SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Geția‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA TREBUIE SĂ PREÎNTÂMPINE UN NOU TRATAT RUSO-GERMAN ? EXPERT CIA: AMERICANII SE PREGĂTESC PENTRU AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL

Germania – QED, Germania și’a dat arama pe față. Ca și în 1939, își dorește hegemonia bicefală împreună cu Rusia. Proiectul rusesc ”Vulturul bicefal” începe să prindă contur, prin prisma noilor declarații. La forumul economic din nordul Germaniei de la Stralsund, cancelarul Germaniei a dezvăluit intențiile Germaniei de a pune umărul la crearea unui spațiu comun economic care să cuprindă Rusia. Angela Merkel nu exclude o zonă de liber schimb cu Rusia.
Cancelarul federal german Angela Merkel a declarat vineri, în timpul forumului economic din Stralsund, nordul Germaniei, că nu exclude posibilitatea creării, în perspectivă, a unei ample zone de liber schimb care să includă și Rusia.

Semnificativă este chiar formula aleasă de doamna Angela Merkel:

„În perspectivă, vedem posibilă înființarea unei ample zone de liber schimb, inclusiv cu Rusia. Pas cu pas încercăm să ne apropiem de spațiul economic comun, după cum a spus odată Vladimir Putin, care să se întindă de la Vladivostok la Lisabona”.

Potrivit Merkel, la ora actuală între Germania și Rusia există probleme de ordin politic, care trebuie soluționate însă prin intermediul discuțiilor politice. În acest context, Merkel a subliniat că acordurile de asociere semnate de Republica Moldova şi Ucraina cu UE nu sunt îndreptate împotriva Rusiei. Cu toate acestea, Merkel consideră prioritară punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk privind reglementarea situaţiei din Ucraina.

Atâta doar că acest concept nu’i aparține lui Putin, ci strategului Alexandr Dughin, părintele ideii de creare a EURASIEI, un spațiu bipolar Moscova-Europa de Vest, sub conducerea și controlul Moscovei și care să cuprindă, exact așa cum cancelarul german a reluat ideea mot-a-mot, teritoriul de la Vladivostok la Lisabona, dar și întreaga Asie și zona Pacificului până în Australia.
Eurasia va trebui, în concepția lui Dughin, să fie opusă în mod ”natural”, spațiului American compus din cele două continente americane.

Războiul dintre Rusia și vest ascunde și alte aspecte, în afara anexărilor teritoriale, a manevrelor militare, a „sancțiunilor” impuse de SUA și o parte din aliatii săi, de declarații și de tot felul de provocări. Componenta economica despre care s’a discutat până acum s’a axat pe gazele rusești.

Recentul război al gazelor are și o componentă ce afectează relațiile românești de pe ambele maluri ale Prutului.

Premierii României si Republicii Moldova au inaugurat, vara trecută, cu mare fast, gazoductul Iasi-Ungheni, prin care tara noastra ar urma sa furnizeze metan dincolo de prut. Gazprom a contemplat o vreme zbaterea oficialilor celor doua state, dupa care a anuntat, că ieftinește gazul pentru Republica Moldova cu 18%. Ministerul Economiei din Republica Moldova a anunțat  ca, Gazprom va reduce cu 18% pretul gazelor naturale livrate către Republica Moldova. Astfel, firma rusească a informat Moldovagaz că’i va livra gaze naturale la pretul de 252,5 dolari/1.000 de metri cubi. Practic, față de primul trimestru al acestui an, tariful a fost redus cu peste 58 de dolari/1.000 de metri cubi.
Decizia Moscovei este cu bătaie lungă, în încercarea de a menține, cu favoruri economice, deocamdată, controlul asupra fostei republici sovietice în sfera de influență a Kremlinului. Această mișcare a Kremlinului este făcută în condițiile în care Republica Moldova va importa de la Gazprom,  peste 3,3 miliarde de metri cubi de gaze naturale, dintre care 2 miliarde sunt pentru Transnistria, teritoriul separatist știindu’se că nu achita însa facturile la gaz și a acumulat o datorie uriașă fata de Gazprom.
Vestea este o lovitură dată de fapt, României, dupa ce premierii de la București și Chisinău au inaugurat, în august 2014, primul tronson al gazoductului prin care țara noastră va livra gaze Republicii Moldova. E de menționat că, în prezent, prin acesta conducta nu trece niciun metru cub de gaze (și nici nu va trece până în 2020), iar tariful rușilor este apropiat de cel de producție pentru metanul din România.
Rusia are și alte planuri, care, dacă îi vor reuși, vor provoca ceva probleme finanțelor euro-americane, toate aceste mișcări făcând parte dintr’un amplu scenariu.Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care mulţi au ghicit’o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure.
Primele principii ale geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale “eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne determină să apreciem că geopoliticienii ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe. În plus, în analizele ulterioare ei au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.
Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste.  Se poate spune că ei au formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania. Astfel, eurasiştii ruşi au analizat atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.
Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care’şi are rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii `20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre, descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic al Eurasiei.
Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat “agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii continentului”, “soldaţii pământului”. Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de “agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
– Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.
– Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
– Războiul punic ocult de’a lungul mileniilor.
– Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă, Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile, omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică? Nu este oare un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor pare neînsemnată şi absurdă? Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de istoria planetară.Într’unul dintre cele mai șocante rapoarte de la începerea crizei ucrainene, Ministerul afacerilor Externe (rus) a avertizat că presedintele Putin a ordonat demararea imediată a „Proiectului Vulturul Bicefal” care, atunci când va fi implementat în întregime, va avea drept rezultat ca toate resursele energetice globale să fie achiziționate cu aur și, ca efect, va pune capăt domniei dolarului ca monedă de referință globală, ducând la prabușirea economiilor SUA si UE.
Potrivit acestui raport, „Proiectul Vulturul Bicefal” presupune ca Banca Centrală a Federației Ruse să înceapă emiterea unei monede de aur de 5 ruble, cu un continut de 0,1244 uncii troiene de 0,900 aur pur, cu un diametru de 18 mm., inscripționată cu un vultur bicefal incoronat, protejat de un scut si care va deveni alternativa mondiala atat la dolar, cat si la euro in achizitionarea de resurse energetice.
Deosebit de important, potrivit acestui raport, este că „Proiectul Vulturul Bicefal” include crearea unui sistem național de decontare care să permită Rusiei crearea premiselor pentru a oferi în curând alternativa la sistemul bancar „Societatea pentru Telecomunicații Interbancare Internaționale” (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications (SWIFT) și pentru a oferi națiunilor lumii șansa de a ieși de sub hegemonia dolarului american si a SUA.
Cauza ce l’a determinat pe Putin în ordonarea „Proiectului Vulturul Bicefal” ar fi fost blocarea „ilegală și absurdă”a unei plăți efectuate de ambasada Rusiei din Astana, Kazahstan, pentru Sogaz Insurance Group de către cea mai mare bancă americană, JP Morgan, prin SWIFT, acțiune la care purtătorul de cuvânt al ministrului de externe, Aleksandr Lukashevich, a răspuns cu următoarea declarație:
„Dacă prin aceasta, compania financiară americană a dorit sa „crească” în ochii Casei Albe, atunci, în mod evident, s’a supraestimat. Washingtonul trebuie să înteleagă: orice acțiune ostilă împotriva misiunilor diplomatice ruse nu reprezintă doar o încălcare a dreptului internațional, dar va fi însoțită de contramăsuri care vor afecta în mod inevitabil activitatea ambasadei și consulatelor SUA din Rusia”.
Pe de altă parte, Putin a ordonat băncii Sberbank, cea mai mare banca din Rusia și din Europa de Est, să nu mai acorde credite în valută, mișcare pe care website-ul financiar american de mare influenta Zero Hedge a comentat’o drept ruperea Rusiei de petrodolar în mod voluntar.
În ceea ce priveste SWIFT, „liantul” care ține sistemul monetar global legat de dolar, aceasta „bancă a bancilor centrale”, care functioneaza ca un mijlocitor al schimburilor valutare și care este și pivotul tranzacțiilor de mărfuri și de energie la nivel mondial, legate de moneda de rezervă, poate fi distrus în două săptămâni de un sistem rusesc bazat pe aur.
Rusiei urmează să i se alature noului sistem bancar global bazat pe aur ca alternativă la SWIFT și celelalte state BRICS (Brazilia, India, China si Africa de Sud) care, în unanimitate, au sustinut poziția Rusiei cu privire la Crimeea în fața SUA și UE.
Cu Statele Unite, care trebuie să plătească 26% din veniturile din taxe si impozite către oligarhii săi ca și dobânzi, și cu o Uniune Europeana care este alarmata că ar costa’o 215 miliarde de dolari ca să renunțe la importul de gaz rusesc, Banca Centrală a Rusiei a reușit să depoziteze peste 1040 de tone de aur, arătându’și forța în fața băncilor centrale occidentale care trăiesc numai din bani tipăriți.
Pentru a sustine „Proiectul Vulturul de aur” în fața inevitabilei prăbușiri SUA-UE, Ministerul Resurselor Naturale raportează că Proiectul Natalka a început deja producția și este capabil să alimenteze Banca Centrala a Rusiei cu rezerve uriașe de aur pentru a asigura succesul acestei noi monede globale pentru achizitiile de resurse energetice.

Între timp americanii se pregătesc pentru al treilea Război Mondial

Potrivit unui material analitic publicat de capital.ro, la 7 august 2006, sistemele Profecy au primit semnale în privința unui iminent atac terorist. Trei zile mai târziu la Londra, un plan de aruncare în aer a 10 aeronave de pasageri a fost stopat, iar 24 de extremiști pakistanezi au fost arestați. În 2007, Profecy a prevăzut o prăbușire rapidă a pieței imobiliare din SUA, precum și a burselor americane. Oficiali ai comunității de informații americane au avertizat Trezoreria, care a ignorat avertismentele. Ce a urmat, a fost cea mai gravă criză economică de la Marea Depresiune.

Din nefericire, arhitectul proiectului CIA Profecy, Jim Rickards, avertizează acum publicul că America este pe cale să sufere o prăbuşire în valoare de 100 de trilioane de dolari. Într’un interviu, el dezvăluie de ce acest scenariu este inevitabil.

„La început, CIA nu a avut experţi pe piaţa de capital, iar perspectiva globalizării, această piaţă a devenit parte a bătăliei. În aceste condiţii, CIA a recrutat mai multe persoane, inclusiv pe mine, pentru a aduce expertiza de pe Wall Street la Agenţie. În ceea ce priveşte Proiectul Profecy, folosind semnalele preţurilor pentru a analiza acţiunile participanţilor din piaţă, dacă acestea sunt de natură teroristă sau sunt mişcări strategice ale Statelor Unite, le aduci in lumină, aduni informaţia, destructurezi complotul şi astfel salvezi vieţi”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA sprijină acum Pentagonul şi Agenţia să se pregătească pentru posibile ameninţări în domeniul financiar. Pentru că în zilele noastre există o teamă teribilă faţă de ceea ce Jim Rickards a numit „un Pearl Harbour financiar”.

„Există acum mai multe ameninţări pentru guvernul Statelor Unite. US Treasury şi Fed au grijă de dolar, Pentagonul şi Comunitatea de Informaţii au grijă de ameninţări. Dar ce se întâmplă când chiar dolarul este ameninţarea? Din 2008, Fed a introdus pe piaţă 3,1 trilioane de dolari. Avem datorii de 17,5 trilioane de dolari. Avem 127 de trilioane de dolari pasive nefinanţate. Comunitatea de informaţii se teme acum ca datoria distruge creşterea economică. La sfârşitul boom-ului de după cel de-al Doilea Război mondial, din anii 50-60, fiecare dolar datorie a produs 2,41 dolari în creștere economică. În anii 70 până la începutul anilor 80, un dolar a produs mult mai puțin, avem o cădere până la 0,41 dolari. În prezent, un dolar produce 0,03 dolari. În curând va fi negativ. Acesta este semnalul potrivit căruia sistemul complex este pe cale să se prăbușească.”

Rickards a avertizat că SUA nu mai are bani şi este pe cale să se prăbuşească într’o Mare Depresiune care va dura 25 de ani, iar piaţa acţiunilor poate cădea cu până la 70%.

„Când am folosit expresia „o depresiune care va dura 25 de ani sună extrem, dar din punct de vedere istoric nu este. SUA este în depresiune astăzi. Aparent, nu sunt probleme, dar la o privire mai atentă vedem de ce se teme comunitatea de informaţii: rata şomajului în America este acum de 23%. Eram într’o întâlnire la Trezorerie şi am spus că Treasury şi Fed sunt cele mai mari ameninţări la adresa securităţii naţionale, nu Al-Qaeda sau alte pericole, ci chiar aici, în această clădire, acest grup de oameni. Voi distrugeţi dolarul şi este o chestiune de timp până când se va prăbuşi. Am vorbit şi în faţa Senatului despre acest lucru. Am avertizat Senatul. Fed nu ştie ce face. Fed poate să tipărească oricâţi bani, nu are nicio importanţă, Fed se străduieşte din răsputeri să salveze situaţia.

Poţi să ai câţi bani vrei, dar dacă omul nu se împrumută, nu cumpără nimic, economia se prăbuşeşte, chiar dacă sunt bani. Iată de ce se teme comunitatea de informaţii: velocitatea prăbuşirii banilor este imposibil de oprit. Există multe similitudini între ceea ce se întâmplă acum şi ceea ce s’a petrecut în anii premergători Marii Depresiuni din 1929”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA spune că specialiştii urmăresc şi alţi indici şi indicatori, cum ar fi Indicele „mizeriei”. „În acest caz iei rata şomajului, iei rata inflaţiei, le pui alaturi şi rezultă ceea ce îngrijorează comunitatea de informații și anume faptul că indicele mizeriei poate duce la un instabilitate socială şi apoi la un colaps social”.

„În prezent, Fed e în insolvenţă”, spune analistul american, „iar acest lucru provoacă îngrijorare”. Un guvernator al Fed a şi recunoscut în mod discret această stare de lucruri.
„Ce ştie publicul american? Că sistemul bancar din Statele Unite are datorii de peste 60 de trilioane de dolari. Acum datoria bancară creşte de 30 de ori mai repede decât economia americană. Acest lucru face ca sistenul bancar american să fie în pericol de a face implozie. Este extrem de instabil”, spune Jim Rickards.
Şi piaţa de capital americană este pe buza prăpastiei. Înainte de Marea Depresiune din 1929, capitalizarea pieţei acţiunilor se afla la o cotă de 87% ca procentaj raportat la PIB, iar află acum la o cotă de 203%, după ce înainte de criză se cifra la 183%.
În ceea ce priveşte piaţa titlurilor de Trezorerie, aceasta este pe cale să se prăbuşească. Referitor la piaţa derivatelor, colapsul acesteia va duce la o Depresiune globală.
Jim Rickards spune că că întreaga comunitate de informaţii a Statelor Unite priveşte cu atenţie la proprietarii străini ai datoriilor Guvernului american.
O altă amenințare la adresa securităţii Statelor Unite o reprezintă prăbuşirea petrodolarului, adică a petrolului cumpărat sau vândut în moneda americană.
„Petrolul poate să nu fie cotat în dolari, poate fi cotat în euro, yen japonez, franc elveţian, poate fi cotat în multe monede naţionale. Dar tot petrolul din lume este cotat în dolari. Jocul la care se expun în prezent Arabia Saudită şi Iranul în calitatea lor de actori regionali în zona Golfului va fi hotărâtor pentru stabilirea şi securitatea petrodolarului.”
Comunitatea de informaţii din Statele Unite este îngrijorată, de asemenea, pentru că piaţa locuinţelor din China este peste 4 ori mai instabilă decât cea care a fost în SUA înainte de criză. Aşa încât, atunci când cea de’a doua economie a lumii are probleme de acest gen, există posibilitatea unui colaps generalizat la nivel mondial.
În privinţa presupusului plan al Fondului Monetar Internaţional de a înlocui dolarul, Jim Rickards spune că există un plan vechi de 10 ani de a înlocui dolarul.

Potrivit expertului CIA, dolarul a fost deja înlocuit cu o monedă de rezervă.

După cum zburdă anti-americanismul prin Europa, în paralel cu note de compasiune pentru ”bieții” ruși, se pare că propaganda Kremlinului este pe cai mari.
Nu este de mirare că oficialii germani nutresc simpatii pro Putin în particular și pro-Rusia în mod special sau chiar… în mod tradițional.

Istoria care ne’a afectat profund pe noi, românii, ne arată că tocmai marii călăi ai omenirii, Hitler și Stalin și’au dat mâna pentru a concepe acel pact odios Ribbentrop-Molotov, din cauza căruia familia românească a fost sfâșiată și casa noastră comună românească a fost ruptă în bucăți. Iar nemții de astăzi nu fac altceva decât să se opună reconstruirii acestei case și a reîntregirii familiei noastre.

Și cum ar putea să fie altfel, dacă reprezentanta Germaniei de astăzi, cancelarul Angela Merkel este îmbibată de spiritul rus, ea fiind o fostă campioană la olimpiadele de limba rusă și secretara Agitprop (Agitație și Propagandă) de la Academia de Științe, poziție din care a implementat politica de ”înfrățire” ruso-germană?

La aceste lingușeli ale oficialilor germani față de Putin, trebuie amintit și fostul cancelar, Gerhard Schröder, primul cancelar care a introdus o politică de opoziție față de Statele Unite, cu stridențe anti-americane.
Părăsind viața publică, Schröder a preferat să fie ”cumpărat” de marile consorții petroliere rusești de unde a influențat politica pro-rusă a Germaniei prin diverse poziții publice. Astfel, a afirmat necesitatea unei ”parteneriat strategic” între Berlin și Moscova.

Oare cum s’o fi justificat Pactul Ribbentrop-Molotov?
Deci, nu’i de mirare că un fost cancelar german justifică invadarea Ucrainei de către ruși, în special anexarea Ucrainei. Aceeași justificare poate surveni la o eventuală invadare a Basarabiei, așa cum s’a întâmplat și în 1940.

Recenta scrisoare a lui Adrian Severin adresată ambasadorului Germaniei este foarte bine-venită pentru a da o replică aroganței germane vis-a-vis de Romania:

”…7. Ne certați, Excelență, făcând vorbire de nevoia respectării „obligațiilor asumate de România în cadrul comunității de drept și de valori pe care o reprezintă UE și care se concretizează în Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV)”. Trec peste faptul că MCV nu are nici o bază legală în vreun tratat european (cel puțin cu începere din 2010 când a expirat termenul de valabilitate al clauzei de salvgardare). Deja suntem obișnuiți cu maniera în care de pe poziții nelegiuite ni se cere respectarea unor reguli inexistente și unor standarde arbitrare.
Să subliniem însă că, așa după cum chiar comunicatul Ambasadei germane o spune, dacă sunt în discuție anumite obligații ale României acestea ar fi cele asumate în cadrul UE. Or, domnia voastră, Excelență, sunteți la București nu ca reprezentant al UE ci ca ambasador al Germaniei, împuternicit și obligat să vegheați la consolidarea relațiilor bilaterale iar nu la administrarea raporturilor dintre UE și România. UE este o entitate de tip federal care aparține României tot atât cât aparține Germaniei. În cadrul UE România are un statut egal cu cel al Germaniei. Germania nu are nici o calitate de a vorbi României în numele UE. Dacă are ceva de clarificat cu România în calitate de stat membru al UE, o poate face în cadrul procedurilor și instituțiilor europene, acolo unde România va vota alături de alți membri care nu împărtășesc îngrijorările germane față de soarta justiției române.

Dacă Germania nu are competența de a discuta în plan bilateral presupusele obligații ale României față de UE, ea are în schimb obligația de a’și plăti datoriile față de România asumate în raporturile bilaterale. Este cel puțin ciudat, veți fi desigur de acord Excelență, că Germania se preocupă de obligațiile României față de UE dar nu spune o vorbă despre plățile germane restante rezultate din acordul germano-român de clearing din 1936. Este nevoie, într’adevăr, de un tupeu uluitor ca să te uiți la paiul din ochiul românilor când tu ai ditamai bârna în propriul tău ochi. Pentru Germania, Excelență, statul de drept se rezumă oare la executarea obligațiilor României, fără a mai ajunge și la executarea obligațiilor germane? Sunt români care nu ar mai dori să aducă în discuție aceste obligații. Ei sunt, însă, împinși să o facă de obrăznicia cu care le bat obrazul unii fără obraz. Dacă doriți să ne judecați, atunci trebuie să acceptați a fi judecați cu aceeași judecată… Ca alegători avem dreptul să ne criticăm și să ne sancționăm aleșii. Ca români, demni cetățeni ai unui stat suveran, nu putem permite nimănui, inclusiv Germaniei, să ne umilească reprezentanții și mai ales să facă presiuni asupra lor pentru a lua anumite decizii la care Constituția României, certificată de experții Consiliului Europei, dintre care unul german, ca fiind perfect compatibilă cu standardele europene, nu îi obligă.

9. Sunt de aceea convins, Excelență, că mulți, foarte mulți români, chiar și dintre cei nemulțumiți de prestația clasei politice românești, nu acceptă ca umilința unei rele conduceri naționale să fie amplificată de umilința unor intervenții externe lipsite de cel mai mic respect pentru demnitatea lor națională. În numele acestora cred că pot vorbi cerându’vă să puneți capăt amestecului în treburi care nu vă privesc și totodată să respectați obligațiile care vă revin potrivit Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care m’am mai referit, de a comunica ceea ce aveți de comunicat pe cale instituțională Ministerului Afacerilor Externe, iar nu presei.

Nu vă lăsați înșelați de lipsa de reacție a autorităților române. În această tăcere nu se regăsește sentimentul național. Nota de plată a acestei tăceri va veni într’o zi. Să evităm, însă, ca plata să se impute și asupra relațiilor româno-germane. Aceasta mai ales într’un moment în care sfidările și amenințările la adresa arhitecturii de securitate europene ne cer să fim mai uniți ca niciodată. Evident, dacă nu cumva Germania are în vedere o ordine europeană din care România să fie exclusă ca stat suveran sau dacă nu cumva dorește să pedepsească România pentru că nu împărtășește opțiunile geo-strategice germane în relația cu Rusia și vrea să o aducă în situația de a nu se mai putea opune.

Aceasta, Excelență, nu este o scrisoare germanofobă. Fiți convins că ea este scrisă de un germanofil. Un germanofil îngrijorat și dezamăgit. Un germanofil care face cel mai mare serviciu Germaniei neuitând că este român și vorbindu’i ca român; european convins dar român iremediabil. Sper că o veți citi cu înțelepciunea pozitivă așteptată de la un membru al acelei mărețe națiuni care i’a dat omenirii pe Kant, Beethoven și Goethe iar nu cu aroganța revanșardă a acelui Reich care a însângerat omenirea dar și Germania sub acțiunea devastatoare a unui Hitler, Ribbentrop sau Goebbels.
Nădăjduiesc, Excelență, că veți oferi românilor iar nu neapărat mie, un răspuns convingător la problemele ridicate în prezenta scrisoare; răspuns formulat de preferință într’un alt limbaj decât cel de lemn al diplomației fără caracter. Până atunci vă rog să primiți expresia desăvârșitei mele considerații.”

Și poziția lui Severin apare concomitent cu valul de profundă neplăcere cauzată în Franța de ieșirile nediplomatice și brutale ale ministrului de finanțe german adresate administrației franceze.
Deja, Germania se consideră, se pare unul dintre cele două capete ale balaurului din care să se nască, EURASIA.

În această situație, cum să nu existe bâlbîieli la Chișinău în privința drumului pe care să se îndrepte, dacă însăși Berlinul începe să’și îndrepte privirea spre steaua roșie de la Kremlin?

Orice am spune n’ar avea niciun rost, dacă n’am trage niște concluzii.

În primul rând, este evident că destinul național nu ni’l pot croi alții care au interese total opuse, interese pe care încearcă să și le impună cu forța.

În al doilea rând, diplomația românească trebuie să părăsească zona viselor pentru a deveni cu adevărat pragmatică în găsirea unor aliați la vreme de restriște cu care să treacă aceste timpuri tulburi. Respectiv, alianțe cu state care au o istorie comună, din vecinătatea estică a continentului și nu numai, cu care se pot realiza proiecte comune în afara restricțiilor impuse abuziv de tendințele de tip imperial.

În al treilea rând, având în vedere că procesul reîntregirii României este o problemă a cărei rezolvare nu este dorită de alte state ale Europei, este absolut necesar ca refacearea casei comune românești să aibă loc numai prin conlucrarea deschisă a celor două administrații de la București și Chișinău.

Deoarece poziția exprimată de cancelarul german este o poziție care afectează viitorul relațiilor europene, președintele și guvernul României au obligația să’și exprime punctul de vedere și să atenționeze, da, să aibă curajul să atenționeze Germania asupra acestui derapaj. România trebuie să preîntâmpine prin orice mijloace un nou tratat Germano-Rus care ne poate greva viitorul ca națiune.

În final, nu ne putem abține să nu ne întrebăm: pentru noi va fi mai bine, sau este vorba tot de împărțitul prăzilor și de manipulare?

Sursa: dw.de, agerpres.ro, mipopescu.wordpress.com, dcnews.ro, roncea.ro, whatdoesitmean.com, ziarulnational.md

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

HARTA DIASPOREI ROMÂNEȘTI

Câţi români au plecat din ţară în ultimii 25 de ani?

Nu se știe câți sunt cu exactitate, dar cifrele vehiculate sunt cuprinse între cele oficiale undeva între 2,3 si 12 milioane. Doar pe harta de mai jos sunt prinși aproximativ 3 milioane de români cu drept de vot, și doar în cele mai reprezentative state.

Se știe cert că sunt multi, și contează pentru că oamenii aceștia gândesc, sunt incredibil de ancorați în realitatea românească și în limba română pe care nu le’au părăsit niciodată. Sunt oamenii care au părăsit România de frică, de nevoie, de sărăcie, de silă, din dorința de a da o altfel de șansa copiilor lor, de a câștiga un salariu bun sau de a trăi într’o țara mai dezvoltată, cu valori, cu repere, cu demnitate. 

Din mii de motive au plecat oamenii aceștia și mulți dintre ei speră să se întoarcă acasă intr’o zi, la familia dezbinată, ori să’și construiască o casă sau să’și deschidă o afacere în țară. Dar până atunci ei susțin lunar cu bani, sute de mii de familii rămase acasă.

 

Topul destinaţiilor preferate

Statisticile ne spun că peste 2,3 milioane de români au emigrat în ultimii 25 de ani în state precum Spania, Italia sau Germania, unde se bucură de venituri de patru, de cinci sau chiar şapte ori mai mari decât cele câştigate de cunoştinţele şi rudele rămase în ţară. Doar în ultimul deceniu ei au trimis în România peste 42 de miliarde de euro.
Ce reiese din datele Institutului Naţional de Statistică (INS)? În jur de 2,3 milioane de români, peste 100.000 de anual, au ales să plece peste hotare după 1989. Cifrele reale pot fi însă mult mai mari.

Astfel, populaţia rezidentă a ţării a scăzut la începutul anului trecut la nivelul înregistrat în 1969, de circa 20 de milioane de locuitori. Cel mai semnificativ ”val” de emigrări s’a înregistrat în 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, principala destinaţie la acea dată fiind Spania. În prezent, cei mai mulţi români care au plecat din ţară pentru o perioadă de cel puţin un an au ales Italia.

INS:

”Pe parcursul perioadei 1989-2012 populaţia stabilă a României s’a redus cu peste 3,1 milioane de locuitori. Mai mult de 77% din sporul negativ al populaţiei rezidente (stabile) din această perioadă a fost determinat de emigraţie.”

În ultimii 24 de ani s-a consemnat şi o accentuare a procesului de îmbătrânire a populaţiei. Vârsta medie a populaţiei a urcat de la 37,8 ani în 2002 la 40,9 ani în 2013, în contextul în care persoanele cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani erau cei mai numeroşi în rândul emigranţilor, la nivelul anului 2012.
Din datele Statisticii mai reiese că numărul de emigranţi la 1.000 de locuitori a fost de 48,6, iar în 2012 acest indicator a crescut la 116,5.

Anul 2012 a marcat o echilibrare a numărului de imigranţi şi emigranţi din România, diferenţa dintre numărul acestora fiind de numai 3.000, în condiţiile în care în 2007, considerat vârful plecărilor în străinătate, aceasta a fost de 458.000 de persoane.

Cum arată economiile statelor în care au plecat românii

Dacă în 2008, cei mai mulţi români s’au orientat către Spania, patru ani mai târziu, cea mai căutată destinaţie în rândul românilor care au ales să plece din ţară a fost Italia (46% din total).
Totodată, numărul românilor plecaţi în Germania a crescut în intervalul 2008-2012, de la 5% din totalul emigranţilor, la 7%, potrivit informaţiilor din raportul Statisticii.

În 2012, pe lista statelor alese de tot mai mulţi români a apărut şi Marea Britanie, care şi’a „adjudecat” 4% din totalul emigranţilor din România.


Nivelul de trai al principalelor state alese de emigranţii români este superior celui de aici, însă economiile statelor în cauză au performat mai slab în ultimii ani, în special Spaniei, unde şomajul a crescut îngrijorător, ajungând la 26,4% în 2013, potrivit datelor Eurostat, biroul de statistică al Uniunii Europene.

Din statisticile europene reiese că PIB-ul pe cap de locuitor din România este la 50% din media UE, în timp ce în Spania acesta atinge 96% din media europeană. Mai bine o duc locuitorii din Italia, unde productivitatea este de 101% din media UE, şi cei din Germania, unde PIB-ul pe cap de locuitor ajunge la 123% din media europeană.
În medie, un român plecat în Germania câştigă de şapte ori mai mult decât veniturile medii anuale ale unui rezident român. Totodată, românii plecaţi în Italia câştigă de cinci ori mai bine, iar cei stabiliţi în Spania de patru ori mai mult, reiese din datele Eurostat.

Principalii indicatori economici ai statelor în care au plecat cei mai mulţi români

Românii din străinătate au trimis 42 de miliarde de euro în ţară

În ultimii zece ani, românii din străinătate au trimis în ţară în jur de 42 de miliarde de euro, reiese din datele Băncii Naţionale a României (BNR).
După izbucnirea crizei financiare, sumele transferate au început să scadă substanţial.

Astfel, în 2009, acestea s’au redus cu 34,8%, la 4,3 miliarde de euro, faţă de 6,6 miliarde de euro cu un an înainte. Banii trimişi acasă au continuat să scadă până în 2012, când s’a înregistrat o uşoară revenire, însă trendul negativ s’a reluat în 2013.
În prima lună a acestui an, remiterile au fost de circa 259 de milioane de euro, în scădere cu 1,5% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, potrivit datelor băncii centrale.

DIASPORA, CEL MAI MARE INVESTITOR DIN VATRA STRĂBUNĂ CONTEAZĂ?

Suma trimisă în ţară de către românii din diaspora este mult mai mare decât investiţiile străine. Datele BNR arată că în anul 2013 au ajuns la rudele din România, oficial, 3,6 miliarde de euro, dar în realitate cifra depășea cu siguranță patru miliarde. În aceste condiţii acești peste patru miliarde de euro înseamnă 2% din PIB-ul României, adică mai mult de un sfert din banii pe care îi colectează Guvernul din TVA sau jumătate din banii pe care îi cheltuie pe educaţie.
Românii care lucrează în străinătate au trimis anul trecut acasă peste 4 miliarde euro, mai puțin decât în 2012, când au expediat oficial 3,9 miliarde euro, însă mai mult decât au cumulat investițiile străine directe în țara noastră, care s’au ridicat la 2,71 miliarde euro, a anunţat Banca Naţională a României.
Pe primul loc la transferuri către România se situează:
1. Italia 925 mil. euro,
2. Germania 595 mil. euro,
3. SUA 460 mil. euro,
4. Spania 393 mil. euro,
5. Elveţia 252 mil euro,
6. Franţa 250 mil euro,
7. Marea Britanie 224 mil. euro,
8. Ungaria 128 mil. euro,
9. Austria 111 mil euro,
10. Grecia 75 mil. euro,
11. Turcia 35 mil euro,
12. Irlanda 20 mil euro etc., potrivit datelor prezentate de BNR
Vârful transferurilor bănești ale românilor din Italia a fost atins în 2008, respectiv 2,7 miliarde euro, iar în același an transferurile bănești ale românilor din Spania au fost de 2,11 miliarde euro. Economistul-şef al BNR este de părere că instituțiile bancare trebuie să’și stabilească strategii diferite în funcţie de cele trei tipologii de emigranţi. Astfel se explică schimbarea clasamentului prin profilul diferit al românilor din cele trei zone geografice mari.
Astfel, lucrătorii din Spania, Italia, Portugalia și Grecia, care sunt cei mai numeroși, sunt de regulă mai puţin calificaţi, au salarii mai mici şi, în consecință trimit bani mai puţini. Cei din Germania, Franţa şi Marea Britanie au un grad de instruire mai înalt şi expediază ceva mai mulţi bani.
Aceste două categorii de români au probabil intenţia să se întoarcă în ţară şi să înceapă o afacere sau să’şi construiască o casă, iar băncile ar trebui să aibă o strategie diferită pentru atragerea sumelor trimise de aceștia. A treia categorie este reprezentată de persoanele supraspecializate, cu masterate, doctorate, care lucrează în Statele Unite și Canada şi care trimit bani fără a avea de gând să se întoarcă în ţară.
„Una este să urmăreşti un emigrant care vrea să se întoarcă acasă şi trebuie să ştii ce anume are de gând, să deschidă o mică afacere sau să’şi construiască o casă sau să’şi cumpere o maşină, altfel de strategie ai faţă de un emigrant care n’are de gând să se întoarcă şi trimite bani acasă ca să’şi ajute rudele sau copiii să meargă la şcoală”.
Potrivit unui calcul un român plecat la muncă în străinătate câştigă în medie 19.000 de euro net anual (1.600 de euro lunar) din care 2.000 de euro îi trimite în România.
”Peste 2,5 milioane de români sunt plecaţi la muncă în străinătate şi fac, când nu sunt supracalificaţi, muncile cele mai grele şi mai prost plătite.”
”Românii din străinătate nu apelează la canale oficiale pentru a’şi trimite banii şi prin urmare foarte multe tranzacţii nu sunt fiscalizate.”

Astfel, românii care muncesc peste graniţe trimit acasă peste un miliard de euro cu ajutorul şoferilor de autocare, rudelor sau prietenilor. Banii veniţi în plic sau în colete nu apar în statistici, dar specialiştii financiari estimează că ei reprezintă un sfert din suma calculată de BNR ca fiind trimisă în România din străinătate.
Mulți dintre românii plecați la muncă în străinătate nu’și permit luxul să achite taxe și comisioane pentru banii pe care îi trimit celor rămași acasă.
Profilul emigrantului român
Emigrantul român are între 15 şi 24 de ani, este plecat cel mai probabil în Italia. Emigranţii câştigă în medie de patru ori mai mult decât în România şi a trimis în ţară în jur de 16.600 de euro – aşa arată, din datele oficiale, profilul emigrantului român.

Numărul femeilor plecate din ţară este cu peste 32% mai mare decât cel al bărbaţilor care au ales să emigreze.
Astfel, la nivelul anului 2012, circa 163.600 de femei au plecat din România intenţionând să stea în străinătate pentru cel puţin un an, cu peste 50.000 mai mult decât numărul bărbaţilor (circa 110.000).
Majoritatea celor plecaţi au vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani.

INS:

”Ponderea cea mai importantă a emigraţiei este reprezentată de persoanele din grupa de vârstă 25-64 de ani. În 2012, această grupă de vârstă reprezenta 74% din totalul emigraţiei, în condiţiile în care în 2002 valoarea indicatorului a fost de 65%.”

În ceea ce priveşte vârsta medie a emigranţilor, aceasta a crescut cu patru ani şi jumătate, de la 28,8 ani în 2002, la 33,3 ani în 2012.

Totodată, structura populaţiei rezidente s’a modificat.

Practic, numărul persoanelor tinere, de până la 24 de ani a scăzut. Astfel, dacă în 2002, circa 16% din populaţie avea între 15 şi 24 de ani, acest procent a scăzut la 12% zece ani mai târziu.

Emigrantul a fost definit în metodologia acestui studiu drept o persoană care a avut anterior reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru şi încetează să mai aibă reşedinţa obişnuită pe teritoriul statului membru în cauzã pentru o perioadã care este sau se aşteaptă să fie de cel puţin 12 luni.

Sursa: gandul.info, gazetaromaneasca.com

Citiți și: ”ROMÂNIA ESTE O PEPINIERĂ DE GENII”, DEZASTRUL ESTE PRODUS DE CEI MEDIOCRI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMĂ UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg

“Nicolaus Olahus Românul, Mare european al veacului al XVI-lea

Nicolaus Olahus (10.01.1493, Sibiu – 15.01.1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.  Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi’a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s’a născut la Sibiu în ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic încå din leagăn, religie îmbrățișată de tatăl său fie când s’a stabilit definitiv în Transilvania, fie la căsătorie ori cu ocazia înnobilării. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut și Vlad Țepeș sau Mihnea Vodă cel Rău, rude ale sale). În 1504, Ștefan Olahus se mută cu întreaga familie la Orăștie, fiind numit aici judecător și primar. Nicolaus mai urmeazå un an școala săsească din Orăștie, dupå care, în 1506, la 13 ani, părăsește casa părinteascå, fiind trimis să’și continue studiile la Oradea, unde își avea sediul un influent episcopat catolic, adevărată pepinierå de secretari și diplomați în serviciul curții regale ungare. La școala capitulară de aici se învățau, în latină, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia çi muzica. Pe lângå profesorii recrutați dintre canonici erau aduși profesori și de la universități străine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii săi mai cu seamă pentru ușurința dovedită în asimilarea limbii latine, râvna la învățătură și bună purtare, este numit, în 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, funcție în care rămâne pânå la moartea suveranului (1516), când se hotărăște să devinå cleric. La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, după doi ani hirotonit canonic, dupå alți patru ani devenind arhidiacon de Komárom și canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și’a început cariera politică. Prin calitătile sale diplomatice, a fost consilier al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Romano-German-Olahus a avut o influentă covârsitoare în luarea deciziilor politice din Europa Centrală, activând în special în interesul Bisericii Catolice. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de către papa Pius al IV-lea. De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurtă descriere a vieții Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei și Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi , Viena.

Nicolaus Olahus 1

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s’a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania…

Nicolaus Olahus 2

…se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni. Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

Nicolaus Olahus 3

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându’se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei. Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într’o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

Nicolaus Olahus 4

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

Nicolaus Olahus 5

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu’i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nicolaus Olahus 6

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că’și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Nicolaus Olahus 7

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l’am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într’o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n’ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate de stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l’au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi’a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s’au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi’a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)

Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro), pro-saeculum.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

1200px-Rumânia_văzută_de_Cezar_Bolliac

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român.

Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva.

Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru.

Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”…

Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară.

Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.

Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Un număr tot mai mare de personalități din mediul cultural și artistic își exprimă public punctul de vedere în legătură cu istoria geților, cu nevoia de a recupera adevărul, condamnând falsul istoric perpetuat de generații.

Una dintre aceste personalități este și cunoscutul actor Mihai Gruia Sandu, profesor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Poate cea mai pitorească dintre cele pe care le’a făcut până acum Daniel Roxin, emisiunea pe care vă invit să o urmăriți aduce în prim plan lucruri inedite, unele absolut surprinzătoare.

VIZIONARE PLĂCUTĂ!

AFLAȚI CINE DEȚINE CHEIA AVERILOR ROMÂNEȘTI ASCUNSE ÎN ELVEȚIA 

Miruna Ana Klaus (foto), o româncă plecată din țară în urmă cu mai bine de 25 de ani, a fost director la Clariden Leu în perioada în care mai mulți milionari sau politicieni români și’au ascuns averile în Elveția. Ea neagă că ar fi avut legătură cu tranzacții al

”Evenimentul Zilei” a aflat, din surse confidențiale, că unul dintre foștii directori ai băncii Clariden ar avea cunoștință despre banii depozitați în Elveția de afaceriști români. Acesta ar fi Miruna Ana Klaus.

Românca plecată din țară de mai bine de un sfert de veac nu ar fi străină, spun sursele, de operațiunile de ”depozitare” în băncile elvețiene ale averilor mai multor oameni de afaceri sau politicieni din România, precum Dinu Patriciu, Cristi Borcea, Sergiu Sechelariu și alții.

Averea lui Sechelariu, ”vămuit” de Coco

Într’adevăr, numele Mirunei Klaus a mai fost pomenit în urmă cu nouă ani în declarațiile date presei de Raluca Ioana Corneci, soția lui Cornel Ciocianu (zis Coco), șeful de cabinet al lui Sergiu Sechelariu, fost secretar de stat în Ministerul Transporturilor. Ea a povestit cum, împreună cu soțul său, a ajuns în Geneva la Clariden Bank unde, spre surprinderea ei, s’au întâlnit cu o angajată a băncii care îl cunoștea bine pe Coco și vorbea românește.

Angajata, care s’a prezentat ca Miruna, a intrat în biroul băncii și a adus o sacoșă plină cu dolari. Cornel Ciocianu ar fi luat din ei 10.000 de dolari, iar restul de 350.000 au fost puși la loc în pungă.

FOTO : Miruna Klaus (dreapta) alături de contesa Rosiere, la petrecerea dată în onoarea Regelui Mihai

Raluca Ioana Corneci își amintește că Miruna s’ar fi îngrijorat când Ciocianu a spus că semnează el pentru Sergiu Sechelariu: ”Să nu se mai întâmple așa, se întâmplă prea des chestia asta”, ar fi spus Miruna.

Director pe operațiunile din Europa de Est

Miruna Ana Klaus a lucrat pentru Clariden Leu din 2003 până în 2011, potrivit profilului publicat pe LinkedIn.

A fost director pentru operațiunile din Europa de Est, dar s’a concentrat pe operațiunile de pe piața românească, potrivit propriei declarații. De la Clariden Leu, Miruna Klaus a plecat manager executiv Assya Asset Management (Switzerland), parte a LSK & Partners SA (Leyne, Strauss-Kahn), firmă controlată de fostul şef al FMI Dominique Strauss-Kahn.

Firma și’a declarat insolvența după ce Strauss-Kahn a fost trimis în judecată pentru proxenetism, iar pa r tenerul său, bancherul Thierry Leyne, s’a sinucis. Miruna Klaus este o apropiată a cluburilor de elită din Elveția, unde apare ca făcând parte din anturajul contesei Yves Donin de Rosière. Pe pagina de Internet a clubului este postată și o fotografie a celor două la un brunch dat de contesă pe 15 iunie 2008, în onoarea reginei Ana și a regelui Mihai și în beneficiul Fundației Principesei Margareta.

Miruna Klaus neagă informațiile

Contactată telefonic, Miruna Ana Klaus a negat că are sau a avut vreo legătură cu Dinu Patriciu, Cristi Borcea sau Sergiu Sechelariu. ”Nu sunt deloc familiară cu țara”, ne’a spus Miruna Klaus. Cu toate acestea, pe pagina de facebook a Mirunei Klaus, ea apare ca fiind prietenă cu Mihaela Borcea iar o persoană cu același nume, Miruna Ana Klaus-Popescu, figurează în documentele oficiale din Elveția ca fiind, din 2009, membru al consiliului de administrație al Fundației Rompetrol Holding SA, alături de Obbie Luschen Moore, fost președinte al CA al holdingului lui Dinu Patriciu. Am întrebato pe Miruna Klaus dacă tiza sa îi este mamă sau rudă apropiată, dar a negat din nou, aparent destul de speriată. La întrebarea cum de nu este familiară cu țara din moment ce în profilul său scrie că s’a ”focusat”, ca director la Clariden Leu, asupra operațiunilor de pe piața românească, Miruna Klaus a închis telefonul și nu a mai putut fi contactată ulterior.

FOTO: Miruna Ana Klaus- Popescu a fost membru în consiliul de administrație al Fundației Rompetrol Holding

SwissLeaks, ”disjuns” din scandalul Offshore-Leaks

Scandalul Swiss-Leaks este unul dintre ”copiii” unei ample dezvăluiri de presă din 2012-2013, neglijată însă de media din România, deoarece nu ”oferea”, la acea vreme, și nume de mari afaceriști din România. Atunci, o sursă anonimă a livrat mass-media internaționale o cantitate uriașă de date, care cuprindea tranzacții financiare din zece paradisuri fiscale. Lista cuprinde 130.000 de nume din 170 de țări care își puseseră banii la adăpost în firme offshore.

Datele, care cuprindeau 2,2 milioane de documente, cumulând 260 de gigabytes, oglindesc modul ascuns prin care bogații planetei, trusturile dubioase și firmele ”casuță poștală” își spală banii sau îi ascund de fisc.

FOTO: Potrivit unor surse ANAF, Dinu Patriciu ar fi depozitat o parte din avere în băncile din Elveția

Potrivit unui studiu din 2012 al Tax Justice Network, în sistemul off-shore cu sedii în paradisurile fiscale s-ar ascunde 21-32 de mii de miliarde de dolari. Din aceștia ”ramura” SwissLeaks dezvăluie depozitarea, prin intermediul sucursalei din Geneva a băncii HSBC a mai mult de 180 de miliarde de euro între 2005 și 2007.

Băncile, ”tăinuitorii” secolului XXI

Noile scandaluri arată cum oameni politici și guvernanți din întreaga lume, dar și familiile lor, au profitat de secretul bancar și de evaziunea facilitată în paradisurile fiscale. Rezultatul investigațiilor arată cum super-bogații folosesc structuri offshore neaccesibile omului de rând, pentru a’și păstra secretul depunerilor și a se sustrage de la obligațiile fiscale din țara de domiciliu.

Bănci de renume mondial, cum sunt UBS, Clariden sau Deutsche Bank au făcut o intensă campanie de atragere a clientelei bogate. Acestea le’au oferit soluții ”creative” de păstrare a valorilor, prin care puteau ocoli fiscalitatea din țările de origine. Pentru aceasta băncile elvețiene le’au pus la dispoziție bogaților o industrie de contabili, intermediari și alți angajați operativi, foarte bine plătiți, care i’au ajutat în demersurile lor. De același sistem au profitat oligarhii, traficanții de arme, dar și jongleri din lumea finanțelor.

Ancheta internațională care a zguduit lumea financiar-bancară. Evazioniștii ar trebui să fie inculpați la fel ca și criminalii

Cea mai mare bancă din Europa va fi din nou supusă unor controale ale guvernelor europene și american, după ce zeci de ziare din întreaga lume au scris, în același timp, despre evaziunea fiscală de proporții.

FOTO: HSBC Holdings este investigată în SUA, Marea Britanie, Franța și alte state, după ce a recunoscut că au avut loc nereguli FOTO: SHUTTERSTOCK

Politicienii se întrec în declarații

În Marea Britanie, ancheta jurnalistică asupra HSBC a dat naștere unui răspuns politic dur, ministrul Trezoreriei, David Gauke, fiind obligat să apară în fața Parlamentului pentru a explica eforturile făcute de autorități de a reduce evaziunea fiscală în țară. El a răspuns interpelărilor deputaților laburiști, care l’au întrebat despre fostul șef și președinte al HSBC, Stephen Green, care a fost numit ministru pentru Comerț, adică cel ce reprezintă interesele comerciale ale britanicilor în străinătate, după alegerile din mai 2010, scrie The Guardian.

Președinta Comisiei de Finanțe din Camera Comunelor, Margaret Hodge, a anunțat, ieri, redeschiderea investigației asupra consorțiului bancar HSBC și a cerut reprezentanților acesteia, inclusiv Lordului Green, să vină la audieri.

Danny Alexander, secretarul liberal-democrat al Trezoreriei, a declarat, pe de altă parte, că evazioniștii ar trebui să fie inculpați la fel ca și criminalii și chiar să fie condamnați la închisoare. ”Instituțiile financiare, care se dovedește că au complotat cu evazioniștii, ar trebui să suporte rigorile legii”, a afirmat el.

Și în alte state europene, au apărut solicitări ca aceste informații date publicității de către ziariști să fie subiectul unor investigații.

Autoritățile știau din 2010

Dovezile că banca a complotat cu sute de clienți pentru a ascunde ”conturi negre” și a folosit filiala din Geneva pentru a da ”cărămizi de bani” în diverse valute, de la euro la lire sterline, etc, se află, de fapt, în mâna autorităților din întreaga lume, încă din luna mai a anului 2010.

În timp ce Franța, Belgia, Spania, SUA și Argentina au lansat proceduri judiciare contra HSBC și bogații săi clienți, autoritățile fiscale britanice au folosit informațiile, în 5 ani, pentru a aduce în fața justiției un singur om.

Conform presei internaționale, o anchetă coordonată de Consiliul Internațional al Jurnaliștilor de Investigație a dezvăluit că între 9 noiembrie 2006 și 31 martie 2007, circa 180,6 miliarde de euro au trecut prin conturile HSBC din Geneva, ascunse în spatele unor companii offshore din Panama şi Insulele Virgine britanice.

Consorțiul bancar, anchetat pentru evaziunea clienților

Autoritățile din multe țări europene, dar și cele din Statele Unite ale Americii au început să ia măsuri după publicarea la scară globală a anchetei jurnalistice.

  • În Belgia – unde HSBC Elveția este deja anchetată pentru acuzații de fraudă fiscală, un judecător ia în considerare posibilitatea de a emite mandate de arestare internațională pentru directori ai sucursalei elvețiene a băncii
  • În Elveția – lideri politici cer anchetarea amănunțită a informațiilor din scandalul actual, de către autoritățile de reglementare naționale
  • În Statele Unite – un membru important al Comisiei senatoriale pentru bănci a cerut guvernului american să explice în ce fel a acționat, după ce a primit un număr impresionant de date despre conturile bancare din Elveția. Autoritățile americane investighează și dacă HSBC a manipulat cursul valutar, iar un oficial a declarat că Departamentul de Justiție ar purtea redeschide un acord, convenit de Procuratură cu această bancă, în 2012.
  • În Danemarca – guvernul a anunțat că va căuta numele cetățenilor care au utilizat conturi în Elveția pentru a evita plata taxelor naționale.
  • În Franța – care, la rândul său, a lansat o investigație, premierul Manuel Valls s’a declarat hotărât să lupte contra evaziunii fiscale și a precizat că va continua să acționeze în acest sens, atât la nivel național, cât și european. ”Recunoaștem și suntem răspunzători de deficiențele din trecut, legate de respectarea regulilor și problemele de control”, a precizat banca în urma dezvăluirilor.

Herve Falciani: Datele publicate sunt vârful icebergului

Informaticianul Herve Falciani (foto), fostul angajat al HSBC care a copiat fişierele cu informațiile privind evaziunea fiscală practicată de bancă, afirmă că există mai multe nume, nu doar cele 106.000 de titulari de conturi publicați în presă.

”Este doar vârful icebergului”, a subliniat Falciani într’ un interviu. Acesta a explicat că ziariștii au avut acces doar la o parte dintre fișierele pe care el le’a copiat în 2007.

IT-istul a precizat că acolo sunt înregistrate ”mai multe milioane de tranzacţii” interbancare, care pot da o idee despre ”ceea ce se află sub iceberg”. Întrebat dacă sunt implicate şi entităţi financiare franceze, Falciani a răspuns că ”este imposibil ca marile bănci franceze să nu fie”, deoarece sunt bine poziționate pe piață. În opinia lui, noile dispoziţii internaţionale privind schimbul automat de informaţii bancare nu vor pune capăt evaziunii.

”Reglementarea se va concentra în special pe clienți particulari, care declară un cont în nume propriu”, dar aceștia sunt ”micii fraudatori”, iar la nivel înalt se recurge la societăţi paravan, ”uneori create fraudulos”.

Elveția l’a inculpat, în 2014, pe Falciani, pentru furt de date și spionaj industrial. El se află sub protecția poliției, în Franța, după ce a dat autorităților CD ul, într’o cafenea, pe aeroportul din Nisa, în timpul Crăciunului din 2008.

Sursa: nasul.tv

Citiți și: ROMÂNII CONȘTIENȚI DE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ, NU POT FI ÎNFRÂNȚI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DOCUMENTE DIN ARHIVELE BRITANICE DEZVĂLUIE CĂ U.R.S.S. PLĂNUIA SĂ INVADEZE ROMÂNIA PE 22 NOIEMBRIE 1968

Citiți și:  TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

sau: ROMÂNII CONȘTIENȚI DE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ, NU POT FI ÎNFRÂNȚI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

În prag de invazie sovietica

Dupa cum noteaza prof.dr. Cristian Troncota, specialist in istoria serviciilor de informatii romane, „momentele de incordare, chiar de adversitate, între Securitatea romana si institutiile similare sovietice s’au intensificat in contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“. Generalul (r) Neagu Cosma, Directia de Informatii Externe (DIE), a obtinut prin intermediul unui ofiter polonez – aflat in contact cu colonelul Ion Bichel – informația ca Brejnev personal, impreuna cu Andropov, seful KGB, si comandantii Armatei Rosii au pregatit o invazie in Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia. Date ulterioare aduse la cunostinta lui Ion Stanescu, presedintele Consiliului Securitatii Statului, au aratat ca aceasta actiune se datora nemultumirii Kremlinului fata de politica lui Dubcek, Ceausescu si Tito. Un colectiv restrans din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varsovia lucra la elaborarea planului in detaliu. Din acel colectiv facea parte si ofiterul polonez, ceea ce inseamna ca era bine informat. Invazia trebuia sa se desfasoare in etape, mai întai Cehoslovacia, dupa care, la intervale de doua-trei saptamani, urmau Romania si Iugoslavia.

Initial, Nicolae Ceausescu nu a luat in serios rapoartele Securitatii, iar Ion Stanescu l’a auzit spunand, textual:

„Informațiile pot fi adevarate numai daca Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face asa ceva; mai trimiteti’l pe omul vostru sa adanceasca informatia“.

Pe 5 august 1968, Securitatea intocmea nota-sinteza nr. 148 „privind unele actiuni ostile intreprinse de autoritatile sovietice impotriva R.S. Romania“. Documentul arata ca, dincolo de informatiile culese, serviciile secrete trimisesera pe teritoriul Romaniei si dirijasera spre ambasadele romanesti din tarile socialiste, sub diverse acoperiri, indeosebi ca turiști, agenti bine instruiti si cu sarcini operative precise.

S’au fotocopiat și s’au ascuns arhivele!

Imediat dupa celebrul miting din 21 august 1968 din fata sediului CC al PCR, au fost luate masuri rapide. Securitatea a fost pusa in stare de alarma, iar in centrele directiilor centrale de Securitate s’au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre si la usile de acces, punctele intarite fiind prevazute cu guri de foc si rezerve de munitie. În concepția lui Ceaușescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S’au studiat atât varianta evacuării lui Ceaușescu în China, cât și varianta căilor rutiere de la sud de Carpați, pentru o deplasare sigură și rapidă.

Istoricul dr. Cristian Troncota a dezvăluit, in premiera, ca in 1968, dupa invadarea Cehoslovaciei, Securitatea cu aprobarea lui Ceausescu a fotocopiat intreaga Arhiva operativa, iar microfilmele au fost depozitate într’un loc sigur, lucru care s’a petrecut si cu arhiva MApN, a Ministerului de Externe, CC al PCR, Sectia manuscrise a Academiei, Arhiva Statului. S’a încercat astfel evitarea situației din 1944-1945, când unități speciale sovietice au triat arhivele secrete.

Spionii sovietici ies din umbră

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 ca, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice și olandeze reușiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare si poloneze urmau sa invadeze Romania pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineața.

Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucuresti in ziua de 21 noiembrie un telex cu urmatorul continut: „Am analizat informatiile de ultima ora si am ajuns la concluzia ca rusii pregatesc în cel mai scurt timp o acțiune militară împotriva României“.

Totalul efectivelor trupelor de invazie urma sa se ridice la 150.000 de militari. În vara anului 1968, reteaua sovietica din Romania a fost pusa la munca. Cu aceasta ocazie, Securitatea l’a identificat pe generalul Ion Serb drept agent GRU (serviciul de informatii militar sovietic).

Generalul Serb, comandant al Armatei a doua-a Bucuresti, a fost surprins de contrainformatiile militare romane in timp ce le oferea agentilor sovietici planurile de dislocare a fortelor militare din Moldova, aplicatii militare si tipurile de armament, altele decat cele din Tratatul de la Varșovia, procurate de Armata Romana. Tot in 1968 „au cazut“ alte doua cartite GRU, generalii Floca Arhip si Vasile Petrut.

Operatiunea „Dnester“ contra UM 0110

URSS nu a invadat Romania, dar nu a renuntat la încercarea de a’l detrona pe Ceausescu printr’o interventie militara. La ordinul lui Brejnev, dupa cum sustine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat inca din iulie 1969 operatiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea Romaniei a unui membru PCR loial URSS. Că operațiunea „Nistru“ a fost cât se poate de reală ne’o demonstrează și istoricul Alex Mihai Stoenescu, în ultima sa carte, „România postcomunistă 1989- 1991“ – Editura RAO, 2008:

„O prima aripa era cea militara, avandu’l in frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, și care își găsea originea în complotul organizat de GRU începand cu anul 1969 (operatiunea „Nistru“). Această aripa viza o rasturnare a lui Ceausescu printr’un puci organizat la nivelul unor comandanti activi sau in rezerva din armata si al unor fosti lucratori din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din Romania. Rezervele aratate de Ion Iliescu in privinta suprimarii lui Ceausescu au condus la initiativa grupului militar de a’l contacta pe omul de afaceri de origine romana Ion Ratiu, in Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Roman (FMR), cu scopul de a le furniza armament si munitie cu efect tranchilizant. Lipsa de rezultate il determina pe Nicolae Militaru sa caute contactarea directa a reprezentantilor oficiali ai URSS acreditati in Romania, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanta“, dezvaluie Alex Mihai Stoenescu. Si istoricul Dennis Deletant certifica existenta planului „Nistru“, in cartea sa „Ceausescu and the Securitate“.

„Rusii voiau sa ne termine“ 

Ca replica, la Bucuresti, Securitatea Statului ia masuri contrainformative „pe linia Uniunii Sovietice“ si a tarilor vecine din Tratatul de la Varsovia. Unitatea nou-infiintata se va numi UM 0920/A, devenita ulterior UM 0110, care este cunoscuta mai mult sub denumirea de Unitatea anti-KGB, desi se ocupa de toate tarile socialiste. Contrele dintre serviciile secrete romane si cele sovietice au fost extrem de dure. Colonelul in rezerva Ioan Rusan, fost sef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvaluia, intr’un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, ca știa la ce sa se astepte.

„Rușii voiau sa ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat rușii în Cehoslovacia, i’au luat pe toti ofițerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i’au pus cu fața la fișete si i’au impuscat în ceafă. Asta ne aștepta și pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România și le știam rețelele. Ei nu puteau supraviețui cu rețelele în România democratică infiltrate în viața politică, în stat, și noi să știm cine sunt. Au găsit fișetele goale. Asa am scăpat. (…) Dosarele noastre conțineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcții, asta îi interesa cel mai mult“.

Cinci puncte ale operatiunii „Nistru“

Potrivit lui Pacepa, operatiunea avea cinci prevederi de baza:

1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un inalt ofiter roman recrutat de organele sovietice;

2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura și în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice în Grecia și Spania;

3) atragerea simpatiei internaționale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost uciși de teroriști străini, veniți în ajutorul lui Ceaușescu;

4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;

5) solicitarea intervenției militare a URSS, în cazul în care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

Unii observatori ai vieții politice din România susțin că operațiunea „Nistru“ (Dnestr), concepută în 1969, a reușit abia în 1989…

 

CER SI PAMANT ROMANESC

 

“Informatiile pot fi adevarate numai daca Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face asa ceva (n.r. invazia Cehoslovaciei, Romaniei si Iugoslaviei); mai trimiteti-l pe omul vostru sa adanceasca informatia.”

– Nicolae Ceausescu, fost presedinte al Romaniei –

 

Documente ale Oficiului Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvaluie că trupele Tratatului de la Varşovia urmau să invadeze România in ziua de  22 noiembrie 1968, la ora 4 dimineaţa.

Odata cu instalarea la putere a lui  Nicolae Ceausescu Ceausescu,politica de autonomie  a Securitatii romanesti fata de serviciile secrete sovietice, a inceput sa se manifeste din plin.

In primavara anului 1965 au fost „demascati“ cativa ofiteri, din randurile Armatei Romane cu activitate in slujba serviciilor de spionaj sovietice, punandu-li-se in vedere sa intrerupa orice legatura.

In prag de invazie sovietica 

Dupa cum noteaza prof.dr. Cristian Troncota, specialist in istoria serviciilor de informatii romane, „momentele de incordare, chiar de…

Vezi articolul original 1.243 de cuvinte mai mult

PROPUNERE Angela Merkel: STATELE INSOLVENTE ISI VOR PIERDE SUVERANITATEA, fiind fortate sa accepte o guvernare externa care le va decide politica economica …

SACCSIV - blog ortodox

   Citez din articolul Angela Merkel propune ca tarile membre UE care fac excese bugetare sa-si piarda suveranitatea:

   Pentru a evita repetarea situatiei cand Germania a fost nevoita sa plateasca pentru excesele bugetare ale Greciei, cancelarul german Angela Merkel pregateste un set de reguli care ar legifera procesul de intrare in insolventa a tarilor din zona Euro care se confrunta cu probleme bugetare. Publicatia germana Spiegel, preluata de Cronica Romana, considera ca acest plan va intampina rezistenta politica considerabila in randul politicienilor europeni.

   Tot azi, Consiliul ministrilor de Finante din Uniunea Europeana (Ecofin) a hotarat sa declanseze procedura de deficit excesiv impotriva Bulgariei, in vederea reducerii acestuia sub limita de 3% admisa de Pactul de Stabilitate si Crestere. O decizie similara a fost luata tot astazi si in cazul Danemarcei, Ciprului si Finlandei, transmite Antena 3.

   Setul de reguli propus de Angela Merkel urmareste ca…

Vezi articolul original 396 de cuvinte mai mult

PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTĂ RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

„Arta apare odată cu viaţa socială şi nu o părăseşte niciodată” (T. Vianu).

Cele mai vechi picturi din lume sunt executate de omul de Neanderthal înainte de 40.000 î.Hr.
Peşterile din sudul Spaniei (lanţul de peşteri Nerja) descoperite în 1970. Şase tablouri reprezentând foci, dar şi alte animale, au fost redatate în 2012 şi se pare că au o vârstă de circa 43.000 ani. Ele ar putea aparţine omului de Neanderthal şi nu lui Homo Sapiens.
Cele mai cele mai vechi picturi din Europa, aflate în câteva peșteri spaniole, au fost realizate în urmă cu peste 40.000 de ani, probabil de omul de Neanderthal, un “verișor” dispărut al omului modern.

Trebuie precizat că pentru acest studiu s’a folosit o nouă procedură de datare și că s’a realizat pe 50 de picturi neolitice în 11 peșteri din nord-vestul Spaniei, care indică faptul că această practică artistică preistorică a început în Europa cu aproximativ 10.000 de ani mai devreme decât se credea.    

https://i0.wp.com/adevaruldespredaci.ro/wp-content/uploads/2013/01/pestera-coliboaia.jpg
Oamenii de ştiinţă aflaţi la originea acestei descoperiri au stabilit că desenul unei mâini şi câteva discuri pictate cu ajutorul unui şablon, prin suflarea vopselei pe pereţii unei peşteri din El Castillo datează din urmă cu cel puţin 40.800 de ani, cu 10.000 de ani mai devreme decât desenele şi alte decoraţiuni descoperite în peşterile din Franţa, considerate până de curând drept cele mai vechi desene artistice din Europa.
Urmele de mâini desenate pe stâncă au o semnificaţie şi o funcţie magică, traducând ideea de „posedare” – act presupus că se realizează prin analogie magică. După A. Leroi-Gourhan, siluetele acestor mâini – toate mâini de tineri – ar fi legate de un rit de iniţiere.
Şase imagini reprezentând foci, descoperite în peştera Nerja, din sudul Spaniei, ar putea avea o vechime de cel puţin 42.000 de ani, caz în care ar fi vorba despre cele mai vechi opere de artă cunoscute până în prezent
Pe peretii pesterii El Castillo se afla peste 100 de picturi, iar pentru realizarea acestora a fost folosit mai mult nuanta rosie. Sunt desenate animale, insa cele mai multe urme sunt de maini.
Alistair Pike de la Universitatea Bristol din Marea Britanie:
”Rezultatele acestei datări arată că oamenii moderni au ajuns din Africa, iar pictura murală făcea deja parte din activităţile lor culturale sau ei au dezvoltat această formă de expresie artistică foarte repede, poate în concurenţă cu omul de Neanderthal. Dacă este aşa, atunci ar fi o descoperire fantastică, ce ar semnifica faptul că mâinile pictate în Spania ar fi fost desenate aplicând mâinile unor oameni de Neanderthal pe pereţii acelor peşteri. Totuşi, va trebui să datăm mai multe picturi pentru a demonstra această ipoteză”.
Apariţia artei este în primul rând rezultatul observaţiei de către omul preistoric a mediului înconjurator, a ceea ce îi condiţionează mai mult existenţa, a animalelor pe care le vâna, a grupului în care trăia.
Caracteristicele desenelor şi inciziilor de pe pereţii peşterilor:
Se întâlnesc foarte des figurile de animale: mamut, urs, bizon, cal, cerb, ren, ţap de munte.
Animalele de pradă fără un rol în alimentaţia omului – leu, lupul, hiena – figurează foarte rar;
Animalele sunt întotdeauna reprezentate din profil, formele anatomice sunt redate când animalul este în poziţie fie de repaus, fie în mişcare, iar în acest caz sunt reprezentate cu o surprinzătoare forţă expresivă.
Contururile sunt marcate bine şi cu justeţe;
Peştera Chauvet din sudul Franţei descoperită în 1994, are peste 300 de desene în care sunt reprezentate diferite animale și au o vechime de aproape 36.000 ani.
Sunt reprezentate foarte rar figuri umane; încă şi mai rar păsări, reptile sau peşti.
Cele mai vechi picturi din Europa executate de Homo Sapiens au fost executate prin 34.000 de ani î.Hr.
Peştera Coliboaia din Munţii Bihorului este descoperită în 2009. Arta parietală este reprezentată de 14 picturi de animale executate în cărbune, dar şi câteva gravuri. După datarea unor probe de cărbune, picturile ar putea avea o vechime de cca. 36.000 de ani.
O artă adevărată apare în prima fază în Cultura Aurignacian, a paleoliticului superior şi va evolua în fazele Gravettian şi Solutrean.
În urma unor explorări, în Peştera Coliboaia au fost descoperite picturi rupestre, iar echipa de speologi care a făcut descoperirea a fost compusă din Tudor Rus (Speodava Ştei), Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Ţoiciu (Speowest Arad), Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad).
Peştera Coliboaia, situată pe teritoriul Parcului Natural Apuseni, judeţul Bihor, este străbătută de un râu subteran care formează mai multe sifoane. Astfel parcurgerea peşterii nu este foarte uşoară. Picturile descoperite sunt conservate într’o galerie înaltă. Alte picturi au fost probabil distruse de apă. Odată cu descoperirea, peştera a fost pusă în stare de conservare prin grija Federaţiei Române de Speologie şi a Administraţiei Parcului Natural Apuseni sub autoritatea arheologică a Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi administrativă a Consiliului Judeţean Bihor. Muzeul Ţării Crişurilor este autorizat de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional pentru a dezvolta cercetările printr’un complex proiect de cercetare multiinstituţional şi multinaţional.

Picturile descoperite de aceştia sunt toate de culoare neagră şi sunt reprezentări de animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, două capete de urs şi doi rinoceri. Se pare că picturile au fost făcute de oamenii preistorici cu ajutorul cărbunelui. De asemenea, au fost descoperite şi câteva gravuri, iar pe planşeu au fost găsite răsfirate oase de urs. Aici se găsesc de asemenea şi câteva gravuri.

O echipă franceză, formată din doi speologi (Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon), un paleontolog specializat pe ursul de peşteră (Michel Philippe), un preistoric (Françoise Prudhomme) şi doi specialişti în artă de peşteră (Jean Clottes şi Bernard Gély), au ajuns la picturi la data de 16 mai 2010 şi au atestat autenticitatea acestora. Echipa a beneficiat de suportul logistic al asociaţiilor Speodava Ştei, Speowest Arad, Franța România Speologia şi a Parcului Natural Apuseni sub coordonarea lui Viorel Lascu.

Specialiștii în artă rupestră spun că aceste picturi datează de acum 23.000 – 35.000 de ani.

După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian (între 23 000 şi 35 000 de ani).

Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche. Viorel Lascu, împreună cu dr. Jean Clottes, Aurel Chiriac și Călin Ghemiș, au prezentat descoperirile din peștera Coliboaia, de pe Valea Sighiștelului, dar și rezultatele datărilor probelor de Carbon 14, recoltate din Galeria picturilor din Peșteră. Astfel, în peștera Coliboaia a fost descoperită o galerie cu picturi negre. Picturile reprezentau: un bizon, un cal, o felină și două capuri de rincori. De asemenea, au fost descoperite și câteva gravuri și oseminte de urși.

Această descoperire a fost făcută de câțiva speologi români, în iunie 2010, după o misiune franco-română. Doi specialiști în artă rupestră, Jean Clottes și Bernard Gély, din Franța, spun că aceste picturi datează de acum 23.000 – 35.000 de ani.

Călin Ghemiș, arheolog la Muzeul Țării Crișurilor, a efectuat două prelevări de probe pentru a fi datate pe bază de radiocarbon. Cele două probe au fost trimise la Laboratoarele de Știință din Yvette (Franța).

 ”Peştera Coliboaia nu este accesibilă publicului larg. Ea va rămâne, cel mai probabil, inaccesibilă, având în vedere că trebuie trecut pe sub apă pentru a ajunge la picturi. Desenele sunt cu atât mai valoroase cu cât există similitudini între arta rupestră a oamenilor preistorici din Bihor cu lucrări ale celor care au desenat în peşteri din Franţa, aproximativ în aceeaşi perioadă istorică” (Călin Ghemiș).

Câteva imagini ale echipei de speologi:

http://bcove.me/qkb089ov

Rezultatele obținute confirmă că cele mai vechi picturi datează din anii 34.000 î.Hr..

”Rezultatul datărilor probelor de Carbon 14 recoltate din Galeria Picturilor a Peșterii Coliboaia, vine să confirme datările pe care noi le’am presupus la un moment dat prin specialiștii Muzeului, dar și faptul că lumea de atunci, din acest spațiu, era parte a unei lumi europene, în care modul de viață și de credințe erau similare” (Aurel Chiriac, directorul Muzeului Țării Crișurilor din Oradea).

Valoarea inestimabilă a peşterii Coliboaia a rămas necunoscută până în anul 2009, când o expediţie a identificat urmele unor picturi pe pereţi urme care s’au dovedit a fi cele mai vechi picturi din centrul Europei.

Dacă cele mai vechi forme de artă parietală se găsesc în Peştera Chauvet din sudul Franţei – desene cu vechime de 33-35.000 de ani, descoperirea spectaculoasă din Bihor se plasează chiar după aceasta din punct de vedere cronologic având o vechime de 31.000 de ani. Picturile, unele destul de estompate datorită unor urme, că au existat alte picturi la înălțime mai joasă şi că acestea au fost şterse de apă.

Peştera este acum închisă vizitării pentru a proteja situl, dar imagini cu picturile sunt expuse la Muzeul Ţării Crişurilor.

Descoperirea plasează ţara noastră pe o filă importantă în istoria preistorică universală şi, mai important, dezvăluie o fărâmă din viaţa strămoşilor noştri cu toate că nu putem știi cu siguranţă ce sensuri atribuia omul străvechi acestor reprezentări.

Ţara noastră ascunde încă multe minunăţii şi rămâne în seama noastră să ne valorificăm comorile, fie că ele sunt pădurile noastre care acum se vând ieftin fără a se ţine cont de ecosistemele cărora le sunt vitale sau vestigii preistorice dintr’o peşteră care a fost până recent, relativ necunoscută. Oare ce mai e de descoperit?

Pentru că ceva cu siguranţă se află chiar sub nasul nostru şi aşteaptă să’i aflăm importanţa.

Cavitatea a devenit cunoscută datorita picturilor rupestre foarte vechi ce datează de zeci de mii de ani și ale urmelor ce atestă ca a fost locuită de oameni, dar și de urși (s’au găsit oseminte). Accesul în încăperea în care se află câteva gravuri și picturile ce înfățișează animale este dificil, fiind necesară parcurgerea unui traseu pe sub apă până aici. În plus, acest sector din peștera Coliboaia nu este accesibil turiștilor. Trebuie menționat faptul că astfel de picturi rupestre s’au mai descoperit într’o peșteră din România, la Cuciulat. Autenticitatea, precum si vechimea acestora, au fost atestate de cercetători străini, fiind o noutate în partea aceasta a Europei.

Rinoco Lanois ( Coelodonta vechi ):
După picturile din Peștera Cuciulat este pentru a doua oară când în Europa Centrală se atestă arta parietală așa de veche.
Rinoco Lanois ( Coelodonta antichitate )
Peştera se află pe Valea Sighiștelului la 5 km amonte de satul cu același nume din Județul Bihor la 560 m altitudine, la 120 m amonte de Peștera Măgura. La Peștera Coliboaia se poate ajunge urmând drumul judetean de la Beiuș la Sighiștel. De aici, pe valea Sighiștelului în amonte, se urcă 5 km pe poteca din partea dreaptă a văii. Intrarea în Peștera Coliboaia are o formă triunghiulară cu înalțimea de aproximativ 2 m la baza unui perete stîncos. După intrare, galeria descendentă initial, ajunge la râul subteran care străbate întreaga peșteră. Lipsit de formațiuni în cea mai mare parte, tavanul galeriei coboară de câteva ori până la nivelul apei formând sifoane greu de depășit. Concrețiuni specifice se găsesc pe pereții dinspre finalul peșterii, unde se află cea mai importantă zonă a peșterii este ultima treime unde pereții sunt impodobiți cu scurgeri parietale, iar podeaua și tavanul cu stalactite și stalacmite. Parcurgerea pesterii este îngreunată și de faptul ca este activă, cu puncte mai dificile pe traseu,  motiv pentru care aventurarea este recomandată numai speologilor cu experiență.
Bizon anti ( Bison vechi )
Singura reprezentare în care animalul apare în întregime este un bizon cu coarnele în perspectivă frontală.
Antic Bizon ( Bison vechi )
 „Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până acum, nu i s’a acordat importanţă acestei peşteri. Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se află pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s’a părut a fi artă rupestră. Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii. După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche„, (Lascu).

 

Peștera Coliboaia se intinde pe o lungime de aproximativ 750 m.
 

Picturile au fost verificate în 16 mai 2010 de o echipă condusă de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuţi specialişti în artă de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în artă de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi a gravurii.
Potrivit analogiilor cu artă paleolitică occidentală şi analizelor C.14 desenele din faza mai veche de la Coliboaia pot fi datate în Paleoliticul Superior Vechi – Gravetian (29.000-23.000) sau Aurignacian (35.000 – 29.000), iar analizele amintite pe două probe indică 27.870 BP ± 250 BP calul sau felina, respectiv 31.640 BP ± 390 proba de cărbune din nişă.
Dupa vizitarea sitului de către o echipa multi-instituțională internațională, formată din specialiști de renume mondial în artă rupestră, arheologi, paleontologi și speologi și datarea a doua probe de carbune cu metoda radiocarbonului, desenele din Peștera Coliboaia au egalat în vechime cele mai vechi manifestări artistice semnalate în Europa, cele din Peștera Chauvet, Ardeche, Franța cu o vechime de cca. 36000 de ani.
Arta parietală şi mobilieră paleolitică a durat între 20.000 şi 25.000 de ani. Pentru datarea picturilor şi desenelor rupestre au fost folosite mai multe metode între care cea a lui Leroi-Gourhan (1965) a fost cea mai mult folosită. Autorul francez distingea patru mari etape deosebite prin noţiunea de ”stil”. Primul şi al doilea stil aparţineau Aurignacianului şi gravetianului, iar următoarele două reprezintă o evoluţie înspre reprezentarea în mişcare precum cele de la Lascaux, Cognac sau La Pasiega sau tehnicile mai evoluate ale picturii, gravură, sculptură, modelaj specifice zonei Dordogne din Franţa (cap Blanc Les Combarelles sau Altamira în Spania. Ulterior au existat încercări de revizuire a acestor datări Aurignacian şi Magdalenian pentru ca unii să explice evoluţia acestei arte ca un arbore cu ramuri paralele, o masă de vlăstare divergente şi înfloriri locale neaşteptate.
Aurignacianul, datat între 35.000 şi 30.000 a. Chr., adică începutul ultimei faze a epocii
vechi a pietrei este aproape sincron cu sosirea unor noi populaţii aparţinând lui Homo
sapiens şi înlocuirea omului de Neandertal care nu s’a mai adaptat prin schimbări de natură fizică, ci prin adaptări culturale.
După opinia împărtăşită şi de arheologul Alexandru Păunescu, industriile de prelucrare a pietrei din Europa centrală au caracteristici proprii şi doar asemănări tipologice cu cele occidentale. Pe teritoriul României aşezările sunt în marea lor majoritate în aer liber, iar locuirile din peşteri de scurte durate. Este epoca în care s’a definitivat deja diferenţierea celor trei rase fundamentale (albă, galbenă şi neagră).
În arta figurativă s’a discutat de o adevărată revoluţie prin apariţia în Europa centrală unor figurine de mici dimensiuni ronde-bosse (sculptura în trei dimensiuni, portabilă) şi a unui repertoriu orientat spre speciile puternice şi periculoase (mamuţi, rinoceri, feline). Arta parietală a epocii amintite a fost investigată de către preistoricianul francez Jean Clottes, pornind de la cea reprezentată în peştera de la Chauvet, unde o parte din reprezentări au fost datate între 30.240 şi 32.410 B.P. Specifice acestei peşteri sunt sugestia reliefului, redarea mişcării, evocarea perspectivei prin reprezentarea turmelor de animale periculoase precum rinocerii (14%), leii (13,7 %) sau mamuţii (14 %), într’un raport de 60% la 34% faţă de cai, bovidee şi cervidee, inversat faţă de reprezentările magdaleniene de mai târziu unde speciile periculoase sunt aproape absente.Aici bizonii au coarnele reprezentate în perspectivă frontală, mamuţii o cocoaşă imensă, rinocerii urechile în arc dublu, de parte şi de alta a capului. În plus a fost observată deplina concordanţă stilistică între arta parietală din Europa Occidentală şi arta mobilieră din Europa Centrală. La rândul lui Al. Marshack împinge începuturile artei într’o umanitate mai primitivă, neandertaliană, invocând în special mormântul musterian (Paleolitic mijlociu) de la Hortus. Oasele de leopard descoperite din inventarul acestuia nu ar fi fost folosite ca îmbrăcăminte obişnuită, ci, poate, pentru capturarea spiritului felin, astfel că sculptura aurignaciană poate reprezenta cea mai sofisticată imagine creată, simbolizând şi închizând în sine forţa spirituală a animalului.

Restul au fost contururi ale unor capete de animale. Profilul capului de urs, precum şi o figură nedeterminată au o vechime sensibil mai mică (ductul desenului este mai închis la culoare decât în cazul celorlalate desene care au o nuanţă gri). Ele pot să aparţină, fără a avea o certitudine, unei faze ulterioare.
În gravetianul central şi est european există un număr relativ mare de animale periculoase, dar calificativul are un caracter relativ, după J. Clottes ”pentru că un bou sau un bizon putea fi de asemenea periculos”, cu atât mai mult cu cât acest ultim animal era mai masiv decât cele actuale, potrivit scheletelor descoperite. Monica Mărgărit după care am citat aceste opinii, aminteşte că J. Hahn, se apropie şi el de această alegere a temelor:
”forţa şi puterea se pare că erau componentele pe care încercau oamenii să le exprime”.
Aş adăuga şi observaţia autoarei că în acel ”moment” oamenii au materializat în forme durabile vechi credinţe din perioade în care omul nu era conştient de faptul că începuse să domine ca specie în natură.

Continuând cercetările înspre semnificaţia antropologică a picturilor, J. Clottes a publicat împreună cu D. Lewis-Williams o teorie care potrivit căreia o bună parte a artei preistorice a fost creată în contextul practicilor şamanice. După acest excurs privind epoca în care au apărut desenele parietale, se poate evalua mai bine importanţa celor descoperite recent în Bihor, atât de departe de cele din Franţa şi la fel de vechi ca şi cele dintâi reprezentări de artă parietală din Europa.
Foarte aproape de peștera Coliboaia se găsește o altă cavitate, Peștera Măgura.

Sursa: sites.google.com/site/gigantiiultimeiglaciatiuni, skytrip.ro, bihon.ro

Citește și: NUMERELE LUI FIBONACCI ȘI PROPORȚIA DE AUR

Sau: ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CLUJUL NU VA AVEA PLĂCUȚE BILINGVE LA INTRAREA ÎN ORAȘ

ÎNCĂ O VICTORIE A LIMBII ROMÂNE

Primăria Cluj-Napoca a câștigat procesul în care era obligată să amplaseze plăcuțe în LIMBA MAGHIARĂ la intrarea în oraș

Curtea de Apel Cluj a admis azi recursul formulat de primarul municipiului Cluj Napoca, Emil Boc, împotriva sentinței Tribunalului Cluj prin care primăria fusese obligată să amplaseze plăcuțe bilingve, în limbile română și maghiară, la intrarea în oraș.
Ungaria nu practică acest obicei, deși există o comunitate însemnată de români autohtoni, dar și de români care muncesc și trăiesc în Ungaria.
Iată o mică dovadă aici:   ÎNTOTDEAUNA MINCIUNA ARE PICIOARE SCURTE

 

Decizia Curții de Apel Cluj:

”Admite recursul declarat de recurentul CL şi P mun CJ-N împotriva sentinţei civile nr. 4800, pronunţată la data de 11.07.2014 în dosarul nr. 1516/117/2014 al Tribunalului Cluj pe care o casează în tot în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta FECHRHCE ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active. Decizia este definitivă şi executorie”.

Sursa: Detalii aici   via dantanasa.ro

Citiți și: NEM AUTONOMIA! MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, SECUII NICI ATÂT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬