm o istorie a acestor momente din perspectiva originii gepizilor.

Şi evident trebuie evocat primul povestitor al istoriei barbare, Iordanes şi al său ”Skandinavien topos”, anume fabula originii scandinave a goţilor, unde au şi ”gepizii” locul lor, căci, în opinia lui Iordanes, popoarele geților, goţilor şi gepizilor sunt înrudite astfel:

Get. XVII. 94: Quomodo vero Getae Gepidasque sint parentes si quaeris, paucis absolvam. Menimisse debes me ininitio de Scandzae insulae gremio Gothos dixisse egressos cum Berich rege suo, tribus tantum navibus vectos adripam Oceani citerioris, id est Gothiscandza.

XVII. 94. ”Dacă mă întrebi cum sunt geţii înrudiţi cu gepizii, îţi voi spune în câteva cuvinte. Trebuie să’ţi aduci aminte că am spus la început că goţii, ieşind cu regele lor Berich din sânul insulei Scandza, au fost duşi numai pe trei corăbii pe malul de dincoace al Oceanului, adică în Gothiscandza.”

95. Quarum trium navis, ut adsolet, tardior nancta nomen genti ferturdedisse; nam lingua eorum pigra gepanta dicitur. Hinc factum est, ut paulatim et corruptae nomen eis ex convicionasceretur Gepidas. Nam sine dubio ex Gothorum prosapie et hi trahent originem…

95. ”Una dintre aceste trei corăbii înaintând, după cum se întâmplă, mai încet decât celelalte, se spune că a dat numele neamului, căci pe limba lor leneş se zice gepanta. De aici s’a ajuns ca în decursul timpului şi prin corupere dintr’o poreclă să se nască numele gepizilor. Căci fără îndoială şi aceştia îşi trag originea din neamul goţilor (…)”, Popa-Lisseanu 1939, pp. 38, 104.

În alte două pasaje din Getica Iordanes reiterează varianta originii comune a goţilor şi gepizilor:

Get. XXV. 132. Sic quoque Vesegothae a Valente imperatore Arriani potius quam Cristiani effecti.

XXV. 132. ”Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de împăratul Valens mai degrabă arieni (religios vorbind, nu etnic) decât creştini.”

133. De ceterotam Ostrogothis quam Gepidis parentibus suis pro affectionis gratia evanghelizantes huius perfidiae culturam do-cente, omnem ubique linguae huius nationem ad culturam huius sectae invitaverunt.

133. ”Din partea lor, ei predicaseră evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, rudele lor, transmitându’le cultul acestei erezii şi atraseră la cultul acestei secte toate popoarele de limba lor.” Popa-Lisseanu 1939, pp. 45, 113.

Ultimul pasaj unde apare la Iordanes ideea înrudirii dintre goţi şi gepizi este referitor la bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Regele ostrogot Valamir şi cel ”gepid” Ardaric sunt cei pe care se baza Attila pentru a lupta împotriva ”fratelui” lor, regele vizigot de la Tolosa, Theodorid, aliatul romanilor:

XXXVIII. 200. Erat namque Valamir secreti tenax, blandus alloquio, dolis gnarus; Ardaricus fide et consilio, utdiximus, clarus. Quibus non inmerito contra parentes Vesegothas debuit credere pugnaturis.

XXXVIII. 200. ”Căci Valamir ştia să păstreze secretele, era cu vorba dulce şi priceput în viclenii, Ardaric, însă, după cum am spus, era devotat şi cu sfaturi sigure. Acestora avea să le încredinţeze lupta împotriva rudelor lor,vizigoţii.”  Popa -Lisseanu 1939, pp. 57, 198.

Aceeaşi idee a înrudirii între geți, goţi şi gepizi o întâlnim la contemporanul lui Iordanes, Procopius din Caezarea în lucrarea lui Despre războaie, în pasajul referitor la invaziile din vremea împăratului Honorius.

Despre războaie, III.2.2:

”Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel.

4. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, cea gotică (getică n.n). Eu cred că la obârşie se trag cu toţii dintr’un singur neam, iar mai târziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus pe fiecare.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (…).” *FHDR II, p. 435.

Un pasaj foarte asemănător care repetă informaţia lui Procopius cu minime diferenţe se găseşte în Chrono-graphia lui Theophanes Confessores (în limba greacă) şi în Bibliotheca lui Anastasius (în limba latină):

Theoph. Chron. P. 94, 9-23 (De Boor):

”(anul 439) Pe atunci se aflau multe neamuri gotice mari locuind dincolo de Dunăre, în ţinuturile nordice. Dintre acestea vrednice de menţionat sunt patru: goţii, vizigoţii, gepizii şi vandalii, care se deosebesc numai după nume şi prin nimic altceva, şi folosesc o singură limbă. Toţi ascultă de credinţa netrebnică a lui Arius.” (FHDR II, p. 595).

Anast. Biblioth., p. 103:

…Erant autem Gothi tunc et gentes multae ac maximae trans Danubium in Hyperboreislocis inhabitantes, ex quibus rationabiliores quatuor sunt, Gothi scilicet Hypogothi Gipedes et Uuandeli, nomentantum et nihil aliud mutantes unaque lingua utentes. Omnes autemfi dei erant Arrianae malignitatis (Pál 1973, p. 75).

Aceste izvoare din secolul al VI-lea sunt destul de elocvente şi toate converg în a afirma strânsa înrudire acelor trei ”naţiuni gotice” principale: goţii (geții) propriu-zişi, gepizii şi vandalii.

Operând cu categoriile etnografiei antice aceste popoare sunt considerate înrudite în virtutea aspectului fizic, al faptului că au o origine comună (nordică) şi se trag la origine din acelaşi trib, al faptului că folosesc aceleaşi legi şi au aceeaşi credinţă (ariană) şi, cel mai important pentru Iordanes, Procopius, Theofanes şi Anastasius, că folosesc aceeaşi limbă.

Trei probleme fundamentale ridică acest discurs al autorilor epocii lui Iustinian:

− cea a identităţii acestor ”barbari” nordici care locuiesc dincolo de Istru în ţinuturi hyperboree (altădată fiind numiţi geți, sarmaţi și melanhleeni)

− cea a originii precise a ”naţiunilor gotice” (rezolvată de Iordanes prin introducerea fabulei cu insula Scandza quasi officina gentium aut certe velut vagina nationum)

− şi cea a identităţii acelei unice limbi ”gotice” folosite de toţi.

Pornind de la aceste informaţii antice târzii umaniştii germani şi lingviştii şi istoricii Germaniei moderne au utilizat aceste surse unilateral şi au anexat ”naţiunile gotice” (gepizii incluşi) cercului populaţiilor germanice orientale.

Însă:

1. Niciun izvor antic nu califică aceste populaţii – goţi, vandali, gepizi – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului (Goffart 2006, p. 55). Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi (prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni) (Kulikowski 2007, p. 14: (despre ecuaţia goţi – scyţi) ”It was not just that classicizing language gave a new group ofpeople an old name; the Greeks and Romans of the civilized imperial world really did believe in an eternal barbariantype that stayed essentially the same no mater what particular name happened to be current for a given tribe in anyparticular time”).

2. Iordanes mai cunoaşte o versiune a originii goţilor din Britannia pe care o recuză, preferând versiunea originii lor din insula Scandza (peninsula Scandinavă de azi, cunoscută în geografia antică şi medievală timpurie, de la Mela şi Ptolemeu până la Paulus Diaconus şi Dicuil, ca o insulă; Parroni 1984, p. 355; Dagron 1971, pp. 295-299). Goţii au fost puşi în legătură cu nordul îngheţat şi înaintea lui (de Ambrosius din Milano sau Claudian), dar, prin susţinerea originii din Scandza a goţilor, Iordanes spune explicit că aceştia nu aparţin lumii romane, ci vin din exterior, din periferia oikumenei, din Ocean.

Într’un mod similar herulii lui Procopius se întorc în insula mitică din Ocean, ubicua Thule (Romm 1992, pp. 157-159), ţara lor originară, pentru a’şi aduce de acolo un rege.

Pentru Walter Goffart toposul originii scandinave a goţilor nu indică atitudinea pro-gotă a lui Iordanes (pretins got de neam, fiul lui Alanoviamuth, nepotul lui Paria; Dagron 1971, pp. 291-292), ci, mai degrabă apartenenţa lui la curentul propagandei bizantine anti-gote care a urmat distrugerii de către Belizarius şi Narses a regatului ostrogot de la Ravenna (Goffart 2006, p. 70).

În trecut ipoteza originii scandinave a fost respinsă de Kaspar Zeuss, Jacob Grimm şi Karl Müllenhoff, având în vedere faptul că singura sursă unde este prezentă este Getica lui Iordanes (Goffart 2006, p. 66), este menţionată şi de geograful anonim de la Ravenna care însăşi citează precis sursa (Iordanes); Kulikowski 2007, p. 43 (toate sursele literare şi arheologice au fost ulterior coroborate pentru a susţine naraţiunea lui Iordanes).

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducând astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii, ori au mers pe o pistă falsă.

Isidor enumeră trei ipoteze ale originii goţilor (Isid. Hist.Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sunt geți sau scyţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene; Maenchen-Helfen 1973, pp. 3-4).

3. Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice.

Pentru a vedea când aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor transilvăneni.

Faza pre-ştiinţifică a germanităţii: goticismul (O privire sintetică la Carbó García 2004, pp. 179-206.)

Această fabulă a originii goţilor (şi gepizilor) din insula Scandza continuă cu migraţia lor, într’un timp imemorial, înainte de războiul troian, în Scyţia, lângă Palus Maeotis (Mlaştina Meotidă), al doilea popas al lor fiind Mysia, Tracia şi Geția (Merrills 2005, pp. 155-157). Istoria veche a goţilor transmisă de Iordanes este marcată de victorii şi cuceriri, goţii fiind cei mai înţelepţi dintre toţi barbarii (similari grecilor) (Get. II. 40).

Făcând din trecutul goţilor istorie romană Cassiodorus / Iordanes (Cassiodorus, Variae, 9.25.5: Originem Gothicam historiam fecit esse Romanam) i’a identifcat succesiv cu locuitorii locurilor de popas – scyţii şi geţii.

Reluând un topos herodotean regele scyţilor / goţilor Tanausis îl învinge pe regele egiptenilor Vesosis şi cucereşte întreaga Asie, obligându’l pe regele mezilor, Sornus să plătească tribut. Fiind plecaţi într’o expediţie, femeile lor, amazoanele conduse de Lampeto şi Marpesia, au trebuit să ţină piept duşmanilor.

Apoi goţii au avut un rege, Telefus, fiu al lui Hercules şi Auge şi căsătorit cu o soră a lui Priam şi prin fiul acestuia, Euryphylus, goţii participă şi în războiul troian. Lista regilor goţi celebri continuă cu regina Thomiris care luptă cu Cirus, cu Antirus care luptă cu Darius şi Xerxes, cu Gudila care îşi căsătoreşte fiica cu Filip al Macedoniei.

Urmează regii din cel de’al doilea loc de popas – Buruista, Dicineus, Comosicus, Coryllus şi Dorpaneus. Cassiodorus, consilierul lui Theodoric, în intenţia lui de a scrie o istorie ilustră şi multimilenară a goţilor, pentru a înnobila un popor barbar, mobilizează o sumă de tradiţii literare greceşti referitoare la barbarii nord-dunăreni şi nord-pontici (lupta scyţilor cu Vesosis, amazoanele ca feminae Gothorum, regina massa-getă Thomiris, luptele purtate de regii geți împotriva romanilor).

Cassiodorus şi Iordanes (Pentru relaţiile între lucrările lui Cassiodorus şi Iordanes, momentele scrierii acestora şi sursele lor v. Amici 2002,pp. 3-48) nu sunt direct responsabili de această echivalare între scyți, geți şi goţi, ei nu fac decât să preia o tradiţie deja veche a Antichităţii târzii, unde geţi este numele poetic – literar al goţilor.

Pentru a explica această confuzie între geţi şi goţi din literatura Antichităţii târzii autorii moderni au căzut repede de acord că identificarea este favorizată de raţiuni fonetice (get/got) şi de faptul că se suprapun în acelaşi spaţiu al Dunării de Jos (Teillet 1984, p. 51).

Explicaţia este simplă – o idee centrală a etnografiei antice (exprimată sintetic de Synesius din Cyrene) este că nu există barbari noi, ci de fapt:

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Zonele situate la nordul Istrului şi al Pontului Euxin erau puţin cunoscute în antichitate şi erau evocate de antici ca ţările fabuloase ale scyţilor. În epoca augustei că Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el pletora de barbari pontici, barbarii geţi ai Scyției, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris, pentru a defini barbarul din nord cu cele două trăsături contrastante – sălbăticia şi virtutea – şi el stă la baza reprezentării barbarului got al Imperiului târziu.

În profilul barbarului got recunoaştem caracteristicile barbarului scyt şi get: poeţii şi istoricii fac aluzii la moravurile sălbatice ale goţilor care trăiesc în căruţe, sunt îmbrăcaţi în piei de animale şi nu ştiu să lupte decât călare.

În final numele get – got devin interschimbabile:

quod…Gothi Getae dicerentur (SHA Carac. 10.6) sau

Getae illi qui et nuncGothi (Oros. Hist. I.16.2).

De acum înainte pentru multe secole termenul Getae devine numele poetic al goţilor, Prudenţiu, Claudian, Paulinus din Nola, Rutilius Namatianus nu îi desemnează niciodată altfel (Teillet 1984, pp. 17-38; Eliade 1980, pp. 81-84).

Legătura între această tradiţie a identificării goţilor cu geţii în Antichitatea târzie şi primele echivalări geţi /goţi, daci / dani, medievale (sec. XI – Siegebert de Gembloux, Dudo de Saint-Quentin, Guillaume de Jumièges) este asigurată de geografia medievală.

Aceasta este o mixtură curioasă de sisteme cosmografice antice, mitologie clasică şi gândire patristică, toate suprapuse pe lumea cunoscută în epocă.

Nu este propriu-zis geografie, ci mitologie geografică, chiar dacă exista informaţie nouă despre regiunile nordice în special era respinsă datorită lipsei de autoritate şi faptului că contrazicea sursele clasice şi patristice (Dana 2008, pp. 176-181).

Pentru greci şi romani Scyţia era cea mai nordică parte a lumii, mărginită de munţii Riphaei şi de vastul Ocean nordic pe malul căruia locuiau Hyperboreenii (Dilke 1984, pp. 347-351). În linii mari nordul germanic al geografiei mitologice medievale este de fapt Sciţia clasică transferată la noua frontieră a cunoaşterii.

Astfel geţii sunt translataţi în nord deja în Cosmographia lui Aethicus Ister (unde apar Gogetae şi Magogetae).

Pe cea mai timpurie hartă, Albi mappamundi (începutul sec. VIII), menită să reconstituie cosmografiile lui Iulius Honorius şi Orosius, la nord de Macedonia şi Tracia, întinsă până la Oceanul nordic se află Gothia (în locul Daciei din tradiţia cartografică agrippiană) (Nemeti 2011, pp. 37-49.).

Aceeaşi viziune geografică o reîntâlnim la Anonymus Ravennas, Isidor din Sevilla, Paulus Diaconus, Dicuil, Rabanus Maurus sau pe mappae mundi în OT care reproduc lumea descrisă de Orosius, ca manuscrisul de la Strassbourg, harta lui Saint Severus sau harta de la Herreford.

În toate aceste lucrări geografice sau hărţi, la est de Germania, între Dunăre şi Oceanul nordic, se află Gothia sau Dacia. Aşa se explică tradiţia medievală care identifică danii cu dacii (Dacia qui et Danamarcha) şi goţii cu geţii (Leake 1967, pp. 24-52; Eliade 1980, pp. 83-84.).

Goticismul (exaltarea goţilor) se defineşte prin ideea că neamul excepţional al goţilor, după plecarea din Scandza (Suedia) a cucerit şi populat aproape întreaga Europă (Wolfram 1988, pp. 1-4). Această teorie, iniţiată de Ragvaldi şi EricusOlai (cca. 1460), dezvoltată de Johannes Magnus Gothus (1554), devine ideologia imperiului suedez, mai ales sub Gustav Adolf.

În 1425 Poggio Bracciolini a descoperit singurul manuscris medieval al Germaniei lui Tacitus şi în 1470 apare prima ediţie tipărită a Germaniei (Kulikowski 2007, p. 44).

Acest mic opuscul etnografic împreună cu Getica lui Iordanes au fost larg utilizate în secolul XV de umaniştii germani pentru forjarea ideologiei identitare germanice, după care germanii actuali sunt moştenitorii germanilor antici din tratatul lui Tacitus.

Renaşterea scandinavă îmbrăţişează ideologia goticistă pentru a contracara hegemonia culturală latină: goţii originari din Suedia sunt prezentaţi drept cuceritori ai Europei şi ai Romei în operele lui Johannes Magnus Gothus (1554), Johannes Loccenius (1647), Olaus Rudbeck (1679), Carolus Lundius (1687) (Svennung 1967, pp. 68-96).

Suedezii îşi dispută calitatea de urmaşi ai goţilor cu spaniolii care în timpul Reconquistei dezvoltă propria lor variantă a goticismului. Cronicile lui Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimenez de Rada, Pedro de Medina, Iulian del Castillo încep istoria Spaniei cu istoria geţilor, continuând cu cea a vizigoţilor din Hispania antică târzie (Busuioceanu 1985, pp. 124-147; Carbó García 2006-2007, pp. 260-269.).

Din mediul umaniştilor germani goticismul migrează şi la saşii din Transilvania care îşi inventează astfel propria lor origine ilustră, considerându’se urmaşii goţilor (geţi/scyți), rivalizând astfel cu maghiarii şi secuii şi românii (urmaşii romanilor).

Dintre promotorii acestei teorii a originii getice a saşilor amintim pe Albert Huet, Johannes Tröster, Christianus Schaeseus, Laurentius Toppeltinus şi alţii (Armbruster 1980, pp. 38-82; Plămădeală 1988, 27-65).

Faza ştiinţifică a germanităţii: metoda retrospectivă a ”arheologiei aşezărilor” şi teoria Wenskus – Wolfram.

Încă din secolul al XVI-lea umanişti germani ca Beatus Rhenanus (1485-1547), inspiraţi din Germania lui Tacitus (mic tratat etnografic redescoperit în Europa secolului al XV-lea cu rezultate spectaculoase) şi istoria longobarzilor a lui Paulus Diaconus, au concluzionat că goţii, vandalii, francii şi alţi barbari au fost strămoşii actualilor germani şi istoria acestora poate fi recunoscută ca istorie a vechii Germanii.

La începutul secolului XX un filolog şi arheolog german, Gustaf Kossina, aplicând o metodă regresivă a împins proto-istoria şi preistoria germanilor departe în trecut până în epoca bronzului. Acesta cartează frontierele schimbătoare ale patriei originare germane şi reconstituie prima migraţie a popoarelor germane care ocupă întreaga Europă.

Această idee – a migraţiei – este inerentă pangermanismului: în 1933 Karl Theodor Strasser scrie despre germanischer Völkersturm care a aruncat valuri succesive de germani asupra Europei. Există o legătură strânsă între migraţionism şi agenda politică nazistă: răspândirea culturii germanice prin migraţie şi invazie corespunde ideii rasiste a superiorităţii germane, pretenţiilor de dominaţie geopolitică şi teritorială.

Cele două elemente cheie ale ideologiei naziste au fost: esenţa genetică a culturii înrădăcinată în ”sângele” popoarelor şi imaginea eroică a germanilor văzuţi ca distribuitori ai culturii (Härke 2006, pp. 267-268).

Astfel, imaginea consacrată vehiculată de către deutsche Altertumskunde de la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX (prezentate sintetic la Kulikowski 2007, pp. 44-49) conţine două idei-forţă:

1. popoarele barbare care au asediat Imperiul Roman sfârşind prin a’l distruge şi înlocui sunt germanice (strămoşii germanilor moderni) şi

2. acestea s’au angajat în migraţii dramatice plecând dintr’o zonă originară (Urheimat, Goffart 2006 a, p. 92).

După cel de’al doilea război mondial viziunea pangermanistă a luat o nouă înfăţişare, care evită definiţiile naţiunii barbare unite prin comunitatea de sânge şi rasă.

În 1961 Reinhard Wenskus propune o teorie referitoare la formarea popoarelor (germanice) în Antichitatea târzie şi la modalităţile lor de organizare politică (Stammes- bildung und Verfassung) în care susţine că popoarele germanice (definite în principal pe criterii lingvistice) devin treptat conştiente de ele însele datorită contactului cu populaţiile celtice, slave şi cu romanii. Alegerea conştientă de a nu se dizolva în melting-pot-ul roman le furnizează baza conştiinţei etnice.

O oarecare conştiinţă este văzută ca naturală, născută din diferenţele culturale (limbă, legi, obiceiuri), dar propune o explicaţie politică a formării triburilor: lideri însoţiţi de un număr relativ restrâns de războinici îi conduc în luptă, mai întâi în interiorul lumii germanice, apoi împotriva Imperiului Roman.

Succesul atrage noi membrii care se unesc cu tribul respectiv, în virtutea unor practici culturale comune (limbă, legi, vestimentaţie). Dar ceea ce ţine tribul unit este carisma liderului şi manipularea unei tradiţii eroice dinastic-genealogice (Traditionskern, core / kernels oftraditions) (Noble 2006, pp. 10-11).

Lucrarea lui Wenskus a însemnat sfârşitul ideii că triburile germanice au migrat ca entităţi coerente etnic dintr’o patrie originară până la frontiera romană.
În anii 70-80 Herwig Wolfram extinde şi rafinează această teorie: o elită descoperă şi inventează o tradiţie pentru a da grupului un sens şi o misiune.

Aceste ”nuclee de tradiţie” trebuie, în opinia lui, să conţină trei elemente de bază: o ispravă eroică primordială (trecerea mării, a unui râu, o mare victorie în luptă), o schimbare în registrul religios şi identificare unui inamic principal. Esenţa teoriei Wenskus – Wolfram este că noile popoare germanice ale Antichităţii târzii (franci, alamani, saxoni, goţi) se formează în contextul confruntărilor cu Imperiul roman prin gruparea unor triburi în jurul unor lideri şi a unei elite care manipulează nuclee ale tradiţiei constituite din genealogii de origine divină şi povestiri eroice din trecutul îndepărtat. Astfel triburile nu sunt sisteme în echilibru, ci procese continue de agregare de noi identităţi sociale (sau o identitate etnică fictivă şi dinamică) (Noble 2006, pp. 11-12; Kulikowski 2007, pp. 52-54).

În centrul unor asemenea nuclee de tradiţie ostrogote se află conform lui Wolfram şi fabula originii scandinave a goţilor. Aceasta ar fi fost auzită de Cassiodorus la curtea lui Theodoric de la membrii acestei elite ostro-gote, împreună cu genealogiile Amalilor şi a fost inserată în istoria sa gotică, numită abuziv de Wolfram Origo Gothica (Wolfram 1988, p. 4).

O asemenea teorie a existenţei unor tradiţii orale eroice ale goţilor înregistrate în scris de Cassiodorus–Iordanes scapă analizei istoricului modern. Nu există nicio dovadă explicită care să documenteze originea scandinavă a goţilor. Singura sursă este Iordanes şi fabula originii scandinave a goţilor şi gepizilor este proiectată într’un trecut mitic, Berich aflându’se pe acelaşi plan cu Tanausis învingătorul faraonului egiptean Vesosissau cu femeile goţilor, amazoanele Marpesia şi Lampeto.

Scandza este împrumutată de Iordanes din geografia greacă şi goticismul medieval suedez o identifică ulterior cu insula Gothland, patria goţilor strămoşi exemplari ai suedezilor.

După această analiză succintă a etnogenezei germanice ce concluzii se pot trage referitoare la gepizi sau mai precis referitoare la identitatea purtătorilor culturii materiale din Transilvania secolelor IV-VII d. Hr.?

Modelul migraţiei unor grupuri compacte de germani pe distanţe lungi în antichitatea târzie pierde azi teren în favoarea modelului imobilismului. După cum am văzut migraţia ca motor al schimbării lumii post-antice, a transformării Imperiului în regate barbare, este o idee centrală a ideologiei pangermanismului.

Migraţia împreună cu metoda arheologiei aşezărilor – care presupune că aspecte, culturi şi grupuri definite pe baza culturii materiale sunt de identificat cu triburi şi popoare şi trebuie să primească numele triburilor şi popoarelor atestate de sursele scrise într’un spațiu şi o perioadă date – au constituit modelul interpretativ central în arheologia românească în epoca postbelică.

Acest model este păstrat azi inerţial şi continuă preocuparea de identificare a unor grupuri arheologice definite prin markeri culturali, grupuri văzute ca alogene şi în permanentă mişcare, pentru ca apoi acestora să li se aplice etichete etnice. Astfel, de la părăsirea provinciei de către romani până la sfârşitul epocii avare timpurii, Transilvania şi zonele limitrofe au fost un carusel al migraţiilor germanice.

Astfel se perindă în secolul IV şi la începutul secolului V d.Hr. vandalii (taifali şi victofali) purtători ai culturii Przeworsk în zona vestică, vizigoţii şi cultura Cerneahov în est, sau, mai recent vandali sau gepizi timpurii identificaţi în aşa-zisul grup funerar Dobrodzień-Gutentager.

Invazia hunică dislocă alte grupuri identificate arheologic în Transilvania, cum sunt descoperirile fastuoase aparţinând orizontului Apahida – Blučina – Tournai, atribuite succesiv ostrogoţilor, gepizilor, alanilor, scirilor, herulilor, constituindu’se în literatură un adevărat catalog al barbarilor de inspiraţie ovidiană. Pentru secolul al VI-lea s’a ajuns la un oarecare consens, majoritatea interpretând vestigiile ca aparţinând gepizilor – orizontul Moreşti- (Harhoiu 2011, pp. 10-26 (un rezumat al viziunii curente despre epoca timpurie a migraţiilor).

Putem concluziona alături de Procopius că existau multe neamuri gotice, anume popoarele care locuiau în Gothia / Guthiuda nord-dunăreană şi nord-pontică. Conform criteriilor lingvisticii comparate moderne, unele erau germanice orientale, adică vorbeau idiomuri azi dispărute înrudite cu cele teutonice (vorbitorii acestora fiind adevăraţii strămoşi ai germanilor medievali şi moderni).

După criteriile etnografiei antice aceste neamuri erau ”scytice” (Geary 2002, pp. 43-58).

Originea scandinavă a goţilor şi gepizilor este un topos al istoriografiei bizantine din epoca lui Iustinian şi nicio sursă nu atestă migraţii bruşte şi spectaculoase ale acestora înainte de invazia hunică. Este legitim să dorim să aplicăm etichete etnice vestigiilor ”germanice” de la nordul Dunării în epoca migraţiilor: arheologia se ocupă cu civilizaţile moarte şi este interesată de identitatea decedatului (Hans-Jürgen Eggers, citat în Périn, Kazanski 2011, p. 299).

Populând abuziv Transilvania cu nume tribale germanice care se succed şi se înlocuiesc cu repeziciune nu ajungem însă nicăieri, singura şansă de a înţelege ceva fiind schimbarea paradigmei interpretative. De’a lungul istoriei spaţiul actual al Transilvaniei a oferit un specific aparte din punct de vedere cultural.

Pentru perioada de care ne ocupăm, chiar dacă au trecut câteva secole, nu este lipsit de importanţă faptul că, spre deosebire de Muntenia şi Moldova, spaţiul intracarpatic a cunoscut organizarea şi modul de viaţă roman. După părăsirea Daciei de către administraţia şi armata romană, viaţa în mediul urban, într’o formă mai redusă, a continuat mai bine de un secol până la venirea hunilor în zona nord-vestică a Mării Negre (Chirilă şi Gudea 1982, passim).

Dacă viaţa de tip urban a încetat nu înseamnă că etnic populaţia urbană pe care o putem numi ”getică eliberată” nu a mai viețuit, deși structurile de bază ale coloniei romanice n’au dispărut, fapt demonstrat şi de cimitirul nr. 1 de la Bratei (Bârzu 1973, passim; Harhoiu 1987, 125; 1990, 145).

Pentru câteva decenii legăturile directe cu Imperiul Roman au fost întrerupte, imprimând fostei provincii Dacia o dezvoltare întru’câtva diferită faţă de restul Imperiului. Un specific aparte al culturii materiale din secolele următoare părăsirii Daciei a fost determinat şi de faptul că pe teritoriul fostei provincii s’au perindat o serie de populaţii considerate migratoare: ”goţii”, ”gepizii”, ”slavii”, avarii etc.

Considerații pe marginea descoperirilor arheologice susceptibile de a reprezenta aşezări, ce au evoluat în perioada de care ne ocupăm și lista înregistrării lor .

Scopul urmărit pe parcursul demersului de faţă este acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra habitatului uman din Transilvania în perioada celei de doua jumătăţi a secolului V şi din prima jumătate a secolului VI. În dorinţa de a ne raporta la unele evenimente importante pentru istoria bazinului Dunării inferioare, în cifre absolute, ne vom referi la perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, perioadă ce coincide cu existenţa regatului ”gepid”.

În atenţia noastră s’au aflat doar siturile, care se pot data, cu ”certitudinea” specifică cercetării istorice, în perioada supusă studiului. Nu au fost repertoriate aşezările, care pe baza unui lot restrâns de fragmente ceramice atipice, au fost datate pe bună dreptate în limite cronologice mai largi: secolele IV-VI, V-VII etc. Este posibil ca unele din descoperirile amintite să facă obiectul prezentului studiu, însă cealaltă variantă de neincludere în segmentul temporal, de care ne ocupăm şi introducerea respectivelor puncte în cadrul repertoriului, ar putea implica concluzii false.

La fel descoperirea izolată a unor artefacte bine datate, dar care de obicei fac obiectul inventarelor funerare nu se regăsesc în repertoriu. Aceiaşi soartă o au şi descoperirile paleocreştine. Găsirea lor izolată în anumite situri, nu au fost însoţite de’a lungul timpului şi de alte descoperiri, în punctele respective, excepţie făcând staţiunea arheologică de la Sânmiclăuş, care să ateste existenţa unor aşezări datate în perioada supusă atenţiei.

În studiul de faţă prin Transilvania nu înţelegem entitatea geografică cunoscută sub acest nume, ci teritoriul fostei provincii romane Dacia din spaţiul intracarpatic. Ea este limitată la est de castrul de la Micia, crestele Munţilor Apuseni, culmea Munţilor Meseş; la nord, pe Someş, linia de castre de la Tihău, Căşei, Gherla, Ilişua; la est sistemul de castre de la Orheiul Bistriţei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni, Ilăceni, Odorhei, Sânpaul, Olteni, Breţcu şi Râşnov (Macrea 1969, 230-232)¸ iar la sud linia Carpaţilor Meridionali. Această limită era împinsă la exterior, în general, la distanţa de un sfert până la o jumătate de zi, în faţa castrelor, de obicei pe culmile dealurilor sau munţilor (Ferenczi 1972, 387).

Habitatul uman a fost şi este încă influenţat de relief, resurse materiale şi clima. Relieful Transilvaniei are aspectul unui amfiteatru având pe margini o coroană muntoasă formată la nord şi est de Carpaţii Orientali la sud de Carpaţii Meridionali, iar la vest de Carpaţii Occidentali, ce coboară treptat spre centru în zona de câmpie. În mare, zona supusă atenţiei noastre, se suprapune peste Depresiunea Transilvaniei.

Transilvania este brăzdată de câteva râuri: Mureş, şi Someşul, având fiecare câte un bazin corespunzător. Acestea au constituit nu numai surse de subzistenţă dar si mijloc de comunicaţie. Totodată prin forţa de modelare a reliefului apa a creat locuri ideale de amplasare a aşezărilor. Râurile amintite mai sus au modelat relieful, determinând un sistem de terase, care vor deveni locuri predilecte, pentru amplasarea aşezărilor din sec. V-VI şi nu numai.

Fig. 1

Resursa naturală cea mai importantă a Transilvaniei este sarea (fig. 1). Ea este indispensabilă vieţii oamenilor şi a animalelor, prin rolul său de reglare a echilibrului osmotic în cadrul organismului. Carenţa sării în regimul alimentaţie provoacă disfuncţii grave: astenie, anoxerie, oboseală accentuată, dereglări somatice, de creştere şi comportamentale, leziuni olfactive, diminuarea fertilităţii până la sterilitate etc., în timp ce lipsa ei accentuează aceste disfuncţii provocând chiar decesul (Monah 1991, 387).

Sodiul unul din cele două elemente ale sării participă la menţinerea tonusului muscular prin reţinerea apei în organism (Ciobanu 2002, 23). Un om are nevoie de 5-8 g zilnic, dar fiecare om utilizează între 10-20 g pe zi. În general, un om sănătos, consumă într’un an o cantitate de sare egală cu 1/10 din greutatea sa proprie (Medeleţ 1995a, 286).

Deasemenea sarea este de neînlocuit în alimentaţia animalelor domestice. O vacă necesită un consum de sare de 30-50 g/zi, o oaie 7-15 g/zi, un porc 5-10 g/zi (Medeleţ 1995, 54 2), iar un cal 0-40 g/zi (Ciobanu 2002, 26).

Totodată sarea era un bun conservant, la îndemână în Transilvania, al alimentelor ce conţin alumina (carnea de porc sau vită), al cărnii de peşte, al produselor lactate şi al legumelor (Medeleţ 1995, 54). Sarea se mai folosea şi în activităţi economice la prelucrarea pieilor de animale sau la separarea aurului de argint (Rustoiu 2002, 36) şi nu în ultimul rând era un mijloc de schimb în special cu Imperiul Bizantin.

Sarea din Transilvania, în perioada getică, acoperea nevoile populaţiilor din zonă, din câmpia Panoniei, de pe malurile Dunării mijlocii în amonte de Porţile de Fier şi peninsula Balcanică, la vest de trecătoarea Vardar-Morava (Medeleţ 1995, 53). Aceiaşi situaţie, credem noi, că exista şi în sec. V-VI, când Transilvania se afla tot în Barbaricum.

Până în prezent nu există date arheologice directe, care să confirme că în Transilvania anilor 454-567 se practica mineritul sau o altă formă de obţinere a minereurilor feroase ori neferoase. Totuşi la Moreşti s’a descoperit într’o locuinţă un cleşte de fierărie (Horedt 1979, 150, pl. 43/1), iar la Soporu de Câmpie, Alba Iulia ”Castrul roman” zgură de fier (Protase şi Ţigăra 1960, 392, Haimovici şi Blăjan 1989, 336), ceea ce confirmă faptul că în cele două aşezări se practica metalurgia. Cel puţin o parte din obiectele din fier şi bronz au fost confecţionate cu materie primă locală.

În Transilvania existau multe zone unde puteau fi exploatate minereurile preţioase, însă marea majoritate a obiectelor de aur şi argint, dacă nu în totalitate, proveneau în urma subsidiilor acordate de Imperiul Roman barbarilor pentru a le cumpăra pacea (Riché şi Le Maitre 2000, 69).

Nu este de neglijat posibilitatea ca în Transilvania să se fi exploatat si minereurile preţioase. Descoperirea la Abrud, o zonă ce nu era agreată pentru locuit, în perioada de care ne ocupăm, a unui cercel de aur datat în sec. VI (Hampel 1905, 1/362, fig. 965, 2/215, 3/pl. 174.1a, 1b) ar putea întări afirmaţia anterioară. Mai probabil, având în vedere complexitatea extragerii aurului, că el era obţinut prin spălarea nisipului aurifer din albiile râurilor.

Un alt element important era lemnul. El era principalul material de construcţie, de combustie folosit pentru încălzire, iluminat, prepararea hranei etc. Totodată era un element constitutiv al unor unelte, ustensile sau arme. Pentru epoca getică se aprecia că 70% (Giurăscu 1976, 11) sau după alţi cercetători 75%-80% (Stoiculescu 1999, 15) din suprafaţa actuală a României era acoperită cu pădure.

În epoca romană lemnul se exploata organizat (Macrea 1969, 311), dar probabil fără să afecteze semnificativ procentul amintit. O pădure tăiată are nevoie, în funcţie de specia de copac din care era constituită, de a se reface natural în starea de masiv între 6 şi 12 ani (Îndrumări 1987, 220-226), iar pentru a ajunge la starea de maturitate între 20 şi 180 de ani (Norme 2000, 152).

Oricât de intensă ar fi fost exploatarea lemnului în epoca romană, pădurile, aşa cum am arătat mai sus, aveau timp să se refacă. Prin urmare în sec. V-VI putem presupune că pădurile ocupau o suprafată de cca 70%-80% din suprafaţa actuală a României.

Clima din ultimii 2000 ani este departe de a fi constantă. Se consideră, pe baza analizei înaintărilor şi retragerilor gheţarilor montani, că în perioada de acum 1400-1550 de ani,   adică între 450-600 d.Hr a existat un climat cu veri calde şi lungi (Cârciumaru 1996, 25; Tomescu 2000, 268).

Acest fapt poate explica de ce în majoritatea locuinţelor din perioada supusă atenţiei, aşa cum vom arăta mai târziu, nu au fost descoperite instalaţii de foc. Şi în intervalul amintit se pare că în jurul anului 500, a existat o perioadă puţin mai rece, situaţie relevată de procentele mai puţin ridicate ale C 14 din atmosferă (Cârciumaru 1996, 151).

Transilvania este înconjurată de munţi, de aceea accesul înspre şi dinspre Transilvania se făcea prin locuri relativ puţine. La sud şi sud est se putea accede prin pasul ”Porţile de fier ale Transilvaniei“ (Macrea 1969, 152), prin pasul Vâlcan trecând din valea Jiului superior în valea Streiului, de’a lungul Oltului (Macrea 1969, 153), dinspre sud-est şi est prin pasul Oituz, de’a lungul Bârgaielor şi Bistriţei (Djamo 1994, 418), dinspre nord-vest şi vest prin Poarta Meseşului (Macrea 1969, 231), pe Crişul Repede (Rustoiu 1993, 66, 74) şi valea Mureşului, râu care era navigabil (Macrea 1969, 157). În interiorul Transilvaniei se circula probabil pe văile principalelor râuri.

Cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm, în Transilvania, nu a făcut obiectul preocupărilor arheologilor decât începând cu anii ’50 ai secolului XX. Au existat şi anterior cercetători care au făcut cunoscută perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, însă ei şi’au îndreptat atenţia spre alte aspecte decât cel studiat de noi: descoperiri monetare (Gooss 1876, 336), funerare (Finály 1889; Hampel 1905, 2/39-40), religia (Diculescu 1925) şi istoria gepizilor (Diculescu 1922).

Primele săpături arheologice au avut loc în anul 1951 la Moreşti (Prodan et al. 1954, 199) efectuate de un colectiv numeros condus de K. Horedt, în cadrul unui program naţional de cercetare (Horedt et al. 1952, 311). Săpaturile ample vor dura într-o primă fază până în anul 1956 (Horedt 1979, 17-18) fiind reluate aşa cum se va vedea mai târziu.

În cadrul aceluiaşi program vor fi identificate în 1952 aşezările de la Cipău şi Iernut ”Pe Şes” de către D. Protase respectiv M. Rusu, care vor întreprinde în următorii ani săpături sistematice în siturile descoperite (Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 661-662). Tot în anii ’50 va fi cercetat situl de la Porumbenii Mici (1954, 1957-1958) de către K. Horedt, Şt. Molnar şi Z. Székely (Horedt et al. 1962, fig. 1).

În 1955 D. Protase identifică aşezarea de la Soporul de Câmpie, unde va săpa în următorii 6 ani alături de I. Ţigăra şi episodic alături de K. Horedt, N. Vlassa şi L. Ţeposu-David (Protase 1962, 527).

În anii ’60 ai secolului XX va fi sondată aşezarea de la Şeica Mică (1962) de către K. Horedt (Horedt 1962, 187-204), iar Z. Székely va cerceta siturile de la Cernat şi Poian din sud-estul Transilvaniei (Székely 1992, 245-306). Un loc aparte pentru durata (1960-1963, 1970-’72, 1976-’77) şi dimensiunea cercetărilor efectuate îl au săpăturile de la Bratei realizate de I. Nestor, E. Zaharia şi L. Bârzu (Bârzu 1995, 239).

În anul 1976 debutează cercetările lui Gh. Baltag de la Sighişoara ”Dealul Viilor”(Baltag 1979, 72). El va fi ajutat de’a lungul anilor de M. Petică şi de R. Harhoiu (1980-1994). Acesta din urmă va prelua coordonarea cercetărilor.

În 1985 sunt reluate săpăturile de la Moreşti de către D. Protase în scopul clarificării unor aspecte legate de fortificaţia de aici. Săpăturile de o amploare mai mică se vor desfăşura cu unele întreruperi până în anul 1991 (Protase 1999, 265-272).

În anii ’90 este de remarcat activitatea lui C. Gaiu în nordul Transilvaniei, care întreprinde săpături arheologice într’o serie de aşezări: Dipşa (Gaiu 1993, 91-107) Ocniţa (Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61), Stupini ”La Curte” (Gaiu 1999, 84-96), ”Fânaţele Archiudului” (Gaiu 1997, 59; 1999, 84; 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111, Gaiu şi Marinescu 2003, 303) şi ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158). Tot în această perioadă M. Rusu reia cercetările la Iernut-Cătunul Sf. Gheorghe ”Pe Şes” continuate apoi de C. Cosma (Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; Cosma şi Rustoiu 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107).

O contribuţie importantă au avut’o şi arheologii, care prin cercetări de suprafaţă sau săpături de o amploare mai mică au îmbogăţit repertoriul descoperirilor ori au redat specialiştilor o serie de alte complexe aparţinând perioadei supusă studiului: Gh. Anghel, M. Blăjan, V. Lazăr, I. Pop, Gh. Lazarovici, Z. Maxim-Kalmar, Şt. Ferenczi, R. Heitel, D. Marcu, D. Alicu, S. Cociş, N. Vlassa C. Gaiu etc.

Chiar dacă au fost descoperite până acum 114 de aşezări (lista acestor așezări o puteți consulta mai jos), doar una cea de la Moreşti are o monografie (Horedt 1979). Alte aşezări, datorită caracterului lor sau a suprafeţelor mici săpate, au beneficiat de valorificarea ştiinţifică a rezultatelor cercetărilor la nivel de articole sau rapoarte de săpătură: Cipău (Prodan et al. 1954 , 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Vlassa et al 1966, 405-407), Soporul de Câmpie (Horedt 1967, 584-585; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 527-536), Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204), Porumbenii Mici ( Horedt et al. 1962 , 633-636; Székely 1962, 25-28 ), Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977 , 285-297; 1979, 282-283) , Cernat ( Székely 1992 , 279-285) , Poian (Székely 1973, 221; 1992, 246-279) Dipşa (Gaiu 1993, 91-107), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158) etc.

Alta este în schimb situaţia de la Bratei şi Sighişoara ”Dealul Viilor”, care au beneficiat de cercetări însumând 9 respectiv 19 campanii de săpături. Prima a fost publicată într’un studiu (Bârzu 1995) cei drept mai cuprinzător dar insuficient, iar a doua a beneficiat de un singur articol (Baltag 1979) şi câteva consideraţii într’o monografie care trata zona Sighişoarei (Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191)

Cu toate cele arătate mai sus în ultimii ani interesul pentru cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm a scăzut îngrijorător. Pe o perioadă de cinci ani (1999-2003) au avut loc săpături arheologice sistematice doar în două situri: Iernut ”Pe Şes” – campania din 2000- (Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107) şi Stupini ”Fânaţele Archiudului” – campaniile din 1999, 2000, 2003 (Gaiu 2001, 236; 2002, 119-120, Gaiu şi Marinescu 2003, 303).

Prin urmare subiectul este departe de a fi epuizat și este de dorit în acest moment, când fondurile guvernamentale alocate pentru săpături arheologice sistematice sunt insuficiente, valorificarea cercetărilor derulate anterior şi a materialelor ce stau în depozitele din muzee neatinse de foarte mulţi ani.

Tipuri de habitat uman. Problema aşezărilor fortificate.

Ideea existenţei unor aşezări fortificate în Transilvania, în perioada de care ne ocupăm, a fost enunţată pentru prima oară de K. Horedt, care a evidenţiat, în urma cercetărilor arheologice, trei astfel de aşezări: Moreşti (Horedt 1979, 72-81), Porumbenii Mici (Horedt 1969, 134-136) şi Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137). Realizarea unor fortificaţii în perioada considerată ”gepidică” în Transilvania a suscitat discuţii, principalul argument contra acestei afirmaţii fiind inexistenţa lor în Câmpia Panoniei, acolo unde era de altfel centrul de putere al ”gepizilor”.

Dacă în aşezările de la Şeica Mică şi Porumbenii Mici săpăturile arheologice au fost de mai mică amploare şi au fost cunoscute doar prin câteva studii (Horedt et al 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Horedt 1964, 187-204), cea de la Moreşti a beneficiat de săpături la care au participat mulţi arheologi, cu rezultate mai spectaculoase finalizate printr’o monografie (Horedt 1979). De aceea, acest din urmă sit a generat cele mai multe controverse.

Principalul argument în favoarea existenţei aşezării fortificate din sec. V-VI de la Moreşti sunt însăşi săpăturile efectuate. Liniile de fortificaţii ale Moreştiului au fost investigate de nu mai puţin de 15 secţiuni (Horedt 1979, 72-81), iar cea care ne interesează pe noi şi care desparte Podeiul de Hulă de 3 secţiuni (Horedt 1979, 72-73).

Pentru a lămuri unele probleme ridicate de aşezarea de la Moreşti D. Protase a reluat săpăturile arheologice în anii 1985-1986, 1989-1991. El ajunge la concluzia că fortificaţia nu era folosită în secolele V-VI, ci a fost realizată mai târziu. Argumentul principal este descoperirea unui mormânt la o distanţă de numai 2 m faţă de şanţul exterior de apărare şi a unor fragmente de oase şi câteva fragmente ceramice atipice în şantul amintit. Prin urmare cimitirul continua până lângă fortificaţie sau o parte din el a fost distrus de edificarea ulterioară a valului şi şanţurilor de apărare (Protase et al 1988, 291, 295; Protase 1999, 266, 268).

Din păcate scopul principal al cercetărilor lui D. Protase a fost altul, de aceea, credem noi, secţiunile au fost trasate paralel cu linia de fortificaţie a Podeiului (Protase 1999, passim) şi doar şanţul a fost atins de o casetă cu dimensiunile de 3 x 2 m (Protase et al. 1988, 295; Protase 1999, 268).

Aşezarea de la Moreşti are o existenţă probabilă de câteva zeci de ani. La un moment dat, din diferite motive, rolul de apărare al fortificaţiei a putut fi abandonat, exemple în acest sens există pentru epoca getică la Sighişoara (Andriţoiu şi Rustoiu 1997, 122-123) şi pe valea Siretului (Ursachi 1987, 40, 44, 49), când sunt construite o serie de locuinţe pe coama valurilor de apărare sau în şanturile aferente. În acest caz continuarea înmormântărilor la Moreşti până lângă fosta structură de apărare este posibilă.

Un alt argument în favoarea folosirii fortificaţiilor în Transilvania în secolele V-VI a fost enunţat de Al. Diaconescu şi C. Opreanu. Potrivit celor doi cercetători clujeni aşezările fortificate de la Moreşti, Porumbenii Mici şi Şeica Mică ar fi specifice populaţiei romanice şi sunt indicii pentru existenţa unor structuri politico-militare ale populaţiei mixte geto-romanice (Diaconescu şi Opreanu 1989, 586-587).

Nu contestăm argumentele aduse în sprijinul ipotezei prezentate, însă aşa cum vom arăta mai jos nu putem fi de acord cu ea. Chiar dacă Transilvania era o zonă periferică din punct de vedere al stăpânirii ”gepide”, ea era de importanţă vitală datorită prezenţei zăcămintelor de sare.

Nu revenim asupra importanţei sării pentru viaţa oamenilor şi a animalelor, dar asigurarea controlului sării putea oferi o serie de avantaje economice şi chiar politice. De aceia, credem noi, că regatul gepid nu ar fi tolerat un alt centru de putere în Transilvania.

Prezenţa în unele morminte gepidice din Transilvania a armelor: Moreşti (Horedt 1979, 190), Cluj-Cordoş (Ferenczi 1960), Lechinţa de Mureş (Horedt et al.1952, 327, nr. 7), Cipău (Prodan et al. 1954, 221), Lechinţa de Mureş (Horedt 1958, 92, nr. 30), Căpuşul Mare (Horedt et al. 1952, 312), Şintereag (Gaiu 1979, 541, pl II/2, 3, ) etc vin să sprijine cele afirmate anterior. Că gepizii controlau cu autoritate regiunea în discuţie este confirmat şi de faptul că slavii nu pătrund în zonă decât după prăbuşirea regatului gepid.

Aşa cum am văzut anterior atât o teorie cât şi cealaltă pot fi combătute, prin urmare singura cale de soluţionare a problemei este reluarea săpăturilor fortificaţiei de la Moreşti. După părerea noastră, pe care ne’o exprimăm în stadiul actual al cercetărilor, construirea unei fortificaţii de genul celei de la Moreşti presupunea un efort colectiv imens. În istoria veche construcţiile monumentale aveau la bază în general motive religioase sau politico-militare.

La Moreşti cauza religioasă dispare din considerente evidente, singura motivaţie putând fi cea politico-militară. Eventualitatea unui atac roman pe direcţia Barboşi-pasul Oituz, sau al unui atac slav nu credem că ar fi declanşat o astfel de reacţie, având în vedere că în Panonia, o zonă mult mai expusă acţiunilor potrivnice, fortificaţiile lipsesc.

Cum deocamdată nu sunt motive să credem că fortificaţiile de la Moreşti, Porumbenii Mici, Şeica Mică sau chiar Băbuţiu au fost ridicate în secolele V-VI, aşezările amintite le vom considera ca făcând parte din categoria, ce urmează a fi tratată mai jos.

Aşezări nefortificate.

Până în prezent sunt cunoscute 111 de aşezări sigure. Dintre acestea 35 au fost cunoscute în urma unor săpături arheologice sistematice sau de salvare, iar restul sunt rodul cercetărilor de suprafaţă. Aparent 35 de aşezări săpate, din 111 cunoscute sunt un număr apreciabil, dar din păcate dintre acestea, marea lor majoritate, au au făcut obiectul cercetării altor perioade istorice şi sunt reprezentate pentru perioada de care ne ocupăm, doar prin materiale sporadice ori complexele au rămas nepublicate. Sunt 22 de aşezări în care s’au descoperit complexe. În unele din siturile amintite, complexele sunt doar menţionate fără a exista o descriere a lor mai amănunţită.

Cu toate acestea cele 111 de puncte cunoscute ne pot oferi informaţii importante privind unele aspecte, ce vor fi dezbătute în prezentele rânduri, ale habitatului uman din perioada de care ne ocupăm în studiul de faţă.

Aşezările sunt plasate în general de’a lungul traseelor principalelor râuri ce străbat Transilvania: Someşul, Mureşul şi Târnavele: Alba Iulia, Bratei, Cluj Napoca, Floreşti, Iernut, Moreşti etc. Altă grupare consistentă a aşezărilor se înregistrează pe văile adiacente sau locuri mai ferite, dar nu departe de principalele căi de comunicaţie: Aiton, Dipşa, Ghirbom, Moşna etc.

Cele mai multe aşezări au fost edificate pe terasele joase ale râurilor şi văilor amintite, forme de relief ce au oferit condiţii bune de locuit încă din pre şi proto istorie (Andriţoiu 1992, pl. 18; Ursuţiu 2002, fig. 1, 2). De altfel numeroase aşezări din secolele V-VI suprapun alte aşezări vechi: Moreşti, Cipău, Iernut – Sf. Gheorghe ”Pe Şes”, Şeica Mică, Bratei etc. O mică parte din aşezări sunt situate pe înălţimi: Băbuţiu – 622 m, Porumbenii Mici – 764 m, Mera şi Răscruci.

Aşezările pe înălţimi sunt întrucâtva atipice pentru această perioadă în Transilvania. Ele erau probabil sezoniere şi pot fi puse în legătură cu un anumit tip de ocupaţie economică-păstoritul. Alte aşezări sunt plasate pe dealurile mai joase şi pe terase înalte: Alba Iulia – Castru, Şeica Mică, Gheorgheni, Moreşti etc.

Privind harta descoperirilor (fig. 2) observăm o serie de zone în care nu avem descoperiri: zona dintre Târnave şi Mureş, o parte din cursul superior şi mijlociu al Mureşului, Valea Oltului (Hărmanul trebuie privit cu rezerve) etc. Situaţia poate fi explicată atât prin existenţa unor factori de mediu improprii habitatului (zonele mlăştinoase, suprafaţa mare de pădure, ce acoperea teritoriul Transilvaniei etc.), unei realităţi istorice, cât şi datorită stadiului actual al cercetărilor.

Concentrarea descoperirilor în anumite zone este explicabilă şi datorită activităţii unor arheologi, cărora li se datorează identificarea pe teren a mai multor situri. Îi amintim aici fără a’i nedreptăţi pe cei omişi pe C. Gaiu (zona Bistriţa-Năsăud), V. Lazăr (Mureş şi Târnave), Şt. Ferenczi (zona Cluj), N. Vlasa (Mureş), M. Blăjan (zona Cluj, Mureş şi Târnave) etc. Numai aşa putem explica lipsa aşezărilor pe valea Mureşului la vest de Vinţul de Jos, o zonă de trafic intens încă din neolitic, fiind principala ”arteră comercială” a Transilvaniei în timpurile vechi.

Dacă suprapunem harta descoperirilor peste hărţile principalelor resurse naturale ale Transilvaniei: sare, aur, fier şi cupru, observăm că aşezările se concentrează în ariile în care există zăcămite de sare.

Există localităţi pe raza cărora s’au descoperit mai multe aşezări: Alba Iulia, Sânmihaiu de Câmpie şi Stupini cu câte trei, Mediaş cu patru, iar Iernut cu cinci aşezări. Aceste habitate fie aparţin unor comunităţi care au evoluat concomitent, fie, mai probabil, aparţin aceleiaşi comunităţi, care s’a mutat din loc în loc, în cadrul unei microregiuni, după ce a epuizat resursele din spaţiul apropiat celui de locuire.

Nu există aşezare săpată integral. Nici chiar Moreştiul nu a fost epuizat arheologic, iar aşezarea de la Bratei a fost distrusă într’o oarecare măsură de exploatarea de nisip. Suprafaţa unora ar putea fi dedusă cu aproximaţie în funcţie de elementele geografice care le delimitează natural: râuri, râpe adânci, dealuri etc., sau în urma unor cercetări de suprafaţă.

Astfel se apreciază că aşezarea de la Alba Iulia ”Lumea Nouă” ar avea cca. 1 ha, Brateiul cca 1,3 ha (Bârzu 1995, 241), aşezările de la Sic ”Valea Seleci”, Alba Iulia ”Recea” şi Şeica Mică sunt aşezate pe o terase, iar ultima pe un platou, ce au suprafaţa de cca 1,5 – 1,6 ha (RepCj, 349, nr. 23, Moga et alii 2005, 52, Horedt 1964, 187), Iernut ”Pe Şes” 2 ha, Moreşti cca 2,5 ha (Cosma 1996, 40), iar Stupini ”Vătaştina” se întinde pe cca 4 ha (Gaiu 2002, 119). La Bratei se apreciază numărul locuitorilor aşezării la cca 200 (Bârzu, 1995, 241), iar la Moreşti populaţia număra cca 250-300 de oameni (Horedt 1979, 121-122).

Fig.2

O organizare internă a aşezărilor este greu de precizat, dar se pot totuşi observa în unele dintre ele, o anumită ordonare a locuinţelor. O grupare a locuinţelor în cuiburi, probabil pe criterii social-familiale, se poate evidenţia în aşezările de la Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Horedt 1955, pl. IV), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Stupini ”Vataştina’ (Gaiu 2002, fig. 4), Cipău (Vlassa et al. 1966, fig.7), Soporul de Câmpie (Protase 1962, fig. 8) şi Moreşti (Horedt 1979, fig. 38).

Pe lângă aranjarea în cuiburi s’a mai observat şi o dispunere a locuinţelor în şiruri: Ocniţa (Gaiu 1994, pl. I), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Cosma 1996, 40), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, fig. 5), iar la Porumbenii Mici locuinţele au fost construite de’a lungul marginii platoului formând un şir circular (Horedt et al. 1962, fig. 1).

O situaţie aparte a fost observată la Bratei, poate şi datorită amplorii cercetării, unde locuinţele erau grupate în două ”cartiere”, între ele existănd o distanţă de cca 40 m. În spaţiul liber dintre cele două ”cartiere” a fost descoperită o locuinţă (Bârzu 1995, fig. 1), a cărei încadrare în segmentul cronologic ce face obiectul referatului de faţă, este discutabilă.

Locuinţe, instalaţii de foc şi anexe gospodăreşti

Locuinţe. Chiar dacă în majoritatea siturilor menţionate în repertoriul descoperirilor, nu au fost identificate locuinţe, în special datorită caracterului cercetării, totuşi au fost puse în evidenţă un număr de peste 150. Ele sunt de mai multe tipuri: locuinţe îngropate (bordeie), locuinţe semiîngropate şi locuinţe de suprafaţă.

Dacă pentru termenul de locuinţă de suprafaţă specialişti s’au pus de acord, pentru primele două există discuţii datorită atât termenului de locuinţă semi-îngropată, care în limbajul arheologic este denumit ”semibordei”, cât şi a criteriului de diferenţiere al celor două tipuri de habitat. Prin ”semibordei” se înţelege un bordei a cărei adâncime de săpare în pământ este mai mică. Privitor la termenii de bordei şi semibordei Dicţionarul explicativ al limbii române îl cuprinde doar pe primul (Dex 1975, 93, 5777).

Etnologii folosesc pentru termenul de semibordei pe cel de locuinţă semi-îngropată (Vlăduţiu 1973, 157, 158; Bâtcă şi Bâtcă 1985, pl 9; ), motiv pentru care folosim şi noi aceiaşi terminologie. Diferenţa dintre bordei şi locuinţă semiîngropată constă în adâncimea la care au fost îngropate faţă de nivelul de călcare.

Pe considerentele arătate mai sus I. Mitrea denumeşte bordei o locuinţă a cărei adâncime a părţii săpate în pământ depăşeşte 0,70-0,75 m, faţă de nivelul de călcare, în vreme ce adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate ajunge până la cota de mai sus (Mitrea 1980, 64 şi nota 30).

În Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României se consideră că adâncimea până la care se săpa groapa bordeiului varia între 1,00 şi 1,50 m (Zaharia et al 1996, 321). Fiind vorba de o enciclopedie şi din dorinţa de a uniformiza termenii considerăm şi noi, că adâncimea minimă de săpare a unui bordei şi implicit adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate este 1 m.

Locuinţe îngropate sau bordeie. În această categorie pot fi plasate complexele de la Moreşti – 10 locuinţe (Horedt 1979, 89, 92, 93, 95, 99), Sânmiclăuş – 1 locuinţă (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), Soporul de Câmpie – 4 locuinţe, Stupini ”La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190) şi Stupini ”Vătaştina” – 4 locuinţe (Gaiu 2002, 114, 115).

Bordeiele aveau în general formă patrulateră cu colţurile rotunjite, excepţie făcând două bordeie, unul descoperit la Moreşti (Horedt 1979, 95), iar celălalt la Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), care aveau forma circular-ovală. Suprafaţa lor era cuprinsă între 6,24 m 2 şi 17, 60 m 2. Unele bordeie aveau podina realizată din pământ sau lut bătătorit, altele posedau instalaţie de foc, dar cea mai mare parte nu aveau amenajări interioare sesizabile arheologic.

Locuinţe semiîngropate. Locuinţele semiîngropate au fost descoperite la Alba Iulia ”Castrul roman” – 2 (Haimovici şi Blăjan 1989, 336-339) şi ”Lumea Nouă” – 1 (Haimovici şi Blăjan 1989, 340-341), Bratei – 50 (?), 39 (?) (Bârzu 1995, 241, 244, 263-268), Cipău – 9 (Horedt 1955, 659-660; Vlassa et al. 1966, 407), Dipşa –9 (Gaiu 1993, 91-93), Moreşti – 17 (Horedt 1979, 88-89, 92-93, 95-99), Ocniţa – 5 (Gaiu 1994, 50, 51), Stupini „La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190, nr. 242) şi „Vătaştina” – 15 (Gaiu 2002, 114-119).

Majoritatea covârşitoare a locuinţelor semi-îngropate aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, notă discordantă făcând două locuinţe descoperite la Cipău care aveau formă circular-ovală. Suprafaţa lor se încadra în limitele 4,37 m 2 şi 18,90 m 2. Unele locuinţe aveau podeaua constituită din pământ sau lut bătătorit, iar într-un caz din pietriş. Într-unele locuinţe era prezentă instalaţia de încălzire sub diferite forme.

Locuinţe de suprafaţă . Au fost evidenţiate prin descoperirile de la Bratei – 6 (Bârzu 1995, 241), Dipşa – 3 (Gaiu 1993, 92-93), Moreşti – 11 (Horedt 1979, 118-119), Porumbenii Mici (Horedt et al. 1962, 28; Székely 1962, 28), Sighişoara – 1 (Baltag 2000, 116), Stupini ”Vătaştina” – 2 (Gaiu 2002, 116) şi Şirioara – număr neprecizat (Gaiu 1984, 59). Multe din complexe reprezintă doar resturile unor locuinţele de suprafaţă, de aceea referirile la suprafaţa şi forma unora dintre ele sunt sub semnul relativităţii.

În aceste condiţii suprafaţa locuinţelor variază între 3,2 m 2 şi 99,12 m 2, iar forma lor, acolo unde a putut fi surprinsă, este patrulateră. La Moreşti şi Porumbenii Mici au fost descoperite mai multe suprafeţe de piatră, care au fost considerate ca fiind locuinţe. Unele locuinţe aveau podina din lut bătătorit, iar alte locuinţe au fost construite direct pe sol. Cu unele excepţii locuinţele erau lipsite de instalaţie de foc sau gropi de stâlpi.

Modul de edificare a elevaţiei este greu de surprins arheologic. Singurele indicii, în cazul nostru, sunt gropile de pari sau stâlpi. De aceea o soluţie acceptabilă este dată de etnologie, care poate oferi similitudini pertinente.

Astfel lipsa gropilor de pari presupune existenţa unor tălpi de lemn ce erau aşezate pe fiecare latură a locuinţei (Butură 1978, 100; Cosma 1996a, 41). Peste acestea se edificau pereţii fie prin aşezarea bârnelor suprapuse pe orizontală, fie prin introducerea în tălpi a unor pari (stâlpi) verticali. În primul caz lemnele pereţilor şi ai tălpi se îmbinau la colţurile locuinţei în diferite moduri.

Bârnele erau cioplite pe partea inferioară, pentru a se îmbina perfect cu cele pe care se aşezau. Sistemul prezenta avantajul că fereşte încheietura de bătaia ploilor, spre deosebire de sistemul cioplirii pe partea superioară sau pe ambele feţe (Butură 1978, 99).

Sistemul cioplirii atât pe partea superioară cât şi pe ambele feţe, pe lângă inconvenientul amintit mai sus, oferea avantajul că asigura o mai strânsă aşezare a pereţilor (Butură 1978, 99).

În al doilea caz, bârnele orizontale se îmbinau cu bârnele verticale, intrând printr-o şănţuire longitudinală cu care erau prevăzute acestea din urmă (Butură 1978, 100). Tot în al doilea caz pereţii puteau fi realizaţi din nuiele împletite (Butură 1978, 101). Atât pereţii din bârne cât şi cei din nuiele împletite erau căptuşiţi apoi cu un strat gros de lut (Stoica et al. 1985, 77-78).

În cazul locuinţelor în care au fost surprinse arheologic urme de stâlpi, aşa zisele case ”în furci” (Butură 1978, 100) se folosea aceiaşi metodă de ridicare a pereţilor. Stâlpii aveau în vârf câte o ”furcă” cioplită pentru fixarea celor patru grinzi lungi pe care se sprijinea tavanul (Butură 1978, 100).

În două locuinţe atelier de la Moreşti au fost surprinse grupuri de câte două gropi (Horedt 1979), în care erau fixaţi stâlpi cu rolul de a susţine pereţii de’o parte şi de alta (Cosma 1996).

Se aprecia că pentru construirea pereţilor era nevoie de o mare cantitate de lemne (Vlăduţiu 1973, 159). Acolo unde existau păduri se folosea stejarul în zonele joase, fagul în cele deluroase şi conifere în cele muntoase. Lemnul pentru construcţie se tăia în perioada în care conţinea mai puţină sevă, adică toamna târziu si înaintea primăverii până la apariţia mugurilor pentru a se putea decoji mai uşor. Acolo unde lemnul nu era la îndemână se folosea orice tip de arbori. (Butură 1978, 99).

O situaţie particulară este reprezentată de o locuinţă semiîngropată de la Alba Iulia ”Castru roman”, unde un perete al ei era constituit de un zid al unui edificiu roman, care depăşea cu cca 0,50 m nivelul superior al gropii (Haimovici şi Blăjan 1989).

Acoperişul era în general de tipul în două ape, dar putea fi întălnit şi cel într’o apă sau cel conic în cazul locuinţelor rotund-ovale în plan. El era realizat din pământ, paie sau stuf (Stoica et al. 1985, 78).

Acoperişul din paie era mai durabil decât cel din stuf putând supravieţui chiar 100-150 ani, deoarece se impregna cu fum şi se întărea cu cruste de funingine (Butură 1978, 104). Acoperişurile de paie putea fi de două genuri: ”clădite” sau ”legate”, primul având o durată de exploatare mai mare (Butură 1978, 103-104).

Se observă că tipul de locuinţă mai mult sau mai puţin îngropată este semnificativ mai folosit decât cel de suprafaţa. O explicaţie poate fi că locuinţele de suprafaţă lasă urme mai superficiale în pământ şi apar mai la suprafaţa solului actual, fiind expuse distrugerilor cauzate de lucrările agricole.

O altă explicaţie mult mai pertinentă este avantajul, care îl determina locuinţa săpată în pământ. Ea asigura răcoare vara, iar iarna se încălzea mai uşor (Butură 1978, 81). De altfel locuinţa îngropată dar mai ales ce semiîngropată este mai uzitată şi în spaţiile apropiate Transilvaniei (Teodorescu 1964, 490; Dolinescu-Ferche 1984, 124; Teodor 1984, 44; Protase 2000, 264, 274-275, 279).

Instalaţii de foc. Este de remarcat că nu în toate aşezările în care s’au descoperit locuinţe au fost puse în evidenţă instalaţii de foc. Instalaţiile de foc erau amenajate în centrul, unul din colţuri sau pe una din laturile locuinţei de obicei opusă intrării Acolo unde au fost sesizate ele se prezintă grupate pe tipuri şi variante:

Tipul 1 (T1) – vetre.

T1a – vatră de foc simplă din lut de formă rotundă sau ovală în plan. A fost descoperită la: Alba Iulia „Castrul roman”, Dipşa, Sânmiclăuş, Soporul de Câmpie, Bratei.

T1b – vartă de foc din lut de formă rotundă sau ovală în plan înconjurată cu pietre de râu sau gresii. A fost găsită la: Cernat, Dipşa, Ocniţa, Poian, Stupini ”La Curte” şi ”Vătaşina”.

Tipul 2 (T2) – cuptoare.

T2a – cuptor de formă rotundă cu pereţii din lut. A fost pus în evidenţă la Iernut ”Pe Şes” şi Sânmiclăuş.

T2b – cuptor de formă dreptunghiulară în plan mărginit pe trei din laturi cu lespezi de gresie. A fost sesizat la Alba Iulia „Lumea Nouă” şi Dipşa.

T2c – cuptor pietrar de formă rotundă sau ovală în plan. A fost înregistrat la Stupini ”Vătaştina”.

Anexe gospodăreşti.

Locuinţe atelier . La Moreşti au fost descoperite două locuinţe, care prin particularităţile lor pot fi incluse în categoria de faţă.

Prima locuinţă degajată de pământ în 1952 era de formă patrulateră şi avea dimensiuni impresionante 6,20 x 5,60 m. Adâncimea maximă de săpare a locuinţei era de 1,35 m.

Ceea ce atrage atenţia este inventarul acesteia. Astfel, alături de ceramică au fost descoperite un număr mare de greutăţi din lut, împărţite în trei grămezi, folosite la războiul de ţesut şi dispuse în marginea locuinţei.

O primă grămadă era aşezată într’un colţ, iar celelalte două câte una pe două din laturile locuinţei. Pe lângă greutăţile amintite au mai fost descoperite şi câteva fusaiole din acelaşi material (Horedt 1979, 93-94).

A doua locuinţă (nr. 27) nu se deosebea prea mult de prima, ca sistem constructiv, dar era ceva mai mică 5,10 x 4,90 m. Numărul mare de greutăţi de ţesut erau grupate în patru părţi aşezate în margine. O grămadă a fost descoperită pe o latură, iar celelalte în câte un colţ al locuinţei. Din inventar nu lipsesc fusaiolele de lut (Horedt 1979, 97).

În cele două locuinţe atelier se produceau probabil ţesături pentru întreaga comunitate. Ele se bucurau de un statut special dovadă fiind faptul că sunt cele mai mari edificii adâncite în pământ din toată aşezarea (Horedt 1979), iar dispunerea a cel puţin uneia dintre ele (nr. 13) într’un spaţiu liber înconjurat de alte locuinţe confirmă acest fapt (Horedt 1979).

Gropi de provizii . Ele apar surprinzător, având în vedere durata lor de folosinţă destul de scăzută, în număr relativ mic. Din cauza inventarului lor sunt denumite în literatura de specialitate gropi menajere. Este adevărat, dar ele au devenit loc de depozitare a resturilor menajere după ce şi-au pierdut funcţia principală pentru care au fost săpate, aceea de păstrare a proviziilor (Vasiliev et al. 2002, 61, 95).

Gropile de provizii au fost săpate la adâncimi diferite, în exteriorul locuinţelor, sunt circulare în plan şi în ansamblu de mai multe forme: cilindrice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Stupini ”La Curte” (Protase 2000, 190) Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 119), tronconice – Stupini „Vătaştina (Gaiu 2002, 119), Stupini „La Curte” (Protase 2000, 190) şi bitronconice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Dipşa (Gaiu 1993, 93) etc.

În epoca modernă, pentru a deveni impermeabile, gropile de provizii se lipeau de obicei cu un amestec de lut, bălegar şi pleavă apoi se ardeau (Vlăduţiu 1973, 222). Ele se acopereau cu lemne peste care se puneau paie şi apoi pământ (Bâtcă şi Bâtcă 1985, 87). Arheologic modul de amenajare descris nu a fost surprins. Existau şi gropi nearse singurele care au fost identificate arheologic.

Pentru păstrarea bucatelor, pereţii gropilor erau căptuşiţi cu un strat de paie şi pleavă, gros de câţiva centimetri, apoi se aşezau cerealele. Când groapa a fost umplută, se punea un strat de paie destul de gros peste care se aşeza pământ, până la nivelul solului (Maier 1968, 273). Gropile de provizii, în care se păstrau alimente perisabile, se acopereau în aşa fel încăt să fie asigurat accesul uşor la ele (Cosma 2002, pl. 284/1).

Instalaţii de foc exterioare locuinţelor

Au fost descoperite sporadic. Numărul lor mic se poate explica şi prin faptul că au fost expuse distrugerilor lucrărilor agricole. Instalaţiile de foc anexe sunt de următoarele tipuri:

1. Vetre de foc înconjurate cu pietre sau amenajate într’o groapă, ce au fost evidenţiate la Bratei.

2. Cuptor menajer cu vatra realizată din pietre de râu şi calota din lut, descoperit la Porumbenii Mici

3. Cuptor de ars ceramică bicameral, care avea grătarul sprijinit pe câţiva suporţi conici din lut, descoperit la Bratei.

Cronologia aşezărilor

Aparent datarea aşezărilor în a doua jumătate a secolului al V-lea şi în prima jumătate a secolului următor pare riscantă. Într’adevăr dacă luăm în considerare strict aşezările demersul nostru, pare uşor hazardată. Dar, în cele ce urmează vom încerca să demonstrăm contrariul. Cel mai bun argument sunt descoperirile funerare. Acestea fac parte din tipul cimitirelor în şiruri ”Reihengräberkreis”, care se pot împărţi cronologic pe baza unor artefacte specifice, relativ strict.

În perioada de care ne ocupăm ele se împart după K. Horedt în două grupe: a II-a (Horedt 1977, 256-258) şi a III-a (Horedt 1977, 258-261). Grupa a II-a este corespunzătoare orizontului cronologic al mormintelor de la Apahida şi se datează în a doua jumătate a secolului V. Grupa a III-a este reprezentată de orizontul cimitirului de la Moreşti şi se încadrează cronologic în prima jumătate a secolului VI.

Cum existenţa unor cimitire este legată de existenţa unor aşezări corespunzătoare şi descoperirile discutate în prezentul studiu, se pot încadra între a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului VI chiar mai mult unele pot fi defalcate cronologic pe perioadele corespunzătoare celor două grupe de morminte în şiruri.

Primei perioade i se pot înscrie aşezările de la Soporul de Câmpie, probabil o parte din locuinţele de la Bratei, aşezarea de la Sânmiclăuş şi eventual cea de la Ţaga. În aşezarea de la Soporul de Câmpie s’a descoperit o fibulă din bronz (Protase 1962, 430) ce derivă din fibulele de tip Vyškov şi un inel tot din bronz (Protase şi Ţigăra 1962), ambele datându’se în a doua jumătate secolului V (Harhoiu 1998, 87, 101) şi pe care ne sprijinim şi noi în încadrarea noastră.

În inventarul unor locuinţe de la Bratei şi Sânmiclăuş s’au găsit artefacte de tradiţie hunică şi probabil locuinţele respective pot fi atribuite perioadei imediat următoare anului 454, cu observaţia că o parte din cele de la Bratei s’ar putea data chiar mai timpuriu.

Pentru o datare, a unei părţi din aşezare, în a doua jumătate a secolului V, pledează si o fibulă din bronz, de acelaşi tip cu cel de la Soporul de Câmpie (Bârzu 1995, fig. 16/15).

În perioada a doua, adică în prima jumătate a secolului al VI-lea, se încadrează probabil majoritatea descoperirilor, fără a avea totuşi elemente sigure de datare mai strânsă.

Descoperirile din Transilvania, care reprezintă aşezările din a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, sunt contemporane cu perioada de existenţă a regatului gepid. Răspândirea aşezărilor în Transilvania coincide, în principal, cu aria ocupată de zăcămintele bogate în sare.

Formele predilecte pentru habitat au fost terasele principalelor râuri: Mureş, Târnave, Someş şi văile lor secundare, zone preferate de comunităţile umane încă din neolitic. Dimensiunea aşezărilor variază de la 1 ha până la 4 ha, iar numărul locuitorilor de la câteva familii la câteva sute de oameni. Există o organizare internă a aşezărilor, locuinţele fiind dispuse în cuiburi, în şiruri sau chiar grupate pe cartiere.

Tipul de locuinţă la ”modă” este locuinţa semi-îngropată de formă patrulateră. Există aşezări în care au fost descoperite toate tipurile de locuinţe sau numai unul din tipurile tratate la capitolul habitat. O analiză zonală pe tipuri de locuinţe nu este concludentă. Practic fiecare tip acoperă întreg arealul discutat. În privinţa instalaţiilor de foc din locuinţe, există 4 aşezări, la care am putea adăuga şi Brateiul cu rezervele de rigoare, în care nu există instalaţii de foc. Aşezările respective sunt plasate în centrul Transilvaniei, iar patru dintre ele au locuinţe de suprafaţă.

Explicaţia ar putea fi pusă în legătură cu zona geografică şi condiţiile climatice sau chiar cu o anumită componentă etnică. În nici un caz nu poate fi legată de lunile călduroase, deoarece cel puţin Brateiul, Moreştiul, şi chiar Sighişoara sunt aşezări de lungă durată.

Cazuri particulare se înregistrează pentru cuptoarele de tipul T2a şi T2c. Primul tip a fost descoperit în două aşezări apropiate din centrul Transilvaniei, iar al doilea în zona periferică a spaţiului nostru. Cuptoarul pietrar (T2c) a fost pus în evidenţă la Stupini ”Vătaştina”. Acest tip de instalaţie se va generaliza în etapa imediat următoare.

Locuinţa de la Stupini în care a apărut pietrarul suprapune o alta datată în secolele V-VI, şi se datează spre sfârşitul perioadei de care ne ocupăm sau chiar, mai probabil, în a doua jumătate a sec. VI. Prin urmare, datarea complexului din situl amintit ridică serioase probleme de datare. O altă explicaţie ar putea fi un schimb de tehnologie, având în vedere zona periferică, cu lumea slavă.

Pe baza anumitor inventare funerare din cimitirele transilvane şi a unor arme descoperite în aşezarea de la Moreşti, se poate presupune existenţa unor grupuri de războinici, ce implica şi o anumită ierarhie socială. Pe lângă războinici cea mai mare parte a populaţiei se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Cele două ocupaţii sunt dovedite, prin descoperirea unor râşniţe şi a unui numeros material osteologic. Pe lângă aceste ocupaţii de bază, se mai practicau meşteşugurile casnice: olăria şi ţesutul, dovedite prin cuptorul şi locuinţele anexe.

Meşterii fierari cât şi cei bronzieri sunt şi ei prezenţi indirect prin descoperirile arheologice. Cleştele de fierar de la Moreşti, fragmentele de zgură descoperite în mai multe aşezări şi tiparul de la Sânmiclăuş sunt edificatoare în acest sens. O altă ocupaţie secundară era vânătoarea, care se practica într’o mai mică măsură.

În aşezările de la Moreşti (Horedt 1979, 212-213, tab. 3), Bratei (Bârzu 1995, 270-275) şi Alba Iulia (Haimovici şi Blăjan 1989, 336, 340) au fost recoltate oase de animale sălbatice. O ultimă ocupaţie, nedocumentată arheologic, este comerţul. Acest fapt poate fi doar dedus, principalul produs ”exportat” fiind sarea. Ea putea fi transportată atât pe uscat cât şi pe apă.

Posibilităţile de abordare a problematicii discutate ar putea fi îmbogăţite, doar prin continuarea cercetărilor, în special a celor de arheologie, ceea ce ar oferi o bază mai largă de interpretare istorică a problemelor sociale, economice şi etnice, în spatiul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului următor.

CATALOGUL DESCOPERIRILOR

Pentru această listă mulțumim Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României. Această listă minimală produce dovada dacă mai era nevoie, că Transilvania era locuită în permanență chiar dacă noi aici ne referim doar la perioada geto-gepidică, în pofida afirmațiilor tendențioase care spun cu totul alte teorii, ori atribuie o etnicitate străină de neamul românesc acestor băștinași.

Lista așezărilor este prezentată cu înșiruirea următoarelor detalii:

A- toponimul,
B- amplasarea geografică şi topografică a sitului,
C- caracterul şi autorul (autorii) cercetării,
D- complexe descoperite,
E- artefacte recoltate,
F- bibliografie.

1. Aiton, jud. Cluj.

A. Vatra satului-grădina casei nr. 316.

B. Nord-estul localităţii.

C. Periegheză M. Blăjan 1969-1973. D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii.

F. Blăjan şi Cerghi 1977, 142; 1978, 25-26.

2. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Castrul roman.

B. Pe terasa a treia a Mureşului, în aria fostului castru roman, în zona Catedralei romano-catolice, Palatului episcopal romano-catolic, Palatului Apor şi a porţii decumanis dextra a castrului (Monetărie).

C. R. Heitel 1968-1969, 1977, 1980, R. Heitel şi V. Moga 1985; D. Marcu şi A. Istrate 2000, 2001, 2002, 2003.

D. 4 locuinţe dintre care doar pentru două există informaţii mai detaliate. Cele două locuinţe au fost surprinse în profilele unor secţiuni din sectorul ”Monetărie”. Prima locuinţă începe de la –1,78 şi are podeaua alcătuită dintr’un strat de pietriş la adâncimea de –2,16 m. A doua locuinţă are două faze. Prima fază are podeauă la adâncimea de –2,40 m faţă de nivelul actual şi -0,75 faţă de nivelul de călcare prefeudal. Fundul locuinţei este înclinat spre sud, iar pereţii sunt arcuiţi oblic.

În a doua fază locuinţa a fost lărgită şi se adâncea până la -0,45-0,50 m faţă de nivelul de călcare prefeudal, iar podeaua era uşor coborâtă spre capătul de nord. Pereţii au fost săpaţi oblic şi arcuiţi. Vatra de foc era simplă.

E. Ceramică realizată cu mâna sau la roată rapidă, ornamentată cu motive incizate, lustruite şi ştampate, o greutate din lut tronconică pentru războiul de ţesut, un vârf de coasă din fier, zgură din fier, bucăţi de gresie, cărămizi romane şi oase de animale.

F. Popescu 1970, 454, nr.130; Stoia 1977, 357, nr.4; Heitel 1983, 446; Horedt 1986, 46; Haimovici şi Blăjan 1989, 335-340; Marcu et al 2002, 146; Velter 2002, 358, nr. IV/1b.

3. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Crăicuţa.

B. La sud de oraş, lângă ”Izvorul împăratului” (Crăicuţa), pe a doua terasă a Mureşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1994, în urma unor lucrări edilitare.

D. 10 gropi de privizii având formă: cilindrică, ovoidală şi bitronconică.

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată rapidă, fragmente de cărămizi romane, fusaiole, greutăţi de lut, fragmente de râşniţe, obiecte de bronz şi fier atipice, pietre de râu etc.

F. Blăjan 1995, 4.

4. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Recea.

B. La sud de oraş, pe prima terasă a Mureşului, între drumul ce duce la Pâclişa şi fabrica ”Porţelanul”.

C. Săpături arheologice preventive: V. Moga, A. Dragotă, I. Lascu, R. Ota, C. Inel, M. Drîmbărean, R. Ciobanu, C. Plantos, H. Ciugudean, G.T. Rustoiu – 2004.

D. 10 locuinţe semiadâncite de formă patrulateră şi o groapă menajeră datate între sec. IV-VII. Unele dintre acestea pot fi datate pe baza inventarului în sec. VI.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă de culoare cenuşie, cenuşiu-negricioasa sau caramizie. Un perete de vas a fost ornamentat prin ştampare, iar cioburi prin lustruire cu motive în reţea. 5 de piepteni din os întregi sau fragmentari, un tub de bronz, verigi din fier şi bronz etc

F. Moga et alii 2005, 52-53.

5. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Lumea Nouă.

B. La cca 40 m spre est de Bazinul Olimpic, în taluzul aflat la 3,50 m de trotuarul nordic al Bulevardului Victoriei.

C. Săpături M. Blăjan 1988.

D. O locuinţă de tip semibordei dezvelită parţial, având axul lung orientat pe direcţia nord-sud şi podeaua adâncită până la –0,75 m faţă de nivelul actual. În colţul nord-estic se afla cuptorul, având bolovanii gardinii răvăşiţi. La construcţia cuptorului s’au utilizat bucăţi de cărămizi romane aşezate pe o margine şi lespezi de gresie dispuse în zona centrală. Cuptorul avea gura pe latura de vest.

E. Ceramică fină sau zgrunţuroasă lucrată la roata rapidă şi fragmente de vase lucrate cu mâna. Ca şi forme au fost identificate: oala, cana cu toartă, chiupul, capacul, ulciorul şi tipsia. Decorul era realizat prin incizie sau lustruire. S’au mai descoperit: un pandantiv din bronz, o bară din bronz, două cuie, ţigle şi cărămizi romane, oase de animale.

F. Haimovici şi Blăjan 1989, 340-342.

6. Băbuţiu, com. Vultureni, jud Cluj.

A. Şanţul Grecilor, Grecea.

B. Toponim situat la intersecţia hotarelor satelor Băbuţiu, Şoimeni (com. Vultureni) şi Aşchileul Mare. Satul Băbuţiu deţine cea mai mare parte din sit, care uneori este atribuit localităţii Vultureni. Aşezarea este plasată pe un platou, din tuf vulcanic (altitudinea 622 m), în partea dreaptă a Pârâului Băbuţiu, mărginită la nord şi vest de pante abrupte, la sud-est de o pantă mai lină, iar la est şi sud de câte o şa ce leagă platoul de dealurile din apropiere.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi cenuşii-închis lucrate la roată, având ca degresant mică şi pietricele de cuarţ cu dimensiuni de 1-2 mm.

F. Ferenczi 1972, 394 sq; Horedt 1986, 45; Harhoiu 1998, 161, nr. 7, Protase 2000, 206, nr. 295.

7. Beclean, jud Bistriţa Năsăud

A. ”Şesul Becleanului”.

B. În marginea de sud-vest a oraşului, în stânga drumului spre Măluţ, pe prima terasă a Someşului. C. –D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cenuşii negricioase realizate din pastă nisipoasă sau zgunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 105.

8. Bidiu, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. „Stanişte”.

B. La cca 1 km sud de localitate, în stânga şoselei spre Corvineşti, pe o terasă a văii Meleşului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi maronuie roşcată cu pastă având în compoziţie pietricele, lucrată la roată avănd la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 105.

9. Blăjenii de Sus, com. Blăjenii de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud .

A. ”Cânepişte”.

B. În partea de sud a satului, în stânga şoselei ce duce spre Bistriţa, pe o terasă joasă situată pe de’o parte şi de cealaltă a unui pârâu, în grădinile primelor case.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă sau brun cărămizie din pastă densă având în compoziţie pietricele.

F. Gaiu 2003a, 105.

10. Bratei, jud. Sibiu.

A. La Zăvoi-Nisipărie.

B. La cca. 2 km est de comună, în dreapta drumului Mediaş-Sighişoara, pe prima terasă înaltă din stânga Târnavei Mari, la cca 1 km est de cimitirul nr. 1. Aşezarea a fost afectată de lucrările de exploatare a nisipului si de prăbuşirile terasei datorate inundaţiilor din anul 1975.

C . Săpături: I. Nestor 1960, I. Nestor, E. Zaharia, L. Bârzu 1961-1963, 1970-1972, 1976-1977.

D . Datele privind numărul de locuinţe diferă chiar la aceeaşi autoare în acelaşi studiu astfel: 56 locuinţe dintre care 50 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă (Bârzu 1995, 241) sau 50 de locuinţe – 44 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă – aparţinănd primelor două faze ale aşezării (Bârzu 1995, 244) cu menţiunea că faza ”a” se încadrează în sec. IV (Bârzu 1995, 241), iar cu altă ocazie 53 de locuinţe (Bârzu şi Brezeanu 1991, 202). Dintre locuinţele fazei b (sec. V-VI), o parte ce nu poate fi precizată cu exactitate, datorită faptului că materialele nu au fost publicate exhaustiv, aparţin perioadei anterioare (perioada hunică), ce nu face obiectul referatului nostru. Locuinţele nu depăşesc suprafaţa de 8-10 m 2.

Ele au formă patrulateră, podina locuinţelor este amenajată din lut bătătorit cu maiul, nu au instalaţie de foc (cu o singură excepţie), prezintă gropi de pari şi în unele cazuri laviţe din lut cruţat. Există 38 de gropi menajere, un cuptor de ars vase cu două camere şi perete median, două cuptoare menajere şi o vatră toate exterioare locuinţelor.

E . Ceramică lucrată la roată sau cu mâna din pastă gri fină ori zgrunţuroasă, roşie existând fragmente ceramice decorate cu motive lustruite şi ştampate. Au mai fost descoperite fibule, catarame, cercei, piepteni şi alte obiecte din os, vârfuri de săgeţi, cuţite, aplici, fusaiole etc.

F. Popescu 1966, 720, nr. 86; 1966a, 395, nr. 86; Morintz 1972, 331, nr. 20; Nestor şi Zaharia 1973, 191-194; Horedt 1974, 187; Stoia 1979, 357, nr. 20; Bârzu şi Brezeanu 1991, 202-204; Bârzu 1995, 239-295; Zaharia 1995, 299; Harhoiu 1990 , 147; 1998, 165; Protase 2000, 122-126; Luca et al. 2003, 64-65, nr. 36.

11. Brăteni, jud. Bistriţa Năsăud. A. –

B. La cca 1 km sud de sat, în dreapta drumului ce merge spre satul Stupini, pe un bot de terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică.

F. Protase 2000, 126, nr. 37.

12. Breaza, jud. Mureş

A. Moara

B. Pe valea Luţului. C. – D. –

E. Ceramică

F. Gaiu 2003a, 105.

13. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Grădina fostei case parohiale. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D.-

E. Fragmente ceramice cenuşii, cenuşii negricioase şi brun roşcate, lucrate la roată dintr-o pastă având în compoziţie pietricele. Pe lângă acestea au mai fost recuperate fragmente de vase modelate din pastă cărămizie compactă.

F. Gaiu 2003a, 105-106.

14. Budeşti, jud. Bistriţa-Năsăud A. Neprecizat. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi brun negricioase lucrate la roată, având coaste la interior şi caneluri la exterior, aflate în colecţia sătească din localitate.

F. Gaiu 2003a, 106.

15. Budurleni, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Konya

B. În dreptul digului de la intrarea în sat, pe pantele domoale de la piciorul unui deal.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii negricioase lucrate dintr-o pastă zgrunţuroasă având coaste în interior şi caneluri la exterior sau ceramică cenuşie semifină, modelată dintr-o pastă compactă aparţinând unor oale borcan şi vase de provizii.

F. Gaiu 2003a, 106.

16. Căianu Mic, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Poduri.

B. La vest de sat. C. – D. –

E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Protase 2000, 127, nr. 43a.

17. Cepari, com. Dumitra, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Fântâna Albă.

B. Pe pantele uşoare ale dealului „Cârligate”.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă având la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 106.

Cernat, jud. Covasna

A. Pământul lui Robert, Róberttag

B. La sud-vest de centrul comunei, pe unul din afluenţii Râului Negru. Aşezarea este plasată pe un platou mai înalt decât terenul comunei, iar spre sud panta platoului este mai domoală, formând o viroagă.

C. Cercetări Z. Székely 1962-1965.

D. 5 bordeie cu vatră pietrar care probabil se se datează în a doua jumătate a sec. VI şi începutul celui următor. E. – .

F. Popescu 1966a, 390, nr. 51; Székely 1992, 279-285; Harhoiu 1998, 169, nr. 25; Velter 2002, 383-384, nr. LI/a

18. Chinteni, jud. Cluj.

A. Tulgheş.

B. Deal situat între Chinteni şi Cluj-Napoca.

C. Săpături D. Alicu şi S. Cociş 1988. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 106, nr. 3.

19. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Râtul Mic. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricios-roşcată lucrată la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fragmente de vase cenuşii cu pastă fină unele cu suprafaţa lustruită.

F. Gaiu 2003a, 106.

20. Cipău, jud. Mureş

A. Gârle (acum Pescărie)

B. În sudul localităţii, pe o terasă joasă de lângă un vechi braţ al Mureşului, care se întinde din stânga râului amintit spre dealurile de la Cucerdea. Aşezarea a fost afectată, de’a lungul cercetării ei, de o carieră de pietriş.

C. Identificată în 1952, săpături D. Protase 1953-1957, 1960.

D. 9 locuinţe de tip semiîngropate şi 3 gropi.

Prima locuinţă (”b1”) cercetată în 1953. Avea formă circulară (3,90×3,60 m) şi a fost săpat la adâncimea de –0,95 m faţă de nivelul actual şi la -0,40-0,50 m faţă de nivelul de călcare. În interiorul locuinţei, la intervale regulate, au fost descoperite urmele a 14 gropi de par cu diametrul de 0,15-0,20 m dispuse circular. Intrarea era practicată în partea de nord fiind surprinsă si o treaptă din lut bine presat, mai înaltă decât podeaua cu 0,20 m şi flancată de două gropi de par.

Parul din stânga, de care probabil era legată uşa fiind mai gros. Podeaua era bine lustruită şi făţuită. Nu avea instalaţie de foc. Două locuinţe (”b2”, ”b3”) şi o groapă (”g3”) descoperite în 1954. b2 are formă circular-ovală şi prezintă 5 gropi de par. b3 este de formă aproape pătrată, cu 6 găuri de pari groşi, simetric dispuse pe două laturi opuse.

Groapă (g3) are gura în formă de pară cu un capăt ascuţit.

În 1955 au fost săpate 2 locuinţe de formă patrulateră şi salvate materiale dintr-un al treilea. Două locuinţe săpate integral: ”b10”= 3,60×3,50 m, ”b11”= 3,10×3 m şi două gropi (”g5”, ”g6”), iar 3 locuinţe (”b7”, ”b8”, ”b9”) au fost dezvelite parţial datorită faptului că au fost distruse în bună măsură de exploatarea de pietriş în 1960.

Locuinţele au adâncimea de –1,00 m faţă de nivelul actual, aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, iar pe margini s’au surprins gropi de pari. Podina este lutuită şi nu au instalaţii de foc. Locuinţele săpate parţial se aseamănă ca plan, dimensiuni şi inventar cu b10 şi b11.

Gropile (g5 şi g6) fără o formă bine precizată sunt situate în apropierea locuinţelor b10 respectiv b11. Au fost săpate până la adâncimea de –0,90-1,00 m faţă de nivelul actual şi sunt aşezate direct pe prundişul aluvionar neavând fundul lutuit sau faţetat.

E. ceramică lucrată la roată cenuşie-negricioasă zgrunţuroasă şi cenuşie fină uneori cu ornamente lustruite, bucăţi de râşnită, gresii de ascuţit, pieptene bilateral din os şi oase de animale.

F . Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; 1958, 88, nr. 10; 195 8a, fig. 8; 1974, 187; Csallány 1961, 200, nr. 121,1; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Protase 1966, 114; Vlassa et al 1966, 405-407; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 131-133, nr. 14a; Rusu 1977, 202, nr. 10; Horedt 1986, 37; Lazăr 1994,60; 1995, 157-158, nr. XLVII/2.E.d; Protase 2000, 130-131, nr. 57; Velter 2002, 387, nr. LIX/1.

21. Ciugud, jud. Alba

A. ”După Grădini”

B. La nord de primele case ale localităţii, pe prima terasă din stânga Mureşului, în apropierea locului de confluenţă cu Ampoiul.

C. Periegheză C.I. Popa 1997.

D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii, realizate la roată, ornamentate unul prin lustruire, iar celălalt prin ştampare.

F. Popa 1999, 120, pl. VII/6,7.

22. Cluj Napoca, jud. Cluj.

A. Piaţa Unirii. B.

C. Săpături E. Bota şi V. Voişan 1997. D. –

E. Fragmente de oale lucrate la roată de culoare cenuşie-negricioasă.

F. Protase 1999a, 227

23. Cojocna, jud. Cluj.

A. Ghiurbărc-Györgerk.

B. La 3,5 km nord-est de comună, spre Căianu Mic, pe o terasă joasă, în stânga unui pârâu, la poalele unui deal.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Ceramică.

F. Horedt 1956, 142, nr. 5; 1958, 73-74, nr. 3, 90, nr. 12; Ferenczi 1962, 58, nr. 69; Rusu 1977, 202, nr. 13; RACj, 155, nr. 4; Protase 2000, 134, nr. 60.

24. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Podul Bretei.

B. Pe o terasă joasă aflată la intersecţia drumurilor spre Şieu-Odorhei şi Bretea cu liziera pădurii.

C. Periegheză C. Gaiu (1990) cu prilejul unor lucrări de excavaţie. D. –

E. Vase borcan, strachini, chiupuri şi căni cu toartă în bandă realizate dintr’o pastă cenuşie negricioasă şi roşcat cărămizie având suprafaţa netedă ori acoperită cu caneluri largi, uneori decorată cu benzi de linii drepte şi în val.

F. Gaiu 2003a, 106.

25. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Ponor. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii lucrate la roată dintr’o pastă nisipoasă sau cu pietricele în compoziţie având coaste la interior şi suprafaţa neregulată ori cu caneluri largi şi benzi de linii drepte pe umeri (col. sătească).

F. Gaiu 2003a, 107.

26. Comlod, com. Milaş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra Satului.

B. Pe o terasă mică din partea dreaptă a unui pârâu, în jurul bisericii reformate.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii fine, cenuşii nisipoase şi cenuşii având pietricele în pastă, suprafaţa exterioară marcată cu caneluri largi, iar cea interioară cu coaste. Fragmente ceramice cărămizii, brune sau negricioase reprezentând oale cu pereţii îngroşaţi.

F. Gaiu 2003a, 106.

27. Corvineşti, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Curte.

B. Pe pantele domoale de la poalele unui deal situat în partea de sud-vest a satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică fragmentară cenuşiu negricioasă şi cărămizie nisipoasă având coaste la interior şi caneluri largi la exterior, unele fragmente au fost lucrate dintr’o pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 107.

28. Cuci, com Cuci, jud. Mureş. A. –

B. La cca. 100 m de prima casă de la intrarea în localitate, în stânga DN 60, între şosea şi terenul agricol.

C. Săpături de salvare Gh. Lazarovici şi M. Meşter 1999.

D. Groapă manajeră ce s’a conturat la adâncimea de – 0,50 m, coboară până la – 0,90 m şi are deschiderea la gură de 0,60 m. Pe fund prezintă urme de arsură de cărbune.

E. Ceramică şi cărbune.

F. Meşter şi Lazarovici 2000, 33.

29. Delureni, com. Urmeniş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Dealul Uileacului.

B. În dreapta drumului către Şopteriu, pe pantele domoale cu expunere estică.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie sau cenuşiu negricioasă zgrunţuroasă prezentând coaste la interior. Predomină oalele cu gura îngustă, cu buza scurtă şi teşită şi funduri înguste, decorate pe umeri cu benzi de linii ondulate.

F. Gaiu 2003a, 107.

30. Dipşa, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Fundoaie.

B. Aşezare situată la S-E de sat, prinsă între dealuri împădurite, cu un relief destul de accidentat, ce a restrâns aşezarea la o fâşie de 30-40 m de’a lungul unui pârâu ce străbate situl. Majoritatea secţiunilor au fost trasate la poalele unui deal cu expunere sudică.

C. Săpături C. Gaiu-1990-1991.

D. Nivelul de sec VI este de 15-20 cm ajungând în unele locuri la 90-100 cm. Au fost descoperite 12 locuinţe, 3 gropi menajere. Toate locuinţele sunt de formă rectangulară cu colţurile rotunjite. Suprafaţa lor este cuprinsă între 10 m 2 şi 16 m 2. Ele sunt în general de tip semiîngropat cu excepţia lui L7, L10 şi probabil L13, care erau de suprafaţă. Locuinţele semiîngropate aveau podina practicată la cote cuprinse între –0,55 m şi –1,10 m faţă de nivelul actual al solului.

Nu au fost surprinse urme de pari decât în cazul unei locuinţe de suprafaţă (L10) unde cele două gropi de pari au fost observate câte una pe laturile dinspre pantă. Podeaua era neamenajată. Aproape toate locuinţele aveau instalaţie de încălzire, iar aceasta era plasată în centrul sau pe una din laturile habitatului. Cele mai întâlnite erau vetrele din lut pavate cu bolovani de râu şi gresii, însă existând şi două cuptoare din gresii(L10, L17) ori o vatră simplă din lut (L1).

Cele trei gropi menajere au formă circulară în plan, pereţii uşor albiaţi, iar adâncimea la care au fost săpate variază între 1 m şi 1,20 m.

E. Ceramică cuprinde mai multe categorii: ceramica lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă, culoare cenuşie, care merge de la negricios până la alburiu şi are pereţii subţiri, ceramică la roată confecţionată dintr’o pastă omogenă, degresată cu nisip, cu pereţii în general mai groşi, de culoare brun-roşcată, ceramică lucrată la roată din pastă fină, culoare cenuşie şi într’o cantitate mai restrânsă ceramica lucrată cu mâna din pastă brun-cărămizie, degresată cu pietricele şi cioburi pisate.

Ca şi forme amintim diferite tipuri de oale, vase borcan de mici dimensiuni, castroane, vase de provizii, căni etc. Unele sunt ornamentate cu caneluri, benzi de striuri, incizii orizontale drepte sau în val, motive lustruite şi ştampate. În afară de vase a mai fost descoperită o fusaiolă în L11 şi o alta în nivelul din S11.

F. Gaiu 1993, 91-107; Protase 2000, 140, nr. 85; Velter 2002, 400-401, nr. XLIII.

31. Dumitriţa, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Cetate.

B. Platou fortificat în epoca hallstattiană şi dacică.

C. Săpături 1976-1979. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată din pastă cenuşie şi brun roşcată nisipoasă. A fost descoperit şi un fragment de vas din pastă cărămizie fină cu decor ştampat.

F. Gaiu 2003a, 107-108.

32. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Livada. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de oale modelate la roată dintr-o pastă cenuşie şi cenuşiu negricioasă având pietricele în compoziţie, la interior vasele prezintă coaste, iar la exterior unele sunt decorate cu benzi de linii drepte incizate.

F. Gaiu 2003a, 108.

33. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Proprietatea Manea.

B. Curtea familiei Manea se află pe o terasă în prelungirea ”Dâmbului Popii”, iar aşezarea poate fi pusă în legătură cu cimitirul gepidic din apropiere.

C. Lucrări gospodăreşti în 1999; periegheză C. Gaiu.

D. Groapa unei locuinţe adâncite surprinsă parţial.

E. Ceramică lucrată la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi fragmente de vase din pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie.

F. Gaiu 2003a, 108.

34. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Cumpăna

B. În sud-vestul localităţii pe de’o parte şi de cealaltă a drumului spre Miceşti, pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun negricioasă cu pietricele în pastă.

F. Gaiu 2003a, 108.

35. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Pe Vale.

B. La 1,5 km est de sat pe o terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată din pastă neagră zgrunţuroasă şi cenuşie negricioasă având în compoziţie microprundiş şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 108.

36. Floreşti, jud. Cluj.

A. Labu.

B. În nordul localităţii, pe un bot de terasă situat în stânga Someşul Mic, la confluenţa cu pârâul Bongar.

C. Periegheză I. Ferenczi, N. Vlassa. D. –

E. Vase cenuşii-negricioase de dimensiuni mici, fără toarte şi cu fundul plat, lucrate la roată rapidă, pastă bine arsă şi uneori pe umăr sunt prevăzute cu un registru de linii orizontale. Lipseşte ceramica cu decor ştampat.

F. Horedt 1956, 142, nr. 7; 1958, 74, nr. 5, 90, nr. 17; Ferenczi 1962, 57, nr. 67; Rusu 1962, 286; Daicoviciu 1974, 52, n. 11; Rusu 1977, 202, nr. 19; Dumitraşcu 1980, 47; RACj, 201-203, nr. 3; Protase 2000, 144, nr.101.

37. Floreşti, jud. Cluj.

A. La Cazarmă.

B. Terasă din nordul localităţii, pe partea stângă a Someşului Mic, în faţa cazărmilor.

C. Periegheză Z. Kalmar. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 204, nr. 12.

38. Gheorgheni, com. Feleacu, jud. Cluj.

A. Bisericuţă.

B. Dâlmă situată la cca. 1,5 km nord-est de marginea satului, în hotarul dinspre Pata şi Aiton.

C. Săpături I. Winkler şi M. Blăjan 1977. D. –

E. Ceramică.

F. Blăjan 1989, 296.

39. Ghinda, aparţine mun Bistriţa. A. –

B. În partea de sud-est a satului pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajarea a unei livezi.

D. Câteva zeci de locuinţe, unele având vetre, distruse de lucrările contemporane.

E. Au fost recuperate fragmente de vase de provizii şi oale borcan cenuşii şi negricios-roşcate lucrate dintr’o pastă nisipoasă sau având în compoziţie pietricele, precum şi oale şi o cană cu nervură sub buză modelate dintr’o pastă cenuşiu-maronie fină.

F. Gaiu 2003a, 108.

40. Ghirbom, jud. Alba.

A. Faţa Crasnei şi Faţa Puţului.

B. La 3,5 km est de sat.

C. Săpături I. Al. Aldea 1967. D. –

E. Ceramică realizată la roată rapidă din pastă cenuşie fină ori gri-negricioasă, cu slip cenuşiu închis şi linii lustruite. O altă categorie modelată tot la roată rapidă era confecţionată din pastă mai puţin bună, de culoare cenuşiu-negricioasă, zgrunţuroasă la pipăit. Ca şi forme au fost reconstituite oale, castroane şi chiupuri.

F. Protase 2000, 146, nr. 105.

41. Hărman, jud. Braşov.

A. Lempeş, Groapa Banului.

B. La poalele dealului ”Lempeş”, în preajma ”Gropii Banului”, în zona centrală a terenului îngrădit al fostului CAP Hărman, precum şi în imediata vecinătate la vest de acesta. C. Săpături I. Pop 1962-1972.

D. 5 locuinţe semiîngropate de formă patrulateră cu colţurile rotunjite. Dintre acestea 2 aparţin sec. VII-IX, iar în privinţa celorlalte, în stadiul actual al cercetărilor, nici una nu poate fi atribuită cu certitudine primei jumătăţi a sec. VI. E. Ceramică.

F. Alexandrescu et al. 1973, 246-247; Protase 2000, 148-149.

42. Herina, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În dreapta şoselei ce duce spre Lechinţa, pe pantele domoale de la sud-vest de comună.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 149, nr. 115.

43. Hopârta, jud. Alba. A. Vatra satului.

B. Pe terasa din partea dreapta a pârâului, care străbate localitatea de la nord-est spre sud-vest. C. Periegheză M. Blăjan 1967. D. –

E. Fragmente de oale borcan din pastă grosieră, modelate cu mâna, precum şi cioburi din vase cenuşii având pasta fină lucrate la roata rapidă.

F. Blăjan şi Stoicovici 1980, 397; Velter 2002,415, nr. CXL/1a.

44. Iclod, jud. Cluj.

A. Pământul Vlădicii.

B. În nord-estul localităţii, într-o zonă mlăştinoasă, din stânga Someşului, în apropiere de gura Văii Alunişului. C. Săpături Gh. Lazarovici 1974-1977. D. –

E. Ceramică cenuşie lucrată la roată. F. RACj, 237, nr. 1.

45. Iernut, jud. Mureş. A. Biserica reformată, Terenul de sport.

B. Pe terenul de sport din faţa bisericii reformate. C. Cercetări N. Vlassa 1954, 1960. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate cu mâna de culoare cenuşie şi la roată rapidă cu aspect cenuşiu, lustruite.

F. Vlassa 1965, 32, nr. 15i; Popa 1976, 19; Lazăr 1994, 62, 63; 1995, 154, nr. XLVII/1R, 155, nr. XLVII/1W, 1998, 137; Velter 2002, 418, nr. CXLIV/1d.

46. Iernut, jud. Mureş. A. Cimitirul vechi.

B. Vechiul cimitir al comunei, care a şi distrus aşezarea.

C. N. Vlassa.. D. – E. Ceramică. F. Vlassa 1965, 32, nr. 15h, fig 14; Lazăr 1994, 62.

47. Iernut, jud. Mureş. A. Hulpişti.

B. În vestul localităţii, pe malul stâng al Mureşului, pe un mic promotoriu înconjurat de un braţ vechi al râului amintit. Aşezarea a fost în mare parte distrusă de o carieră de exploatare a lutului. C. Sondaje N. Vlassa 1960. D. Bordeie secţionate de gropile lutăriei.

E. Fragmente de vase lucrate cu mâna şi la roată rapidă de culoare cenuşie, lustruită.

F. Horedt 1955, 672-673, nr. 8a; Vlassa 1965, 32, nr. 15d; Vlassa et al 1966, 399-402, Zrinyi 1976, 139, nr. 27; Rusu 1977, 202, nr. 21; Lazăr 1994, 62; 1995, 152, nr. XLVII/1F; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1f.

48. Iernut, jud. Mureş. A. La Lutărie. B. –

C. Întâmplător în urma unor lucrări de exploatare a lutăriei.

D. Număr neprecizat de locuinţe. E. Ceramică.

F. Lazăr 1994, 62; 1995, 155, nr. XLVII/1V, 1998, 137; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1h.

49. Iernut (cătunul Sfântul Gheorghe, localitate aparţinând oraşului Iernut), jud. Mureş.

A. Pe Şes.

B. În marginea estică a localităţii, pe prima terasă din partea dreaptă a Mureşului, în faţa aşezării de la Cipău.

C Identificată în 1952, săpături: M. Rusu 1954-1956, 1960, 1990-1993, M. Rusu şi C. Cosma 1994, C. Cosma 1995, C. Cosma şi A. Rustoiu 1998, C. Cosma şi G. T. Rustoiu 2000.

D. Locuinţe semiîngropate patrulatere cu colţurile rotunjite având stâlpi de susţinere şi unele cu instalaţie de foc sub forma unor vetre din piatră de râu circulare sau a unui cuptoar de formă rotundă cu pereţi din lut. Gropi menajere de formă circulară în plan.

E. Ceramică cenuşie zgrunţuroasă, cenuşie fină, brun-cărămizie, lucrată la roată rapidă şi cu mâna.

F. Horedt 1955, 661-662; 1957, 184; 1958, 93, nr. 37; 1958a, fig. 8; Rusu 1956, 700; 1962, 286; Vlassa 1965, 25-26, nr. 11a; Vlassa et al 1966, 402-405; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 133, nr. 14b; Lazăr 1994, 60-61; 1995, 169-170, nr. XLVII/9.A; Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; 1996a, 39, 40, 41; Cosma şi Rustoiu 1998, 31-32, 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107; Harhoiu 2001, 153, nr. 80; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

50. Jelna, com. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Coasta Uifalăului.

B. La nord-vest de sat pe o terasă joasă în dreapta râului Budac. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun-negricioasă cu pastă avînd în compoziţie nisip şi pietricele sau ceramică cenuşie şi neagră fină.

F. Gaiu 2003a, 109.

51. Jimbor, com. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La sud-est de sat, pe pantele domoale de la baza dealului de lângă drumul de hotar dinspre Fântânele. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de vase modelate la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă ori dintr’o pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie ce au coaste pe suprafaţă.

F. Gaiu 2003a, 109.

52. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Savinca.

B. La sud-vest de localitate la cca 1 km de la intersecţia cu şoseaua ce duce la Vermeş, pe o terasă mediană, a fost identificată o aşezare întinsă. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică din pastă cenuşie şi brun negricioasă zgrunţuroasă dar şi ceramică cenuşie fină.

F. Protase 2000, 152, nr. 129, Gaiu 2003a, 109.

53. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În stânga şoselei spre Herina, imediat după trecerea peste calea ferată, pe o mică terasă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajare a unei livezi.

D. Mai multe locuinţe răvăşite de lucrările de amenajare contemporane.

E. Fragmente de oale cu buza scurtă şi gâtul înalt, strachini, căni chiupuri, modelate la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fină de culoare cenuşie sau neagră. Vasele au fost decorate cu caneluri largi, linii simple incizate ori benzi de linii incizate şi rar prin lustruire. F. Gaiu 2003a, 109.

54. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea Iuşului.

B. Pe malul drept al „Văii Iuşului“, la 1 km mai jos de comună, pe o terasă îngustă de la poalele unui deal. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată de culoare cenuşiu-negricioasă şi brun cărămizii din pastă nisipoasă decorată cu benzi de linii drepte sau în val.

F. Protase 2000, 154, nr. 136, Gaiu 2003a, 109.

55. Mediaş, jud. Sibiu. A. Gura Câmpului.

B. La 1,5 km nord-vest de cartierul ”Gura Câmpului”, sub versantul sudic al dealului Hăşmaş (Hadmeş), pe o terasă înaltă cu cca. 10 m deasupra luncii în dreapta Târnavei Mari şi în unghiul format de confluenţa râului amintit cu pârâul Hăşmaşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1973, săpături I. Winkler, M. Blăjan 1975, 1977.  D. –

E. – Ceramică. F. Winkler et al. 1983, 138.

56. Mediaş, jud. Sibiu. A. Cetate. B. În marginea de nord a localităţii pe un deal.

C. Periegheză M. Blăjan. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 157, nr. 141; Luca et al. 2003,130, nr.128/10.

57. Mediaş, jud. Sibiu. A. Hientz.

B. În hotarul estic al oraşului. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată din pastă cenuşie sau brună-negricioasă.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Protase 2000, 157, nr. 141.

58. Mediaş, jud. Sibiu. A. Valea Lungă-Dârlos.

B. La sud-est de oraş spre satul Dârlos. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Velter 2002, 426, nr. CLXX/1b

59. Mera, jud Cluj.

A. Dealul Cetăţii.

B. La cca. 2 km nord de centrul comunei, lateral de valea Nădaşului, pe o înălţime apărată natural din trei părţi şi artificial dintr’a patra (probabil din preistorie).

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi de vase lucrate la roată rapidă, de culoare cenuşiu-deschis, având pareţii subţiri, iar pe suprafaţa interioară se obervă canelurile datorate roţii.

F. Horedt 1956, 143, nr. 10; Ferenczi 1972, 402-404; Horedt 1986, 46; Harhoiu 1998, 179.

60. Moreşti, com Ungheni, jud. Mureş.

A. Podei, Borşofed, Ciurgău.

B. Aşezarea este situată în nord-vestul localităţii. Podeiul se plasează pe terasa a II-a din dreapta Mureşului şi are aspectul unui platou de formă triunghiulară, cu lungimea de cca 600 m, iar lăţimea la baza lui de cca 300 m. Înspre vest şi nord-vest Podeiul este despărţit de Borşofed respectiv Ciurgău prin ”Pârâul Cetăţii”.

C. Cercetări: K. Horedt 1951-1956, D. Popescu 1951, 1953-1954, D. Prodan 1953-1954, D. Protase 1985-1986, 1989-1991. Au mai colaborat: E. Chirilă 1952-1954, Şt. Dănilă 1953-1954, E Doruţiu 1953-1954, M. Grozav 1985-1986, A Husar 1953, D. Iacob 1952-1955, K. Keresztes 1953-1954,1956, Şt. Kiss 1954, 1956, N. Lascu 1952-1953, I. Mattis 1954, A. Palkó 1952-1954, Şt. Papp 1953-1954, V. Popescu 1951, 1953-1954, D. Protase 1953-1956, M. Rusu 1951-1955, I. I. Russu 1952, I. Ţigăra 1953-1954, J. Winkler 1952, A. Zrinyi 1985-1986.

D. 37 locuinţe mai mult sau mai puţin îngropate dintre care 33 au fost descoperite pe ”Podei”, 3 pe ”Ciurgău” şi 1 pe ”Borşofed”. Locunţele sunt în general de formă patrulateră, mai rar circulare şi erau orientate în special pe direcţia nord-vest – sud-est. Suprafaţa locuinţelor este cuprinsă între 3,46 m 2 şi 34,72 m 2. Adâncimea la care au fost săpate variază între –0,90 m şi -1,69 m. În cca 2/3 din locuinţe au fost surprinse două sau mai multe gropi de pari ce susţineau acoperişul.

Stâlpii erau dispuşi câte unul în zona mediană a două din laturile opuse, şase stâlpi fixaţi câte trei pe două din laturile opuse, trei stâlpi pe fiecare latură, câte un stâlp în trei din colţurile locuinţei. Au mai fost descoperite 11 platforme de pietriş interpretate ca locuinţe de suprafaţă. Aceste aveau aria cuprinsă între 3,20 m 2 şi 99,12 m 2. Cu câteva excepţii locuinţele nu aveau o formă bine determinată, dar probabil erau patrulatere.

E. Ceramică realizată la roată sau cu mâna, fusaiole, greutăţi din lut, pandantiv os, piepteni os, râşniţe, obiecte din bronz: fibule, catarame, ace; obiecte din fier: cuţite, topor, seceri, cleşte, amnar, etc.

F. Horedt et al. 1952, 328 sqq; 1954, 211-222; 1955, 642-658; Horedt 1958, 92, nr. 29; 1958a, 48-60; 1974, 177-188; 1975, 116sq; 1979, 88-154; 1986, 37-41, ,44; Zriny 1976, 141-143, nr. 32; Rusu 1977, 202, nr. 24; Lazăr 1995, 264-266, nr. LXXXVIII/4A, B; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; 1998, 180, Protase et al. 1988, 287-296; Protase1999; 265-272; 2000, 162-163.

61. Moşna, jud. Sibiu. A. Auf Bleich. B. La marginea de N-E a satului.

C. Periegheză M. Blăjan 1975, cu ocazia săpării terenului pentru plantarea viţei de vie. D.-

E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă, de tip Bratei.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

62. Moşna, jud. Sibiu. A. Pe Tablă. B. La 1,5 km sud de sat.

C. Periegheză M. Blăjan 1975. D.- E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

63. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca 3 km vest de localitate, pe malul drept al „Văii Ursului” şi în dreapta şoselei spre Beudiu.  C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri cenuşii cu pastă zgrunţuroasă unele decorate cu benzi de linii în val incizate. F. Gaiu 2003a, 109

64. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podul Ciorbii

B. La piciorul dealului ”Cetate”. C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri lucrate la roată de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 109.

65. Ocniţa, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Ştefălucu.

B. În hotarul satului şi se întinde pe mai multe hectare de’a lungul pârului Valea Lupului.

C. Identificată întâmplător în 1981 cu prilejul unor lucrări de desfundare a terenului în vederea amenajării unei livezi de pomi fructiferi; periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu. Sondaje C. Gaiu 1992, 1994.

D. 6 locuinţe de tip semiîngropat. L1 de formă rectangulară cu coţurile rotunjite (3 x 3,6 m), se adânceşte în pământ până la 0,75 m faţă de nivelul actual al solului. Podina este amenajată din lut, iar pe latura nordică a locuinţei s’a găsit o vatră de foc delimitată de lespezi de gresie.

L6 are forma rectangulară cu colţurile rotunjite (4,5×4,2 m) şi se adâncea în pământ până la 0,60 m faţă de nivelul actual al solului. În colţul vestic exista o vatră de foc din bolovani de râu.

L7 a fost săpată parţial si se adânceste în pământ la 0,30 m faţă de nivelul actual, fiind în mare parte distrusă de lucrările contemporane de amenajare a terenului. Pare a avea formă circulară.

L9 de formă rectangulară cu colţurile rotunjite (2,90×3,2 m), se adâncea în pământ pâna la 0,50 m faţă de nivelul actual al solului. Pe colţurile locuinţei au fost surprinse gropi de pari.

L10 are formă rectangulară cu colţurile rotunjite (3×3,30 m) şi se adânceşte în sol până la 0,60 m faţă de nivelul actual de călcare. Resturile vetrei de foc probabil înconjurată cu gresi au fost descoperite în colţul estic al locuinţei. Despre a şasea locuinţă descoperită în 1994 nu avem nici o informaţie.

E. Predomină ceramica zgrunţuroasă, cenuşie sau cenuşiu-negricioasă lucrată la roată. Apare şi ceramică brun-roşcată cu pastă degresată cu pietricele, mai rar ceramica cenuşie fină, iar într’o proporţie mică ceramica lucrată cu mâna.

Au fost descoperite vase de provizii, diferite tipuri de oale, castroane şi căni cu toartă. Unele au fost ornamentate cu caneluri largi, benzi incizate de linii drepte şi în val, iar mai rar, linii drepte sau în zig-zag realizate prin lustruire.

F. Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61; Protase 2000, 167, nr. 165; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

66. Orheiul Bistriţei, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Castrul roman. B. –

C. Săpături 1957-1960. D. –

E. Câteva fragmente ceramice lucrate dintr-o pastă cărămizie degresată cu microprundişuri având suprafaţa decorată cu caneluri uşoare. F. Gaiu 2003a, 111.

67. Ozd, com Bichiş, jud. Mureş. A. Hotarul satului. B. –

C. Întâmplător. D. – E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Vlassa 1965, 25, nr. 9, fig. 14

68. Pâclişa, sat aparţinător mun. Alba Iulia, jud Alba. A. Ferma agricolă.

B. În nordul localităţii pe o vale laterală a Mureşului, pe partea dreaptă a pârâului Sălişte.

C. Periegheză M. Blăjan, cu prilejul lucrărilor de construcţie a fermei. D. –

E. Ceramică lucrată la roată rapidă. F. Protase 2000, 171, nr. 175.

69. Pelişor, jud. Sibiu. A. –

B. În marginea de N-E a satului pe terasa din partea stângă a pârâului Pelişor.

C. Periegheză M. Blăjan 1973. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 171, nr. 176.

70. Podirei, com. Şieu Magheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Teritoriul localităţii.

B. La ieşirea din sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de pereţi şi buze de oale, torţi de vase chiupuri realizate dintr-o pastă cenuşie sau cenuşie negricioasă zgrunţuroasă având nisip şi pietricele în compoziţie, unele decorate cu benzi de linii drepte sau în val incizate. Apare şi un fragment ceramic cenuşiu, fin decorat prin ştampare cu motive unghiulare.

F. Protase 2000, 172, nr. 183, Gaiu 2003a, 111.

 

71. Porumbenii Mici, jud. Harghita. A. Galath.

B. Aşezare situată în nordul localităţii, pe un vârf de deal având o altitudine de 764 m.

C. Săpături A Ferenczi 1938; Şt. Molnár 1954; H. Horedt, Z. Székely, Şt. Molnár 1956-1960, periegheză E. Benkő 1979-1986.

D. Mai multe locuinţe de suprafaţă, eşalonate de’a lungul marginii platoului având podina de formă patrulateră cu aspect de pavaj de piatră. S’au descoperit alte două locuinţe de suprafaţă de formă patrulateră, cu dimensiuni mai mici decât cele cu pavaj de piatră şi diferite de acestea ca şi tip de podină. Au fost identificate resturile unui cuptor la adâncimea de –1,12 m, lat de 1,40 m şi înalt de 0,70 m. Vatra era realizată din pietri de râu şi lutuială.

E. Ceramică între care se remarcă vasele cu tub de scurgere, fragmente de râşniţă, cuţit din fier etc.

F. Horedt 1958, 90, nr. 32; Popescu 1958, 485, nr. 46; Csallány 1961, 208, nr. 136; Horedt et al. 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Protase 1966, 14; Székely 1968, 78; Horedt 1969, 134-136; Harhoiou 1972, 502; Rusu 1977, 202, nr. 29; Horedt 1986, 44, 45, 46; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; Baltag 2000, 153; Cavruc 2000, 163, nr. 481/1; Harhoiu 2001 , 153, nr. 72 .

72. Porumbeni, com. Silivaşu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. Pe terasa joasă din jurul gospodăriei lui Ocnean Vasile.

C. Periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu 1978. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cărămizii având în pastă microprundişuri şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 111.

73. Posmuş, com. Şieu, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra Satului.

B. De’a lungul pârâului care străbate localitatea în dreapta şoselei ce duce la Şieu.

C. Periegheză C. Gaiu 2002. D. –

E. Ceramică cenuşie şi neagră cu microprundişuri şi pietricele în pastă. F. Gaiu 2003a, 111.

74. Răscruci, com. Bonţida, jud. Cluj. A. Dealul Prunilor, Dealul Podăi.

B. La sud de sat, pe creasta ce începe cu cele două dealuri şi continuă spre Borşa.

C. Periegheză Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1986-1987. D. – E. Ceramică.

F. RACj, 326, nr. 1; Protase 2000, 175, nr. 196.

75. Satu Nou, com. Cetate, jud. Bistriţa Năsăud. A. Pârâul Dolii.

B. De’a lungul ”Pârâului Dolii.”

C. Periegheză C. Gaiu cu ocazia plantării de pomi fructiferi. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricioasă din pastă nisipoasă sau fină.

F. Protase 2000, 180, nr. 209, Gaiu 2003a, 111.

76. Sărăţel, com. Şieu Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. După Grădini.

B. Terasa din stânga şoselei ce duce la Arcalia. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină şi zgrunţuroasă F. Protase 2000, 180, nr. 212, Gaiu 2003a, 111.

77. Sâncel, jud. Alba. A. Tătăroaia.

B. La cca. 2 km spre sud-est de comună, pe ambele părţi ale pârâului Tătăroaia.

C. Periegheză M. Blăjan 1983.

D. Un bordei nesăpat pe terasa din partea dreaptă a pârâului – fără alte informaţii.

E. Ceramică lucrată la roată din pasta cenuşie-nisipoasă fără elemente gepidice caracteristice.

F. RAAb, 174, nr. 169/3; Protase 2000, 181, nr. 215.

78. Sângeorzu Nou, com. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca. 5 km sud de sat pe pantele uşoare din partea dreaptă a şoselei ce duce la Sânmihai. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun roşcată cu pietricele în pastă. F. Protase 2000, 181, nr. 217, Gaiu 2003a, 111.

79. Sângeorgiu de Pădure, jud. Mureş.

A. Tribunal-Circumscripţia sanitară.

B. În centrul comunei, lângă clădirea fostului tribunal (acum circumscripţie sanitară), pe terasa Târnavei Mici. C. Întâmplător cu prilejul săpării unei fundaţii de casă. D. –

E. Ceramică. F. Lazăr 1995, 215, nr. LXXII/1E.

80. Sânmiclăuş, jud. Alba. A. Răstoci.

B. La cca. 1,5 km sud-vest de localitate, la stânga căii ferate Blaj-Târnăveni, pe un promotoriu înalt de cca. 3 m aflat la câteva sute de metri de malul stâng al râului Târnava Mică.

C. Săpături Gh. Anghel şi M. Blăjan 1974, 1978.

D. Un bordei şi două sau trei locuinţe semiîngropate (?). Bordeiul a fost parţial distrus de lucrări antropice contemporane. El se adâncea în pământ până la –1,80 m, unde podeaua de formă oval-alungită era lutuită. Era prevăzut cu trei vetre de foc simple de formă ovală, dar care nu au funcţionat concomitent. Prima vatră era plasată pe latura de vest a bordeiului şi avea dimensiunile de 0,70 x 0,60 m.

A doua vatră cu dimensiunile de 0,60x 0,25 m a fost amenajată în partea centrală a locuinţei şi era prevăzută cu o groapă cenuşar cu diametrul de 0,20 m, ce se adâncea sub nivelul podelei cu 10 cm, ce ar putea fi interpretată şi ca groapă de stâlp. A treia vatră a fost realizată în colţul de sud a bordeiului şi avea dimensiunea de 0,60 x 0,40 m. Dintre locuinţele semiîngropate una avea o vatră de foc în interior, iar alta un cuptor cu calotă de lut.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă şi cu mâna, cărămizi romane, oase scoici, fusaiole, străpungător din corn de cerb, ac os, o greutate de război de ţesut, fragmente de gresii, tipar din gresie, lame de cuţite, fragment de brăţară din bronz, râşniţă, vârf de săgeată din fier cu trei aripioare etc.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 285-297; 1979, 282-283; Stoia 1979, 366, nr. 106; Protase 2000, 181-182, nr. 218; Dănilă 2001, 14; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

81. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podişele.

B. La marginea de nord a satului. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit şi fragmente de oale, strachini şi vase de provizii din pastă cenuşie zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

82. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Grajdurile fostului C.A.P.

B. La extremitatea sudică a localităţii. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cărămizie având pietricele în compoziţie.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

83. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Ciorotei.

B. Pe o vale laterală la 2 km sud-est de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit ori de culoare brun-roşcată şi cărămizie cu pietricele în pastă.  F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 112.

84. Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj. A. Ferma Palocsay.

B. Terasă a Someşului situată în vestul localităţii aproape de cotul râului spre aeroport. Locuirea se întinde spre fostul CAP Sânnicoară.

C. Periegheză Z. Kalmar 1986. D. – E. Ceramică. F. RACj, 357, nr. 16.

85. Sibişeni, com. Vinţul de Jos, jud. Alba. A. Deasupra Satului.

B. Aşezare întinsă pe câteva hectare plasată pe terasa întâia înaltă de cca 10 m din dreapta râului Pian, vale laterală a Mureşului.

C. Săpături I. Andriţoiu, C.I. Popa, G.T. Rustoiu 1998. D. –

E. Fragment de vas realizat la roată rapidă, din pastă cenuşie degresată cu nisip, decorat prin ştampilare. F. Inedit.

86. Sic, jud. Cluj. A. Valea Seleci.

B. La cca. 4-5 km sud-sud est de centrul localităţii faţă în faţă cu valea ”Taba de Sus” dar şi mai în amonte pe o terasă joasă (2-3 m) având o întindere de cca 1,5 ha.

C. Săpături I. Ferenczi 1963-1965. D. – E. Ceramică. F. RACj, 349, nr. 23.

87. Sic, jud. Cluj. A. Valea Taba.

B. 1 km în amonte de “Seleci”.C. -D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 185, nr. 235.

88. Sic, jud. Cluj. A. Marginea satului.

B. Pe dâlma de la marginea satului. C. – D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 185, nr. 235.

89. Sighişoara, jud. Mureş. A. Dealul Viilor.

B. În marginea nord-estică a localităţii, pe prima şi a doua terasă din dreapta Târnavei Mari. Aşezarea are un aspect de amfiteatru fiind protejată dinspre nord şi nord-vest de promotoriul ”Cornul Viilor”.

Terasa I se află direct pe malul Târnavei Mari şi se înalţă uşor faţă de lunca râului. A II-a terasă se înalţă treptat spre nord şi este delimitată la sud de I-a terasă prin drumul Sighişoara-Boiu.

C. Săpături: Gh. Baltag 1976-1994; R. Harhoiu 1980-1994, M. Petică 1980-1986, R. Mediceanu, A. Lukács, N. Boroffka 1994.

D. Din păcate complexele perioadei de care ne ocupăm aici nu au fost publicate. Este amintită doar o locuinţă de suprafaţă de formă dreptunghiulară, orientată vest-est, având aria de 32 m 2, podeaua realizată din lut bătătorit şi fără instalaţie de încălzire. Prezintă o groapă de stâlp pe axa longitudinală şi urmele unor şanţuri uşor adâncite de’a lungul laturilor lungi, care trebuie să fi servit la montarea pereţilor din bârne suprapuse orizontal

E. Ceramică bine arsă, cu decor lustruit în reţea sau ştampat realizat pe vase mici bitronconice şi pe cănile cu tub de scurgere, ceramică arsă incomplet de culoare gălbui, gălbui-roşcat sau cenuşie, decor incizat dispus în benzi vălurite uneori în alternanţă cu benzi de striuri orizontale şi striuri orizontale dispuse pe întreaga suprafaţă a vasului.

F. Baltag 1979, 77-84; Lazăr 1995, 231-233, nr. LXXVIII/1k; Harhoiu 1990, 147; 1998, 187; Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191; Protase 2000, 186-187; Harhoiu 2001, 153, nr. 81b; Velter 2002, 464, nr. CCLXI/1a.

90. Silivaşul de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Dosul Saicii. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică de culoare cenuşie cu pietricele în pastă.

F. Protase 2000, 187, nr. 236a, Gaiu 2003a, 111.

91. Soporul de Câmpie, com Frata, jud. Cluj. A. Cuntenit, Hodaie

B. La cca 2 km sud de sat, în dreapta drumului ce duce la Câmpia Turzii şi în imediata apropiere a podeţului de beton de lângă ”Moara lui Gogoman”, unde se află câteva case aparţinând satului Iacobeni. Aşezarea este plasată la poalele dinspre est ale dealului Cuntenit sau Hodaie, pe o mică dâlmă de la marginea inferioară a pantei acestui deal.

C. Periegheză D. Protase 1955, săpături D. Protase şi I. Ţigăra 1956, 1958,1960-1961, D.Protase K. Horedt, I. Ţigăra şi N. Vlassa 1957.

D. Protase, N. Vlassa, L. Ţeposu-David 1959.

D. 4 bordeie patrulatere având suprafeţele de 9-10 m 2. Ele se adânceau la –1,50-1,80 m faţă de nivelul actual. Cu excepţia unuia singur (B1) nu au instalaţie de foc sau alte urme de amenajări interioare şi nici de incendiere.

B1 are o vatră de foc simplă plasată pe latura de nord al bordeiului, aproape de colţul estic, ridicată cu cca. 0,10 m faţă de nivelul podelei. Podeaua la rândul ei era amenajată din lut bătătorit şi cu lipitură.

O groapă în formă de cartof adâncă de –1,65-2 m.

E. Ceramică de la vase cenuşii-negricioase, fără torţi, în general lipsite de ornamente, greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, bucăţi de râşniţă, zgură de fier, oase de animale şi din stratul de cultură o fibulă din bronz cu cap în formă de semidisc şi un inel din bronz aurit.

F. Horedt 1958, 93, nr. 39; 1967, 584-585; Popescu 1958, 484, nr. 38; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 534; 1966, 130; 1988, 447; Rusu 1977, 203, nr. 35; 2000, 187-189, nr. 238; Pintea 1967, 525; RACj, 368, nr. 6/c; Harhoiu 2001, 154, nr. 84; Velter 2002, 467, nr. CCLXV/1.

92. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Curte.

B. O aşezare pe o suprafaţă de mai multe hectare plasată pe o terasa.

C. Săpături C. Gaiu 1994-1995.

D. 22 locuinţe bordeie şi semiîngropate şi 5 gropi. Locuinţele au formă rectangulară şi uşor rotunjite. Sunt adânci de 0,50-1,60 m fată de nivelul actual al terenului. Bordeiele nu au instalaţii de foc, pe când locuinţele semiîngropate sunt prevăzute într’un colţ cu vatră realizată din gresie. Gropile de provizii, adânci de 0,8-1,20 m şi cu diametru de 1,40-1,60 m au formă cilindrică sau de căldare şi sunt plasate lângă locuinţe.

E. Oase de animale, fusaiole şi greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, gresii de ascuţit, un piepten bipen şi o monedă de bronz romană târzie. Ceramică puţină.

F. Protase 2000, 189-190, nr. 242.

93. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud Bistriţa-Năsăud. A. Fânaţele Archiudului.

B. Sit aflat în nordul comunei între localităţile Stupini şi Brăteni. Aşezarea ce ocupă mai multe hectare este plasată pe terasele şi pantele domoale cu expunere sudică, de pe malul stâng al pârâului Brătenilor de o parte şi de alta a Văii Bândei.

C. Săpături C. Gaiu 1995-1997, 1999-2000; C. Gaiu şi D. L. Vaida 1998, Gaiu şi G. G. Marinescu 2002.

D. 5 locuinţe adâncite de formă rectangulară. 2 gropi de provizii în formă de pungă.

E. Ceramică realizată la roată rapidă, din pastă zgrunţuroasă şi cenuşiu-negricioasă, fină cu decor lustruit sau ştampat

F. Gaiu 1997, 59; 1999, 84, 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111; Gaiu şi Marinescu 2003, 303.

94. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vătaştina.

B. Aşezare de cca 4 ha situată în vestul localităţii, în vecinătatea grupului de case situate de’a lungul drumului comunal spre Sânmihaiul de Câmpie, care formează cătunul La Curte, pe pantele uşoare şi terasa mediană cu expunere sudică din stânga pârâului Borleasa

C. Săpături C. Gaiu 1991, 1994-1995.

D. Strat de cultură de 0,25 m. O locuinţă distrusă de lucrări de construcţie în 1989, a cărei materiale au fost parţial salvate şi au intrat în colecţia muzeului din Bistriţa. Alte 21 de locuinţe şi 6 gropi au fost dezvelite cu prilejul cercetărilor sistematice de aici: -19 locuinţe de tip bordei şi semiîngropate (L1, L3-6, L9-10, L16-27) şi două de suprafaţă (L12 şi L14). Locuinţele au formă rectangulară, unele cu colţurile rotunjite şi suprafaţa cuprinsă între 8 şi 15 m 2.

Locuinţele semiîngropate se adânceau în pământ până la –0,60-0,80 m faţă de nivelul actual şi la -0,30-0,50 m faţă de nivelul de călcare, iar bordeiele până la –1,40-1,70 m făţă de nivelul actual.O parte din locuinţe aveau vetre de foc înconjurate cu bucăţi de gresie, dar exista şi un cuptor de tip pietrar (L19).

Ele erau plasate pe latura opusă intrării sau în zona centrală. Uneori podeaua era amenajată cu pământ sau lut bătătorit. Urme de pari s’au surprins doar în două cazuri: în L16 două gropi de pari erau plasate pe latura de S-E, iar în L17 gropile de formă dreptunghiulară erau practicate în cele patru colţuri ale locuinţei. În câteva cazuri s’au înregistrat întretăieri de complexe.

Astfel L14 (de suprafaţă), L19 (cea cu cuptor pietrar), L21 şi L24 suprapuneau alte locuinţe şi gropi fiind evident constituite într’o etapă ulterioară. Cele 6 gropi de provizii (G1-6) erau săpate în exteriorul locuinţelor. Aveau formă circulară în plan orizontal, cu pereţi tronconici sau cu aspect de căldare, fără urme de ardere ori lustruire.

E. Ceramică zgrunţuroasă cenuşie, brun-negricioasă şi cărămizie realizată la roată rapidă. Uneori vasele erau decorate cu motive lustruite sau ştampate. Au mai fost descoperite: greutăţi din lut, fusaiole, bucăţi de gresie de ascuţit, un piepten bilateral din os şi oase de animale.

F. Gaiu 1996, 115-116; 2002, 113-158, 2003, 151-152.

95. Şeica Mică, jud. Sibiu. A. Cetate.

B. La jumătatea distanţei dintre Copşa Mică şi Şeica Mică spre nord de această din urmă localitate. Promotoriu ce se ridică cu 30-40 m deasupra luncii Târnavei Mari. El nu este mai lat uneori de 25 m. În lungime aşezarea are o extindere de cca. 650 m. Are pante abrupte spre vest, domoale spre est şi o şa de legătură cu celelalte înălţimi spre sud.

C. Săpături K. Horedt 1962.

D. O vatră clădită din pietre mici.

E. Câteva fragmente ceramice.

F. Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137; 1975, 121; 1986, 42, 43, fig. 20/5, 44; Rusu 1977, 203, nr. 36; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Baltag 2000, 153; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

96. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra satului. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică de culoare cenuşie-negricioasă cu caneluri largi.

F. Protase 2000, 193, nr. 249, Gaiu 2003a, 113.

97. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Între Hotare.

B. La est de localitate pe terasa din dreapta şoselei ce duce la Crainimăt.

C. Periegheză Şt. Dănilă, N. Vlassa. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cenuşiu negricioasă. F. Gaiu 2003a, 113.

98. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Hegheriş.

B. Aşezare plasată pe un promotoriu. C. Săpături. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată de culoare cenuşie şi negricioasă.

F. Gaiu 2003a, 113.

99. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Şomoştaua

B. În extremitatea de vest a localităţii, pe prima terasă a Şieului.

C. Săpături G. Rădulescu.. D. Două locuinţe de suprafaţă.

E. Ceramică cenuşie şi roşcat-negricioasă lucrată dintr-o pastă degresată cu pietricele.

F. Gaiu 2003a, 113.

100. Şirioara, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Râtul Şirioarei.

B. În nord-vestul localităţii, la ieşirea din sat spre Coasta, la 200 m în dreapta drumului judeţean Lechinţa-Beclean, pe prima terasă a râului Şieu.

C. Cu ocazia amenajării terenului pentru o livadă s’a distrus o aşezare cu materiale din sec. V-VI şi sec. VIII. Sondaj C. Gaiu G. Marinescu

D. Urmele mai multor locuinţe de suprafaţă distruse de lucrările antropice contemporane. În săpătură a fost surprinsă o groapă menajeră de formă circulară în plan, cu diametrul de 1,10 m, ce cobora până la –0,85 m în sol. Stratul de cultură era de cca. 25-30 cm.

E. Ceramică lucrată la roată şi într’o proporţie redusă cu mâna. Un fragment ceramic fin de culoare cenuşiu-negricioasă a fost decorat prin ştampilare cu motive unghiulare. Pe lângă ceramică la suprafaţa solului a fost găsită o sabie scurtă, cu un singur tăiş, lungă de 50 cm, care ar putea aparţine aşezării din sec. V-VI.

F. Gaiu 1984, 59-61; Protase 2000, 193, nr. 252, Gaiu 2003a, 113-114.

101. Şopteriu, jud Bistriţa-Năsăud. A. Ochi. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 194, nr. 255.

102. Tăure, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra satului.

B. În grădinile din capătul de nord-vest al satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –  E Ceramică. F. Protase 2000, 195, nr. 260.

103. Tureni, jud. Cluj.

A. Cheile Turenilor-”Poderei”.

B. Terasă orientată spre sud, aflată la jumătatea înălţimii cheilor, în zona de maximă deschidere a lor.

C. Săpături Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1985-1988. D. –

E. Ceramică la roată de culoare neagră-cenuşie şi neagră, amestecată cu nisip sau cioburi pisate, bine arsă, cu incizii-caneluri late, bună cu pereţii subţiri. F. RACj, 98, nr. 1/j.

104. Ţaga, jud. Cluj. A. Hrube

B. La cca. 3 km sud-vest de centrul localităţii, pe ”Valea Tistaşului” pe o pantă uşoară, flancată în trei părţi de coline înalte, situată pe partea stângă a unui pârâu.

C. Săpături D. Protase 1965-1967.

D. 11 locuinţe, 8 gropi de provizii, 2 cuptoare cu calotă de lut, 2 vetre de foc izolate aparţinând sec. IV-V. Este posibil ca o parte a locuirii să depăşească jumătatea sec. V

E. ceramică, piepteni de os bilaterali, piese de port etc. F. Protase 2003, cu bibl.

105. Ţagu, jud. Bistriţa Năsăud. A. Dealul Cabicului.

B. La sud-vest de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 200, nr. 272b.

106 Ţăgşor, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La marginea sudică a satului, în dreapta şoselei care merge la Sărmaşu.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 273.

107. Ţigău, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Arpafeghi. B. – C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 275.

108. Vermeş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea din Mijloc. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 204, nr. 288.

109. Vidrasău, jud. Mureş. A. –

B. În apropierea satului, pe malul drept al Mureşului. C. – D. –

E. Ceramică.

F. Horedt et al 1955, 676, nr. 16; Horedt 1958, 94, nr. 46; 1958a, fig. 8; Csallány 1961, 200, nr. 123; Zriny 1976, 150, nr. 52; Rusu 1977, 203, nr. 43; Lazăr 1994, 66; 1995, 269, nr. LXXXVIII/7C, 1998, 137.

110. Visuia, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Casa Leon Moldovan.

B. La cca. 3 km sud de sat, in jurul casei lui Leon Moldovan.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 205, nr. 291.

111. Zoreni, jud. Bistriţa Năsăud. A. La Curte.

B. La ieşirea din sat spre Sânmihaiu de Câmpie pe o vale laterală.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000,

112. Poian, jud. Covasna. A. Culmea Pietroasă-Köhát.

B. În partea nordică a hotarului comunei, lângă drumul care duce la Belani, se ridică dealul ”Culmea Pietroasă”, la poalele căruia curge pârul Telek. Aşezarea este plasată pe terasa plană de pe malul stâng al pârâului amintit. C. Săpături Z. Székely 1963-1967.

D. 8 locuinţe de formă patrulateră, dar cele mai timpurii se datează probabil în a doua jumătate a sec. VI.

E. Ceramică modelată la roată rapidă sau cu mâna, fusaiole, cuţit fier, fibulă cu picior întors, piepten os etc.

F. Popescu 1968, 434, nr. 93; Popescu 1967, 533, nr. 84; 1968a, 690, nr. 93; Székely 1971, 343; 1973, 221; 1992, 246-279; Cavruc 1998, 116; Protase 2000, 172.

Sursa: eupedia.com, news.nationalgeographic.com, banatica.ro, academia.edu (Iordanes si gepizii. Intre goticism, pangermanism si Walter Goffart), arheologie.ulbsibiu.ro   (Volum finanţat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României), * Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, ziarulnatiunea.ro, mirel-matyas.blogspot.ro,  tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

BALCANII, PATRIA GEȚILOR INDO-EUROPENI

Scurt rezumat al preistoriei Europei

Dacă ne uităm la Europa cu aproximativ 8000 de ani în urmă, prin 6000 î.Hr., vom găsi mai multe grupuri culturale, Evităm să intrăm mai adînc în preistoria noastră. Cu toate că nu vom știi niciodată ce limbi s’au vorbit peste tot, am putea face cîteva presupuneri trecînd prin fiecare din aceste culturi:

În Grecia, găsim cea mai veche cultură neolitică din Europa, numită cultura Sesklo (vezi poza de mai jos). Această cultură, probabil, era derivată din culturi antice similare din Anatolia, iar la rîndul său, a influențat culturile balcanice și de asemenea, Cultura Ceramicii Cardium.

”Poporul” Sesklo a vorbit, probabil, o limbă ”Aegeană”, din care supraviețuiesc poate numai dialectul minoic și cretan.

În Epir și Corfu (nord-vestul Greciei și în sudul Albaniei) a fost cultura Ceramică Cardium, care a ajuns în Italia în 6000 î.Hr. Probabil își are originea în Levant, a migrat peste Creta și Grecia, și a lăsat restul Balcanilor neatins. Este posibil ca această cultură să fi fost adoptată de către oamenii care sunt baza a ceea ce se consideră oficial non-proto-indo-europeni, care vor deveni în cele din urmă etruscii și bascii.

În Europa de Vest, mai ales în ceea ce este acum Franța, a fost cultura antică Tardenosian. Este posibil ca acești oameni să fi inclus strămoșii bascilor ai regiunii Aquitaine modernă.

În nord-vestul Rusiei a fost cultura Kunda, care este posibil să fi fost un popor proto-uralic.

În sudul Rusiei, a existat cultura Samara. Cu toate că mulți cred că această cultură a fost epicentrul marelui conglomerat al proto-indo-europenilor, este posibil să fi fost casa unui cu totul altui popor, probabil, proto-uralic sau un amestec de popoare, deloc de neglijat în stepa pontică.

În Balcani, a existat un grup de culturi destul de avansate, inclusiv cultura Starčevo-Körös-Cris în Rumînia și cultura Grădiștea în Tracia.

Acestea au fost urmate de Turdaș-Vinča pe teritoriul coloniei Dacia romană, colonia Dacia Ripensis și Hamangia din Moesia Getică.

Ca urmare, Igor M. Diakonov, crede că acestea reprezintă nucleul neoliticului proto-indo-europenilor (PIE), sau mai corect al proto-europenilor PE, care migrează în Asia de Vest și India undeva prin 1500 î.Hr și putem considera scindarea dialectelor proto-europene treptat în cele europene și cele indo-iraniene.

Și la nord, în unele părți din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, au existat triburi de vînători-culegători care au fost fie PIE (PE) sau pre-PIE (pre-PE), așa zisului dialect proto-indo-european și de asemenea grupuri care au locuit în Ucraina (vezi foto).

Majoritatea lingviștilor urmează teoria Kurganelor fundamentată de Marija Gimbutas.

Un grup mai mic urmează teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

Desigur, doar ca pasionați noi prefărăm teoria balcanică a lui Diakonov, care este, de asemenea, o parte a teoriei lui Renfrew extinsă.

Pînă în 5000 î.Hr., oamenii PIE (PE) din Balcani, care beneficiază de tehnicile agricole învățate de la oamenii din Grecia si Anatolia, au început să extindă gama lor. Agricultura a fost adoptată de colectivitățile mai mari de oameni de la sate, care la rîndul lor, puteau sprijini populațiile mai mari luate în ansamblu.

Vînătorii-culegători din Europa au fost, probabil, împinși mai departe spre est, vest și nord, iar o parte absorbiți de către agricultorii PIE (PE), ai așa zisului dialect proto-indo-european.

Conflictele dintre armatele triburilor au fost, de asemenea, probabile.

În Ucraina, a existat cultura Nipru-Doneț, care poate fi inclusă strămoșilor arianilor, sau indo-iranienilor, hitiților și Tokh-arianilor (yuezhi).

În partea de nord, a existat cultura Ertebolle din sudul Scandinaviei și culturile înrudite Ellerbek și Swifterbant din nordul Germaniei și Țările de Jos. Aceste culturi pot reprezenta cei mai timpurii strămoși ai poporului germanic, sau non-PIE, vînători-culegătorii mai tîrziu au fost absorbiți sau deplasați spre alte zone.

În zona estică a Mării Baltice a fost cultura Narva, care a fost probabil proto-uralică.
În Europa Centrală au fost culturile dunărene, începînd cu cultura ceramicii liniare (sau LBK).

De asemenea, vom găsi LBK de Est (sau Bükk), o cultura în Panonia. Și mai spre vest a fost cultura Rossen (vezi poza de mai sus) din Olanda și vestul Germaniei de sud și în nord-estul Franței, Elveției, și vestul Austriei.

Eu cred că acestea reprezintă toți oamenii proto Celtici, care încep să’și diferențieze dialectul lor de colectivitatea mai mare a dialectului PIE (așa zisului dialect proto-indo-european sau PE), vezi prima poză.

Și mai întîlnim o cultură a ceramicii punctate (STK), o cultură considerată dunăreană, în estul Germaniei, o mare parte din Polonia, și din nordul Cehiei, care ar putea fi inclusă celor mai timpurii strămoși ai poporului Balto-slav, dar și poporului germanic.

În Balcani, găsim sofisticatele culturi Turdaș-Vinca și Hamangia, menționate mai sus.

În jurul anilor 4000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi:

De’a lungul coastei Atlanticului, din Anglia până în Portugalia, au fost culturile megalitice, creatorii de edificii de piatră gigant, cum ar fi Stonehenge. Acestea sînt cel mai probabil pre-PIE, inclusiv strămoșii bascilor regiunii Aquitaine.

În Ucraina, a existat cultura Sredny Stog. Aceștia sunt oameni care ar fi domesticit caii, și primii crescători de cai. Pînă la 3600 î.Hr, aceștia au fost înlocuiți cu Cultura Yamna (sau Pit Grave), o cultură care venerau bourul, vezi stema Moldovei și care pot reprezenta primele semne distinctive ale arianilor, sau al proto-indo-iranienilor.

Cultura Yamna ar influența în mod puternic culturile din Europa de Est și Vest, prin extinderi ale păstorilor în zone de stepă, cum ar fi a celor din cîmpia panonică.

Proto-Tokh-arianii (yuezhii), de asemenea, originari din estul Carpaților sau nordul Mării Negre, au continuat mișcarea lor spre est, și sunt responsabili pentru crearea culturii Afanesevo din 3300 î.Hr, vezi istoria massageților.

În partea de nord-est (nordul Rusiei, nordul Scandinaviei, Finlanda), au dezvoltat cultura ceramică tip pieptene (Pit-Comb), care este probabil proto-uralică.

În Vestul acestei culturi a fost cultura Funnelbeaker (TRB), prima cultură agricolă din nordul Europei, întinsă din Țările de Jos pînă în Polonia, care probabil cuprindea atît popoarele proto-germanice, cît și proto-balto-slave.

În Europa Centrală și de Vest, cultura dunăreană a continuat, în special prin cultura Michelsberg din sudul Germaniei și nordul Franței, care au fost probabil proto-Celtică, iar cultura amforelor globulare în estul Germaniei și Panonia, care poate fi un indiciu timpuriu al prezenţei proto-Balto-slavilor.

În Balcani a fost Cultura Cucuteni din estul Carpaților, Moldova și vestul Ucrainei, dar și cultura Varna din Bulgaria.

De asemenea, vom vedea cultura Boian (sau Marița) în Rumînia, care a fost o extensie a culturii dunărene, când începe în 3500 î.Hr, epoca bronzului din Balcani.

O parte din aceștia au fost strămoșii grecilor care au migrat în sud spre sfîrșitul acestui mileniu, cînd civilizația cicladică se dezvoltă pe insulele grecești. Probabil a reprezentat o cultură pre-PIE (PE) din Marea Egee. Înțelegem desigur ce limbă arhaică au vorbit triburile elene la începuturile lor.

În cele din urmă, în această perioadă de timp, presupunem că cel puțin hitiții au început să se separe de restul limbilor PIE (PE) din Balcani. Ipotezele spun și de unde au provenit: Tracia, Ucraina ori Caucaz, sau că aceștia erau nativi din Anatolia.

Părerea noastră este că ei își au originea la Marea Neagră în cultura Maikop a Caucazului de nord-vest, la sud de cultura Yamna.

În jurul anului 3000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi că se dezvoltă:

Civilizația minoică s’a dezvoltat în Creta. Această cultură a fost, probabil, din Marea Egee și non PIE (PE).

Cultura Poltavka, o ramură a Yamna, s’a mutat la est în sudul Rusiei. Aceasta a fost, probabil, o cultură ariană, sau proto-indo-iraniană.

Cultura Corded Ware (sau Battle Ax) a preluat nordul Europei. Această cultură au reprezentat probabil popoarele vorbitoare de dialecte proto-germanice și proto-balto-slave.

Cultura Windmill a intrat în estul Marii Britanii, probabil, prima infiltrare a proto-celților în Insulele Britanice.

Pe continent, vedem expansiunea culturii Bell-Beaker. Această cultură își are originea în Portugalia și s’a mutat spre nord de’a lungul a două căi. Una a fost în sudul Franței, pe valea rîului Loire, și în Germania și Austria.

Cealaltă a fost de’a lungul coastei atlantice a Franței, pînă în partea de jos a vaii rîului Rin și peste Canalul Mînecii în Anglia și Irlanda. Aceasta poate să fi fost o inovație culturală non-PIE, care a fost adoptată de proto-celți.

În jurul anului 2000 î.Hr. au evoluat următoarele culturi:

Hitiții și relațiile lor au intrat în Anatolia. Imperiul hitit a controlat mai mult Anatolia între 1650-1200 î.Hr.

Cultura Sintashta a zonei sudice a Uralilor a fost probabil indo-iraniană, și cel mai probabil părinții celor mai vechi care cunoscute. Aceasta a fost urmată de cultura Andronovo (vezi poza mai sus prezentată) în 1800 î.Hr.

Limbile europene și indo-iraniene au început să se despartă și, în jurul anului 1500, sanskrita vedică a început să fie vorbită în nord-vestul Indiei.

În același timp, cultura Srubna a Ucrainei și în sudul Rusiei – eventual cimmeriană – s’au retras sub presiunea Scyților ariani sau indo-iranieni. Înțelegem deci că Scyții (scuții sau scutari, purtători de scuturi) vorbeau o limbă considerată PIE.

Civilizația miceniană a Greciei continentale a început în jurul anului 1600 î.Hr.. Acest lucru se crede că a fost proto-greacă.

De asemenea, în jurul anului 1800 î.Hr a fost începutul epocii nordice a bronzului – cu certitudine proto-germanică. Contactul sau amestecul cu triburile celtice la sud și triburile baltice la est, ar fi fost sursa unora dintre calitățile distinctive ale germanicilor.

Și, de asemenea, în acest moment primele triburi proto-italice au trecut din Balcani în Italia, fie prin nord-est, dar și peste Marea Adriatică, și au dezvoltat cultura Terramare.

Până la 1600, cultura Tumulilor se dezvoltă și în sudul Germaniei și s’a răspîndit în toată Europa de Vest, din Marea Britanie până în Iberia. Această cultură, din nou, îi reprezintă pe celți.

Cultura Trzciniec este dezvoltată în estul Germaniei, Polonia, Belarus și Marea Baltică și limbile slave au început să se diferențieze.

În jurul anului 1300, cultura Urnfield este dezvoltată cu certitudine de celți, cei care sunt în mare parte reprezentați de haplogrupul R1b venit dinspre Marea Neagră. Cultura Urnfield s’a întins din Austria, prin Germania și Țările de Jos, spre estul și sudul Franței, și Catalonia. Aceasta a fost urmată de cultura Halstatt.

De asemenea, în acest moment, cultura lusațiană a înflorit în Polonia, Cehia, Slovacia, și părți din Germania și Ucraina. A fost cel mai probabil slavă.

În 1100, cultura Villanova, s’a dezvoltat dintr’o ramură a culturii Urnfield și prima cultură din epoca fierului din Italia. Este posibil să fi fost trecută de la celți, la raeții cel mai probabil non-PIE din Austria și apoi la rudele lor etrusce. Trăsăturile raeților au fost aproape identice cu cele ale etruscilor.

Epoca fierului din Balcani a început în jurul anului 1100, și vom vedea mai multe limbi paleobalcanice, considerate indo-europene diferențiate, de fapt PE. Veneticii și

Liburnienii erau posibile rude ale italicilor. Messapii ilyrici și rudele sale mesapice de peste Marea Adriatică au fost, de asemenea, posibile rude ale italicilor, semne distinctive ale originii italicilor.

Limba getică, și sub-dialectele considerate de specialiști daco-thracice erau toate din ramura Satem, probabil asemanatoare cu cele balto-slave, de aici și asemănările limbii române cu cele slave. Experții sînt de acord că albaneza modernă este un descendent al celor geto-ilyro-daco-tracice, macedoneană, frigiană, eventual armeană, și de asemenea poate fi legată de greaca veche.

În jurul anului 1200 î.Hr., în Grecia, vom vedea epoca homerică sau „era întunecată”, probabil din cauza invaziei ”grecilor” dorieni Halstatt din nord.

Mezii, parții și perșii au început să se mute în platoul iranian de la aproximativ 800 î.Hr.

Note: Relațiile dintre cultură, limbă, și genetica nu sînt foarte puternice. Noi credem că grupurile de oameni au luat tehnologii din alte grupuri, fără rezerve, și, în general, nu au prea ezitat să încerce noi modificări stilistice.

Limba nu este atît de ușor de modificat, dar schimbul constant de soți (predominant femei) între clanuri și triburi, probabil, au condus cel puțin la schimbări în limbă, în cazul în care nu o adoptase cu totul înainte.

Și genetica este susceptibilă la o varietate de influențe, cum ar fi efectul de fondator, blocajele tip ”gât de sticlă” (eveniment evolutiv în care o proporție semnificativă a unei populații sau specii este ucisă sau împiedicată de a participa la reproducere; diminuarea efectivului populației crește deriva genetică, căci rata derivei genetice este invers proporțională cu mărimea populației; reducerea dispersiei populației duce, în timp, la creșterea omogenității genetice, iar dacă este severă, diminuarea populației poate, de asemenea, crește semnificativ consangvinizarea datorită reducerii numărului de parteneri posibili; un tip particular de efect al gîtului de sticlă (population bottleneck) numit efect de fondator poate apărea în cazul în care un grup mic de indivizi se separă din punct de vedere reproductiv de populația principală), deriva genetică (sau fluctuația genetică (genetic drift) este modificarea întâmplătoare a frecvenței alelelor unei gene într’o populație, de la o generație la alta), și selecția sexuală, care poate duce cu ușurință la o detașare a patrimoniului genetic din patrimoniul cultural sau lingvistic.

Există mai multe teorii despre evoluția limbii în Europa:

1. Teoria Kurganelor a lui Marija Gimbutas este cea mai răspîndită ipoteză axată pe limbile proto indo-europene, care astăzi domină continentul, sugerează că a existat o multitudine de limbi în Europa, după marea glaciațiune (să zicem 8000 î.Hr.), care a fost apoi copleșită de puternicele triburi PIE militariste din stepele Ucrainei și din sudul Rusiei.

2. O a doua teorie majoră sugerează că limbile PIE își au originea în Anatolia, apoi s’a extins spre Balcani, odată cu răspândirea agriculturii în restul Europei. Aceasta este teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

3. O teorie mai puțin acceptată susține că limbile PIE au dominat o mare parte din Europa, în mod continuu de la sfîrșitul ultimei mari glaciațiuni.

Aceasta este teoria continuității paleolitice a lui Mario Alinei.

4. Și o altă teorie mai puțin acceptată spune că Europa a fost împărțită în trei zone lingvistice – strămoșii bascilor, limbile uralice și limbile PIE – care fiecare s’a extins de la trei ”refugii” – Spania, Ucraina, și respectiv Balcani. Aceasta este teoria Incintelor lui Kalevi Wiik.

5. Teoria noastră desigur, a unor pasionați, este faptul că toate acestea sînt, în parte, corecte. Noi sugerăm că au existat de fapt cinci zone lingvistice, la sfîrșitul erei glaciare:

a. zona Oceanului Atlantic (Spania, Portugalia, Franța),

b. zona ceramicii Cardium (de pe coasta de est a Mării Adriatice, în Italia, și pe coastele mediteraneene ale Franței și Catalonia),

c. zona Egee (Grecia, Creta, Cipru, și o mare parte din Anatolia),

d. zona de proto-uralică (Finlanda, zona Mării Baltice, și nordul Rusiei),

e. iar zona PIE (PE) (Europa centrală, de la Balcani către Danemarca, și Ucraina).

Oamenii PIE (PE) au fost printre primii care au domesticit calul, adoptă agricultura din Orientul Mijlociu, și adoptă prelucrarea metalului. Combinația dintre acestea, acumularea acestor informații și îndeletniciri au dus probabil la un boom tehnologic, și le’a permis să se extindă cultural și demografic, în detrimentul celorlalte grupuri, datorită faptului că erau cei mai avansați în adoptarea tuturor acestora.

În ceea ce privește genetica, există o oarecare suprapunere între aceste zone lingvistice și culturale, cu ale celorlalte haplogrupuri yADN moderne:

Zona dinspre Oceanul Atlantic este predominant R1b;

În Europa de sud, la Marea Mediterană a fost inițial predominant G, și este încă comun în Caucaz și Sardinia;

Zona care corespunde culturii Cardium poate ar fi fost la început a haplogrupului E în nordul Greciei și sudul Albaniei, și își poate avea originea în zona din jurul Libanului;

Zona din Marea Egee este a lui J2 (comună în mare parte în Orientul Mijlociu, inclusiv Caucaz și Anatolia);

Zona proto-uralică este în cea mai mare parte a hpg. N;
Iar zona PIE (PE) este compusă din l2 în Balcani, I1 în Scandinavia, și R1a în Europa de Est.

ADNmt în Europa ne arată destul de puțin modul de grupare. Din păcate, se știe insuficient despre ADN-ul vechi, dar sugerează că primii europeni nu au avut cu adevărat atât de multe în comun cu europenii moderni!

Întorcîndu’ne spre caracteristicile fizice generale, oamenii străvechi ai Mediteranei,  se caracterizau ca având pielea predominant mai închisă, părul închis la culoare, și ochii negri, în comparație cu cei de piele albă, blonzi sau cu părul roșu, și cu ochii albaștri ai vecinilor lor din nord.

Deși înainte oricine era tentat de teoriile unui popor ”arian”, aceste calități azi sunt comune printre cele mai multe dintre haplogrupurile europene yADN, adică merge dincolo de orice interval ipotetic al triburilor PIE (PE).

Niciunele din caracteristici nu sunt transportate în mod special de cromozomul Y și nici de cel mitocondrial.

Sursa: ship.edu, George Boeree (2013)

 

CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Se știu foarte puține lucruri despre regele Burebista, iar ceea ce știm însumează și unele contradicții, pe lângă alte date certe. Spre exemplu, este o certitudine nașterea sa la Argedava, acolo unde tatăl său pe teritoriul tribului get al burilor își avea reședinta și că a fost căsătorit cu o preoteasă a templului lui Zamolxes, numită Zina.

Strabon în Geographica, îl numește Burebistas, Burbistas, Boirebista, Beirebistas, Jordanes, în Gaetica, il numeste Buruista, iar o inscriptie gasită în Balcic, Bulgaria, momentan depozitată la Muzeul din Sofia, care prezintă decretul dat de cetățenii din Dyonisopolis despre Acornion, unde este prezentat cu numele de Burebista, Burabista. Menționarea lui Burebista se face și pe epigrafa de la Nesebar, tot din Bulgaria cu denumirea Burebeistas, care în traducere ar însemna ”Nemaipomenitul”, ”Cum nu a mai fost și nu mai este”.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfârșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvârșire…”, Strabon, Geographica.

Burebista, conducătorul geților care își avea centrul strategic în zona Munţilor Orăştiei, a reuşit în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice un areal întins al Europei de est și Centrale locuite de geți, geți-ilyri, geți-celți, geți-traci și triburi considerate germanice, dar care se trăgeau toate din marele neam getic originar la Marea Getică.

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine” Strabon, Geografia, VII.

Procesul de constituire statală este rezultatul unei interacţiuni eficiente a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală, la care s’a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geților. Iordanes afirmă că, în anul 82 î.Hr. pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma, când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie:

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie determinantă la naşterea construcţiei statale getice. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cei doi, Burebista și Deceneu, reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice getice, noul regat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare, printre aceștia pot fi amintiți: agrianii, albocensii, aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii, bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, brianții, brigii (viitori frigieni din Asia Mică), brisii, burii, caenii, carpii (Moldova), carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, costobocii (Maramureș), cotensii, crestonii, crobizii, crusaeii, dacii (Ardeal), dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii (Balcani), myrgeţii (myrgetae), matygeții (matygetae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi), mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odomanţii, odrisii (Tracia), oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii, piengeții, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, samo-geții, sapeii, sargeții, satrii, serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyssageții, tyrageții, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Astfel că întinderea regatului lui Burebista ajunsese în nord-vest pâna în Slovacia, în vest pâna la Dunărea mijlocie, în est pâna la gurile Bugului și Marea Neagră (Getică), în sud pâna la Munții Balcani (Haemus) până pe fostul teritoriu al regatului Odrisilor din regiunea Tracia-Moesia-Tribalia, iar în nord pâna la Carpații Păduroși.

Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul getic, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit câteva influenţe elenistice (existenţa titlului de ”cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion).

Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise ”poruncile” relatate de Strabon.

”Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos (Deceneu).” Iordanes, Getica, VII.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon la 200 000 de oameni, ceea ce i’a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Cifrele avansate de Strabon, pot fi evident exagerate, cum de altfel toate cifrele din istoria scrisă sunt contestabile. Efectivele militare, dar și amploarea migrațiilor nefiind niciodată la nivelul cifrelor avansate de istorici.

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

Aici, sensul pe care îl dă Iordanes termenului magician, iar în unele traduceri, chiar ”șarlatan”, trebuie tradus și înțeles ca prooroc, profet sau vrăjitor, și nu cu conotație peiorativă.

Un episod anterior perioadei lui Burebista, dar care va avea o importanță deosebită în strategia lui de expansiune în vest, este hegemonia celților-geți petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.Hr.

Hartă cu maxima extindere a lui Burebista

Se impun câteva considerații de ordin genetic asupra originii celților care sunt parte a poporului român (12 %), iar în trecut au jucat un rol foarte important în etnogeneza poporului român, fiind ori asimilați pașnic, ori constrânși să se supună regilor autohtoni.

Domesticirea şi creşterea animalelor este una din achiziţiile fundamentale ale modului de viaţă neolitic, premisele sale fiind prezente în perioada finală a Paleoliticului, când comunităţile umane practicau o fază avansată a vânătorii. Odată cu Neoliticul s’a intrat într’o nouă etapă a relaţiilor antropozoologice, lărgindu’se treptat registrul speciilor domesticite, selectându’se şi ameliorându’se caracteristicile acestora, prin selecţie artificială şi întreţinerea lor în condiţii mai bune decât cele oferite de mediul natural.

În perioada care cuprinde sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puţin două etape: o etapă de iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându’se în captivitate, schimbându’şi treptat comportamentul şi domesticindu’se; şi etapa creşterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aşezărilor sau pe lângă acestea, din care se va dezvolta, păstoritul, predominant la unele comunităţi.

În acest context, trebuie arătat că patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecţie la sfârşitul Paleoliticului şi în Epipaleolitic, în Orient şi Anatolia: bovinele (bour-Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus), au constituit baza biologică naturală pentru domesticire.

În zona Indiei a fost domesticit zebul (Bos indicus) şi bivolul (Bos bubalis), în spaţiul chinez yakul (Poephagus grunniens), iar în zona mezo-americană lama (Lama lama) şi alpaca (Lama pacos). Vânătorii cunoşteau caracteristicile şi comportamentul acestor specii, din rândul lor şi a urmaşilor lor recrutându’se viitorii crescători de animale.

Domesticirea şi evoluţia ulterioară a animalelor domestice a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic cât şi ”psihologic”, comportamental, generând aşa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenţiindu’se, din ce în ce mai mult, de strămoşii lor sălbatici. Selectând indivizii cei mai robuşti, asigurându’le adăpost şi alimentaţie oarecum constantă, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calităţi care nu se găsesc decât periodic la precursorii sălbatici: lactaţia prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune etc..

Produsele obţinute prin creşterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranţă alimentară şi produse (carnea, laptele, ouă, miere) cu o importantă valoare proteică, glucidică, lipidică şi vitaminică, îmbogăţind registrul nutritiv al omului preistoric, ci şi o nouă forţă de muncă şi tracţiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, părul, penele, firele de mătase).

În mod normal, vânătoarea a continuat să aibă o importanţă aparte, pentru completarea resurselor de hrană, a şeptelului, pentru antrenament războinic, iniţierea în vârsta adulţilor şi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sălbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

”Eu ştiu că l’am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s’ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie ”Carpaţi”.

Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani.

Puternicul Bos primigenius primigenius a fost strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s’a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală.

În spiritualitatea neolitică, aşa cum arăta şi Mircea Eliade (Eliade, 1992), a existat o legătură directă, mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimată printr’o mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc..

Este posibil, aşa cum arăta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului să se fi configurat, în Orient, cuplul fundamental femeie–taur, implicând cele două componente telurică (chtoniană) şi solară (uraniană) ale cultului fecundităţii şi fertilităţii, vorbind de o veritabilă revoluţie mentală ”la revolution des symboles” (Cauvin, 1994).

Asemenea elemente ale spiritualităţii neolitice se observă în jurul Mării Negre pe teritoriul României, Sanctuarul neolitic de la Parța, sau al Turciei, Çatal Hüyük, unde sunt reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziţii ginecologice şi cu scene de vânătoare cultică a taurului, sau la Hacilar, cu o plastică antropomorfă deosebit de expresivă.

Sanctuarul neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.

Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele.

În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.

Din zona orientală, aceste manifestări spirituale s’au răspândit spre zona europeană, urmând direcţia de deplasare a comunităţilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est şi balcano-carpatică. Din punct de vedere spiritual, lumea neolitică carpato-balcanică, care făcea parte din Vechea Europă (Gimbutas, 1989 b), concepută ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintă un fel de Orient după Orient, multe forme ale spiritualităţii transmiţându’se direct sau indirect.

În acest context se înscriu sanctuarele, locuinţele şi complexele de cult, plastica antropomorfă şi zoomorfă, feminină şi masculină, din lumea cicladică, egeeană şi balcano-carpatică, care prezintă, uneori, mari asemănări cu manifestările şi realităţile din zona orientală.

Cu cât se avansează spre Europa Centrală, vechile tradiţii spirituale orientale se estompează şi, deşi se menţin, vădesc o îmbinare originală, aşa cum am mai arătat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunităţilor neolitice colonizatoare şi vechiul fond epipaleolitic / mezolitic, care a fost asimilat.

Celții sunt considerați de geneticieni acei purtători al haplogrupului R1b care în migrarea lor au intrat în Europa prin Caucaz în trecut (neolitic) atunci când au ajuns în stepa din nordul Mării Negre și la Gurile Dunării. Aici unde prin contactele lor îndelungate cu locuitorii băștinași ai culturilor neolitice Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Cernavodă etc au început să fie cunoscuți de istoriografie cu etnonimul de geți sau scyți.

Ei sunt se pare legați intrinsec de cele mai vechi dovezi de domesticire a bovinelor în jurul anilor 8.500 î.Hr. în timpul culturilor neolitice pre-ceramică din Munții Taurus. Cele mai vechi două situri arheologice care prezintă semne de domesticire de bovine sunt considerate deocamdată, satele Çayönü Tepesi în sud-estul Turciei și Dja’de el-Mughara din nordul Irakului, două situri la doar 250 km distanță de una de cealaltă, motiv pentru care este probabil zona din care a început extinderea liniilor R1b sau ”patria originară” a R1b.

La început păstorii de bovine R1b s’ar fi divizat în cel puțin trei grupuri. O ramură (M335) a rămas în Anatolia, dar judecând după raritatea sa extremă de azi, nu a fost de foarte mare succes, probabil din cauza concurenței grele cu alte populații neolitice din Anatolia, sau lipsa pășunilor din acest mediu muntos.

O a doua ramură a migrat spre sud, spre Levant, unde a devenit ramura V88. Unii dintre ei au căutat terenuri noi în Africa de Sud, mai întâi în Egipt, apoi colonizatorii cei mai mari din nordul Africii, de la coasta mediteraneană spre Sahel când vegetația era abundentă și clima propice creșterii animalelor.

Cea de a treia ramură (P297), a traversat Caucazul în stepa din nordul Mării Negre și Caspice, unde au întâlnit pășuni ideale pentru bovine. Aici s’au împărțit în două fracțiuni: R1b1a1 (M73), care a mers spre est de’a lungul Mării Caspice până în Asia Centrală, și R1b1a2 (M269), care la început au rămas în Caucazul de Nord și Stepa pontică între Nipru și Volga.

Nu este încă foarte clar dacă M73 de fapt, a migrat peste Caucaz și a ajuns în Asia Centrală prin Kazahstan, sau dacă traseul urmat a fost spre sud prin Iran și Turkmenistan.

În acest din urmă caz, M73 ar însemna că nu este o ramură getică ”indo-europeană” a R1b, la fel ca și V88 și M335 și cel mai probabil nu au propagat în migrarea lor limbile geto-ariene (indo-europene) de la Marea Neagră.

Așadar, ramura europeană R1b-M269, cea mai comună ramură din Europa este strâns asociată cu difuzarea limbilor geto-ariane, considerate oficial cu termenul vag ”indo-europene”, așa cum este atestat prin prezența sa în toate regiunile lumii în care au fost vorbite aceste limbi geto-ariane (”indo-europene”), din cele mai vechi timpuri, de pe coasta atlantică a Europei până în subcontinentul indian, care a cuprins aproape toată Europa (cu excepția Finlandei, Sardiniei și Ungariei), Anatolia (Turcia), Armenia, Rusia Europeană, din sudul Siberiei, până în Asia Centrală (în special în Xinjiang, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan), fără să uităm Iranul, Pakistanul, nordul Indiei și Nepalul.

Istoria lui R1b și R1a este interconectată cu istoria geților de la Marea Neagră, au o legătură directă cu păstoritul bovinelor și cultul legat de acestea, mărturie stând azi stema Moldovei care are semnificații adânci în istoria încă nespusă a Europei.

În centrul ”sigiliului lui Burebista” este reprezentat un cap de taur, iar în jurul lui un şarpe. Capul de taur este simbolul ”puterii”, întruchiparea zeului soarelui prin reprezentarea lui pământească în forma de taur (APIS). Şarpele (OHIA) este tot simbol al zeului soarelui şi ”guvernatorului precum un reprezentant al zeului soarelui”, şi reprezintă simbol pământenesc al ”justiţiei”.

Motivul taurului se păstrează în sigiliile și stemele de mai târziu ale Moldovei.

După ce ei s’au rupt de restul geților din stepa nord-pontică migrând pe cursul Dunării către izvoare, ei au căpătat un alt etnonim diferit de al celor de origine, ”părintele” lor fiind Herodot atunci când i’a numit ”keltoi” (celți) separând practic istoric populațiile din centrul Europei de băștinașii dunăreni rămași.

Pentru perioada neolitică, fenomenul migraţiei nord pontice și sud pontice se va repeta. De data aceasta purtătorii haplogrupurilor R1a (cu procentul cel mai mare R1a) se vor deplasa prin zona nord pontică, iar purtătorii haplogrupului R1b (cu procentul cel mai mare R1b) se vor deplasa prin zona sud pontică, spre centrul și vestul Europei. Dar cum se vede și pe harta din figura de mai jos haplogrupul R1a este predominant în zona nord pontică, iar R1b în zona sud pontică și crește spre vestul Europei.

Fiind în același timp ”descendenții” haplogrupurilor I și J bineînţeles că prezentau în genomul lor, procente mai mult sau mai puţin semnificative și din acești markeri.

Cercetările viitoare de genetică vor certifica sau completa aceste supoziţii. Undeva în zona Pruto-Dunăreană a avut loc intersectarea din nou a grupurilor de populaţii, nord și sud pontice, explicând probabil și diversitatea și numărul mare de culturi neolitice din această parte a Europei. Fluctuaţiile Mării Negre de la nivelul -150 metri, la nivelul +5 metri, cu revenire la cota 0 actuală, a produs mişcări radiare în jurul mării, a populaţiilor străvechi (sfârșitul mezoliticului – începutul neoliticului ?!?).

Pe măsura identificării de noi subramuri aparţinând haplogrupurilor principale Y-DNA şi mt-DNA şi alcătuirea unor baze de date cu un număr crescut de testări, acestea vor mări posibilitatea interpretării fazelor de migraţie de’a lungul istoriei. Dar geneticianul şi informaticianul nu pot efectua decât modelarea pe calculator a rezultatelor obţinute.

Arheologului şi istoricului îi revine obligaţia corelării datelor din laborator cu cele din teren, respectiv “certificarea’’ rezultatelor obţinute. Descifrarea particularităţilor culturii Boian, reprezintă ”interfaţa” dintre grupurile mari neolitice, nord şi sud pontice, iar Dobrogea devine cu atât mai importantă pentru studiile de preistorie şi arheologie, cu cât reprezintă arealul de diluare şi amestecare a haplogrupurilor populaţionale.

Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 î.Hr. şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.Hr. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi …) şi Carpaţi.

În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent…

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.

Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primii ”indo-europeni”, exact aici unde au fost menționați în permanență geții de toți cronicarii lumii.

Celții R1b originari de la Gurile Dunării fiind o mlădiță antică a geților, parte din ei au decis să colonizeze centrul Europei. Din ţinuturile lor de locuire unde au creat cultura Urnfield pe cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aceștia s’au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.Hr. şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi geto-celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în zona carpato-danubiano-pontică în spațiul de origine inițial a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de’a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpații Apuseni, scurgându’se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celții pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii.  Anarții de unii considerați celți, de alții geți (Dan Oltean), erau cu siguranță frați sau veri cu geții.

Anarții sau anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează anartoii, anartophracti (sau anartofraktoi) în Geția. Unele grupuri de anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava a fost situat pe teritoriul anarților, iar anarții erau un amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.

Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină și greacă și poate fi legată de anartoii rezidenți în Geția, susține Czarnecki, iar anartofraktoii au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune.

Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

Din luptele purtate de geții carpatici împotriva celţilor-geți din centrul Europei se cunosc câteva detalii, unele fiind amintite lapidar de Trogus Pompeius:

”Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale tribalilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege (Antigonos Gonatas), ca să’i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui.”  Trogus Pompeius, XXV

În momentul extinderii lor pe teritoriile getice ancestrale, celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari, cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european, ei erau, totodată, excelenţi luptători.

Armamentul lor perfecționat de la vechile arme de bronz, iar la momentul extinderii controlului lor asupra Ardealului îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază, celţii deși erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor getice băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

Dar, într’o fază ulterioară, când ei se reîmpământeniseră pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu geții băștinași, cărora le impuneau plata unui tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.

Violenţa raidurilor în teritoriile panonice dar, și acelor carpatice și a celor balcanice este determinată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s’a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geții rămași în Balcani și ilyrii care la rândul lor erau o altă mlădiță antică a geților, nu au avut un caracter paşnic.

În inventarul mormintelor apar vârfuri de lance, săbii şi cuţite de luptă. Nu lipsesc, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele, dar și alte efecte militare confecționate tot mai des din noul material al epocii care i’ dat denumirea: fierul.

Rezistenţa geților trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându’se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora.

Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s’au dovedit suficient de puternice pentru a’şi apăra vatra de locuire, o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior.

Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s’a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s’a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într’o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de geții băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi’au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geți şi celţi s’au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându’şi din intensitate, în anumite cazuri s’a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s’au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geții s’au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor.

Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.Hr., când scordiscii aliaţi cu geții au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.Hr.:

”Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspândit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.”  Frontinus, Stratagemata, II

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getică intracarpatic au dispărut, fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s’a prelungit în zonele getice mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi, natura războinică similară fraților lor geți băștinași evidențiindu’se și din aceste practici.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Potrivit unei opinii destul de răspândite, raporturile dintre Burebista şi cetăţile din Pontul de vest au cunoscut o evoluţie contradictorie. În adevăr, se afirmă în mod curent că tatăl lui Burebista îşi extindea, din reşedinţa lui de la Argedava, protecţia asupra oraşului Dionysopolis.

Se mai afirmă apoi că Burebista însuşi ar fi condus oştile getice la victorie împotriva lui C. Antonius Hybrida în primăvara anului 61 î.Hr.

În sfârşit, se admite de către toţi istoricii români şi străini că Burebista cucereşte, la un moment dat, litoralul pontic de la Olbia la Apollonia.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele noastre ne’ar lăsa să întrevedem trei etape în istoria relaţiilor statului getic din prima jumătate a veacului 1 î.Hr. cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare.

Acceptarea ca realităţi istorice a celor trei momente menţionate mai sus implică însă existenţa unor perioade de recul în stăpânirea getică (sau măcar în protectoratul getic) asupra coloniilor greceşti din Dobrogea. Protectoratul tatălui lui Burebista asupra cetăţii Dionysopolis se împacă greu cu includerea întregului Pont vestic în vasta coaliţie condusă de Mithridates, iar biruinţa lui Burebista asupra lui Hybrida nu se potriveşte câtuşi de puţin cu campania mai târzie de cucerire a litoralului dobrogean.

Evoluţia raporturilor dintre Burebista şi cetăţile pontice pare contradictorie.

Acest caracter contradictoriu este numai aparent: cucerirea de către Burebista a ţărmului pontic de la Olbia până la Apollonia este un fapt istoric de netăgăduit, dar cu protectoratul său asupra oraşului Dionysopolis şi cu participarea sa la lupta împotriva abuzivului guvernator al Macedoniei lucrurile nu mai stau tot aşa.

Mithridates al VI-lea Eupator a fost învins de către romani, care erau interesați de Galia, unde Caesar dorea să extindă teritoriul stăpânit de Roma. Roma a avut de înfruntat grave tulburării politice și sociale în perioada aceea.

După consolidarea granițelor în vest și a celor din sud împotriva scordisciilor, Burebista își va întoarce fața spre teritoriul cetăților grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin, pe care le cucerește în urma unor serii de campanii militare.  Aceste campanii de cucerire a cetăților grecești au fost favorizate în mare măsură de condițiile politice externe.

Scopul campanilor pontice ale lui Burebista a iscat opinii diferite între specialiști:  R. Vulpe și E. Condurachi consideră că scopulul acestor campanii ale lui Burebista a fost unul politic,  adevăratul scop politic al lui Burebista de a cuceri cetățile grecești a fost acela de a le folosi pentru a opri expansiunea romană.

D.M. Pippidi și I.H. Crișan pe de altă parte consideră că motivația lui Burebista era una economică, ei susțin că Burebista, la fel ca și înaintași săi, era atras de bogățiile cetăților grecești.

Despre Cetatea Olbia (astăzi Porutino, aproape de Nicolaiev, Ucraina) aflăm de la Dion Chrysostomos că semnele ruinelor se vedeau și după mai mult de un secol și jumătate, în anul 95 d.Hr când acesta a vizitat orașul.  Această cetate era înconjurată de ziduri impresionante, care erau în picioare de veacuri și cu deschidere permanentă la mare.  Astfel că era destul de greu de cucerit, însă Burebista și oastea sa dă dovadă de ingeniozitate și iscusință și reușesc să cucerească cetatea.

Despre Cetatea Tyras (astăzi Belgorod-Dniestrovskii, în Moldova) nu avem nici un document care să ne specifice soarta acesteia. Este posibil ca, luând la cunoștiință despre soarta cetății Olbia, cetatea de la gurile Nistrului să’l fi primit pe Burebista și oștirea sa cu porțile deschise.

Despre cetatea Aegysus (astăzi Tulcea) se știe că, după ce Burebista a cucerit cetățile Olbia și Tyras, acesta atacă cetatea Aegysus care este asediată și cucerită, probabil datorită faptului că a refuzat să i se supună, acest lucru fiind prezentat într’un pasaj al lui Ovidiu (Epistulae ex Ponto, I, 8).

Despre cetatea Histria cunoaștem faptul că a fost cucerită de Burebista și apoi ocupată efectiv pentru o vreme, fiind lăsată aici o garnizoană militară.  Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, inscripție găsită în această zonă, vorbește despre cucerirea lui Burebista, despre distrugerea zidurilor de aparare și despre vremurile grele prin care a trecut orașul și ținutul înconjurător.

Aceste afirmații sunt confirmate de săpăturile arheologice din ”Zona sacră” a Histrei, unde s’a constatat un mare incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.Hr. Acest incendiu nu putea fi provocat decât de atacul armatei lui Burebista, ca urmare a rezistenței pe care au opus’o locuitorii Histriei.

Despre orașul Tomis (teritoriul de azi al Constanței) nu se știe dacă a suferit un greu asediu, deoarece documentele de care dispunem nu sunt foarte clare.  În legătură cu situația acestui oraș există un decret dat în cinstea gărzii civile a orașului, care au fost chemați datorită unui asediu care a provocat o panică foarte mare.

Astfel au fost numiți 40 de oameni care să păzească zidurile cetății și căile de aprovizionare. I.H. Crișan consideră că aceast decret nu se referă la conflictul cu Burebista, pentru că cei 40 de oameni nu ar fi avut nici o șansă în fața armatei getice.  Așadar probabil colonia pontică a preferat să deschidă de bunăvoie porțile oștilor lui Burebista.

În cazul orașului Callatis (astăzi Manglia) avem de’a face din nou cu o incertitudine. Aici a fost descoperită o inscripție care vorbește despre un cetățean al orașului, numele acestuia nefiind precizat, care pe cheltuiala lui a pregătit un vas de război, contribuind astfel la apărarea orașului. Unii istorici pun în legătură această inscripție cu epoca lui Burebista, iar alții contesta această teorie.

Cea mai probabilă este opinia lui D.M. Pippidi, care consideră că inscripția nu are nicio legătură cu perioada lui Burebista, ținând cont că Burebista a atacat cetățile grecești de pe malul vestic al Pontului Euxin pe uscat și nu pe mare. Deci probabil acțiune cetățeanului necunoscut prezentat în înscripție are legătură cu un alt eveniment. Astfel putem presupune că și orașul Callatis face parte din rândul cetăților care nu au opus rezistență regelui get.

Despre Cetatea Odessos (astăzi Varna, din Bulgaria) dispunem de o listă a unor preoți eponimi, care, după cum spune D.M. Pippidi în Studii Clasice, a fost întocmit după ”întoarcerea din bejenie”.  Inscripția este considerată o aluzie la fuga locuitorilor datorită atacurilor armatei conduse de Burebista. Este adevărat că inscripția constituie dovada suferințelor îndurate de locuitorii orașului Odessos, dar nu poate fi o dovadă sigură a cuceririi acestuia de către Burebista.

În cazul cetății Messembria (astăzi Nesebâr, din Bulgaria)  știm sigur că cetățenii acesteia s’au opus armatei lui Burebista cu arma în mână.  Aici a fost găsită o inscripție, păstrată fragmentar, în care sunt lăudați trei strategi care s’au distins ”conducând oastea în război împotriva lui Burebista.”

Orașul Apollonia (astăzi Sozopol, din Bulgaria), a fost ultima dintre cetățile cucerite de Burebista în campanile sale pontice este Apollonia, iar situația acestui oraș este din nou una nesigură.  Se presupune că această cetate, datorită conflictului cu romanii lui M. Terentius Varro Lucullus, nu ar mai fi avut o fortificație destul de puternică, deoarece zidurile orașului n’au apucat să fie refăcute.  Deci cel mai probabil orașul a trebuit să se supună fără a opune rezistență armatei lui Burebista.

Despre Cetatea și orașul Dionysopolis (astăzi Balcic, din Bulgaria) deși nu a fost ultimul cucerit, știm că acesta a fost salvat datorită bunelor relații dintre Acornion, un cetățean al Dionysopolisului, și Burebista, Acornion urmând să îndeplinească și importante demnități la curtea lui Burebista.

Pentru stabilirea veridicității evenimentelor din orașul Dionysopolis, un rol important l’a avut inscripția dedicată lui Acornion. Această inscripție în cinstea lui Acornion, este prezentat Burebista ca prieten al lui Acornion și automat al orașului Dionysopolisului. Așadar orașul Dionysopolis se numără printre orașele care se pare că nu s’a opus cuceririi lui Burebista, fiind orașul despre care știm aproape sigur că a deschis porțile în fața armatei getice și i’a primit cu prietenie.

Unul dintre cele mai interesante personaje ale antichităţii noastre dobrogene este Acornion, un cetăţean al oraşului grecesc Dionysopolis. Acesta a fost în urmă cu mai bine de două milenii consilierul, primul sfătuitor, prietenul şi mai ales, solul de încredere al marelui Rege Burebista. Povestea lui Acornion ne este spusă de o inscripţie, o stelă de marmură cunoscută astăzi sub numele de Decretul Dionysopolitan.

În anul 48 î.Hr., cetăţenii acestui oraş grecesc de la malul Pontului Euxin au ridicat această stelă în cinstea celui ce, nu o singură dată, fusese Salvatorul cetăţii. După înfrângerea generalului Hybrida la Histria (61 î.Hr.) se intensifică controlul geților asupra Scytiei Minor. Burebista declanşează o campanie şi supune coloniile greceşti, el stăpânind efectiv Dobrogea antică în perioada 55-44 î.H. Dionysopolis a fost una dintre cetăţile ale căror porţi s’au deschis în faţa geților. Oraşul a scăpat nevătămat datorită lui Acornion.

Din decretul antic ştim că acest grec de seamă, încercând să obţină clemenţă pentru polisul său, a făcut o lungă călătorie la ”Argedauon” (Argedava), ”pentru a’l întâlni pe tatăl aceluia”. Se pare aşadar că a existat o relaţie mai veche de prietenie între Acornion şi familia regelui Burebista.

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei.” Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

Cei doi devin şi mai buni prieteni: ”în cea dintâi şi mai mare prietenie, el (Acornion) a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui, spre binele oraşului”. După salvarea urbei, grecul devine consilier al lui Burebista şi sol de încredere. Regele geților îl trimite în Macedonia, lângă oraşul Heracleea Lyacestis (Bitolia Monastir), unde se afla generalul roman Pompei.

Unele surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar. Prin Acornion, Burebista îi oferă ajutorul împotriva lui Iulius Cezar, deoarece Roma era în plin război civil. Pompei acceptă sprijinul geților, dar înţelegerea a venit prea târziu: la puţin timp după plecarea lui Acornion din Macedonia, Pompei este învins de Cezar, pe 9 august 48, în bătălia de la Pharsalus şi este asasinat o lună mai târziu, în exilul din Egipt.

Misiunea diplomatică fusese însă una reuşită. Acornion a continuat cu succes activitatea sa de consilier şi sol regal şi a fost în acelaşi timp, conducătorul oraşului său. A fost ales preot al Marelui Zeu (Serapis), l’a cinstit în procesiuni pe zeul eponim al oraşului (Dionysos) şi şi’a ajutat cetăţenii cu bani şi produse. Drept mulţumire, cetăţenii polisului i’au ridicat stela de marmură, i’au oferit o cunună de lauri şi au ridicat o statuie de bronz a sa, ”în cel mai de cinste loc din Agora”.

Nu ştim ce s’a întâmplat cu Acornion după emiterea decretului…Poate că Acornion i’a supravieţuit regelui său, dar amintirea solului grec de la malul Pontului nu a dispărut.

Apariția genealogiilor mitologice, a descendențelor din personaje legendare, la mult timp după migrația efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute ca fiind ”greci” a influențat percepția asupra identității triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, și Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii și ionieni.

Ultimul val important de geți ”indoeuropeni” care s’a abătut asupra sudului Balcanilor, au coborât în etape de pe Valea Dunării, în secolul al XII-lea î.Hr. cantonând mai întâi în Macedonia, apoi în muntoasa Dorida (Grecia Centrală). împinşi sau, poate, susţinuţi de un alt grup mai mic, cunoscut sub numele de ”grecii de nord-vest”, acești dorienii numiți după Doris s’au azvârlit apoi asupra inimii puterii aheilor şi ionienilor, din Grecia peninsulară pe care o spulberaseră.

Zonele Aticii (regiunea Atenei, la nord-est de Pelopones), Arcadiei (în centrul Peloponesului, cuprinzînd circa 15 mici cetăţi-state, între care Mantineea şi Orhomenes) şi unele dintre insulele egeene au rezistat invaziei. Dorienii s’au fixat în Corint (nord-estul Peloponesului, în golful cu acelaşi nume), cetate care, sub conducerea aristocraţilor Bachizi, apoi a tiranului Cipselos (657 î.Hr.) şi a fiului său, Periandros (627 î.Hr.), atinse apogeul, fondând celebre colonii: Syracuza, Corfu, Potideea.

Unele grupuri doriene s’au mai fixat în insulele Creta (parţial), Rodos (parţial), Cos şi pe coasta Asiei Mici în Halicarnas şi Cnidos. Principalul efect al invaziei dorienilor, pe lângă slăbirea Greciei antice pentru câteva secole (timp în care aceasta pierdu controlul Mediteranei Orientale), fu crearea Spartei, simbolul puterii doriene, în Lakedemonia sau Laconia, în sudul Peloponesului, pe malul Eurotasului, într’o incintă roditoare, apărată de lanţurile Parnonului şi Taigetului.

Sparta s’a constituit prin unirea a patru sate, în apropierea unor vechi centre ale civilizaţiei distruse de dorieni, cea miceniană, între care Terafnos, reşedinţa celebrului rege legendar Menelaos, unul din eroii Iliadei.

Vechii egipteni au notat valurile invaziei acestor triburi de dorieni care veneau dinspre mare şi al cărei punct de plecare a fost valea Dunării Mijlocii şi de Jos, prin denumirea de ”popoarele mării”.

O primă invazie importantă s’a produs spre sfîrşitul dinastiei a XIX-a în vremea lui Mernemptah I, fiu al lui Ramses al II-lea, acest prim val era format din aheeni, licieni, probabil din strămoşii etruscilor, la care s’au asociat libienii. Invazia este înfrîntă de Mernemptah în 1221 î.Hr. (alte cronologii: 1230 î.e.n.), după o luptă cruntă, care a durat 6 ore şi a provocat invadatorilor pierderi importante (8500 de morţi şi 10 000 de prizonieri).

Al doilea val important, de care vorbesc textele de la Medinet Habu, provocat de împingerile exercitate de dorieni în Grecia şi frigieni (brigi) în Asia Mică, era format din teucrii din jurul Troiei (tekker – în textele egiptene), filistinii din Iliria (peleset), danani (danyunyna) şi aheeni (akhiiawa).

Despre campanile pontice ale lui Burebista, trebuie formulată o concluzie. Deși documentele de care dispunem până acum nu ne aduc precizări atât de amănunțite precum am dori, ele sunt suficiente pentru a ne dovedi, incontestabil, că Burebista a cucerit, prin luptă sau prin reputația sa, toate bogatele colonii al ”popoarelor mării” sau mai exact un amestec al triburilor doriene sau aheene, de pe malul vestic al Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, iar împreună cu acestea a cucerit și teritoriul de la sud de Dunăre până la Balcani și la litoralul Mării Negre.

Astfel Burebista a ajuns să conducă un stat destul de mare ca întindere și cu o armată numeroasă, deja bine organizată și bine antrenată. Iar dacă Burebista și Caesar nu ar fi fost asasinați în anul 44 î. Hr, acel război pe care Caesar ar fi urmat să îl anunțe împotriva lui Burebista în ziua asasinării lui, ar fi fost un eveniment notabil atât pentru istoria românească cât și pentru istoria universală.

Încercare de marcare a teritoriului stăpânit de Burebista și marcarea cetăților pontice, pe imagine satelitară din ziua de azi

Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar.

Acest lucru conduce la ipoteza ca menționata Argedava a fost capitala regatului getic condus de Burebista. Aceasta sursă nu menționează, din pacate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt impartite în două categorii.

O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirma că inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Varadia, județul Caraș-Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriană (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod clar un oraș getic cu acele nume în această locație geografică. Situl se afla în apropiere de Sarmizegetusa, o capitală getica ulterioară.

Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihailești, judetul Giurgiu, România.

Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal.

Cu toate acestea, nicio o alta sursă nu pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire la numele ei getic.

De asemenea, este destul de posibil pentru doua dave diferite sa fie doar omonime.

Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv ”cgiar” înainte de cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greaca veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Aceasta formă ar putea fi legată de Zargidaua menționata de Ptolemeu într’o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Ştim că Burebista a fost asasinat în 44 î.H, la puţin timp după ce şi’a pierdut viaţa, în acelaşi mod, şi duşmanul său Iulius Cezar. După asasinarea lui Burebista, cel mai probabil survenită în urma unei revolte de palat, deoarece nu există documente istorice care să ateste aceasta ipoteză ca fiind veridica, statul unit al geților s’a dezmembrat în mai multe regate mai mici.

Strabon menționează că Burebista a fost ucis într’o răscoală, înaintea campaniei militare romane. Însă, atât precizează. Nu se știe cine a pornit răscoala, cu ce scop, dacă nu cumva au fost chiar romanii cei care au instigat un personaj împotriva lui Burebista.

”Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într’un fel, când într’altul.”  Strabon, Geographica, VII

Cert este un lucru: Burebista a fost un vizionar pentru timpul său. A văzut potențialul teritorial, uman al regatului său și a acționat în consecință. A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, până la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărâtor.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes (Dana Dan, Oroles sau Rholes, în ”Dacia”; D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României), care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î.Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geți, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei).

Conflictele dintre regii geți Rholes, Dapyx şi Zyraxex, descrise de Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

”Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.”  Iordanes

Geția în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus:

”Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape aceiaşi veneraţie în Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s’a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.”  Iordanes

Atacurile geților conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre:

”Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”   Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […].

Geții în timpul regelui Scorylo:

”Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu’i nimerit să’i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s’ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le’a arătat un lup. Imediat câini s’au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i’a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor.”   Frontinus, Stratagemele, I.

În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se consideră că se afla şi muntele sacru Kogaionon, s’a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi getice. Regatul va fi refăcut parțial, mai restrâns teritorial, de către getul Decebal. Regatul geților, numit de către geograful grec, Arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

În primă concluzie putem spune că Burebista a fost primul rege care a unificat triburile getice, întemeind statul getic, reușind coagularea unei primei formațiuni politice de tip superior la nord de Dunăre.

De asemenea, putem spune că Burebista nu era decât un rege get transilvănean, deși îşi extinsese stăpânirea asupra unor teritorii extracarpatice la data misiunii argedavense a lui Acornion şi la data expediţiei lui Hybrida în Dobrogea. De asemenea, putem afirma că Decebal dacă nu avea deznodământul tragic din finalul războiului geto-roman din 106, în aceleași conjuncturi politice externe el ar fi unit triburile getice în aceeași măsură, refăcând un Regat Getic la fel de mare ca cel al lui Burebista.

Apariţia lui Burebista în chip de cuceritor în ţinutul dintre Dunăre şi Mare trebuie să fi fost precedată de extinderea mai mult sau mai puţin rapidă a stăpânirii sale asupra unor vaste zone extracarpatice, dar nord-dunărene, parte integrantă a procesului de unificare sub o singură cârmuire a tuturor triburilor getice. Este greu de spus cum s’a petrecut acest proces, căci izvoarele literare sunt mute în această privinţă.

Din relatarea lui Strabon, coroborată cu aceea a lui Iordanes, reiese că Burebista a ştiut să’şi asigure sprijinul puterii sacerdotale, dar faptul acesta nu exclude în toate cazurile constrângerea.

Nu poate fi negat, fireşte, că o parte a triburilor autonome getice s’au unit de bună voie sub sceptrul marelui rege, îndemnate la aceasta şi de pericolele externe celtic şi roman, dar însuşi sfârşitul lui Burebista şi evenimentele care i’au urmat ne îndeamnă să credem că şi sabia a jucat un rol în făurirea statului centralizat al geților.

Surse: enciclopediaromaniei.ro,  revistapontica.files.wordpress.com,  Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istoria Românilor, volumul I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001,  Bejan Adrian, Istoria Veche a României, Editura Universității din Timișoara, Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, 1994,  Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, volumul I , Istoria, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003,  Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru Literaura, București, 1968,  Daicoviciu Hadrian, Portrete dacice, Editura militară, București, 1984,  Crișan Ion Horațiu, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,   Crișan Ion Horațiu, Statul geto-dac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,  Pippidi M. Dionisie, Din Istoria Dobrogei, Volumul I, Editura Academiei Române, București, 1965, – Pippidi M. Dionisie, Contribuții la istoria veche a României, ediția I, Editura Științifică, București, 1958, Mato Davo Geto.pdf (foto Tăblițe de la Sinaia),  cimec.ro/Arheologie/arheologia-moldovei, dinarhiveledaciei.wordpress.com, dracones.ro,  arheologie.ro/doc/sp7/2_Carpus.pdf etc.

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬