PREMIAȚII NOBEL AI UNGARIEI: 10 EVREI, 2 GERMANI, 1 AUSTRIAC, 1 SLOVAC, 1 CROAT

Din serialul ”Să demitizăm superioritatea neamului unguresc”, revenim cu un nou episod. Nu totdeauna în spatele unui nume cu rezonanță maghiară zace un maghiar, ci poți descoperi persoane din peste 30 de etnii care compun și azi populația Ungariei.

Aceasta este posibil, doar pentru că etnia nu este totuna cu cetățenia.

Una dintre marotele cu care vîntură propaganda ungaristă superioritatea neamului maghiar în opoziție cu națiunea rumînească este numărul mare de premii NOBEL primite de ”unguri”.

Propaganda deșănțată a rumînofobilor, uită să specifice ce etnie are fiecare laureat Nobel în parte, deoarece toată șandramaua propagandistică li s’ar deșira precum un castel de nisip.

În realitate, dincolo de cetățenia Imperiului Habsburgic, sau a Ungariei de mai tîrziu, ne este imposibil să găsim mai mult de un etnic maghiar veritabil, și acela născut din famile de calviniști ardeleni, care la fel de bine poate avea strămoși rumîni care s’au maghiarizat în timp..

Nu urmărim cu această ocazie să minimalizăm cu nimic probitatea profesională a personalităților pe care le vom nominaliza mai jos, scopul nostru fiind cu totul altul, acela de a semnala grandomania nejustificată a unor xenofobi, și naționaliști anti-rumîni, și de a’i readuce cu picioarele pe pămînt pe acei propagandiști mult prea înflăcărați să facă față unei realități nu tocmai confortabile.

Cu această ocazie reiterăm un adevăr simplu, dar greu de rumegat de către maghiaropați, acela că Ungaria era și încă este un stat care adăpostea o națiune de maghiarizați din peste 30 de etnii, printre care se afla și se mai află și cea a rumînilor (și arumînilor).

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

1. Róbert Bárány – Evreu

S’a născut la 22 aprilie 1876 la Viena (după unele surse la Rohonc sau Rechnitz în Burgenland, land al Austriei) ca fiul cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Ignác Bárány, administrator de fermă și funcționar de bancă evreu originar din Várpalota.

2. Dennis Gabor – Evreu

Gabor, născut Günszberg Dénes, fiul lui Günszberg Bernát și Jakobovits Adél. A fost un fizician și inventator de origine iudaică, care ulterior în 1918 s’a convertit la luteranism.

În 1933, Gabor a fugit din Germania nazistă, unde era considerat evreu și a fost invitat în Marea Britanie să lucreze la departamentul de dezvoltare al companiei britanice Thomson-Houston din Rugby, Warwickshire.

3. John Harsanyi – Evreu

Harsanyi s’a născut pe 29 mai 1920, fiul lui Alice Harsányi (născută Gombos) și Károly Harsányi, proprietarul unei farmacii.

Părinții săi s’au convertit de la iudaism la catolicism cu un an înainte de a se naște.

4. Avram Hershko – Evreu

Hershko s’a născut Herskó Ferenc în Karcag, Ungaria, fiul lui Shoshana Margit și Moshe Hershko, ambii profesori. În timpul celui de’al doilea război mondial, tatăl său a fost forțat să se angajeze în munca în armata maghiară și apoi luat ca prizonier de armata sovietică.

De ani de zile familia lui Avram nu știa nimic despre ce se întîmplă cu tatăl său. Avram, mama sa și fratele său mai mare au fost duși într’un ghetou la Szolnok. În ultimele zile ale ghetoului, majoritatea evreilor au fost trimiși la moarte în Auschwitz, dar Avram și familia sa au reușit să urce în trenuri care i’au dus într’un lagăr de concentrare din Austria, unde au fost nevoiți să muncească până la sfîrșitul războiului.

Avram și mama sa au supraviețuit războiului și s’au întors la casa lor. Tatăl său s’a întors și el, la 4 ani de cînd îl văzuseră. Alături de Aaron Ciechanover și Irwin Rose, el a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004.

5. Georg Karl von Hevesy – Evreu

Familia tatălui său Lajos, se numea la origine Bischitz (după localitatea Bischitz, azi Byšice, din Boemia) și fusese înnobilată de către împăratul Franz Josef în anul 1895. Georg Karl von Hevesy a trăit și lucrat în Austria, Anglia, SUA, și mai ales în Germania, Danemarca și vreme de 18 ani în Suedia, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1943).

6. Imre Kertész – Evreu

La vîrsta de 14 ani a fost deportat în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. ”Nedestinare” – aşa s’ar putea echivala în limba rumînă titlul volumului care i’a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură.

7. George Andrew Olah – Evreu

Paradoxal, George Andrei Vlahul, deși pare a fi rumîn get-beget după nume, în biografia sa am găsit că a fost fiul unui cuplu de evrei, Julius Olah (avocat) și Magda Krasznai.

8. Eugene Paul Wigner – Evreu

A fost un fizician evreu, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963. S’a născut în 17 noiembrie 1902, din părinți evrei din clasa de mijloc, Elisabeth (Einhorn) și Anthony Wigner, o tăbăcătoare de piele. Familia lui Wigner era evreiască, dar nu era religioasă.

La 11 ani, Wigner a contractat ceea ce medicii săi credeau a fi tuberculoză. Părinții săi l’au trimis să locuiască șase săptămîni într’un sanatoriu din munții austrieci, înainte ca medicii să ajungă la concluzia că diagnosticul a fost greșit.

9. John Polanyi – Evreu german

Familia lui Polanyi s’a mutat din Germania în Marea Britanie în 1933, parțial ca urmare a persecuției evreilor sub Adolf Hitler. Tatăl lui Polanyi, s’a născut evreu și s’a convertit la catolicism.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, tatăl lui Polanyi l’a trimis în Canada timp de trei ani, când avea 11 ani, astfel încât să fie în siguranță de atentatele germane. A fost laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1986).

10. Elie Wiesel – Evreu din Rumînia

Deși este născut în Rumînia, Ungaria și’l revendică în stilul caracteristic ca și laureat Nobel al Ungariei. Elie Wiesel s’a născut în Rumînia, în 1928, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într’o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș (interbelic).

Sara provenea dintr’un sat de lîngă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița.

Orașul Sighet avea în perioada aceea o majoritate evreiască de 38,6%.

11. Georg von Beckes – Germano-Croat

Bekesh s’a născut în 1899, fiind copilul cel mai mare al lui Alexander von Beckes (1860-1923), diplomat financiar născut în Transilvania la Cluj soția sa fiind de origine croată, Paula Mazali (1877-1919) născută la Čađavica în Croația.

12. Daniel Carleton Gajdusek – Slovac-Maghiar

Tatăl lui Gajdusek, Karol Gajdusek, a fost un măcelar, un etnic slovac din Büdöskő, acum Smrdáky, Slovacia, iar mama lui maghiară calvinistă. Bunicii lui materni, etnicii maghiari de credință calvinistă, au emigrat din Debrețin, Crișana.

Gajdusek s’a născut la Yonkers, New York, și a absolvit în 1943 la Universitatea din Rochester, unde a studiat fizica, biologia, chimia și matematica. A obținut un doctorat de la Universitatea Harvard în 1946 și a efectuat cercetări postdoctorale la Universitatea Columbia, Institutul Tehnologic din California și Harvard.

În 1951, Gajdusek a fost redactat în armata Statelor Unite și repartizat ca virolog de cercetare la Școala de absolvire a serviciului medical Walter Army Reed. În 1954, după externarea sa militară, a mers să lucreze ca investigator în vizită la Institutul de Cercetări Medicale Walter and Eliza Hall din Melbourne, Australia. Acolo, el a început munca care a culminat cu premiul Nobel.

13. Philipp Eduard Anton Lenard – Austriac Tirolez

Familia Lenard provenea inițial din Tirol în secolul al XVII-lea, iar părinții lui Lenard erau vorbitori de germană (germană carpatină). Philipp Lenard s’a născut în 1862 la Pressburg, astăzi Bratislava, Slovacia.

Familia a primit titlul ereditar de nobilime în 1722, dar urmașii nu l’au mai folosit de la sfîrșitul secolului XIX. Tatăl său, Philipp von Lenardis (1812-1896), era comerciant de vinuri în Pressburg (Bratislava). Mama sa a fost Antonie Baumann (1831-1865).

În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X, primind în anul 1905, Premiul Nobel.

14. Leopold Ružička – Croat

A fost un chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1939). Ružička s’a născut în Vukovar, Croația. Familia sa de meșteri și fermieri era în mare parte de origine croată, cu un străbunic ceh, Ružička, și o străbunică și un străbunic din Austria.

Și’a schimbat ideea inițială de a deveni preot și a trecut la studierea disciplinelor tehnice. Chimia a fost alegerea lui, probabil pentru că spera să obțină o poziție la rafinăria de zahăr recent deschisă, construită în Osijek.

15. Richard Adolf Zsigmondy – German

Richard Zsigmondy a fost un chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1925), s’a născut la Viena, în familia doctorului Adolf Zsigmondy, unul din pionierii stomatologiei din Austria, decedat în 1880. Mama sa, a fost Irma von Szakmarz.

16. Albert Szent-Györgyi – Maghiar din Ardeal

Tatăl său, Miklós Szent-Györgyi, a fost proprietar de pămînt, născut în Transilvania, la Tîrgu Mureș, un calvinist care a putut să’și urmărească strămoșii din 1608, cînd Sámuel, un predicant calvinist, a fost înnobilat.

A fost un medic biochimist maghiar care a cîștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1937. Albert Szent-Györgyi a jucat un rol în eforturile diplomatice, nereușite, ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistițiu cu puterile aliate în anul 1944, și în cele din urmă a fost nevoit să intre în ilegalitate.

După terminarea războiului în anul 1945 a încercat prin intrarea în politică să salvgardeze democrația și tradiția științifică maghiară, dar în cele din urmă, în anii regimului comunist, în 1947 a fost nevoit să aleagă calea exilului. În 1955 a primit cetățenia americană.

În urma celor prezentate mai sus, putem trage iarăși concluzia că Ungaria are o populație de maghiarizați din diverse etnii.

Citește și: ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Resurse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Category:Hungarian_Nobel_laureates
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Hungarian_Nobel_laureates
https://web.archive.org/web/20151006113721/http://mta.hu/articles/hungarys_nobel_prize_winners__25577

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRYPTO EVREII ȘI NOI, CEILALȚI PĂMÎNTENI

AVERTISMENT: Acest articol deși se referă la imaginea evreului și la acele clișee întîlnite în general în istorie, totuși se dorește a se concentra asupra intereselor crypto-evreilor: Adică asupra acelor evrei care s’au unit printr’o agendă ascunsă să domine lumea. Unii dintre acești crypto-evrei sînt descendenți ai lui Avraam și evrei prin naștere.

Dar ce trebuie să reținem ca relevant pentru noi toți ceilalți, non-evreii, este că nu există rasă care să reclame un nivel mai înalt al neprihănirii decît alții prin virtutea eredității lor.

”Pentru că toți au păcătuit și sînt lipsiți de slava lui Yah.” (Romani 3:23)

Nu există nici o rasă care să fie total satanică. Evreii nu fac excepție. Există oameni buni în fiecare rasă, în fiecare religie. Dar și oameni răi în fiecare rasă și religie, așa cum este și cazul crypto-evreilor din rasa evreilor.

Crypto-evreii, totuși, se identifică ca fiind evrei și sînt primii care joacă cartea rasială, plîngîndu’se de ”anti-semitism” ca să reducă la tăcere pe cei ce se opun planurilor lor secrete de control asupra lumii.

Imaginea evreului în cultura rumînă modernă: caracteristicile alterităţii. Reprezentări ale mentalului colectiv

Evreitatea este studiu de caz, întrucît raportările mai jos-menţionate sînt general-valabile oricărei evoluţii umane, individuale şi colective.

Nu vom ”concura” ambiţiosul eseu Evreul şi Celălalt (de Esther Benbassa şi Jean-Cristophe Attias), care şi’a propus o introspecţie a evreităţii, construită pe jocul de ambiguităţi evreu – celălalt, de la origini pînă în prezent.

Chiar motto-ul cărţii, un fragment dintr’o scriere a lui Samuel Hugo Bergmann (1883-1975), supune meditaţiei, plecînd de la binecunoscutele citate biblice (”Aminteşte’ţi ce ţi’a făcut Amalek”, ”Iubeşte’ţi aproapele ca pe tine însuţi”), ceea ce Bergmann crede că ar reprezenta două tendinţe fundamentale în iudaism: ”izolaţionismul”, respectiv ”iudaismul iubirii şi al iertării”.

Tendinţe discutabile, deoarece evreii nu s’au izolat, ci au fost izolaţi de’a lungul unei istorii prea încărcate de suferinţă; faptul le-a creat o mai mare receptivitate la suferinţa aproapelui.

Semnificativ, în acest sens, este versetul-prolog din Hagada sel Pesah:

”Toţi cei flămânzi să vină să stea cu noi la masă.”

Ceea ce autorii definesc prin ”evreul-celălalt intim” formează conglomeratul de elemente structural- iudaice, ferment pentru dezvoltarea civilizaţiei europene: spirit contestatar împotriva oricăror anchiloze de gândire; reevaluarea noţiunii de timp (activ şi fluid); orientare comportamentistă în filosofie; implicaţii în estetica romantismului, avangardismului ş.a. Eseul este axat pe ideea experienţei stimulative a alterităţii:

”Celălalt mă face să fiu ce sunt, îmi permite să mă împlinesc.”

”Celălalt” este raportarea evreităţii la Dumnezeu, la umanitate, la sine.

Andrei Oişteanu, este adeptul unei abordări comparative, pe patru direcţii distincte: comparaţie în timp (contextualizarea diacronică a temei, prin care surprindeţi cum au evoluat clişeele şi motivele legendare şi puneţi în evidenţă cauzele care au determinat evoluţia sau involuţia acestora); comparaţia în spaţiu (încercarea de a plasa tema principală în context geocultural, cercetătorul propunîndu’şi să vadă în ce măsură portretul ”evreului imaginar” din cultura tradiţională rumînească se aseamănă sau diferă de cel din cultura tradiţională a altor popoare europene); comparaţia etnică (în ce măsură şi de ce imaginea evreului în cultura tradiţională rumînească diferă sau nu faţă de imaginea altor ”străini”); comparaţia culturală (stabilirea aspectelor şi elementelor ”antisemitismului popular” care au fost preluate de ”antisemitismul intelectual” (literatura cultă şi literatura politică din secolele XIX-XX).

În strînsă legătură cu Imaginea evreului în cultura rumînă este studiul de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, lucrare supradocumentată, empatică şi critică.

În rîndurile de mai jos s’a urmărit nu atît trecerea prejudecăţilor din mediul tradiţional şi rural în cel cult şi urban, supravieţuirea cîtorva stereotipuri, dispariţia altora, cît originea, evoluţia în timp, răspîndirea clişeelor care compun portretul fizic şi moral al ”evreului imaginar”, evaluarea diferenţei faţă de portretul ”evreului real”; s’a reprodus, mai ales, modul în care legendele, credinţele mitologice, superstiţiile, tradiţiile populare, iconografia şi textele creştine (canonice şi apocrife), cunoştinţele insuficient digerate, fobiile şi prejudecăţile reflectă distanţa substanţială dintre cele două portrete.

Deşi măsurătorile antropometrice nu pot trimite la scopul referatului, ne vom permite să deschidem o ”paranteză”.

În credinţa populară, portretul fizic, ”portretul-robot” al aşa-numitului evreu tipic include, printre altele, ”nasul convex”, ”buzele senzuale”, ”ochii bulbucaţi sau oblici”.

Prin anii ’30 ai secolului XX – revistele anitisemite *1 scriau:

”Anomaliile faciale şi malformaţiunile craniului sînt cartea de vizită după care se poate distinge un jidan.”

Iar părul, barba şi perciunii rituali completează detaliile fizionomice. Din perspectiva creştinismului folcloric *2, unele legende populare rumîneşti încearcă să explice de cînd şi de ce evreii au obiceiuri legate de portul părului. O dată cu Învierea lui Hristos, revine la viaţă (din borşul în care fierbea) şi un cocoş; acesta începe să cînte, să dea din aripi şi să’i stropească pe evrei cu picături de zeamă clocotită, provocîndu’le pistrui pe corp *3.

Unele legende bucovinene (de tipul invocat) continuă:

”Cocoşul din blidul cu zeamă învie şi, bătînd din aripi, începe a cînta. Jidovii, văzînd aceasta, se băgară în toate răcorile şi, de spaimă, săriră ca fripţi de la masă şi voiră s’o taie la fugă. Cocoşul însă, înainte de ce apucară a spăla ei putina, îi împroaşcă pe toţi cu zeamă şi, pre cari i’a ajuns zeama, i’a împestriţat şi le’a umplut tot capul de râie. Şi de atunci jidovii îşi tund şi rad capul, pe unde i’a ajuns zeama din pricina urechilor, lasă părul şi poartă aşa-numiţii perciuni.” *4

Opoziţia dintre ”pletoşi / bărboşi” pe de o parte, ”tunşi / raşi”, pe de altă parte, se suprapune, adesea, opoziţiei identitare dintre ”sălbatici” şi ”civilizaţi”. Cert este că modul în care oamenii poartă părul/  barba a servit drept operator cultural al unei departajări între ”noi” şi ”ei”; barba şi părul evreului trec însă de prima fixare a distanţei culturale *5, îi dau acestuia înfăţişare demonică.

O legendă rumînească, versificată în 1843 de Costachi Stamati, fixează puterea hanului tătar în talismanul vrăjit care conţine ”Cîteva fire de păr / Din barba lui Solomon / şi alte lucruri drăceşti”.

Poezioare, ajunse prin degradarea semnificaţiei, în folclorul copiilor *6, scot în evidenţă raportul dintre barba evreului şi Diavol:

”Iese Dracul din tăciuni, / Cu jidanul de perciuni; / Iese Dracul de sub iarbă, / Cu jidanul dus de barbă” *7.

”Jidanul cu barbă roşie / Duce pe Dracu’ la poştie; Jidanul cu barbă neagră / Duce pe Dracu’ la iarbă”; ”Măi jidane, barbă mare, / Măi jidane, barba ta / Face Dracul bidinea, / Bidinea de văruit, / Barba ta de zgîlţăit”.

”Barba de zgîlţăit” nu este doar un vers ludic şi gratuit, inventat de copii sau pentru copii, ci reflectarea unei realităţi sociale. În 1847, Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei, semnase un ofis prin care impunea evreilor să renunţe la portul tradiţional (caftan, straimel, barbă, perciuni etc.) invocînd, drept sprijin, tocmai brutalităţile şi injuriile suportate de evreii tradiţionalişti din cauza înfăţişării lor.

Pentru unii locuitori xenofobi ai mahalalelor, zgîlţîirea evreului de perciuni şi de barbă (”Lasă’mă de barbă, că se rupe leuca”), arderea sau tunderea bărbii nu desemnau doar amuzamentul, ci aveau şi semnificaţia gestului făcut de ”bunul creştin”.

Potrivit lui Andrei Oişteanu, adevărata victorie a creştinului era considerată tunderea bărbii şi tăierea perciunilor rituali, anulîndu’se ”distanţa culturală”, iar gestul dobîndind autoritatea unei ”convertiri religioase”, fie şi forţate, prestigiul aducerii ”ne-legiuitului păgîn” la ”legea noastră”; credem că gestul putea să aibă şi caracter ludic sau imitativ, cel puţin atunci cînd unii copii creştini tăiau perciunii colegilor evrei…

Diversele credinţe populare care asociază evreul cu ”omul roşu” nu au apărut doar ca rezultat al prezenţei pistruilor, ci şi din ”cauza” părului şi bărbii roşii. Mentalitatea populară percepe ”însuşirile” cromatice ale evreilor drept anomalii fizice, iar acestea din urmă pot degenera – uneori – în anomalii psihice sau morale:

”De omul roş, spîn şi însemnat”, afirmă o superstiţie moldovenească, ”să te fereşti, că’i însemnat”; ”Oamenii (cu barba roşie) ca para focului, sînt foarte răi la inimă şi primejdioşi” sau ”oamenii cu părul roşu sînt răi” – avertizează credinţe populare din Moldova şi Bucovina.

Tot în Moldova de nord, spre exemplu, se recomandă ”Să nu ţii cîine roşu la casă”, ”vaca roşie” fiind considerată, la rîndu’i, o întrupare a diavolului *8…

În proverbe, credinţe şi basme populare româneşti, ”omul roşu” (ca şi evreul) nu este doar negativ valorizat, este chiar demonizat:

”Să te păzeşti mai bine de omul roşu decît de dracul cu coarne”,

sau,

”Dracul se preface în omul roşu”, care sălăşuieşte pe Dealul roşu, la Mărul Roşu, în Marea Roşie *9 etc.

O altă prejudecată, cu răspîndire în Europa, se referă la murdăria evreului, la mirosul pestilenţial pe care îl degajă acesta. Proverbele şi zicalele surprind, sintetic, un reflex al imaginarului colectiv: ”jidan împuţit” sau ”jidoafcă-mpuţită” (zicale şi expresii rumîneşti gen ”Evreul miroase a capră rîioasă”, ”Mai urît ca la jidani”).

În limbajul popular din Transilvania şi Bucovina, prin termenul de ”jidan” (”jidov”) se înţelege o ”goangă puturoasă”, care secretă lichid urît mirositor – la fel este desemnat, în Moldova (judeţul Neamţ), gîndacul Mamornic (Meloe Proscarabeus), o insectă ”neagră, gheboasă, puturoasă ca un jidan”.

Uneori, s’a produs asocierea evreului cu ”păduchele’ț, ”murdăria, putoarea şi parazitismul”; s’a făcut destul caz pe tema excesului de usturoi şi ceapă din dietă (”pute a usturoi ca un evreu”) *10.

Chestiunea murdăriei ”evreului real” trebuie nuanţată cu argumente pro şi contra, îmbinînd ”explicaţia rasistă” (fără însuşire, ci prin exerciţiu metodologic) cu cea ”realistă”, ”antropologică” sau ”mitologico-teologică”; sînt destule motive (preceptele talmudice, reglementări rituale respectate de majoritatea comunităţii, în acord cu tradiţia religioasă, meseriile tradiţionale practicate de evrei, mărturiile unor scriitori şi etnografi rumîni, dar, îndeosebi, vechimea acestei imagini *11) pentru a respinge prejudecata că străinul / evreul ar fi urît mirositor *12.

În mare parte, acest clişeu şi’ar găsi răspuns în receptarea alterităţii la nivelul mentalităţii populare, conform principiului ”cel diferit miroase diferit”; cu alte cuvinte, (se crede că) evreul miroase diferit deoarece (se crede că) el este diferit.

Oişteanu, vede mai interesat şi mai departe decît alții, considerînd evreul ca prototip al omului diferit. Creştinii sfinţi sînt şi ei diferiţi (faţă de creştinii de rînd); ca atare, miros şi ei diferit, dar plăcut – spre deosebire de evrei, care miros diferit, dar neplăcut *13.

”Duhoarea” pe care o degajă ”evreul imaginar” reprezintă un motiv stereotip secundar, generat de motive stereotipe primare: miroase ”urît” din cauză că ar fi blestemat pentru deicid. Legenda populară rumînească potrivit căreia Maica Domnului i’ar fi blestemat pe evrei să miroasă urît a condus la o altă credinţă:

”De la Sf. Maria Mare (15 august) pînă la Sf. Maria Mică (8 septembrie), dacă nu cade bruma, se împut jidovii.”

Judecata implicită ne spune că ”ei put mai totdeauna”, deoarece bruma cade extrem de rar în această perioadă de sfîrşit de vară, mai mult, ”ca o consecvenţă a blestemului, evreii sunt spurcaţi, suferă de tot felul de boli ciudate şi particulare, au miros sau mirosuri urîte, întocmai ca vrăjitorii.” *14.

La acest ghem de clişee s’a mai adăugat unul (influenţat de vechi legende evreieşti şi creştine): ca să scape de miros, evreul trebuie să se spele pe corp nu numai cu apă *15, fie ea baptismală, ci şi cu sînge de copil creştin.

”Spurcaţii doctori jidovi”, glăsuieşte legenda dintr’un Cronograf românesc al secolului XVII, i’au recomandat împăratului Constantin (îmbolnăvit de lepră ca pedeapsă divină pentru persecutarea creştinilor) să se scalde în sîngele colectat prin uciderea a mii de copii nevinovaţi; cuprins de milă şi oprind uciderea pruncilor, Constantin primise, în vis, de la Sfinţii Petru şi Pavel, adevăratul remediu, după care l’a chemat pe episcopul creştin Silvestru, ”botezîndu’se şi îndată i se curăţi rugina de bube ce avia peste tot trupul său şi rămasă curat şi sănătos. Iară noroadele toate văzînd acia minune, să botezară mulţi fără samă” *16…

Cîteva considerații asupra termenului jidan

În 8 august 2011, Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Anti-semitismului din Rumînia (MCA Rumînia), o organizație obscură, condusă de un anume Marco Maximilian Katz, a solicitat Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din cadrul Academiei Rumîne, să schimbe din Dictionarul Explicativ al Limbii Rumîne definitia cuvîntului jidan, considerat insultător la adresa evreilor, si să specifice clar că este vorba de un termen peiorativ.

Să facem precizarea că acest domn, Marco Maximilian Katz, de profesie comisionar vamal, desi prin presă își spune uneori și istoric, nu s’a făcut remarcat pînă în prezent decît printr’o tentativă ne-reușită de a țepui statul rumîn de 132 milioane de dolari, tentativă dejucată de către FBI.

Evident că dînsul, fiind evreu, emigrat din Romania în 1977, nu a suportat rigorile legii, asa că își desfășoară în continuare activitătile holocaustologice. Desi nu sîntem lingviști de profesie, vom face cîteva precizări, considerăm utile, deoarece și noi folosim uneori acest termen.

Să precizăm pentru început că în limba rumînă nu a existat cuvîntul jidan pînă în sec. 17. Abia din sec. 17 el intră în limbă ca un neologism datorită evreilor ashkenazi care începuseră să pătrundă în număr tot mai mare pe teritoriul istoric rumînesc, cu precădere în Maramureș, Bucovina, Basarabia și nordul Moldovei, împinsi de persecuțiile imperiilor austro-ungar și țarist.

Evreii ashkenazi vorbeau limba Yiddish (Jiddish) și își spuneau Yid (Jid) la singular si Yidden (Jidden) la plural. În limba Yiddish (Jiddish) acel en din Jidden se citește și se pronunță Jiddăn, care din punct de vedere fonetic se aseamănă foarte mult cu jidan.

Asa a pătruns în limba rumînă acest termen. Mai facem precizarea că în sudul tării, cu precădere în Bucuresti, trăiau de mai multă vreme evrei sefarzi, de rit spaniol, emigrați în sec. 15 din Spania si Portugalia, în urma persecutiilor religioase, evrei ce vorbeau limba ladino, sau iudeo-spaniola, bazată pe graiul castilian medieval.

Termenul folosit pe atunci în tările rumîne era de ovrei, prin care erau desemnati cu precădere evreii romanioti, o sectă de evrei care nu apartinea nici iudaismului ashkenaz si nici celui spaniol (sefard) si care au trăit în peninsula Balcanică, în insulele grecești și în Turcia.

Evreii romanioți vorbeau o limbă greacă antică amestecată cu cuvinte ebraice care se numea iavanică (iudeo-greacă) si ritualul lor religios se asemăna cu vechiul ritual folosit în Statul Iudeu. În număr destul de mic, acești romanioți au fost deportati de germani, odată cu ocuparea Greciei, putinii rămasi în viată, emigrînd mai apoi în Israel.

În sec. 19 a apărut în vorbirea curentă si termenul de israelit, cu referire la evreii sioniști probabil. Mai existau termeni cu iz peiorativ precum tîrtan (din germ. Untertan, supus străin), gujbeider si maramoi, denumiri arhaice si exotice, azi aproape dispărute din vocabularul curent.

Cuvîntul jidan s’a impus si prin faptul că populația de evrei ashkenazi ajunsă la cca. 750.000 de persoane în Rumînia Mare, în preajma celui de-al II-lea război mondial, era incomparabil mai numeroasă față de evreii sefarzi.

În ceea ce priveşte sensul peiorativ, se pare că această chestiune a fost pusă pentru prima dată pe filieră comunistă, cînd în 1933 Stalin a decretat incriminarea folosirii lui zhyd (echivalentul slav al cuvîntului jidan). Această informație este documentată în numeroase surse, inclusiv de Soljenițîn și această incriminare a fost folosită ca pretext în anii instaurării comunismului în Rumînia ca numeroși rumîni să fie arestati si exterminati.

Problema sensului peiorativ este discutabilă. În limbajul curent de azi, jidan are printre altele, si sensul de afacerist lipsit de scrupule. Sigur, un oarece sens peiorativ există, dar nicidecum degradant sau jignitor.

Problema are o istorie lungă, începînd cu invazia, sau infiltrarea în masă despre care vorbea Căpitanul, pe teritoriul rumînesc, a evreilor ashkenazi, pe la începutul sec.19. Problema era că această populatie, ai cărei membri, în bună parte nu cunoșteau nici măcar limba rumînă la nivel elementar, închisi în propriile lor comunităti, refuzînd orice imixtiune si manifestînd o intoleranță mai mult sau mai putin fățișă fată de rumîni, prin exploatarea nemiloasă, cămătărie, alcool contrafăcut etc…, a ajuns inevitabil în conflict cu populatia rumînească.

Atunci ca si acum, din păcate, acest conflict nu s’a putut tranșa în mod liber între părţi, datorită imixtiunii brutale a marilor puteri. Dovada cea mai bună este însusi subiectul nostru, cererea insolentă a d-lui Katz, adresată Academiei Rumîne, în paralel fiind transmisă Associated Press, ca si ambasadelor marilor puteri. Dl. Katz, ca si alţi indivizi autohtoni fac mare caz, forțînd bunul simț al rumînilor și făcînd apel la anumite aspecte tragice cu mare impact emoțional la public, afirmînd în cererea sa, cităm:

”Acest cuvînt a fost auzit de evrei atunci cînd acestia au fost urcati în trenurile morții.”

Oare cum ar fi trebuit domnilor să se spună? Ceva de genul:

”Domnilor cetățeni de etnie evreiască, vă rugăm frumos, poftiți în vagoanele ne-aerisite!”

Era cumva crima mai mică?

Ideea e că atunci nu exista alt termen, în afară de cel de evreu. Niciunul din ele nu avea sens peiorativ. Sensul peiorativ s’a adăugat timp de aproape două secole datorită experientei extrem de benefice pentru rumîni, cu invazia evreiască care vasăzică, astfel că în multe orașe din Moldova, rumînii ajunseseră minoritari, fără a mai vorbi de cămătărie si altele.

Nu românii au adăugat sensul peiorativ termenului, ci jidanii înșiși, astfel că azi termenul are sensul pe care’l are, de afacerist lipsit de scrupule. Esențială fiind partea a doua, lipsit de scrupule. Peiorativ întrucîtva, dar în niciun caz jignitor si degradant.

În ceea ne priveste, utilizăm termenul de evreu în cazul cetășenilor statului Israel, chiar dacă marea majoritate sînt de origine ashkenază, dar si în cazul general al membrilor acestei etnii, asa cum este folosit acest termen în documentele oficiale.

De asemenea, în toate cazurile cu referire la etnia respectivilor, pentru că este clar că nu există o etnie jidănească. Dar în cazurile individuale, atunci cînd respectivul este sigur de origine ashkenază, sau în cazul evreilor din nordul Moldovei, Basarabia, Bucovina, toți de origine ashkenază, nimeni nu ne poate opri să folosim termenul corect de jidan.

Nici legal, nici moral, nici altfel. Oarece indivizi corecți din punct de vedere politic susțin că acest termen ar răni ”sensibilitătile evreilor”. Nimeni nu i’a îndemnat să se apuce de cămătărie, falsificat alcool, arendășie, bancrută frauduloasă, trafic de valută si alte blestemății. Și nu de azi de ieri, ci numai de vreo 4000 de ani încoace, etichete precum jidan sau jidov sînt greu de eliminat din vocabularul popular.

Despre Marco Maximilian Katz, trebuie spus că nu cu termenul cu pricina din limba rumîna are dînsul o problemă, ci cu anti-semitismul rumînilor, pe care dînsul caută cu orice pret să’l demonstreze. Și dl. Moses Rosen acum douăzeci de ani si mai bine a făcut la fel. Astfel că după doar 10 zile, în 11 iulie 1991, Senatul Statelor Unite ale Americii s’a conformat și a emis o rezolutie care condamnă resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din Rumînia.

Astfel că a fost blocată pentru ceva ani intrarea în NATO, cu consecintele știute, fără a mai vorbi de conditiile impuse prin aderare.

Iată ce scrie acesta în încheierea cererii adresate Academiei Rumîne, cităm:

”În aceste conditii, exprimînd din nou aprecierea noastră pentru răspunsul dumneavoastră prompt, vă solicităm ca, în corectarea neîntîrziată a definitiei cuvîntului ”JIDAN”, să țineți seama de opinia noastră, cei care în Rumînia încă sîntem numiți ”JIDANI”, și care, în acest moment, si pe fondul actualei definiții a cuvîntului ”JIDAN”, întîmpinăm dificultăți în a ne regăsi și apăra dreptul la demnitate în țara noastră.”

Credem că dînsul a fost destul de clar. Nu putem decît să întelegem că ar vrea ca acest cuvînt să fie scos din limba rumînă, printr’o lege sau prin alte mijloace. Problema e că nimeni nu poate scoate un cuvînt din limba rumînă, Academia Rumînă poate eventual cel mult să’l scoată din DEX, dar nu a rezolvat nimic cu asta.

Un cuvînt nu poate dispărea din vorbirea curentă, decît atunci cînd devine perimat ca sens sau conținut, sau cînd alt cuvînt mai la modă, mai la îndemînă, sau mai des vehiculat în mass-media îl înlocuiește. Dar atîta vreme cît dînșii se vor comporta precum dl. Katz, cuvîntul jidan, afacerist lipsit de scrupule, va rămîne acolo unde îi este locul, și cu sensul pe care îl are.

Cît despre faptul că vorbeste despre Rumînia, desi dînsul este cetățean israelian, ca despre țara noastră, nici nu mai are rost să pomenim, pentru că tupeul dînsului a fost demonstrat cu prisosință.

În mai multe articole de’ale Colonelui (r.) Vasile I. Zărnescu acesta a precizat că noţiunea ”jidan / jidani” este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden.

În limba rumînă, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu ”j” sau care’l conţin pe ”j” se pronunţă ca atare, ”j”: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, justiţialist, injust/ă, injustiţie, Justinian / Iustinian; majestate / maiestate; majestuos / maiestuos.

Sunetul semnificat de litera nemţească ”ü” – redat în scrierile mai vechi şi prin litera ”y” – pronunţat prin diftongul ”iu”, s’a aglutinat, prin eliminarea vocalei u, în sunetul ”i”.

Astfel că germanicul ”Jüden” – care în germană se pronunţă ”iúden” – a dat în rumîneşte pe ”jidani”, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt.

De fapt, cuvîntul ”jidani” este adaptarea în limba rumînă a cuvîntului ”Jüden”, care a fost preluat din celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Rumîne: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre ”evreu” şi ”jidan” se face şi lingvistic, la fel ca în limba rumînă, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, ”evreu” = ”hébreu”, unde sunetul ”v” a devenit ”b”, de unde şi ”limba ebraică”, pentru ”limba evreiască”, dar ”jidan” = ”juif”; în limba spaniolă, ”evreu” = ”hebreo”, dar ”jidan” = ”judio”; în limba rusă, ”evreu” = ”yevrey”, dar ”jidan” = ”jid”, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, ”evreu” = ”ebreo”; în limba engleză, ”jidan” = ”jew”; în limba germană, ”jidan” = ”Jüde” etc.

Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru ”evreu” nici nu există, în uzul curent, varianta biblică şi europeană ”evreu”, ‘hébreu’ / hebrew, ci doar ”jidan” = jew, Jüde!

Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii autentici nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mînecii.

Ceea ce este curios, dar şi favorabil cercetării acestuia, fiind în consens cu cele pe care le susţine aici, este faptul că, dacă foloseşti motorul de căutare şi de traducere Google, atunci cînd ceri traducerea în engleză şi franceză a expresiei ”Evrei de vînzare”, apar sintagmele ”Hebrew for Sale” şi ”Hébreu à vendre”.

Dar dacă ceri găsirea titlului ”Yehuda Bauer Hebrew for Sale?” şi ”Yehuda Bauer Hébreu à vendre?”, se afişează numai ”JEWS FOR SALE? by Yehuda Bauer” şi, respectiv, ”Juifs à vendre?: les négociations entre nazis et Juifs”.

Cu alte cuvinte, şi motorul Google, contemporan nouă şi abia inventat – dar ”cult în cap”, cum zice Marean Vanghelie, un veritabil self-made man al ţiganilor – ştie că Hitler a avut de vînzare nu evrei, ci jidani: nu a avut de vîndut un milion de ”Hebrews / Hébreus” pe zece mii de camioane, ci un milion de ”Jews / Juifs” – din cele şase milioane pe care le exterminase, dar, care rămăseseră tot şase milioane, conform unei caricaturi care’l reprezintă pe Albert Einstein scăzînd 3.000.000 din 6.000.000 şi dîndu’i la rest tot… 6.000.000!

Desigur, în literatura de specialitate, apar sporadic şi formele ”hébreu” / hebrew, mai ales în denumirea unor ziare, cum vom arăta în continuare. În mod evident, prin forţa lucrurilor, în literatura problemei – exprimată, îndeosebi, în limbile franceză şi engleză, dar, de aici, prin inerţie şi mimetism, în alte limbi – s’a preluat forma proprie a cuvîntului avută în conotaţia noţiunii germane, Das Jüden, adică ”Jews / Juifs”, care, în limba rumînă trebuie tradusă prin termenul general ”iudei”, dar trebuie avută în vedere lecţiunea particulară redată prin grafia ”jidani”, întrucât noţiunea generală şi ambiguă de ”iudei” îi desemnează atît pe ”evrei”, cît şi pe jidani.

Ca atare, când a fost vorba de traducerea textelor din engleză sau franceză, noţiunile ”Jews / Juifs” s’au tradus, în funcţie de contextul istoric şi geografic, prin ”iudei”, îndeosebi cînd era vorba de evreii de pînă la anul 740 d.Hr. – cînd khazarii au devenit jidani, prin adoptarea subită, la ordinul lui Bulan, a religiei mozaice, cu rugămintea ca cititorul să facă această reservatio mentalis, anume că autorii străini nu fac distincţia între ”evrei” şi jidani – deci îi consideră pe toţi ca fiind iudei, tratîndu’i după forma cultului religios adoptat, iudaismul, şi nu după neam, după matricea lor genetică, turco-mongolă şi nu semită, adică după sînge, deşi, conform paremiologiei rumîneşti, ”sîngele apă nu se face!”

O altă dovadă istorică irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin însuşirea religiei mozaice este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ”ebraică”.

Jidanii şi’au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le’au păcălit să’i suporte, limba idiş, grafiată şi idish sau yiddish: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, ”ucraineană” (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit imprecis ”u kraina”, însemnînd ”la margine”, unde se refugiau cei ce voiau să scape de pedepsele consemnate de legile ţărilor vecine sau de persecuţia unor satrapi locali) etc.

Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat link-ul pentru ”Yiddish language”, la începutul textului este pus avertismentul:

”Not to be confused with Hebrew language!” (A nu se face confuzie cu limba ebraică).

Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar ”ebraicii”, ”evreii” alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan, unde s’a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi ”cultura idiş”, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le’au parazitat – german, rus, polon, maghiar, ceh, lituanian etc. – şi de unde au emigrat (au ”aliat”) în Palestina, transformată în Israel.

Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în ”evrei”, sînt obligaţi să înveţe rapid limba ebraică, pe care ei, jidanii, întrucît sunt descendenţii khazarilor, nu au ştiut’o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Totodată, sociologia limbii mai oferă un argument esenţial dat de logica intrinsecă a limbii. Întrucît khazarii şi’au însuşit, prin directiva conducătorului, cultul iudaic, au fost numiţi ”iudei” – nu ”evrei”.

Dintre ţările Europei, jidanii au dus’o cel mai bine în Germania. Ca atare, limba germană a constituit unul dintre ingredientele de bază la formarea limbii idiş. De aceea s’a împămîntenit germanicul Das Jüden, iudei, care a luat forma jew / jews, cu derivatele sale, în arealul anglo-saxon şi juif / juives în limba franceză, cu variantele sale în limbile neoromanice, şi care a devenit jidan / jidani în limba rumînă, preluat, cum am relevat la început, din limbile popoarelor din Europa Centrală şi de Est, de unde ne’au invadat jidanii, începînd de pe la anul 1830.

Dar forma ”iudeo”, chiar dacă este pronunţată ca atare, este grafiată şi ”judeo-…” în unele cuvinte compuse: ”judeo-bolşevic”, ”judeo-maghiar”, ”judeo-comunist” etc., dar este pronunţată în ambele variante, ”judeo-bolşevic” sau ”iudeo-bolşevic”, ”judeo-comunist” sau ”iudeo-comunist”.

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să’l ştiţi şi să îl reţineţi: că ”evreii” autentici, zişi de neam, sefarzii – numiţi aşa fiindcă în limba ebraică Spania era numită Sefard, şi, de aceea, mai sunt numiţi şi sefardimi, care au fost foarte puţini în Rumînia şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşchenazi – le poartă o ură deplină şi definitivă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt!

Într’adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire ”evreieşti”: unul este cimitirul sefard, mai mic – lîngă Cimitirul Bellu –, iar celelalte două, uriaşe, sînt ale ashkenazilor: unul pe Bulevardul Ion Mihalache (fost ”1 Mai”) şi altul pe Şoseaua Giurgiului. Dar şi mai elocvente sînt aserţiunile făcute de reputatul psiholog american Kevin MacDonald, în formidabila sa carte INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME:

”Marea majoritate a jidanilor (Jews) din S.U.A. sînt jidanii aşchenazi.”

Şi încă:

«Jidanii au fost unici, ca grup american de imigranţi, prin ostilitatea lor faţă de cultura creştină a Americii şi prin eforturile lor agresive de a schimba această cultură. După opinia lui Ford, din cartea sa, JIDOVUL INTERNAŢIONAL, Statele Unite importaseră, în decursul a patruzeci de ani, 3.500.000 de imigranţi jidani cu un puternic simţ al identităţii lor şi vorbitori de idiş. În timpul unei foarte scurte etape, jidanii au avut o influenţă imensă asupra societăţii americane, mai ales în ceea ce priveşte eforturile lor de a elimina expresiile creştine din viaţa publică, eforturi începute încă din 1899-1900, cînd au încercat să elimine cuvîntul ”creştin” din Proiectul de Legi al Virginiei:

”Hotărârea jidanilor de a şterge din viaţa publică orice urmă a caracterului predominant creştin al S.U.A. este, în prezent, singura formă activă de intoleranţă religioasă din ţară”» (op. cit., pag. 68 – s.n., V.I.Z.).

Henry Ford şi’a publicat studiile sale antijidăneşti în 1920; deci, cele patru decenii la care se referă sînt cuprinse în intervalul 1880-1920. Din cele 3,5 milioane de jidani imigraţi în S.U.A. şi număraţi de către Ford trebuie să’i scădem pe cei vreo 300 şi ceva de jidani care s’au întors în Rusia, împreună cu Leon Troţki, în calitate de ”revoluţionari de profesie”, şi care veniseră pentru a fi puşi în funcţii de conducere a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, formînd nucleul dur al jidănimii acaparatoare a conducerii viitoarei U.R.S.S.!

Acelaşi comportament agresiv au manifestat jidanii de cînd s’au infiltrat în Rumînia, ocupând şi aici posturile de conducere, şi la fel de agresiv procedează şi acum, după ”democraţia” instalată în decembrie 1989.

Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal Marco Maximilian Katz – care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei rumîneşti pentru depistarea ”antisemitismului”–, de către cei de la ”institutul naţional” ”Elie Wiesel” – care denigrează banii rumînilor băștinașii acestei țări şi, de aceea, trebuie denumit mai curînd ”antinaţional”,  la Academia Rumînă şi au cerut eliminarea cuvântului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sînt ruşinoase, antinaţionale şi antirumîneşti.

Ar trebui să’şi schimbe numele în Academia jidovită din Rumînia. Aceleaşi presiuni intolerante şi inadmisibile au comis aceleaşi stabilimente jidăneşti în cazul difuzării la TVR3 a unui străvechi colind românesc, categorisit ca ”antisemit”.

În limba rumînă, cuvîntul ”jidov” – însemnînd şi ”uriaş”, prin nu ştiu care etimologie – este mult străvechi rumînesc, spre deosebire de omonimul său omograf ”jidov”, împrumutat de la ruşi, care înseamnă jidan, care l’a dat şi pe ”jidovit”, cu sensul de ”jidănit”.

De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a’i respecta pe ”evrei”, pe evrei (cîţi mai sînt ca număr, cîţi mai sînt ”evrei” ca religie mozaică străveche şi nu s’au jidănit, şi ei, prin influenţa rabinilor jidani / aşchenazi talmudişti, şi cîţi mai sunt ”evrei” ca genom, ca matrice genetică!) să’i denumim ca atare, evrei – sau, mai corect istoric şi etimologic, iudei –, iar pe jidani, jidani.

Cine sînt de fapt Evreii? De ce sunt așa de răi ? Ce’i face ”cei mai răi dintre cei răi” ?

Evreii de azi sînt reprezentați de:

1. Farisei
2. Khazari
3. Sămînța Șarpelui

1. Fariseii și puterea romană

El i’a cunoscut. El le’a auzit batjocura din vocea lor. Le’a sesizat ura crescînd.

A simțit prezența deliberatei necredințe, a viclenei ipocrizii. I’a recunoscut.

Le’a întîmpinat încăpățînarea zicînd:

”Cerurile și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iată vi se lasă casa, națiunea, religia pustie. Parăsită. Blestemată.”

Și Yahushua, Cel Uns, S’a intors și a plecat.

Iar apoi S’a oprit, doar o clipă, și cu lacrimi în ochii Săi, a scuturat praful de pe picioarele Lui.

Întîmpinînd răutatea, viclenia și ura, Yahushua cunoștea cu precizie caracterul evreilor care se luptau împotriva Lui. Le cunoștea originile.

Le’a spus, ”Voi sunteți de la tatăl vostru – diavolul, și faceți faptele tatălui vostru. El este un ucigaș de la început, și nu locuiește în adevăr pentru că adevărul nu este în el. Cînd vorbește, el vorbește minciuni, vorbește de la sine însuși: pentru că este un mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8:44)

Edificator este însă întreg dialogul cu fariseii:

”Veridicitatea mărturiei lui Isus

(…) 12 Isus le’a vorbit din nou, zicînd:

– Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întunecime, ci va avea Lumina vieții.

13. Fariseii I’au zis:

– Tu mărturisești despre Tine Însuți, deci mărturia Ta nu este adevărată.

14. Isus a răspuns și le’a zis:

– Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuși mărturia Mea este adevărată, pentru că Eu știu de unde vin și unde Mă duc, dar voi nu știți nici de unde vin și nici unde Mă duc.

15. Voi judecați după înfățișare. Eu nu judec pe nimeni.

16. Și chiar dacă aș judeca, judecata Mea este adevărată, pentru că Eu nu sunt singur, ci sunt împreună cu Tatăl Care M’a trimis.

17. Chiar în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.

18. Sînt Eu Cel Care mărturisesc despre Mine Însumi, și apoi despre Mine mai mărturisește și Tatăl Care M’a trimis.

19. Atunci ei L’au întrebat:

– Unde este Tatăl Tău?

Isus a răspuns:

– Voi nu Mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M’ați cunoaște pe Mine, L’ați cunoaște și pe Tatăl Meu.

20 Aceste cuvinte le’a spus în vistierie, în timp ce dădea învățătură în Templu, dar nu L’a arestat nimeni, pentru că încă nu’I sosise ceasul.

21. El le’a zis iarăși:

– Eu Mă duc, iar voi Mă veți căuta, însă veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni.

22. Atunci iudeii au zis:

– Doar n’o avea de gînd să Se omoare, de zice: ”Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni“?

23. El le’a zis:

– Voi sunteți de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta.

24. De aceea v’am spus că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre.

25. Ei L’au întrebat:

– Cine ești Tu?

Isus le’a răspuns:

– Ceea ce vă tot spun de la început.

26. Eu am multe de zis și de judecat cu privire la voi, însă Cel Ce M’a trimis este adevărat, iar Eu, ceea ce am auzit de la El, aceea spun lumii.

27. Ei nu și’au dat seama că le vorbea despre Tatăl.

28. Isus le’a zis:

– Cînd Îl veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci spun aceste lucruri așa cum M’a învățat Tatăl.

29. Iar Cel Ce M’a trimis este cu Mine. El nu M’a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna ceea ce Îi este plăcut.

30. În timp ce spunea aceste lucruri, mulți au crezut în El. Urmașii lui Avraam

31. Atunci Isus le’a zis iudeilor care crezuseră în El:

– Dacă rămîneți în Cuvîntul Meu, atunci sînteți într’adevăr ucenicii Mei.

32. Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera.

33. Ei I’au răspuns:

– Sîntem sămînța lui Avraam și niciodată n‑am slujit ca sclavi nimănui. Deci cum spui Tu: ”Veți fi liberi”?!

34. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că oricine face păcatul este sclav al păcatului.

35. Și sclavul nu rămâne pe veci în casă, însă fiul rămîne pe veci.

36. Deci, dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi.

37. Știu că sunteți sămînța lui Avraam, dar cu toate acestea căutați să Mă omorâți, pentru că nu pătrunde în voi Cuvîntul Meu.

38. Eu spun ceea ce am văzut la Tatăl, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru.

39. Ei au răspuns și I’au zis:

– Tatăl nostru este Avraam!

Isus le’a zis:

– Dacă ați fi copiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam.

40. Însă acum încercați să Mă omorâți pe Mine, un Om Care v’am spus adevărul pe care l’am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n’a făcut.

41. Voi faceți deci faptele tatălui vostru.

Atunci I’au zis:

– Noi nu suntem născuți din curvie. Avem un singur Tată: pe Dumnezeu!

42. Isus le’a zis:

– Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, atunci M’ați iubi, pentru că Eu de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Căci Eu n’am venit de la Mine Însumi, ci El M’a trimis.

43. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta Cuvântul Meu.

44. Voi sunteți de la tatăl vostru, diavolul, și doriți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și n‑a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, pentru că este mincinos și tatăl minciunii! 45Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeți.

46. Care dintre voi Mă poate dovedi vinovat de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeți?

47. Cel care este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu. Voi de aceea nu ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu. Isus este înainte de Avraam

48. Iudeii au răspuns și I’au zis:

– Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai demon?!

49. Isus a răspuns:

– Eu nu am demon, ci Îl cinstesc pe Tatăl Meu, iar voi Mă necinstiți pe Mine.

50. Totuși, Eu nu caut slava Mea; este Unul Care o caută și judecă.

51 Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzește cineva Cuvântul Meu, în veci nu va vedea moartea!

52. Atunci iudeii I’au zis:

– Acum știm că ai demon! Avraam a murit, profeții – de asemenea, și Tu zici:

”Dacă păzește cineva Cuvîntul Meu, în veci nu va gusta moartea!”

53. Doar nu ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit?! Și profeții au murit! Cine pretinzi Tu că ești?!

54. Isus a răspuns:

– Dacă Eu Mă slăvesc pe Mine Însumi, slava Mea nu înseamnă nimic. Tatăl Meu este Cel Care Mă slăvește, Cel despre Care voi spuneți: ”Este Dumnezeul nostru!“,

55. deși nu’L cunoașteți. Eu însă Îl cunosc, iar dacă aș spune că nu’L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar Îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui.

56. Avraam, tatăl vostru, s’a bucurat nespus de mult că are să vadă ziua Mea; și a văzut’o și s’a bucurat.

57. Atunci iudeii I’au zis:

– N’ai nici cincizeci de ani și l’ai văzut pe Avraam?!

58. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte să se fi născut Avraam, Eu sînt!

59. Atunci au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S’a ascuns și a ieșit din Templu.”

Voi sunteți ai tatălui vostru – diavolul. Nu există cuvinte mai dure adresate vreunui grup de oameni din Scriptură ca acestea.

Yahushua îi iubea pe Israeliți ! Dar tocmai pentru că’i iubea și pentru că nu vroia să’i abandoneze fără să’i avertizeze adecvat cu privire la originile lor și ce era în inima lor.

Adevărul este că israeliții erau cei mai răi dintre cei răi. Datorită acestui motiv Mântuitorul a fost trimis la ei. Dacă ar fi fost trimis Mesia la alții, L’ar fi primit cu bucurie. Din nou și din nou, Biblia a înregistrat cum Mîntuitorul a fost acceptat și bine -primit de samariteni, de asiro-fenicieni, de eleni și chiar de romani.

După ce Și’a descoperit misiunea Sa divină israeliților, Scriptura înregistrează trista afirmație:

”După aceste lucruri Yahushua a plecat în Galileea, pentru că nu mai vroia să rămînă intre Iudei fiindcă Iudeii căutau să’L omoare.” (Ioan 7:1)

Cei cu adevărat aleși să’L primească pe Mesia, au fost chiar cei care L’au respins și care I’au înscenat moartea. De pe timpul lui Avraam, Satana a cunoscut în ce linie genealogică urma să vină Răscumpărătorul. Yahuwah i’a promis lui Avraam cel fără copil:

”În tine vor fi binecuvîntate toate familiile pămîntului.” (Geneza 12:3)

Aceasta era o referință clară cu privire la venirea Celui Făgăduit. Așa că Satana și’a concentrat vasta inteligență și cele mai mari eforturi ca să corupă linia genealogică a lui Avraam chiar mai mult decît era ca rezultat al căderii.

Mulți dintre ”evreii” actuali nu sînt descendenții lui Avraam. Mai degrabă ei sunt khazari, ”un popor de origine turcă din Asia Centrală” *17. Ei reprezintă o linie ereditară complet diferită, totuși sînt primii care reclamă ”rasism” ori de cîte ori scopurile agendei lor se confruntă cu opoziție.

”Anti-semitismul” reprezintă motivul autovictimizării lor folosit în repetate rînduri de acești așa-ziși evrei care nu sînt descendenți ai lui Avraam dar care reclamă origine iudaică.

În 1976, Harold Rosenthal, un asistent administrativ al Senatorului SU, Jacob Javits, a oferit un interviu lui Walter White, Jr., unde a fost întrebat despre strămoșii khazari a multora dintre aceia ce declară că sînt ”evrei”.

White a spus, ”Conform cu ultimile descoperiri savante, strămoșii tăi nu sunt israeliți ci mongoli și asiatici din Europa răsăriteană și Asia de vest, deci strămoșii tăi se află la mii de mile depărtare de Țara Sfîntă.- dovedind că poporul tău nu reprezintă poporul ales al lui Dumnezeu.”

”Și ce?” Rosenthal a întrebat. ”Care’i diferența ?”

White a răspuns: “De mulți ani, suntem mințiți în stil mare că evreii sunt poporul Ales de Dumnezeu, aici e diferența. O diferență gravă.”

Rosenthal părea în mod deliberat că nu înțelege și a întrebat, “Ce diferență gravă?”

White cunoștea istoria lui și a dat pe față faptele: “Este dovada că marea majoritate a evreilor de azi sunt de origine khazară. Strămoșii tăi niciodată nu au trecut prin locurile unde a umblat Hristos. N-au cunoscut niciodată Ierusalimul și Palestina cum ai putea…”

Rosenthal l’a întrerupt, strigînd, “La naiba, care mai e diferența acum?” *18

Aceasta este atitudinea crypto-evreilor. (Rosenthal a fost ucis în circumstanțe suspicioase la o lună după ce oferise acel interviu revelator.)

Benjamin H. Freedman, un evreu influent care recunoștea răul făcut de cripto-evrei și doritor să avertizeze și pe alții a afirmat:

Descoperirea recentă a stabilit ca adevăr că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în niciun moment din istoria lor n’au putut fi priviți în mod corect ca linia descendentă a legendarelor ”triburi pierdute” din învățătura Bibliei. Așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în perioada modernă a istoriei nu poate arăta în mod legitim nici măcar un singur strămoș antic care a pus vreodată piciorul pe solul Palestinei în era istoriei biblice.

Cercetările au arătat că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa de est nu au fost niciodată ”semiți” și nu sînt ”semiți” nici azi și nici în viitor oricât de imaginativi am fi.

Cercetările exhaustive resping irevocabil ca pe o fabricație fantastică credința general acceptată de creștini că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană reprezintă legendarul ”Popor Ales” așa de mult susținut în mod public de clerul creștin de la amvoanele lor. *19

Este interesant de notat că, deși adevărul originii khazare a multora dintre evreii de azi a devenit cunoscut peste tot, există o încercare tot mai mare din partea evreilor de a acoperi adevărul și de a nega faptele istoriei. Cu toate că, Eran Elhaik, un savant israelit în domeniul geneticii moleculare și totodată cercetător post-doctoral la Universitatea John Hopkins, a respins zgomotos această încercare de schimbare a istoriei..

În ”The Missing Link of Jewish European Ancestry: Contrasting the Rhineland and the Khazarian Hypotheses,” (Conexiunea Lipsă a Strămoșilor Evreilor Europeni: Contrastul dintre Ipotezele din ținuturile Rhinului și Khazariei) publicat în Decembrie [2012] în jurnalul Genome Biology and Evolution (Biologia Genomului și Evoluționism), Elhaik zice că a dovedit că Evreii-Ashkenazi își au rădăcinile în Caucaz – o regiune de la granița dintre Europa și Asia care se întinde între Marea Neagră și Marea Caspică — nu în Orientul Mijlociu.

Ei sînt descendenții Khazarilor, după cum argumentează el, un popor de origine turcă care locuia în cel mai mare stat din Euroasia și care apoi a migrat în Europa răsăriteană în secolele 12 și 13. *20

Cînd Yahushua era pe pămînt, nimeni nu a arătat o opoziție mai aprigă față de Mîntuitor ca Fariseii și nici o altă clasă nu a fost așa de răsunător denunțată de El pentru tradițiile lor omenești, pentru marea ipocrizie, și intențiile ascunse ale minților lor diavolești.

Fariseilor le plăcea să se ascundă sub masca devoțiunii spirituale, atît de bine încît și ucenicii erau înșelați. Mîntuitorul, totuși, a putut discerne cu claritate faptele deprăvării ascunse sub masca unei prezențe exterioare plăcute.

El a declarat cu curaj:

”Vai vouă, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi sunteți ca mormintele care nu se văd, și peste care oamenii umblă fără să știe.” (Luca 11:44, KJV)

Evreii de astăzi sînt descendenții spirituali ai Fariseilor. Nu este nici un secret.

Cu puţin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se afla în faţa Ierusalimului, cu o forţă militară uriaşă. Pe toate străzile şi pe toate drumurile se rostogolesc spre oraş coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicînd. Se apropiau legiunile V, X, XII şi XV, însoţite de cavalerie, trupe de geniu şi alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni!

În Oraşul Sfînt e forfotă; pelerinii au venit din toate colţurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloţilor şi tabăra moderaţilor se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămîn morţi şi răniţi.

Jefuirea Templului, gravură de pe Arcul lui Titus

În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani şi’au înălţat drapelele în zona sacră a evreilor şi au adus jertfe în faţa lor. Deşi jumătate de Ierusalim se află în mîinile duşmanului, deşi – asemenea unor semne prevestitoare de rău – din Templul arzînd se ridică sumbre coloane de fum, zeloţii nu se predau. Ioan din Ghisala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului în Oraşul de Sus de pe colina vestică.

Alţii se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniştii, artileria, maşinăriile-berbece, toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sînt trecute şi aceste ziduri, cucerite ultimele bastioane; rezistenţa este înfrântă definitiv.

Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de mari. În timpul asediului s’au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600.000 de oameni. Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti şi crucificaţii şi spintecaţii, 97.000 şi adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într’un interval de trei luni 115.800 de cadavre.

Deasupra ruinelor, pustiului şi deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridica o nouă colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliştea unei colonii străine pe pămîntul sacru al culturii iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă.

Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este trimis în Iudeea şi zdrobeşte şi ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a’şi recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi şi un teatru mare.

Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalţă în toată splendoarea, parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiţiei creştine, s’a aflat mormîntul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcînd terasele în trepte, la sanctuarul zeiţei păgîne Venus !

Însuși evreii admit că:

Odată cu dispariția Templului 70 d.Hr., Saducheii au dispărut cu toții, lăsînd administrarea tuturor afacerilor evreiești în mîinile Fariseilor. De vreme ce viața evreiască era ordinată de Farisei; întreaga istorie a iudaismului a fost reconstruită din punct de vedere fariseic, și Sanhedrinul din trecut a căpătat un nou aspect. Un nou lanț al tradiției a suplimentat vechea tradiție preoțească (Abot 1:1).

Fariseismul a format caracterul iudaismului, viața și gîndirea evreului pentru tot viitorul. *21

Crezurile unui om formează atitudinea, opiniile și acțiunile. Evreii de astăzi sunt inspirați de același spirit de care au fost conduși predecesorii lor: spiritul fariseic.

2. Khazarii

Altundeva în interviul său, Rosenthal s’a lăudat:

”Anti-Semitism nu semnifică în opoziție cu Semitismul. Nu există așa ceva. Este o expresie pe care noi, evreii o folosim ca un cuvînt batjocoritor pentru a stigmatiza, așa cum voi folosiți cuvîntul bigot, pe cei care critică evreii. Îl folosim împotriva celor ce ne urăsc. ”

Aroganța absolută a acestor oameni de a revendica drepturi speciale ca ”Aleși ai lui Dumnezeu” te uimește. Mulți dintre ei sunt perfect avertizați că nu pot ridica pretenția unei descendențe fizice din Avraam, dar pe măsură ce ținta căutărilor lor personale de avea putere este împlinită, nu le pasă.

3. Sămînța Șarpelui

Evreii reprezintă sămînța Șarpelui. Yahushua Însuși i’a numit:

”Șerpi! Pui de năpîrci!” și a întrebat, ”Cum veți putea scăpa de pedeapsa viitoare?” (Vezi Matei 23:33.)

Un ”pui” de viperă. În alte cuvinte din familia, din linia ereditară,a unor șerpi periculoși și otrovitori. Ei reprezintă ”sămânța șarpelui” care într’adevăr zdrobește călcîiul Mântuitorului. Făcînd aceasta, ei au cooperat cu tatăl lor, Satana.

Aceste fapte nu trebuie să surprindă pe nimeni. Yahushua n’ar fi putut să facă adevărul mai clar de atît. El le’a dat iute replica:

”Voi sunteți ai tatălui vostru, diavolul, și poftele tatălui vostru faceți. El, de la început, este un ucigaș și în el nu locuiește adevărul, pentru că în el nu e adevăr.” (Ioan 8:44, KJV)

De aceea Tatăl Yahuwah a trimis pe Fiul Său să fie născut dintr’o mamă israelită: ca să ajungă și să salveze pe cei mai căzuți dintre cei căzuți.

Acesta este adevăratul motiv pentru care evreii disprețuiesc toate neamurile. Rosenthal a afirmat:

”Voi și noi suntem atât de separați Voi sunteți o altă rasă.Nu sunteți de condiția noastră. Nu este niciun secret că nu avem respect față de voi și de condiția voastră.”

Reporterul a întrebat:

”Te referi doar la condiția noastră de ‘creștini’?”

În replică, Rosenthal a zis, ”Nu, voi neamurile. Cu toții sînteți inamicii noștrii.”

Harold Wallace Rosenthal (2 noiembrie 1947 – 11 august 1976), a fost asistent senior al senatorului Jacob K. Javits. Rosenthal a fost ucis într’un atac terorist la Istanbul, Turcia.

Rosenthal a absolvit Universitatea Cambridge și școala absolvită a Universității Harvard , ambele la burse. După ce a lucrat pentru congresmanul Hugh Carey (D-NY), s’a mutat la biroul senatorului Walter Mondale (D-MN), unde a dirijat agenda legislativă a senatorului. După o părere la Rockefeller Brothers Fund, Rosenthal s’a întors la Senat pentru a lucra ca asistent senior la Jacob K. Javits din New York.

La 11 august 1976, Rosenthal a fost una dintre cele patru persoane ucise într’un atac terorist la poarta El Al din Istanbul, Turcia. Printre alte victime s’au numărat Yutaka Hirano, un ghid turistic din Japonia, Ernest Eliash din Petach Tikvah și Shlomo Weisbachs împreună cu peste 20 de răniți.

O femeie americană, Margaret Shearer a fost rănită cu un glonț în gleznă.

Doi atacatori prinși s’au identificat la poliția turcă drept Mohamed Mehdi și Mohamed Husein al-Rashid al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei.

În 1977, în memoria sa a fost instituită Bursa Harold Rosenthal în relații internaționale.

În fiecare an, 9-13 studenți calificați li se oferă posibilitatea de a’și petrece vara în burse profesionale cu un membru al Congresului sau într’un departament guvernamental. Cererile sînt încurajate de la studenții absolvenți interesați de toate ramurile guvernamentale.

Teoria interviului

În 1978, un pamflet intitulat The Hidden Tyranny a inclus un interviu realizat de Walter White cu Rosenthal, care pretindea că evreii americani au pus în aplicare un plan al protocoalelor Bătrînilor din Sion pentru a prelua lumea.

Pamfletul a fost republicat în anii ’90 și distribuit la Idaho de către 11th Hour Remnant Messenger, finanțat de antreprenorii bogați Vincent Bertollini și Carl E. Story. Liga anti-defăimare a numit’o ”un document fabricat” și a pus întrebări de ce autorul ”va aștepta să publice prima dată broșura pînă în 1978, la 2 ani după ce a ”vorbit” cu Rosenthal, care a fost ucis de teroriști în 1976.”

Tom Metzger a raportat pe site-ul White Aryan Resistance ”că interviul nu a avut loc niciodată. Walter White a funcționat gratuit și liber pe unele subiecte, ca acesta … acel interviu este fals”.

Daniel Levitas în cartea sa The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right i’a atribuit interviul fals  soția lui White, Opal Tanner White, un ajutor al lui Gerald LK Smith, scriind ”de cînd Rosenthal era mort, White era liber să să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de neplăcut sau de urît – pentru asistentul Javits din cînd în cînd.”

Dominația Absolută a Lumii

Bigotismul liderului sefardic, Rabinul Ovadia Yosef reprezintă aroganța tipică, rasistă, plină de ură pe care majoritatea evreilor o au față de non-evrei. Într’o discuție pe care Yosef o avea cu privire la tipurile de muncă pe care un non-evreu le poate face în Sabat, el a declarat:

”Goyim s’au născut, doar ca să ne slujească. Fără aceasta ei nu’și află rostul în lume; doar ca să slujească Poporului Israel. La ce sunt necesare neamurile? Ei vor lucra, vor ara, vor culege recolta. Noi ne vom așeza ca niște ”efendi” și vom mînca. Cu neamurile se va întîmpla asemenea oricărei ființe: Ei merită să moară, dar Dumnezeu le va da longevitate. De ce? Imaginați’vă, dacă le’ar muri măgarul și’ar pierde banii. fiindcă el îi slujește. De aceea el are viață lungă ca să lucreze pentru evreu.”

Goim (goyim) este un termen biblic evreiesc pentru ”națiune”. În perioada romană a căpătat înțelesul de ”ne-evreu”. Tot acesta este înțelesul său și în idiș.

”De aceea nici unui evreu, indiferent sub care nume, nu i se va permite să rămînă aici fără permisiunea mea scrisă. Știu că nu există o pestă mai devastatoare în stat ca această rasă, care împovărează poporul prin frauda lor, prin cămătăria lor și împrumuturile lor financiare și care comit tot felul de fapte pe care orice om onorabil le dezaprobă. Ca mai apoi, să fie duși și excluși de aici cît de mult posibil.”

(Maria Thérèsa, Arhi-Ducesă de Austria, Împărăteasă A Sfîntului Imperiu Roman, și Regina Ungariei și a Boemiei, 1717-1780)

Evreii de astăzi domină lumea. Ei controlează direct, sau printr’o influență indirectă asupra finanțelor lumii, asupra armatei, educației, cercetărilor științifice, guvernelor, organizațiilor non-guvernamentale, asupra media și divertismentului, ca să numim doar cîteva.

Ei fac aceasta prin trei deghizări:

A) Israelul (și Mossadul lor) își impune voința sa prin armata SUA cu care are legături strînse;

B) Bancherii evrei exercită control totalitar prin Rezerva Federală SUA și dinastia bancară Rothschilds.

C) Sioniștii controlează și influențează religia și divertismentul.

Individuali și colectivi, aceștia sînt crypto-evreii. În alte cuvinte, evreii sunt uniți în împlinirea agendei lor nesfinte de dominare totală a lumii. Unii pot fi descendenți evrei; mulți nu. Dar cu toții sunt uniți în dorința de putere și în conștiința superiorității lor.

Crypto = secret, ascuns sau acoperit, din elenul kryptos = acoperit, tainic. O persoană care aderă sau susține în secret un grup, un partid sau credință.

Crypto-evreii sînt mințile care conduc din spatele vastei conspirații globale pentru dominarea și guvernarea tuturor neamurilor. În acest scop, au avantajul secret că: mintea celei mai dotate persoane nu poate intui magnitudinea răului premeditat în care crypto-evreii sînt implicați activ.

Ca să oferim cîteva exemple din agenda lor de mai înainte, cripto-evreii au fundamentat Revoluția Bolșevică *22, precum și cele două Războaie Mondiale I și II *23 în care intenționat și’au sacrificat propriul popor.

Winston Churchill a scris:

”Nu este nevoie să exagerăm rolul jucat în crearea bolșevismului și în susținerea efectivă a Revoluției Ruse de către acești evrei internaționali în mare parte atei. Cu siguranță a fost unul mare; întrece pe toate celelalte. Cu excepția notabilă a lui Lenin, majoritatea liderilor sunt evrei. Mai mult, inspirația principală și puterea conducătoare vine de la liderii evrei… În instituțiile sovietice predominanța evreilor este și mai uimitoare…”

Acest lucru le’a procurat un card gratuit permanent de eliberare din pușcărie sub sloganul ”Niciodată din nou.”

Acest lucru ar putea să șocheze pe aceia care au fost îndoctrinați să creadă că șase milioane de evrei *24 și’au pierdut viețile în holocaust, dar Rosenthal a explicat:

”Sîntem întotdeauna gata să sacrificăm cîteva mii de evrei ca să schimbăm conducerea lumii. Este un preț mic nu este nimic rău în asta.. Știi că am rîs de povestea celor șase milioane cum am râs de povestea că Hristos era iudeu și de povestea Poporului Ales de Dumnezeu. Aceasta ar trebui să arate oamenilor că solidaritatea dintre noi nu se compară cu nici o alta din lume. Evreii sunt foarte apropiați între ei chiar dacă nu s’au văzut și nici nu s’au auzit vreodată.”

Prin controlul asupra finanțelor și educației, crypto-evreii au fost capabili să influențeze gîndirea a milioane de oameni. Așa cum se lăuda Rosenthal:

”Prin controlul sistemului bancar suntem capabili să controlăm capitalul corporațiilor. Prin acesta, am căpătat monopol total în industria cinematografică, în radio difuziune și în dezvoltarea mediei televizate. Industria presei, a ziarelor, periodicelor și a jurnalelor tehnice au căzut deja în mâinile noastre.

Cireașa de pe tort a venit mai tîrziu cînd am luat în stăpânire editurile pentru toate materialele școlare. Prin aceste mijloace înfluențăm opinia publică ca să se potrivească propriilor noastre scopuri. Oamenii nu sunt decît niște porci stupizi care rîmă și înghit orice le oferim, adevăr sau minciună.”

Dar crypto-evreii au cele mai eficiente mijloace de infuențare a gîndirii și de schimbare a politicii, prin influența vastă asupra religiei, cu scopul de a’și îndeplini agenda.
Infiltrarea în Creștinism

Prin religie am căpătat control complet asupra societății, guvernului și economiei. Nici o lege nu trece cu excepția celor a căror merite au fost mai întîi elogiate de la amvon. Un astfel de exemplu este egalitatea raselor care a condus la integrare și în ultimă instanță la (corcirea) amestecarea raselor.

Clerul credul, într’un glas instruiesc enoriașii că sîntem speciali-poporul ales în timp ce cu alt glas proclamă că toate rasele sînt la fel. *25

Papa Francisc îmbrățișînd evrei și musulmani în excursia lui din Mai 2014 în Israel

Iudaismul este portaltoiul din care au crescut atât creștinismul cît și islamismul. Unele surse sugerează că evreii au fost în spatele coruperii și apostazie creștinismului în Biserica Romano-Catolică *26 și, prin Biserica Catolică, la crearea Islamului. Rabinul Abe Finkelstein, într’un interviu oferit Pastorului James Wickstrom, admitea ”Noi am format Iezuiții.” *27

Cripto-evreii s’au infiltrat în fiecare domeniu al creștinătății și la fel de bine în seminariile creștine prin oferirea mărului discordiei: presupusa lor legătură și cunoaștere a rădăcinilor ebraice ale creștinismului.

Religia, deasemenea, trebuie împărtășită și noi am lucrat în vederea împliniri acestei nevoi. Prin cenzura asupra textului tipărit și asupra știrilor-media, am fost capabili să ne menținem ca autoritate în religie.

Mulți dintre rabinii noștri, acum, dețin catedre în seminariile teologice creștine. Suntem uimiți de prostia creștinilor de a accepta învățăturile noastre și de a le propaga ca și cum ar fi ale lor.

Iudaismul nu este reprezentat doar de învățăturile din sinagogă, ci și de doctrinele din fiecare ”Biserică Creștină” din America. Datorită propagandei noastre biserica a devenit cel mai avid suporter al nostru. Oferindu’ne chiar un loc special în societate datorită credinței lor în minciuna că noi suntem ”poporul ales” iar ei neamurile. *28

O mînă de cripto-evrei controlează, astfel, milioane de oameni, simplu, prin modificarea sistemului lor teologic de credințe. Creștinii privesc la evrei, astăzi, pentru iluminare spirituală.

Ei adoptă practicile și tradițiile fariseice pentru a ”îmbogăți” închinarea lor religioasă. Unii merg atît de departe încît poartă yarmulkas doar pentru că toți evreii fac asta, iar ei au fost îndoctrinați cu idea că evreii sînt ”poporul ales de Dumnezeu”.

Teologia creștină a fost transformată de cripto-evrei să folosească agendei propriei lor auto-slujiri!

Cripto-evreii mint și schimbă faptele istoriei doar ca să se potrivească cu propria lor agendă.

”Trebuie să’i alungăm pe arabi și să le luăm locul.” (David Ben-Gurion, 1937.)

”Trebuie să facem orice ca să ne asigurăm că ei (palestinienii) nu se mai întorc niciodată… Bătrînul va muri iar tînărul va uita.” (David Ben-Gurion, asigurînd pe colegii sioniști că palestinienii nu se vor mai întoarce niciodată la căminele lor, 18 Iulie, 1948, citat din Michael Bar Zahor’s Ben-Gurion: The Armed Prophet/Ben Gurion:Profetul Înarmat, p.157.)

”Cum putem să returnăm teritoriile ocupate? Cînd nu există nimeni căruia să’i returnăm.” (Golda Meir, March 8, 1969.)

”N’a fost nici un palestinan; ei n’au existat nicodată.” (Golda Meir,15 Iunie, 1969.)

Sfînta Mită

Rasa evreiasă este cunoscută pentru oportunismul ei de a trage foloase și de a se îmbogăți din necazul altora. Acest lucru a fost recunoscut de premierul australian, William M. Hughes. Exprimându’și îngrijorarea asupra impactului pe care practicile afaceriste ale evreilor l’a avut în Australia, el spunea:

”Montefiores au preluat Australia pe cont propriu nu există mină de aur sau oaie din Tasmania pînă în New South Wales care să nu le plătească un greu tribut. Ei reprezintă adevărații proprietari ai continentului de la antipod. Ce folos că sîntem o națiune bogată, dacă bogăția aceasta este toată în mîna evreilor germani ?” *29

Henry H. Beamish, blamat peste tot de evrei ca fiind un ”anti-semit”, observa:

”Războiul Boer a durat 37 de ani … Mulți cetățeni au criticat acțiunea britanicilor de a’i îndepărta pe Boeri. În urma cercetării, am aflat că toate minele de aur și de diamante din Africa de Sud erau proprietatea evreilor; Rothschild controla aurul; Samuels controla argintul; Baum controla alte mine și Moise controla metalele de bază. Acest popor spurcă, inevitabil, tot ce ating.” *30

”Yahushua a văzut acest spirit și a avertizat: ‘

”Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni: pentru că fie va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ținea la unul iar pe celălat îl va disprețui. Nu poți sluji lui Yahuwah și lui mamona (bogăție, avuții).” (Matei 6:24)

Cripto-evreii s’au auto-promovat cu succes ca ”poporul ales al lui Dumnezeu”. Puterea, influența și bogăția lor au crescut exponențial cu această propagandă de auto-mărire. Ei învață că pentru a beneficia de binecuvîntările lui Yahuwah, creștinii trebuie să ”binecuvânteze” Israelul.

Această pretenție se bazează pe promisiunea lui Avraam:

”Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema.” (Geneza 12:3)

Această doctrină a auto-slujirii își are originea în cripto-evreii care s’au infiltrat la seminariile creștine, producînd lideri religioși creștini care învață astfel de învățături false pe cei ce’i urmează.

”Există deja ceva asemenea unui monopol în finanțele de la nivel înalt… Ceea ce este cel mai distinctiv dintre toate, este că această tendință de a monopoliza se răspîndește asemenea unei boli contagioase.” (Hillaire Belloc, The Jews, (Evreii) p. 9.)

Multitudine de creștini cred astăzi că este datoria lor creștinească să susțină Israelul. Chemările merg înainte ”Rămîneți alături de Israel.”

Acest suport este oferit pe două căi:

1) înțelegeri politice;

2) bani.

ÎNȚELEGERE POLITICĂ: Creștinii sînt îndemnați să “Stea alături de Israel ca să primească binecuvântările lui Yahuwah”.

Această credință a devenit atât de răspîndită, încît există mulțime de creștini care cred că prosperitatea Americii este în funcție de cît de mult ea suportă sau se o opune politicii externe și interne israeliene.

Pe un website se află o imagine pe care scrie:

”Cere un Profesor de Biblie.”

Altcineva sugera în scris:

”Națiunea noastră [Statele Unite] a fost binecuvîntată datorită faptului că a ajutat poporul evreu și Israelul în tot acești ani pînă azi. Dacă îi presăm să renunțe mai mult la teritoriul lor pentru pace și nu’i mai susținem, nu ne va judeca Dumnezeu pentru aceasta?”

Răspunsul a fost :

”…Există aceia care au corelat dezastrele ”naturale” pe care le’am suferit în ultimii ani cu timpurile cînd l’am forțat pe Israel să renunțe la teren. Descoperirile lor sunt în afara coincidențelor. Concluzia poate fi doar una singură judecata a început deja.” *31

BANI:

”Dumnezeu binecuvîntează pe cei ce binecuvîntează pe Israel, așa că binecuvîntați pe Israel și veți fi voi înșivă binecuvântați”, reprezintă tema.

Toți slujitorii creștini sunt devotați colectării de bani pentru a’i trimite în Israel. Creștinii devotați dau și dau din zecimile și darurile lor pentru a ”binecuvînta” pe evrei pentru că ei cred că nu pot primi binecuvîntările lui Yahuwah dacă nu fac asta.

Acesta este mesajul liderilor creștini asemenea lui John Hagee. Hagee a fondat Creștinii Uniți Pentru Israel (CUFI). CUFI este cea mai mare organizație pro-Israel din Statele Unite cu peste 2,5 milioane de membri. Ținta lor este ”de a educa pe creștini cu privire la imperativele morale și biblice de a susține pe Israel și de a construi un suport creștin pentru Israel prin întreaga America.” *32

Ei susțin anual o conferință la nivel înalt în Washington, D.C., cu ”membrii CUFI, împuterniciți să vorbească personal cu oficialii lor aleși în favoarea Isralului.” *33

La un astfel de summit, Hagee a descoperit clar agenda de auto-slujire din spatele cripto-evreilor ascunși și asistența creștină acordată Israelului:

”Voi binecuvînta pe cei cei ce vă binevântă și voi blestema pe cei ce vă blesteamă”, a spus Hagee, citînd din cartea Genezei.

”Aceasta este politica față de străini a lui Dumnezeu, și nu s’a schimbat.” *34

Directorul Executiv al CUFI este David Brog, el însuși evreu practicant. Brog a spus unui reporter de la Washington Post că mulți evanghelici ”au un profund simț al vinovăției în era creștină, cum de s’a întîmplat Holocaustul și cum de creștinii n’au făcut nimic să împiedice.”

Aroganța unei astfel de afirmații, făcute de un evreu, te uimește cînd se combină cu următoarele fapte:

Există un fapt documentat, istoric că evreimea mondială a declarat război Germaniei în 1933, cu ani înaintea celui de al Doilea Război Mondial (Vezi nota *6).

La acel timp, ziarul evreiesc, Natscha Retsch, a publicat această declarație:

”Războiul împotriva Germaniei va fi dus de toate comunitățile, conferințele și congresele evreiești… de fiecare evreu în parte. De aceea războiul împotriva Germaniei va fi însuflețit ideologic și va promova interesele noastre, care cer ca Germania să fie distrusă în întregime.”

”…Pericolul pentru noi, evreii îl constitue poporul german în întregime, Germania ca întreg și ca individ. Trebuie acționat inofensiv tot timpul… În acest război, noi, evreii trebuie să participăm cu toată puterea și tăria pe care o avem la dispoziție.”

Evreul Rothschilds a finanțat din ambele părți războiul, strîngînd miliarde din afaceri sîngeroase, profitînd de suferința mulțimilor.

Destul de devreme, în 1934, cripto-evreul Emil Ludwig Cohn admitea:

”Hitler nu are război (nu vrea război), dar îl vom forța, nu anul acesta dar în curînd.” *35

La apogeul războiului, Rabbi Felix Mendlesohn afirma:

”Al Doilea Război Mondial se luptă în apărarea principiilor fundamentale ale Iudaismului.” *36

Hitler însuși spunea mai tîrziu:

”Nu este adevărat că eu sau altcineva din Germania doream război în 1939. A fost dorit de oamenii de stat internaționali care fie erau de origine evreiască fie lucrau în interesele evreilor. Niciodată nu mi’aș fi dorit ca după Primul Război Mondial, să mai fie un al doilea împotriva Angliei și Americii.” Adolf Hitler, April, 1945, *37

Dar cărțile de istorie sînt scrise de învingători. Iar cripto-evreii stau în spate și rîd de credulitate goyim-ului pe care’i consideră vite încălțate.

Creștinii sînt printre cei mai altruiști oameni de pe pămînt. Face parte din moralitatea lor înăscută, din religia lor, să facă bine altora să fie onești și integri în toate afacerile lor, să se sacrifice pentru binele celorlalți. Aceasta a fost tăria și frumusețea lui Yahushua, imitată de urmașii Săi adevărați.

Cripto-evreii sînt chiar opusul. Nu au nici un fel de milă pentru goyim.

Aaron Cohen afirmă:

”Neamurile (non-evreii) sau mai precis altruismul goyim-ului este așa de euforizant că fiecărui evreu trebuie să’i fie frică. Ori de cîte ori goyim și’a abandonat propriile vicii pentru binele mai mare în favoarea etnicilor, comunității și națiunii sale, evreii au suferit în istorie, de obicei fiind expulzați… O mică doză de altruism controlat din partea neamurilor poate fi benefic.

Singurul moment – vreau să spun unicul moment – cînd Neamurilor li se poate permite să fie altruiste este atunci când se sacrifică pe ei însiși și libertatea lor pentru binele mai mare în favoarea poporului evreu sau Israel. Nu mai puțin decît războiul finalizat din Irak (și următoarele cu Siria și Iran), demonstrează că această formă artificială de altruism al Neamurilor, odată ghidat către propriile noastre interese, poate servi bine,  cu adevărat, poporului evreu.

Și, de asemenea, este permis altruismului tipic al goyim-ului să simtă ceva adevărat în propriile lor instincte de grup, oricum distorsionate prin adăugarea unei texturi realiste lumii fanteziste, pictată de alți evrei loiali pe frontul industriei spectacolului, Red Summerstone (de asemenea cunoscut ca Murray Rothstein), Michael Eisner și Spielberg.” *38

Steven Spielberg, alături de mulți alți evrei domină Hollywoodul, este responsabil de formarea crezurilor și de alterarea percepțiilor a milioane de persoane prin media și filme.

Rădăcinile Răului

Așa cum s’a afirmat mai devreme, unul dintre cele mai mari avantaje pe care le au cripto-evreii în avansarea agendei lor este faptul că nici cea mai avansată minte nu poate cuprinde adîncimile răului la care recurg fără ezitare.

Dar de unde izvorăște acest rău? Care’i este sursa?

Nici o religie organizată nu este lăsată mult timp fără îndoctrinare. Aceasta lucrează în ambele direcții bine și rău. Creștinismul nu poate exista fără Biblie. Islamul are nevoie de Coran. Iudaismul are Talmudul.

Cripto-evreii comit cu îndrăzneală cele mai rele fapte, cele mai oribile crime. Mint, rup legăminte, fură, declanșează războaie, ucid în dorința nebună de a domina lumea… și aceste lucruri sînt justificate prin ”scrierile lor sacre”, Talmudul.

Departe de a fi o carte sfîntă, Talmudul reprezintă haznaua răului, direct din mațele iadului. De aceea este șocant că un mare număr de creștini se întorc din ce mai frecvent la evrei pentru iluminare spirituală, adoptînd tradițiile evreiești și practicîndu’le ca și cum ar fi ale lor, gîndind că astfel muțumesc pe Yahuwah într’o măsură mai mare.

Unii ar putea protesta, ”Eu nu urmez Talmudul! Eu urmez Tora!”

Dar ceea ce ei pierd din vedere este că tradițiile și riturile evreiești pe care ei le’au adoptat ca propriile lor practici, au fost filtrate prin Talmud! Tora reprezintă ceea ce evreii numesc Cărțile lui Moise, primele cinci cărți ale Bibliei creștine. Talmudul provine dintr’o lungă tradiție orală. Pe timpul lui Yahushua se făcea referire la ”datinile strămoșești”.

Yahushua a cunoscut Talmudul! Era familiar cu datinile strămoșești și nu s’a folosit de aceste porunci și reglementări omenești.

Atunci cărturarii și fariseii care erau de la Ierusalim au venit la Yahushua, zicînd:

”De ce ucenicii Tăi calcă datina strămoșească? Căci nu’și spală mîinile cînd mănîncă pâine.”

El le’a răspuns:

”Dar voi de ce călcați porunca lui Yahuwah datorită tradiției voastre?” (Matei 15:1-3)

”Evreii întotdeauna au știut, de’a lungul istoriei, că, dacă creștinii ar afla ce scrie în Talmud, i’ar înfuria foarte tare. Și astfel pot acoperi cea mai mare parte din afirmațiile lor blasfemiatoare la adresa lui Isus Hristos deoarece oamenii nu vorbesc evreiește.”

Aceia care privesc la obiceiurile evreiești pentru ”îmbogățirea” practicilor lor spirituale, au nevoie să înțeleagă că tocmai aceste rituri și tradiții au fost denunțate de Yahushua cînd era pe pămînt.

Rabbi Louis Finklestein a fost foarte cunoscut și foarte respectat pentru erudiția sa. A fost conducătorul Seminariului Teologic Evreiesc din America. Era totodată și scriitor. El a scris, în legătură cu fariseii, un lucru care a devenit clasic, faimos în lume:

”Fariseismul a devenit Talmudism … [Dar] spiritul antic al Fariseilor a supraviețuit nealterat. Cînd un evreu … studiază Talmudul, el practic repetă argumentele folosite de academiile palestiniene… Spiritul doctrinar al fariseilor a rămas pătrunzător și viu… Din Palestina la Babilon; din Babilonia în Africa de Nord, Italia, Spania, Franța și Germania; din acestea în Polonia, Rusia și Europa Răsăriteană în general, fariseismul antic s’a preumblat.” *39

Tradiția evreiască nu trebuie să’și găsească loc în inima, mintea sau practica niciunui creștin ce crede în Biblie. Yahushua nu a văzut lumină spirituală în tradițiile evreiești cînd a exclamat:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Căci voi sunteți precum mormintele, care pe dinafară sunt văruite, dar înăuntru sunt pline de oasele morților și de toate necurățile. Tot asemenea, voi vă arătați pe dinafară neprihăniți, dar pe dinăuntru sunteți plini de ipocrizie și de fiere amară.” (Matei 23:27-28)

Nu tradiția evreiască a fost îmbrățișată: tradiția fariseică a câștigat teren și a corupt creștinismul tot mai mult.

Talmudul își derivă autoritatea din poziția avută în academiile antice (fariseice), învățătorii acestor academii erau considerați, atît cei din Palestina cît și cei din Babilon, succesorii Sinedriului. . . Actualmente, poporul iudeu nu are o autoritate centrală comparabilă în statut cu Sinedriul antic sau academiile de mai tîrziu.

De aceea, orice decizie cu privire la religia evreiască trebuie să se bazeze pe Talmud ca ultim rezumat al învățăturilor ale acelor autorități când existau.  *40

Autorul creștin, Texe Marrs, nota neîncrezător:

”Există evrei mesianici care, astăzi, vor să creștineze Talmudul. Cum poți lua o carte condamnabilă și s’o faci creștină? Toate acele minciuni despre Isus sunt chiar acolo!” *41

„Israel are dreptul să dea pe alții în judecată, dar cu certitudine nimeni nu are dreptul să dea în judecată poporul evreu sau Statul Israel.”

(Primul Ministru Israelian, Ariel Sharon, 25 Martie, 2001, citat de BBC News Online.)

Talmudul: Autoportretul Răului

Există principiul psihologic, la ce privești aceea te transformă. Evreii sunt reflectarea la ceea ce există în Talmud; iar Talmudul reprezintă autoportretul răului.

Nici un obstacol nu’i descurajează; [evreii] păstrează pretutindeni în lume, de’a lungul secolelor, unitatea rasei lor. Talmudul le’a oferit o organizație puternică pe care progresele moderne nu a putut s’o schimbe. Adânc,ura imposibil de eradicat împotriva a tot ce nu este evreiesc îi stimulează la război împotriva Societății Creștine, care este prea divizată ca să fie capabilă să lupte cu energia necesară. *42

Celor care n-au citit niciodată Talmudul li se pare confuz. Nu este scris într-un format clar, asemenea scrierilor lui Moise. Mai întâi, este făcută o afirmație. Apoi, opinia Acestuia sau Aceluia dintre rabini va fi citată. Este, in mod literal,tradiție orală a strămoșilor în formă scrisă.

Dar, ca cercetător atent al adevărului ce se citește printre rânduri, întrezărim zorii unei inspăimântătoare realități ce ne stupefiază. Talmudul reprezintă încercarea studiată de adesființalegea divină, astfel încât să se poată încă beneficia de recompensa ascultării. Un exemplu excelent se află în învățătura talmudică care spune că dacă un evreu pierde ceva, proprietatea lui trebuie să fie retrocedată. Totuși dacă un non-evreu pierde un lucru, evreul care l-a găsit poate să-l păstreze:

”Evreul poate păstra orice lucru pe care-l găsește și care aparține unui Akum,pentru că este scris:Returnează fratelui tău ce a pierdut [Deuteronom 22:3].Pentru că cei care înapoiază proprietatea pierdută a unui non-evreu păcătuiește împotriva Legii, crescând puterea celor ce calcă Legea. Este vrednic de laudă să returnezi proprietatea dacă prin aceasta creștinii îi vor lăuda pe evrei și îi vor onora ca popor ales.” (Choschen Ham., 266,1)

”Evreii se socotesc superiori umanității, și privesc în perspectivă nu la unirea cu alte rase ci la triumful lor asupra tuturor și la dominația lor finală aupra lumii sub conducerea unui Mesia tribal.” (Goldwin Smith, Profesor de Istorie Modernă, Oxford University, October, 1881.)

Yahushua a spus:

”Orice voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi la fel, lor; căci aceasta reprezintă legea și profeții.” (Matei 7:12) Dar evreii se bazează pe faptul că, după Talmud, doar evreii sunt socotiți ca oameni. De vreme ce neamurile sunt considerate animale non-umane, nu se calcă legea lui Yahuwah dacă păstrezi sau furi ceva ce aparține neamurilor.”Pentru că stă scris” zice Talmudul,”Și tu,turma mea, turma pașunii mele , sunteți oameni; doar voi sunteți modelați ” oameni” (Baba Mezi’a 114b) *43

Talmudul face trei lucruri:

1) Oferă evreilor justificarea și permisiunea multele lor crime oribile împotriva umanității.

2) Filtrează adevărurile conținute în Tora prin tradițiile fariseice.

3) Blasfemiază pe Yahushua în cel mai grotesc mod.

Talmudul oferă permisiunea de a păcătui
Tradițiile fariseice , codificate în Talmud, reprezintă justificarea folosită de cripto-evrei pentru a perpetua orice fel de rău. Mai mult, oferă permisiunea tacită de a comite crime împotriva neamurilor. Creștinii, în particular, ar trebui să fie exterminați.

De vreme ce, totuși, nu întotdeauna și nu peste tot se poate duce la exterminarea creștinilor, Talmudul recomandă ca acestia să fie atacați indirect: prin rănirea lor în orice mod posibil, prin diminuarea puterii lor, ajutând la distrugerea lor finală. Dar ori de câte ori are ocazia un evreu să ucidă un creștin s-o facă fără milă…

Unui evreu i se comandă să rănească creștinii ori de câte ori poate, atât direct prin a le refuza ajutorul în orice situație și indirect prin distrugerea planurilor și proiectelor lor; niciodată nu trebuie să salveze un creștin care se află în pericol de moarte. *44

De dragul bravadei, nu este posibil să listăm toate păcatele care sunt admise evreilor prin intermediul tradiției evreiești, așa cum sunt interpretate în Talmud. Totuși această listă scurtă oferă o idee.

Evreii pot minții pe neamuri: “Este permis să înșeli goim-ul.” (Babha Kama, 113b)

Evreii pot pretinde că sunt creștini pentru a-i înșela: “Dacă un evreu este capabil să-i înșele (pe idolatrii), pretinzând că se închină la stele, este liber s-o facă.” (Iore Dea, 157,2.Hagah)

Bolnave sau rănite, neamurile nu trebuie să fie ajutate : “ Akum nu vor primi tratament nici chiar pentru bani, decât dacă le-am dezarma dușmănia.” (Iore Dea, 158,1)

Neamurile aflate în pericol nu trebuie să fie ajutate, decât ca să moară mai ușor: “Nu arătați nici un fel de milă față de ei… De aceea, dacă vezi un Akumîn dificultate sau înecându-se, să nu vi în ajutorul lui. Și dacă este în pericol de moarte, nu-l salva de la moarte ” (Hilkoth Akum, X,1)

Evreii pot minți chiar pot face sperjur pentru a condamna creștini: “Dacă un evreu și un goim vine la judecată, absolvă evreul, dacă poți, conform legilor din Israel… Dacă acest lucru nu se poate face calomniază’l pe Goim, după cum recomandă Rabinul Ischmael…” (Babha Kama, 113a)

“Numele lui Dumnezeu nu este profanat dacă Goi nu știe că evreul a mințit.” (Babha Kama, 113a, marginal note.)

”Există un motiv pentru care se ucid bebelușii(din tabăra inamică) chiar dacă ei nu au călcat cele șapte Legi Noaide, din cauza pericolului viitor pe care’l pot prezenta, de vreme ce ei vor crește și vor deveni răi asemenea părinților lor…” (Rabbi Yitzhak Shapira, Uciderea Neamurilor în Război.)

Chiar cuvîntul folosit pentru descrierea neamurilor, goim / goyim, este un cuvânt derogatoriu care înseamnă ”asemenea animalului”.

Legea lui Yahuwah cum sunt prezentate în cele zece porunci *45, guvernează viața fiecărui suflet. Dar evreii cred că legea divină se aplică numai lor, de vreme ce doar ei sunt umani.

Astfel, Talmudul le oferă de fapt permisiunea de a păcătui.

Iată de ce, cu toate că legea lui Moise enumeră pe parcursul a unui număr de capitole, crime și ucideri, Talmudul a schimbat’o. Talmudul afirmă că dacă unul dintre neamuri ucide un evreu, el trebuie să fie condamnat la moarte, dar dacă un evreu ucide pe unul dintre neamuri, nu există penalitate. (Vezi Tractate Sanhedrin, 57a.)

Ce contrast făță de ce spunea Cel Smerit și Umil:

”Ați auzit că s’a spus dinte pentru dinte și ochi pentru ochi: Dar Eu vă spun rezistați răului: oricui te lovește peste obrazul drept întoarcei-l și pe celălalt.” (Matei 5:38-39)

Pavel, deasemenea, zicea:

”Nu vă lăsați copleșiți de rău și biruiți răul prin bine.” (Roman 12:21)

Talmudul filtrează adevărul

În realitate, argumentele evreilor asupra modului de interpretare a fiecărui punct delicat din legea lui Yahuwah sunt filtre. Ei scot în evidență problemele minore în timp ce erori uriașe sunt lăsate ascunse. Yahushua a văzut acest lucru și cu oroare a declarat:

”Voi, călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:24)

În ultimă instanță, tot adevărul este îndepărtat și doar eroarea rămîne. Evreii, întotdeauna, au evaluat viața evreului mai presus de ”goyim”.

Un tată palestinian își plînge moartea copiilor uciși de izraelieni

Un astfel de exemplu îl găsim într’o ”rugăciune” pe care fiecare evreu trebuie s’o spună în Ziua Ispășirii. În mintea evreului, aceasta îi dă voie să amăgească pe neamuri până la următoare Zi de Ispășire.

Într’un discurs oferit în New York City, în 1961, de către Benjamin Freedman, un evreu care dezaprobă astfel de practici greșite, avertiza ascultătorii cu privire la urmașii săi evrei, și explica care este justificarea lor:

”Cunoașteți că la Ziua Ispășirii despre care credeți că este sacră pentru ei, că în acea Zi — și eu sunt unul dintre ei! Acest lucru nu este glumă. Nu sunt aici să vorbesc în van. Sunt aici să vă ofer fapte. Când intri într’o sinagogă în Ziua Ispășirii, este prima rugăciune pe care o recitați pentru care vă ridicați, este singura dată când vă ridicați și repetați de trei ori o scurtă rugăciune, Kol Nidre.

Prin ea voi intrați într-un legământ cu Dumnezeul Atotputernic prin care orice jurământ, vot sau declarație pe care le veți face în următoarele 12 luni să fie socotite nule și neavenite. Jurământul nu va fi jurământ. Votul nu va fi vot. Declarația nu va fi declarație. Ele nu vor avea putere nici înainte nici după. Și mai mult decât atât, Talmudul învață ca ori de câte ori faci vre-un jurământ, vot sau declarație, să’ți amintești jurământul Kol Nidre făcut în Ziua Ispășirii, iar aceasta te absolvă de la împlinirea lor.

Un exemplu excelent în acest sens îl constitue interviul Rabinului Abe Finkelstein oferit lui James Wickstrom menționat mai devreme. Finklestein a fost de acord să plătească jumătate din cheltuielile interviului, numai ca să nege mai tărziu. Un evreu mediator i-a luat partea lui Finkestein deoarece rabinii pot face excepție bazat pe jurământul Kol Nidre. Pentru a asculta interviul faceți clic aici.”

Pentru a citi raportul lăudăros al perfidiei lui Finkelstein, faceți clic aici)

Talmud chiar a mers atât de departe încât a permis păzirea Sabatului în păgâneasca Zi a lui Saturn (Sîmbăta) de pe calendarul gregorian.

Tractate Shabbat, capitolul 7, Mishna 1, spune că dacă cineva ”se dezorientează” în ce privește timpul Sabatului, nu are de cît să țină o zi din șapte.

Bine le’a spus Yahushua:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi măsurați marea și pămîntul ca să faceți un prozelit, și cînd l’ați făcut, devine de două ori mai rău decît voi înșiși.” (Matei 23:15)

Tată și fiu, isrelieni

”Oricine varsă sîngele celor necredincioși este la fel de acceptat de Dumnezeu ca și cel care oferă sacrificii lui Dumnezeu.” (Ialkut Simoni, 245c. n. 772)

”(Palestinienii) vor fi zdrobți asemenea lăcustelor… cu capetele sparte de borduri și de pereți.” (Israeli Prime Minister, Yitzhak Shamir, New York Times April 1, 1988.)

”(Palestinienii) sînt fiare pe două picioare.” (Israeli Prime Minister Menachem Begin, „Begin and the ‘Beasts,” New Statesman, June 25, 1982.)

Realitatea este că evreii nu vorsă împărtășească adevărul cu altii. În primul rând fiindcă, dacă alții află adevărul învățăturilor lor și cum a fost coruptă legea lui Yahuwah, non-evreii ar fi mai atenți la afacerile lor corupte și înșelătoare. În al doilea rând ei nu vor să împărtășească nici chiar incoruptibele cărți ale lui Moise (Torah) cu cei din afară deoarece ei sunt apărători geloși ai mântuirii ca și cum ar fi doar pentru ei.

Talmudul afirmă că ”Un păgîn care studiază Torah merită moartea, pentru că este scris, Moise ne-a poruncit legea ca moștenire; este moștenirea noastră,nu a lor”. *46

Cine privește la evrei pentru a primi adevăr spiritual nu-l va primi niciodată. În primul rând pentru că ei nu-l au, deoarece filtrează tot prin ”prisma tradiției strămoșești”; în al doilea rând pentru că ei caută să’l ascundă cu mare grijă de non-evrei. Întotdeauna a fost așa pentru că evreii s’au lăsat conduși mereu de spiritul lui Satana. Yahushua a recunoscut aceasta când a spus:

”Dar vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți împărăția cerurilor pentru oameni:nici voi nu intrați și nici pe alții nu-i lăsați să intre.” (Matei 23:13)

Talmudul afirmă:

”Dacă un păgîn lovește un evreu este vrednic de moarte,… este ca și cum ar fi asaltat Prezența Divină; căci este scris, cel ce lovește omul [i.e. un israelit] atacă pe Cel Sfînt.” (Tractate Sanhedrin, 58b)

Talmudul blasmefiază pe Yahushua

Mai rău decît orice proclamă sau învață Talmudul, este modul blasfemiator în care se referă la Yahushua. Conform Talmudului, Yahushua a fost un bastard. Mama lui l’a necinstit pe soțul ei cu un bărbat care poartă diferite nume: Pandera/ Panthera / Pantera / Pantiri. Există un anumit motiv pentru care se accentuează ilegimitatea lui Yahushua:

”Una dintre restricțiile statutului său este că nu se poate căsătorii legitim cu o femeie evreică și să fie tatăl unor copii evrei— cum să fondeze singur o congregație ce se declară a fi, ”noul Israel” *47

Numele presupusului tată a lui Yahushua reprezintă un exemplu al căilor subtile, ascunse prin care evrei batjocoresc și blasfemiază pe Fiul lui Yah în Talmud:

Ceea ce întîlnim aici este bine-cunoscuta practică rabinică de batjocorire a păgânilor sau a numelor sfinte creștinești folosind peiorative, ca de exemplu penei elah (fața lui dumnezeu) este schimbat cu penei kelev (fața câinelui).

Dar lovitura de grație în cazul nostru este citirea inversă a consoanelor cuvîntului grecesc – folosind intenționat, practica magică(!) a citirii inverse a cuvântului… prin schimbarea cuvântului parthenos cu panteros,rabini nu numai că folosesc cacofenisme în acest caz, ci mai degrabă înalță o încantație magică sau o formulă de exorcizare, și ”transformă ” nașterea lui Isus dintr-o virgină într-una obijnuită ce îl are ca tată pe un soldat roman numit Panther.

Argumentul major al lui Maier împotriva acestei devieri (cine poate înțelege o argumentație așa de sofisticată) subestimează grosolan rabinii și pe cititorii lor.

”Primul Rabin Drach, convertit la catolicism, recunoștea că Talmudul conține “un mare număr de …indecențe din cele mai revoltătoare, și mai presus de tot, cele mai oribile blasfemii împotriva a tot ce au creștinii mai sfânt și mai drag.” (H. De Vries De Heekelingen, quoted in “Israël. Son Passé. Son Avenir.”, April, 1937.)

Tot ce știm din sursele rabinice ca și din cele păgâne punctează faptul că o contra informație răutăcioasă din Noul Testament— Miriam/Maria era o femeie ușoară iar fiul său un bastard—a reprezentat răspunsul evreilor la propaganda creștină a originei divine a lui Isus. *48

Dacă blasfemiile s-ar opri acolo!…

Talmudul învață că Isus Hristos era fiu ilegitim, conceput în timpul menstruației; că avea sufletul lui Esau; că era nebun, un fermăcător, un seducător; care a fost crucificat , îngropat în iad și s-a ridicat asemenea unui idol, văzut doar de discipolii lui. *49

Talmudul se referă la Yahushua în diferite forme și sub o pleiadă de nume insultătoare, nume care sunt clar înțelese de evrei ca adresându-se lui Yahushua.

[Aceasta] nu este ceva nou în scrierile evreiești și este făcută cu scopul ca să nu poată fi descoperită înșelăciunea prea ușor de către creștini… Există evrei care ei înșiși mărturisesc aceasta. De exemplu, în cartea Sepher Juchasin (9b):

”Rabinii întotdeauna i’au înșelat pe Nazarineni (creștini) spunându-le că Isus despre care vorbește Talmudul nu este același cu Isus Hristos al creștinilor. Ei înșiși acceptă compromisul de dragul păcii”… *50

Pare că este ca și cum niște spirite din adânc ar fi intrat în rabini, inspirându-le imaginația cu cele mai noi fapte de deprăvare deoarece, după ei,

Yahushua se află încă în iad, pedepsit să zacă în escremente fierte:

El [Onqelos] a mers și a scos afară pe Isus Nazarineanu (Yeshu hanotzri)/ pe păcătoșii lui Israel (posheee Yisrael) din mormintul lui/ mormintele lor prin necromanție și i’a întrebat:

Cine este important în lume?

El/ei [Isus/păcătoșii] au răspuns: Israel!

[Onqelos:] Cum vă alăturați lor?

[Isus/păcătoșii din Israel] au răspuns: Căutând prosperitatea lor, căutând să nu-i rănim. Oricine îi atinge pe ei atinge lumina ochilor Lui [Dumnezeu]!

[Onqelos:] Care este pedeapsa voastră?

[Isus/păcătoșii lui Israel] au răspuns: În escremente fierte. Pentru că stăpânul a spus: Oricine batjocorește cuvintele înțelepților este pedepsit cu escremente fierte. *51

TatălYahuwah a iubit lumea cu dragoste necondiționată, infinită, încât a sacrificat de bunăvoie pe singurul Său Fiu, Singurul Fiu Născut. La oferit rasei decăzute, trimițându’L în cel mai de jos loc, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dacă acest dar neprețuit este acceptat sau respins, depinde de individ, dar în ultimă instanță, el trebuie să fie văzut cu respectul meritat unei astfel de iubiri altruiste. Evreii, de aceea, nu dețin nimic decât cele mai grosolane blasfemii, cele mai mizerabile insinuări și insulte adresat Mântuitorului.

”Nu există civili în timp de război… O mie de non-evrei nu merită nici cît unghia unui evreu!” (Rabinul Dov Lior, conducătorul din Shavei-Hevron yeshiva din Kiryat Arba)

Sinagoga lui Satana

Mâna evreului a fost întotdeauna, asemenea lui Ișmael, împotriva oricărui om dar nu asupra celor ce merg la sinagogă. Pasiunile sale îngrozitoare și viclenia specifică, combinată cu puteri intelectuale anormale, cu o vitalitate intensă și o determinare a scopului ieșită din comun, motivată peste măsură de setea de sânge generată de spiritul de luptător, se combină și face din el un dușman de moarte pentru orice ființă, în timp ce antisociala și nedreapta lor Lege Orală [Talmudul] acontribuit la inflamarea poftelor sălbatice ale sinelui, și la justificarea crimelor sugerate de ură și de superstiție. *52

Credința că evreii reprezintă, astăzi, poporul ales, special al lui Yahuwah și că națiunea israelită are statut special față de Cer nu vine din Scriptură. Este o nouă doctrină, ce-și are originea odată cu înșiși cripto-evrei. Ei cunosc valoarea și onoarea neamurilor.

Făcîndu’le pe neamuri să creadă că evrei încă sunt poporul ales al lui Yah, ei pot convinge ”vita” să le trimită zecimile și darurile.

Strigătul comun, ”Rămîneți cu Israel” permite armatei israeliene să comită cele mai atroce crime împotriva umanității, iar restul lumii păstrează tăcerea.

Evreu Hasidic cu perciuni la stînga; Luptător kazar cu perciuni în centru și în dreapta

Această credință în suportul, peste tot răspîndit, pentru evrei, în calitate de popor ales al lui Yahuwah, a cîștigat proeminență în secolul 20. Primii creștini nu acționau sub ”politica corectă” a botnițelor. Cunoșteau cine erau evreii și nu le era frică să’i denunțe pentru răul pe care’l făceau prin învățăturile și tradiția lor.

În ultima sa predică, înainte de a muri, Martin Luther a declarat:

”Ei reprezintă inamicii noștrii publici și continuă să blasfemeieze pe Domnul Isus Hristos, ei numesc pe Binecuvîntata Fecioară Maria o depravată, iar pe Fiul Sfînt un bastard, iar nouă ne oferă epitetul copii înlocuiți la naștere și avortoni.” *53

Luther de fapt a scris o carte în care a făcut conexiunea dintre învățăturile evreilor și Talmud spunînd:

”Ar trebui să li se ia cărțile de predici și Talmudurile în care se specifică atîta idolatrie, minciună, blestem și blasfemie. *54

Ioan Crisostom, un patriarh creștin timpuriu (CE 344-407), a fost chiar mai deschis în puternicile declarații formulate despre evrei:

”Sinagoga este ceva mai rău decît bordelul. Este văgăuna ticăloșilor și culcușul fiarelor sălbatice… templu demonilor consacrat cultelor idolatre… refugiul depravaților și caverna diavolilor. Este criminala adunare a evreilor… un loc de întîlnire al asasinilor lui Hristos… o peșteră de tîlhari, o locuință a nelegiuirii, refugiul dracilor, o prăpastie și un abis al pierzării. Aș putea spune la fel și despre sufletele lor.”

În Apocalipsa 3, Biserica din Filadelfia primește o foarte interesantă făgăduință:

”Iată, îi voi face pe cei din sinagoga lui Satana, care spun că sunt iudei și nu sunt ci mint, iată îi voi face să vină și să se închine la picioarele tale, ca să cunoști că te’am iubit.” (Apocalipsa 3:9)

”Sinagoga” este cuvîntul fascinant, ales aici.

”Biserică” reprezintă un termen distinctiv pentru credința creștină. ”Templele” sînt înțelese de oricine că aparțin hidușilor, budiștilor, creștinilor și altora. Dar numai evreii merg la sinagogă. Cît de curios că Martorul Adevărat a menționat pe cei din sinagoga Satanei ”care spun că sînt iudei și nu sînt, ci mint”.

Ce descriere clară a Sioniștilor, a Kazarienilor crypto-evrei?

”Noi Iudeii nu am avut în posesie nici o instituție religioasă care să se dezvolte în afara propriei noastre conștiințe, deoarece noi ducem lipsă de orice fel de idealism. Aceasta înseamnă că o credință în viața de dincolo de această existență terestră ne este străină. De fapt, Talmudul nu deține principii care să pregătească individul pentru viața ce va veni, ci oferă doar reguli pentru a menține o viață somtuoasă în această lume. Este o colecție de instrucțiuni pentru păstrarea rasei evreiești și arbitrează inter-relațiile dintre evrei și goim. Învățăturile noastre nu se confruntă cu probleme de morală, ci mai de grabă de cum să OBȚII.” (Harold Rosenthal)

Mai devreme, Yahushwah chiar se referise la grosolana blasfemie a crypto-evreilor cînd a spus bisericii din Smirna:

”Știu faptele tale, suferința și sărăcia ta, (dar ești bogat) și cunosc hula celor ce spun că sînt iudei, dar nu sînt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” (Apocalipsa 2:9)

Există o mulțime de evrei care recunosc răutatea Sioniștilor, agenda cripto-evreilor. Benjamin Freedman și Tony Greenstein, auto-proclamați anti – Sioniști și anti-rasiști, sunt doar doi dintre ei. Alții de asemenea și’au înălțat vocile avertizând cu privire la nesfintele afaceri dintre iudei și neamuri.

Dacă chiar evreii însăși văd răul, de ce atît de mulți creștini, după toate, gîndesc evreiește?

Chiar esența judaismului se bazează pe Talmudism, în opoziție diametrală cu legea lui Yahuwah care afirmă:

”Iubiți pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul tău cu tot sufletul tăuși pe aproapele ca pe tine însuși” (vezi Matei 22:37-39 aici)

Talmudismul evreiesc, pe lîngă blasfemiile lui grosolane împotriva Fiului lui Yah, învață chiar opusul: să profiți de avantajul asupra altora, să’i tratezi ca pe niște animale inferioare ție. Acestea reprezintă atributele spiritului lui Satana și sunt promovate și predicate ca principii peste tot în iudaism.

Nimeni nu poate separa fariseismul de iudaism, deoarece iudaismul este fariseism—acelașifariseism împotriva căruia Yahushua a luptat cînd se afla pe pământ. Dr. David Goldstein, un evreu convertit la catolicism, obijnuia să spună ”Isus era evreu”.

Benjamin Freedman, a făcut excepție la aceasta. În 1954, el a scris o scrisoare lui Goldstein, explicându’i istoria evreilor – Khazari și prin aceasta respingînd presupozițiile care erau făcute pe baza că ”Isus era evreu.”

Să pretinzi că ”Isus a fost evreu” în sensul că stilul Său de viață mărturisită și practicată era conform formelor de închinare ale religiei cunoscute sub numele modern de ”Iudaism”, este fals și de domeniu imaginației cele mai blasmeiatoare.

Dacă pentru a fi așa numit ”Iudeu”

Isus a respins și a denunțat formele de închinare practicate în Iudeea timpului Său și care, astăzi, sînt cunoscute și practicate sub numele nou de ”Iudaism”. Crezul religios de atunci era cunoscut sub denumirea de ”Fariseism”.

Nici un copil al lui Yahuwah nu poate, avînd o conștiință bună, să trimită bani pentru a susține agenda acestor entități malefice. Ei nu’i pot apăra, nu pot vota pentru a le susține politicile ucigașe, sau să privească la ei pentru îndrumare spirituală.

Sinagoga Satanei reprezintă ”sămînța șarpelui”. Ei nu dețin nici un fel de lumină spirituală. Mai degrabă fiindcă au respins Lumina Cuvântului, ”casa lor li se lasă pustie”. Ei nu dețin lumină.

”Dacă lumina care este în tine este întuneric , cît de mare este acel întuneric!” (Matei 6:23, )38

Furînd Făgăduințele

Este vital pentru crypto-evrei să afirme importanța superioară pe care o au în ochii lui Yahuwah, datorită așa-zisei ”sămînțe a lui Avraam”, astfel ei sunt recunoscuți ca moștenitori ai făgăduințelor făcute lui Avraam. Trist este că mulți creștini au încredere în aceste afirmații ale așa numitul ”popor ales al lui Yah” și le acceptă ca fiind de valoare.

Adevărul, totuși, este uimitor!

Făgăduințele sînt făcute lui Avraam, dar sunt valabile tuturor… dar cu o singură condiție, doar prin Yahushua! Ele nu vin datorită vreunei conexiuni reale sau imaginare cu Avraam, așa cum doresc crypto-evreii să ne facă să gîndim.

Făgăduințele vin pentru toți prin HRISTOS Yahushua.

De aceea cunoașteți că cei ce au credință, doar ei sunt socotiți copii ai lui Avraam. Iar Scriptura, prevăzînd că Yahuwah va justifica pe păgîn prin credință, a predicat mai înainte evanghelia lui Avraam, zicînd:

”În tine toate națiunile vor fi binecuvîntate. Așa că doar cei care au credință sînt binecuvîntați cu (nu prin) credinciosul Avraam. Căci binecuvîntarea lui Avraam trebuia să vină către Neamuri prin Hristos Yahushua; că noi am putea primi făgăduința Duhului Sfînt prin credință. Acum promisiunea a fost făcută către Avraam și sămînței sale. El nu a spus: Și semințelor sale, ca fiind mai multe, ci una, Și seminței tale care este Hristos.” (Galateni 3:7-9,14,16)

”Sămînța lui Avraam” este Yahushua. Punct.

Sămînța lui Avraam nu sînt evreii. Nu sunt credincioșii. Sămînța lui Avraam este Yahushua prin Care curg binecuvântările către toți cei ce cred în promisiunile date lui Avraam și seminței sale, Yahushua, și le acceptă prin credință.

Sămînța lui Avraam

Oamenii care se bazează pe legalism din dorința de a fi protejați, întotdeauna vor vrea mai mult, ceva mai greu de făcut, ca să se asigure că sunt devotați cauzei. Ei vor căuta comunitățile spirituale care promovează standarde înalte de performanță și cele mai precise cerințe. Acest lucru se găsește cu ușurință în iudaism.

Creștinii sinceri privesc la viața lui Yahushua ca exemplu ultim de neprihănire și nu pot arunca nici măcar o scurtă privire la practicile evreiești. Mîntuitorul, pentru farisei, părea prea liberal.

În conformitate cu practicile de astăzi El ar fi găsit greșit. Nici un urmaș adevărat al lui Yahushua nu îi va venera pe evrei, căutînd să le imite practicile religioase. Nu există lumină spirituală de obținut de la acest grup care sînt promotorii ascunși ai celor mai oribile atrocități din ultimii 2000 de ani și care au fost respinși de Cer datorită refuzului încăpățînat de a accepta pe Mântuitorul omenirii.

Oricine crede în Yahushua ca Sămînță a lui Avraam, trebuie să ia poziție împotriva iudaismului. Chiar dacă nu ar exista un alt motiv, este de ajuns că Talmudul blasfemiază pe Mîntuitor.

Dar mai mult decît atît, chiar esența iudaismului se bazează pe talmudism și este diametral opus Legii lui Yahuwah care declară:

”Iubește pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul și cu tot sufletul tău și pe aproapele ca pe tine însuți.” (Matei 22:37-39)

Nu vă aliați cu sămînța șarpelui.

”Pot doi să meargă împreună fără să se înțeleagă?” (Amos 3:3)

Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu necredincioșii: căci ce legătură este între neprihăniți și nelegiuiți? Și ce legătură este între lumină și întuneric?

”Masoneria se bazează pe iudaism. Elimină învățăturile iudaismului din ritualurile lor masonice și ce mai rămîne?” (The Jewish Tribune, New York, NY: October 28, 1927.)

Cum se împacă Hristos cu Satana? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios?

Ce înțelegere poate fi între templul lui Yahuwah și idolii? Pentru că voi sunteți templul viu al lui Eloah; așa cum a spus Yahuwah.

”Eu voi locui în ei, și voi umbla cu ei și voi fi Eloahul lor iar ei vor fi poporul Meu.”

De aceea, ieșiți din mijlocul lor poporul Meu, și fiți despărțiți și nu vă atingeți de niciun lucru necurat; și vă voi primi. (2 Corinteni 6:14-17)

”Vai”- urile asupra fariseilor sînt adresate tuturor celor care îmbrățișează tradițiile evreilor rabinici, deoarece evreii rabinici reprezintă fariseii.

”Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea din afară a paharului și blidului, dar partea din lăuntru este plină de răpire și necumpătare. Fariseu orb! Curăță întîi partea din lăuntru a paharului și blidului, pentru ca partea de afară să fie curată.” (Matei 23:25-26)

WLC vă imploră să:

”Să vă feriți de aluatul fariseilor… (care este) doctrina fariseilor.” (Matei 16:5-12.)

Caută tu însuți fața lui Yahuwah. Nu accepta ”adevărul” filtrat prin canalul corupt al iudaismului. Yahuwah a jurat pe tronul Său veșnic că ne va da tot ce avem nevoie, chiar o mai mare înțelegere spirituală.

Întoarce’te la El și caută’L doar pe El. Și El îți va împlini toate nevoile tale.

Istoria evreilor în Europa și a antisemitismului

Pentru că am convenit la începutul acestor rînduri că nu vom scrie împotriva evreilor, vom vorbi și despre antisemitism. care a apărut aproape natural la apariția evreilor în Europa, și spunem noi că a fost proprie unei firi umane normale, fie că vorbim despre prezența rațiunii, ori chiar de lipsa rațiunii.

Antisemitismul este o atitudine veche în Europa. În Evul Mediu a fost îndreptată în special împotriva evreilor. Încurajat de Biserică şi bazat pe multe mituri, antisemitismul european a dus la violenţe fără precedent, comunităţi întregi de evrei fiind mascrate.

Evreii au fost o prezenţă constantă în Europa încă din primul secol de dinainte de Hristos, înmulţindu’se prin migraţii şi deportări după războaiele dintre romani şi evrei.

În Evul Mediu în special evreii trăiau în comunităţi distincte în număr mare şi în general prosperau din activităţile lăsate libere lor, precum comerţul, finanţele şi medicina. De altfel erau apreciaţi pentru priceperea lor în aceste domenii.

Cu toate acestea, miturile, obscurantismul şi fanatismul religios au dus în repetate rînduri la masacrarea populaţiilor evreieşti din vestul Europei în special, deşi inclusiv în Rusia Ţaristă au avut loc măceluri îndreptate împotriva evreilor.

În general se crede că pogromul şi uciderea evreilor au fost caracteristice secolului XX, cu precădere în Germania Nazistă. De altfel, noţiunea de pogrom este asociată cu Hitler, lagăre de concetrare sau regimurile de extrem-naţionalism din Europa mijlocului de secol XX.

Aşa cum arată o serie de fapte petrecute în Evul Mediu, pogromul era practicat pe scară largă de sute de ani, mai ales în Europa Vestică. De’a lungul secolelor comunităţi întregi de evrei au fost măcelărite cu sălbăticie, inclusiv pentru jaf. Este o istorie crudă şi puţin cunoscută a Europei, o istorie în care sute de oameni îşi pierdeau viaţa doar fiindcă nu erau creştini sau pe baza unor mituri şi superstiţii, a unei uri inexplicabile faţă de o etnie.

Evreii bancherii şi comercianţii Europei

Primii evrei care au poposit pe continentul european sînt evreii din Alexandria, care au ajuns în special în zona Greciei încă din secolul al III lea î.Hr. Ocupaţia lor principală fiind negoţul şi finanţele, s’au extins în tot bazinul Mării Mediterane, în aşa măsură încît în anul 27 î.Hr, în timpul primului împărat roman Octavian Augustus, numai în Roma erau peste 7.000 de evrei. Inclusiv istoricul eveu Joshephus confirma faptul că în Europa romană erau numeroase comunităţi evreieşti, în special din triburile lui Iuda şi Beniamin.

În Evul Mediu, în Europa era o diasporă evreiască înfloritoare stabilită cu precădere în statele puternice ale vremii, precum Anglia, Sfîntul Imperiu Roman de neam Germanic, Franţa sau Spania. Se preconizează că în jurul anului 1000 erau deja peste 1,5 milioane de evrei în Europa. Cea mai mare concentrare se pare că iniţial a fost în zona germană.

În lucrarea ”Persecution Perpetuated: The Medieval Origins of Anti-Semitic Violence in Nazi Germany”, scrisă de Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth se arată:

”Evreii au ajuns probabil în Germania în timpul perioadei romane. Însemnări din jurul anului 1000 confirmau comunităţi evreieşti în oraşele mari precum Worms, Speyer, Cologne şi Mainz. Pînă în secolul 14, erau confirmate aproape 300 de localităţi cu comunităţi evreieşti.”

Totodată erau semnalate mari comunităţi evreieşti în Anglia medievală, mai ales în oraşul York, dar şi în Franţa, cu precădere la Paris şi Metz. Mulţi evrei s’au localizat şi în Elveţia actuală, în special la Berna. Comunităţile evreieşti nu erau supuse legile feudale europene. Însă erau priviţi ca un element străin. Nu aveau cetăţenie, nu puteau dispune de proprietăţi funciare şi nu puteau deţine ranguri nobiliare şi funcţii în stat.

Cu toate acestea, comunităţiile evreieşti au devenit deosebit de prospere, iar mulţi membri ai acestor comunităţi s’au îmbogăţit. Şi asta fiindcă evreii s’au adaptat. Mai precis au începu să domine comerţul în Europa. La un moment dat, ”evreu” era sinonim cu ”negustor”. Nobilimea în special considera dezonorantă această activitate şi o lăsa în seama evreilor.

Totodată aceştia s’au ocupat inclusiv de matematică şi medicină, obţinînd performanţe deosebite în acest domeniu. După ridicarea negustorimii din Germania, Franţa şi Anglia, evreii s’au readaptat devenind primii bancheri şi cămătari, reuşind pe baza averilor strînse anterior să’i împrumute pe ceilalţi. Era tot o nişă, mai ales că Biserica interzicea creştinilor cămătăria şi activităţile bancare. Chiar şi după ridicarea acestei interdicţii, evreii aveau secole de experienţă, ceea ce i’a făcut să nu aibă foarte mare concurenţă.

Totodată comunităţile evreieşti au avut perioade în care au fost protejate de suverani sau de marii feudali, tocmai pentru beneficiile financiare sau medicale pe care le obţineau de la aceştia.

Măceluri antisemite organizate de ”apărătorii crucii”

Aceste comunităţi înfloritoare evreieşti au fost însă supuse încă din prejma anului 1000 la pogromuri desfăşurate cu o cruzime uluitoare. Comunităţi întregi au fost măcelărite de creştini, iar mii de evrei – arşi sau spînzuraţi.

Era vremea anti-semitismului european. Primul incident serios consemnat a avut loc cu ocazia primei cruciade, iar ucigaşii au fost, culmea, cei care s’au declarat ”războinicii lui Hristos”.

Convocată în 1096, de papa Urban al II la, pentru eliberarea locurilor Sfinte, adică Ierusalimul, de sub ocupaţia musulmană, de fapt un bun prilej de căpătuire pentru feudalii şi sărăcimea Europei, prima cruciadă a avut un real succes. Armate întregi au plecat în special din Franţa, au traversat Europa către coastele Orientului Apropiat pentru a’i înfrunta pe musulmani.

În drumul lor ”credincioşii” au găsit însă de cuvinţă să jefuiască şi să omoare. Ura lor s’a abătut în primul rînd asupra evreilor de pe teritoriul Germaniei. Un incident cu totul revoltător şi deosebit de brutal a avut loc la Worms şi mai apoi în toată zona Rinului.

De altfel toţi ”cavalerii lui Hristos” s’au răfuit cu evreii din zona Rinului pe durata a trei cruciade.

Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth precizează:

”Cruciadele din 1096, 1146 şi 1309 au fost martorele uciderii în masă a evreilor în oraşele de’a lungul rîului Rin. Pe lîngă acestea, pogromurile Rintfleisch în Bavaria şi Franconia la finalul secolului al XIII-lea au adus distrugerea a peste 140 de comunităţi evreieşti.”

Primul masacru în masă al evreilor a avut loc însă aşa cum am amintit în oraşul Worms în 1096. Acesta a deschis o serie cumplită de pogromuri ale cruciaţilor în Germania şi Franţa. Totul s’a petrecut în luna mai a anului 1096. O armată de 25.000-30.000 de oameni a plecat din Franţa prin Germania către Asia Mică.

Ajunşi pe valea Rinului, oamenii din armata contelui Emicho de Leiningen, instigaţi cu fanatism religios împotriva ”păgînilor”, soldaţii dornici de jaf şi sînge s’au aruncat asupra comunităţilor de evrei Ashkenazi, acuzaţi că sînt din neamul celor care l’au ucis pe Hristos.

Evreii din Worms (Germania) purtau ecusonul galben obligatoriu.

În armată a fost lansat zvonul că evreii din Worms au otrăvit fântânile. A urmat un măcel cumplit. Sute de soldaţi s’au năpustit pe străzile Worms-ului căutînd evrei. Majoritatea au fost prinşi în case, omorîţi fără deosebire de vârstă sau sex. Erau dezbrăcaţi şi aruncaţi în stradă, tăiaţi sau spînzuraţi.

Bineinţeles, soldaţii creştini au jefuit casele evreilor, luînd toate bogăţiile găsite. Episcopul oraşului a făcut un gest creştinesc şi i’a adăpostit pe cîţiva supravieţuitori în palatul episcopal. Nici măcar autoritatea înaltei feţe bisericeşti nu a temperat furia şi dorinţa de jaf a cruciaţilor. Aceştia au spart porţile palatului şi i’au omorât pe toţi evreii găsiţi înăuntru. Peste 800 de evrei au fost omorîţi doar la Worms.

Măcelurile au continuat la Speyer, Mainz şi pe toată valea Rinului. Se presupune că peste 5000 de evrei au fost măcelăriţi pînă cînd armatele cruciate au părăsit teritoriul german. A fost unul dintre primele exemple importante de anti-semitism şi xenofobie medievală europeană.

Evrei arşi de vii de Sfîntul Valentin şi jafuri cumplite

Episoade de acest gen au fost întîlnite pe toată perioada Evului Mediu. Unele cu o violenţă sporită. Unul dintre cele mai brutale pogromuri medievale a avut loc, culmea, cu ocazia celebrării iubirii şi a unui sfînt creştin. Practic morala creştină a fost uitată în faţa urii şi a dorinţei de sînge. Mai precis este vorba despre incidentul din 14 februarie 1349, atunci când în jur de 2.000 de evrei au fost arşi de vii la Strasbourg.

Era în perioada Marii Ciume, atunci cînd Europa a fost aproape distrusă de acest flagel. Comunităţi întregi dispăreau răpuse de boală. În rîndul populaţiei devastate de ciumă, dominată de misticism, trebuia să existe un ţap ispăşitor. Evreii au fost găsiţi vinovaţi de acest blestem care căzuse asupra Europei. Mai precis exista supersiţia că evreii, ca oameni care nu împărtăşeau credinţa creştină, ar fi otrăvit fântânile, puşi să extermine seminţiile.

Tocmai de aceea furia gloatelor s’a îndreptat contra lor în mod cumplit. În toată Europa evreii au fost măcelăriţi şi arşi de vii. Cel mai grav incident a fost însă cel de la Strasbourg.

Deşi nobilii şi clerul, avînd în vedere interesele lor economice, au încercat să’i apere pe evrei de furia mulţimilor, arătînd că nu au nicio vină pentru ororile ciumei. În cele din urmă au cedat în faţa superstiţiilor şi i’a lăsat pe oameni să dea frîu liber furiei şi anti-semitismului.

Jacob Marcus, în ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, 315-1791”, scria:

”Sîmbătă, în ziua Sfîntului Valentin, ei i’au ars pe evrei pe o platformă de lemn în cimitir. Erau aproape 2.000 de oameni. Cei care doreau să se boteze erau cruţaţi. Mulţi copiii mici erau scoşi din flăcări şi botezaţi împotriva voinţei părinţilor. Şi tot ce se datora evreilor era anulat, iar evreii trebuiau să predea toate poliţile sau însemnările cu privire la datorii.”

Un măcel cumplit împotriva populaţiei evreieşti a avut loc şi în oraşul York, cu două secole mai devreme. Mai precis în 1190, în Anglia condusă de regele Richard Inimă de Leu, un cruciat prin vocaţie, plecat mai mult în campanii militare, evreii din York au fost masacraţi de mulţimea dezlănţuită.

Era o perioadă a cruciadelor în care anti-semitismul şi fervoarea religioasă au atins cote greu de imaginat. Evreii erau priviţi ca ucigaşii lui Hristos şi viaţa lor era ameninţată în permanenţă. Totodată averile strînse de bogaţii evrei din York ispiteau mulţimile din ce în ce mai nevoiaşe.

Totul a pornit de la banchetul de încoronare al regelui Richard din anul 1189. Acesta se pregătea să plece în cruciadă, iar la acest banchet, pentru a’şi arăta repulsia faţă de necredincioşi, a refuzat participarea celui mai bogat evreu din York, numit Benedict.

A urmat o dezlănţuire furioasă la adresa evreilor chiar la Westminster, iar Benedict a fost ucis. În decurs de un an, cîţiva reprezentanţi ai nobilimii din zona York au instigat mulţimea la măcel contra evreilor. Majoritatea aveau un motiv bine întemeiat. Aveau datorii mari la creditorii evrei şi uciderea lor ar fi însemnat stingerea datoriilor.

O serie de măceluri au început în Norwich, Lincoln şi Stamford. Mulţimea furioasă condusă de cavaleri şi chiar călugări s’a năpustit asupra evreilor din York.

Au fost omorîţi peste 150 dintre aceştia, iar restul s’au refugiat în fortificaţia numită turnul Clifford. Turnul a fost asediat de cavaleri şi de mulţimea furioasă.  Pentru a nu cădea în mâinile lor, evreii şi’au ucis soţiile şi copiii, apoi s-au sinucis incendiind turnul.

Un adevărat pogrom a avut loc şi în Spania la jumătatea secolului al XIV lea. Comunitatea evreiască era foarte bogată şi ajunsese să’l susţină pe regele Pedro în conflictul cu rivalul său, Henry de Trastamara. Cum acesta a triumfat, a urmat măcelul îndreptat împotriva evreilor. Numai în cartierele evreieşti din Toledo au fost omorâţi peste 12.000 de evrei în 1355.

Au urmat măceluri în toată Castilia. Totul a culminat cu uciderea a peste 4000 de evrei în Sevilla, măcelăriţi de populaţia dezlănţuită. Restul au supravieţuit doar convertindu’se la creştinism.

Astfel de măceluri de mică amploare sau alungarea evreilor din regate a continuat în tot Evul Mediu, cu mici perioade de acceptare şi protecţie din partea regilor.

Evreii acuzaţi de uciderea lui Hristos, de otrăvirea fîntînilor şi de uciderea copiilor

Motivele care au stat în spatele acestor măceluri sunt multiple. Pe de o parte erau motivele economice şi financiare ale nobilimii sau ale populaţiei din clasa de mijloc, iar de cealaltă parte obscurantismul şi fanatismul claselor de jos, puternic îndoctrinate religios şi folosite ca masă de manveră.

În primul rînd scopul principal era jaful şi anularea datoriilor pe care în special nobilimii le aveau la evrei. De exemplu în 1096, la Worms, jaful a fost scopul principal, prosperele comunităţi evreieşti fiind o oportunitate bună de căpătuială. Totodată acelaşi motiv a stat şi în spatele arderii evreilor din Stasbourg. Mai precis anularea datoriilor şi confiscarea averilor.

Jacob Marcus în aceeaşi lucrare ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, preciza:

”Consiliul (din Strasbourg) a luat banii de la evrei şi i’a împărţit între oameni. Banii au fost cei care i’au omorît pe evrei. Dacă ar fi fost săraci, iar lorzii feudali nu le’ar fi fost datorii, evreii nu ar fi ars.”

Aceleaşi motive evidente au stat şi în spatele măcelurilor de la York, nobilii şi populaţia dorind să scape de datoriile faţă de evrei şi totodată să pună mâna pe averea lor. Pentru a’şi atinge aceste scopuri, soldaţii de rând sau gloata era folosită ca masă de manevră.

Erau aruncate zvonuri, inclusiv de către oamenii Bisericii, pentru a’i întărâta împotriva evreilor.

Obscurantismul şi uneori fanatismul populaţiei făceau aceste zvonuri să devină credibile. De exemplu, era popularizată ideea că evreii erau vinovaţi de uciderea lui Hristos, tot evreii otrăveau fîntînile şi mai grav beau sîngele copiilor de creştin pentru a’şi întreţine vitalitatea.

De cele mai multe ori, oamenii Evului Mediu credeau aceste poveşti şi se dezlănţuiau asupra evreilor. Evreii au fost găsiţi inclusiv ţapi ispăşitori pentru declanşarea ciumei în Europa Medievală.

Dacă evreii nu ar exista … cine ar vrea să’i inventeze?

În imagine, un evreu participă la un ritual kapparot, în care un pui de găina este învîrtit violent pe deasupra capul păcătosului, în convingerea că păcatele evreului din anul trecut sînt transferate în pui.

Discursul de ură

De cînd cu invazia musulmană si comentariile din retelele sociale exprimînd nemulțumirea, au introdus un nou termen ”discursul de ură”, pînă acum era doar antisemitismul pus la orice critică sau comentariu la dresa evreilor sau a Israelului.

Este un fenomen tot mai mare, tot mai amenințător, din ce în ce mai rău, dar, din fericire, exista și echipe de experți dedicați care lucrează zi și noapte pentru a ajuta guvernele occidentale să o combatî.

Taxele pot fi mari, dar acesti tipi sînt cei mai buni în afacere: evrei precum Rabbi Abraham Foxman (stînga) din Liga Anti-defăimare din SUA si Michael Whine (dreapta sic) din Trustul Comunității de Securitate din Marea Britanie.

Abe si Mike recunosc ura cînd o văd, pentru că rasa lor se ocupa cu ea de mult timp

Uită’te la cartea lor sfîntă, Tora, sărutată cu dragoste în sinagogi în fiecare zi. Iată cîteva exemple de discursuri de ură inregistrate acolo de evrei în memoria numeroșilor lor dușmani:

Spargeți’le dinții, ”Elohiim, în gura lor. Lăsați’i să se topească ca apele care curg mereu, să fie ca niște bucăți tăiate. Tsaddiiq se va bucura cînd va vedea răzbunarea; își va spăla picioarele în sîngele rasha.” (Psalmul 58)

”Betababel, care trebuie să fie distrus; fericit va fi cel care te răsplateate așa cum ne’ai servit! Fericit va fi cel care va lua și’i va lepăda pe micuții tăi împotriva pietrelor!” (Psalmul 137)

E o chestie de sange, si e de mirare ca evreii se opun atat de puternic discursului urii? Nu, nu este, pentru ca daca exista un lucru, evreii nu pot suporta concurenta. Discursul de ura de mai sus nu era destinat evreilor, ci a fost creat de evrei pentru a fi folosit impotriva dusmanilor lor.

”Elohiim este Dumnezeul evreiesc, Betababel este ”fiica Babilonului”. Taddiq înseamnă ”drept” în ebraică, rasha înseamnă ”rău”, dar puteti ghici cum definesc evreii acesti termeni.

Evreii înșiși sînt neprihăniți; dacă ești un dușman al evreilor, ești rău. Iar cei aleși de Dumnezeu vor să’și spele picioarele în sîngele tău și să distruga creierul copiilor tăi.

Ei ar dori ca Dumnezeu să urmeze aceste instrucțiuni pentru tratarea unui dușman:

”Lăsați zilele lui să fie puține. Copiii săi să fie orfani și soția sa văduvă. Copiii lui să fie mereu vagabonzi și să cerșească. Să nu fie nimeni căruia să’i fie milă; să nu fie nimeni care să favorizeze copiii orfania.” (Psalmul 109)

Da, adevărul este că evreii sînt astfel de experți în discursul urii, pentru că l’au folosit atît de mult ei înțiși. Se toarnă ura pagină după pagină în cartea lor sfîntă, iar goyimii creștini se unesc în grup să se impace cu Dumnezeul lor de Iubire si Pace.

Evreii n’au nevoie să se uneasca în grupuri pentru că nu văd nici o problemă. Dumnezeul evreu este doar o proiecție a eului evreiesc masiv, și așa cum evreii înșiși sînt plini de ură și poftă de putere, la fel este și Dumnezeul lor.

Evreii continuă să facă planuri pentru putere, astfel încît să poată dăuna multor oameni pe care’i urăsc, iar cele mai grave abuzuri de putere din secolul al XX-lea au urmat manualului de instrucțiuni scrise de megalomaniacul tipic evreu și tiran Karl Marx.

Dar Marx nu este tipic evreu doar pentru ca era plin de ură și nebun. Altă mare caracteristică evreiească este ca era extrem de plictisitor.

Marxismul, ca si psihanaliza creata de evrei și ”corectitudinea politică”, golesc viața și interesul din tot ceea ce ating. De ce iudeiilor le este ușor să păstreze în permanență crimele presupuse ale national-socialiștilor germani, în timp ce crimele reale și mult mai rele ale comunismului evreu sînt ignorate?

Pentru că național socialismul este plin de farmec și fascinant. Comunismul, dimpotrivă, este plictisitor, plictisitor, plictisitor.

Dacă nu ar fi atît de nociv ți periculos, nici un necomunist nu l’ar băga în seama, pentru că el este o reflectare perfecta a celor care l’au creat. Există unii indivizi gentili care au dat lumii mai mult într’o scurtă viață decît întreaga rasa evreiască în mii de ani.

Gandiți’vă la Beethoven sau la Leonardo da Vinci sau la Shakespeare. Vă puteți dedica viața studierii unuia dintre acești bărbați și veți fi recompensati la infinit.

Si, de fapt, unii evrei fac asta: toate aceste genii au interpreți evrei care le interpretează și le explică pentru goyimi, iar acest lucru este tipic evreiesc.

Evreii nu creeaza pentru ei înșiși, ei exploatează ce crează ceilalți oameni. Orice altă rasă de pe pămînt, chiar rasa neagră, a creat o artă și o civilizație distinctă proprie. Dar nu există nici un fel de ”civilizație evreiască”, iar contribuția evreiască la artă a fost aceea de a corupe și de a vicia.

După cum un mare om a spus odată:

”Poporul evreu, în ciuda tuturor calităților intelectuale aparente, nu are o cultură adevarată și, în special, nu are o cultură proprie. Pentru că falsa cultură pe care evreul de astăzi o deține este proprietatea altor popoare și, în cea mai mare parte, este ruinată în mîinile sale.” (Adolf Hitler, Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Gîndiți’vă la ”Hanukkah”.

De ce auzim din ce în ce mai multe despre asta în aceste zile? La urma urmei, nu este cea mai importanta festivitate a iudaismului, iar evreii sînt doar un procent mic din populație. Dar este cea mai apropiata sarbatoare evreiască de Yuletide (Serbările de Yule, de la nordicul antic Jul, se sărbătoresc în fiecare solstițiu de iarna). Este din sărbătorile popoarelor nordice, relaționată cu mitologia germană și păgînismul nordic. Yule dura 12 zile și creștinismul l’a asimilat cu Crăciunul.

Deci, este mijlocul prin care evreii, cu aroganța tipică și importanța de sine, încearcă să submineze și să distrugă un frumos festival alb pe care nu l’ar fi creat niciodată pentru ei înșiși.

Acesta este motivul pentru care antisemitismul trebuie să fie corect. Nimeni nu ar pierde atît de mult timp cu o astfel de rasă plictisitoare, puțin sau deloc creativă, și neproductivă, dacă rasa asta nu era atît de distructivă și periculoasă.

În mod similar, unii viruși primesc o mare atenție, chiar daca nu sînt foarte interesanti în sine. Virusul variolei a fost studiat atît de mult pentru că face mult rău, nu pentru că este un organism deosebit de fascinant.

Marxismul si alte ideologii evreiesti sînt si virusi si li se acorda mai multă atentie decît merita din cauza răului pe care il fac, nu din cauza interesului lor intrinsec.

Ceea ce face parazitologia sau studiul paraziților, nu paraziții sînt atat de fascinanți ci modul în care ei exploatează și înșeala gazdele care sînt adesea mult mai complexe. Parazitul nu poate exista fără gazdă, dar gazda poate exista fără parazit.

Aceasta este relația evreilor cu restul rasei umane și, dacă goyim-ul dispare, această predicție a lui Adolf Hitler, creatorul fascinantului național-socialism, se va implini rapid:

”Evreul este unit doar atunci cînd un pericol comun îi obligă sa fie, sau o pradă comună îi atrage; dacă lipsesc aceste două motive, egoismul cel mai prost intră în joc cît ai clipi din ochi si poporul unit se transformă într’o hoardă de sobolani, luptîndu’se la sînge între ei. Dacă evreii ar fi fost singuri în această lume, ei s’ar fi înăbușit în mizeria internă; ei ar încerca să avanseze unul peste celalalt într’o lupta plină de ură și să se extermine unul pe altul.” (Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Evreii sunt, literalmente, plictisitori de moarte, cea mai plictisitoare rasă de naufragiați ai națiunii de pe planetă. *56

Naționalismul și antisemitismul intelectualilor rumîni și apariția ”problemei evreiești” în Rumînia

Dacă de principiu acceptăm că ploblema evreiască la noi a apărut odată cu apariția evreilor pe teritoriile rumînești, ca să înțelegem mai bine acest fenomen ar trebui să redăm aici și punctul de vedere al unui evreu care a trăit în Rumînia și care ulterior a emigrat în Israel, viziune cu care putem sau nu să fim de acord, dar de dragul echidistanței o vom reda mai jos.

Leon Volovici născut pe 10 august 1938, Iași, Rumînia și decedat pe 1 decembrie 2011, la Ierusalim, în Israel în 1984, a fost membru al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în Rumînia, creată pentru a cerceta și stabili adevărul în privința Holocaustului în Rumînia.

Datorită sensibilităților inerente, Leon Volovici, va sesiza punctual fiecare poziție a vreunui intelectual rumîn dintr’o perioadă de reale frămîntări ale Rumîniei moderne, lucru care ne ajuta să înțelegm nu doar trăirile minorității evreiești, dar și a intelectualilor rumîni în opoziție cu ”problema evreiască”:

1. Idealul naţional şi apariţia ”problemei evreieşti” în viaţa politică şi intelectuală

Istoricii spiritului public românesc fixează perioada de formare a conceptelor de conştiinţă naţională, ideal naţional, a ideii moderne de patrie şi patriotism în secolul al XVIII-lea, sub influenţa ideilor Luminismului şi a culturii occidentale *57.

Originea latină, ”descoperită” cultural cu un secol în urmă, la care s’a adăugat ulterior şi asumarea unei descendenţe dacice, au fixat componentele unei identităţi etnice, devenită un adevărat ”mit al identităţii”, datorită poziţiei particulare a rumînilor, izolaţi într’o masă de popoare de origine slavă. *58

Generaţia intelectuală afirmată în preajma revoluţiei de la 1848 a conferit ideii naţionale aura ei romantică şi misionară şi tot acestei generaţii i se datoreşte crearea mitului naţional şi fundamentarea doctrinei naţionaliste. Conceptele ei de bază (patrie, popor, naţiune) au o ”pre-istorie” cu vechi rădăcini în mentalul colectiv, dar ele se rescriu, la nivelul intelectual şi cultural, începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se conturează într’o ideologie, cu o evoluţie ascendentă şi dominantă în viaţa politică şi socială a României *59.

În limbajul romantic al vremii, ideea naţională a căpătat la rumîni aureola şi forţa unui mit naţional, cu o intensitate sporită de conştiinţa unei continue ameninţări din partea marilor puteri vecine: Turcia, Austria, Rusia. Unitatea naţională şi suveranitatea vor fi vreme îndelungată o revendicare, un ideal, iar momentele de parţială realizare (1859 — unirea Moldovei şi a Munteniei; 1877 — declararea independenţei) sînt mereu ameninţate de o posibilă intervenţie străină *60. Aici se află şi una din rădăcinile xenofobiei şi neîncrederii faţă de străinul extern şi intern.

În cazul Rumîniei, perioada romantismului coincide cu faza de laicizare şi modernizare a culturii, în sens occidental, iar pe plan social cu apariţia burgheziei şi o dată cu ea şi a intelectualităţii ca pătură socială distinctă. Din rîndul acestei generaţii romantice se vor ridica primii doctrinari ai ”naţionalismului democratic” (M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Alecu Russo), ca şi primii poeţi şi scriitori a căror ţintă supremă era de a ajunge ”rapsod naţional”, ”mesager al străbunilor” şi profetic conducător spiritual al poporului. *61

Obsedat de recuperarea întîrzierii în raport cu Occidentul, omul de cultură român este, şi datorită necristalizării categoriilor sociale, scriitor, conducător de instituţii publice, om politic, reformator social (ceea ce a creat o adevărată tradiţie menţinută şi în secolul următor). Prestigiul spiritual al intelectualului rumîn nu va fi însoţit şi de o corespunzătoare poziţie socială, dar influenţa asupra vieţii publice va fi considerabilă.

Ideologia naţională românească, formulată în limbajul romantismului istoric (Michelet, Lamennais, Quinet, Mickiewicz erau printre autorii cei mai frecventaţi) se întemeiază pe cultul tradiţiei şi valorilor autohtone. Păstrarea şi definirea specificului naţional va rămîne, fără întrerupere, o preocupare obsesivă în cultura română *62. Cîteva curente de idei tradiţionaliste, dominante în viaţa spirituală românească, au făcut din românism, etnicism, ortodoxism, elementele centrale ale construcţiei lor. *63

O dată cu ideea naţională, liberalismul luat din principiile egalitare ale Revoluţiei Franceze se face simţit în manifestele ideologice şi politice ale primilor doctrinari naţionali şi se aplică în principiu şi faţă de evreii rumîni, printr’o solidarizare, firească în faza revendicărilor, cu cei care avuseseră de suferit din cauza legislaţiei ”vechiului regim”. Proiectele de constituţie elaborate în preajma revoluţiei de la 1848 acordau evreilor ceea ce va rămîne un deziderat şi peste o jumătate de secol: egalitate deplină în faţa legii. *64

După numai două decenii, chiar unii dintre liderii revoluţiei de la 1848 vor fi printre cei mai vehemenţi adversari ai acordării de drepturi evreilor (Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, Vasile Alecsandri) *65.

”Spiritul vremii” se schimbase, foştii luptători pentru eliberarea popoarelor se aflau în funcţii importante, convingerile din tinereţe s-au acomodat realităţilor şi presiunii grupurilor dominante *66.

Naţionalism însemna acum lupta pentru suveranitate naţională, crearea unui stat unitar rumînesc. Idealul naţional a devenit politică naţională şi apărarea intereselor naţionale, în conflict cu alte ţări sau cu diferitele minorităţi.

Teama de străini, justificată de primejdiile externe, este întărită de specificul unei comunităţi refractare la schimbări şi înnoiri după un model străin, provocator de complexe de inferioritate *67.

În cazul rumînilor, xenofobia nu a exclus o constantă atitudine tolerantă faţă de alte grupări etnice sau de religie diferită, aşezate pe teritoriile româneşti.

Structura socială a Rumîniei mai era în prima jumătate a secolului al XIX-lea una preponderent rurală, patriarhală, iar cultura pe care a dezvoltat-o a fost întemeiată şi orientată spre sat şi spre valorile tradiţionale, populare *68.

Cu un accent deosebit pe elementul rural (ţăranul, cu universul său spiritual şi etic, este prototipul românului), doctrina naţională a dezvoltat de la început modele negative ale străinului: turcul (păgîn, invadator), polonul (arogant şi invadator, într’o perioadă mai veche *69); maghiarul (asupritor al rumînilor din Transilvania); rusul (acaparator de teritorii rumîneşti, duşman al unirii şi suveranităţii rumînilor; primejdia ”rusificării”).

Modelul negativ intern va fi, mai ales în secolul al XVIII-lea, grecul şi, constant, evreul. Ambii acumulează toate defectele morale ale străinului dinăuntru *70.

Grecii s’au stabilit în număr mare mai ales în secolul al XVIII-lea, aduşi de domnii fanarioţi numiţi de turci în Moldova şi Muntenia. Mulţi greci ocupă dregătorii importante, ”acaparează” comerţul, ”grecizează” cultura claselor de sus.

Scrierile vremii (şi chiar studii ulterioare) sînt pline de pamflete antigreceşti. După un veac şi jumătate, ”problema grecească” — pentru că a existat o asemenea problemă — dispare, nu prin plecarea grecilor, ci prin asimilarea lor. A rămas însă, în istoriografia românească, un puternic „mit fanariot”, simbolizînd degradarea naţională (socială, morală) datorată influenţei nefaste greceşti *71.

În conştiinţa publică şi în diversele doctrine naţionaliste, mitul fanariot a fost înlocuit cu mitul primejdiei evreieşti.

Grec sau evreu, străinul intern care a pătruns în viaţa economică şi socială rumînească a devenit o problemă constantă în ideologia politică românească. Existenţa sa a fost exploatată la maximum, pornind de la o realitate incontestabilă: prezenţa sa dominantă în cadrul clasei de mijloc şi ponderea sa în economie.

Evreul, cu deosebire, a devenit prototipul străinului, în ambele ipostaze: intern, pentru că, spre deosebire de grecul creştin-ortodox, nu s’a asimilat cu cei de aceeaşi religie (şi nu a ambiţionat asimilarea) şi extern, pentru realele şi imaginarele legături dintre burghezia evreiască din Rumînia şi cea din alte ţări, ridicate la proporţiile unei ”conspiraţii” mondiale.

Apariţia ”problemei evreieşti” în Rumînia, şi începuturile antisemitismului politic şi doctrinar, de la mijlocul secolul al XIX-lea, nu sînt o consecinţă directă a creşterii populaţiei evreieşti (135 de mii, pe la 1859, adică 3% din populaţie, 266 de mii pe la sfîrşitul secolului, adică 4,5% *72), deşi se înregistrează în această perioadă cîteva ”valuri” de imigranţi din Galiţia şi Rusia, proporţia lor fiind umflată fabulos şi ameninţător în textele antisemite.

Problema apare pe agenda politică românească o dată cu formarea statului rumîn unitar, cînd, inevitabil, se pune în discuţie şi statutul evreilor, consideraţi pînă atunci, în totalitate, ca străini. Dar chestiunea modificării statutului de străini şi a acordării de drepturi evreilor nu a apărut ca o consecinţă a evoluţiei normale a societăţii rumîneşti în faza ei de modernizare, după modelul Europei occidentale, ci a fost impusă, în mare măsură, din afară, de către puterile europene; împlinirea unor esenţiale obiective naţionale şi, implicit, recunoaşterea internaţională erau astfel condiţionate de emanciparea evreilor.

Violenţa dezbaterilor politice şi a manifestărilor publice atinge punctul maxim la 1866, cînd, cu toată presiunea Germaniei şi Franţei, se votează articolul 7 din Constituţie care menţinea evreilor statutul de străin, şi, din nou, după declararea independenţei (în perioada 1877-1879), cînd, după congresul de la Berlin, Rumînia este practic silită să modifice în favoarea evreilor articolul amintit.

La somaţiile puterilor occidentale, răspunsul oamenilor politici şi al liderilor vieţii intelectuale a fost, aproape unanim, un refuz categoric. Cîteva personalităţi politice (A. Costa-Foru, Petre Carp, Titu Maiorescu) care au optat pentru o rezolvare pozitivă nu au putut influenţa curentul general, care va rămîne şi în deceniile următoare ostil emancipării evreilor.

În rîndul opozanţilor figurează (cu excepţia lui Maiorescu) numele celor care au fixat direcţiile de dezvoltare ale gîndirii politice, sociale şi culturale rumîneşti:

Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, C. Negruzzi, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Vasile Conta, M. Eminescu.

Starea de spirit anti-evreiască se vădeşte a fi mai răspîndită în clasele de mijloc şi de sus, în păturile intelectuale *73. Ea se extinde chiar şi în elitara societate culturală Junimea din Iaşi, iniţial o tolerantă lojă masonică *74.

Împotrivirea la ”amestecul din afară” a resuscitat şi potenţat toate preconcepţiile despre evreu, păstrate din perioada medievală, la care se adaugă argumentele noi, scoase din publicaţiile germane, austriece şi franceze ale timpului, integrînd de la bun început antisemitismul rumînesc în curentul antisemit european de după 1860 *75.

”Problema evreiască” a fost cel mai des asociată cu ”problema ţărănească”, problema centrală a vieţii economice şi politice rumîneşti, cu pătrunderea formelor capitaliste în Rumînia şi a consecinţelor sale negative asupra structurilor sociale vechi, feudale *76.

Ca şi în Rusia şi Polonia, prezenţa evreilor la sate ca arendaşi şi cîrciumari va fi socotită cauza degradării vieţii rurale şi sărăciei ţăranului rumîn. Evreii — ”lipitorii satelor” şi ”plaga” ţărănimii — sînt argumentul principal împotriva emancipării şi sloganul cel mai răspîndit al propagandei antisemite tradiţionale. Situaţiile de criză extremă în conflictele sociale, încheiate cu revolte rurale, sînt simultane cu momentele de apogeu ale manifestărilor şi instigaţiilor antisemite. *77

”Problema evreiască” a devenit, începînd cu această perioadă, o temă centrală a dezbaterilor politice şi a discuţiilor despre starea socială şi economică a ţării, apoi, într’o altă fază, un element important (cu valoare negativă) de definire a specificului naţional, o chestiune ”vitală” pentru naţiunea rumînă, mereu reluată cu argumente şi intensităţi sporite, adaptate noilor împrejurări. Istoricul şi omul politic M. Kogălniceanu (unul din doctrinarii curentului naţional rumînesc) o enunţă răspicat într’un discurs din 1864:

”Vă spun, domnilor, că nu este nici o cestiune mare pentru Moldova decît cestiunea israeliţilor.” *78

Un vechi observator al vieţii sociale şi politice din Rumînia, ziaristul B. Brănişteanu, nota în jurnalul său, după o jumătate de veac de activitate publicistică:

”Două probleme mari au jucat un rol precumpănitor în luptele politice de la noi: acea agrară ţărănească şi problema evreiască.” *79

Împrejurările politice amintite (reacţia împotriva presiunilor externe) şi xenofobia tradiţională au făcut ca ”primejdia evreiască” să devină catalizatorul consolidării naţionalismului, stimulent al ”deşteptării naţionale”.

Vasile Alecsandri revine cu insistenţă asupra acestui fapt în discursul său din 1879:

”Alianţa Israelită… ne’au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţă şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale. (…) Ce ne foloseşte independenţa dacă suntem constrînşi a inaugura această independenţă printr’un act de supunere (…) Acel articol 44, prin condiţia pusă recunoaşterii independenţei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care loveşte demnitatea noastră rumînă.”

A respinge încetăţenirea evreilor înseamnă, mai adăuga Alecsandri, ”refuza sinuciderea neamului nostru”. *80

Din 1865 încep să apară broşuri, studii, petiţii către Adunarea deputaţilor, de regulă într’o formă polemică virulentă, care’şi propun să demonstreze gravele consecinţe pentru economia naţională ale unei eventuale emancipări a evreilor. Printre autori, cîteva nume de autoritate: economistul Dionisie Pop Marţian *81 şi un mare filolog şi scriitor, Bogdan Petriceicu Hasdeu *82.

Argumentele economice sînt întărite, mai ales de către scriitori, cu evidenţierea ”calităţilor negative” ale evreilor (după formularea lui Hasdeu) şi anume: parazitism, necinste, ostilitate faţă de celelalte popoare, absenţa patriotismului. *83

După un deceniu, în studiul unui alt important scriitor, Ioan Slavici, motivarea respingerii încetăţenirii capătă un spor de complexitate. Evreii au o puternică individualitate etnică, ”străină de firea societăţii noastre”, ”ne tulbură armonia socială”, religia lor e ”negaţiunea tuturor religiilor”, ei refuză amestecul cu alte popoare. La aceasta se adaugă condiţiile specifice, economice şi politice, ale societăţii rumîneşti, care o fac inaptă, în faza actuală, să asimileze o nouă populaţie străină. *84

Perspectiva unei depline integrări sociale a evreilor — susţine Slavici cu insistenţă — este pentru mentalitatea rumînilor de neconceput:

”Nu poate să intre în capul unui rumîn gîndirea de a vedea ovrei în administraţia comunală şi judiţiană, în jurisdicţiune şi armată, nu gîndirea ca rumînii să aibă profesori, deputaţi, miniştri, ba chiar boieri ovrei. Ei nu ştiu pentru ce: simt însă că toate aceste sînt lucruri, care, la urma urmelor, nu se pot face.” *85

O hotărîre care ar nesocoti simţămintele rumînilor ar putea provoca reacţii violente de mari proporţii, Slavici sugerînd chiar posibilitatea unui genocid:

”Nu ne’ar rămîne deci decît ca, la un semn dat, să închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă om, încît să nu mai rămîie nici sămînţă de dînşii. Aceasta e singura soluţiune, ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui popor trainic în nişte împregiurări ca cele de astăzi.” *86

Presa şi literatura participă intens, de la început, la crearea şi fixarea stereotipului antisemit la nivelul culturii. Observaţia unui istoric asupra caracterului compozit al antisemitismului modern *87, se confirmă întocmai în cazul Rumîniei: stereotipul tradiţional antisemit se reînnoieşte cu elemente noi, este justificat şi adaptat la noile împrejurări. El se ”înnobilează” prin scrisul unor intelectuali de prestigiu, devine un bun al culturii naţionale. Forţa lui de propagare este, de la început, neobişnuit de puternică.

Cea mai ”tezistă” imagine a evreului o creează Vasile Alecsandri, cel mai important şi mai popular scriitor al epocii. Lui i se datorează, în bună parte, apariţia în literatura rumînă a stereotipului literar al ”evreului polonez” (Ostjude). Înfăţişarea lui (cu perciuni şi caftan, vorbind un jargon stîlcit), asociată cu trăsăturile ”tipice” (înşelător, fără scrupule, avid de cîştig, cămătar, exploatator şi „otrăvitor” al ţăranului) va deveni, într’o lungă serie literară şi propagandistică, imaginea prototip a evreului *88

În dezbaterile din Adunarea generală (1864) în ”cestiunea israelită”, Kogălniceanu trimite la imaginea-caricatură din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emancipării globale:

”Domnilor, pentru ca să cunoaşteţi pe evreii din Moldova nu aveţi decît să vă duceţi la teatru să vedeţi piesa Lipitorile satelor şi să credeţi că nu este o ficţiune acea piesă, este adevărul cel mai real.” *89

În aprinsele dezbateri din presă din anii 1876-1879 pe marginea modificării articolului 7, intervine în discuţie, în repetate rînduri, şi poetul Mihai Eminescu. Opoziţia sa categorică ”oricărei concesii juridice sau economice cît de neînsemnate faţă cu totalitatea evreilor” *90 nu avea atunci o semnificaţie deosebită.

Eminescu era un tînăr gazetar în redacţia unei publicaţii conservatoare şi la începutul carierei sale literare. În deceniile care au urmat morţii sale (1889) însă, genialitatea poetului, socotit pe drept cel mai mare poet al rumînilor, chintesenţă a spiritualităţii rumîneşti, ca şi biografia sa tragică l’au proiectat într’o aură de mit. Cultul său, la fel de puternic în prezent, ca şi la începutul veacului, ia forme aproape religioase, imaginea sa suprapunîndu’se celei a lui Isus, metafora martirului crucificat revenind cel mai des, de’a lungul timpului, în textele şi versurile care’l omagiază.

Ideologia sa naţionalistă şi poziţia sa în ”problema evreiască”, exprimată în articolele sale de gazetă (considerate la fel de sacre ca şi poezia), au avut o înrîurire covîrşitoare asupra orientării curentelor naţionaliste *91 şi creării unui ”misticism naţional”.

Toate mişcările antisemite l’au revendicat ca precursor (deseori cu prea puţină îndreptăţire) şi şi’au înnobilat drapelul naţionalist cu citate din articolele sale. *92 (Şi textele antisemite, semnalate în presa rumînească de după 1980, fac apel la ”moştenirea” eminesciană şi la imaginea poetului martir, chinuit de primejdia iudaică *93).

 

Prin formaţie intelectuală şi temperament artistic, Eminescu este mai apropiat de romantismul german în spiritul căruia s’a cristalizat şi ideologia sa naţionalistă: telurică, paseistă, predispusă spre xenofobie *94.

Ca şi prietenul său Ioan Slavici şi alţi intelectuali români, mai ales cei originari din Transilvania, Eminescu a studiat la Viena, în jurul anului 1870, adică în unul din primele focare ale antisemitismului european modern.

Respingerea ideii modificării statutului evreilor se integrează, la Eminescu, în logica concepţiei sale, limpede şi bogat argumentată, asupra naturii şi evoluţiei societăţii rumîneşti. În cazul evreilor, şi al străinilor în general (greci, bulgari, austrieci, armeni), punctul de pornire este un conflict obiectiv, de concurenţă social-economică.

Sărăcia şi declinul clasei ţărăneşti, singura ”clasă productivă”, au fost provocate de formele economiei capitaliste, care au promovat o nouă burghezie, în bună parte străină, ce împiedica, printr’o concurenţă distrugătoare, dezvoltarea clasei de mijloc autohtone.

Deşi se referă uneori la evreii imigraţi din Galiţia şi Rusia în perioada mai recentă, Eminescu nu face distincţie între aceştia şi evreii aflaţi de mai multe generaţii pe teritoriile rumîneşti; ei sînt în totalitate străini. Ca şi grecii, atacaţi cîteodată de Eminescu cu o înverşunare mai mare decît evreii *95, aceştia din urmă constituie ”păturile suprapuse”, parazitare, ce se întreţin din exploatarea muncii ţăranului.

Protecţionismul economic naţional revine des ca principal argument împotriva evreilor:

”…nu ura contra rasei israelite, nu patima, nu prevenţiuni religioase ne’au silit a menţine un atît de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupaţiunilor economice ale evreilor…” *96

Toleranţa religioasă, pe care Eminescu o susţine, nu implică şi drepturi:

”…Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte (…) El e vecinic consumator, niciodată producător.” *97

În viziunea naţionalistă a poetului, conflictele economice se reduc, în ultimă instanţă, la imperativul conservării naţionale. Pătrunderea elementului evreiesc în economia naţională devine o primejdie etnică:

”Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci în aceea că ei nu sînt — nu pot fi români, precum în genere nu sînt nici pot fi germani, englezi, franţuji, italiani.” *98

Împrejurările istorice amintite şi spiritul societăţii româneşti, de tip rural, arhaic, pe care Eminescu îl ridica la rang de model naţional unic şi etern, au exacerbat imaginea negativă a străinului şi xenofobia. La Eminescu, străinul ca primejdie provoacă, şi în opera poetică, imagini terifiante, ca apocaliptica invazie a străinătăţii din poezia, în stil popular, Doină, cu un ecou enorm în conştiinţa rumînilor.

Naţia, ”în înţelesul cel mai adevărat al cuvîntului”, se confundă la Eminescu cu clasa ţărănească, ”clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor”. *99.

Dintre străinii aşezaţi, fie şi de secole, printre rumîni, evreii sînt cei mai depărtaţi de graniţele acestei idei de naţie: ”străini de rit necreştin, ce nu se pot contopi cu poporul nostru” *100; ca pătură socială ce trăieşte din munca ţăranului şi ca ”venetic”, corp străin în interiorul naţiei.

Violenţa stilului său pamfletar, provocată mai ales de comentariile critice din presa străină despre persecutarea evreilor din Rumînia, îl face deseori să iasă din cadrele naţionalismului său ideologic şi să adopte, în afară de limbajul ”clasic” al înaintaşilor săi: Alecsandri, C. Negruzzi, Heliade-Rădulescu, Bolliac, Hasdeu (”lipitori şi precupeţi”, ”venetici neproductivi”), şi clişee de largă circulaţie, luate din presa antisemită europeană.

Evreii, va scrie şi el, ”conspiră în sinagogă contra creştinilor”, ”sînt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu”, reprezintă ”autoritatea ocultă a statului în stat”, beneficiază de ”comitetele ascunse ale alianţei universale”, ei ”otrăvesc” jurnalistica şi literatura europeană, sînt ”o armă a străinilor în contra noastră”. *101

Spre deosebire de articolele lui Eminescu, o mare rezonanţă în epocă a avut discursul lui Vasile Conta (publicat sub titlul Chestia evreiască) ţinut în Parlament în septembrie 1879.

Profesor de drept, proaspăt ales deputat, Vasile Conta este cel mai important filozof rumîn din a doua parte a secolului trecut. În discursul său, Conta îşi propune fundamentarea ştiinţifică a discriminării evreilor, după ”principiile ştiinţei moderne”, şi el poate fi considerat adevăratul întemeietor al antisemitismului doctrinar rumînesc.

Criteriile sale nu mai sînt de natură social-economică, ci sînt derivate din ”principiul naţionalităţilor” — înţeles ca unitate de rasă şi religie — ce stă la baza existenţei unui stat şi a unei naţiuni omogene. *102

Elementul alogen poate fi acceptat numai dacă este de rit creştin şi dacă se amestecă, prin căsătorii, cu cel autohton. Ceea ce, în cazul evreilor, este o imposibilitate:

”Jidanii constituiesc o naţiune distinctă de toate celelalte naţiuni şi duşmanii acestora. Mai mult decît atîta: putem zice că jidanii sînt naţiunea cea mai bine constituită şi cea mai distinctă, din toate naţiunile cari sînt pe lume.” Ei descind ”dintr’o singură rasă care s’a păstrat totdeauna pură”. *103

Religia lor este de fapt ”o organizare socială şi politică îmbrăcată cu forma religiunei”, ”o organizare socială teocratică” *104, menită a’i împiedica pe evrei să se încadreze ca cetăţeni loiali într’un stat.

Ţinta supremă a evreilor, formulată în Biblie şi Talmud, este să ”robească toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura ”stăpînirea lumii întregi de către jidani” *105. Evreii reprezintă deci o primejdie universală:

”Pretutindenea pe unde au trecut au ruinat, au corupt şi au ajuns chiar pînă a nimici poporul în mijlocul cărora au trăit” *106. Instrumentele folosite pentru dominarea lumii sînt: Alianţa Israelită Universală (”nu este în realitate decît un guvern al poporului jidovesc” *107, conspiraţiile economice şi acapararea presei mondiale (”trei din patru părţi din jurnalistica lumii se află în mîna jidanilor” *108).

Primejdia, pentru rumîni, este chiar mai mare, pentru că evreii, care complotează la refacerea unui stat al lor, au ales Rumînia ca loc pentru a clădi ”o ţară curat jidovească, cu alte cuvinte să stabilească acea Palestină mult aşteptată şi anunţată de Talmud” *109.

Avertismentul lui Conta este răspicat:

”…Noi dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune.” *110

Observăm că argumentaţia lui Vasile Conta nu apelează niciodată la bagajul oferit de biserică (deicid etc.). Pentru Conta, filozof materialist, primejdia evreiască priveşte numai existenţa raselor şi naţiunilor. Criteriul etnic, ”principiul de conservaţiune” (ca şi la Eminescu) este cel care trebuie să ghideze vigilenţa românilor şi opoziţia la modificarea legislaţiei privitoare la evrei.

Cu toată preocuparea de a da un ton academic expunerii sale, Conta foloseşte în locul cuvîntului evreu sinonimul său popular jidan, care avea de pe atunci, mai ales în limba scrisă, o mare încărcătură semantică peiorativă *111.

Cu aceeaşi nuanţă dispreţuitoare cuvîntul fusese folosit şi înainte, de alţi mari scriitori (Negruzzi, Alecsandri, Hasdeu, Slavici) şi apare şi în publicistica lui Eminescu, în pasajele polemice cele mai violente. Prestigiul acestor nume a dat o vreme cuvîntului drept de circulaţie, chiar la nivelul cel mai de sus al culturii.

Cu timpul, cuvîntul ”jidan” (şi derivaţii săi) rămas în mare circulaţie orală, se retrage spre o zonă mai joasă a literaturii cu tendinţă net antisemită, e simţit ca neestetic, oarecum compromiţător în scrisul unui intelectual. Folosirea lui, la nivelul culturii, revine puternic în anii ’30, iar o dată cu legislaţia antisemită din 1938 cuvîntul, cu aceleaşi conotaţii, capătă, pentru prima dată, o validare oficială; apare în declaraţii guvernamentale şi în cuvîntări publice oficiale.

Legiferarea discriminării e însoţită de oficializarea dispreţului.

Începînd din a doua jumătate a secolului al XlX-lea apare în publicistica rumînească conceptul de rumînism, dezvoltat în cadrul ideologiei naţionaliste. El exprimă, iniţial, sentimentul apartenenţei la naţiunea rumînă, fixează notele etnice, considerate a fi specific rumîneşti, o sumă de calităţi înnăscute şi întărite apoi de tradiţie, obiceiuri, religie, de o istorie comună.

La 1870, Hașdeu înfiinţează societatea ”Rumînismul”, care editează publicaţia ”Foaia Societăţii «Rumînismul»”. *112

Termenul capătă o importanţă sporită o dată cu folosirea lui cu finalitate xenofobă, opus mai ales ”spiritului evreiesc”. Pe la 1890 se întîlnesc studii dedicate acestei opoziţii. *113

Rumînismul va căpăta, cum vom vedea, o aprofundare teoretică remarcabilă după primul război mondial, atît în direcţia naţionalistă de dreapta, cît şi în studii sociologice şi filozofice privind specificul naţional. Puternicele lui conotaţii xenofobe şi antisemite căpătate mai ales în deceniul patru au dus la ”compromiterea” sa, de aceea în ultimele decenii el este aproape scos din uz.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, mitul naţional, cu componenta sa xenofobă şi anti-evreiască, se conştientizează, capătă expresia sa culturală, se consolidează ca un element al vieţii spirituale rumîneşti. Ca şi în Germania, antisemitismul e o parte din istoria intelectuală a Rumîniei.

2. Organizaţii şi partide antisemite; antisemitism în medii intelectuale

După 1880, antisemitismul devine în Rumînia un fenomen social şi politic curent. *114

Presiunile externe pentru emanciparea evreilor au fost folosite de oamenii politici pentru a crea o atmosferă de ”vigilenţă” şi alarmă în faţa pericolului pătrunderii elementului evreiesc. Pentru observatorii străini, societatea rumînească va lăsa, de acum înainte, impresia unui mediu de antisemitism generalizat.

Iată, de pildă, caracterizarea întîlnită în raportul ambasadorului francez la Bucureşti, A. Henry, în 1900:

”L’antisemitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les representants de l’orthodoxie et on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves.” *115

Partidele politice şi presa vor asocia constant ”problema evreiască” şi prezenţa elementului evreiesc în noile structuri capitaliste cu situaţia gravă a ţării, menţinută, şi în pragul secolului XX, în cadrul unor înapoiate şi falimentare structuri feudale, cu şomajul, crizele economice şi alte fenomene negative generate de o agricultură înapoiată şi de o dezvoltare inegală a economiei capitaliste.

Tulburările ţărăneşti din 1888 şi, mai ales, marea răscoală a ţăranilor din 1907, vor căpăta, pe plan propagandistic, o pronunţată coloratură antisemită.

Frecvent, studiile istorice şi cele de economie din jurul anului 1900 analizează ”problema evreiască” în legătură cu procesele social-economice, ajungînd, de regulă, la aceleaşi concluzii: nu pătrunderea formelor capitaliste a favorizat afirmarea evreilor în comerţ, finanţe, industrie, meşteşuguri, ci invers: ”năvălirea” lor a adus capitalismul, cu toate consecinţele sale negative — declasarea şi sărăcirea ţăranilor, ruina marilor proprietari rurali etc *116.

Dacă pînă prin 1880 unul din argumentele de bază ale manifestelor antisemite era refuzul asimilării (explicat prin intoleranţa religioasă evreiască), după 1900 teza aceasta tinde a fi înlocuită cu un slogan contrar, reflectînd o nouă realitate: integrarea evreilor în structurile sociale rumîneşti (proces care ia amploare) trebuie împiedicată, pentru că pune în pericol caracterul naţional rumînesc.

Unele evoluţii intervenite în viaţa comunităţii evreieşti — apariţia primelor forme de organizare social-politică şi culturală a evreilor *117, cu programe revendicative şi organe de presă în limba rumînă, primele mişcări sioniste *118, prezenţa numeroasă a evreilor în mişcarea socialistă — se vor reflecta şi în multiplicarea şi ”modernizarea” formelor de antisemitism şi apariţia unor noi capete de acuzare în campaniile împotriva acordării de drepturi civile evreilor. Pînă în 1912 numai 361 de evrei primiseră încetăţenirea. *119

Primele organizaţii antisemite sînt concomitente, uneori chiar racordate la grupări similare din alte ţări sau chiar ”internaţionale”. În 1886 are loc la Bucureşti congresul de constituire a ”Alianţei Anti-Israelite Universale”. Participă delegaţi din România, Ungaria şi Franţa; Edouard Drumont e ales preşedinte (observăm că 1886 este anul apariţiei cărţii lui Drumont, La France Juive, de mare circulaţie şi preţuire în mediile antisemite rumîneşti).

În 1895 ia fiinţă o ”Alianţă Antisemită” (condusă de un Dumitrescu) şi ”Liga Antisemită Universală”, avînd printre fondatori pe A.C. Cuza şi N. Iorga *120.

Trecînd peste alte organizaţii studenţeşti sau profesionale antisemite, trebuie consemnată constituirea, în 1910, a Partidului Naţionalist Democratic (aceiaşi fondatori: N. Iorga şi A.C. Cuza) cu un program explicit şi preponderent antisemit.

Toate aceste organizaţii politice, inclusiv partidul amintit, au o apreciabilă influenţă în presă, dar o pondere relativ redusă în viaţa politică. Cu excepţia lui A. C. Cuza, nici un politician nu a putut face o serioasă carieră politică mizînd pe un program exclusiv antisemit, pentru că antisemitismul era, în grade diferite, implicat în politica marilor partide naţionale, de direcţie liberală sau conservatoare.

Cu toate acestea, aspiraţia liderilor politici rumîni de a integra România în sfera Occidentului, de a oferi imaginea unei ţări democrate şi liberale, îi determină spre un constant efort de a evita orice ”stigmă’ antisemită. Aceasta ar putea compromite Rumînia în opinia publică europenă şi provoca îndoieli asupra angajamentelor guvernului rumîn la conferinţele internaţionale. Niciodată politica antisemită nu este declarată explicit; antisemitismul ”gălăgios” este respins.

Cunoscutul ideolog socialist C. Dobrogeanu-Gherea explică amintita duplicitate într’o scrisoare către scriitorul rus Vladimir Korolenko, în 1912:

”Această tactică a muţeniei, a trecerii sub tăcere, muşamalizării, a calmării (dacă se poate spune aşa) a problemei evreieşti i’a reuşit strălucit guvernului nostru şi claselor conducătoare şi, de aceea, ei se tem ca de foc de zarvă, gălăgie şi de orice ridicare zgomotoasă sau de menţionare a problemei evreieşti; şi oricine aminteşte în mod gălăgios de ea, fie chiar şi sub forma unui mic pogromaş antievreiesc sau a unui proces antisemit de asasinat ritual, este considerat chiar un trădător de patrie, sau agent conştient sau inconştient al jidanilor şi al lui Alliance Israelite. Iată de ce nouă, aici, nu ne este frică nici de pogromuri, nici de procese antievreieşti; înşişi conducătorii noştri se îngrijesc ca ele să nu izbucnească. La noi suprimarea evreilor şi a drepturilor lor politice şi cetăţeneşti se petrece într’o totală tăcere şi linişte. Gălăgia nu este permisă.” *121

Răspîndirea antisemitismului este mai vizibilă în mediile intelectuale şi culturale şi mai accentuată la nivelul clasei mijlocii şi al ”proletariatului intelectual”, grupări neafirmate şi dornice de a dobîndi prestigiu şi o poziţie socială. Extinderea este însă însoţită de o scădere treptată a numărului personalităţilor intelectuale reprezentative, în comparaţie cu momentul 1878. Chiar şi cei care adoptă, cum vom vedea, atitudini sau ideologii antisemite (N. Iorga, Oct. Goga) evită sau resping epitetul de ”antisemit”, simţit ca fiind compromiţător, mai ales în ochii străinătăţii.

”Pericolul evreiesc”, economic în primul rînd, apoi social şi cultural, este o temă niciodată epuizată în presă şi în dezbaterile politice. Broşurile şi volumele cu conţinut violent antisemit sporesc în momentele acute: expulzări, măsuri protecţioniste anti-evreieşti pentru stimularea ”rumînizării” Rumîniei şi a profesiunilor intelectuale.

Prefaţa unei astfel de lucrări propagandistice din preajma anului 1900 ilustrează bine limbajul epocii şi conţinutul termenului ”antisemit” la nivelul agitatorilor din presă, ca şi sporirea ameninţătoare a tonului vindicativ:

”A fi astăzi cineva antisemit nu însemnează a fi predominat de vederile strimte şi înguste ale unui exclusivism naţional şi religios, ci însemnează a fi luptătorul devotat în contra unui curent materialist care pune banul mai presus decît onoarea, virtutea şi cele mai înalte sentimente ale demnităţii naturii omeneşti. (…) Antisemitul are a se lupta şi contra jidanilor şi contra spiritului jidovit şi corupt a unor oameni care înţeleg rău, ba chiar prostituesc cuvintele de toleranţă şi civilizaţie. (…) Antisemiţii sînt incarnaţiunea aspiraţiunilor şi a simţirilor celor mai adînci ale sufletului poporului rumînesc, sărăcit şi exploatat cu neomenie de potopul de jidani cîţi au năvălit din toate părţile; ei sînt antimergătorii liberării mult încercatului de soartă popor rumînesc de sub odioasa subjugare a elementului străin, cotropitor, jidovesc. (…) Cînd cuţitul va fi ajuns la os, rumînii ieşiţi din răbdarea lor vor arăta jidanilor drumul de unde au venit şi dacă se vor face a nu înţelege, după cum s’a făcut pînă acum, vor fi nevoiţi a uza de orice măsură pe cari le’o dictează instinctul de conservare. *122

Autorul, un oarecare Mina Savel, îşi prezintă, pe foaia de titlu, şi cartea de vizită: „Fost director al ziarului antisemit Alarma Moldovei, membru al congresului antisemit internaţional ţinut la Bucureşti la 26 august 1886 şi membru al ordinului Coroana Rumîniei.”

În aceeaşi scrisoare din 1912, Dobrogeanu-Gherea făcea o apreciere globală asupra antisemitismului intelectualilor români:

”…Întreaga intelectualitate rumînească (cu excepţia lui P. Carp, preşedintele guvernului actual, a răposatului Caragiale şi încă a doi-trei oameni mai puţini mari), toţi au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit antisemit.” *123

Aprecierea, excesiv de categorică, vine, totuşi, din partea unuia din cei mai importanţi doctrinari sociali ai României, care, deşi evreu, în acord cu tradiţia socialistă şi marxistă, a evitat constant implicarea directă în aprinsele dezbateri ale ”problemei evreieşti”. *124

3. Schimbări politice şi sociale după primul război mondial

Consecinţele primului război mondial vor schimba într’o măsură considerabilă datele problemei. După unirea din decembrie 1918, Rumînia Mare include în noile graniţe, în afară de Moldova şi Valahia, provinciile Transilvania, Basarabia, Bucovina şi o parte a Dobrogei. Populaţia evreiască, de la 230 000, cît fusese înainte de război, ajunge la 767.000 (5 % din populaţie), situîndu’se pe locul trei, după unguri şi germani, în statistica minorităţilor naţionale. *125

Comunităţile evreieşti integrate recent sînt cu adevărat străine, prin cultură şi limbă, de mediul rumînesc, cu un procent ridicat de burghezie integrată în viaţa economică. *126

Revoluţia rusă din 1917 şi cea maghiară, cu numeroşi protagonişti evrei, au avut o influenţă sensibilă printre intelectualii evrei din România şi au intensificat imaginea negativă a evreului — ca ”revoluţionar”, ”anarhist” şi ”bolşevic”.

Pe de altă parte, încetăţenirea tuturor evreilor născuţi în Rumînia şi a celor care au participat la război în armata rumînă, decretată de guvernul rumîn în 1919 (din nou, constrîns de puterile străine, prin tratatul de pace de la Versailles) şi consfinţită prin constituţia din 1923, va fi un alt factor care a ”relansat” mişcarea antisemită, pînă la o cotă de intensitate şi amploare nemaiîntîlnită pînă atunci în România *127.

Mediul cel mai afectat este cel orăşenesc-intelectual (studenţi, profesori, magistraţi), alarmaţi de creşterea numărului evreilor în universităţi, barouri, gazetărie etc., ceea ce a provocat nu numai violente manifestări de stradă, greve şi agitaţii studenţeşti, ci şi constituirea unor noi organizaţii şi partide politice cu programe ”protecţioniste” menite să stimuleze promovarea rumînilor etnici în economie şi cultură şi reducerea ponderii economice a evreilor, maghiarilor şi altor minoritari. *128

La fel ca în Germania şi Ungaria în aceeaşi perioadă *129, în Rumînia are loc o primă importantă fuziune între ideologii antisemitismului şi ”grupurile de incitare” ale păturilor de mijloc, primii devenind liderii şi organizatorii acestor grupuri. Parodie a vechiului ”revoluţionarism”, intelectualul antisemit ”iese în stradă”, micile revoluţii avînd acum ca scenă exclusivă cartierul evreiesc.

4. Antisemitism ideologic: A.C. Cuza şi Nicolae Paulescu

Schimbările intervenite pe plan social şi politic, după primul război mondial, ca şi noua configuraţie şi noul statut juridic al comunităţii evreieşti au provocat o radicalizare a fenomenului antisemit după 1922, urmată, în mediile intelectuale, de o regrupare a forţelor şi tendinţelor. Într’o fază iniţială însă, tonul şi direcţia sînt date de ”veteranii” curentelor antisemite.

Este cazul doctrinarilor social-politici, afirmaţi încă în ultimele decenii ale secolului trecut, care’şi fac din antisemitism un program politic, chiar un crez filozofic şi o ideologie. Grupul lor este dominat de figura profesorului universitar A. C. Cuza. Activitatea lui pe acest tărîm (precedată, în tinereţe, de prezenţa sa în cercurile şi publicaţiile socialiste) se întinde pe mai bine de o jumătate de veac (începînd din 1888). Cuza a fost cel mai consecvent teoretician şi propagator al antisemitismului, în presă, la catedră, în viaţa politică şi în manifestări publice.

A întemeiat, în 1910, împreună cu Nicolae Iorga, Partidul Nationalist-Democratic, în 1919, Garda Conştiinţei Naţionale, în 1923, Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), cu care vor fuziona, după doi ani, primele organizaţii fasciste; în 1935, împreună cu Octavian Goga, Partidul Naţional Creştin. Din 1911 pînă în 1938 (cînd se dizolvă Parlamentul) a fost, aproape fără întrerupere, deputat; în decembrie 1937 îl va seconda pe Goga în alcătuirea guvernului care decretează legislaţia antisemită. *130

Autor al unor lucrări de economie, contestate ca valoare, acuzat de plagiat, A.C. Cuza ilustrează perfect cazul intelectualului mediocru, cu un mod rudimentar de argumentare, care face o carieră ştiinţifică şi politică remarcabilă exclusiv datorită promovării unui program de combatere a ”pericolului evreiesc”.

Deşi antisemitismul lui A.C. Cuza a fost văzut deseori ca o obsesie maniacală *131, se pot distinge în evoluţia sa cîteva etape distincte, deplasări semnificative în sferele din care sînt alese argumentele. În prima fază, care ţine pînă în preajma primului război mondial, predomină factorii economici, etnici şi culturali, elementul religios fiind aproape inexistent (desigur, o reminiscenţă a ateismului fostului socialist, dar şi o sincronizare cu bibliografia antisemită europeană de la sfîrşitul secolului, cu care Cuza era mereu la curent).

Evreul reprezintă pentru naţiunea rumînă în primul rînd o primejdie etnică:

”Străin ca rasă, adică fiind înzestrat cu anumite însuşiri fizice şi morale, şi astfel zidit încît el nu se asimilează cu nici un popor, jidanii tind să ne înlocuiască în ţările române. Aici dar nu mai este vorba de o invazie trecătoare, ci de o adevărată cucerire, de o luptă pe viaţă şi pe moarte între două neamuri deosebite, dintre cari unul, evreul, nimiceşte pe celălalt, pe rumîn.” *132

Structura populaţiei orăşeneşti după meserii, statisticile demografice confirmă primejdia evreiască pentru economia naţională şi necesitatea unei politici protecţioniste. Obiectivul principal este ”rumînizarea” clasei de mijloc, prin eliminarea treptată a evreilor. *133

Opera sa ideologică ”clasică”, Naţionalitatea în artă, îşi propune un ţel ambiţios: să demonstreze, cu argumente filozofice şi estetice — pornind de la principiul ”naţionalitatea e puterea creatoare a culturii umane” — că, şi în cazul rumînilor, cultura naţională nu poate fi creată decît de ”rumînii de sînge”.

Participarea evreilor (”străini de altă rasă, de altă lege, cu alte principii de cultură şi neasimilabili”) nu poate fi decît nocivă. Eliminarea lor e o condiţie de supravieţuire etnică şi spirituală. *134

Nu numai calitatea de străini îi face pe evrei periculoşi, ci şi inferioritatea rasei, vizibilă şi în cultura lor sterilă, dizolvantă, morbidă:

”[Evreii] n’au produs niciodată o operă de valoare permanentă”, ”au avut talente, niciodată genii”, ”nu au avut nici o însemnătate pozitivă pentru înaintarea civilizaţiei umane”. Pentru ilustrare, Cuza trece în revistă istoria evreilor începînd cu perioada biblică, compilînd de fapt din Drumont, Momsen, E. Renan, H. S. Chamberlain. În vremea noastră, demonstrează Cuza, evreii sînt purtătorii unor noi microbi de disoluţie socială: umanitarismul, ateismul, socialismul, ”democraţia cu perciuni”. *135

După 1918, doctrina antisemită a lui Cuza se înnoieşte cu elemente luate din noua conjunctură. Participarea evreilor la război, ca soldaţi în armata rumînă (argument important în favoarea emancipării lor) este discreditată prin acuzaţii de trădare, dezertare, spionaj în favoarea inamicului. *136

Noul slogan al luptei antisemite a devenit, după emanciparea evreilor prin Constituţia din 1923, numerus clausus, pentru a stăvili ”năvala” evreilor spre şcoli şi universităţi:

”Jidanii cari ocupă universităţile (…) vor conduce ei destinele naţiei rumîneşti, falsificînd cultura naţională rumînească.” *137

Numerus clausus este numai o fază preliminară, ”o formă de tranziţie către forma din urmă, singura logică şi prin urmare definitivă: numerus nullus”. *138

În această etapă, A.C. Cuza descoperă forţa unor mai vechi argumente teologice. El devine, pe neaşteptate, un exeget al doctrinei creştine, pe care încearcă să o ”reformeze” spre o mai bună împlinire a mesajului militant anti-iudaic al învăţăturii lui Isus. *139

Biserica este acuzată că nu a repudiat Vechiul Testament, îngăduind astfel atotputernicia Satanei ”întrupată în jidani”. *140

Accentul deosebit pus pe sensul naţional-creştin al luptei antisemite apăruse mai înainte, în scrierile lui N. Paulescu; Cuza preia repede aceste clişee, intuind schimbarea de direcţie şi de limbaj a noilor curente antisemite.

Stereotipurile mistice predomină şi în publicaţiile şi broşurile sale de ”popularizare” a antisemitismului. În ziarul său Apărarea Naţională (scos împreună cu N. Paulescu, din 1922) sînt transcrise, număr de număr, scene de omor ritual şi alte rituri abominabile la care s’au dedat evreii, în diferite ţări, de’a lungul timpurilor. Ciclul se încheie cu următoarea precizare:

”Sînt nenumărate alte cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvîrşeşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitîndu’se chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei se scurge în vase, sau pe cearşafuri, cari apoi se ard şi cenuşa obţinută este întrebuinţată la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din istorie le’am putea duce la infinit.” *141

În paginile aceluiaşi ziar, Cuza fundamentează ”ştiinţa antisemitismului”:

”Ştiinţa antisemitismului are ca obiect judaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor ştiinţelor care pot contribui la soluţia ei.”

Ştiinţele convocate în sprijin sînt: istoria, antropologia, teologia, politica, economia politică şi filozofia, iar toate investigaţiile… interdisciplinare duc la aceeaşi soluţie practică:

”Eliminarea jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punînd capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorită unei concepţii anahronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera.” *142

Ştiinţa antisemitismului este al treilea element şi corolarul altor două elemente constitutive ale antisemitismului: instinctul (care provoacă reacţiile violente ale mulţimii) şi conştiinţa pericolului evreiesc.

Sub presiunea unor grupări antisemite mai noi, care tind să se emancipeze de sub tutela sa, Cuza îşi redefineşte doctrina, spre sfîrşitul deceniului trei, intitulată acum ”doctrina naţionalistă creştină”, pe care o include într’o sferă mai largă, ”un sistem de gîndire şi acţiune”, denumit cuzismul:

”Cuzismul se prezintă cu sistemul său propriu, complect, unitar, ştiinţific, al doctrinei naţionaliste creştine, dovedind din totalitatea elementelor ei, biologice, teologice, economice, sociologice, istorice şi din fiecare în parte, că singura soluţie posibilă a problemei jidăneşti este eliminarea jidanilor: care presupune acţiunea imediată, pe toate terenurile, şi de orice moment, pe baza unui program lămurit, cu scopul acestei eliminări, necesare şi realizabile.” *143

Rezumată în zece teze fundamentale, doctrina (aşa cum e expusă în 1928) pune un accent mai apăsat pe unitatea rasei, a ”sîngelui” şi a religiei creştine, ca şi pe imperativul unei mobilizări generale în vederea eliminării duşmanului.

Cu un program antisemit radical, partidul său (L.A.N.C.) îşi propune chiar de la înfiinţare (1923) anularea drepturilor politice ale evreilor, expulzarea celor intraţi în ţară după 1914, scoaterea evreilor din armată şi din funcţiile publice, întregul program — sub deviza ”Rumînia a Rumînilor!” *144

Pentru a ţine pasul cu extremismul altor grupări antisemite concurente, Cuza ”supralicitează”. Se disociază de ”L’Action Francaise”, considerată prea moderată, şi adoptă mai decis ideea expulzării:

”Acţiunea imediată: de eliminare a jidanilor din orice domeniu — şi de aşezare a lor pe un pămînt liber, pe care să’şi creeze şi ei cultura lor proprie…” *145

Începînd din 1921, zvastica este aleasă ca semn distinctiv al mişcării lui Cuza, este reprodusă în publicaţii, broşuri, programe electorale. A. C. Cuza revendică prioritatea şi caracterul pur rumînesc al acestui simbol, fără a face vreo referire la circulaţia zvasticii în Germania. *146

Fapt semnificativ, din aceeaşi perioadă (deceniul 3), se constată sporul de respectabilitate dobîndit de A. C. Cuza în societatea românească şi, o dată cu el, antisemitismul politic extrem este validat de forurile politice şi culturale de prestigiu. Din 1922, ca decan de vîrstă, Cuza este preşedintele Camerei Deputaţilor *147; inaugurarea Ligii Apărării Naţional Creştine se face printr-o ceremonie religioasă la Mitropolia din Iaşi, urmată de o adunare festivă, în aula Universităţii din Iaşi, cea mai veche universitate din ţară. *148

Ascensiunea prestigiului său social va continua, cum vom vedea, şi în deceniul următor, fără o relaţie directă cu succesele sau insuccesele politice ale mişcării sale. *149

Un colaborator apropiat al lui A.C. Cuza a fost Nicolae C. Paulescu, reputat profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti, cu studii şi cercetări serioase în Franţa şi Rumînia. L’a secundat pe Cuza în întemeierea mişcărilor şi partidelor ultra-naţionaliste după 1922 şi au scos împreună ziarul Apărarea Naţională.

Spre deosebire de Cuza, Paulescu dezvoltă în special latura religioasă a doctrinei antisemite româneşti, însoţită însă şi de o fundamentare a antisemitismului cu ajutorul medicinei şi psiho-patologiei. El însuşi este un caz interesant de antisemitism visceral obsesiv. În expuneri savante (una a apărut şi la Paris, în 1913), Paulescu acumulează toate acuzaţiile aduse evreilor, într’o creştere accelerată care atinge forme delirante.

Punctul de plecare este o teorie a pasiunilor şi a conflictelor sociale studiate din punctul de vedere al unei discipline denumite ”fiziologia filozofică” şi ilustrate în primul rînd cu comportamentul evreilor, cazul limită al unei rase stăpînite de patimi şi anume: instinctul de dominare şi cel de proprietate. *150

Instrumentele prin care evreii îşi asigură dominarea lumii, în vederea exterminării celorlalte popoare, sînt Talmudul, ca doctrină, şi, ca organizaţie, Cahalul, a cărui funcţionare, conspirativă şi complicată, Paulescu o descrie amănunţit, folosindu’se de textele lui Drumont, J. Braffman, Rohling, dar şi de exemple din metodele ”diavoleşti” ale comunităţii evreilor din România. Chiar răscoala ţăranilor de la 1907 (ideea nu’i trecuse prin cap nici lui Cuza) a fost pregătită, finanţată şi organizată de Cahalul mondial, specialist în ”uneltiri revoluţionare”. *151

Acumularea morbidă a unor descrieri şi perversiuni sexuale, cu scopul de a arăta mijloacele demonice ale evreilor de corupere a poporului rumîn, îl duce, inevitabil, la ideea exterminării duşmanului, formulată interogativ încă în 1913:

”…Dar o chestiune radicală se pune pentru noi, rumînii: Ce trebuie să facem cu aceşti oaspeţi nepoftiţi care, hodoronc-tronc, s’au instalat în ţară — sau mai bine-zis cu aceşti paraziţi răufăcători cari sînt, în acelaşi timp, şi hoţi şi asasini? Putem oare să’i exterminăm — cum bunăoară se ucid ploşniţele? Acesta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai comod de a ne scăpa repede de ei, — mijloc care ar fi chiar licit, dacă am urma legile Talmudului.” *152

Soluţia este însă respinsă din considerente creştine şi înlocuită cu propunerea, mai constructivă, de reeducare forţată a acestei rase, prin abandonarea dogmelor Talmudului şi lichidarea Cahalului.

După 1922 (Paulescu a murit în 1931), conflictul este văzut în termeni religioşi, ca o luptă uriaşă între ”creştinismul dumnezeiesc” şi ”jidanismul diavolesc”. Pentru că evreii se pregătesc să creeze în răsăritul Europei o ţară a lor proprie şi ”să extermine popoarele băştinaşe”, aşa cum au făcut şi în Rusia, N.C. Paulescu cheamă la mobilizarea întregii lumi creştine:

”Unirea tuturor creştinilor se impune ca o necesitate imperioasă şi inexorabilă — mai ales astăzi, cînd e vorba de Viaţă şi de Moarte pentru Creştinism şi pentru Rumînism.” *153

Doctrinarii ortodoxismului din deceniul următor vor vedea în Paulescu un precursor al lor în privinţa fixării dogmei creştine ortodoxe ca element al naţionalismului şi prin demascarea evreilor ca pe cea mai gravă primejdie pentru lumea creştină. Nichifor Crainic, principalul ideolog al ortodoxismului, îl va omagia pe N.C. Paulescu ca pe ”fondatorul naţionalismului creştin”, ”cel mai complect şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai naţionalismului nostru”. *154

Teoriile susţinute de Cuza şi Paulescu n’au pătruns în viaţa politică rumînească decît în anii ’30. Unele din ele vor ajunge în cele din urmă elemente ale politicii de stat.

5. Mitul naţional şi ”problema evreiască”: Nicolae Iorga

După primul război mondial, cele două idei dominante care se confruntă în viaţa intelectuală şi politică românească sînt democraţia şi naţionalismul, cu echivalentele lor în diversele curente ideologice. Abordarea ”problemei evreieşti” se va integra în dezbaterea acestor orientări divergente.

Pe terenul doctrinelor naţionaliste, cei doi termeni, naţionalism şi democraţie, se află într’un raport de excludere. Conţinutul reînnoit al naţionalismului (prin absorbirea teoriilor lui H. S. Chamberlain şi Ch. Maurras), cu un accent deosebit pus pe ideea de rasă şi spirit autohton, scot pe evreu, irevocabil, în afara sferei naţionale, el este fatalmente străin.

Gradul de nocivitate al acestui străin (în economie, cultură, viaţă politică şi socială) variază de la o doctrină la alta, ca şi argumentele aduse în susţinerea lor. Conceptul de democraţie se deplasează spre un sens exclusiv negativ. Democraţia a devenit duşmanul principal al naţionalismului, iar relaţia evreu = democraţie s’a constituit, fireşte, ca o axiomă. Acelaşi proces s’a desfăşurat şi în alte ţări europene, uneori cu două-trei decenii mai devreme. *155

Particularitatea românească e continuitatea (ca şi predominanţa) mitului naţional, substituirea mitului romantic (”naţionalismul revoluţionar”), printr-unul net conservator, definit prin patriarhalism, tradiţionalism, ruralism, xenofobie.

După poetul Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga este, pentru cîteva generaţii, cea mai importantă întruchipare a ideologiei naţionaliste, cel mai important propagator al specificului naţional şi al ”sufletului rumînesc” în cultură şi artă.

Iorga este cel mai mare istoric român. Din ultimul deceniu al secolului XIX şi pînă la moartea sa în 1940, Iorga domină viaţa culturală şi academică din Rumînia prin personalitatea sa puternică şi contradictorie. După obţinerea doctoratului la Universitatea din Leipzig în 1893, predă istoria universală la Universitatea din Bucureşti, cu scurte întreruperi, timp de patruzeci şi şase de ani. Iorga este autorul unui număr impresionant de monografii şi colecţii de documente asupra culturii, civilizaţiei şi istoriei rumînilor, ca şi autorul unor vaste sinteze de istorie şi cultură universală.

A întemeiat importante instituţii culturale şi ştiinţifice, a fost ales membru onorific al unor prestigioase academii europene.

Doctrinar social, scriitor prolific şi activ om politic (fondator de partide, deputat, ministru, prim-ministru), Iorga, ca şi poetul Octavian Goga, confirmă, în cultura rumînească, persistenţa semnificativă a mitului romantic al cărturarului — conducător spiritual al naţiunii. Amîndoi vor fi promotorii inspiraţi al unui alt mit dominant în cultura rumînească, cel al renaşterii (regenerării) naţionale.

Anacronismul prototipului într’o perioadă cînd viaţa intelectuală se autonomizează *156 explică, poate, şi eşecurile lor politice, dar confirmă gradul accentuat de intelectualizare a vieţii politice rumîneşti. *157

Ca şi la Eminescu, ideologia naţionalistă a lui Iorga are la temelie o mistică naţională. Ea implică promovarea valorilor tradiţionale ale vieţii rurale rumîneşti, opoziţia faţa de modernizare şi, în diferite perioade, grade variabile de xenofobie.

După o scurtă criză socialistă de tinereţe, Iorga s’a angajat, în strînsă asociaţie cu A. C. Cuza, într’o foarte energică activitate publicistică şi politică, de tendinţă naţionalistă şi de un antisemitism incendiar, promovat în special în paginile ziarului Neamul Rumînesc (1906-1944). În 1910 amîndoi fondează Partidul Naţionalist-Democratic, cu un program net antisemit, şi vor fi aleşi deputaţi. *158

Diferenţa dintre ei era însă enormă (ca valoare intelectuală şi ca mod de a aborda ideea naţională) şi ei se vor despărţi total după 1922, Iorga avînd mereu grijă de a minimaliza fuziunea lor anterioară, atent de a nu fi confundat politiceşte cu A. C. Cuza. *159

În faza militantismului lor comun, tema predilectă a lui Iorga este dominaţia economică a evreilor, cu efectele ei nefaste asupra ţărănimii, dominaţie care vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al rumînilor de neam de a controla întreaga organizare social-economică a ţării. *160

”Invazia” evreiască asupra unor oraşe vechi româneşti (Iaşi, Suceava) este resimţită acut ca o degradare a spiritualităţii naţionale. Suprapunerea păturii evreieşti (comercială, mai ales) peste populaţia autohtonă este o ”maculare”, o profanare a unor locuri sacre prin vechime şi spiritualitate:

”Iaşul este locuit pe trei sferturi de evrei. Bogăţia, viaţa, mişcarea este a lor. Flacăra sionismului s’a aprins şi arde mai puternic acolo. Noi avem la Iaşi numai două lucruri: şcoala şi biserica. Şi regele Rumîniei vine în capitala prigonită de murdara viaţă de afaceri a unui alt neam. Prin actele şi cuvintele lui, trecutul şi prezentul nostru se leagă iarăşi nedespărţite înaintea străinului păgîn şi duşman. Căci oricît s’ar scurge la noi valul necurat al vînătorilor de cîştig, pămîntul e al nostru. Şi vîntul va lua odată pleava pe care el a adus’o, iar noi vom rămîne.” *161

Orator de mare talent şi forţă de convingere, Iorga dă discursului său naţionalist şi xenofob o mare încărcătură emoţională, profetică, vestind cataclisme şi răzbunări cumplite. Atacul împotriva ”străinului” este cînd direct ca un rechizitoriu, cînd criptic, aluziv, străbătut de ameninţări misterioase.

Stăpînit de o mistică înflăcărare patriotică, Iorga devine un mesager al străbunilor cerînd răzbunare. Impresia unor inflamante pamflete ale sale este că lupta este aproape pierdută, rumînii au intrat în robia evreilor; el e glasul ultimului conducător de oşti, care, cu o ultimă speranţă, îndeamnă la recucerirea poziţiilor.

Dar acesta este numai unul din discursurile sale. Fanatismul lui Iorga e mai mult o chestiune de stil oratoric. Schimbînd brusc registrul, Iorga devine conciliant, spirit luminat, ”european”, respinge violenţa şi măsurile extreme, propunînd soluţii constructive.

Evreii au, în Rumînia, o istorie a lor, pe care el o studiază *162, unii au merite faţă de cultura rumînă (printre ei, Moses Gaster şi chiar socialistul Gherea), dar în total, ei sînt străini şi primejdioşi pentru naţiunea rumînă, prin număr şi pondere social-economică.

Înlocuirea lor treptată, ”paşnică”, din sectoarele importante al vieţii sociale, pe măsură ce se vor forma elementele etnic rumîneşti apte să le ia locul, este o necesitate vitală. Şi îndrumarea evreilor spre alte sfere de activitate (munca agricolă, de pildă) ar putea diminua intensitatea conflictului. *163

Activitatea sa culturală şi literară, în cadrele mişcării semănătoriste, s’a concretizat şi în foarte ample acţiuni publice, desfăşurate în toată ţara şi mai ales la Vălenii de Munte (reşedinţa lui), unde a creat o universitate populară, cu o influenţă covîrşitoare asupra studenţilor, profesorilor, preoţilor. Aureola de ”apostol al neamului” indică sensul acţiunii sale — ”afirmarea mai energică a sufletului rumînesc” *164, efervescenţa unei atmosfere de ”renaştere naţională” prin cultură, imprimată de personalitatea excepţională a istoricului.

În acest cadru, orice discurs antisemit (al său sau al invitaţilor săi, printre ei — A.C. Cuza) capătă gravitatea unui înalt comandament naţional. Prin asocierea programului de promovare a valorilor spirituale româneşti cu combaterea ”primejdiei evreieşti”, Iorga a dat mişcărilor antisemite un nimb de misiune patriotică şi o sporită legitimitate. *165

N. Iorga a evoluat însă într’un mod mai consecvent concepţiei sale naţionaliste. Cînd mişcarea antisemită ia forme extreme în anii 1922-23, Iorga se dezice de ea, consideră noua lozincă, numerus clausus, ”o absurditate”. *166

Doctrina naţionalistă, pe care o reprezintă şi o redefineşte într’o expunere din decembrie 1922, este văzută ca o continuare şi o dezvoltare firească a spiritului tradiţional românesc, de structură ţărănească, şi a direcţiei naţionale inaugurate la 1840 de M. Kogălniceanu, unul din primii doctrinari şi oameni politici ai Rumîniei moderne. Este un naţionalism ”democratic” (cu sensul exclusiv de popular, rural), ce urmăreşte stimularea evoluţiei fireşti, ”organice”, a naţiunii (”fiinţă naturală şi organică”), prin educaţie şi acţiune morală.

În contextul puternicelor agitaţii antisemite şi ţinînd seama de noua configuraţie a minorităţilor din Rumînia după război, Iorga deduce din doctrina naţionalistă şi atitudinea faţă de evrei, fără a’i numi însă direct (formularea e foarte prudentă şi diplomatică). Opţiunea e constructivă, conciliantă, în vădit contrast cu orientarea sa mai veche. În acelaşi stil aluziv, Iorga ţine să se detaşeze de A.C. Cuza, fostul tovarăş de idei politice, ca şi de zgomotoşii lui discipoli:

”Această concepţie am mărturisit’o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s’a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într’un chip nu poate fi considerată ca duşmana naturală a unui popor care ar dori să n’aibă nici un duşman natural, dar, dacă’l are, să fie în afară de corpul său politic. S’a produs astfel o deosebire foarte esenţială care a determinat anumite separaţii pe care sînt mîndru că le’am făcut, fiindcă dacă nu le’aş fi făcut, în momentul de faţă mi’ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea dumneavoastră în calitate de complice al unor acţiuni care desonorează o civilizaţie.” *167

Elementele ”nerumîneşti prin sînge” trebuie să fie conştiente de necesitatea colaborării cu ”stăpînii îndrituiţi ai acestui pămînt”. *168

Conjuncturile politice, fluctuaţiile temperamentale şi mai ales contradicţiile ”rumînismului” său, cu o puternică fibră xenofobă, îl vor readuce pe Iorga, în anii următori, la discursul antisemit.

6. Naţionalism şi populism: C. Stere

O rădăcină populistă a naţionalismului rumînesc de tendinţă antisemită poate fi găsită în studiile sociologice ale lui Constantin Stere, important om politic, principal ideolog al poporanismului. *169

După primul război mondial el a devenit liderul Partidului Ţărănesc. În cultura politică rumînească, el inaugurează, în studiul său din 1907 ”Social-democratism sau poporanism?”, o formă nouă de naţionalism antisemit, care respinge antisemitismul zgomotos, excesele, violenţele, demagogia, în numele ”naţionalismului sănătos şi adevărat”.

În capitolul ”Problema naţională şi social-democratismul — Antisemitismul”, din studiul amintit, de mare rezonanţă în viaţa intelectuală şi politică rumînească, Stere îşi propune o analiză obiectivă a ”problemei evreieşti”, din perspectivă naţională şi socială:

”Vreau să vorbesc despre «chestiunea evreiască», în care, cum am spus, într’un conflict real de interese, o luptă necesară şi legitimă a fost cu desăvîrşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri, cari astfel nu numai ne compromit în faţa lumii civilizate, îngreuind o soluţiime raţională şi dreaptă, dar care o transportă, dintr’o poziţie inatacabilă, pe un teren unde sîntem de mai înainte condamnaţi la o înfrîngere pe atît de inevitabilă, pe atît de fatală pentru noi.” *170

Evreii, constată Stere, constituie ”o piedică pentru dezvoltarea noastră normală” datorită calităţilor şi nu defectelor lor, cum cred ”antisemiţii”. *171

Sursele conflictului se află în tipul de cultură pe care’l reprezintă evreii şi caracteristicile structurilor sociale rumîneşti. O cauză universal valabilă este caracterul ”arhaic” al religiei mozaice, care duce ”fatal” la un conflict cu societăţile moderne, pentru că transformă pe evrei într’un organism social şi politic autonom, de un exclusivism ”feroce” şi ”fanatic” (egal cu cel al ”antisemiţilor”), opus oricărei inovaţii.

Şansa integrării evreilor în cultura universală este ieşirea din ”zidurile înăbuşitoare ale Talmudului” şi renunţarea la tiparele culturii iudaice. Aceasta ar duce însă la dispariţia evreilor ca tip cultural distinct — ceea ce explică ”fanatismul conservator şi exclusivismul naţional şi religios” al iudaismului, ”eternizînd astfel această tragedie, şi aşa peste măsură de lungă”. *172

Aspectul rumînesc al ”problemei evreieşti” este, după Stere, de natură socială. Cu un limbaj înnoit, mai pronunţat sociologic, Stere reia tezele principale din articolele lui Eminescu. În condiţiile înapoierii economice şi sociale a Rumîniei, aflată într’un moment de tranziţie, evreii, intraţi în ţară în număr mare, datorită unei imigraţii necontrolate, au ajuns să alcătuiască ”tot stratul claselor mijlocii, împiedicînd astfel dezvoltarea normală a ţării”.

Din punct de vedere economic, evreii reprezintă, exclusiv, capitalismul ”vagabond”, ”de bancă”, ”de camătă”, care nu are rolul ”progresiv, creator, revoluţionar” al capitalismului industrial. *173

Această stare de lucruri are consecinţe grave şi pentru cultura naţională: o clasă mijlocie străină, ”ce nu vorbeşte limba poporului, ce nu are nevoie de creaţiunile lui literare”, blochează accesul poporului spre cultură. Reacţia de apărare este legitimă:

”Poate un popor, oricît de tolerant ar fi el, să se resemneze la deplasarea centrului de gravitate politică în folosul elementelor străine, să încredinţeze astfel destinele sale unei clase străine?” *174

Teza lui Stere urmăreşte delegitimizarea clasei de mijloc (cum observa sociologul Mihai Dinu Gheorghiu) numai pentru că este etnic eterogenă. *175

Problema socială a devenit una exclusiv etnică. Este, conchide Stere, ”un conflict naţional” ”dureros şi fatal, un conflict adînc şi real, ale cărui victime sîntem şi noi şi evreii”. *176

Gravitatea situaţiei impune renunţarea la antisemitismul gălăgios, combătut cu sarcasm:

”Cu arme ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale, cu propagarea de ură, cu pătimaşa aţîţare la excese, cu răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale, cu injurii triviale şi grosolane, cari înjosesc numai pe cel cari le aruncă, — se poate numai compromite o cauză dreaptă — care nu este cauza antisemitismului.” *177

”Cauza dreaptă”, formulată de Stere la 1907 (ulterior abandonată) este, în fapt, un antisemitism ”civilizat”, exprimat într’o politică echilibrată, justificată de o ideologie bine articulată. Măsurile concrete propuse nu sînt însă mai puţin radicale: un program de expulzare a ”acestui prisos de populaţie evreiască”, organizarea strictă a emigrării evreilor, ”regularizată şi canalizată conform cu interesele noastre”. *178

Stere exprimă, în esenţă, politica oficială a ”partidelor istorice” rumîneşti, menţinută, deschis sau camuflat, pînă în 1938. *179

Dobrogeanu-Gherea, în scrisoarea amintită, către Korolenko (1912), a intuit exact poziţia prietenului său:

”Iată’l pe prietenul nostru comun Stere, care în articolul despre problema evreiască propune ca rezolvare a acestei probleme exilarea evreilor din Rumînia pe socoteala statului (iată ce minunat e!) la mama dracului, iar fiind prefect el se ocupă cu evacuarea lor şi colonizarea lor în anumite locuri prestabilite.” *180

În limbaj ”neo-marxist”, teoriile lui C. Stere despre rolul negativ, anti-naţional, al ”clasei de mijloc” compusă din străini, reprezentanţi ai capitalismului ”prădalnic”, destructiv, au fost reluate recent în sociologia rumînească. *181

După primul război mondial, Stere a pledat pentru reforme democratice care să rezolve şi situaţia evreilor:

”Rumînia nu poate rămînea, după prăbuşirea ţarismului, singurul punct de pe suprafaţa globului pămîntesc unde chestiei evreieşti să’i poată fi dată altă soluţie decît în toată lumea.” *182

Declaraţiile de simpatie şi interes faţă de evrei sporesc o dată cu creşterea tensiunii antisemite în ţară. Problema evreiască este ”o rană vie”, ”o racilă cu care nu se poate împăca nici o conştiinţă morală, nici un suflet ales”. *183

În 1929, Stere scrie despre însemnătatea evreilor în istoria omenirii, convins că ei vor ocupa şi în viitor ”un loc de cinste în obştea neamurilor”. Referirile sînt, de regulă, la situaţia generală a evreilor în lume (”o mare naţiune istorică este de fapt scoasă afară din sfera ordinei de drept”), fără a mai reveni însă la o analiză socială a ”problemei” în Rumînia. *184

7. Naţionalism şi antisemitism în Transilvania: Aurel C. Popovici, G. Bogdan-Duică, Octavian Goga

Curentul naţionalist în viaţa intelectuală rumînească din Transilvania (inclusă pînă în 1918 în cadrul Imperiului Habsburgic) are forme particulare şi o intensitate aparte. Transilvania a fost, începînd din secolul al XVIII-lea, focarul unei foarte puternice mişcări culturale rumîneşti orientată spre păstrarea şi cultivarea identităţii rumîneşti.

Naţionalismul rumînesc este în Transilvania mai ardent şi mai dramatic, datorită persecuţiilor autorităţilor austro-ungare. O altă notă care îi distinge pe ideologii din Transilvania este generată şi de formaţia lor intelectuală, mai deschisă (în urma studiilor la Viena) influenţelor culturii germane.

Conflictul rumîno-maghiar fiind acut, ”problema evreiască” se află pe un plan secund, dar devine importantă după unirea Transilvaniei cu Rumînia, cînd are loc şi o ”sincronizare” a curentelor antisemite.

Un reputat ideolog naţionalist a fost, după 1900, Aurel C. Popovici. Om politic şi publicist, el a fost, printre altele, redactor la Sămănătorul condus de N. Iorga.

Din moştenirea doctrinară a lui Eminescu, Popovici extrage latura conservatoare, pe care o expune pe larg într’un studiu intitulat semnificativ Naţionalism sau Democraţie (1910). Dezvoltarea sănătoasă a naţiunii române, susţine Popovici, este condiţionată de păstrarea ”caracterului patriarhal” al rumînilor şi de menţinerea unei purităţi etnice, cu tolerarea unui mic coeficient de amestec străin:

”Căci fiecare naţiune are un coeficient propriu în puterea ei de asimilaţie a elementelor străine. Îndată ce infuziunea sîngelui etniceşte străin trece o limită anumită, chiar şi naţiunea cea mai mare şi mai puternică se descompune.” *185

Duşmanul naţionalismului este ”democraţia cosmopolită”. Crizele sociale, toate formele de ”pervertire a mentalităţii naţionale” sînt efecte ale democraţiei. În Rumînia, democraţia a fost adusă de străini.

O consecinţă dăunătoare a democraţiei este şi puterea enormă a presei. Ziarele, ”puteri plutocratice”, aflate în mîinile evreilor, au posibilitatea de a manevra opinia publică, de a crea, în folosul lor, ”cazuri” de mare răsunet — afacerea Dreyfus, de pildă — şi trec sub tăcere nedreptăţi la fel de grave: persecutarea românilor din Transilvania. *186

Noutatea adusă de doctrina lui Aurel C. Popovici este adoptarea ideilor lui H. S. Chamberlain, de la care ia, în primul rînd, teoria inegalităţii raselor, ceea ce îi prilejuieşte, printre altele, aşezarea ungurilor printre rasele inferioare. *187

Face şi elogiul arianismului, al ”spiritului german” şi al ”seminţiilor germanice”, mîndru că şi poporul rumîn, de rasă latină, ”are ceva sînge germanic în vinele sale”. *188

Popovici se desparte de Chamberlain numai prin importanţa pe care o acordă creştinismului ca element definitoriu al caracterului naţional. În acest punct, vom vedea, se distanţează toţi doctrinarii rumîni ai naţionalismului de teoriile de mare circulaţie în Germania. *189

Mult mai preocupat de ”pericolul evreiesc” este un alt om de litere transilvănean, istoricul literar tradiţionalist G. Bogdan-Duică. *190

Spirit erudit, Bogdan-Duică afişează cu atenţie, minuţios, lucrarea lui Sombart, Die Juden und das Wirtschaftleben, pe August Rohling şi autori evrei (A. Ruppin ş.a.), numeroase volume de teologie, sociologie şi economie politică, pentru a demonstra, cu mai multe argumente şi abundenţă de surse bibliografice, ideile lui Cuza şi Paulescu: ”iudaizarea economică” a Rumîniei, pericolul acordării de drepturi evreilor din Rumînia, trufia şi intoleranţa evreilor, ”stupiditatea religioasă” a lor sau ”inferioritatea rasei”. Numeroase date şi statistici despre evreii din Galiţia, Rusia, Austria, Ungaria, Bucovina, Transilvania demonstrează prezenţa ”marelui arc de cerc care înconjoară” şi urgenţa măsurilor de apărare. *191

A rămas refractar ”înnoirilor” aduse de tinerii lideri ai Legiunii Arhanghelului Mihail (a polemizat, în 1927, cu asprime profesorală, cu Ion I. Moţa, co-fondatorul mişcării). *192

Numai absenţa unui program clar de acţiune politică şi poate excesul de erudiţie l’au împiedicat pe Bogdan-Duică să fie consacrat ca un ideolog al antisemitismului.

La răscrucea la care Iorga s’a îndepărtat de antisemitismul politic activ — anul 1922 — cel care se alătură, cucerit de elanul naţionalist al tineretului, este poetul şi omul politic Octavian Goga. El este o altă figură reprezentativă a naţionalismului rumînesc, în varianta sa transilvăneană. Militant asiduu pentru drepturile rumînilor din Transilvania, Goga a devenit o figură de prim-plan a vieţii politice rumîneşti după unirea din 1918 şi a exercitat o considerabilă influenţă cu deosebire în provincia sa natală. *193

Unul din cei mai importanţi poeţi naţionali rumîni din acest secol, Goga ilustrează — în publicistică şi activitate politică — metamorfoza naţionalismului tradiţional într-o formă de românism, înţeles ca ideologie a luptei împotriva străinului. Noul impuls antisemit, adus de generaţia de tineri intelectuali care vor popula Garda de Fier are, în persoana lui Goga, un simpatizant constant şi un admirator, cu foarte rare rezerve. El îi descoperă mişcării, de la primele manifestări, rădăcini în tradiţia rumînească şi ar putea fi considerat primul ideolog de prestigiu al ei, dacă nu s’ar fi menţinut, din strategie politică, în afara ei, ulterior chiar adversar al ei, pe terenul luptei pentru putere.

Într’un lung şir de foiletoane adunate în volumul Mustul care fierbe (1927), Goga urmăreşte cu crescîndă simpatie şi solidarizare mişcările studenţeşti pentru numerus clausus şi semnalează, cu o intuiţie exactă, noutatea şi semnele unei prefaceri de adîncime.

Mişcarea e o ”largă răzvrătire tinerească”, dornică de ”o religie nouă”, ea descinde din ”adevărurile organice ale rasei”, este ”prima avangardă a acestei evoluţii de conştiinţă naţională” şi vesteşte ”un ferment nou de viaţă morală”, ”o furtună purificatoare”, ”reprezintă religia naţională fanatică şi intransigentă, cea mai de seamă temelie a vieţii noastre de stat”. *194

Un atentat politic este ”un caz de conştiinţă”, ”o izbucnire de protestare a instinctului naţional” şi îndeosebi un avertisment străinilor:

”Acest adevăr ar trebui să’l pătrundă toţi care pot influenţa opinia publică din ţară: şi băştinaşi şi străini. Cei care se găsesc la ei acasă să îndrume în sens constructiv pulsaţia vie a instinctului naţional, iar cei oploşiţi pe un pămînt binecuvîntat să’şi deie seama că prin provocări îndrăzneţe se împinge la extrema limită bătrîneasca răbdare a unui popor.” *195

Ideea naţională (definită ca o ”credinţă fanatică în patriotismul specific al neamului” *196) este, şi pentru Goga, o emanaţie a ideologiei lui Eminescu, dar cu o semnificativă accentuare pe ”puritatea rasei”, ”prerogativele sîngelui”, ”adevărurile organice ale rasei” *197.

Primejdia principală care ameninţă ”rasa” vine, aproape exclusiv, din partea evreilor. Chiar şi pericolul maghiar e ”ungaro-semit”. *198

Metaforele ”primejdiei” şi ”luptei decisive” domină publicistica sa, extrem de combativă şi patetică. Goga este printre primii politicieni şi oameni de cultură rumîni care văd în recrudescenţa antisemitismului mărturia izbucnirii unui ”război” împotriva străinului (evreu). Violenţele recente sînt numai o reacţie îndreptăţită de apărare:

”E adevărat că în Rumînia se găsesc astăzi două tabere militante puse faţă în faţă. În ultimii ani o prăpastie s’a deschis între ele. Rumînismul integral, cu toate impulsurile unei istorii milenare, e pe o baricadă şi pe alta sînt cetăţenii proaspeţi ai tratatului de pace, veselii profitori ai războiului. Două concepţii de viaţă deosebite s’au angajat în luptă. Vorbeşte pămîntul cu firul de praf adus de vînturi. Reconcilierea devine tot mai grea, sîntem de acord. Realitatea însă e că, în această ciocnire, ofensiva a pornit de la cei puţini. Ei, rumînii cu hîrtiile semnate de noua orînduire, complect străini de logica sîngelui, au deslănţuit atacul. Impetuoşi şi intoleranţi, la toate ocaziile, obraznici adesea, dispreţuind psihologia mediului, ne’au pălmuit amîndoi obrajii (…)

Ca o consecinţă a acestei tentative am avut răspunsul. Violenţa a trezit retorsiune. (…) Din momentul ce s’a pornit războiul, mijloacele pentru smulgerea biruinţei cad pe al doilea plan (…)

Ce se va întîmpla de’aci înainte, se va vedea. Un lucru însă e cert, rumînismul e în plină mobilizare şi la el acasă îşi va impune izbînda, indiferent că ea se va realiza printr’o revărsare de argumente teoretice sau printr’o pădure de palme. *199

Goga respinge acuzaţia de antisemitism doctrinar. Atitudinea sa are cauze ”obiective”: schimbarea raporturilor demografice, o dată cu valul ”intruşilor indezirabili” din Basarabia şi Bucovina *200, maghiarofilia evreilor din Transilvania, acapararea presei naţionale, infiltrarea dăunătoare în cultură, ameninţarea pentru puritatea etnică a rumînilor.

Întruparea primejdiei evreieşti este, în publicistica lui Goga, gazetarul evreu, cel care ”spurcă conştiinţa publică şi otrăveşte lumea” *201 — şi ea marchează o deplasare sensibilă a stereotipului antisemit din sfera economică şi socială spre cea intelectuală. E o spiritualizare a tezelor antisemite care se va accentua şi amplifica la un alt ideolog important: Nichifor Crainic, precum şi la alţi intelectuali alăturaţi Gărzii de Fier.

Demascarea primejdiei spirituale evreieşti va trece pe primul plan. Primii ani după încheierea primului război mondial au fost hotărîtori pentru evoluţia antisemitismului în Rumînia şi a ideilor sociale şi politice în această direcţie.

Manifestările studenţeşti din toată ţara şi intensitatea campaniilor de presă antisemite marchează o schimbare revoluţionară, nu atît în discursul antisemit, cît în depăşirea unor inhibiţii de tradiţie democratică, raţionalistă, şi adoptarea unei atitudini de luptă deschisă, de ”război sfînt” împotriva evreilor, cu mijloacele politice şi noul limbaj oferit de doctrinele totalitare, în curs de consolidare.

În fața atîtor dovezi adunate din ”activitatea anti-semită” a atîtor intelectuali rumîni, ne reamintim elebra vorbă rumînească: ”fum fără foc nu iese”.

Iar, după tăvălugul evreo-bolșevic din anii ’50 care a pustiit pentru vreo 100 de ani Rumînia, evreii încă nu consideră că și’au luat revanșa totală pentru ideologiile sau atitudinile unor intelectuali împotriva evreilor din perioada Rumîniei moderne.

Cel puțin ideologic, evrei ca Patapievici au lucrat și mai lucrează și azi mai mult sau mai puțin vizibil împotriva rumînilor și Rumîniei. Vă redăm cîteva din opiniile lui Patapievici care nu sînt deloc mai prejos decît cele culese de Leon Volovici de la intelectualii rumîni.

Cîteva citate care l’au consacrat pe Patapievici, din volumul ”Politice”, ediţia 1996 despre rumîni și Rumînia:

Pagina 34:

”Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare.”

Pagina 49:

”Puturoşenia abisală a stătutului suflet rumînesc… spirocheta rumînească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într’un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.”

Pagina 63:

”Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”

”În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i’au lăsat rumînii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne’au luat în urină slavii: se cheamă că ne’am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne’au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut’o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne’o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne’au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi’au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i’au dovedit.”

Pagina 64:

”Rumîna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”

sau:

”Rumînii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.”

Cîtă distanță este între ce spune un evreu rumîn și cineva care a iubit neamul rumînesc precum Martha Bibescu, deși se trăgea dintr’o familie de fanarioți (Mavrocordat):

”Va veni o vreme cînd se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cîntece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu se prea vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfîrşit, cîte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; nefericirile lui n’au fost cunoscute. Nimeni nu i’a scris mitologia. Puţini i’au cunoscut istoria. Şi, totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decît oricare alţii geniul mitului…”

În lumina celor spuse mai sus întrebarea care va rămîne fără răspuns în continuare este:

Va supraviețui crypto-evreul fără restul națiunilor, fără noi ceilalți, ”goyimii”?

Citește și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Evreu cu gîscă, cunoscut şi sub numele de ”Un cetăţean în perspectivă”, este o pictură de gen realizată de artistul rumîn Nicolae Grigorescu în anul 1880.

Primul nume cu care este cunoscut tabloul, este cel pe care l’a purtat la expoziţia de la Paris la Salonul Oficial din anul 1880 – Juif moldave allant demander la naturalisation à l’Assemblée roumaine. Lucrarea nu a fost datată şi aparţine astăzi Muzeului Naţional de Artă al Rumîniei.

Referințe:

*1 Gen ”Porunca vremii”… De fapt, antisemiţii au speculat nu numai teoria ”uniformităţii antropologice a evreilor”, ci şi pe cea a ”diversităţii tipurilor evreieşti”. Poate că ar fi trebuit analizate câteva situaţii în care clişeele primesc reformulări, reactivări, ideologizări, multiplicări prin presă, ”trezindu’se” retransmise cu o forţă înfinit mai mare în spaţiul cultural care le’a generat. De altfel, teza noastră de doctorat, odată cu reflectarea, în revuistica timpului, a principalelor aspecte de politică externă interbelică, ”tratează”, timid, şi maladiile prefigurate, cercetează originea şi natura lor, reevaluează unele sisteme ideologice şi ”credinţe populare”. Vezi Nicolae Tomescu, Politica externă a Rumîniei întregite. Reflecţii şi atitudini în presa vremii, Editura Fides, Iaşi, 2000 (o mostră, la p. 32:

”Obligaţia noastră este să fim atenţi şi la cuvintele care pun în mişcare conflictele. În interiorul lor, ”micile patrii” – funcţionând o vreme după orologiul fragil şi greu de întreţinut al înţelegerilor interetnice – lasă realităţile să curgă într’un singur sens. Există o memorie a răului, mai activă decît toate celelalte, care mutilase sentimentele, exacerbîndu’le şi punîndu’le faţă în faţă, în condiţia tragică a anulării celuilat.”)

*2 Sintagma preluată de la Andrei Oişteanu:

”(…) a existat un grad de toleranţă religioasă şi la nivel popular, care se justifică prin tipul de creştinism adoptat de români, şi anume un sincretism religios foarte complex, un amestec inextricabil de mitologie păgână şi creştină, un creştinism folcloric sau, cum l’a definit Mircea Eliade, un „creştinism cosmic.”

În aceste condiţii culturale şi cultuale, populaţia din spaţiul românesc nu s-a situat, de regulă, pe poziţii doctrinare foarte rigide, exclusiviste, prin urmare, intolerante faţă de doctrinele altor religii (mozaism, islamism) sau faţă de diversele „erezii” creştine. Acceptarea diferenţei confesionale s-a finalizat în câteva zicale populare, care indică un anume tip de mentalitate tolerantă: „câte bordeie, atâtea obicee”, fiecare om fiind lăsat „în legea lui”, dacă nu chiar „în plata Domnului”. Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 34.

*3 Legenda etiologică a cunoscut numeroase variante, versificate sau nu. În unele, peştele ia locul cocoşului, în altele îl dublează. Indiferent de variante, se ajunge la aceeaşi concluzie: „De atunci (şi de aceea) au jidanii pistrui”, ca pedeapsă pentru faptul că nu au crezut în Hristos şi Înviere. Pistruii de pe chipul unui român creştin sunt consideraţi a fi un semn infamant, care (precum părul roşu) poate aduce ghinion. Adesea, astfel de oameni „în-semnaţi” sunt „socoţiţi drept jidovi” şi se crede că „petele de pe faţă li se pot înmulţi”. În Moldova, ca să „scape de semnele piază rea”, „oamenii pistruiaţi” rostesc, pe timpul nopţii de Sîn Petru (29 iunie), tot felul de descântece şi „se spală cu apă la miezul nopţii, cînd cântă cocoşul”. Din cauza contaminării, se crede că apa de la miezul nopţii ar fi un remediu magic împotriva pistruilor”… Putem suprapune două motive mitice independente, unul canonic şi celălalt apocrif – pe de o parte, cocoşul evanghelic, care cântă în noaptea cînd Apostolul Petru se leapădă de Iisus şi, pe de altă parte, cocoşul legendar (care provoacă evreilor pistrui, la Învierea lui Iisus)?

*4 Simeon Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, vol. II, pp. 131-132.

*5 Din cauze care ţin strict de limita responsabilităţii ştiinţifice asumate, nu ne-am propus o “inventariere” a stigmatului etnic (sau confesional), deşi, potrivit unor cercetări, acesta reflectă tocmai procesul de asimilare a evreilor, transformându-se într-un semn al infamiei sau, dimpotrivă, al mândriei.

*6 Andrei Oişteanu a diagosticat, tranşant, aceste poezioare „aparent hazlii şi nevinovate” – Myth and Rite in Romanian Children’s Folklore, „International Journal of Roumanian Studies”, vol. 6, nr.1, Amsterdam, 1988, menţionat în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, “Note şi Bibliografie”.

*7 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898 (consemnat de Andrei Oişteanu în Imaginea evreului în cultura română, pp. 9, 11, 12, 89, 134, 140, 172, 175, 179, 186, 202, 227-230, 238, 239, 270, 296, 307, 436, 437; dar şi în Evreul imaginar versus evreul real în folclorul şi mitologia română, „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, 1995, pp. 25-34).

*8 Lazăr Şăineanu, în Basmele române, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 25, surprinde credinţe similare – proverbul maghiar „Câine roşu, mînz roşu, om roşu, nici unul nu-i bun”. Astfel de superstiţii dobândiseră o vechime milenară – chaldeenii (din Orientul Apropiat) credeau că „templul în care intră un câine roşu este părăsit de zei”, iar, la evrei, „juncana roşie” era menită sacrificării (Numerii, 19, 1-3).

*9 Cf. Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Socec, Bucureşti, 1915. Nu mi-am însuşit, întru-totul, înţelesul de „lume de dincolo” al acestor toponime mitice, înţeles pe care îl oferă Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971…

*10 Mirosul de usturoi degajat de evreu devine, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, un motiv literar, care nu putea să lipsească din anecdotele şi snoavele populare: ”Săracii jidanii noştri”, zice un cântecel popular din Moldova, „au gura plină de usturoi”, „Cu rabinu’ între noi, / Cu trei care d’usturoi” (Simeon Florea Marian, op. cit., p. 384); chestiunea publicării „satirelor”, „anecdotelor populare” culese, după cum se afirma, „din gura ţăranului nostru român”, ridică o posibilă întrebare: Aşa să fi fost în toate cazurile?

*11 Imaginea nu pare generată de mizeria şi de lipsa de igienă a majorităţii Ostjuden din secolele XVII-XIX, pentru simplul motiv că existase în Europa de vest încă din atichitate şi Evul Mediu.

*12 Ne facem datoria şi reproducem expresia răsturnată, cu atestare sporadică, folosită ca o replică simetrică la expresia „jidan împuţit”. Pentru evreu, românul este „valah împuţit” (Vulah schtink, în idiş). Menţionată în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004.

*13 Idem, p. 87. „Conform concepţiei Bisericii creştine, nonputrefacţia unui cadavru şi mirosul de smirnă pe care îl degajă acesta este o dovadă de sfinţenie. De exemplu, „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, scria, în 1630, Petru Movilă, avea „trupul neputrezicios” şi cu „mir înmiresmat” – A. Oişteanu citează din Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Ediţie îngrijită de Vlad Chiriac, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 52.

*14 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898, p. 19 (consemnat de Andrei Oişteanu în op. cit., p. 89).

*15 „Jidovii” erau „necuraţi”, dar, din perspectiva mentalului creştin, apa din cristelniţă elimină mirosurile evreului convertit.

*16 Această poveste legendară apare, tot în secolul XVII, şi în scrierea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

*17 http://www.khazaria.com/khazar-history.html

*18 For the full interview, see: http://www.antichristconspiracy.com/HTML%20Pages/Harold_Wallace_Rosenthal_Interview_1976.htm

*19 ”The Truth About Khazars,” http://antimatrix.org/Convert/Books/Benjamin.H.Freedman/The.Truth.about.Khazars.htm

*20 https://www.darkmoon.me/2013/top-israeli-scientist-says-ashkenazi-jews-came-from-khazaria-not-palestine/

*21 „Pharisees,” The Jewish Encyclopedia, Vol. IX, (1901-1906 ed.), p.666. All emphasis supplied unless otherwise noted.

*22 Winston Churchill (http://www.fpp.co.uk/bookchapters/WSC/WSCwrote1920.html)

*23 For Jewish involvement in the war against Germany, click here and here. To understand why Jewish bankers were also behind Japan entering the war, click here.

*24 Cercetările au stabilit că numărul ”șase milioane” reprezintă un mit. Conform recesămîntului făcut înainte de război și după război un astfel de număr este imposibil. .

*25 Rosenthal, op cit.

*26 See Solving the Mystery of Babylon The Great by Edward Hendrie.

*27 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY, mark 40:10.

*28 Walter White, Jr., The Hidden Tyranny, quoting Harold Rosenthal.

*29 “Saturday Evening Post,” June 19, 1919.

*30 New York City speech, October 30, 1937.

*31 https://gracethrufaith.com/ask-a-bible-teacher/blessing-those-who-bless-israel/

*32, 33 http://www.cufi.org/site/PageServer?pagename=about_AboutCUFI

*34 http://www.slate.com/articles/news_and_politics/politics/2014/07/christians_united_for_israel_the_most_insanely_pro_israel_conference_of.htmlSee also, http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=950DE3DE173EF937A25752C1A9609C8B63

*35 ”Les Annales”, June, 1934.

*36 ”Chicago Sentinel”, October 8, 1942.

*37 Adolf Hitler, “My Political Testament”, http://hitler.org/writings/last_testament/.

*38 Aaron Cohen, “Why It Can Never Happen Again,” December 18, 2006, emphasis original.

*39 Louis Finklestein, The Pharisees: The Sociological Background of their Faith, Vol. 1, Forward to first edition, p. XXI, emphasis supplied.)

*40 Louis Finklestein, The Jews – Their History, Culture, and Religion, Vol. 4, p. 1332.

*41 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY

*42 F. Trocase, L’Autriche Juive, 1899.

*43 http://come-and-hear.com/babamezia/babamezia_114.html

*44 I. B. Pranaitis, The Talmud Unmasked: The Secret Rabbinical Teachings Concerning Christians, 1892.

*45 https://www.worldslastchance.com/romanian/biblical-christian-beliefs/cele-zece-porunci.html

*46 http://www.come-and-hear.com/sanhedrin/sanhedrin_59.html, emphasis in original.

*47, 48 Peter Schäfer, Jesus in the Talmud, chapter 9.

*49, 50 The Talmud Unmasked, op cit.

*51 Jesus in the Talmud, op cit.

*52 Sir Richard Francis Burton, 19th century British diplomat, writer.

*53 Martin Luther, “Warning Against The Jews.”

*54 Martin Luther, The Jews And Their Lies.

*55 WLC învață importanța închinării în Sabatul biblic original, dar care a fost instituit la Creațiune și nu în timpul Exodului. De aceea , sărbătorile lui Yahuwah, prezentate în Levitic 23 nu au fost date doar evreilor ci ne leagă pe toți.

*56 https://nationalvanguard.org/2018/07/if-jews-didnt-exist-whod-want-to-invent-them/

*57. Procesul formării conştiinţei naţionale şi al ideologiei naţionale romantice este analizat în: Vlad Georgescu, Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities. 1750-1831 (New York, 1971); Paul Cornea, Originile romantismului românesc (Buc., 1972), pp. 458-911; Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română (Buc., 1986), cap. VI; Katherine Verdery, „Moments in the Rise of the Discourse of National Identity,” în I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian (ed.), Românii în istoria universală, vol. III—1 (Iaşi, 1988).

*58. Sorin Alexandrescu, „Le paradoxe roumain,” International Journal of Rumanian Studies (Amsterdam), 1-2(1976), p. 10.

*59. Despre conceptul de „popor” în perioada romantică, în mediile intelectuale paşoptiste, vezi: Paul Cornea, Regula jocului (Buc., 1980), pp. 208-243.

*60. Sorin Alexandrescu, op. cit., p. 3; Al. Zub, „History and Myth in Rumanian Society in the Modern Period,” International Journal of Rumanian Studies, 2(1987).

*61. L. Volovici, Apariţia scriitorului în cultura română (Iaşi, 1976).

*62. Paul E. Michelson, Myth and Reality in Romanian National Development (Huntington, 1986), republ. în International Journal of Rumanian Studies, 2(1987). O selecţie de articole despre specificul românesc în: Florin Mihăilescu (ed.) Aesthesis Carpato-Dunărean (Buc., 1981).

*63. O analiză mai amplă în: Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (Buc., 1980).

*64. Paul Cornea şi Mihai Zamfir (ed.), Gîndirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860) (Buc., 1969), p. 79.

*65. Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1866-1919). De l’exclusion a l’emancipation (Universite de Provence, 1978), pp.31-62.

*66. Catherine Durandin, „Bonheur et malheur. Les intellectuels roumains d’une generation a l’autre, 1848-1878,” International Journal of Rumanian Studies, 1(1984-1986).

*67. Z. Barbu, „Rumania,” în S. J. Woolf (ed.), Fascism in Europe (London, 1981), p. 152.

*68. Em. Turczynski, „The Background of Romanian Fascism,” în Peter F. Sugar (ed.), Native Fascism in the Successor States (Santa Barbara, 1971); Michael Shafir, Romania. Politics, Economics and Society (London, 1981), pp. 1-4.

*69. Despre stereotipul polonezului în literatura veche română: Leon Volovici, „Polonii şi Ţara Leşească în literatura română,” Anuar de lingvistică şi istorie literară, XXVIII(1981-1982), pp. 57-64.

*70. Despre căutarea „inamicului comun” în definirea identităţii naţionale: Karl W. Deutsch, „Nation Building and National Development,” în Nation Building (New York, 1966); comentat de Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent. The Case of Rumania (Jerusalem, 1978).

*71. Despre imaginea grecului în cultura română: Ştefan Lemny, „La critique du regime phanariote: cliches mentaux et perspectives historiographiques,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985). Despre „mitul fanariot”: Alexandru Zub, „History and Myth in Rumanian Society in Modern Period,” loc. cit.

*72. Despre evoluţia demografică a populaţiei evreieşti din România, în: Moses Schwarzfeld, Ochire asupra istoriei evreilor în România (Buc., 1887); W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925).

*73. G. Ibrăileanu scrie, referindu-se la aceeaşi perioadă: „Să observăm în treacăt că la noi mai toate clasele sînt mai mult ori mai puţin antisemite.”; vezi Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), p. 189.

*74. Mihai Dim. Sturdza, „Junimea societate secretă”, Ethos (Paris), 1(1973): 81-109.

*75. Carol Iancu, op. cit., pp. 119-134. Un punct de vedere opus, în Gheorghe Cliveti, Rumînia şi Puterile garante (Iaşi, 1988). Poziţia oficială românească nu a fost provocată de „pretinse porniri antisemite”, ci de „interesele naţionale” ale noului stat rumîn (p. 122-123).

*76. O remarcabilă analiză sociologică a pătrunderii capitalismului în România şi a formării burgheziei româneşti, ca şi a reacţiei naţionaliste şi xenofobe, în: Ştefan Zeletin, Burghezia română (Buc., 1925). Despre importanţa politică a problemei agrare şi a relaţiei cu „problema evreiască”, în: Henry L. Roberts, Rumania. Political Problems of an Agrarian State (New Haven, 1951).

*77. Şt. Antim, Chestia evreiască (Craiova, 1926), pp. 4r-9.

*78. Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a României din 1864 (Buc., 1879), p. 19.

*79. B. Brănişteanu, Jurnal. 1943-1944 (manuscris), Yad Vashem Archives (Jerusalem), 0-11/77; nota din 31 iulie 1943, p.148.

*80. Moţiunea nerevisioniştilor în cestiunea israelită (Buc., 1879), pp. 149,166-168.

*81. Dionisie Pop Marţian, Proprietatea şi Naţionalitatea şi ochire în marea chestie a jidanilor (Buc., 1866).

*82, 83. B. P. Hasdeu, Industria naţională, industria streină şi industria ovreiască faţă cu principiul concurenţei (Buc., 1866), pp.10-34.

*84, 85, 86. Ioan Slavici, „Soli” şi „Haben”. Cestiunea ovreilor din România (Buc., 1878), pp. 11,47,  Ibid.,pp. 70-71, Ibid., p.73.

*87. Jacob Katz, From Prejudice to Destruction: Anti-Semitism 1700-1933 (Cambridge, Mass., 1980), p. 320.

*88. Despre imaginea evreului în opera lui Alecsandri: B. P. Hasdeu, Trei ovrei: jupînul Shylok, domnul Gobsek al lui Balzac şi jupînul Moise al lui Alecsandri (Buc., 1865); G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Buc., 1941), pp. 253, 279-280; Carol Iancu, op. cit, p. 211. Despre „Ost-jude”, ca simbol antisemit, în literatura germană şi austriacă: Steven E. Aschheim, „Caftan and Cravat: The Ostjude as a Cultural Symbol in the Development of German Anti-Semitism,” în Politicai Sytnbolism in Modem Europe. Essays in honor of G. L. Mosse (New Jersey, 1982).

*89. „Şedinţa din 5 Martie 1864,” în Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a Rumîniei (Buc., 1879), p. 18.

*90. Mihai Eminescu, Opere, vol. IX: Publicistica. 1870-1877 (Buc., 1980), p. 217.

*91. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (Buc., 1925), vol. II, p. 139.

*92. Despre posteritatea ideologiei eminesciene, Lovinescu scrie în 1926: „înăbuşită un moment, influenţa eminesciană şi-a răscumpărat uşor timpul pierdut: pus în circulaţie prin mişcarea sămănătoristă, continuată apoi prin oameni şi acţiuni felurite, ea îşi supravieţuieşte şi astăzi în unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se reclamă încă de la «actualitatea lui Eminescu»…”: Istoria literaturii române contemporane, vol. I, (Buc., 1973), p. 14. Despre xenofobia lui Eminescu şi „moştenitorii” ei: G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), pp. 153-192; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II, p. 139-153; G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I (Buc., 1934); T. M. Munteanu, „Antisemitismul lui Eminescu,” Convorbiri literare, 6-9(1939); Ion Zamfirescu, Spiritualităţi româneşti (Buc., 1941), pp. 326-331; D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu (Madrid, 1955); Virgil Nemoianu, „Purest Dacian,” The Times Literary Supplement, no. 4233,18 May 1984. O încercare de a justifica xenofobia lui Eminescu cu argumente „neo-marxiste” în Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească (Buc., 1984).

*93. Michael Shafir, „From Eminescu to Goga via Corneliu Vadim Tudor: A New Round of Antisemitism in Romanian Cultural Life,” Soviet Jewish Affairs 3(1984).

*94. Despre componenta naţionalistă a romantismului german şi respingerea evreului ca străin, în: Shmuel Almog, Naţionalism & Antisemitism in Modern Europe, 1815-1945 (Oxford, 1990), pp. 6-11.

*95. ”Şi dacă s’a stricat rîndul şi tocmeala acestor ţări [rumîneşti], dacă am pierdut provincii, dacă am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi, dacă au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechii societăţi rumîneşti, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c’a fost sau un grec sau o mînă de greci.” Citat de D. Murăraşu, op. cit., p. 200.

*96. Mihai Eminescu, Opera politică, vol. I, p. 546; citat de Al. Oprea, „Introducere” la Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, p.33.

*97, 98, 99, 100, 101. Mihai Eminescu, Opere, IX, p. 301, Ibid., p. 302, Ibid., p. 173, Ibid., p. 281, Ibid., pp. 301,303.

*102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110. Vasile Conta, Opere complecte (Buc., 1914), p. 642, Ibid., p. 648, Ibid., p. 645, Ibid., p. 650, Ibid., p. 652, Ibid., p. 658, Ibid., p. 657, Ibid. p. 660, Ibid., p. 647.

*111. Dicţionarul limbii române (Academia Română) (Buc., 1937), tom II, part II, fasc. 1. pp. 20-22.

*112. Vezi: Constantin Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (Buc., 1936), pp. 98-100.

*113. I. M. M [Manolescu-Mladin], Caracteristica evreilor sau Românismul în faţa cestiunii jidoveşti (Iaşi, 1892).

*114. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-229; Michael Stanislawski, „Introduction”, în Emil Dorian, The Quality of Witness, Marguerite Dorian ed. (Philadelphia, 1982), p. XXVI.

*115. ”Antisemitismul e mai mult decît o opinie în România, e o pasiune în care se întîlnesc oameni politici din toate partidele, reprezentanţi ai ortodoxiei şi, se poate adăuga, toţi ţăranii valahi şi moldoveni.” Apud Carol Iancu, op. cit., p. 229.

*116. Două exemple frecvent citate: A. D. Xenopol, La question israelite en Roumanie (Paris, 1902); Verax [Radu Rosetti], La Roumanie et Ies Juijs (Buc., 1903). Eseul lui Xenopol a provocat replica socialistului Adolphe Clamet: Les Juifs-roumains. Reponse a M. A. D. Xenopol (Paris, 1903).

*117. Encyclopaedia of Jewish Communities. Rumania (în ebraică) (Jerusalem, 1969), vol. I, pp. 31-40.

*118. Moshe Schaerf, The Torch was lit in Romania. Samuel Pineles and Early Zionism in Romania (în ebraică) (Jerusalem, 1986).

*119. Joshua Starr, „Jewish Citizenship in Rumania (1878-1940), Jewish Social Studies, vol. III, 1(1941), p. 53.

*120. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-225.

*121. C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol. VIII (Buc., 1983), p. 279.

*122. Mina Savel, Judaismul în Romania (Iaşi, 1896), pp. 3-4.

*123. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., p. 279

*124. O excepţie: interviul dat ziarului Rumînia muncitoare (5 Dec. 1913), în care observa că statutul evreilor din Rumînia constituie ”o absurditate juridică unică în felul ei” ( Opere complete, vol. V, p. 169). O prezentare a atitudinii lui Gherea în ”problema evreiască”, în Michael Shafir, ”Romania’s Marx and the National Question: Constantin Dobrogeanu-Gherea,” History of Political Thought, vol. V, 11(1984).

*125. W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925), p. XLIII.

*126. Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars (Bloomington, 1983), pp. 173-183.

*127. ”Moţiune din partea evreilor rumîni,” îndreptarea, 25 (1926), p. 2; M. Campeano, Les troubles antisemites en Roumanie et la question antisemite en general (Buc., 1928).

*128. T. Teodorescu-Branişte, ”Începuturile mişcării antisemite în Rumînia după primul război mondial,” Toladot (Jerusalem), 1(1972).

*129. Andreas Hillgruber, „The Extermination of the European Jews in its Historical Context — A Recapitulation,” Yad Vashem Studies, XVII(1986); Victor Karady — Istvan Kemeny, ”Antisemitisme universitaire et concurrence de classe: la loi du numerus clausus en Hongrie entre les deux guerres,” Acfes de la recherche en sciences sociales, 34 (Sept. 1980).

*130. Despre activitatea politică a lui A. C. Cuza: Gh. T. Pop, Caracterul antinaţional şi antipopular al activităţii Partidului Naţional Creştin (Cluj, 1978); M. Rusenescu — I. Saizu, Viaţa politică în România. 1922-1928 (Buc. 1979); Pamfil Şeicaru, Un junimist antisemit: A. C. Cuza (Madrid, 1956); Carol Iancu, op. cit., pp . 217-229.

*131. I. Ludo, În jurul unei obsesii (Buc., 1936).

*132, 133. A. C. Cuza, Meseriaşul român (Buc., 1893), p. VI, Ibid., p. XXXII.

*134, 135. A. C. Cuza, Naţionalitatea în artă (Buc., 1908), p. 6, Ibid., pp. 147-149.

*136. A. C. Cuza, Jidanii în război (Buc., 1924). Vezi şi răspunsul lui W. Filderman: op. cit.

*137, 138. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 32, Ibid., p. 2.

*139. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus. judaismul ori teologia creştină (Iaşi, 1925); A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928); A. C. Cuza, Doctrina cuzistă. Lupta pentru credinţa şi problema învăţămîntului religios cu ilustraţii din Thora (Iaşi, 1928).

*140. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, p. 25.

*141. Apărarea Naţională, nr. 10, 15 aug. 1922. Relatările despre omorul ritual au provocat o replică interesantă din partea unui medic şi teolog care discreditează legenda într-un studiu amănunţit: Virgil Ciobanu, ”Omorul ritual” din punct de vedere istoric şi medical (Buc., 1924). De notat şi o observaţie a sa din prefaţă: ”În Ardeal, credinţa în omorul ritual este generală, la toate straturile societăţii, cu unele mici excepţiuni.”

*142. A. C. Cuza, ”Ştiinţa antisemitismului,” Apărarea Naţională, nr. 6,15 nov. 1922.

*143. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928).

*144. ”Programul L.A.N.C.,” în I. Mironescu-Nor, Moldova creştină şi judaismul talmudic (Buc., 1927), pp. 163-164.

*145. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină, p. 16.

*146. ”Svastica stă în legătură cu cultul solar şi apare în acele ţări în cari a trăit rasa pelasgică, pe care o găsim de la început în ţările noastre. Svastica este, în genere, semnul distinctiv al rasei arice, şi în special al ramurei Tracilor, din care ne tragem, prin Daci. Cele mai vechi însemnări cu svastica au fost găsite pe pămîntul nostru (…) Cu vechimea ei, la noi, svastica este dar, în primul rînd, a noastră, rumînească, prin descendenţa din arii traci (…). Svastica este semnul nostru ca neam; Crucea este semnul credinţei noastre, la fel cu a tuturor popoarelor creştine. Numai împreună, Svastica şi Crucea, arată fiinţa noastră întreagă — trupul şi sufletul — ari şi creştini.” (A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, pp. 33-34)

*147. Pamfil Şeicaru, op. cit., p.20.

*148. Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari (Sibiu, 1936), pp.119-120.

*149. Un discipol zelos al lui A. C. Cuza a fost I. Mironescu-Nor, autorul volumului Moldova creştină şi judaismul talmudic (1927). În spiritul programului L.A.N.C., pe care’l reproduce, Mironescu propune ca măsură intermediară, pînă la realizarea ”extincţiunii” evreilor din Rumînia, să fie expulzaţi mai întîi evreii care împlinesc vîrsta de 21 de ani (numai bărbaţii; ”femeile evreilor în general nu sînt o primejdie”). În vederea educaţiei antisemite a rumînilor, autorul propune cursuri de religie ebraică şi predici care să avertizeze asupra primejdiilor Talmudului.

*150. N. C. Paulescu, Phisiologie philosophique. Les passions. Les conflits sociaux. Remides moraux (Paris, 1914); Fiziologia filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria (Buc., 1913); Fiziologia filozofică. Sinagoga şi biserica faţă de pacificarea omenirei (Buc., 1923); Complot jidano-franc-masonic împotriva neamului rumînesc (Buc., 1924).

*151, 152. N. C. Paulescu, Talmudul…, p. 11, Ibid., p. 55.

*153. N. C. Paulescu, Sinagoga şi biserica…, pp. 166,177.

*154. Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie (Buc., 1937), pp. 146-158. Vezi şi Pan M. Vizirescu, ”Ortodoxia şi Etnocraţia — doctrina salvării şi a misiunii noastre,” Gîndirea, 9 (1938).

*155. H. Stuart Hughes, Consciousness and Society. The Reorientation of European Social Thought. 1890-1930 (New York, 1958); Zeev Sternhell, La droite revolutionaire. 1885-1914. Les origines francaises du fascisme (Paris, 1978).

*156. Despre autonomizarea vieţii intelectuale în România: Mihai Dinu Gheorghiu, „La strategie critique de la revue Viaţa Românească, 1906-1916,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985).

*157. Paul Michelson, ”Myth and Reality in Rumanian National Development,” loc. cit. (vezi nota 6).

*158. Carol Iancu, op. cit., p. 227.

*159. Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II (Buc., 1934).

*160. Nicolae Iorga, ”Sentiment naţional şi idee naţională,” Neamul Rumînesc, nr. 147-148, 25 dec. 1909.

*161. Sămănătorul, 10 nov. 1904. Citat şi de S. Schafferman, Dr. W. Filderman (Tel Aviv, 1986), p. 12.

*162. Nicolae Iorga, Histoire des Juifs en Roumanie (Buc., 1914)

*163. Despre ideologia naţionalistă a lui Nicolae Iorga: William O. Oldson, The Historical and Nationalistic Thought of Nicolae Iorga (New York, 1973).

*164. Nicolae Iorga, Istoria literaturii rumîne contemporane (Buc., 1934), p. 63.

*165. Cf. E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică (Buc., 1943). Un alt punct de vedere, de ”disculpare” a lui Iorga, în: Mircea Martin, Identificări (Buc., 1977), pp. 157-161.

*166. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 3.

*167, 168. Nicolae Iorga, „Doctrina naţionalistă”, în Doctrinele partidelor politice (Buc., 1923), pp. 45-46, Ibid., p. 46.

*169. Despre activitatea politică şi publicistică a lui Stere pînă la primul război mondial, în: Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. I (Buc., 1989).

*170, 171, 172, 173, 174. C. Stere, ”Social-democraţie sau poporanism?”, Viaţa Rumînească 8 (1907), p. 186, Ibid., p. 187, Ibid., pp. 192,193, Ibid., pp. 197,199, Ibid., p. 198.

*175. Mihai Dinu Gheorghiu, Scena literaturii. Elemente pentru o sociologie a culturii rumîneşti (Buc., 1987), pp. 195-198.

*176, 177, 178. C. Stere, op. cit., p. 204, Ibid., p. 205, Ibid.

*179. Henry L. Roberts, op. cit, p. 147 (vezi nota 20). Despre naţionalismul lui Stere, în Armin Heinen, Die Legion ”Erzengel Michael” in Rumänien: Soziale Bewegung und politische Organisation (München, 1986), pp. 79-98.

*180. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., VIII, p. 279 (vezi nota 90).

*181. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică rumînească (Buc., 1984).

*182. C. Stere, „Calea de mîntuire”, Lumina, 5 apr. 1919.

*183. C. Stere, „Nemuritorul Izrael,” Adevărul literar şi artistic, nr. 258, 15 nov. 1925. În acelaşi spirit, interviul lui în Curierul israelit, nr. 43, 7 dec. 1930.

*184. C. Stere, „Iudaismul şi politica evreilor din România”, în A. Blumenfeld-Scrutator, Greşeli în politica evreiască (Buc., 1929).

*185, 186, 187, 188. Aurel C. Popovici, Naţionalism sau Democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne (Buc., 1910), p. 12, Ibid., pp. 271,272, Ibid., p. 153, Ibid., p. 343.

*189. La numai un an de la apariţie, studiul lui Aurel C. Popovici primeşte o replică interesantă în lucrarea cu acelaşi titlu a lui Virgil I. Bărbat, ”Naţionalism” sau ”Democraţie” (Buc., 1911). Acesta contestă tezele principale ale lui Popovici, mai ales transformarea naţionalismului într’o ”filosofie universală a vieţii” (p. 19) şi tendinţa de a’i da „un caracter autocratic-utopic, un caracter formalist şi autoritar” (p. 29).

*190. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii (Buc., 1913); Ovreii pămînteni şi subpămînteni (Buc., 1913).

*191. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii, p. 191.

*192. I. Moţa, Cranii de lemn (Buc., 1937), pp. 77-87.

*193. Despre activitatea politică a lui Oct. Goga, vezi Paul A. Shapiro, „Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power, December 1937 — February 1938,” Canadian-American Slavic Studies, 1(Spring 1974).

*194, 195, 196, 197, 198, 199, 200, 201. Octavian Goga, Mustul care fierbe (Buc., 1927), p. 69, Ibid., p. 89, Ibid., p. 26, Ibid., pp. 55,140, Ibid., p. 24, Ibid., p. 85, Ibid., p. 396, Ibid., p. 434.

LEON VOLOVICI, ”Ideologia naționalistă si ”problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în Rumînia anilor ’30, București, 1995.

Alte Resurse: Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii, worldslastchance.com, bible.com – Biblia, Noua Traducere Rumînească (NTR), Copyright © 2007, 2010, 2016 by Biblica, Inc.®, adevărul.ro, karensmithdotblog.wordpress.com, radioiasi.ro, necenzuratmm.ro, wikipedia.org, ziaristionline.ro

Vasile I. Zărnescu, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, AlterMedia, 2 noiembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/11/02/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei/; cf. şi: http://bratuldefier.blogspot.ro/2009_03_01_archive.html;
http://islamulazi.ro/forum/index.php?showtopic=2060.
Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (2)“, AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/;
idem, „Holocau$tul, jidanii şi palestinienii“, AlterMedia, 22 ianuarie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/22/holocautul-jidanii-si-palestinienii/.
Kevin MacDonald, INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME. Editura Vicovia, Bacău, 2006, pag. archive.org/details/UnderstandingJewishInfluence_355;
amazon.com/Understanding-Jewish-Influence-Kevin-MacDonald/dp/1593680171.

„Javits Condemns Attack As a Stunning and Useless Tragedy”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Funeral Services Held for Two Israelis Killed in Istanbul”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-20.
„El Al Passengers at Istanbul Attacked; Guprrillas Seized”. The New York Times. 1976-08-12.
„Terrorists Kill 3, Wound 24 El Al Passengers at Istanbul Airport; Israel Seeking to Extradite Two”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Las Vegas Sun Newspaper Archives, Aug 13, 1976, p. 6”. newspaperarchive.com.
„Rosenthal Memorial Fund Set Up”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-27.
Rosenthal Fellowship Description
GERANIOS, NICHOLAS K. (1998-12-20). „Wealthy Backers of White Supremacists Raise Concerns in Idaho”. Los Angeles Times.
„Identity – The Ideology of Hate”. web.archive.org. 2012-10-11.
„THE INSURGENT”. archive.org. 2013-05-10.
Levitas, Daniel (2002). „31”. The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right (1st ed.). New York: Thomas Dunne Books/St. Martin’s Press. p. 226. ISBN 0312291051. OCLC 49901749. „Titled „The Hidden Tyranny: The Issue that Dwarfs All Other Issues, „textul a fost un presupus ”interviu confidențial” cu Harold Rosenthal, un asistent administrativ în vîrstă de 29 de ani al senatorului american Jacob Javits din New York. Scris inițial de doamna Opal Tanner White, un asociat în vîrstă al ministrului antisemit Gerald L. K. Smith, The Hidden Tyranny a apărut pentru prima dată în 1978, la doi ani după ce Rosenthal a fost ucis de teroriștii arabi care încercau să deturneze un avion israelian la Istanbul. De cînd Rosenthal era mort, White era liber să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de groaznic sau de urît – asistentul lui Javits în timp.”

Fellowships / Internships – American Jewish Committee
ZioPedia – All There Is To Know About Zionism

Imagini: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2639420/Pope-Francis-bows-head-prayer-Western-Wall-leaving-note-calling-peace-Christians-Muslims-Jews.html,

http://images.indianexpress.com/2016/02/steven-spielberg.jpg?w=820?w=323

https://cintayati.wordpress.com/2014/07/08/israels-war-on-children-part-1-murdering-children-for-sport-the-jewish-holcaust-against-arab-children/

https://electronicintifada.net/blogs/ali-abunimah/disturbing-photos-show-militarization-israeli-children

Pentru studii suplimentare:

Pentru a asculta discursul lui Benjamin Freedman, faceți clic aici și pentru a asculta interviul lui Rabin Abe Finklestein, faceți clic aici, (materiale între timp raportate și șterse de pe youtube).
Pentru a citi interviul cu Harold Rosenthall, faceți clic aici.
Pentru a citi scrisoarea lui Benjamin Freedman, ”Adevărul despre Khazari”, faceți clic aici.
Pentru informații despre Talmud, faceți clic aici.
Pentru informații despre declarația de război a evreilor asupra Germaniei naziste în 1933, faceți clic aici.
Gorila de 800 de lire despre care nici nu puteți glumi

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Șamanii, solomonarii și preoții geților

Solomonarul este ”magicianul” (vrăjitorul) despre care se credea, în mitologia românească, că poate controla norii și ploaia. Solomonarii sunt cei care controlează mișcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina și vindecă boli.

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu’le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

În această direcție există două variante:

1. Prima ar fi aceea că lucrul se întâmpla în mod real fiind un străvechi procedeu de teleportare denumit popular ”hultănie”.

”Hultanii
Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că’i dintr’un neam foarte vechi de huțuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre ”hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile ”şcoale de solomonărie” din Bucovina, care’i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu’mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu’i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci:
”Doamne, ajută’ne!”. Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie.”
Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: ”ptii, hultanu’!”.

Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie ”aducea pe sus” pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate… Bătrânii ne ziceau atunci că’n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care’i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori.

Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să’l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut… Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor șamanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens”, îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.
Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să’şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s’a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.” (formula as)

Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce’l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic, dar invers celui al caduceului. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui ”solve et cuagula” al alchimiştilor medievali.

La Mănăstirea Tismana, toaca metalică din faţa bisericii mari are forma unui vultur bicefal cu aripile întinse şi cuprinde trei medalioane, câte unul pe fiecare aripă şi altul pe piept. Vulturul ţine cu ghearele câte o filacteră ce ne spune că ”această toacă s’a făcut pentru Sf(â)nta Mănăstir(e) Ti(s)ma(n), p(r)in osârdia şi kiă(l)tuiala lu(i) Ştefan Ieromonahul, la anul 1840”.
Inscripţiile au literele în relief şi la turnare s’au produs unele deformări care îngreunează citirea. Acesta este şi motivul pentru care nu a fost publicată decât în parte. Piesa este un unicat, de o originalitate şi frumuseţe deosebită.

La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul și nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Acvila bicefală a fost și stema Imperiului Roman de Răsărit, Imperiu a cărei moştenire culturală, spirituală şi chiar de limbă era, pentru că limba latină se trage dintr’un dialect getic carpatic în definitiv.

Acvila bicefală a fost o prezenţă heraldică constantă în Ţările Române, de găsit în biserici, în cărţi de cult şi pe obiecte liturgice; acvila bicefală este stema Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a Muntelui Athos şi simbolul neoficial al Creştinismului ortodox, credinţa majoritară a românilor; creştinii catolici din Transilvania s’ar putea regăsi şi ei în simbolul acvilei bicefale – fosta stemă fiind preluată și de monarhia vieneză a habsburgilor; se găseşte pe stemele mai multor state vecine (Serbia), simbol comun care inspiră şi unitatea de tradiţie a acestei părţi a lumii.

Simbolistica acvilei bicefale este multiplă şi foarte inspirată:

a) Simbolizează dualitatea dintre planul spiritual şi planul secular din singurul corp social al unei ţări;

b) Reprezintă dualitatea ce trebuie să fie în armonie dintre domnie şi societatea civilă;

c) Reprezintă dualitatea în armonie dintre democraţie şi statul de drept;

d) Reprezintă dualitatea în armonie dintre puterile în stat.

O acvilă bicefală, având un scut cu stemele tuturor provinciilor istorice româneşti, fiind încununată de o singură coroană – cea a României regale şi având şi deviza ”Nihil sine Deo”, ar fi o stemă care ar spune o poveste mai consistentă decât vulturul cruciat actual, care exprimă doar un soi de precedenţă a Valahiei faţă de celelalte ţinuturi româneşti.

În poza de mai sus este o reprezentare a acvilei bicefale din timpul lui Constantin Brâncoveanu, pe conacul de la Potlogi, unul din multele semne ale conştiinţei domnitorilor din Ţările Române că sunt continuatori ai Imperiului Roman de Răsărit, că sunt ”Bizanţ după Bizanţ”, cum frumos şi adevărat spunea Iorga.

2. A doua varianta și mai tulburătoare este aceea în care se afirmă că aceste călătorii se făceau în vis la voință.

Știința lor este transmisă de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrân dintre copii însemnați la naștere (purtători de căiță, o membrană care le acoperă capul și trupul) și crescut în peștera lor de la marginea pământului.

Se spune că numele de ”solomonar” și l’au capătat abia în evul mediu sub influența culturii iudeo-creștine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local ”salman”.
Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi, era considerat un mare vraci.

Aşa să fie oare?

Nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxio deoarece unele izvoare istorice atestă și forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu al geților.

Studiind acest termen aflăm că salman este un cuvânt compus: sal – man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un personaj semidivin, iniţiatul zamolxian.
Sal, derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxio, care poate însemna și Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxio ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni.

Pe de altă parte, particula ”man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) ”mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume!

Revenind si privind dintr’un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxio avea ca epitet de onoare ce’l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.
Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de’a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nicio filiaţie cu regele biblic Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aici un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât stindardul geților era chiar un balaur (dracon)?

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor, nu’l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în Țara Moţilor.

”A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular ”a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva), dar este și un derivat al popularului zgrăbunță, care există încă prin dicționare care înseamnă: 1. Bubuliță, coș. 2. Grăuncior de unt, de brânză, de gheață etc. (care plutește într’un lichid).

Așadar varianta aceea despre care se spune într’un basm bucovinean, cules în 1932, că puterea, solomonarii o au de la împaratul cel înțelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta este doar o legendă născocită de evrei.

Iar despre Solomon, faimosul rege biblic, care putea să închidă și să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile care îl ridicau chiar până la Dumnezeu, vom aprecia după ce aflăm cât de lumesc trăia.

După opinia arheologilor Finkelstein și Silberman, Solomon nu ar fi fost rege și nu ar fi avut un regat, descrierea din Biblie a regatului său potrivindu’se mai mult perioadei regelui iudeu Manase, vasal al Asiriei:

”Considerând problema sub toate aspectele, avem o situație în care condițiile descrise ca fiind din marele regat al lui Solomon seamănă foarte mult cu cele din ținutul regelui Manase. Districte bine administrate și un mare număr de lucrători de corvoadă clădind noi orașe regale; legături comerciale cu lideri străini; caravane către nord trecând prin teritoriul Iudeii și ambasadori din Arabia aflați în Ierusalim – care sunt combinate cu amintiri neclare, împrumutate din zilele de glorie ale comerțului din Israelul aflat la nord – toate susțin credința în vechimea și înțelepciunea strategiei regelui Manase de participare înflăcărată la comerțul și diplomația imperiale”, Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible’s Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.

Nu s’au găsit până în prezent dovezi arheologice despre regatul lui Solomon, ci numai din vremea unor regi urmași ai săi. Nu a fost găsită până în prezent nicio urmă a Templului lui Solomon. În schimb există urme ale Templului (Al Doilea Templu), care a fost reconstruit, potrivit Bibliei, în locul acestuia.
Toate acestea ne face să credem că Solomon putea fi un mare inițiat, sacerdot sau un șaman al acestor învățăminte, cel despre care se crede nejustificat că ar fi dat ulterior numele acestei caste.

Trebuie menționat că acesta se presupune că ar fi trăit pe vremea geților hitiți din Anatolia, între 1000- 931 î.Hr., a fost căsătorit cu o fiică a unui faraon din vremea sa, a mai avut și alte 700 de neveste și 300 de concubine.
Cu greu ar putea fi luat de model ”regele Solomon” de către un ascet al acestui ordin al salmanilor sau al solomonarilor cum totuși li se mai spun.

În Biblie se spune:

”Solomon s’a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon, și a adus’o în cetatea lui David, până și’a isprăvit de zidit casa lui, casa Domnului, și zidul dimprejurul Ierusalimului”, (3 Regi 3:1).

Ceea ce ne întărește bănuiala că Solomon nu era iudeu, așa cum nu era nici pustnic.
Deși Dumnezeu interzisese încuscrirea cu 7 neamuri ”mai mari la număr și mai puternice” decât cel al lui Israel (hitiții, ghirgasiții, amoriții, canaaniții, fereviții, heviții, iebusiții), așa cum relatează cartea Exodului și Deuteronomului pentru ca fiilor lui Israel să nu le fie întoarse negreșit inimile către dumnezei străini, Solomon a nesocotit porunca Domnului și a trăit cu 1000 de crăiese împărătești și țiitoare moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite. Iar la bătrânețe, femeile i’au abătut inima, i’au plecat inima spre alți dumnezei, după cuvântul Domnului, și, astfel, inima ”nu i’a rămas în totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima presupusului său tată, David”.

De asemenea, Ordinul Solomonarilor se spune că ar fi apărut în 1450 î.Hr. și ar fi fost introdus de Zamolxio înainte de biblicul Solomon, dar nu avem certitudini în acest sens.

Asemenea unor asceți, solomonarii trăiesc departe de lume, pe Tărâmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerși, deși nu au nevoie de nimic, iar unde nu sunt primiți bine, abat balaurul grindinii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Adesea sunt descriși ca oameni simpli sau cu aspect de cerșetori, care testează bunătatea oamenilor cerând de pomană, binecuvântându’i in primul caz și pedepsindu’I dacă erau refuzați.

Cele mai multe relatări se referă la oameni înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice, fie cerșind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi.

Moroiul este, în mitologia românească care se crede că ar proveni de obicei al unui prunc mort înainte de a fi botezat, ucis sau înmormântat de viu, sau dintr’un mort neputrezit, căruia nu i s’a făcut slujba religioasă. Se crede că moroii plâng noaptea și își cer botezul. Există credința că moroiul iese noaptea din mormânt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii.

Dincolo de Carpați, în majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire în Țara Moților și in zona Pădurenilor din județul Hunedoara, prin moroi (și forma sa feminină, moroiniță) se înțeleg exclusiv vrăjitorii (vrăjitoarele) care fură laptele și mana vacilor, într’un exemplu unic de vampirism îndreptat împotriva belșugului alimentar adus de animalele domestice.

În schimb, în Oltenia și în Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinși că dacă mortul a fost în viața sa un om cu inima rea, a dușmănit pe rudele sale și s’a purtat aspru și fără milă cu ai lui, atunci – inevitabil – se face moroi.

Pentru a se feri de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meșter Pietrar, un solomonar revenit printre oameni, dar care le știe magia.
Tradiția românească nu pune la îndoială existența lor, ba chiar ar exista și mărturii din Ardeal și din Bucovina, cu privire la existența unor ultimi solomonari.

Există însă numeroase interpretări a provenienței mitului, cele mai multe legate de preoții pelasgo-geților Kapnobatai sau Ktistai, peste care s’au adăugat și numeroase influențe creștine și nu numai, rezultând un produs sincretic de mituri și credințe.

Kapnobatai si ktistai sunt asceți ce aparțin acestei ramuri și sunt adepții doctrinei zalmoxiene.

”Poseidonios afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăți, și iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit – pentru care pricina au fost numiti theosebeis și kapnobatai. Unii geți (traci) își petrec viata fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onorați și socotiți sacri, trăind, așadar, feriți de orice primejdie”, (Strabon – Geografia).

Aceste cuvinte aparțin marelui geograf antic Strabon si se referă la calugării și la preoții geto-moesilor.
Cine erau acești moesi? O populație nord-getică ce locuia între Balcani și Dunăre, făcând parte dintre geți, având aceeași limbă.

Un alt istoric celebru al Antichității, iudeu, Iosephus Flavius, născut la Ierusalim, vorbind în cele două opere ale sale (”Războiul iudaic” și ”Antichitățile iudaice”), despre esenieni, ne spune că ”nu trăiesc aceștia într’un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci traiul lor seamănă cu al așa-numiților pleistoi de la geți”.

Cum relativ despre pleistoii geți nu avem izvoare, mărturia sa este de o deosebită importanță, pentru că ne arată aspecte din viața asemănătoare pe care o aveau și geții pleistoi:

”Esenienii au bunurile în devălmășie, iar bogatul nu se bucura intru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are nici un fel de avere. Și asa se poarta oamenii în numar de peste patru mii. Ei nu’și iau neveste și nici nu obișnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta dându’și seama ca se ivește astfel prilej de răzvrătire. Aceștia trăiesc prin ei înșiși și se folosesc de serviciile pe care și le pot face unii altora. Aleg un fel de perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind niște bărbați, cumsecade, iar preoții iau asupra lor pregătirea grâului și a alimentelor.”

Acestea sunt toate informațiile ce ne’au parvenit cu privire la asceții-călugări ai geților. Ele au iscat numeroase discuții, mai ales în ceea ce privește originea etimologico-lingvistică.

Theosebeis înseamnă poate ”adoratori ai zeilor”.

În schimb kapnobatai, ktistai și pleistoi sunt cuvinte getice, poate în dialect moesic (transdunărean zis și tracic), asupra lor formulându’se diverse opinii, fără a se fi ajuns la un consens. Vasile Pârvan a tradus kapnobatai prin ”călător prin nori”, sau ”umblători prin fum”.

Al treilea termen ”pleistoi” s’ar traduce prin ”cei mari”, ”conducătorii” și se referă la preoții geți.

În descrierea lui Romulus Vulcănescu ei sunt uriași sălbatici cu chica roșcovană, ochi bulbucați și sângeroși, trupul păros, au ”cozi de pene la subțioară și noada terminată într’o codiță”. Poarta ”tundre albe”, peste care atârnă traiste în care țin uneltele magice, o toporișcă de fier descântată, un frâu din coajă de mesteacăn, o carte de înțelepciune, un fel de pravila de divinație.

Sub cele șapte pieptare pe care nu le leapadă niciodată, nici pe căldura lui Cuptor, atârnă o toacă mică, simbol al declanșării furtunilor. Când bate în toacă, toate spiritele elementare ale furtunii, Vântoasele și Ropotinile, încep să se foiască prin văzduh.

După cum se știe, Potopul se consideră azi tot mai des a se fi petrecut la Marea Neagră. În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei.

După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i’a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumătate lățime și un ciocan din același lemn.
În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a’i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a’i îndemna să se pocăiască și să se convertească.
Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.

Dar cea mai pertinentă opinie credem că este, cea a lui Mircea Eliade, care a studiat atent fenomenul:

”În acest caz kapnobatai ar fi dansatori și vrăjitori (șamani) misieni și geți, care întrebuințau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice …”

Deci în cultul lui Zalmoxe se includ și practici șamanice existente și la alte seminții getice, cum ar fi celții, germanicii sau vikingii.
Șamanismul este un fenomen religios extins până în tărâmurile siberiene, central asiatice și apoi pe tărâmuri americane, răspandit și pe o vastă zonă ce cuprinde Indonezia, Oceania și Australia.

Șamanul este un extatic a cărui inițiere comportă moartea rituală urmată de inviere, extazul semnificând ridicarea sufletului la cer, peregrinări pe pământ, ori coborârea printre morți. Șamanul intreprinde asemenea călătorii din diverse motive: pentru a’l întâlni pe zeu și a’i prezenta ofrandele, a căuta un suflet răpit de demoni, ori rătăcit de corp, a conduce sufletul unui mort, ori pentru a’și îmbogăți știința.

Șamanismul se întâlnea și în Grecia încă din epoca arhaică, în experiențele lui Orfeu. Printre șamani se înscrie si Pythagoras, considerat a fi ”modelul” lui Zalmoxio, deci nu e de mirare că învățați precum K. Meuli ori E.R. Dodds îl socotesc pe acesta din urmă drept un șaman mitic.

Educația solomonară

Preoții sacerdoți au jucat un rol important în societatea getică, mai mult decât este acceptat azi aportul preoților creștini în societatea românească, mare parte din rolurile lor fiind luate azi de judecători, profesori și medici, și pot fi comparați cu druizii geto-celților.

Preoții geți aveau cunostințe științifice, ori îndeletniciri medicale care își găsesc bune analogii la druizii cețti. Tot ei sunt cei care, citind semnele cerești, fac prorociri. Din aceste motive nu plăteau impozite și nu mergeau la războaie. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice și private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri ca să învețe și tot ei sunt cei ce împart dreptatea.

Iordanes, geograful, vorbind despre Comosicus, care i’a urmat lui Cenio (Deceneu) spune că ”el împărțea poporului dreptate ca ultimă instanță”.

În fruntea preoțimii getice se găsea preotul suprem, care a jucat un rol deosebit de important. Un asemenea mare preot a fost însuși Zalmoxio, despre care Strabon ne spune că îl sfătuia pe rege, lucra în înțelegere cu el.

În timpul lui Buero Bisteo demnitatea de mare preot era deținută de către Deceneu. Tot Strabon relatează că învațase, ca și Zalmoxio, în Egipt, unele semne de prorocire.
Despre Deceneu, sau Cenio așa cum reiese din Tăblițele de la Sinaia, Iordanes ne spune ca Buero Bisteo i’a dat o ”putere aproape regală”, iar după moartea lui, geții ”au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit”.

Pe vremea lui Daci Balo se pare că funcția de preot suprem o deținea Vezina, care era ”vice-rege”. Iordanes ne mai amintește și de celebrul Zeuta, pe care Mommsen îl identifică cu Seuthes, tatăl hiperboreanului Abaris.

În Țara Moților sunt cunoscuți ca Șolomonari sau Zgrimințieș.

”Mitologia populară spune că șolomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde toată știinta și puterea lor. Cartea aceasta o învață șolomonarii în școala din cetatea Babariului, și nu fiecare iese șolomonar, ci numai din 7 unul”, conform cu Literatura populară, București, 1985, p. 53.

Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într’o haină albă. Solomonarii poartă un topor din fier descântat cu care se crede acesta fabrică grindina, dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblânzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor, iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vântoasele.
În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cârpe ce poartă, ”moime”, nume ce seamănă, etimologic vorbind, cu termenul ”moine” adică ”vreme grea”, furtună.

Legendele românești mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiță (bonețică, placentă, scufiță, tichie) sau cu o membrană ce îi acoperă corpul care la o vârstă fragedă este luat de un solomonar bătrân și dus la Solomonanță sau Școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într’o groapă adâncă sau într’o peșteră.
Se spune că aici, lecțiile ar fi predate de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă și că din 7 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârșitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăsurându’se în condiții foarte dificile.

În această școală solomonarii învață toate limbile vietăților de pe pământ, toate farmecele și toate descântecele și după ce asimilează toate acestea se retrag într’o peșteră în care, așezați la o masă din piatră, scriu într’o carte toată știința.

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al geților – ktistai – deoarece locuiau ”în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane”.

Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu Kadmos, și definind casta lor ca fiind moștenire getică, spune că solomonarul din tradiția folclorică este rezultatul unui ”proces de zeificare a sacerdotului”.
Pentru acest cercetător, solomonarii sunt ”preoți inițiați”.

Solomonarii, numiți și grindinari, hultani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrăbunțași sunt inițiați (trăind și astăzi prin Bucovina) la școlile de solomonărie în astrologie, prezicerea viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice, venind de pe Tărâmul Celălalt.

Deși se crede că termenul solomonar a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, se pare că originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei.
Unii îi alătură vechilor preoți asceți geți – kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.

Alții spun c’ar fi urmași ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, vrăjitorul care’i fulgera pe draci și oamenii păcătoși. Au fost identificati ulterior, ceva mai târziu cu Sfântul Ilie, ca urmare a aspectului lor demonic, de pedepsitori și aducători de urgie, Meșterul Pietrar, un fost solomonar, apărând în opoziție ca cel care avea abilitatea de a împiedica acțiunile lor malefice.

Fără îndoială că numărul marilor preoți geți a fost cu mult mai mare decât cei pomeniți în operele literare ale Antichității. Despre ei nu avem informații și nu putem decât afirma că au jucat un rol esențial în conducerea regatelor getice și în istoria enigmatică a neamurilor getice care au trăit în jurul Carpaților, pe ambele maluri ale Dunării și la Marea Neagră, în întreaga lume getică.

Dacă solomonarii sunt într’adevar urmașii inițiaților geți, vechii sacerdoți zalmoxieni, atunci e posibil ca aspectul demonic să fie accentuat de influențele creștine care îi vedea ca pactizând cu forțele întunericului.

Ceea ce a rămas despre ei este faptul că erau inițiați în tainele văzduhului, ale munților înalți, ale peșterilor adânci și ale iezerelor ascunse. Erau protectori ai drumurilor de munte, stăpâni peste împărăția de jos a negurilor pâclelor și promoroacei, deținători ai secretelor Vămilor văzduhului și stăpâni ai balaurilor aducători de furtună, așa cum spune tradiția populară.

Se remarcă totuși influența a două percepții diferite, cea a solomonarilor din negura vremurilor, persoane de excepție care au ajuns să stăpâneasca natura în urma unor îndelungi inițieri în școlile de solomonărie, și cea de vrăjitori malefici, pactizând cu forțele diavolului.

Am putea remarca ascensiunea balaurului din fundul pamântului prin intermediul unui iezer adinc, stăpânit cu ajutorul ghieții și ridicat până în culmile cerului.
Solomonarii erau văzuți ca fiind stăpânii balaurului din adâncul pământului, Împăratul Șerpilor, un termen asemănător cu cei folosiți în tradițiile asiatice pentru a descrie pe Kundalini.

Cât despre ”regele iudeu” Solomon cel despre care se spune că ar fi patronul spiritual al solomonarilor carpatici, noi ipoteze sunt aduse în fața cercetătorilor.

Generații succesive de teologi și arheologi au bătut Țara Sfântă, fără succes, în căutarea capitalei, palatului, templului și bogăției, astfel că trebuiesc luate în considerare și variantele în care textele ori sunt false, ori greșit înțelese.

Istoricul și autorul britanic Ralph Ellis, afirmă ca dacă Solomon era rege, el totuși nu era iudeu:

„Vine un punct când trebuie fie să acceptăm faptul că relatarea biblică este în întregime fictivă, fie că suntem în căutarea unui loc greșit ori că înțelegem lucrurile greșit. Cercetările mele sugerează că există o bază factuală pentru povestea lui Solomon și a bogățiilor sale, dar că a fost puternic modificată și ascunsă de cărturarii biblici.”

Acesta a condus 20 de ani de cercetare în povestea regelui Solomon în încercarea de a găsi minele fabuloase, despre care se scrie în Vechiul Testament. Dar Ralph Ellis a spus că poveștile despre bogățiile uluitoare îngropate sub pământ sunt probabil o ”greșită interpretare” a textelor istorice. El a spus că există încă o ”grămadă de adevăr istoric” în povestea bogăției spectaculoase a lui Solomon, dar într’o dimensiune mult mai puțin legendară.

Studiul său, care a început în 1997, ”indică puternic că ”Solomon nu era un bogat rege al Israelului, ci mai degrabă un Faraon egiptean, temut și puternic. Acesta consideră că conducătorii vecini au jefuit mormintele regale situate în Valea Regilor ai Egiptului și au prezentat bogățiile lui Solomon ca ”tribut” pentru a preveni invazia. Vorbind despre cartea sa, ”Solomon, faraonul Egiptului”, istoricul de 55 de ani a mai spus:

”Conform Bibliei, regele Solomon a fost uimitor de bogat. O dinastie israelită bogată și puternica a existat, așa cum susține Biblia, dar ei nu erau pur și simplu regii israelieni, iar capitala lor nu era la Ierusalim. Nu este un fel de revelație pe care mulți arheologi israelieni vor dori să o audă, din motive politice și culturale, dar spre deosebire de interpretările clasice ale povestirii biblice, ea are sens în relatările biblice confuze.”

El crede că povestirile faraonilor au fost considerate „nesatisfăcătoare și inacceptabile” de către autori biblici mai târziu, care și’au modificat istoria pentru a crea un erou ”pur și simplu israelit”. El sugerează dacă teoria sa este adevărată, atunci comorile lui Solomon pot fi găsite cu ușurință la Muzeul Egiptean din Cairo, unde pot fi văzute zeci de artefacte din epocă.

Articolele de aur de aur din imagine se numără printre numeroasele comori prădate din Valea Regilor pentru a aduce un omagiu lui Șoshenq I.

Potrivit Vechiului Testament, Solomon a condus Monarhia Unită a Israelului și a Iudeii între anii 970 și 931 î.Hr. și a acumulat 500 de tone de aur pur. O mare parte din ceea ce se spune că provine dintr’o regiune numită ”Ophir”, dar Biblia nu oferă detalii suplimentare, iar locația exactă rămâne un mister. Romanul din 1885 al lui Rider Haggard, ”Minele regelui Solomon”, a inspirat nenumărate expediții în Africa, Arabia și Asia, dar nicio dovadă universal acceptată a lui Ophir nu a fost descoperită vreodată.

Ralph Ellis sugerează că regii Solomon și tatăl său David erau, de fapt, faraonii Psusennes al II-lea și succesorul său, Shoshenq I:

”Există paralele convingătoare între David și Solomon, Psusennes și Shoshenq. Chiar și strămoșii și membrii familiei acestor” două „dinastii regale par a fi exact la fel”.

„Odată ce acceptăm că acești regi” israeliți „erau de fapt faraoni ai Egiptului de Jos, atunci toate neconcordanțele din relatările biblice sunt ușor de explicat”.

Bibliografie:

Ion Horatiu Crisan – ”Spiritualitatea geto-dacilor”;

Mircea Eliade – ”Istoria credințelor și ideilor religioase”;

Strabon – ”Geografia”, formulaas.ro, dailymail.co.uk

Imagini: Andrei Șușkin https://weles.in.gallerix.ru/

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

Mareșalul Ion Antonescu

Acest articol este orientat cu predilecție pe aspectele pro sau contra ale carierei sale militare, dar și a personalității mareșalului Antonescu care au rămas foarte controversate, și care vor mai naște și în continuare multe alte dezbateri. Scopul său nu este să’l îndepărteze de crimele de război sau de a le detalia, pentru că acestea nu reprezintă principala preocupare a acestor rânduri.

Cei care sunt interesați de acest lucru au multe lucrări publicate și site-uri pe internet, care sunt bine documentate despre acest subiect. Nu este nici intenția noastră de a glorifica viața mareșalului Antonescu sau de a dosi unele aspecte neclare sau controversate ale vieții sale.

Ascensiunea la vârful statului român:

La 04 septembrie 1940 – 23 august 1944: este numit Prim Ministru,

în 16 septembrie 1940: este promovat la gradul de general locotenent

05 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în ”Odessa, o victorie scump plătită”), conform decretului nr. 841, s’a autopromovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Generalul Antonescu Grupului de Armate

06 august 1941: decorat de germani  cu Crucea Knight, cu Crucea Cavalerilor Crucii de Fier în rang de cavaler.

În total, 43 de persoane din armatele aliaților Germaniei naziste au primit Crucea Cavalerilor Crucii de Fier (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes ), cel mai mare premiu în armata Germaniei naziste din timpul celui de’al doilea război mondial.

Opt dintre acești oameni au fost, de asemenea, onorați cu un grad imediat superior, frunza de stejar la Crucea Cavalerilor (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub), și un ofițer naval senior de flotă, amiralul Isoroku Yamamoto, i’a fost acordată în plus Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar și Săbii  (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub und Schwertern).

Printre beneficiari erau optsprezece români, nouă italieni, opt maghiari, doi slovaci, doi japonezi, doi spanioli, doi finlandezi și unul belgian.

21 august 1941: s’a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a I-a.

22 august 1941: s’a autopromovat la gradul de Mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministrul apărării

Ion Antonescu s’a născut la 2 iunie 1882 in Pitești într’o familie de militari. El a decis să urmeze aceeași carieră, de asemenea, și s’a alăturat în 1898 Școlii pentru copii ofițeri militari.

În 1902 a fost admis la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie,  absolvită în 1904, primul din clasa sa.

Tânarul locotenent a fost repartizat la Regimentul 1 din Roșiori. S’a distins în timpul Răscoalei 1907, atunci când, în fața unui mic detașament a blocat drumul în Galați și a convins în mod pașnic un grup mare de țărani, de a nu intra în oraș.

Despre acest episod există și o altă versiune controversată care vine, surprinzător din afara graniţelor României. Istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într’un articol publicat în limba engleză în revista ”History today”şi intitulat ”Răscoala: ulltima revoltă a țăranilor”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările ”ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei ”incredibile băi de sânge”.

Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditând ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n’au fost:

”Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rândurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”.

Markus Bauer, este un autor și jurnalist născut în 1959 , în Saarland, a trăit după ce a studiat limba germană și istoria, și timp de cinci ani ca lector DAAD (Serviciul German de Schimburi Academice = Deutscher Akademischer Austausch Dienst) în România.

De atunci, istoria fascinantă a acestei țări a devenit adesea subiectul jurnalismului și publicismului său.

De asemenea, el scrie în mod regulat în ”Neue Zürcher Zeitung” subiecte culturale românești. O carte despre istoria culturala a țării Carpaților a fost publicat în 2009, sub titlul ”În România. Pe urmele unei familii europene”.

Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltânea este cel care ”dezleagă calul de la gard”:

”Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni.”

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pământ, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntâmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale. Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre.

La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări. Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.

La o mică distanţă de Prefectură i’a întâmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile de rigoare şi apoi s’a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.

Nicolae Iorga:

”Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri.”

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul ”Desrobirea”:

”În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să’i împrăştie pe manifestanţi făcându’i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i’a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă…Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s’au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul ”Vasile Alecsandri” au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, scria ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar:

”N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzând: Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum”, consemnează ”Desrobirea”.

Există și o placă comemorativă într’un părculeț din Galați: 18 (!) victime ale Răscoalei de la 1907. Placa de marmură a fost distrusă, anonim, în 1990. În loc, cel mai de stânga partid posibil, Partidul Socialist al Muncii, a pus o placă… de metal.

Regimul comunist nu putea să scape ocazia pentru a’și construi un profit de imagine revoluționară, adăugând printre cei comemorați și nume care nu au fost țărani, ci muncitori în docuri…

Acestea fiind faptele, rămâne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze.

Pentru această faptă, Prințul Ferdinand, care a fost inspectorul general al Cavaleriei, l’a felicitat. În 1908 a fost promovat la gradul de locotenent, iar prințul Ferdinand a vrut să’l ia ca ajutor al lui, dar pentru că nu a avut gradul necesar pentru poziția (căpitan minim) nu a fost avansat.

In 1911, el a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat’o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În al doilea război balcanic a servit ca șef al Biroului Operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Apoi, între 1 noiembrie 1914 = 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de ofițeri de Cavalerie.

Intrarea românească în Primul Război Mondial l’a găsit la Biroul Operativ al Armatei de Nord, comandata de general locotenent Constantin Prezan. În conformitate cu memoriile generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați au format o echipă perfectă. Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s’a retras într’un mod organizat și ordonat din Transilvania, a dus la numirea generalului Prezan în calitatea de comandant al Armatei 1 și a Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armata a 3-a), la 17 noiembrie 1916, maiorul Antonescu (fusese promovat la începutul lunii) vine cu el ca șef al Biroului său de operațiuni.

Chiar dacă a pierdut lupta de la Neajlov și cu ea capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General, la 17 decembrie 1916, iar maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operații al Statului Major General, înlocuindu’l pe lt. colonel Radu Rosetti. Astfel, el putea juca un rol important în victoriile din vara anului 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război în noiembrie 1918.

În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrângerea Armatei Roșii din Ungaria, care s’a încheiat cu operațiunea de ocuparea a Budapestei de către trupele române.

Această acțiune a proaspăt lt. Colonelului Ion Antonescu a dus la acordarea celei mai înalte distincții militare românești: Mihai Viteazul clasa a treia de comandă, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (fusese promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, precum și a delegației care a negociat alianța cu Polonia. El a fost apoi numit comandant al Școlii speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de echitație, care l’au ținut în pat timp de 6 luni.

În perioada 1 august – 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 = 14 iulie 1926 la Londra. Când s’a întors acasă i’a fost dată comanda Regimentuluial 9 Principesa Elena de Roșiori de la Giurgiu, iar in 1927 a preluat Academia Militară.

În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 a primit comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul său natal din Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să ia poziția de Șef al Statului Major General și a acceptat în cele din urmă la 1 decembrie 1933. La numirea sa, el a obținut de la rege făgăduința să’i dea libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s’au deteriorat și Antonescu a demisionat la 11 decembrie 1934, când a revenit la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat’o până în 1937.

A fost promovat la gradul de general, la 25 decembrie 1937, iar trei zile mai târziu a fost numit ministru al Apărării. A intrat din nou într’un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938 intrând în dizgrație. Antonescu a fost ”exilat” la comanda Corpului Teritorial al 4-lea și în 1940 a fost pus sub arest la domiciliu în Mănăstirea Bistrița.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a fost într’o situație foarte dificilă. La 5 septembrie, regele l’a numit prim-ministru pe generalul Antonescu și i’a oferit puteri depline pentru a conduce statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I și a plecat din țară. Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (aka Legiunea Arhanghelul Mihail). România a devenit ”stat național-legionar”. Cu toate acestea el a păstrat ministerele-cheie pentru bărbații în care putea avea încredere.

În armata a retras 80 de ofiteri superiori, considerați oameni ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i’au urmat curând. El a început, de asemenea, o reorganizare a armatei. Locotenent-generalul Ion Antonescu (fusese promovat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, cât și interzicerea implicării în politică a ofițerilor și subofițerilor.

Generalul a continuat politica pro-germană deschisă inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. El a reînnoit invitația pentru o misiune militară germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s’a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din data de 21 – 23 ianuarie 1941 și i’a îndepărtat de la putere, lichidând mișcarea.

A făcut un nou guvern, care a fost constituit în principal din ofițeri, a militarizat fabricile mari, căile ferate, aerodromurile și porturile și încet a început să mobilizeze armata, prevăzând o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică.

Pe 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei române și și’a exprimat dorința de a susține din nou Basarabia și Bucovina de Nord. A decis să creeze Grupul de Armate din Moldova, care a fost format din armatele germane 3, 4 și 11 din Romania. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele ajungeau la râul Nistru.

ORDINUL DE ZI către armată dat de către Generalul Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român

OSTAȘI,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mândri că veacurile ne’au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul romănesc.

OSTASI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lânga cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pamântul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v’au făcut’o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Voda și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe nimeni.

Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre ea abia la 22 iunie. Cu toate acestea, el a avut sprijinul opiniei publice și a majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partidului Comunist Român.

După ce Bucovina de Nord și Basarabia au fost preluate, la 17 iulie 1941, armata română a 11-a și germană a 3-a au forțat Grupul de Armate Nistru, după care a fost desființat. Antonescu a fost lăsat doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a terminat de curățat sudul Basarabiei până la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte către URSS. a fost promovat la rangul de mareșal și a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasele 1 și 2 si și Crucea de Fier a Cavalerilor.

A fost la înălțime. Dar continuarea războiului dincolo de frontiere, nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de partidele politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie să fie efectuat până când inamicul este învins. De fapt, același lucru a fost realizat de către armata română după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei. În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei, în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizărilor sale.

A avut sub comanda sa numai Armata 4, care a fost implicată în asediul Odessei și el s’a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, care a crezut că s’au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioanițiu, șeful Statului Major General, într’un conflict cu lt. generalul Nicolae Ciupercă, comandant al Armatei a 4, privind strategia pentru asaltul final asupra orașului.

În cele din urmă l’a înlocuit și retras. Acesta a fost primul său conflict cu un important general al armatei române. După căderea Odessei, el a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, ducând la creșterea moralului populației cu această ocazie, el a organizat un referendum, pe care l’a câștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistria, menționând, totuși, lui Hitler că el a refuzat orice compensație în Est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu nu’și ascundea dorința lui de a recupera acest teritoriu. A ordonat chiar crearea unor planuri pentru o invazie viitoare, cu numele de cod Ipoteză U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase în Basarabia și Bucovina, care au scăpat de masacrele trupelor germane și române sau care nu s’au refugiat împreună cu Armata Roșie. Peste 110.033 de persoane au fost luate forțat la est de Nistru. Din cauza condițiilor precare în care au fost transportate și apoi s’au stabilit acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit până în 1943.

Evreii din Odessa au fost, de asemenea, evacuați și, în urma exploziei sediului dintr’un oraș din România, Antonescu a ordonat represalii foarte dure, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat 24.617 țigani în Trans-Nistria, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în România în 1944.

Către evreii din Vechiul Regat el nu a luat măsuri dure. Nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942 două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și a dezastrului care a urmat.

Se pare că intervenția Reginei mamă, a membrilor clerului și a unor lideri importanți ai partidelor politice, precum și avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul evreilor, l’au convins să nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, cu toate acestea, a existat un alt conflict cu un general român important: Iosif Iacobici, șeful Statului Major General. El s’a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii posibile, în față, și dorea să limiteze numărul acestora în funcție de posibiliățile de dotare corespunzătoare. A fost, de asemenea, înlocuit și retras.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințând că va retrage trupele române de pe front. România, apoi a început să primească mult mai mult armament modern din Germania, care a fost necesar pentru a reutila diviziile din Kuban și Crimeea și ca să’i reorganizeze pe cei care au fost aduși înapoi acasă.

Relațiile economice cu Reich-ul au fost, în general, caracterizate printr’o atitudine rigidă din partea sa, încercând cât mai mult posibil pentru a apăra interesele românești. Hitler i’a reproșat de mai multe ori ”avariția” și ”negocierea” sa pro-românească.

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s’au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i’a dat această țară.

Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament:

”Să nu ne răzbunați !”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului.

O țară care și’a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de’al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de ”hitlerism” și de ”declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.

Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.

”Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într’o ședință de Consiliu din 1941:

”Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”

Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:

”Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

”Îndrăznind să’l întrerup, într’un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi’am atras din partea lui replica aspră:

**Când te’ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?** Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m’a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s’a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.”Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. ”Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. ”Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. ”Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. ”Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. ”Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. ”Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr’o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într’un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. ”În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. ”Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. ”Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă,  tot Germania a fost scoasă datoare.

Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, ”în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.

Începuse ”frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimentare, trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat’o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca. 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s’au dublat față de 1938.

Acesteia i s’a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să’și răscumpere creanțe din străinătate și să’și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania).

Ca urmare, stocul de aur al BNR s’a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

”Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să’și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, a arătat Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într’un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură, condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu, se arată:

”Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i’a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):

”Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune:

”Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

”Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne’a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să’i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

”Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n’au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

”Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi (312/1945, 455/1946 și 29/1947) venite sub presiunea comuniștilor, și cărora le’a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Devine deținutul K9320 de la Aiud, ”Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală. În poză, Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita:

În 1943 Ion Antonescu a început să se gândească să renunțe la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu, de a stabili contacte cu reprezentanții aliaților din Berna, Istanbul, Madrid și, în sfârșit, la Stockholm.

Întâlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal spre reprezentanții britanici și americani, care le permiteau să înțeleagă că România ar trebui să se alieze în principal cu Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, pentru că Mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, când frontul a atins și chiar a trecut granițele României, el a început să se implice activ în operațiunile militare, dar nu a reușit să’l convingă pe Hitler să’și retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii de luptă întărite din Romania) din Crimeea, în timp ce era încă timp să o evacueze într’un mod organizat și fără pierderi inutile.

După ofensiva sovietică care a început la 20 august 1944, realizând că dezastrul era aproape, el a mers pe front la armata a 4-a la generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu.

Apoi, el a mers la punctul de comandă al Grupului de Armate Ucraina de Sud. La 21 august a fost din nou pe frontul de la Armata a 4-a. Același lucru pe 22 august, când a preluat comanda directă asupra trupelor române și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați.  Ca urmare, generalul Avramescu a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului, după care a revenit seara la București și intenționa să meargă, pe 24 august, la Focșani, unde a planificat să’și mute sediul său general, și de a părăsi guvernul lui Mihai Antonescu.

Dar la 23 august, după-amiază, el a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i’a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. Ca urmare a refuzului său, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a altor apropiați ai săi. După o scurtă detenție în Palatul lui în condiții de siguranță, Mareșalul a fost dat de către lt. general Sănătescu, noul prim-ministru, comuniștilor, care l’au închis într’o casă din cartierul Vatra Luminoasă din București.

Mai târziu a fost dat sovieticilor, la data de 1 septembrie și transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ținut într’un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946  s’a întors în România pentru a fi judecat de către așa-numitele Tribunale ale Poporului. În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, și două pedepse cu închisoarea pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Execuția, foto: presalibera.net

Execuția a avut loc la 1 iunie anul 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție a fost format din 12 gardieni.

În momentul salvei, el a salutat și apoi a căzut jos. S’a ridicat pe brațul drept și a spus că nu e mort și că aceștia ar trebui să tragă din nou. Șeful gardienilor l’a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat moartea, așa că o altă lovitură în piept a fost necesară. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Șeful gardienilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului său.

Abia atunci a confirmat doctorul moartea sa. Pentru generalul Vasiliu, alte trei focuri în cap au fost necesare ca să’l omoare.  Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într’un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca prin ascunderea locației acestuia să se evite transformarea mormântului într’un loc de pelerinaj.

”Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau și’n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I’am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a’i cere nimic. Nu’i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescutoata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne’au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să’l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i’a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage’te într’o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi’au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne’au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu’i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!

Ion.”

Soţia sa Maria (Rica) a ajuns a doua personalitate feminină a ţării, după regina-mamă Elena. Ea nu s’a implicat niciodată în problemele soţului, pe care l’a susţinut doar moral. După ce a fost arestată  a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată, fără ca Antonescu să știe că soția lui era acolo.

A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu.

Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. Este înmormântată în cimitirul Eroilor. Unii autori susțin că ea se odihnește în cavoul familiei, dar alții afirmă că mareșalul nu ar fi avut asemenea preocupare în timpul vieții, astfel că locul de veci ar aparține, de fost, generalului Mărculescu, rudă cu Ion Antonescu.

Figura mareșalului Antonescu va rămâne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea românească. Este greu de judecat ceva ce s’a întâmplat în vremuri tulburi, acum 70 de ani. Istoria lui ”ce’ar fi fost dacă” este seducătoare și naște numeroase patimi în inimile susținătorilor săi care merg până la tatuarea amitirii sale pe corpul lor:

…dar și comentarii răutăcioase printre adversarii săi declarați și foarte înverșunați.

Revenind la Antonescu, faptele și deciziile sale precum și personalitatea sa au fost întoarse pe toate fețele de istorici. De explicat putin contextul.

Maresalul Ion Antonescu a fost numit președinte al Consiliului de Ministri chiar de catre Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s’a facut pe fondul pierderilor teritoriale din ’40, iar Antonescu l’a forțat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moștenitor, Mihai.

Dar, în toată aceasta vâltoare nebună de evenimente, mareșalul Antonescu a comis cinci greșeli în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu și care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat din Romania.

Greșeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Șafran a fost rabinul sef al Cultului Mozaic din Romania și senator al Parlamentului român în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost presedintele Uniunii Evreilor Romani (1923 – 1948) și un om politic român de origine evreiasca. Cei doi, împreună cu mareșalul Antonescu, au făcut o întelegere pentru salvarea evreilor din Romania.

Evreii urmau să fie transferați în Palestina.

Motivația lui Antonescu era aceea că voia să trimită din țară și evrei români pentru a rezolva ”chestiunea evreiască”.

S’a lovit însă de rezistența Angliei și a SUA așa că s’a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocați în țară. Mulți dintre ei aveau cetățenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărâse să cheme la guvernare extrema dreapta reprezentata de Partidul Național Creștin pentru a contrabalansa popularitatea Mișcării Legionare.

Numai că PNC obținuse undeva în jurul a 9% și nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele ”Adevărul” și ”Dimineața”, suspectate că erau pro-evreiești au fost suprimate, iar populația evreiască era atât de înspăimântată încât își retragea tot capitalul din bănci. Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetățenire a populației evreiești din România.

Antonescu și’a asumat în fața lui Hitler responsabilitatea evreilor și i’a izolat în interiorul societății. I’a pus sa lucreze în folosul comunității în schimbul garanției că nu vor fi înrolați în armată. Dar Antonescu a urmărit sa’i alunge din țară pe evreii comuniști, făcând o distincție clară între evreii pământeni și evreii din Basarabia și Bucovina.

Wilhelm Filderman a închis și el ochii și a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniștii ar trebui să primească ceea ce merită și nu s’a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu. Dar declararea mareșalului că toți evreii din Basarabia și Bucovina sunt comuniști a fost terenul fertil în care au însămânțat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1500 de evrei deportați în Chișinău, 500 au fost omorâți. Evreii au fost executați la ordinul locotenentului Roșca. Comunitatea evreiască din Chișinău a reușit să ia legatura printr’o diversiune, cu Filderman și cu Șafran. Ambii i’au comunicat lui Antonescu cele întâmplate și, la intervenția Reginei, mareșalul a înființat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întâmplate.

Raportul întocmit de Comisie relevă că Antonescu nu era la curent de cele întâmplate, însă faptul că a declarat ca Basarabia și Bucovina sunt niște guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iași, Antonescu nu a avut nicio legatură cu organizarea lui și există argumente care demonstrează că el l’a oprit.

Dacă ar fi urmărit vreo răzbunare a românilor afectați de suportul acordat de evreii din Basarabia în ocuparea de către sovietici a acestei regiuni românești în 1940, cine îl mai poate condamna că el ar fi putut să fie îndreptățit ca să procedeze astfel?

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s’a întâmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul.

Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sunt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de’al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională.

Într’o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s’a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Dosarul anchetei s’a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu.

De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele.

Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s’a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

Despre istoricul Adrian Cioflâncă, coordonatorul sitului pogromuldelaiasi.ro, și autorul filmelor mai sus prezentate,  Victor Roncea în articolul ”Adrian Cioflânca, academician sau cacademician?”, îi dezvăluie identități pe care și le arogă fraudulos. Astfel la o scrisoare trimisă către Academia Română, aceasta îi răspunde:

”Stimate Domnule Victor Roncea,
Dl. Adrian Cioflânca nu este membru al Academiei Române, nici corespondent, nici titular și nici de onoare. Este cercetător la Institutul de istorie al Academiei Române din Iași.”

În urma acestor dezvăluiri, și asupra materialelor prezentate mai sus tronează neîncrederea asupra conținutului.

Citiți și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Greșeala numarul 2: Declararea Basarabiei și a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale României după ce au fost eliberate de armata română. În loc sa revină în administrația României Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcție care nu a existat niciodată în administrația românească. Antonescu considera că în Basarabia și Bucovina, ”exercita o suveranitate de ocupant, și nu de stat suveran”.

Practic Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata română. Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaționale și nu cele ale statului român. După cum constatăm, azi comunitatea evreiască nu’l acuză de eludarea legilor interne, ci de tratamentul asupra vieților lor, iar nouă ne rămâne gustul amar că aceste teritorii în final tot nu au rămas în hotarele noastre.

Politica sa criticată chiar de contemporanii săi, sau chiar de cei din subordine, unii dintre ei putând fi ei la conducerea armatei într’un cu totul alt curs al istoriei, iar dacă direcția ar fi fost corectată o suită de acuzații post-belice aduse României, ar fi fost evitate cu siguranță. Cert este că a scăpat din vedere că de cele mai multe ori notele de plată nu vin decât ulterior deciziilor luate pe genunchi…

Greșeala numărul 3: Cedarea suveranității României

România a intrat în război cu sintagma ”aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s’a făcut în numele lui Antonescu, neexistând vreun tratat în acest sens. Soarta României era, practic, în mâinile lui Hitler care l’a numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului românesc, dar l’a lăsat pe Antonescu să apară în fața poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iași, pentru care mareșalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareșalul a instituit în zona de dispoziție a Armatei a 11-a românești o autoritate străină pe teritoriul țării noastre. Practic, funcțiile armatele de campanie românești răspundeau Armatei a 11-a germane, iar autoritățile românești au fost dublate cu autorități germane care le dădeau ordin românilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, aceasta nouă armată acționa la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iași, locuitorii să intre cu autorizație vizată de autoritatea germană! La Iași erau prezente toate instituțiile de represiune ale naziștilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari români, naziștii au declanșat progromul, luând prin surprindere autoritățile românești.

Greșeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalți capi ai armatei romane. Mareșalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate.

Deciziei de a trece Nistrul i s’au opus 23 de generali și șeful Statului-Major și au sfârșit dați afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata româna era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roșie pe teritoriul ei, dar armata română nu avea logistica necesară, nu avea rețele de comunicații adecvate, nu avea trupe proaspete și nu avea, mai presus de toate, moral, motivație și antecedente istorice de agresiune împotriva altor state.

Stârpirea bolșevismului era un concept prea îndepărtat și iluzoriu și insuficient argumentat, cât timp el putea fi oprit prin diverse mijloace la granița de pe Nistru. Prin aceasta decizie, mulți specialiști consideră că politic, Antonescu a scos țara noastră din calitatea de victimă a agresiunii sovietice și ne’a trecut în barca agresorilor.

Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi’n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca ”pierderi”– adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Iar pentru decizia de continuare a luptelor contra sovieticilor dincolo de Nistru, trebuia luată și o decizie contrară care a venit atât de târziu încât sovieticii, în numai 7 zile, au dezarmat unități întregi, peste 132.000 militari au fost luați prizonieri de noul aliat și dusi în gulagul sovietic, în minele de carbuni de dincolo de Cercul Polar în Iakuția, unde au fost chinuiți inimaginabil și de unde prea puțini s’au mai întors vii acasă.

Puteau fi aceste sute de mii de soldați români cruțați de la această soartă? Soarta României era alta dacă nu treceam Nistrul?

Dar, dacă oprirea ostilităților nu s’ar fi produs, iar Antonescu ar fi continuat precum Hitler, până și’a luat zilele?

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cu toate acestea avem și reversul medaliei, care dincolo de aspectele politice sunt cele strategice. Cristian Negrea consideră că sunt anumite aspecte care i’au justificat decizia lui Ion Antonescu în alegerea sa către această opțiune:


”Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să’şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată.

În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania.

Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i’a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939.

Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s’a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să’i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i’a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.

Şi chiar după aceea, era dificil să’i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne’au declarat război, nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când trecuserăm demult Niprul. Prin asta Churchill recunoștea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei, necesitățile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecție, dar la presiunile sovietice trebuia să’și facă datoria de aliat de conjunctură al rușilor, după cum recunoaște în memorii, și declară război atât României, cât și Finlandei, țară pe care dorea să o susțină militar în timpul războiului de iarnă din 1940.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu rușii, cu cine era logic și normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat și aprobat asta, ca și o monedă de schimb și de șantaj între noi și unguri. Prin aceasta își asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât și a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru și ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeți că le’ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s’au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S’au tot făcut comparații total deplasate cu Finlanda, că ei s’au oprit pe vechea graniță pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit’o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii aveau puține trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le’ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să’i preseze sau să’i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi’ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi’ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să’l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat?

În fine, exerciţiul este de’a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i’a ocupat pe finlandezi, fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei?

Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le’a folosit la nimic faptul că s’au oprit puțin dincolo de vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i’a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940.

Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să’şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s’au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. Sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i’a ajutat cu nimic faptul că s’au oprit în 1941, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut’o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut și mai mult vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s’ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s’ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i’a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară.

În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.
Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într’o discuţie cu ofiţeri români:

”Voi vreţi ca germanii să’i bată pe ruşi şi apoi englezii să’i bată pe germani. Şi le’aţi da o mână de ajutor amândurora.”

Câtă clarviziune politică!

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s’a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei. Altă chestiune ridicată de istorici serioși, este vina imputată lui Antonescu că a plecat la război alături de Hitler fără să aibă un tratat clar pe această chestiune. Aș accepta un astfel de argument, dacă mi s’ar aduce un contraexemplu, cu cine a făcut Hitler în 1941 un astfel de tratat? Cu ungurii, croații, italienii, finlandezii? Căutați acest tratat și publicați’l, dacă există!

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu ştii când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi’a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le’a făcut publice şi le’a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi’a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne’a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi’au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându’l pe Iorga să vorbească de ”hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile”?

Ce putea face Antonescu într’un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?  A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât.

Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost.

Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce’am făcut 20 de ani?   Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într’un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere.

Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros:

”Trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru ”viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română”.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale:

”De cele mai multe ori, românii s’au bătut cu mult curaj.”

Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română:

”… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta.”

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă.

Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. Totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger:

Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? El a răspuns simplu şi clar:

”Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi’le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune.”

Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud?

Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu:

”Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident.

Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le’aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într’un război, într’o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face.

Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt.

Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într’un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase.

În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu’i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l’a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a’l scoate definitiv din luptă, l’a trimis pe Grouchy să’l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo.

Problema este că Grouchy nu numai că nu l’a găsit pe Brucher, dar nici nu l’a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Mihai Viteazu câștigă bătălia de la Călugăreni în august 1575, dar nu poate urmări din cauza inferiorității de efective, turcii se regrupează a doua zi, iar Mihai se retrage. A fost o victorie tactică, adevărata victorie decisivă va surveni câteva săptămâni mai târziu, la Giurgiu.

Ștefan cel Mare urmărește cu vigoare cu cavaleria trupele otomane după bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, timp de trei zile până la Dunăre, dezastrul turcilor este complet, mama vitregă a sultanului Mohamed al II-lea spunându’le ambasadorilor venețieni că a fost cea mai mare înfrângere din istoria Islamului.

De ce? Datorită pierderilor enorme înregistrate de turci în timpul urmăririi de către cavaleria ușoară moldoveană care ajungea din urmă trupele în debandadă și le tăia fără milă, și asta timp de trei zile.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul, ci trebuie să’l urmăreşti ca să’l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să’i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i’am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit’o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul, deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv.

Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Geții îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne’am câştigat’o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu’se la Bucureşti.

În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi.

Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut’o noi în 1919.

Nu i’am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne’au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne’am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându’i din nou peste Tisa.

(vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta)

Au fost voci în Antanta care ne’au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei.

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l’a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l’a urmărit şi nu l’a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i’au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud?

Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian. Tot rușii, de fapt sovieticii, s’au oprit în 1944-1945 la granița stabilită cu Germania? Nu, au mers mai departe până la Berlin.

Din documentele sovietice

Ca să vedeţi că ideea de urmărire și importanța ei este reală şi recunoscută oficial de sovietici, vin în completare cu câteva fragmente din Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936 (pe scurt PU-36), practic regulamentul de luptă al armatei sovietice. Iată ce prevede acesta referitor la urmărirea inamicului:

Orice bătălie, fie ofensivă sau defensivă, are ca scop înfrângerea inamicului. Numai un atac hotărât pe direcţia principală de efort, care va duce la o urmărire irezistibilă, are ca rezultat distrugerea în totalitate a forţelor inamice şi a materialului acestuia.

Lupta împotriva inamicului cu scopul vădit de a’l învinge trebuie să fie la baza pregătirii şi conducerii fiecărui soldat şi ofiţer al Armatei Roşii. Inamicul trebuie atacat într’o manieră curajoasă şi decisivă oriunde este găsit, fără a mai aştepta ordine specifice în acest sens. (Secţiunea 2 din PU-36)

După anihilarea apărării inamice, trebuiesc urmărite cu vigoare trupele ce au scăpat din încercuire şi capturate totalitatea instalaţiilor şi vehiculelor de transport din zona inamică din spate.

Trupele de recunoaştere de toate tipurile trebuie să stabilească:
– pe ce rute şi cu ce forţe se retrage inamicul
– în ce sectoare şi ce forţe lasă ariergărzi care pot opune rezistenţă
– organizarea inamicului pe timpul retragerii (aduce rezerve, direcţia coloanelor de retragere, dacă se pregătesc poziţii de rezistenţă etc)

Forţele inamice scăpate din încercuire pot fi distruse numai prin urmărire. Aceasta se realizează independent de către trupele de infanterie şi tancuri şi infanterie, imediat ce retragerea unei părţi din forţele inamice devine evidentă.

În urmărire trebuiesc utilizate totalitatea trupelor disponibile, puse la dispoziţia comandanţilor în acest scop. În timpul urmăririi este interzisă oprirea pentru a aştepta unităţile vecine, chiar şi cel mai mic detaşament de tancuri sau infanterie poate da lovitura decisivă inamicului printr’o acţiune curajoasă.

(Secţiunea 203)

Comandantul unei formaţiuni de luptă conduce unităţile şi tehnica disponibilă într’un avans rapid pentru a tăia căile de retragere ale inamicului cât de repede posibil. Pentru a menţine o presiune continuă pe flancuri, urmărirea trebuie efectuată pe un front cât mai larg. Comandanţii forţelor de urmărire îşi protejează flancurile contra oricărei surprize prin elemente de siguranţă şi de recunoaştere. Unităţile mecanizate ce au pătruns în dispozitivul inamic îl vor ataca din spate şi îi vor tăia rutele de retragere. (Secţiunea 204)

Numai înaltul comandament este autorizat să întrerupă urmărirea, luând în considerare capacitatea combativă a trupelor sale şi starea armamentului, situaţia generală a aprovizionării şi posibilele rapoarte privitoare la existenţa unor unităţi inamice proaspete. Până ce primeşte ordin să înceteze urmărirea, fiecare comandant trebuie să aloce totalitatea trupelor de la dispoziţia sa urmăririi şi înfrângerii definitive a inamicului. (Secţiunea 205)

Vedem doar prin aceste scurte extrase importanţa dată de conducerea militară a URSS încă din 1936 urmăririi inamicului cu scop de distrugere a capacităţii sale combative. Sunt detaliate aici şi modalităţile de executare a urmăririi: pe front, pe flanc sau combinată, pe front şi pe flanc, cea ideală cu scopul propus, cel al distrugerii inamicului, de a preveni regruparea sa şi revenirea în luptă a unităţilor sale care chiar dacă reuşesc să scape fără arme, pot reveni şi lupta din nou, de data asta cu mai multă experienţă combativă, mai bine organizaţi şi mai bine pregătiţi.

Urmărirea trebuie realizată cu maximum de forţă, viteză şi agresivitate, folosind unităţi de recunoaştere pentru estimarea corectă a mărimii şi potenţialului inamicului în retragere precum şi pentru identificarea rutelor de retragere în scopul tăierii acestora. Urmărirea se face fără un ordin superior în acest sens, pentru a nu da timp inamicului să se regrupeze, dimpotrivă, doar încetarea sau întreruperea urmăririi se face numai din ordin superior de la înaltul comandament!

Mai mult, urmărirea trebuie executată de toate forţele disponibile, fără excepţie, inclusiv artileria şi aviaţia cu scopul hărţuirii inamicului în retragere pentru a’i limita spaţiul de manevră, făcând dezangajarea şi regruparea mult mai dificilă. Orice unitate scăpată trebuie privită ca şi un potenţial pericol pe viitor, în acest sens urmărirea şi dstrugerea sau capturarea inamicului în retragere este privită ca o măsură preventivă pentru evitarea unor bătălii grele în viitor.

Acestea sunt directivele primite de Armata Roşie încă din 1936, aşa au acţionat la Stalingrad, în cadrul Operaţiei Bagration sau în asaltul de la Vistula la Oder, fără să ţină seama de graniţe sau obstacole naturale. Au încercat şi la Smolensk şi Moscova, dar forţele limitate avute la dispoziţie i’au împiedicat să obţină rezultatul scontat.

Să nu uităm că la fel au procedat în Basarabia în 1940, devansând unităţile române ce se retrăgeau fără luptă, iar în Bucovina au ocupat tot aşa şi Ţinutul Herţa pe care nu l’au mai returnat niciodată. În Basarabia au utlizat unităţi paraşutate în adâncime pentru a captura şi dezarma unităţile române în retragere, care aveau ordin să nu răspundă la provocări.

Iar noi, în 1941, dacă ne opream pe Nistru, nu am fi nerespectat chiar una din bazele doctrinei militare sovietice, respectiv cea a urmăririi? Nu ar fi râs de noi comandanţii şi strategii Armatei Roşii? Pe motiv că nu am urmărit inamicul în retragere? Ei nu ne’ar fi urmărit dacă aveau ocazia?
Faptul că problema trecerii Nistrului a fost folosită de politicienii sovietici ca pretext pentru alte măsuri împotriva noastră este altă poveste în care sovieticii şi apoi ruşii dau dovadă de maximă ipocrizie.

Da, tovarăşi, trecând Nistrul noi am urmat litera şi spiritul doctrinei, tacticii şi strategiei Armatei Roşii prevăzute în Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936, distribuit ca şi materie obligatorie de studiu şi de aplicat în război către toate unităţile militare sovietice de pe teritoriul URSS. Dacă am fi învăţat după aceleaşi regulamente, tot aşa am fi procedat. Atunci, care e problema?

Iar noi, nu era normal şi logic să’i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s’ar fi regrupat şi ne’ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într’un război, trebuie să ai stomacul să’l duci până la capăt.

Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să’l ducem până la capăt. L’au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi’au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i’a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s’au încheiat ostilităţile.

Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s’au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s’a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei.

Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.”

Greșeala numarul 5: Persoana lui a contat mai mult decât statul

Dar cine este perfect?

Iuliu Maniu reușise să obțină de la SUA și Marea Britanie posibilitatea ca România să fie tratata precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opțiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupație germană. Maniu s’a dus cu această soluție la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta Romaniei. Antonescu a refuzat deși România chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s’a încapațânat să nu renunțe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareșalul Antonescu avea să spună:

”Popor ingrat, nu meriți nici cenușa mea!”

A spus aceste lucruri evident la supărare, fiind conștient că deznodământul procesului său era impus de sovietici, și nu se putea termina altfel…

O personalitate controversată și profundă, de Antonescu se leagă și o serie de acțiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice.

Antonescu a condus România într’o conjunctură pe care și’a creat’o singur, dar care l’a lăsat singur în fața unor decizii uriașe ale căror consecințe se răsfrâng și astăzi asupra României.

Sursă: worldwar2.ro, military-awards.eu/germany-ww2, questia.com, armyacademy.ro, pogromuldelaiasi.ro, cristiannegrea.ro, youtube.com, Cezar Straton (Ecologia iubirii, Editura T),  viata-libera.ro, adevărul.ro, roncea.ro, evz.ro (Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992)

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI RUMÎNESC, UN VERITABIL GENOCID

Cerem despăgubiri de 200 (douã sute) miliarde euro, și considerăm necesară recunoașterea de către actualii reprezentanți ai comunității internaționale a evreilor ca alături de atrocitățile împotriva evreilor, evreii înșiși să’și însușească în solidar faptele înaintașilor lor din perioada bolșevică, inclusiv de pe timpul celui de’al doilea război mondial, și în anii de conducere comunistă a Rumîniei postbelice.

Revoluţia bolşevică din Rusia au făcut’o evreii. Componența la vîrf a instituțiilor bolșevice ale Rusiei sovietice era garnisită 86% din evrei.

Astfel că la:

– Consiliul Comisarilor erau 17 evrei, din 22 membri (77%),
– Comisariatul Războiului 33 evrei, din 43 membri (77%),
– Afaceri Străine 13 evrei, din 16 membri (81%),
– Justiţie 20 evrei, din 21 membri (95%),
– Instrucţie Publică 6 evrei, din 6 membri (100%),
– Muncă 7 evrei, din 8 membri (87%),
– Ministerul Provinciilor 21 evrei, din 23 membri (91%),
– Presă 4 evrei, din 4 membri (100%),
– în misiunile Crucii Roşii, de fapt misiunea propagandei în ţările străine 8 evrei, din 8 membri (100%).

Total 129 evrei adică 86%, din 151 de conducători ai Rusiei bolşevice.

Pe 12 aprilie 1919, M. Cohan scria în ziarul Le Comuniste, din Harkov:

”Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mîinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mîinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze, este acum adoptată de bolşevism… şi în acest semn va fi exterminată burghezimea.”

Politica exterminării totale a clasei conducătoare a început în Rusia, cu Revoluţia din 1917, iar în Rumînia a avut loc între 1940-1964 (cu întrerupere între 1941-1944).

În 1918 poporul rumîn şi’a reîntregit ţara, constituindu’şi statul naţional unitar rumîn.

Dar acum, împotriva acestui ideal sfînt, împlinit, al tuturor rumînilor, de a trăi într’o singură ţară, a început terorismul în Rumînia, prin evreul Max Goldştein, care a pus o bombă în Parlamentul Rumîniei, atentat soldat cu morţi şi răniţi.

În 1921 în Rumînia s’a înfiinţat Partidul Comunist din Rumînia, numit şi Partidul Comunist Rumîn. Acesta a acţionat împotriva integrităţii teritoriale a Rumîniei, dintr’un motiv cît se poate de clar, pentru că Rumînia se opunea cu succes avansării bolşevismului pe teritoriul său.

Bolşevicii avuseseră un deosebit succes în Germania. În Ungaria, în 1919, preiau puterea. Guvernul Sovietelor din Ungaria a fost răsturnat de armata rumînă, în 1919, care, după ce a intrat în Budapesta, s’a retras, revenind în interiorul graniţelor Rumîniei.

Comuniştii din Rumînia hotărăsc să împartă Ungariei, Bulgariei şi Rusiei Sovietice, o mare parte din Rumînia, încît Rumînia să nu mai poată despărţi Uniunea Sovietică de Ungaria şi nici de Bulgaria.

În felul acesta Uniunea Sovietică ar fi urmat să debordeze în Balcani, Mediterana şi în întreaga Europă Occidentală. Acest plan de expansiune teritorială imperială a Rusiei bolşevice a fost dejucat de Rumînia în toţi anii de după Revoluţia din 1917, pînă spre sfîrşitul celui de al doilea război mondial.

În 1939 şi 1940, Partidul Comunist din Rumînia continuă să susţină cu fermitate desfiinţarea Rumîniei ”imperialiste”, prin dislocarea din trupul ei a Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei, Transilvaniei şi a Banatului.

În 1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS anexează partea de răsărit a Rumîniei (Basarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei). Cei ce au hotărît şi au executat genocidul (holocaustul) împotriva rumînilor de aici, au fost evreii, ca voinţă politică decizională comunistă.

Genocidul a fost îndreptat atît împotriva clasei conducătoare, cît şi a poporului de rînd, fiind vorba şi de o epurare etnică, de aducere în locul rumînilor, a unor cetăţeni sovietici, din alte părţi ale URSS.

Ca să nu existe nici o îndoială şi nici o posibilitate de sustragere a evreilor comunişti, ca făptuitori ai holocaustului împotriva rumînilor, iată’i, în 1940, pe fiecare după numele său.

Tabelul nr. 1 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, recomandaţi de CC al PCR pentru a li se acorda calitatea de membri ai Partidului Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Bruhis (Kofman) Srul Pinhusovici
2. Faierştein Raia
3. Kofman Iakov
4. Djureak Dmitri Mihailovici (Vladimirovici)
5. Morgherştern Izrail Markovici
6. Zighelbaun Srul
7. Burlacenko Serghei Danilvici
8 . Luca Leaslo
9. Korotkov Iuri Aleksandrovici
1o. Scvorţov Mihail Iakovlevici: Leibovici Srul Abramovici
11. Oighenştein Lev Nikolaevici
12. Goldforb Abram Isaakovici
13. Petrov Piotr Ivanovici (Guzun)
14. Roitman Fanea Isaakovna
15. Tarandaş Malea
16. Korotkova Natalia Isaakovna
17. Satovskaia Roza
18. Rabinovici Fanea Iakovlevna
19. Revici Iakov Moiseevici
20. Visecauţan Polea Efimovna
21. Budeştskaia Ester
22. Cioklo Mordko
23. Kolpakci Iakov Aronovici
24. Şteinberg Froim
25. Boguslavskaia Polea Iakovlevna
26. Romanenko Nikolai Nikolaevici
27. Pastir Zasea Leibov
28. Gudis Lev Smulevici
29. Rabinovici Şoil Oiezerovici
30. Orlih Mark Semionovici
31. Boguslavski Iakov Tovici
32. Zighelbaum Abram
33. Voloh Abram
34. Limon Srul Greşovici
35. Grinman Isaak Iosifovici
36. Bujor Iosif Aronovici
37. Weisman Sara Iosifovna (Seindel).

Tabelul nr. 2 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, a căror apartenenţă de partid este necesar să fie înregistrată la locul actual de muncă.

Judeţul Chişinău:

1. Şafran Raisa Semionovna
2. Leib Nahman (Noiman Leibovici)
3. Diner Eti Iakovlevna
4. Protodiakonov Vsevolod Mihailovici
5. Malerp Maria Kisilevna
6. Voinberg Niuka Markovici
7. Şor Lev Ilici
8. Zaru Ivan Ilici
9. Oirik Avram Moiseevici
10. Derevicii Ippolit Gheorghevici
11. Şandrovskaia Ita Beniaminovna
12. Goldfarb Zeilik Borisovici
13. Kuperman Isaak Moiseevici
14. Şvarţman
15. Konstantinov Konstantin Stepanovici
16. Glikman Gitlea
17. Sinitivker Fritz
18. Grinberg Ida Izrailevna
19. Şehter Roza Borisovna
20. Zislis Vonver Lvovici
21. Izu Fruhtman
22. Lupan Andrei Pavlovici
23. Bravar Liuba S.
24. Şvetskaia
25. Makler Ciaka Isakovna
26. Avramescu Ida
27. Hresonskaia Etea Iosifovna
28. Rubinştein Aleksander
29. Geboveţer Riva Simonovna
30. Gofman Mordko Iakovlevici
31. Silvestrov Ivan Antonovici
32. Kemelmaher Bliuma Naumovna
33. Goldştein Iosif Pinkusovici
34. Gherenburg Roza 35. Ihilovici Maier
36. Sikorski Gheorghi
37. Iancu Janetta
38. Tukerman Mark Borisovici
39 Tudoraki Lena Aronovna.

Judeţul Soroca:

40. Cemortanu Matvei Grigorevici
41. Şoimu Ivan Samuilovici
42. Kolokolnikov Evgheni
43. Pavlov Mihail
44. Guţul Constantin
45. Leahovski Mihail
46. Guţu Pavel
47. Gruzin Aleksandr
48. Zaidman Leib
49. Zelţer Rahil Ihilovna
50. Golovatii Ivan
51. Gherşman Srul Beirelovici
52. Dolear Malea Ihilovna
53. Akkerman Leib Iankelevici
54. Harmi Eva Iankelevna
55. Şoimu Samuil
56. Livşitz Haim
57. Klimov Ivan Ivanovici
58. Mer Leib
59. Doktorovici Anna (Enea)
60. Abramovici Abram
61. Cehover (Tarasov) Oba Rahimilovici.

Judeţul Bălţi:

62.Reidenboim Rahil Isaakovna
63. Masisi Moisei Iosifovici
64. Erji Leibil Nahmanovici
65. Voitman Berko Iakovlevici
66. Reidel Rahil
67. Palaria Riva Davidovna
68. Rab Eva Isaakovna
69. Rab Ivan
70. Oighenştein Niunea Iakovlevna
71. Goldman Bela Abramovna
72. Goldman (Baciu) Ida Mironovna
73. Iampolski Buka
74. Oighenştein Mihail
75. Kotlear Lev.

Judeţul Bender:

76. Şimkov Ivan Fiodorovici
77. Sisimov Mendel 78. Revenealî Serghei
79. Reddenboim Smil 80. Dikler Ester
81. Dvoiritz Aron Matveevici.

Judeţul Orhei:

82. Ciornaia Nataşa (Burlacenko).
83. Krasnopolski Monea Iakovlevici
84. Malcik Riva Favelevna
85. Averbuh Jena Livovna
86. Vainştoc Nuhin Rubinovici
87. Munder Lev Abramovici
88. Kojuşneanu Abram Iakovlevici.

Judeţul Hotin:

89. Kuşnir Semion Ilici
90. Kovalciuk Vasili Mihailovici
91. Botoşanski Avram Iţkovici.

Judeţul Ismail:

92. Gherşkovici Silea
93. Gherşcovici Jenea (după soţ Georgescu)
94. Şabin Anrei. Judeţul Cernăuţi:
95. Finkel Evghenia (Vais Anna)
96. Kurţman Mozes
97. Vittner Eva
98. Vittner Norbert Leonovici
99. Kraizler Naftalii Uşerovici
100. Şlomiuc Reia Aronovna
101. Gheigher Artur Irevici
102. Gadiak Anton Iakovlevici
103. Rainer Racella Natalovna
104. Magkovski Vasilii Onufrievici
105. Srefiuk Evghen-Lev.

Tabelul nr. 3 cu membri Partidului Comunist din Rumînia care trebuie să fie lăsaţi cu dreptul de membri ai partidelor comuniste frăţeşti şi să fie obţinute informaţii suplimentare despre activitatea lor în Partidul Comunist din Rumînia.

Oraşul Chişinău:

1. Spektor Ester Peisovna
2. Berştein Simha Pinkusovici
3. Gherştein Haim Srulevici
4. Mirza Evghenia Borisovna
5. Feldman Riva Isakovna
6. Şteiberg Etea
7. Goldberg Iosif Davidovici
8. Bubis Isaak Markovici
9. Bubis Isaak Markovici
10. Şmulevici Liza Aronovna
11. Beloterkovici V.S.
12.Torban Iosif Iakovlevici
13. Grekov Stepan Danilovici
14. Kaşelnik Ivan Ivanovici
15. Lazar Izabela Iosiifovna
16. Vinberg Isaak Leizerovici
17. Barenboim Ioşe Iankelevici
18. Bukur Ghenea Miniminovna
19. Ohştat Ghenea
20. Blekher Lev Meerovici
21. Reider Moisei Lvovici
22. Şprinţen Fanea Lipovna
23. Rubinştein Berta Vladimirovna
24. Lifşitz Efimovici
25. Ghilman Froim Moiseevici
26. Bleher Iakov Moiseevici
27. Solomovici Fanea
28. Vasilenko Vladiimir Sergheevici
29. Nisenblat Vitea Naumovna
30. Abraham Sonea Grigorevna
31. Kaufman Fanea Isidorovna.

Oraşul şi judeţul Soroca:

32. Oleinik Maxim Stepanovici
33.Timofei Grigorii Mihailovici
34. Melişen Ivan Nicolaevici
35. Navroţkaia Anna Panteleevna
36. Navroţki Mihail Iosifovici
37. Mişişin Alexander Antonovici
38. Navroţki Andrei Iosifovici
39. Navroţki Piotr Filippovici
40. Meşişen Vladimir Mihailovici
41. Meşişen Nikolai Grigorevici
42. Kordebanovski Frantz Iosifovici
43. Boiko Ivan Makarovici
44. Mocindcea Vasilii Markovici
45. Reşednik Dionisii Ignat
46. Boredeniuk Mihail Vasilevici
47. Bihovski Vasilii Abramovici
48. Takii Diordii Fiodorovici
49. Tokmeak Ivan Vasilevici
50. Şaragov Semen Fiodorovici
51. Weisberg Isaak
52. Oleinik Petr Feodoseevici
53. Kolesnik Afanasii Ivanovici
54. Ghebedniuk Timofei Fiodorovici
55. Morgun Pantelei Fedotovici
56. Tismineţki Buzea
57. Şarogradski David Şeşomov
58. Goldenberg Abram
59. Buhman Lazar Abramovici
60. Ciumak Mihail
61. Roitman Iakov
62. Stolear Hana Srulevna
63. Cerkbz Vsevolod Arkadievici
64. Goldştern Şişmon
65. Dumbravă Anatolii
66. Bilkis Ilia Isaakovici
67. Şteinbuk Smil
68. Faierştein Iancu Aronovici
69. Goreşnik Iţik Meerovici
70. Şulman Froiim
71. Magazinik Riva Leibovna
72. Magazinik Gherş Leibovici
73. Milman Moişe
74. Makogon Sonea
75. Kotler Hanakii Iankelevici
76. Kotlear Mendeii Iankelevici
77. Kotlear Şmerl Iţkovici
78. Palii Vasilii
79. Balan Isake
80. Ghilas Haralambie
81. Stariş Silvestr
82. Gogu Profirii
83. Kofteneak Vladimir
84. Deaur Dimitri
85. Harkovei Afanasii
86. Lefter Dionisii
87. Tihoţki Valentin
88. Kolker Boruh
89. Kravţov Ivan
90. Naumov Alexei
91. Gherşenzon Sulea Moiseevici
92. Trahtman Idel
93. Pastuşenko Grigorii
94. Derkauţan Aizik
95. Şehtman Ţalik
96. Gluhovski Petr
97. Karpiş Ivan
98. Lisov Ivan Antonovici
99. Soltuz Nikolai
100. Gologorski David
101. Kriger Ianik
102. Davidovici Lubov
103. Pînzaru Ivan
104. Pînzaru Pavel Vasilevici
105. Kazak Demian Stepanovici
106. Tivnik
107. Tomak Gheorghii Pavlovici
108. Iasinski Vasilii Ivanovici
109. Kalmaţui Ştefan
110. Kozman Timku
111. Haralamb Buhor
112. Ciporneak Vanea
113. Ciporneak Haralamb
114. Zelţer Zolea
115. Postolake Vasilii
116. Bezbeda
117. Maceak Ivan
118. Eriomenko Grigorii Fiodorovici
119. Şveţ Dmitrii Mihailovici
120. Poliţiuk Şişma
121. Strahov Kalinik
122. Samanaki Alexandr Ivanovici
123. Ciobanu Marcu
124. Guţu Dimitrii
125. Kvatkovski
126. Ştrahman Sunea
127. Bruma Semion
128. Halkin Sima
129. Buris Sima
130. Nedelea Ambrozis
131. Şmunis Iţik
132. Revuleţ Grigorii
133. Spivak Şlik
134. Ţentis Pavel
135. Drobnika Fedor
136. Savka Efim Dmitrevici
137. Kaplan Mioka
138. Hoiut Iosif
139. Sosna Haim
140. Kaplan Avoris
141. Ţîmbaliuk Kuzma
142. Ciumak Semion.

Judeţul Orhei:

143. Sakara Evghenia Vasilevna
144. Brizma Cearma Aronovna
145. Şnir Ghenea Livovna
146. Lener Frima Iakovlevna
147. Lefter Roza Avseevna
148. Lerner Opşip Kipelovici
149. Şaparina Pelagheia Isakovna
150. Zamislovskaia Peloaghelia Moiseevna
151. Şapoşnik Izrail Rubinovici
152. Lerner Venea Markovna
153. Rakul Constantin Gheorghievici
154. Tartovski Solomon Moiseevici
155. Ghelman Riva Haskova
156. Rezingof Sara Haimovna
157. Dizingof Naum Haimovici
158. Malis Motel Abramovici
159. Cebotari Peisih Haimovici
160. Grivokopatel Haim Iosifovici
161. Vaiser Haia Iosifovna
162. Moitlis Moisei Şumovici
163. Ciobotaru Sara Iosifovna
164. Iaruga Isaak Abramovici
165. Goldman Polina Pavlovna
166. Goldman Isaak Pavlovici
167. Fişman Rahil Davidovna
168. Fişman Estera Davidovna
169. Gerş Dafa Davidovna
170. Daici Ghitlea Şlemovna
171. Brezman Ecaterina Aronovna
172. Popusku Mira Mendelevna
173. Berekovici Adela Isaakovna
174. Jesan Vasilii Ivanovici
175. Zisler Iankel Ţalikovici
176. Şmukler Leib Borisovici
177. Kogan Beleamia Moiseevici
178. Tarlev Hana Ioaakovna
179. Ghinzburg Lipa Tudicovici
180. Averbuh Basea Livovna.

Judeţul Bender:

181. Erţberg Amika
182. Burlak Fiodor
183. Slipakov Nikolai
184. Tabanov Elifer
185. Gabdzea Feodosii
186. Bazarov Dmitrii
187. Taran Iakov
188. Kovtunenko Ivan
189. Bicikov Victor
190. Bicikov Boris
191. Zavada Victor
192. Grinberg Hava
193. Kofman Zelma
194. Kofman Fanea
195. Mozeş Evghenii
196. Sisman Frida
197. Goldştein Iakov Şmulevici
198. Haikim Idel Gherşkovici
199. Zelter Zaiveid Leibovici
200.Roşko Rahman Davidovici
201. Kîsa Hristofor Ivanovici
202. Kelmenciuk Zinovii Ivanovici
203. Borisova Zinaida Ivanovna
204. Şlapakov Nikolai Abramovici
205. Pronoza Evghenii Ilici
206. Brodskaia Dora Zaharovna
207. Koroli Boris Iakovlevici
208. Brodskaia Janna Zaharovna
209. Leah Ivan Zaharovici
210. Dmitrieva Şeifa Iosifovna
211. Prokopet Moisei Iosifovici.

Judeţul Bălţi:

212. Kolker Moisei Mihailovici
213. Birinboim Zolea Nutoviei
214. Barenboi Abram
215. Lerner Lona Idelovna
216. Rabenko Alexandr Israilevici
217. Rapaport Beeno Boris
218. Kuşnir Semion Aronovici
219. Goldiş Abram Isaakovici
220. Garber Sioma Ovşi Iankelevici
221. Weisman Toivi Şaevici
222. Rozenblat Moişe Lipov
223. Roll Valter Livovici
224. Kuşnir Haia Eftimovna
225. Brinboim Monea Nutuvici
226. Kaţ Oscar Gerş-Berovici
227. Kevilevin Ihil Moşkovici
228. Kiseleva Şeiva Zisileva
229. Bujor Tatiana Iakovlevna
230. Ghelman-Vaitraub Fanea Pinkrovna
231. Roizman Nlemi Borisovna
232. Harak Polea Zelmovna
233. Grinberg Mişa
234. Ghelman Ivţe Iţkovici
235. Şerman Moişe Beilovici
236. Fux Naftul Abramovici
237. Rîlskii Grigorii Afanas
238. Haot Niusin Gherşovicii
239. Jukovskii Boris Iosifovici
240. Ţuprik Aizea Davidovici
241. Rudima Anton Gheorghevici
242. Kleiman Moise Isaakovici
243. Pogorelovskii Mihail Samuilovici
244. Babineţki Ivan Pavlov
245. Zernovoi Ivan Ivanovici
246. Reaboi Andrei Anufrievici
247. Stratiiciuk Iakov Stepan
248. Gomeniuc Ivan Eliseevici
249. Grinberg Haia Solomonovna
250. Grinberg Fira Izrailevna
251. Leabis Tatiana Isidorovna
252. Vikinskii Fiodor Ivanovici
253. Gavriliuk Petr Petrovici
254. Golik Ivan Andronovici
255. Glinberg Moise Grigorevici.

Tabelul nr. 4 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, sosiţi în URSS, în calitate de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane în Spania ş.a.), pe care CC al PCR îi recomandă pentru a fi transferaţi în Partidul Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Tismeneţki Leon Moiseevici
2. Telmer Elias
3. Kleiman Moisei Solomonovici
4. Vihrev Abram Naumovici.

Din partea de răsărit a Rumîniei, armata rumînă se retrăsese fără luptă, deci nu existau nici un fel de consecinţe dureroase pricinuite rumînilor sau evreilor de aici, datorită încleştărilor armate.

Şi cu toate acestea, în 1940, împotriva armatei rumîne în retragere, evrei înarmaţi au umilit şi au lichidat, prin împuşcare, ofiţeri şi soldaţi rumîni. Armata rumînă primise ordin să nu răspundă la provocări.

Este evident că aceşti evrei se coalizaseră, cu arma în mână, cu armata de invazie a URSS, împotriva propriei ţări, Rumînia, încadrîndu’se astfel în programul şi activitatea comuniştilor evrei de pînă acum, împotriva statului rumîn.

Singurul rumîn care a fost în fruntea Partidului Comunist, pînă după al doilea război mondial, a fost îndepărtat din funcţie în 1924, pentru că începuse să regrete şi să nu mai accepte aceste programe de desfiinţare a Rumîniei.

Asupra familiilor de rumîni care se refugiau din calea ocupantului rus, evreii s’au dedat la jafuri şi omoruri.

Din Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, trenurile morţii pornesc spre Siberia, începând cu anul 1940 şi din 1944, până în anii de după 1950. Morţi pe drum, în vagoane de vite, din lipsă de aer şi apă. Moartea seceră în lagărele de exterminare. Adevărate stafii, schelete umane. Sute de mii de civili români.

Puținii supravieţuitori au avut parte numai de persecuţii, pînă la moarte. Toate acestea în răsăritul Rumîniei căzut sub ocupaţia bolşevică.

Dar în România (între graniţele Rumîniei de azi), ce s’a întîmplat între 1944 – 1964?

În 1948 comuniştii preluaseră întreaga putere politică în România. Are loc lichidarea totală a clasei conducătoare din România, a tuturor elitelor şi a multor altor români, din poporul de rînd.

În întreaga Rumînie, din 1921 pînă în timpul celui de al doilea război mondial, erau aproximativ 1000 (o mie) de comunişti, în mare majoritate alogeni, conducerea aparţinînd evreilor. Din 1948 pînă în 1964, în Rumînia au fost întemniţaţi peste două milioane de rumîni şi peste două sute de mii au fost lichidaţi în puşcării şi lagăre.

Singura forţă politică decizională, în Rumînia, o formau comuniştii. Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn din anul 1948: Gheorghe Gheorghiu-Dej – Secretar general, Ana Pauker- Secretar, evreică, Vasile Luca- Secretar, evreu, Teohari Georgescu- Secretar, evreu, Lothar Rădăceanu- Secretar, evreu.

Se impune precizarea că ministrul de interne al noii orînduiri comuniste din Romînia a fost tot evreu, Teohari Georgescu. Si alţii, şefi ai securităţii. In acest context se poate înţelege mai bine, de ce colonelul Alexandru Nicolski, evreu, este exemplul tipic de ofiţer de securitate vinovat de genocid împotriva rumînilor.

Apare un fenomen demn de reţinut. În viaţa publică, evreii din Comitetul Central al Partidului Comunist Român, după preluarea puterii, (a se vedea, spre exemplu, anul 1948), apar cu nume rumîneşti – cu o excepţie, sau două.

Evreii comunişti din 1940 au numele lor evreiesc.

Fenomenul rumînizării numelor, după război şi în timpul comunismului, se răspîndeşte şi în rîndul altor categorii de evrei, încît, în aparenţă, după nume, o parte din evrei au dispărut. Nu înseamnă că nu au mai existat şi evrei cu nume evreieşti. N’au avut nici un fel de dificultăţi pentru afirmare socială, politică, profesională, nici unii, nici alţii.

Dimpotrivă, evreilor, majorităţii zdrobitoare, li s’a asigurat, în viaţa Rumîniei, locuri de şefi.

Dăm în continuare o listă de evrei care au format conducerea Rumîniei în primii ani de domnie a comunismului, datele fiind extrase din The Plot Against the Church, de Maurice Pinay, de la p.73-77 (Cf. Traian Golea, Cum se regizează condamnarea unui popor, Romanian Historical Studies, 1996, ed. II, p. 7-9 ).

Evrei în Guvernul Rumîniei:

1. Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
2. Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe.
3. Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
4. Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
5. Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
6. Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru.
7. Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn, originar din Galaţi, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
8. Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei.
9. Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, originar din Brăila.
10. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil.
11. William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra Spionajului.
12. Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
13. Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.
14. Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
15. Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
16. Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti.
17. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
18. Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
19. Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc.
20. Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
21. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.
22. Harry Fainaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
23. Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
24. N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a Rumîniei la Paris.

25. Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
26. Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor.
27. Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Rumîne Antifasciste.
28. Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei.
29. Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
30. Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
31. Silviu Brucan, alias Bruekker, redactor şef al Scînteii, conducea întreaga campanie care viza dezamăgirea poporului în ce privea domnia comunismului. In acelaşi timp conducea şi înscenata campanie antisemită din Rumînia.
32. Samoila, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scînteii.
33. Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scînteii.
34. Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului Rumînia Liberă.
35. Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice rumîne.
36. Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Rumîne.
37. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în Rumînia, din Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Rumîne, autorul istoriei falsificate a Rumînilor.
38. Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
39. Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
40. Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
41. Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.
42. Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Șerban).

Extremiştii de stânga şi atrocităţile comise nu pot scăpa de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii.

Considerăm că poporului rumîn trebuie să i se ofere din partea organismelor internaţionale evreieşti, din partea evreilor de pretutindeni şi din partea statului Israel, pentru Holocaustul săvârşit de evreii comunişti împotriva românilor, suma de 200 (două sute) miliarde euro.

Matatias Carp, evreu din Rumînia, în Cartea Neagră, Bucureşti, 1946, vol. 1, p. 48, scrie ”presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus acestei armate de către evrei, cu prilejul retragerii din teritoriile cedate în 1940, Armata Rumînă, recucerind aceste teritorii în 1941…”

Deci, după Matatias Carp, evreii, în 1940, nu s’au manifestat în nici un fel împotriva militarilor rumîni (presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus…).

În 1944, deşi armata ruînă încetase orice luptă cu URSS, rumînii fiind angajaţi în bătălii împotriva Armatei germane, sovieticii deportează în URSS pe cei 180 000 de militari rumîni, de pe linia frontului. Aceştia nu mai trăseseră nici un foc de armă împotriva militarilor sovietici. Nu erau prizonieri în urma unor lupte.

Foarte mulţi îşi dorm somnul de veci în pămîntul lagărelor de exterminare. Teroarea comunistă cuprinde întreaga Rumînie. Evreii comunişti preiau, progresiv, puterea sub protecţia Armatei URSS, încît în 1948 sunt stăpânii absoluţi ai României.

Nimeni nu îndrăznea să aibă o altă părere despre holocaustul (genocidul) împotriva rumînilor, din 1940 şi din prima jumătate a anului 1941, din teritoriile rumîneşti anexate de URSS şi din anii de după război, din Rumînia cu graniţele de azi, fără riscul de a fi condamnat la puşcărie pe viaţă, sau lichidat.

Apar documente contrafăcute, mărturii şi declaraţii sub şantaj, ameninţări şi tortură.

Istoricul american Nicholas M. Nagy–Talavera, evreu născut în Rumînia, în The Green Shirts and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 1970, p. 305, în ediţia în limba engleză, din Rumînia, din 2001, p.427 şi în ediţia în limba rumînă, din Rumînia, cu titlul Fascismul în Ungaria şi România (Subtitlul din engleză, Fascism in Hungary and Romania, devine titlu), din 1996, la p. 414, scrie:

”Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul în care a urmat, generat de o retragere rumînească dezordonată, s’au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întîmple. Populaţia evreiască şi cea ucrainiană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor rumîne, care făcuseră din această provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i’au tratat pe rumînii în retragere într’un fel care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Trecuse un sfert de secol între lucrarea lui Matatias Carp şi cea a lui Nagy – Talavera. Erau alte vremuri. Nagy-Talavera n’a mai avut curajul, ca predecesorul său, să nege atrocităţile săvîrşite de evrei în 1940.

Deci ”s’au petrecut multe lucruri ce n’ar fi trebuit să se întîmple. Populaţia evreiască şi ucrainiană… i’a tratat pe rumînii aflaţi în retragere într’un mod care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Este evident, în citatul de mai sus este vorba de fapte cutremurătoare, săvîrşite de evrei împotriva rumînilor, în 1940, altfel autorul nu le’ar fi considerat drept cauză a ceea ce a urmat mai tîrziu, în 1941. De asemenea recunoaşte că s’a acţionat atît asupra armatei rumîne, cât şi asupra rumînilor civili.

Din text mai reiese că de vină este populaţia evreiască, nu numai evreii comunişti. Numai că şi Nagy -Talavera face tot ce poate, ca aceste doar cîteva rînduri despre genocidul evreilor (holocaustul), din 1940, împotriva rumînilor, să se piardă în sutele de pagini ale lucrării.

Şi neprecizînd ”lucrurile ce n’ar fi trebuit să se întîmple”, cititorul trece şi peste aceste doar cîteva cuvinte, ca şi cum evreii n’ar fi de vină de crime la adresa umanităţii.

Că este aşa şi nu altfel, reiese fără echivoc, chiar din titlul capitolului în care chiar şi cititorul versat descoperă cu greu aceste cîteva rînduri:

”The Legion against Carolist Romania” – Legiunea împotriva Rumîniei carliste.

Cu alte cuvinte, legionarii împotriva Rumîniei carliste. Numai că citatul pe care l’am reprodus înseamnă Evreii împotriva Rumîniei – o adevărată ”carte neagră” a genocidului evreiesc împotriva românilor.

Dacă în prima parte a acestui material destinat mass-mediei, am evitat să reproducem unele documente, pentru a nu aduce la lumina zilei rănile adînci, deschise în fiinţa poporului rumîn, totuşi ne vedem siliţi să reţinem cîteva. Toate se găsesc în arhiva Ministerului Apărării Naţionale şi în unele cărţi de specialitate.

Spre exemplu, vezi Alex.- Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, RAO International Publishing Company, 1998:

”La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l’au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastîndu’l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându’i şi aruncîndu’i afară pe geamuri.”

”Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinînd pe unii dintre ei, furând tezaurul instituţiilor statului, etc.”

”În judeţul Cetatea Albă bande comuniste evreieşti au schingiuit preoţi, le’au ars bărbile cu ţigări, au devastat bisericile.”

”Populaţia şi în special evreii s’au înarmat cu armament luat de la unităţile noastre. Evreii din Basarabia continuau să atace fracţiuni izolate, la adăpostul trupelor ruseşti.”

”Populaţia evreiască a ajutat la dezarmare.”

”Exodul populaţiei rumîne constituie o dramă de nedescris. Locuitorii evrei organizează pretutindeni–pînă şi în Galaţi– o adevărată rebeliune cu jafuri şi omoruri.”

”Ciocniri între trupele rumîne şi populaţia evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc şi la Ungheni, soldate cu morţi şi răniţi.”

”La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4-a şi a 3-a române au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi.”

La 6 iulie 1940, pierderile Armatei rumîne (primise ordin, pentru a evita războiul, să nu răspundă la provocări) au fost următoarele: ucişi, răniţi, daţi dispăruţi – 356 cadre şi 42.876 soldaţi şi gradaţi.

”La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi avînd ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie.”

”Evreii din Chişinău au arborat drapele roşii, manifestînd pe stradă şi barînd străzile spre gară pentru a nu permite retragerea funcţionarilor rumîni; au ocupat de asemenea localurile instituţiilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.”

”În toate satele s’au arborat steaguri roşii şi în special evreii…”

Documentaţia e bogată, dar într’un articol de presă, puţine documente pot fi reproduse. Unele, care evidenţiază sadismul evreilor, din timpul rebeliunii iudaice din 1940, împotriva rumînilor, au fost evitate, dar niciodată nu e prea tîrziu. Cuvintele lui Nicolae Iorga sunt edificatoare în sensul acesta:

”Se adună şi cresc văzînd cu ochii documentele şi materialele, acte oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi’au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul rumînilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s’au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută (s.n.).

De ce atîta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răsbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins tîrguri, oraşe şi sate (s.n.). Fraţii noştri îşi părăsesc copii bolnavi, părinţi bătrîni, averi agonisite cu trudă.

În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvînt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvînt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi primit cu recunoştinţă. Li s’au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoare, destui dintre ei şi’au dat sufletul. Li s’au smuls hainele şi li s’au furat ce aveau cu dînşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic (s.n.).

Rumînimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda pînă mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” (”De ce atîta ură?”, în Neamul Rumînesc, din 6 iulie 1940).

Pînă şi avocaţii evrei, chemaţi prin profesie să apere pe cei nedreptăţiţi, au participat la genocidul împotriva rumînilor, au fost lideri de grup de evrei criminali, au întocmit liste pentru asasinate:

”În Soroca bande de comunişti evrei conduse de avocatul Michael Flexer după ce au ocupat clădirea primăriei şi a poliţiei au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel.”

”În Chişinău listele de execuţii au fost întocmite de intelectuali comunişti evrei, avocatul Carol Steinberbg, avocata Etea Dinar şi dr. Derevich.”

”Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărîtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s’au purtat oribil. Asasinatele şi molestările…”

Cititorul însuşi poate completa lista cu ororile săvîrşite de evrei. Aşa, din Paul Goma, Săptămîna Roşie, 28 iunie – 3 iulie 1940, sau Basarabia si evreii, Editura Vremea XXI, 2004:

”Nu puţini erau înarmaţi si agitau liste negre, ameninţînd pedepsirea celor figurînd acolo.”

La Cernăuţi:

”Evreii l’au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe cîţiva gardieni. Evreii tineri (15 – 16 ani) au dezarmat soldaţi, i’au pus să se dezbrace, apoi i’au înjunghiat cu propriile baionete.”

”Imediat după plecarea soldaţilor rumîni, evreii, în număr de cîteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, au deschis porţile închisorilor, înarmînd pe deţinuţi, au început cu furie să masacreze pe rumînii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile și palatele.”

”Iată nume de evrei din Cernăuţi, căpetenii ai bandelor de evrei asasini, din timpul genocidului antirumînesc: Marek Ficher, Filip Beer, Max Weissman, Bruell, dr. Zuflucht, dr. Kehr, dr. Saşa Pimensohn.

Sau de tineri evrei asasini: Aufleger Feibis, Fisher, Abacumov, Eisinger, Sigi Bainer (Sigismund Brainer, sau Bayner, Beiner – îl găsim apoi, în regimul comunist, la Cluj, la securitate, adevărat torţionar, locţiitor al şefului serviciului anchete la Direcţia Regională a Securităţii).

Şi în Cernăuţi, evreii preiau puterea lucală: Salo Brül – comisar, Glaubah – primar, Hitzig – ajutor de primar, Meer (Beer) – prefect. Deci se cunosc şefii progromului antirumînesc, prin asasinate la faţa locului şi prin încărcarea trenurilor de vite, cu rumîni, spre Siberia.

La fel s’a întîmplat şi în alte localităţi. La Chişinău, avocatul Steinberg – conducătorul sovietului comunal. La Chilia Nouă, dr. Robinovici, medic primar al oraşului, şeful comitetului local. La Soroca, Leizer Ghinsberg – conducătorul acţiunii teroriste. Lista poate continua cu alţi evrei, cu sutele de evrei din conducerea comunistă, factori politici, de decizie, împreună responsabili de genocidul împotriva românilor.

”Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar străjeri, aşteptau în gări trenurile refugiaţilor, pentru a’i înjura şi a le arunca cu pietre şi orice obiecte care cădeau la îndemînă, creînd o impresie oribilă.”

”Preotul Bujakovski din Tighina a fost împuşcat de teroriştii evrei.”

Spre o documentare mai largă, cititorul poate apela şi la Gheorghe Buzatu, „Aşa a început holocaustul împotriva Rumînilor”, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995:

”Incidentele, mai ales cu populaţia evreiască, au avut loc pretutindeni. Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile. S’au împuşcat funcţionari, s’au atacat chiar unităţi militare.”

Cititorul, dacă doreşte, are la dispoziţie o carte alcătuită doar din documente (128 la număr), reproduse după originalele din arhive – Locotenent – colonel Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, Situaţia evreilor din Rumînia,1939–1941, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Rumînească, Bucureşti, 2003 (Carte interzisă şi trimisă la topit):

”În toate oraşele basarabene şi nord bucovinene… s’au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineri de ambele sexe, care numaidecît au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului…

Au fost cazuri cînd execuţiile au luat aspectul unei sinistre vînători de oameni, în care tot ce putea constitui un element reprezentativ rumînesc stimula activitatea sîngeroasă a tinerilor terorişti evrei.”

După ultima zi a evacuării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, de către Armata rumînă şi unele familii de rumîni, evreii au continuat o altă evacuare, umplînd trenurile pentru animale, cu rumîni pentru lagărele de exterminare din Siberia. Epurare etnică prin holocaust în proporţie de masă.

În Rumînia, din 1948, umplu puşcăriile cu milioane de rumîni, dintre care, sute de mii, vor fi lichidaţi.

Pentru foarte mulți rumîni este o mare enigmă, de ce evreii s’au comportat astfel față de rumîni, dar istoria consemnează fapte care explică pe de’a’ntregul această ură a evreilor pentru majoritatea rumînească din aceste teritorii.

Astfel foarte puțini rumîni cunosc despre intențiile evreilor de a avea un stat în Europa. Israelul European a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat evreiesc.

Radu Mihai Crişan spune că ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia!

Despre același lucru vorbeste şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cînd, ”la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern, are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu din care cităm:

”Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, rumînii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă.”

În momentul în care a apărut ideea creerii unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru. Acea ”teorie” susținea că evreii ar fi colonizat Dacia cu cîteva secole înaintea colonizării romane. Se mai sustinea că evreii erau în Dacia în numar mare încă înaintea formării poporului rumîn.

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea ”Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din Rumînia 1986, XXI-XXII” – Gyémánt 2004.

Ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc şi’a facut simțită prezența atît la Conferința internatională de la Berlin din 1878 cît şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra Rumîniei ca să ”accepte încetățenirea neconditionată a oricarui evreu” care voia să se stabilească în Rumînia.

De menționat este faptul că deși nu există documente prin care aceste populații de evrei să fi fost invitate, venirea evreilor în Rumînia dupa 1830 a făcut ca în Moldova în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei=57,8%; Soroca=56,9%; Bălți=55,9%; Hotin=50%; Chişinău=45,9% şi Fălticeni=57%; Dorohoi=53,6%; Iaşi=50,8%.

Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intarea în țară a încă 300.000 de evrei.

Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinirea planului a fost partidul comunist.
De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917 cînd statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească.

Ei militau pentru ”caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei rumîne de a opri haosul ”revoluționar” care domnea.

Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918 evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în rusă. Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinîi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina.

Acelasi istoric ne spune că:

”Pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe nationalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea rumînească, pe cînd ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică.”

Astfel ca unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau ramînerea Basarabiei în componența Rusiei şi s’au opus chemării armatei rumîne pentru a restabili ordinea. Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.

Organizația politică națională evreiască Bund, propaga două idei de bază: autonomia național culturală evreiască şi menținerea Basarabiei în componența Imperiului Rus.

După unirea Basarabiei cu Rumînia de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susțină un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s’au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încît ”începînd cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început sa circule promisiunea fermă că în curînd Tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia rumînească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.
De aceea, atunci cînd prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, ”evreii din Chişinău îi întîmpinaseră pe sovietici cu lozinci ca:

”Bine ați venit! V’am asteptat 22 ani!”

Mai mult, după 28 iunie 1940, evreii cereau şi TransNistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug).

Alexandru Şafran (rabin şef în Rumînia), a recunoscut cu jumătate de gură cele întîmplate declarînd în 1946:

”Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întîmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stîngă şi comunişti’.”

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de’al doilea război mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care’şi formaseră o administraţie proprie au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască.

Mare parte din populaţie precum şi administraţia rumînească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi’au declarat propria republică sovietică evreiască.

Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere.

Totuşi Stalin s’a ținut de cuvînt şi conform cu spiritul propriei politici a nationalităților pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS la granița cu China, Regiunea Autonomă Evreiască, gândită ca un cămin național evreiesc.

Anterior, ”a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeei a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să’şi transforme țara într’un port-avion neimersionabil al URSS”, s’a ajuns la varianta enunțată mai sus, a unei regiuni autonome.

Se impune cu necesitate înfiinţarea unei comisii pentru studierea holocaustului (genocidului) evreilor împotriva rumînilor şi publicarea lucrărilor rezultate din aceste cercetări.

Sursa: Societatea Culturală Bucureşti – Chişinău / Gheorghe Gavrilă Copil

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL