CATEDRALA NEAMULUI ROMÂNESC NU POATE FI DIN LEMN ȘI NICI MICĂ

 

 

Pe această cale, mulțumesc trupei Taxi pentru ideea de a a lansa în spațiul public melodia ”Despre smerenie”,  care a avut efectul contrar celui propus, datorită în special ipocriziei care se află fără doar și poate în spatele mesajului. Demersul lor guvernat mai întâi de ignoranță, iar mai apoi de o manipulare nedisimulată a dus paradoxal la o creștere a numărului donațiilor pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, oamenii înțelegând că pentru această construcție chiar este nevoie de suport financiar serios.

De asemenea, mesajul naiv al videoclipului a provocat numeroase reacții din partea credincioșilor ortodocși sau chiar a celor care încă nici nu aveau o părere clară despre proiect. Foarte mulți au ieșit din indiferență și și’au format abia acum o opinie tranșantă. Iar prin acest ”șoc” creat de lansarea melodiei mulți s’au uitat mai atent peste detaliile acestuia și au găsit lucruri deosebite care se vor construi și se vor pune în mișcare împreună cu finalizarea lui, ceea ce a dus la cristalizarea multor opinii, parte din ele vom încerca să le adunăm și să le expunem în rândurile următoare.

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a explicat că melodia-manifest a avut efect contrar decât acel sperat de promotorii mesajului ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Purtătorul de cuvânt al BOR a afirmat la Digi24 că au crescut donațiile pentru construirea Catedralei după difuzarea în spațiul public a melodiei-manifest, oamenii fiind revoltați de mesajul piesei.

Mesajul cântecului trupei Taxi este țintit asupra unui proiect, dar nu sunt cunoscute utilitățile construirii Catedralei Neamului.

Vasile Bănescu:

”A polarizat idei cum nimeni nu s’ar fi așteptat. S’a creat o falie între susținătorii proiectului și cei care de curând nu apreciau acest proiect. Personal cred că respingerea unui asemenea proiect se datorează unei insuficiente cunoașteri, e un reflex să respingi ceva ce nu cunoști. Patriarhia inclusiv trebuie să’l facă mai bine cunoscut… Nu sunt cunoscute utilitățile unui asemenea proiect. E o necesitate liturgică – actuala biserică a catedralei de pe Dealul Mitropoliei, este neîncăpătoare. Este o necesitate de ordin public, în această viitoare Catedrală sunt prevăzute lucruri importante – muzeu al creștinismului, parc de șase mii de ha, crește numărul zonelor verzi…

Nu putem vorbi de preferințe divine, dar o catedrală națională nu poate fi construită nici din lemn și nici mică…Cultura dialogului e absolut necesară. Eu m’am gândit să vorbim cu cei din trupa Taxi, dar n’am făcut’o încă, dar ar fi oportună o întâlnire cu acești oameni, cred în ideea unei intâlniri cu cei care s’au implicat la modul sincer într’un asemenea videoclip. Nu s’a reacționat considerând că un comunicat oficial de presă ar fi fost disproporționat. Mă gândesc la asta și sper să reușesc să fac o astfel de întâlnire. Sper să fac o asemenea întâlnire, ar fi bine, dacă ar fi acolo, să vadă catedrala și să’și reconsidere opțiunea… În ultimele zile au crescut foarte mult donațiile oferite de site – 15 mii de lei pe zi. Au crescut donațiile pentru proiect în urma difuzării acestui clip”.

Paul Hitter (activenews.ro): Măi dar vouă chiar nu vă este rușine?

Mă refer la fiecare dintre voi cei care apar în acel clip. Cei 33, un număr predestinat, nu? Încep să cred ca sunteți obligați să faceți asta. Platiți probabil? Sau aveți dosare toți? Sau așa merg pilele? Voi îndemnați la smerenie? Îndemnati biserica la smerenie?

Până acum nu eram hotărât în privința Catedralei. Dar vizionând acest clip, nu pot decât să susțin acest proiect. Voi vânduților pentru arginți, aveți tupeul să îndemnați la smerenie? Voi cu casele voastre, cu vilele, cu mașinile, voi cu banii voștri, cu pilele voastre, voi care având atâta putere nu ridicați vocea decât rar, și niciodată nu loviți adevăratul sistem generator de probleme? Dar voi de ce nu vă construiți o căsuță mica din lemn? O cocioabă. Dar de ce nu vă dați averea săracilor? Dati voi un exemplu Bisericii ortodoxe dacă sunteți atât de smeriți. Dar voi nu luati bani de la stat iudelor? De pe la ICR-uri? Nu cumva în campanii primiți bani de la politicieni? Bani furați de la noi? Nu cumva cântați in concerte comandate de politicieni? Nu cumva furați din primării? Stim și noi cum se face manevra: ești artist semi cunoscut, ai o pilă la primarie, când e de spalat bani te suna, și tu mergi să cânți. Pe banii furati din buzunarele noastre. Ăștia sunt marii artiști din această piesa. Dar pentru melodia asta cine v’a plătit?

Și tu Esca, nu cumva ai susținut Pro-tv, o televiziune care a spălat milioane de români la creier? Păi care crimă e mai mare mamaie?  A Bisericii sau a ta?

Dau un singur exemplu de ipocrizie:

Toți cei care nu vor catedrala, s’ar căsători în cea mai mare biserică din lume. Niște ipocriți! Esca s’a căsătorit la Catedrala Sf. Iosif, nu într’una mică și de lemn.

Tu Oreste care faci o varză din credință, yoga, extratereștri, tunele prin Făgăraș?  Voi mici masoni, securiști, atei, catolici și ce mai sunteți, nu vă este rușine să vorbiți voi despre smerenie?

Tu Cărtărescu ? Nu cumva ai luat banii de la noi ca să iți scrii cărțile? Nu cumva te’a plimbat ICR-ul ca pe sfintele moaște?

Tu Dan Bitmann care făceai pe mascariciul la emisiuni despre gătit, promovând numai mizerii?  Voi cei care v’ați vândut sufletele pentru 30 de arginti si pentru o pozitie cat de cat, veniti sa dati sfaturi despre Smerenie? O, dar când s’a construit Arena Națională, nu ați mai ieșit să cântați împotriva unui stadion? Ala nu tot din banii nostri era facut? Nesimțiților, cand mor copii in spitale nu ieșiți să mai cântați împotriva lui Dacian Cioloș sau a lui Iohannis?  Când l’au dovedit pe Iohannis ca a furat acele case in Sibiu, nu ati facut melodie? Nu ati facut melodie sa dea banii din chirii înapoi? Când ăștia ne otrăvesc cu E-uri zi de zi, nu faceți melodii? Când dați 600 de euro pe un Iphone 6, de ce nu faceți melodii? Cand faceți reclama la ”lifestyle” și aruncați cu banii pe geam, de ce nu faceți melodii? Când aproape orice actor, cantăreț și om de cultură din țara asta, face reclama la TV pentru orice produse, de la hârtie igienică până la spray de molii, de ce nu faceți melodii? Cum te mai văd eu într’un rol de Hamlet după ce tu faci reclamă la detergent pentru spălat vase?

Virgil Ianțu? Nu ne mai faci milionari? Nu cumva tu erai mason?

Teo Trandafir? Dupa ce mi’ai plimbat toti nefericitii pe la Teo Show, ai tupeul să apari și să dai lecții de smerenie? Cititorule, ia gândește’te cum o duc toți acești oameni, în ce lux și bogăție trăiesc, și gândește’te câți bani îți fură politicienii.

Voi cei 33, dar de ce nu faceti o melodie protest pentru salariile mizere din Romania?? Si cum de a aparut aceasta melodie, fix dupa ce s’a dovedit ca nu BOR a construit cele mai multe biserici din 1990  pana acum, ci, celalalte culte. Dar vai, faptul ca se construieste o mega moschee nu pare a va mai deranja?  In final, va doresc ceea ce ii doriti voi lui Dumnezeu. Un loc mic, la 2 metri si ceva lemn.

Și lista cu cei 33 de vânduți:

”Dumnezeu preferă lemnul. Lemnul și spațiile mici”, este refrenul cântat apoi de invitații formației: Dan Bittman, Cornel Ilie, Monica Anghel, Virgil Ianțu, Andi Vasluianu, Dorina Chiriac, Ștefan Bănică Jr., Robin Proca, Andi Moisescu, Dani Oțil, Paula Chirilă, Horia Moculescu, Toni Grecu, Irina-Margareta Nistor, Dan Byron, Teo Trandafir, Oreste Teodorescu, Pavel Bartoș, Ada Milea, Călin Goia, Mircea Cărtărescu, Horia Vîrlan, Guess Who, Laura Lavric, Andreea Esca, Răzvan Simion, Alexandru Andrieș, Emilia Popescu, Grigore Leșe, Mircea Baniciu, Alexandra Ungureanu, Oana Pellea și Victor Rebengiuc.
Videoclipul alb-negru este semnat Tudor Olaru.

Din această listă, Grigore Leșe se dezice de videoclipul trupei Taxi:

”Eu nu am probleme cu construcția Catedralei, nu am ce căuta într’o poveste din asta. O să cer să mă scoată afară din videoclip!”

Grigore Leșe susține că nu i s’a spus că urmează să apară într’un clip îndreptat împotriva Catedralei Mântuirii.

Mulți dintre cei care au urmărit videoclipul s’au arătat nedumeiți de prezența artistului Grigore Leșe între cei care contestă Catedrala Mântuirii Neamului, dat fiind mesajul creștin al muzicii sale. Maestrul Grigore Leșe, afirmă că nu a fost informat de către realizatorii clipului despre ce este vorba, spunându’i’se că este vorba despre bisericile de lemn din patrimoniul național:

”Eu m’am dus la o înregistrare cu Taxi, crezând că este vorba despre spiritualitate și nicio clipă nu am știut că este un clip împotriva construcției Catedralei. Eu îmi văd de muzica mea, eu am fost botezat într’o biserică de lemn, am aceste date, din familie. Nu am nimic împotriva construcției Catedralei. Eu am crezut că este un clip despre biserici, despre lemn, despre credință. Am zis că dacă vin atâția artiști, atunci vin și eu. Lui Dumnezeu îi place lemnul, atât am zis. Hristos a fost răstignit pe lemn, trunchiul de Templu a fost la început pe lemn, bisericile din Maramureș sunt în patrimoniul UNESCO, glasul meu vine de’acolo, am zis să particip. N’am niciun contract cu ei, a fost vorba de o simplă filmare. Nici nu i’am văzut pe toți care urmau să participe și apoi a început povestea asta. Eu nu am probleme cu Catedrala, cu construcția Catedralei, nu am ce căuta într’o poveste din asta. O să cer să mă scoată afară din videoclip. Am vorbit cu producătorul și o să cer să mă scoată afară din clip, nu am contract cu ei și o să o rezolv foarte simplu. Nu vreau să intru în povești de genul acesta, într’o lume învrăjmășită cum e în ziua de azi…Eu cred că s’a mai întâmplat și cu alții chestia asta, că n’au înțeles despre ce a fost vorba”.

Poporul român iertător cum este, poate prea iertător, te’a iertat Dle Leșe să stai pe pace, numai că așa cum au reacționat mulți la retractarea dumitale a reacționat și trupa Taxi în consonanță cu aroganța inițială ce i’a animat pentru realizarea clipului.

Titus L.:

”Felul în care a reacționat trupa Taxi la mesajul lui Grigore Leșe dezvăluie pe deplin duhul mefistofelic care îi anima. E ca și cum i’ar spune: ”ai știut, ai semnat, sufletul tău ne aparține”. Și știm, din mâna diavolului sufletul păcătosului nu se poate smulge decât prin iertare.
Dar, după cum spune Florin Chilian, e ceva în apă… Dușmanul nu atacă acolo unde ești tare, ci acolo unde ești slab, dar te crezi tare. Din momentul în care am avut voie să vorbim în spațiul public despre credința noastră, s’au scris poate sute de pagini și s’au rostit mii de vorbe (de bine) despre felul în care la români stă Dumnezeu pe prispa casei de vorbă cu țăranul și cum Duhul Sfânt se pogoară intim în bisericuța dintr’un lemn. Pe vremea aceea, însă, nu se construia nici o catedrală. Astăzi când ni se cere să ne întoarcem acolo, mesajul nu mai sună la fel de plăcut. Ce’i drept, e și un pic de îndemn să ne întoarcem de unde am plecat și să rămânem acolo.

Dar, ce mă neliniștește cu adevărat, este că mesajul acesta de tip Taxi prinde tot mai mult și ca niciodată până acum este împrăștiat de cei care dau direcție sufletească acestui neam. Nouă însă nu ni s’a spus niciodată că de fapt bisericuța dintr’un lemn era catedrală pentru românul sărac. Nu ni s’a spus că românul ar fi stat bucuros de vorbă cu Dumnezeu și într’o gradină cât cea de la Versailles, numai că nu și’a putut permite asta niciodată. Nu ni s’a spus că oamenii au ridicat casă Domnului atât cât bogăția le’a putut permite, chiar dacă cu eforturi mari, dar întotdeauna cu privațiuni de la altele. Și e firesc să fie astfel, pentru că scrie și în Scriptură cum trebuie să’I dai slavă Domnului. Ce se observă totuși și nu mi se pare la locul lui, este că până acum catedralele și templele s’au construit când creștea credința, în timp ce la noi ea scade pe măsură ce Catedrala se înalță. Și nu mi se pare că mă înșel. Atâtea mii de oameni să strige în stradă împotriva patriarhului Daniel, nu s’a mai văzut niciunde în lumea creștină și istoria nu a înregistrat vreun alt eveniment asemănător. Deci ceva este totuși, când turma rătăcește în asemenea hal…
Mai înainte de melodia trupei Taxi a fost un reportaj de Carmen Avram la emisiunea În premieră.

N’am văzut nici o reacție, nu aici, niciunde. Dar toate sunt cu susul în jos. Era învinuită BOR că are cele mai multe biserici pe cap de locuitor din toată lumea ortodoxă. Păi asta nu’i o vină, e un merit! Și cumva voalat, fără să răspundă la toate acuzele din reportaj, BOR face publică o cifră din care reiese că nu creștinii ortodocși au construit cele mai multe biserici după revoluție în România, ci cultele protestante. Cum să te aperi astfel?! Eu aș fi, și sunt, rușinat.

În România lui Ceaușescu nu case de rugăciuni protestante au fost dărâmate, dimpotrivă, când se dărâmau biserici se construiau case de rugăciuni penticostale (una o știu eu – Philadelphia îi zice, în București, pe Sebastian, s’a construit pe la finalul anilor ’70, început de ’80), iar la sate, mai ales în Ardeal. dar nu numai, ci doar pe criteriul cât mai departe de București, apăreau case de rugăciuni baptiste și adventiste și mulți români atunci s’au făcut ”pocăiți” fie și pentru promisiunea că așa vor putea fugi din țară legal. Și atunci, cum, în țara Brâncovenilor să ajungă Biserica să se apere (!) de acuze ce îi fac cinste cu astfel de argumente și cifre rușinoase!?

Și atunci de asta atacul la adresa BOR prinde. Pentru că este slabă acolo unde i se pare că e tare. Și va fi din ce în ce mai slabă cu cât corul apărătorilor va fi mai vehement, pentru că gălăgia nu lasă loc gândurilor să se așeze, iar cel care țipă mai tare își face singur curaj. Ar putea părea că nu’i nimic, dar toate atacurile acestea la adresa BOR vor avea drept consecință mai târziu lipsa de credință în Una, Sobornicească și Apostolească Biserică.
Eu aș spune astfel: lăsați ipocrizia membrilor trupei Taxi și a celorlalte vedete, priviți ce spun. Diavolii arhiconi știu foarte bine Scriptura și știu să o folosească. Nu atacă acolo unde porțile sunt închise și apărate, căci nici Constantinopolul nu a fost cucerit pe ușa din față. Deși dezbinați pentru a fi stăpâniți, nu suntem două tabere, ci una singură. Toți suntem în tabăra celor care preferă să arate cu degetul la celălalt mai înainte de a nu lăsa loc de îndoială.”

Eduard Dumitrache:

Moscheea cea mai mare din Europa? No problem, Romania suportă. Un templu masonic pe hectare date de la buget? No problem, suntem deschiși. Catedrala ortodoxa? Problem, noi iubim spațiile mici. Și lemnul.

În altă ordine de idei cei 33 de ”ambasadori” din clipul Taxi cântă frumos dar cel putin 12 dintre ei fie s’au declarat atei, fie sunt masoni sau țin de facțiuni cum este secta ”Noul Ierusalim”, sunt de altă confesiune sau etnie.

Sorin Faur:

1. Eu cred că Dumnezeu nu preferă. Niciodată. E alergic la cochetul ”a prefera”.

2. Eu cred că, din considerente de confort, nici unul dintre coriștii taximetristului și nici un fan al șlăgărelului nu preferă lemnul și spațiile mici câtă vreme cea mai cunoscută incintă care corespunde perfect descrierii se numește coșciug.

3. Eu cred că obscurantismul și habotnicia n’au contract de exclusivitate cu religia. De multe ori, ele preferă compoziții civic-cofetărelnice de muzică ușoară de lemn consumabilă în spații mici.

Gabriel Bintia:

Acum câțiva ani nu eram adeptul construirii acestei catedrale. Iata că acum vedete și oameni de show-business ne spun unde’i place lui Dumnezeu sa locuiasca, dupa ce douazeci si cinci de ani ne’au invatat ca creștinism inseamna toleranta, traditii, obiceiuri, sa fim mai buni de Pasti si de Craciun, impodobeste mama bradul, petarde patriotarde si alte cacatisuri care dau buna imagine pe scena si pe micul ecran in canoanele marxismului cultural. Problema e ca multi romani, foarte multi, au o cultura de televizor!

Cum se face ca astia care’L gasesc pe Dumnezeu ca preferă lemnul şi spaţiile mici, își fac nunțile, botezurile, cumetriile și cununiile în catedrale cât mai mari? De ce nu le fac în Biserica Sfântul Nicolae de la Muzeul Țăranului? E aproape de restaurante, de televiziuni, de vedete, de politicieni, de frații din loje, de aeroport, nu mai trebuie să mergi tocmai la Petrăchioaia ca să te smerești!

Constantin Gheorghe:

E la modă ”smerenia”. Propovăduită de unii ale căror principale calități n’au nimic în comun cu pomenita smerenie. C’așa’i la noi: cu cât ipocrizia e mai mare, cu atât e rușinea mai mică.

Nu ne vedem noi fiecare de ale noastre? Dacă asta vor ortodocșii, Catedrală, asta să’și facă. Chiar și cu o contribuție de la buget. Pentru că, vă reamintesc, și ei, ortodocșii, sunt contributori la bugetul ăla. De fapt, reprezintă covârșitoarea majoritate a contributorilor, pentru că sunt puternic majoritari în România. Bugetul ăla este cheltuit în funcție de ceea ce doresc cetățenii. Din cele vreo 55-60 de miliarde de euro, cât e bugetul, cultele merită și ele 50 de milioane de euro, cât au acum. Adică vreo 0,1% din buget, sau 0,03% din PIB. PIB care crește prin munca lor. Asta e! Apoi, să se plângă smeriții care’și plătesc taxele și impozitele, nu ”smeriții” care fug de plata lor ca Dracu de tămâie!

Hai, mai schimbați placa! Suntem sătui de golăniile voastre! […]

ZiariștiOnline:

Atac ”artistic” frontal la Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhul Daniel. Trupa Taxi, cu Cărtărescu în faţă şi câţiva artişti autentici în spate, contra Catedralei Mântuirii Neamului.

Printr’un videoclip cu un ”timing” bine ales – cu scopul de a îngropa apariţia unei statistici oficiale care desfiinţează propaganda contra Bisericii Ortodoxe Române privind locaşurile de cult din România – trupa Taxi încearcă să speculeaze abil chestiunea ”prea grandioasei” Catedrale a Mântuirii Neamului vs – chipurile – ”lemnul şi spaţiile mici”, adâncind o falie existentă deja în societatea de azi pe această temă.

Discursul este fals: Catedrala nu are nici o legătură cu smerenia. Catedrala este un simbol, smerenia este o stare.

Sofismul utilizat – cu contribuţia unor anticreştini notorii (precum Cărtărescu, de exemplu, un filo-homosexual şi anti-ortodox declarat) aflaţi într’o ciudată companie cu nişte artişti autentici, posibil duşi de nas -, este parcă scos din manualele speciale de manipulare.

După cum aminteam, cea mai recentă situaţie a Secretariatului de Stat pentru Culte arată că peste 60% din locaşurile de cult construite în prezent în România nu aparţin Bisericii Ortodoxe Române, în contextul în care credincioşii acesteia reprezintă majoritatea covârşitoare a naţiunii.

Şi cifrele de la Bugetul României contrazic sloganurile comunistoide de tipul ”vrem spitale nu catedrale”. Conform acestora, în 2015 s’au alocat pentru construirea de biserici 0,04 miliarde în timp ce Educaţia a beneficiat de 9,13 miliarde iar Sănătatea de 29,94 miliarde (Ministerul Sănătăţii: 6,75 mlrd, CNAS: 23,19 mlrd).

În plus, Catedrala Mântuirii Neamului, dorită de Mihai Eminescu şi, mai apoi, de Visarion Puiu, dar şi de regii Carol I şi Ferdinand, are în proiect şi un spital!

În contextul în care DNA ridică pe bandă diverşi tovarăşi – lăsaţi apoi la vatră de Justiţie – pentru şpăgi de sute de milioane de euro, sumele atribuite Catedralei sunt de’a dreptul ridicole. După ce regretatul Patriarh Teoctist a fost dus cu vorba ani de zile, în 2014, Guvernul României a alocat 14 milioane de euro pentru construcția Catedralei, dintre care 9 milioane de euro s-au întors la bugetul de stat sub formă de impozite şi contribuţii sociale la salariile lucrătorilor de pe şantierul catedralei, TVA, acciză şi alte taxe.

Recent, comisarul european Corina Creţu a avertizat că România riscă să piardă 150 de milioane de euro atribuiţi deja de Bruxelles pentru construirea a trei spitale regionale, după ce Bucureştii nu au fixat nici măcar locaţiilor lor. Creţu a mai afirmat că pentru Sănătate şi Educaţie România are alocate 500 de milioane de euro pentru perioada 2014 – 2020, iar pentru fiecare spital regional, 50 de milioane de euro.

Mai mult, demersul ”artistic” – care ar fi fost, poate, de înţeles, ca formă de protest, la momentul punerii pietrei de temelie – nu poate schimba cu nimic, în acest moment, construcţia Catedralei. Ca atare devine doar ceea ce este: un atac nedrept, parte a unei campanii atent pregătite de subminare a fundamentelor naţionale, în care sunt folosiţi clasicii ”idioţi utili”, atât pentru a constitui o masă de manevră, atunci când e cazul, cât şi pentru funcţia mai elevată, de factori de influenţă. Şi, conform sondajelor, strategia merge.

După părerea noastră, actul ”artistic” al trupei Taxi & Co se va înscrie în istoria recentă a României ca un atac perfid la Biserica naţională, un atac care nu face cinste deloc celor care ”au pus botul”, demagogic şi fără pic de smerenie – ca pretinsă stare a inimii şi a sufletului lor, acum grav afectat. Un atac lansat, ”întâmplător”, cum ne’am obişnuit deja în ultimii ani, chiar în Postul Sfintelor Paşti.

Sigur, Catedrala e mare. Poate prea mare. Poate şi România este prea mare. Să o facem bucăţi şi să o punem într’un spaţiu ”mai mic, din lemn”, cum ar fi un coşciug, şi apoi să’i dăm drumul la vale? Cam cine ar prefera asta? Dumnezeu? Haida, de!

Știm cât de mulți și’ar dori dispariția României. Poate pre mulți! Ce a făcut trupa Taxi, nu a fost decât un nesperat ajutor din interiorul națiunii noastre.

Tudor Marincu: Despre simboluri, smerenie și Catedrala Mântuirii Neamului

Ieri a fost lansat un videoclip al formației Taxi intitulat ”Despre smerenie” la care au mai colaborat 33 de persoane, unele dintre ele personalități din diferite domenii. Mesajul pe care vor să’l transmită este că nu avem nevoie de Catedrala Mântuirii Neamului pentru că Dumnezeu preferă bisericile mici, din lemn. Le respect părerea dar nu au dreptate. Ce preferă Dumnezeu nu avem cum să știm. Știm doar că Dumnezeu este pretutindeni, atât în bisericile mici, din lemn, cât și în Catedrale.

Iar de Catedrala Mântuirii Neamului avem nevoie și pentru că reprezintă un simbol al identității naționale ortodoxe a românilor. Lumea este plină de asemenea simboluri, atât religioase cât și nereligioase. E suficient să amintim de piramidele din Egipt, Coloseumul din Roma, Partenonul din Atena, turnul Eiffel și Catedrala Notre Dame din Paris, Catedrala Sagrada Familia din Barcelona, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Catedrala Sfântului Sava din Belgrad sau Statuia Libertății din New York.

Toate aceste monumente reprezintă simboluri identitare care au în comun impozanța, măreția. Cu siguranță că la momentul când au fost construite au fost destui cei care s-au împotrivit doar că peste secole aceste simboluri au rămas. Dacă ne referim doar la Catedrale trebuie să amintim că construcția Catedralei Notre Dame din Paris a durat din 1163 până în 1345, că are o capacitate de 10.000 de persoane și 130 m lungime, 45 m lățime și 35 m înălțime.

Simbolul Pieții Roșii din Moscova, catedrala Sf. Vasile troneaza în centrul orașului. Biserica a fost construita în 1554 și reprezintă foarte bine arhitectura rusa tradiționala. Catedrala a devenit celebra în întreaga lume datorita cupolelor frumos colorate, atipice pentru o biserică. Aici se afla mormaântul Fericitului Vasile (sec. al XV-lea), patronul catedralei.

Catedrala Sagrada Familia a fost începută în 1882 și încă nu este terminată. Catedrala are o lungime de 95 de metri, o lățime de 60 de metri iar cel mai înalt turn o înălțime de 170 de metri. Capacitatea sa este de 13.000 de persoane.

Catedrala Sagrada Familia din Barcelona

Localizată în Reykjavik, Islanda, Hallgrímskirkja este o biserică luterana cu un design deosebit. Lăcașul are 74.5 m inaltime și a fost numită dupa poetul și preotul islandez Hallgrímur Pétursson (1614 – 1674). Pentru a ridica aceasta operă de arta, arhitectul Guðjón Samúelsson a avut nevoie de 38 ani.

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (actualul Istanbul) a fost construită între anii 532 și 537 de către împăratul Iustinian având următoarele dimensiuni: 75 metri lungime, 70 de metri lațime și o înălțime de 54 de metri. Tocmai grandoarea a salvat-o de la distrugere când sultanul Mohamed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 1453. Se spune că acesta a rămas uimit de frumusețea Catedralei și că a tratat-o cu respect, înainte de a intra pentru prima oară înăuntru turnându-și un pumn de țărână pe cap în semn de umilință.

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol

Mai aproape de noi găsim Catedrala Sfântul Sava din Belgrad care are o lungime de 91 de metri, o lățime de 81 de metri, o înălțime de 70 de metri.

Catedrala Sfântul Sava din Belgrad

La Sofia, capitala Bulgariei, găsim Catedrala Sfântul Alexandru Novski cu o suprafață de 3170 mp și o capacitate de 5.000 de persoane.

Catedrala Sfantul Alexandru Nevsky din Sofia

În Liverpool, la capătul străzii Speranței, se află un loc care se pretinde mai aproape de divinitate. Este vorba despre o catedrală metropolitană “Christ the King” din Liverpool una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale din oraș. Catedrala este proiectată de Frederick Gibberd, și a fost deschisă publicului în 1967. Frederick Gibberd este câștigătorul unei competiții mondiale de design. Numele catedralei ”Christ the King” este deosebit de sugestiv pentru aspectul construcției. Catedrala are un aspect futurist și se încheie în partea de sus se încheie cu o coroană.

Catedrala Metropolitană ”Christ the King” Liverpool

Și exemplele ar putea continua, iar alăturată celor de mai sus peste câțiva ani va figura și Catedrala Mântuirii Neamului darea ei în folosință preconizându’se pentru anul 2018 la împlinirea centenarului Unirii produsă la 1918.

Un alt motiv pentru care avem nevoie de Catedrală este tocmai expansiunea islamului în lume. Oare de ce nu fac cei de la Taxi o piesă împotriva construirii plănuitei mari moschei de la București finanțată de Turcia? Cum de cei ce se opun acestei construcții sunt considerați extremiști sau rasiști, în timp ce cei se opun construirii Catedralei Mântuirii Neamului sunt considerați a fi moderni, sofisticați, ancorați în prezent, toleranți și democrați?

În final să le ridicăm câteva întrebări celor ce au participat la filmarea videoclipului trupei Taxi: De ce nu au construit toate națiunile pământului catedrale mici din lemn? Au considerat că Dumnezeu poate fi găsit și în Catedrale gigantice din piatră, oțel și sticlă?

În fond așa cum spune și preotul Constantin Necula, știm că ce este Taxi ca taxiul trece… (aici: http://republica.ro/hristos-si-prietenii-zce-este-taxi-ca-taxiul-trece).

În final chiar trupa Taxi a decis să retragă varianta videoclipului piesei ”Despre Smerenie”, care a provocat acest scandal în ultima perioadă din cauza mesajului-manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului din București. Decizia a venit după ce artistul de muzică populară, Grigore Leșe, a anunțat că vrea să se retragă din videoclip.

Redăm în totalitate mesajul trupei Taxi:

”Respectăm decizia domnului Grigore Leșe de a se retrage din videoclipul ”Despre smerenie”. Drept care retragem videoclipul de pe YouTube. Vom reveni – după Paște – cu o variantă în care domnul Leșe nu va mai fi inclus. Dorim să vă asigurăm că nu ne retragem, nu ne răzgândim. Credem cu tărie în ”Despre smerenie” și vom reveni – cu siguranță – cu noua variantă a videoclipului. Vă mulțumim!”

Vom reveni și noi cu detalii.

Sursa: digi24.ro, activenews.ro, cuvantul-ortodox.ro,

Citiți și: ”REFERENDUM” AD-HOC PENTRU RELIGIE – IATĂ CARE ESTE OPȚIUNEA ROMÂNILOR, O MARE LOVITURĂ DATĂ ATEILOR, SECTANȚILOR, ANTI-ROMÂNILOR

sau: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

sau: LIDER ISLAMIC: „ROMÂNIA ESTE PĂMÂNT ISLAMIC ȘI TREBUIE ELIBERAT!”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CĂLUȚUL DE BRONZ DE LA TELEAC

 

Căluțul din bronz a fost descoperit în 1979, cu prilejul cercetărilor arheologice de la Teleac, așezare care a fost probabil reședința unei căpetenii tribale, fiind unul din siturile care prezintă o importanță majoră pentru arealul Europei Centrale și Sud-Estice în perioada târzie a epocii bronzului și începutul epocii fierului. Cu o suprafață de peste 30 de hectare, așezarea a avut o durată de utilizare de peste o jumătate de mileniu.

Mica statuetă zoomorfă a fost găsită în stratul arabil din partea central-sud-vestică a așezării.

Piesa este lucrată prin turnare în tehnica ”cerii pierdute”, iar detaliile anatomice sunt reduse, artizanul care a confecționat’o optând pentru o stilizare accentuată. În zona greabănului, piesa este perforată vertical, element care ar putea oferi un indiciu privind rostul ei funcțional, probabil de pandantiv sau accesoriu de harnașament.

Muzeograful Horia Ciugudean consideră că era cel mai probabil, un pandantiv, pentru că greabănul calului este străbătut de o perforație, care indică faptul că piesa era atârnată, posibil ca parte componentă a harnașamentului unui călăreț. Căluțul pe lânmgă semnificația sa istorică, este o piesă cu valențe artistice remarcabile, pentru că redarea stilizată a siluetei calului trimite la arta bronzurilor getice, sau cimeriene din stepă, fiind o culme a realizării pieselor din bronz la începutul mileniului I î.Hr..

Această artă a bronzului îmbină tradițiile spațiului local, a spațiului getic carpato-balcanic, cu influențele artei animaliere din zona nord-pontică și caspică, așa cum o dovedesc, de altfel, o serie de paralele descoperite în zona Armeniei, dovadă vie a răspândirii neamului getic în jurul Mării Negre și a Mării Caspice.

Reprezentările de cai cunoscute în arealul Europei de sud-est în perioada epocii fierului sunt modelate de obicei din lut, piesele din metal fiind extrem de rare. Cea mai apropiată analogie existentă pe teritoriul României este un căluț de bronz piesă descoperită într’un mormânt tumular la Bujoru, județul Teleorman, împreună cu un car votiv din bronz și alte elemente de harnașament, care datează şi el din sec. VIII î.Hr. O datare asemănătoare poate fi propusă și pentru piesa de la Teleac, având în vedere că ea provine din stratul superior de locuire al așezării, în care ceramica de factură Basarabi este frecventă. De altfel, la Teleac au mai fost descoperite și reprezentări din cai de ceramică, ce au fost însă modelate cu mult realism, aparținând unei alte categorii stilistice și funcționale.

Analogii mai îndepărtate pot fi găsite tocmai pe teritoriul Armeniei, ceea ce justifică încadrarea piesei de la Teleac în categoria aşa-numitelor bronzuri ”geto-cimeriene”, în care tradiţiile zonei balcano-carpatice se îngemănează cu arta populaţiilor stepice orientale.

Sursa: agerpres.ro

Citiți și: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Se știu foarte puține lucruri despre regele Burebista, iar ceea ce știm însumează și unele contradicții, pe lângă alte date certe. Spre exemplu, este o certitudine nașterea sa la Argedava, acolo unde tatăl său pe teritoriul tribului get al burilor își avea reședinta și că a fost căsătorit cu o preoteasă a templului lui Zamolxes, numită Zina.

Strabon în Geographica, îl numește Burebistas, Burbistas, Boirebista, Beirebistas, Jordanes, în Gaetica, il numeste Buruista, iar o inscriptie gasită în Balcic, Bulgaria, momentan depozitată la Muzeul din Sofia, care prezintă decretul dat de cetățenii din Dyonisopolis despre Acornion, unde este prezentat cu numele de Burebista, Burabista. Menționarea lui Burebista se face și pe epigrafa de la Nesebar, tot din Bulgaria cu denumirea Burebeistas, care în traducere ar însemna ”Nemaipomenitul”, ”Cum nu a mai fost și nu mai este”.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfârșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvârșire…”, Strabon, Geographica.

Burebista, conducătorul geților care își avea centrul strategic în zona Munţilor Orăştiei, a reuşit în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice un areal întins al Europei de est și Centrale locuite de geți, geți-ilyri, geți-celți, geți-traci și triburi considerate germanice, dar care se trăgeau toate din marele neam getic originar la Marea Getică.

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine” Strabon, Geografia, VII.

Procesul de constituire statală este rezultatul unei interacţiuni eficiente a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală, la care s’a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geților. Iordanes afirmă că, în anul 82 î.Hr. pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma, când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie:

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie determinantă la naşterea construcţiei statale getice. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cei doi, Burebista și Deceneu, reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice getice, noul regat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare, printre aceștia pot fi amintiți: agrianii, albocensii, aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii, bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, brianții, brigii (viitori frigieni din Asia Mică), brisii, burii, caenii, carpii (Moldova), carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, costobocii (Maramureș), cotensii, crestonii, crobizii, crusaeii, dacii (Ardeal), dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii (Balcani), myrgeţii (myrgetae), matygeții (matygetae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi), mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odomanţii, odrisii (Tracia), oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii, piengeții, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, samo-geții, sapeii, sargeții, satrii, serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyssageții, tyrageții, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Astfel că întinderea regatului lui Burebista ajunsese în nord-vest pâna în Slovacia, în vest pâna la Dunărea mijlocie, în est pâna la gurile Bugului și Marea Neagră (Getică), în sud pâna la Munții Balcani (Haemus) până pe fostul teritoriu al regatului Odrisilor din regiunea Tracia-Moesia-Tribalia, iar în nord pâna la Carpații Păduroși.

Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul getic, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit câteva influenţe elenistice (existenţa titlului de ”cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion).

Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise ”poruncile” relatate de Strabon.

”Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos (Deceneu).” Iordanes, Getica, VII.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon la 200 000 de oameni, ceea ce i’a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Cifrele avansate de Strabon, pot fi evident exagerate, cum de altfel toate cifrele din istoria scrisă sunt contestabile. Efectivele militare, dar și amploarea migrațiilor nefiind niciodată la nivelul cifrelor avansate de istorici.

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

Aici, sensul pe care îl dă Iordanes termenului magician, iar în unele traduceri, chiar ”șarlatan”, trebuie tradus și înțeles ca prooroc, profet sau vrăjitor, și nu cu conotație peiorativă.

Un episod anterior perioadei lui Burebista, dar care va avea o importanță deosebită în strategia lui de expansiune în vest, este hegemonia celților-geți petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.Hr.

Hartă cu maxima extindere a lui Burebista

Se impun câteva considerații de ordin genetic asupra originii celților care sunt parte a poporului român (12 %), iar în trecut au jucat un rol foarte important în etnogeneza poporului român, fiind ori asimilați pașnic, ori constrânși să se supună regilor autohtoni.

Domesticirea şi creşterea animalelor este una din achiziţiile fundamentale ale modului de viaţă neolitic, premisele sale fiind prezente în perioada finală a Paleoliticului, când comunităţile umane practicau o fază avansată a vânătorii. Odată cu Neoliticul s’a intrat într’o nouă etapă a relaţiilor antropozoologice, lărgindu’se treptat registrul speciilor domesticite, selectându’se şi ameliorându’se caracteristicile acestora, prin selecţie artificială şi întreţinerea lor în condiţii mai bune decât cele oferite de mediul natural.

În perioada care cuprinde sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puţin două etape: o etapă de iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându’se în captivitate, schimbându’şi treptat comportamentul şi domesticindu’se; şi etapa creşterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aşezărilor sau pe lângă acestea, din care se va dezvolta, păstoritul, predominant la unele comunităţi.

În acest context, trebuie arătat că patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecţie la sfârşitul Paleoliticului şi în Epipaleolitic, în Orient şi Anatolia: bovinele (bour-Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus), au constituit baza biologică naturală pentru domesticire.

În zona Indiei a fost domesticit zebul (Bos indicus) şi bivolul (Bos bubalis), în spaţiul chinez yakul (Poephagus grunniens), iar în zona mezo-americană lama (Lama lama) şi alpaca (Lama pacos). Vânătorii cunoşteau caracteristicile şi comportamentul acestor specii, din rândul lor şi a urmaşilor lor recrutându’se viitorii crescători de animale.

Domesticirea şi evoluţia ulterioară a animalelor domestice a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic cât şi ”psihologic”, comportamental, generând aşa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenţiindu’se, din ce în ce mai mult, de strămoşii lor sălbatici. Selectând indivizii cei mai robuşti, asigurându’le adăpost şi alimentaţie oarecum constantă, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calităţi care nu se găsesc decât periodic la precursorii sălbatici: lactaţia prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune etc..

Produsele obţinute prin creşterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranţă alimentară şi produse (carnea, laptele, ouă, miere) cu o importantă valoare proteică, glucidică, lipidică şi vitaminică, îmbogăţind registrul nutritiv al omului preistoric, ci şi o nouă forţă de muncă şi tracţiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, părul, penele, firele de mătase).

În mod normal, vânătoarea a continuat să aibă o importanţă aparte, pentru completarea resurselor de hrană, a şeptelului, pentru antrenament războinic, iniţierea în vârsta adulţilor şi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sălbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

”Eu ştiu că l’am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s’ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie ”Carpaţi”.

Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani.

Puternicul Bos primigenius primigenius a fost strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s’a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală.

În spiritualitatea neolitică, aşa cum arăta şi Mircea Eliade (Eliade, 1992), a existat o legătură directă, mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimată printr’o mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc..

Este posibil, aşa cum arăta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului să se fi configurat, în Orient, cuplul fundamental femeie–taur, implicând cele două componente telurică (chtoniană) şi solară (uraniană) ale cultului fecundităţii şi fertilităţii, vorbind de o veritabilă revoluţie mentală ”la revolution des symboles” (Cauvin, 1994).

Asemenea elemente ale spiritualităţii neolitice se observă în jurul Mării Negre pe teritoriul României, Sanctuarul neolitic de la Parța, sau al Turciei, Çatal Hüyük, unde sunt reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziţii ginecologice şi cu scene de vânătoare cultică a taurului, sau la Hacilar, cu o plastică antropomorfă deosebit de expresivă.

Sanctuarul neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.

Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele.

În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.

Din zona orientală, aceste manifestări spirituale s’au răspândit spre zona europeană, urmând direcţia de deplasare a comunităţilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est şi balcano-carpatică. Din punct de vedere spiritual, lumea neolitică carpato-balcanică, care făcea parte din Vechea Europă (Gimbutas, 1989 b), concepută ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintă un fel de Orient după Orient, multe forme ale spiritualităţii transmiţându’se direct sau indirect.

În acest context se înscriu sanctuarele, locuinţele şi complexele de cult, plastica antropomorfă şi zoomorfă, feminină şi masculină, din lumea cicladică, egeeană şi balcano-carpatică, care prezintă, uneori, mari asemănări cu manifestările şi realităţile din zona orientală.

Cu cât se avansează spre Europa Centrală, vechile tradiţii spirituale orientale se estompează şi, deşi se menţin, vădesc o îmbinare originală, aşa cum am mai arătat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunităţilor neolitice colonizatoare şi vechiul fond epipaleolitic / mezolitic, care a fost asimilat.

Celții sunt considerați de geneticieni acei purtători al haplogrupului R1b care în migrarea lor au intrat în Europa prin Caucaz în trecut (neolitic) atunci când au ajuns în stepa din nordul Mării Negre și la Gurile Dunării. Aici unde prin contactele lor îndelungate cu locuitorii băștinași ai culturilor neolitice Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Cernavodă etc au început să fie cunoscuți de istoriografie cu etnonimul de geți sau scyți.

Ei sunt se pare legați intrinsec de cele mai vechi dovezi de domesticire a bovinelor în jurul anilor 8.500 î.Hr. în timpul culturilor neolitice pre-ceramică din Munții Taurus. Cele mai vechi două situri arheologice care prezintă semne de domesticire de bovine sunt considerate deocamdată, satele Çayönü Tepesi în sud-estul Turciei și Dja’de el-Mughara din nordul Irakului, două situri la doar 250 km distanță de una de cealaltă, motiv pentru care este probabil zona din care a început extinderea liniilor R1b sau ”patria originară” a R1b.

La început păstorii de bovine R1b s’ar fi divizat în cel puțin trei grupuri. O ramură (M335) a rămas în Anatolia, dar judecând după raritatea sa extremă de azi, nu a fost de foarte mare succes, probabil din cauza concurenței grele cu alte populații neolitice din Anatolia, sau lipsa pășunilor din acest mediu muntos.

O a doua ramură a migrat spre sud, spre Levant, unde a devenit ramura V88. Unii dintre ei au căutat terenuri noi în Africa de Sud, mai întâi în Egipt, apoi colonizatorii cei mai mari din nordul Africii, de la coasta mediteraneană spre Sahel când vegetația era abundentă și clima propice creșterii animalelor.

Cea de a treia ramură (P297), a traversat Caucazul în stepa din nordul Mării Negre și Caspice, unde au întâlnit pășuni ideale pentru bovine. Aici s’au împărțit în două fracțiuni: R1b1a1 (M73), care a mers spre est de’a lungul Mării Caspice până în Asia Centrală, și R1b1a2 (M269), care la început au rămas în Caucazul de Nord și Stepa pontică între Nipru și Volga.

Nu este încă foarte clar dacă M73 de fapt, a migrat peste Caucaz și a ajuns în Asia Centrală prin Kazahstan, sau dacă traseul urmat a fost spre sud prin Iran și Turkmenistan.

În acest din urmă caz, M73 ar însemna că nu este o ramură getică ”indo-europeană” a R1b, la fel ca și V88 și M335 și cel mai probabil nu au propagat în migrarea lor limbile geto-ariene (indo-europene) de la Marea Neagră.

Așadar, ramura europeană R1b-M269, cea mai comună ramură din Europa este strâns asociată cu difuzarea limbilor geto-ariane, considerate oficial cu termenul vag ”indo-europene”, așa cum este atestat prin prezența sa în toate regiunile lumii în care au fost vorbite aceste limbi geto-ariane (”indo-europene”), din cele mai vechi timpuri, de pe coasta atlantică a Europei până în subcontinentul indian, care a cuprins aproape toată Europa (cu excepția Finlandei, Sardiniei și Ungariei), Anatolia (Turcia), Armenia, Rusia Europeană, din sudul Siberiei, până în Asia Centrală (în special în Xinjiang, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan), fără să uităm Iranul, Pakistanul, nordul Indiei și Nepalul.

Istoria lui R1b și R1a este interconectată cu istoria geților de la Marea Neagră, au o legătură directă cu păstoritul bovinelor și cultul legat de acestea, mărturie stând azi stema Moldovei care are semnificații adânci în istoria încă nespusă a Europei.

În centrul ”sigiliului lui Burebista” este reprezentat un cap de taur, iar în jurul lui un şarpe. Capul de taur este simbolul ”puterii”, întruchiparea zeului soarelui prin reprezentarea lui pământească în forma de taur (APIS). Şarpele (OHIA) este tot simbol al zeului soarelui şi ”guvernatorului precum un reprezentant al zeului soarelui”, şi reprezintă simbol pământenesc al ”justiţiei”.

Motivul taurului se păstrează în sigiliile și stemele de mai târziu ale Moldovei.

După ce ei s’au rupt de restul geților din stepa nord-pontică migrând pe cursul Dunării către izvoare, ei au căpătat un alt etnonim diferit de al celor de origine, ”părintele” lor fiind Herodot atunci când i’a numit ”keltoi” (celți) separând practic istoric populațiile din centrul Europei de băștinașii dunăreni rămași.

Pentru perioada neolitică, fenomenul migraţiei nord pontice și sud pontice se va repeta. De data aceasta purtătorii haplogrupurilor R1a (cu procentul cel mai mare R1a) se vor deplasa prin zona nord pontică, iar purtătorii haplogrupului R1b (cu procentul cel mai mare R1b) se vor deplasa prin zona sud pontică, spre centrul și vestul Europei. Dar cum se vede și pe harta din figura de mai jos haplogrupul R1a este predominant în zona nord pontică, iar R1b în zona sud pontică și crește spre vestul Europei.

Fiind în același timp ”descendenții” haplogrupurilor I și J bineînţeles că prezentau în genomul lor, procente mai mult sau mai puţin semnificative și din acești markeri.

Cercetările viitoare de genetică vor certifica sau completa aceste supoziţii. Undeva în zona Pruto-Dunăreană a avut loc intersectarea din nou a grupurilor de populaţii, nord și sud pontice, explicând probabil și diversitatea și numărul mare de culturi neolitice din această parte a Europei. Fluctuaţiile Mării Negre de la nivelul -150 metri, la nivelul +5 metri, cu revenire la cota 0 actuală, a produs mişcări radiare în jurul mării, a populaţiilor străvechi (sfârșitul mezoliticului – începutul neoliticului ?!?).

Pe măsura identificării de noi subramuri aparţinând haplogrupurilor principale Y-DNA şi mt-DNA şi alcătuirea unor baze de date cu un număr crescut de testări, acestea vor mări posibilitatea interpretării fazelor de migraţie de’a lungul istoriei. Dar geneticianul şi informaticianul nu pot efectua decât modelarea pe calculator a rezultatelor obţinute.

Arheologului şi istoricului îi revine obligaţia corelării datelor din laborator cu cele din teren, respectiv “certificarea’’ rezultatelor obţinute. Descifrarea particularităţilor culturii Boian, reprezintă ”interfaţa” dintre grupurile mari neolitice, nord şi sud pontice, iar Dobrogea devine cu atât mai importantă pentru studiile de preistorie şi arheologie, cu cât reprezintă arealul de diluare şi amestecare a haplogrupurilor populaţionale.

Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 î.Hr. şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.Hr. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi …) şi Carpaţi.

În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent…

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.

Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primii ”indo-europeni”, exact aici unde au fost menționați în permanență geții de toți cronicarii lumii.

Celții R1b originari de la Gurile Dunării fiind o mlădiță antică a geților, parte din ei au decis să colonizeze centrul Europei. Din ţinuturile lor de locuire unde au creat cultura Urnfield pe cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aceștia s’au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.Hr. şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi geto-celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în zona carpato-danubiano-pontică în spațiul de origine inițial a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de’a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpații Apuseni, scurgându’se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celții pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii.  Anarții de unii considerați celți, de alții geți (Dan Oltean), erau cu siguranță frați sau veri cu geții.

Anarții sau anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează anartoii, anartophracti (sau anartofraktoi) în Geția. Unele grupuri de anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava a fost situat pe teritoriul anarților, iar anarții erau un amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.

Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină și greacă și poate fi legată de anartoii rezidenți în Geția, susține Czarnecki, iar anartofraktoii au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune.

Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

Din luptele purtate de geții carpatici împotriva celţilor-geți din centrul Europei se cunosc câteva detalii, unele fiind amintite lapidar de Trogus Pompeius:

”Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale tribalilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege (Antigonos Gonatas), ca să’i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui.”  Trogus Pompeius, XXV

În momentul extinderii lor pe teritoriile getice ancestrale, celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari, cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european, ei erau, totodată, excelenţi luptători.

Armamentul lor perfecționat de la vechile arme de bronz, iar la momentul extinderii controlului lor asupra Ardealului îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază, celţii deși erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor getice băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

Dar, într’o fază ulterioară, când ei se reîmpământeniseră pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu geții băștinași, cărora le impuneau plata unui tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.

Violenţa raidurilor în teritoriile panonice dar, și acelor carpatice și a celor balcanice este determinată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s’a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geții rămași în Balcani și ilyrii care la rândul lor erau o altă mlădiță antică a geților, nu au avut un caracter paşnic.

În inventarul mormintelor apar vârfuri de lance, săbii şi cuţite de luptă. Nu lipsesc, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele, dar și alte efecte militare confecționate tot mai des din noul material al epocii care i’ dat denumirea: fierul.

Rezistenţa geților trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându’se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora.

Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s’au dovedit suficient de puternice pentru a’şi apăra vatra de locuire, o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior.

Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s’a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s’a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într’o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de geții băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi’au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geți şi celţi s’au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându’şi din intensitate, în anumite cazuri s’a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s’au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geții s’au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor.

Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.Hr., când scordiscii aliaţi cu geții au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.Hr.:

”Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspândit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.”  Frontinus, Stratagemata, II

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getică intracarpatic au dispărut, fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s’a prelungit în zonele getice mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi, natura războinică similară fraților lor geți băștinași evidențiindu’se și din aceste practici.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Potrivit unei opinii destul de răspândite, raporturile dintre Burebista şi cetăţile din Pontul de vest au cunoscut o evoluţie contradictorie. În adevăr, se afirmă în mod curent că tatăl lui Burebista îşi extindea, din reşedinţa lui de la Argedava, protecţia asupra oraşului Dionysopolis.

Se mai afirmă apoi că Burebista însuşi ar fi condus oştile getice la victorie împotriva lui C. Antonius Hybrida în primăvara anului 61 î.Hr.

În sfârşit, se admite de către toţi istoricii români şi străini că Burebista cucereşte, la un moment dat, litoralul pontic de la Olbia la Apollonia.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele noastre ne’ar lăsa să întrevedem trei etape în istoria relaţiilor statului getic din prima jumătate a veacului 1 î.Hr. cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare.

Acceptarea ca realităţi istorice a celor trei momente menţionate mai sus implică însă existenţa unor perioade de recul în stăpânirea getică (sau măcar în protectoratul getic) asupra coloniilor greceşti din Dobrogea. Protectoratul tatălui lui Burebista asupra cetăţii Dionysopolis se împacă greu cu includerea întregului Pont vestic în vasta coaliţie condusă de Mithridates, iar biruinţa lui Burebista asupra lui Hybrida nu se potriveşte câtuşi de puţin cu campania mai târzie de cucerire a litoralului dobrogean.

Evoluţia raporturilor dintre Burebista şi cetăţile pontice pare contradictorie.

Acest caracter contradictoriu este numai aparent: cucerirea de către Burebista a ţărmului pontic de la Olbia până la Apollonia este un fapt istoric de netăgăduit, dar cu protectoratul său asupra oraşului Dionysopolis şi cu participarea sa la lupta împotriva abuzivului guvernator al Macedoniei lucrurile nu mai stau tot aşa.

Mithridates al VI-lea Eupator a fost învins de către romani, care erau interesați de Galia, unde Caesar dorea să extindă teritoriul stăpânit de Roma. Roma a avut de înfruntat grave tulburării politice și sociale în perioada aceea.

După consolidarea granițelor în vest și a celor din sud împotriva scordisciilor, Burebista își va întoarce fața spre teritoriul cetăților grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin, pe care le cucerește în urma unor serii de campanii militare.  Aceste campanii de cucerire a cetăților grecești au fost favorizate în mare măsură de condițiile politice externe.

Scopul campanilor pontice ale lui Burebista a iscat opinii diferite între specialiști:  R. Vulpe și E. Condurachi consideră că scopulul acestor campanii ale lui Burebista a fost unul politic,  adevăratul scop politic al lui Burebista de a cuceri cetățile grecești a fost acela de a le folosi pentru a opri expansiunea romană.

D.M. Pippidi și I.H. Crișan pe de altă parte consideră că motivația lui Burebista era una economică, ei susțin că Burebista, la fel ca și înaintași săi, era atras de bogățiile cetăților grecești.

Despre Cetatea Olbia (astăzi Porutino, aproape de Nicolaiev, Ucraina) aflăm de la Dion Chrysostomos că semnele ruinelor se vedeau și după mai mult de un secol și jumătate, în anul 95 d.Hr când acesta a vizitat orașul.  Această cetate era înconjurată de ziduri impresionante, care erau în picioare de veacuri și cu deschidere permanentă la mare.  Astfel că era destul de greu de cucerit, însă Burebista și oastea sa dă dovadă de ingeniozitate și iscusință și reușesc să cucerească cetatea.

Despre Cetatea Tyras (astăzi Belgorod-Dniestrovskii, în Moldova) nu avem nici un document care să ne specifice soarta acesteia. Este posibil ca, luând la cunoștiință despre soarta cetății Olbia, cetatea de la gurile Nistrului să’l fi primit pe Burebista și oștirea sa cu porțile deschise.

Despre cetatea Aegysus (astăzi Tulcea) se știe că, după ce Burebista a cucerit cetățile Olbia și Tyras, acesta atacă cetatea Aegysus care este asediată și cucerită, probabil datorită faptului că a refuzat să i se supună, acest lucru fiind prezentat într’un pasaj al lui Ovidiu (Epistulae ex Ponto, I, 8).

Despre cetatea Histria cunoaștem faptul că a fost cucerită de Burebista și apoi ocupată efectiv pentru o vreme, fiind lăsată aici o garnizoană militară.  Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, inscripție găsită în această zonă, vorbește despre cucerirea lui Burebista, despre distrugerea zidurilor de aparare și despre vremurile grele prin care a trecut orașul și ținutul înconjurător.

Aceste afirmații sunt confirmate de săpăturile arheologice din ”Zona sacră” a Histrei, unde s’a constatat un mare incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.Hr. Acest incendiu nu putea fi provocat decât de atacul armatei lui Burebista, ca urmare a rezistenței pe care au opus’o locuitorii Histriei.

Despre orașul Tomis (teritoriul de azi al Constanței) nu se știe dacă a suferit un greu asediu, deoarece documentele de care dispunem nu sunt foarte clare.  În legătură cu situația acestui oraș există un decret dat în cinstea gărzii civile a orașului, care au fost chemați datorită unui asediu care a provocat o panică foarte mare.

Astfel au fost numiți 40 de oameni care să păzească zidurile cetății și căile de aprovizionare. I.H. Crișan consideră că aceast decret nu se referă la conflictul cu Burebista, pentru că cei 40 de oameni nu ar fi avut nici o șansă în fața armatei getice.  Așadar probabil colonia pontică a preferat să deschidă de bunăvoie porțile oștilor lui Burebista.

În cazul orașului Callatis (astăzi Manglia) avem de’a face din nou cu o incertitudine. Aici a fost descoperită o inscripție care vorbește despre un cetățean al orașului, numele acestuia nefiind precizat, care pe cheltuiala lui a pregătit un vas de război, contribuind astfel la apărarea orașului. Unii istorici pun în legătură această inscripție cu epoca lui Burebista, iar alții contesta această teorie.

Cea mai probabilă este opinia lui D.M. Pippidi, care consideră că inscripția nu are nicio legătură cu perioada lui Burebista, ținând cont că Burebista a atacat cetățile grecești de pe malul vestic al Pontului Euxin pe uscat și nu pe mare. Deci probabil acțiune cetățeanului necunoscut prezentat în înscripție are legătură cu un alt eveniment. Astfel putem presupune că și orașul Callatis face parte din rândul cetăților care nu au opus rezistență regelui get.

Despre Cetatea Odessos (astăzi Varna, din Bulgaria) dispunem de o listă a unor preoți eponimi, care, după cum spune D.M. Pippidi în Studii Clasice, a fost întocmit după ”întoarcerea din bejenie”.  Inscripția este considerată o aluzie la fuga locuitorilor datorită atacurilor armatei conduse de Burebista. Este adevărat că inscripția constituie dovada suferințelor îndurate de locuitorii orașului Odessos, dar nu poate fi o dovadă sigură a cuceririi acestuia de către Burebista.

În cazul cetății Messembria (astăzi Nesebâr, din Bulgaria)  știm sigur că cetățenii acesteia s’au opus armatei lui Burebista cu arma în mână.  Aici a fost găsită o inscripție, păstrată fragmentar, în care sunt lăudați trei strategi care s’au distins ”conducând oastea în război împotriva lui Burebista.”

Orașul Apollonia (astăzi Sozopol, din Bulgaria), a fost ultima dintre cetățile cucerite de Burebista în campanile sale pontice este Apollonia, iar situația acestui oraș este din nou una nesigură.  Se presupune că această cetate, datorită conflictului cu romanii lui M. Terentius Varro Lucullus, nu ar mai fi avut o fortificație destul de puternică, deoarece zidurile orașului n’au apucat să fie refăcute.  Deci cel mai probabil orașul a trebuit să se supună fără a opune rezistență armatei lui Burebista.

Despre Cetatea și orașul Dionysopolis (astăzi Balcic, din Bulgaria) deși nu a fost ultimul cucerit, știm că acesta a fost salvat datorită bunelor relații dintre Acornion, un cetățean al Dionysopolisului, și Burebista, Acornion urmând să îndeplinească și importante demnități la curtea lui Burebista.

Pentru stabilirea veridicității evenimentelor din orașul Dionysopolis, un rol important l’a avut inscripția dedicată lui Acornion. Această inscripție în cinstea lui Acornion, este prezentat Burebista ca prieten al lui Acornion și automat al orașului Dionysopolisului. Așadar orașul Dionysopolis se numără printre orașele care se pare că nu s’a opus cuceririi lui Burebista, fiind orașul despre care știm aproape sigur că a deschis porțile în fața armatei getice și i’a primit cu prietenie.

Unul dintre cele mai interesante personaje ale antichităţii noastre dobrogene este Acornion, un cetăţean al oraşului grecesc Dionysopolis. Acesta a fost în urmă cu mai bine de două milenii consilierul, primul sfătuitor, prietenul şi mai ales, solul de încredere al marelui Rege Burebista. Povestea lui Acornion ne este spusă de o inscripţie, o stelă de marmură cunoscută astăzi sub numele de Decretul Dionysopolitan.

În anul 48 î.Hr., cetăţenii acestui oraş grecesc de la malul Pontului Euxin au ridicat această stelă în cinstea celui ce, nu o singură dată, fusese Salvatorul cetăţii. După înfrângerea generalului Hybrida la Histria (61 î.Hr.) se intensifică controlul geților asupra Scytiei Minor. Burebista declanşează o campanie şi supune coloniile greceşti, el stăpânind efectiv Dobrogea antică în perioada 55-44 î.H. Dionysopolis a fost una dintre cetăţile ale căror porţi s’au deschis în faţa geților. Oraşul a scăpat nevătămat datorită lui Acornion.

Din decretul antic ştim că acest grec de seamă, încercând să obţină clemenţă pentru polisul său, a făcut o lungă călătorie la ”Argedauon” (Argedava), ”pentru a’l întâlni pe tatăl aceluia”. Se pare aşadar că a existat o relaţie mai veche de prietenie între Acornion şi familia regelui Burebista.

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei.” Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

Cei doi devin şi mai buni prieteni: ”în cea dintâi şi mai mare prietenie, el (Acornion) a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui, spre binele oraşului”. După salvarea urbei, grecul devine consilier al lui Burebista şi sol de încredere. Regele geților îl trimite în Macedonia, lângă oraşul Heracleea Lyacestis (Bitolia Monastir), unde se afla generalul roman Pompei.

Unele surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar. Prin Acornion, Burebista îi oferă ajutorul împotriva lui Iulius Cezar, deoarece Roma era în plin război civil. Pompei acceptă sprijinul geților, dar înţelegerea a venit prea târziu: la puţin timp după plecarea lui Acornion din Macedonia, Pompei este învins de Cezar, pe 9 august 48, în bătălia de la Pharsalus şi este asasinat o lună mai târziu, în exilul din Egipt.

Misiunea diplomatică fusese însă una reuşită. Acornion a continuat cu succes activitatea sa de consilier şi sol regal şi a fost în acelaşi timp, conducătorul oraşului său. A fost ales preot al Marelui Zeu (Serapis), l’a cinstit în procesiuni pe zeul eponim al oraşului (Dionysos) şi şi’a ajutat cetăţenii cu bani şi produse. Drept mulţumire, cetăţenii polisului i’au ridicat stela de marmură, i’au oferit o cunună de lauri şi au ridicat o statuie de bronz a sa, ”în cel mai de cinste loc din Agora”.

Nu ştim ce s’a întâmplat cu Acornion după emiterea decretului…Poate că Acornion i’a supravieţuit regelui său, dar amintirea solului grec de la malul Pontului nu a dispărut.

Apariția genealogiilor mitologice, a descendențelor din personaje legendare, la mult timp după migrația efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute ca fiind ”greci” a influențat percepția asupra identității triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, și Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii și ionieni.

Ultimul val important de geți ”indoeuropeni” care s’a abătut asupra sudului Balcanilor, au coborât în etape de pe Valea Dunării, în secolul al XII-lea î.Hr. cantonând mai întâi în Macedonia, apoi în muntoasa Dorida (Grecia Centrală). împinşi sau, poate, susţinuţi de un alt grup mai mic, cunoscut sub numele de ”grecii de nord-vest”, acești dorienii numiți după Doris s’au azvârlit apoi asupra inimii puterii aheilor şi ionienilor, din Grecia peninsulară pe care o spulberaseră.

Zonele Aticii (regiunea Atenei, la nord-est de Pelopones), Arcadiei (în centrul Peloponesului, cuprinzînd circa 15 mici cetăţi-state, între care Mantineea şi Orhomenes) şi unele dintre insulele egeene au rezistat invaziei. Dorienii s’au fixat în Corint (nord-estul Peloponesului, în golful cu acelaşi nume), cetate care, sub conducerea aristocraţilor Bachizi, apoi a tiranului Cipselos (657 î.Hr.) şi a fiului său, Periandros (627 î.Hr.), atinse apogeul, fondând celebre colonii: Syracuza, Corfu, Potideea.

Unele grupuri doriene s’au mai fixat în insulele Creta (parţial), Rodos (parţial), Cos şi pe coasta Asiei Mici în Halicarnas şi Cnidos. Principalul efect al invaziei dorienilor, pe lângă slăbirea Greciei antice pentru câteva secole (timp în care aceasta pierdu controlul Mediteranei Orientale), fu crearea Spartei, simbolul puterii doriene, în Lakedemonia sau Laconia, în sudul Peloponesului, pe malul Eurotasului, într’o incintă roditoare, apărată de lanţurile Parnonului şi Taigetului.

Sparta s’a constituit prin unirea a patru sate, în apropierea unor vechi centre ale civilizaţiei distruse de dorieni, cea miceniană, între care Terafnos, reşedinţa celebrului rege legendar Menelaos, unul din eroii Iliadei.

Vechii egipteni au notat valurile invaziei acestor triburi de dorieni care veneau dinspre mare şi al cărei punct de plecare a fost valea Dunării Mijlocii şi de Jos, prin denumirea de ”popoarele mării”.

O primă invazie importantă s’a produs spre sfîrşitul dinastiei a XIX-a în vremea lui Mernemptah I, fiu al lui Ramses al II-lea, acest prim val era format din aheeni, licieni, probabil din strămoşii etruscilor, la care s’au asociat libienii. Invazia este înfrîntă de Mernemptah în 1221 î.Hr. (alte cronologii: 1230 î.e.n.), după o luptă cruntă, care a durat 6 ore şi a provocat invadatorilor pierderi importante (8500 de morţi şi 10 000 de prizonieri).

Al doilea val important, de care vorbesc textele de la Medinet Habu, provocat de împingerile exercitate de dorieni în Grecia şi frigieni (brigi) în Asia Mică, era format din teucrii din jurul Troiei (tekker – în textele egiptene), filistinii din Iliria (peleset), danani (danyunyna) şi aheeni (akhiiawa).

Despre campanile pontice ale lui Burebista, trebuie formulată o concluzie. Deși documentele de care dispunem până acum nu ne aduc precizări atât de amănunțite precum am dori, ele sunt suficiente pentru a ne dovedi, incontestabil, că Burebista a cucerit, prin luptă sau prin reputația sa, toate bogatele colonii al ”popoarelor mării” sau mai exact un amestec al triburilor doriene sau aheene, de pe malul vestic al Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, iar împreună cu acestea a cucerit și teritoriul de la sud de Dunăre până la Balcani și la litoralul Mării Negre.

Astfel Burebista a ajuns să conducă un stat destul de mare ca întindere și cu o armată numeroasă, deja bine organizată și bine antrenată. Iar dacă Burebista și Caesar nu ar fi fost asasinați în anul 44 î. Hr, acel război pe care Caesar ar fi urmat să îl anunțe împotriva lui Burebista în ziua asasinării lui, ar fi fost un eveniment notabil atât pentru istoria românească cât și pentru istoria universală.

Încercare de marcare a teritoriului stăpânit de Burebista și marcarea cetăților pontice, pe imagine satelitară din ziua de azi

Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar.

Acest lucru conduce la ipoteza ca menționata Argedava a fost capitala regatului getic condus de Burebista. Aceasta sursă nu menționează, din pacate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt impartite în două categorii.

O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirma că inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Varadia, județul Caraș-Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriană (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod clar un oraș getic cu acele nume în această locație geografică. Situl se afla în apropiere de Sarmizegetusa, o capitală getica ulterioară.

Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihailești, judetul Giurgiu, România.

Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal.

Cu toate acestea, nicio o alta sursă nu pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire la numele ei getic.

De asemenea, este destul de posibil pentru doua dave diferite sa fie doar omonime.

Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv ”cgiar” înainte de cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greaca veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Aceasta formă ar putea fi legată de Zargidaua menționata de Ptolemeu într’o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Ştim că Burebista a fost asasinat în 44 î.H, la puţin timp după ce şi’a pierdut viaţa, în acelaşi mod, şi duşmanul său Iulius Cezar. După asasinarea lui Burebista, cel mai probabil survenită în urma unei revolte de palat, deoarece nu există documente istorice care să ateste aceasta ipoteză ca fiind veridica, statul unit al geților s’a dezmembrat în mai multe regate mai mici.

Strabon menționează că Burebista a fost ucis într’o răscoală, înaintea campaniei militare romane. Însă, atât precizează. Nu se știe cine a pornit răscoala, cu ce scop, dacă nu cumva au fost chiar romanii cei care au instigat un personaj împotriva lui Burebista.

”Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într’un fel, când într’altul.”  Strabon, Geographica, VII

Cert este un lucru: Burebista a fost un vizionar pentru timpul său. A văzut potențialul teritorial, uman al regatului său și a acționat în consecință. A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, până la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărâtor.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes (Dana Dan, Oroles sau Rholes, în ”Dacia”; D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României), care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î.Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geți, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei).

Conflictele dintre regii geți Rholes, Dapyx şi Zyraxex, descrise de Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

”Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.”  Iordanes

Geția în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus:

”Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape aceiaşi veneraţie în Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s’a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.”  Iordanes

Atacurile geților conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre:

”Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”   Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […].

Geții în timpul regelui Scorylo:

”Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu’i nimerit să’i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s’ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le’a arătat un lup. Imediat câini s’au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i’a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor.”   Frontinus, Stratagemele, I.

În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se consideră că se afla şi muntele sacru Kogaionon, s’a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi getice. Regatul va fi refăcut parțial, mai restrâns teritorial, de către getul Decebal. Regatul geților, numit de către geograful grec, Arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

În primă concluzie putem spune că Burebista a fost primul rege care a unificat triburile getice, întemeind statul getic, reușind coagularea unei primei formațiuni politice de tip superior la nord de Dunăre.

De asemenea, putem spune că Burebista nu era decât un rege get transilvănean, deși îşi extinsese stăpânirea asupra unor teritorii extracarpatice la data misiunii argedavense a lui Acornion şi la data expediţiei lui Hybrida în Dobrogea. De asemenea, putem afirma că Decebal dacă nu avea deznodământul tragic din finalul războiului geto-roman din 106, în aceleași conjuncturi politice externe el ar fi unit triburile getice în aceeași măsură, refăcând un Regat Getic la fel de mare ca cel al lui Burebista.

Apariţia lui Burebista în chip de cuceritor în ţinutul dintre Dunăre şi Mare trebuie să fi fost precedată de extinderea mai mult sau mai puţin rapidă a stăpânirii sale asupra unor vaste zone extracarpatice, dar nord-dunărene, parte integrantă a procesului de unificare sub o singură cârmuire a tuturor triburilor getice. Este greu de spus cum s’a petrecut acest proces, căci izvoarele literare sunt mute în această privinţă.

Din relatarea lui Strabon, coroborată cu aceea a lui Iordanes, reiese că Burebista a ştiut să’şi asigure sprijinul puterii sacerdotale, dar faptul acesta nu exclude în toate cazurile constrângerea.

Nu poate fi negat, fireşte, că o parte a triburilor autonome getice s’au unit de bună voie sub sceptrul marelui rege, îndemnate la aceasta şi de pericolele externe celtic şi roman, dar însuşi sfârşitul lui Burebista şi evenimentele care i’au urmat ne îndeamnă să credem că şi sabia a jucat un rol în făurirea statului centralizat al geților.

Surse: enciclopediaromaniei.ro,  revistapontica.files.wordpress.com,  Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istoria Românilor, volumul I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001,  Bejan Adrian, Istoria Veche a României, Editura Universității din Timișoara, Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, 1994,  Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, volumul I , Istoria, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003,  Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru Literaura, București, 1968,  Daicoviciu Hadrian, Portrete dacice, Editura militară, București, 1984,  Crișan Ion Horațiu, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,   Crișan Ion Horațiu, Statul geto-dac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,  Pippidi M. Dionisie, Din Istoria Dobrogei, Volumul I, Editura Academiei Române, București, 1965, – Pippidi M. Dionisie, Contribuții la istoria veche a României, ediția I, Editura Științifică, București, 1958, Mato Davo Geto.pdf (foto Tăblițe de la Sinaia),  cimec.ro/Arheologie/arheologia-moldovei, dinarhiveledaciei.wordpress.com, dracones.ro,  arheologie.ro/doc/sp7/2_Carpus.pdf etc.

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cum ar fi arătat harta României fără 23 august 1944 – un posibil scenariu

S’a discutat mult în ultimul timp despre ce a însemnat pentru noi actul de la 23 august, despre contribuția regelui din acea vreme, despre modul cum au confiscat ulterior comuniștii toate meritele și despre cum nu ne’a venit de nicaieri, niciun ajutor.
S’a discutat mai puțin, sau poate deloc, despre ce ar fi devenit Romania dacă acest act n’ar fi fost înfăptuit sau – și mai rău – daca ar fi eșuat.
Deși nimeni nu poate răspunde cu precizie la o întrebare de genul ”ce ar fi fost dacă”, merită pusă în discuție o variantă de scenariu, bazată pe evenimentele reale, aflate atunci în desfășurare.

La 22 iunie 1941, România condusă de generalul Antonescu intră în război alături de Germania, sperând să refacă graniţele României Mari existente până în anul 1940. Începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice a stat sub semnul încrederii într’o victorie apropiată. Antonescu reia pana proclamaţiilor din septembrie 1940 şi ordonă armatei ”Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

Propaganda oficială lansează formula ”Războiului sfânt”, România luptă să’şi redobândească teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, dar, în acelaşi timp, contribuie la lichidarea regimului bolşevic al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.

La întâlnirea de la München, din 12 iunie 1941, cu Hitler, Antonescu pune în discuţie viitoarele frontiere ale României, obiectivul principal al intrării în război: refacerea frontierelor României Mari prin acţiunea militară în Est, printr’una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i’a spus’o lui Hitler:

”O voi lua înapoi – era vorba de Transilvania – şi fără dumneavoastră, căci dacă un popor de 16,5 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 1,5 milioane de fraţi asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”.

Despre Cadrilater, Antonescu a păstrat discreţie. A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug, Transnistria de mai târziu, pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odesei.

”Dar, odată curăţat acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut.”

Deşi Antonescu nu s’a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc, reamintindu’şi de promisiunile Antantei făcute în 1916 lui I.C. Brătianu în privinţa întregului Banat.

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, în perioada 22-26 iulie 1941, s’a făcut prin eforturile deosebite ale trupelor române cu un preţ ridicat de sânge: 25 de mii de morţi, răniţi şi prizonieri. Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiunilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s’a făcut ”din mers” la ordinul generalului Antonescu, fără să ceară socoteală nimănui. Decizia a scindat opinia publică românească, fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Ea a întâmpinat rezistenţă şi în rândurile forţelor armate române. 23 de generali, în frunte cu şeful Statului Major General, s’au opus deciziei de continuare a participării Armatei române dincolo de Nistru şi au fost daţi afară din armată de către Antonescu.

La fel, trecerea Transnistriei sub autoritatea românească – în urma acordului româno-german, semnat la Tighina în 30 august 1941 – ne’a expus la critici internaţionale, prin acuzaţia că am ocupat teritorii străine şi le’am administrat cu drept de cuceritor. Ar fi totuşi de subliniat că Antonescu a văzut în deţinerea acestui guvernământ o monedă de schimb pentru redobândirea Transilvaniei de Nord, pierdută prin Dictatul de la Viena: el voia ca la sfârşitul războiului să’i dea lui Hitler Transnistria şi să primească înapoi Transilvania. Problema este că acest schimb nu se putea face decât dacă războiul era câştigat de Germania.

După înfrângerea catastrofală a trupelor germane în faţa oraşului Stalingrad, unde şi românii au suferit pierderi imense – 158.854 militari morţi şi răniţi – Antonescu s’a convins că Hitler nu mai câştigă războiul. Preocuparea cea mai importantă a sa a devenit protejarea României împotriva unei invazii a Armatei Roşii.

Antonescu a participat activ, alături de trupele germane, pe teritoriul Rusiei, furnizând oameni şi materiale necesare continuării războiului. În acelaşi timp, a făcut demersuri, împreună cu opoziţia democrată condusă de Iuliu Maniu, pentru încheierea unei păci cu statele beligerante occidentale, evitându’se, în prima fază, tratative şi acorduri cu sovieticii.

Mihai Antonescu s’a angajat într’o activitate febrilă de sondare a anglo-americanilor trimiţând şi emisari în capitalele vestice ale ţărilor neutre. Tot Mihai Antonescu a încercat să’l convingă pe Mussolini să ia iniţiativa constituirii unui ”bloc de state latin” care să decidă împreună ieşirea din Axă. La sfârşitul lui februarie 1944 plecase la Cairo un emisar al Opoziţiei, dar cu binecuvântarea lui Antonescu, prinţul Barbu Ştirbey. El urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS în vederea încheierii armistiţiului.

La Conferinţa miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA şi al Marii Britanii din 19-30 octombrie 1943, de la Moscova, s’a stabilit ca ”guvernele celor trei mari puteri să se informeze imediat reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce ar primi din partea guvernului, grupurilor independente sau a altor personalităţi ale unei ţări cu care una dintre părţi se află în război”.

Aşadar, toată zbaterea lui Maniu sau a lui Mihai Antonescu de a negocia în secret numai cu occidentalii a fost ridicolă şi inutilă pentru ei.

În lipsă de progrese în discuţii şi după debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), închiderea practică a canalului de negocieri de la Cairo a deplasat centrul de greutate al negocierilor de armistiţiu la Stockholm. Aici s’au desfăşurat discuţii cu ambasadoarea sovietică, Alexandra Kollonta, precum şi cu consilierul ei, Vladimir Simionov, atât din partea guvernului prin ministrul României din Suedia, Frederic Nanu, cât şi din partea Opoziţiei, prin consilierul de legaţie, George I. Duca. Contactele cu F. Nanu fuseseră stabilite din iniţiativa sovieticilor care, cu prilejul înmânării condiţiilor de armistiţiu, subliniaseră pretenţia de a negocia cu generalul Antonescu.

Ceea ce pare surprinzător este că, până la 23 august 1944, Moscova şi’a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu ca partener de armistiţiu, acceptându’i trei cereri:

1. perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania;

2. existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului;

3. moderaţia în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.

Antonescu ezita să încheie acest ademenitor ”pact cu diavolul”, deşi era convins că ”războiul nu poate fi câştigat în ultimă instanţă, pe plan militar, ci trebuie sfârşit printr’un compromis politic”.

În primăvara anului 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în luna aprilie au intrat în nordul Moldovei, oprindu’se pe aliniamentul Chişinău-Iaşi.

Faţă de dezastrul ce ameninţa România, grupările politice care se opuneau războiului şi regimului Antonescu au început să acţioneze. Ofensiva Armatei Roşii a făcut ca forţele politice democratice să accepte colaborarea cu Partidul Comunist, inclusiv cu scopul de a’şi asigura un canal de comunicaţii directe şi favorabile cu URSS.

La 20 iunie 1944 s’a constituit Blocul Naţional Democrat, expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

În zorii zilei de 20 august 1944, două grupuri armate sovietice şi’au început atacurile prin baraje de artilerie copleşitoare, urmate de înaintarea unui mare număr de blindate şi infanterie, susţinute de avioane de asalt care zburau la 15-20 m înălţime. În faţa lor, lucrările de întărire a trupelor române au fost în parte părăsite fără lupte (diviziile 4, 5, şi 21), unele chiar înainte de atac. Comandantul Armatei a 4-a Române a ordonat retragerea generală, ceea ce a declanşat fenomenul de retragere şi debandadă.

Astfel, chiar în prima zi, penetrările ruseşti ajunseră pînă la 20 km adâncime. Antonescu s’a deplasat urgent pe linia frontului, derutat de lipsa de reacţie a trupelor germano-române, încercînd să oprească retragerea, ordonând replierea rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate Focşani-Nămoloasa. Mareşalul Antonescu s’a întors de pe frontul din Moldova în ziua de 22 august, ora 18, convins că situaţia era pierdută.

Între timp, sosise de la Stockholm la Ministerul de Externe Român o telegramă prin care se anunţa că sovieticii acceptau propunerile româneşti de armistiţiu. Însă Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifrul ministerului, în loc să o predea guvernului căruia îi era adresată a predat’o regelui, din anturajul căruia făcea parte. Regele, la rândul lui, nu’i comunică nimic lui Maniu şi Brătianu, care reprezentau segmente importante ale opiniei publice româneşti, ci pune la cale arestarea lui Antonescu, pe motivul că refuza să încheie armistiţiu. Pentru aceasta, mareşalul trebuia adus la Palatul Regal.

Eşecurile armistiţiului din 12 septembrie 1944

1. De ce condiţiile ”mai bune” pe care le’ar fi obţinut mareşalul Antonescu nu valorau nimic:

”Ion Antonescu era convins că, cu cât ruşii promit mai mult, cu atât sunt mai hotărâţi să nu respecte nimic”, Gheorghe Barbul în Memorialul Antonescu. Al treilea om al Axei, Bucureşti, 2001 (pp. 271-279), apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 241

2. De ce mareşalul Antonescu nu ar fi încheiat armistiţiul în ziua de 23 august 1944:

”Mareşalul Ion Antonescu a sosit la Palat cu oarecare întârziere […] Toţi erau convinşi că Mareşalul se prezentase să dezbată problema negocierii armistiţiului cu Marii Aliaţi. Dar, între timp, Mareşalul îşi modificase radical atitudinea: de unde cu câteva ceasuri mai devreme îi declarase lui Gh. I. Brătianu că accepta să trateze cu Naţiunile Unite, acum – după ce cabinetul său hotărâse la Snagov continuarea războiului alături de Hitler şi după ce, până la ora 15, istoricul nu’i putuse înmâna, aşa cum singur îi promisese, o «scrisoare de garanţie» a liderilor ţărănist şi liberal care’şi exprimau acordul pentru negocieri – el a revenit la convingerea că România trebuia să lupte mai departe în tabăra Axei. De aceea, Mareşalul n’a mai luat în seamă sugestia Regelui de a negocia neîntârziat armistiţiul. […]”, Gheorghe Buzatu şi Stela Cheptea, ”Şi a fost 23 August…”, în Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.272

3. De ce condiţiile armistiţiului au fost mai prejos de cele negociate:

”Legaţiile noastre de la Madrid şi Stockholm au încercat să obţină ameliorarea condiţiilor armistiţiului. Cele negociate la Cairo nu au fost, din nefericire, respectate la elaborarea Acordului de armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944”, M. S. Regele Mihai, Mesajul radiofonic din 23 August 1993 de la Versoix, apud ”În slujba voastră în toate timpurile”. Mesaje şi convorbiri radiofonice ale M.S. Regele Mihai I al României (1989-2010), Radio România, 2011, p.11

”Chestiunea este dacă acest text (Convenţia de armistiţiu – n.n.) se datorează vreunei întârzieri din România. Nu se datorează, pentru bunul motiv că după 22 iunie, la 24 august Uniunea Sovietică ne’a asigurat, în scris şi în mod formal, că va respecta toate cele 6 puncte din condiţiunile de armistiţiu. Nimeni nu este vinovat că condiţiunile de armistiţiu au fost înrăutăţite. Niciodată nu ni s’au nerecunoscut condiţiunile din aprilie. Niciodată nu ni s’a dat ultimatum, dacă nu facem ceva, le retrag. Aliaţii nu au retras condiţiunile. Aşa încât poziţiunea juridică cu care ne’am prezentat la Moscova nu era slăbită de faptul că nu am făcut nimic în aprilie şi mai. La 24 august Uniunea Sovietică ne declară că semnează armistiţiul, pe baza celor şase puncte. Va să zică, d-ta (lui Lucreţiu Pătrăşcanu – n.n.), când ai mers la Moscova, cunoşteai aceste chestiuni. Desigur că nu puteai face altceva şi nu dă răspunderea pe alţii. Răspunderea este a Aliaţilor, fiindcă nu şi’au ţinut cuvântul. Nu se poate concepe să fie cineva aşa vinovat decât Aliaţii. […]”, Grigore Niculescu-Buzeşti, în şedinţa Consiliului de Miniştri C. Sănătescu din 15 septembrie, apud ”Stenogramele Şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Constantin Sănătescu” (ed: Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Saeculum, 2011), VOL. I, p.96

4. Un reproş privind confuzia negocierilor de armistiţiu:

”Vina principală a Mareşalului este aceea că a permis opoziţiei să discute cu Occidentul posibilitatea armistiţiului. Acest lucru a slăbit poziţia guvernului pentru tratative serioase, dând adversarilor iluzia scoaterii din război a României în condiţiuni mai avantajoase pentru ei. Unde s’a pomenit ca opoziţia să trateze direct un armistiţiu? Acest lucru i’a slăbit poziţia Mareşalului şi faţă de ruşi. La început ruşii nu au vrut să discute ieşirea noastră din război decât cu Mareşalul Antonescu, apoi, când au fost puşi la curent cu negocierile Occidentului cu opoziţia, au stat în expectativă, pentru a vedea ce reuşesc aliaţii lor. Atât pe ruşi cât şi pe anglo-americani aceste bâjbâieli i’au îndreptat către intransigenţă. Chiar în ultimul moment ruşii au fost dispuşi să discute cu Mareşalul ieşirea noastră din război, dar a intervenit trădarea (sic!)! […]”, Ion Pantazi, fiul generalului Constantin Pantazi, ”internat din ordinul comuniştilor în gulag”, în discuţia de la închisoarea din Baia Sprie cu un alt deţinut – Puiu Caleia, în Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Ed. Constant, 1992, pp.113-115, apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.399

Ce spune Mircea Ionniţiu, secretarul Regelui Mihai:

”În primăvara anului 1944, mareşalul Antonescu permisese plecarea din ţară a emisarilor opoziţiei pentru a lua legătura cu reprezentanţii autorizaţi ai guvernelor aliate. Pentru a nu pune pe Maniu în situaţia gravă de a fi acuzat că pactizează cu inamicul, generalul Maitland Wilson, comandantul suprem al regiunii Orientului Mijlociu, a ţinut să adreseze toate comunicările pe care le trimitea şefului Partidului Naţional-Ţărănesc şi ”conducătorului”. […] Pe de altă parte, îndemnurile aliate de încetare a ostilităţilor ajungeau în mâna lui Antonescu, aliaţii fiind convinşi că el, care avea frânele puterii în mână, era capabil să aibă mai mult succes în a face o ruptură cu Germania. În primăvara anului 1944, Maniu şi deci şi Antonescu fuseseră informaţi că singura cale prin care se transmite punctul de vedere al Aliaţilor este Comisiunea Aliată din Cairo. Orice sondaje în alte centre sau pe alte căi nu aveau sancţiunea oficială. Această măsură a fost luată pentru a menţine un singur canal de comunicaţii, eliminînd orice alte iniţiative care cauzaseră suficiente încurcături şi confuzii”, Amintiri şi reflecţiuni, Ed. Enciclopedică, 1993.

Situația gravă de la 20 august 1944

Armatele sovietice au spart frontul românesc pe linia Iași-Chișinău, iar comandamentul german și’a retras grosul forțelor alăturate armatei române, rămasă astfel singură. Rușii înaintau în mare viteză.


La întâlnirea ce avusese loc in ziua de 6 august 1944 între Antonescu și Hitler, acesta n’a putut promite nimic, nici în ce privește posibilitatea aducerii de întăriri pe front, nici cu privire la propriile sale planuri, capabile să încurajeze comandamentul român.
Refugiații din zona frontului soseau în jurul Bucureștilor (evitau orașul, fiind bormbardat), fără să găsească nici adăpost, nici alimente. Cu privire la starea de spirt a populației din spatele frontului, nu se poate spune decât un singur cuvânt: disperare.

Ion Antonescu a sosit la Palat în ziua de 23 august 1944, ora 16.05 . Audienţa s’a desfăşurat într’o clădire anexă, aflată în curtea din spate, pe locul unde astăzi se găseşte Sala Palatului. Au participat regele, Ion Antonescu şi generalul Sănătescu. În camera din dreapta se găseau: generalul Aldea, Niculescu-Buzeşti, Stircea – mareşalul Palatului – Mircea Ioniţiu, secretarul particular al regelului – colonelul Emilian Ionescu, pe un culoar din spate maiorul Anton Dumitescu şi cu trei plutonieri (Bîla, Rusu şi Cojocaru).

Reconstituirea exactă a dialogului dintre rege şi Antonescu în ultima lor întîlnire (orele 1615 – 1658) nu este posibilă. Substanţa a fost, însă, următoarea: Antonescu era, în principiu, de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii, până atunci luptele aveau să continue şi el lua în considerare aliniamentele succesive de rezistenţă, dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila-Galaţi (160 km, cu 1600 de cazemate din beton) s’ar prăbuşi.

Credem că ceea ce a contat în decizia regelui Mihai de a’l aresta a fost informaţia dată de mareşal că în aceeaşi după-amiază aşteaptă răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Claudiu, ministrul german de la Bucureşti, de a ieşi din război. Răspunsul urma să vină la ora 1730, or acest interval putea să însemne mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea oricărei tentative a României de a se rupe din alianţa cu Germania. Era normal – iar evenimentele i’au dat dreptate regelui, să’şi dea seama că răspunsul lui Hitler nu putea fi unul generos, înţelegător şi conciliant.

Este o clipă de panică, poate îndreptăţită, a suveranului, care iese din încăpere şi, într’o stare de emoţie maximă, se sfătuieşte cu membrii camarilei sale, aflaţi într’o cameră alăturată, din Palat.

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrecu a pătruns în sala de audienţă, avînd armele în mînă şi îndreptate spre mareşal. Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sănătescu spunându’i:

”Bine, Sănătescu, ce înseamnă aceasta? Intru ca un om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”

Sănătescu, care întotdeauna s’a manifestat contra arestării lui Ion Antonescu, era dezorientat. A urmat scena cu gestul nervos al mareşalului de a duce mîna la buzunar să’şi scoată batista, prinderea lui de braţ de către maiorul Dumitrescu şi reacţia violentă a lui Ion Antonescu.

Amănuntul nu ar fi avut vreo importanţă dacă nu ar fi creat un moment de cumpănă prin intervenţia lui Sănătescu în favoarea arestatului, ordonându’i maiorului Dumitrescu:

”Ia mâna de pe domnul mareşal!”

Antonescu putea profita de acest moment pentru a părăsi încăperea şi Palatul, însă colonelul Emilian Ionescu şi’a păstrat sîngele rece şi a ordonat:

”Maior Dumitrescu, executarea!”

Arestaţi, Ion şi Mihai Antonescu – aflat în Palat – au fost duşi sub escortă şi închişi în seif. Era ora 17.05.

Imediat după arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu (urmate de aceea a unui şir lung de colaboratori apropiaţi, chemaţi la Palat şi arestaţi imediat), regele a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu şi în care liderii celor patru partide din BND – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu, reprezentantul PCR deţinând titlul provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti.

Ceea ce s’a numit mulţi ani ”insurecţia armată” sau ”revoluţia de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă” a fost, în realitate, un puci, o lovitură militară precedată de o lovitură de palat.

În seara zilei de 23 august, la orele 22, postul de radio naţional a difuzat Proclamaţia regelui adresată naţiunii în care se afirma:

”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Statele Unite şi Marea Britanie.”

Era un mare neadevăr, deoarece ceea ce i se oferise României era doar capitularea necondiţionată, iar armistiţiul menit să reglementeze acest act nu fusese convenit şi nu exista un document de drept internaţional. România depunea armele, punându’se la dispoziţia Uniunii Sovietice, ceea ce echivalează cu abandonarea statului în mâinile învingătorului, prin cedarea totală a dreptului de suveranitate.

Operațiunea Iași-Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s’a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioră de partea Aliaților.

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de’a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s’a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s’a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să’și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s’a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale frontului de est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă totuși ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru lângă Tiraspol, după care să’și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului. După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s’a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.
Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:
infanterie – 230 până la 248
tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
tancuri și tunuri de asalt – 18
Raportul de forțe:
infanterie – 1:3
artilerie – 1:7
tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Luptele germano-române

După ce la București, regele Mihai l’a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

Prezumtivul colaps al armatei române

S’a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le’a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată a rezistat cu dârzenie, fiind însă nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându’se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s’a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într’o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să’și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

Pierderi pentru sovietici

Soldați: 13.197 morți și dispăruți, 53.933 răniți.

Materiale: 75 tancuri și tunuri autopropulsate, 108 tunuri și mortiere, 111 avioane

Germanii

Soldați: cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale: 83 tancuri și tunuri autopropulsate, 3.500 tunuri, 3.300 diferite vehicule, 330 avioane

Românii

Soldați: 8.305 morți, 24.989 răniți, 153.883 dispăruți sau prizonieri

Prezenţa Armatei Sovietice pe teritoriul României, ca şi recunoaşterea de către Churchill şi Roosevelt a unei zone de influenţă a URSS la hotarele ei vestice, au plasat România sub apăsătoarea tutelă a Moscovei. Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul stalinizării României, de data aceasta în orbita Kremlinului. România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într’un satelit sovietic.

Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţii de forţă, guvernul sovietic tergiversa cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră.

Convenţia de armistiţiu s’a semnat abia la 12-13 septembrie 1944, la Moscova, depăşind cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mâna URSS pentru a’şi impune voinţa în România şi faţă de care Marea Britanie şi SUA nu au schiţat nici un gest de dezaprobare.

România era considerată un stat învins şi nu unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu’i recunoscut statutul de cobeligerant, ceea ce va influenţa negativ dezvoltarea ulterioară a ţării, punându’şi amprenta inclusiv asupra prevederilor Tratatului de pace de la Paris, semnat în anul 1947, unde învingătorii au hotărât frontierele, geografia noului stat român, cu Transilvania, dar fără Basarabia şi nordul Bucovinei.

Cum ar fi tratat sovieticii România, ca ocupanți, fără a se petrece actul de la 23 august?

Sovieticii ar fi ocupat Romania rapid cu forta armelor, cu pierderi grele atat în rândul militarilor noștri, cât și în populația civilă. Administrația românească ar fi fost desființată în întreaga țară, asa cum s’a procedat în Germania sau Ungaria. S’ar fi instalat o administrație militară sovietica provizorie.
Este sigur că pe ruși i’ar fi preocupat redesenarea hărții României. În primul rand, și’ar fi amintit de visul lui Lenin despre un stat moldovenesc de la Carpați, până dincolo de Nistru, al cărui cap de pod îl și înființase la Balta și Tiraspol.

Cine citește memoriile doctorului C. Argetoianu, rămâne impresionat de fervoarea cu care, în 1917 – 1918, oamenii lui Lenin trimiteau ”revoluționari” dincoace de Prut, anume ca să destabilizeze situația în România. N’ar fi pierdut Stalin ocazia stralucită să înfăptuiască visul lui Lenin, înființând o Republică Moldovenească între Carpați, Dunăre și chiar dincolo de Nistru.

Dar Transilvania?

Niciodată, în timpul razboiului, dar și după aceea, Stalin nu s’a referit la restituirea Nordului Transilvaniei către România. Referindu’se la dictatul de la Viena, spunea că:

”Transilvania, sau cea mai mare parte din ea, va reveni României.”

După ce acest teritoriu a fost recucerit prin efort comun românesc și rusesc, Stalin n’a autorizat instalarea administrației române în Ardealul de Nord. A instalat acolo administrația militară sovietică – așa cum ar fi fost soarta întregii țări, dacă nu reușea actul de la 23 august. Ardealul de Nord a fost restituit României la câteva zile după ce regele a acceptat guvenul Petru Groza, dorit de sovietici. A fost un gest simbolic, moneda de schimb a lui Stalin.

Firește, se pune problema: ce s’ar fi întâmplat cu Ardealul, dacă România nu capitula.

Rușii ar fi fost în dilemă: de o parte, nu’l puteau lăsa Ungariei, nerecunoscând dictatul de la Viena, pe de altă parte nici țara unui dușman – România – n’o puteau reîntregi.
Soluția, încadrată perfect în spiritul perfid stalinist, ar fi fost o Republică Transilvania. Nu putem judeca astăzi dacă aceasta ar fi fost sovietică, populară sau socialistă. Dar asta n’are importanță. Important este ca n’ar fi fost românească.

Dobrogea și Banatul
Ocupând România, rușii ar fi ajuns la Dunăre, moment în care bulgarii, pentru a evita distrugerea, ar fi făcut ei un fel ”23 august” al lor. Pe fondul înfrățirii celor două popoare slave, chiar rușii și’ar fi amintit despre planurile bulgarilor eșuate din timpul primului război mondial: Dobrogea, toată.
În plus, ajungând la granița Iugoslaviei, n’ar fi pierdut ocazia sa îmbuneze spiritul revolutionar-independent al lui Tito, oferindu’i Banatul. Nu suntem siguri că Tito ar fi primit, dar nici exclus nu este.

Ce mai ramânea?

Mai ramânea o Republica România, situată de la Carpați la Dunare și de la Milcov la Porțile de Fier, ceea ce vedeți pe hartă cu verde – Oltenia și cu verde deschis – Muntenia.

Republică populară, socialistă sau sovietică, nu mai contează. E tot una.
Contează însă – foarte mult – că toate acestea se puteau întâmpla, daca nu se încerca actul de la 23 august, sau dacă, încercându’se nu reușea. Acest risc și l’a asumat atunci tânărul rege.

Acest aspect este uitat permanent de anti-monarhiștii care mânjesc prin răutate și nerecunoștință nu persoana regelui, ci o întreagă perioadă din istoria modernă a României.

Sursa: ziare.com, ziarulfaclia.ro, tudorvisanmiu.wordpress.com

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEȚII DE LA MAREA BALTICĂ – LITUANIENII

Conform celor de mai jos, teoria imigraționistă a lui Roesler, despre originea românilor doar la sudul Dunării devine și mai bombastică, întărind o altă afirmație a lui Herodot care afirma că ”geții poartă multe nume și trăiesc în multe țări”. Această afirmație este susținută de multitudinea etnonimelor eurasiatice care poartă rădăcina ge=get, indicând conform arhaicei limbi europene împământenirea acestor locuitori sau mergând mai adânc în timp, chiar originea lor din aceste locuri

Așadar, originea micului popor lituanian care avea sa joace un rol important în istoria Poloniei și a imperiului său, a preocupat o serie de cronicari și cercetători. Stăpânind o țară destul de mare, cavalerii lituanieni au format esența războinicei nobilimii polone, delimitându’se totusi, de ceilalti nobili, atât prin cultura pe care o posedau și spiritul războinic înnăscut, cât si prin aceea ca se considerau urmașii unui popor nobil.

Vechii samo-geți (vlahii) s’au retras puțin câte puțin din fața invadatorilor, creând un stat puternic de tip militar, care nu a scăpat totuși de influențele baltice.

În anul 1571, Joachim Cureus  afirma că prusienii provin dintr’o rădăcină comună din Carpati.

Polonezul Stanislas Sarnicki afirma și el că lituanienii sunt romani. Tema originii lituaniene este reluată în anul 1632 de Fridericus Menius, care, la rândul său, combate originea romană a lituanienilor, prusienilor si livonienilor, în favoarea unei origini valahice. Asta ar fi însemnat încă de pe atunci o diferențiere clară între ”latinii” de la Roma și geții carpato-dunăreni.

Dar să vedem ce spun unii cronicari:

Iată ce ne spune Peucer:

”Așadar, valahii au stat retrași atât timp cât au ascultat în liniște de împărații Constantinopolului și, dimpotrivă, au iesit la lumină când, mărindu’și numărul prin alăturarea cu sarmații, și stârniți de către aceștia, au început să se opună imperiului.”

Sarmații

Să nu uitam ca sarmații, triburi de origine getica, nu s’au împăcat niciodată cu ideea cuceririi de către romani a unei părți din SarmoGeția (Sarmația lat.). La mai bine de 1000 de ani de la cucerirea unei părți din SarmoGeția, numită de romani Dacia, sarmo-geții (sarmații) îi considerau pe bizantini, urmașii direcți ai romanilor, deci dușmani neîmpăcați.

”Iar ca acești valahi împreuna cu șefii sarmați au umplut de’a valma, prin noi colonisti, Lituania si de acolo Livonia si Borusia vecină, ne stau marturie vestigiile limbii celei vechi…” afirma același Peucer.

La rândul său, Joachim Cureus scrie:

”…Locuiau într’adevăăr cândva, în Prusia, populații, și sunt până acum relicve ale lor – care se foloseau de o limbă cu totul deosebită de cea benetă sau sclavonă, precum și de livoniană în multe privințe…”.

Oricum, Cureus afirmă că aceaste populații ”au migrat din Valahia în aceste regiuni nordice golite atunci de slavi care s’au raspandit ei înșiși în Germania si Polonia…”.

Prima migrație a valahilor are loc prin 430 din pricina hunilor lui Atila. Condusi de oameni intelepti, valahii s’au retras din fata hunilor, ocolindu’i și ocupând teritoriile pe care acestia deja le abandonaseră. În felul acesta, s’a ajuns la paradoxul ca ei să fie și în fața și în spatele cotropitorilor. Multi istorici s’au întrebat de ce, dispunând de o tehnică militară deosebită și fiind în număr foarte mare, valahii nu s’au opus hunilor. S’au retras ei de frică? Categoric nu. Valahii s’au dat deoparte din fata hunilor, făcându’le loc acestora, pentru a se răzbuna pe romani, pentru a permite hunilor devastarea Imperiului Roman.

”S’au retras mai târziu în regiunile vecine ale Budinilor, pe care în parte, înșiși hunii le stăpânisera cândva – și care astăzi se numesc Moscovia, Rusia, Podolia și Polonia…”

Încercând să arate originea romană a lituanienilor,  Menius  arată că însăși denumirea țării vine nu de la l`Italai, ci de la lituos, niste buciume făcute de valahi din scoarța copacilor…

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Coperta cărții despre România a lui Robert Kaplan.

Robert D. Kaplan, considerat de revista Foreign Policy unul dintre primii 100 de gânditori ai lumii, a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală.

Cartea sa ”În umbra Europei” este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică – opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să’şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece, Holocaustul etc. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru – şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.

”Robert D. Kaplan înţelege ca nimeni altul România contemporană şi o descrie, cu erudiţie şi autoritate, din postura străinului care o cunoaşte din interior. Observaţiile lui privind istoria şi geografia sunt de o acurateţe sclipitoare şi au darul de a surprinde perfect esenţa locului şi a oamenilor săi.” (Dennis DELETANT)

Scriitorul și analistul american Robert D. Kaplan crede că Ungaria încă își mai dorește “să recupereze teritoriile pierdute”, între ele și Transilvania. Kaplan știe că nimeni la Budapesta nu vorbește ”public” și ”deschis” despre acest ideal, dar susține că ”acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare”. Rusia și Ungaria ”ar putea colabora” pentru revenirea la Ungaria Mare, declară analistul american, amintind, însă că ”Statele Unite sunt un factor descurajant” pentru orice aranjament de acest fel.

În ceea ce privește ”geografia imposibilă” a României din perioada celui de’al Doilea Război Mondial, Kaplan amintește că atunci țara s’a aflat ”între Hitler și Stalin”, în vreme ce azi este ”mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite: în vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România”.

Luna trecută, a apărut în Statele Unite volumul despre România al analistului Robert D. Kaplan sub titlul, ”În umbra Europei”, carte care va fi lansată în martie și în limba română la editura Humanitas. Scriitorul și analistul american speră că acest volum ar putea așeza și ”mai bine” România pe harta Washingtonului.

Robert Kaplan în Wall Street Journal:

”Orice hartă a Europei din perioada medievală sau de la începutul epocii moderne, înaintea Revoluţiei Industriale, este de o incoerenţă ameţitoare şi demonstrează că lumea era atunci fracturată în mod radical. De fapt, evenimentele care au marcat continentul european în ultimii ani conduc chiar la regresul spre o astfel de organizare extrem de restrictivă. Deceniile marcate de pace şi prosperitate, din anii 1950 şi până la debutul crizei economice din 2009, reflectau contururile politice şi economice ale continentului într’o manieră extrem de simplă. În timpul Războiului Rece s’au coagulat două structuri clare de alianţă care, mai târziu, au fost urmate de iluzia postbelică a unei Europe unite, în care toate statele să se ghideze după aceleaşi principii şi să valideze o monedă unică.”

Interviu:

Tocmai a fost publicată noua dumneavoastră carte. Se numeşte ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”. În curând, va fi lansată şi traducerea în limba română, publicată de editura Humanitas. Foarte interesant, această carte este despre România şi, în acelaşi timp, este o carte despre lume, despre probleme globale. Explicaţi’ne acest lucru puţin.

Robert D. Kaplan: În toate celelalte cărţi ale mele, am încercat să acopăr arii largi – ”Fantomele Balcanilor” se referă la şase-şapte ţări diferite, în vreme ce ”Răzbunarea geografiei’ e despre lume. Aici, am mers în direcţia opusă. Am luat o ţară şi am explorat teme mari. Am folosit România pentru a explora moştenirea imperialismului – austriac, habsburgic, rus, turc, bizantin, Holocaustul, Războiul Rece, agresiunile lui Putin şi viitorul Europei în Uniunea Europeană. Am făcut asta prin intermediul României din două motive: în primul rând, am o relaţie, o afecţiune personală pentru România, pentru că este locul în care, dintr’un punct de vedere spiritual, mi’am început viaţa profesională, în 1981, scriind despre regimul Ceauşescu.

Dar mai e şi un alt motiv: aşa cum Polonia este elementul geografic şi demografic central pentru nord-estul Europei, România este asta pentru Europa de sud-est. Există o mulţime de cărţi minunate scrise de savanţi occidentali fantastici despre Polonia, dar România este, într’o anumită măsură, într’un con de umbră, ceea ce nu merită. Aşa că m’am gândit, ca să zic aşa, să umplu acest gol, acest spaţiu din percepţia occidentală şi, în acelaşi timp, să ne uităm la teme mari, largi, dintr’o perspectivă originală

Spuneţi frecvent, în scrierile dumneavoastră, că, pentru România, geografia a fost deseori un coşmar. Explicaţi’ne la ce vă referiţi cu această idee.

Robert D. Kaplan: România este împinsă atât de mult spre est, România şi Moldova cea vorbitoare de română au o graniţă mai lungă cu Ucraina chiar şi decât Polonia. România nu poate ignora criza rusească şi pe Vladimir Putin. Nu se poate uita la această criză într’o manieră abstractă, aşa cum pot să o facă oamenii din Europa Occidentală sau din Statele Unite. România este mult prea apropiată geografic pentru aşa ceva. Chiar şi cu ororile regimului Ceauşescu – oricât de diferit a fost acest regim de cel de la Moscova, în perioada Uniunii Sovietice şi a Războiului Rece -, România tot a fost, într’o anumită măsură, o ţară sub ocupaţie. Asta pentru că armata sovietică a ajuns în România şi în alte părţi din Europa de est – la sfârşitul celui de’al Doilea Război Mondial, România era încarcerată în închisoarea Pactului de la Varşovia, din cauza geografiei sale. Tot din cauza geografiei, România are legături cu Imperiul Otoman şi cu cel Bizantin, legături pe care ţări precum Franţa şi Germania nu le au. Aşa că s’a dezvoltat, mental, mai greu, din cauza acestei moşteniri a geografiei – e mult mai bine să fi fost sub ocupaţia Imperiului Carolingian sau a Prusiei decât de turci sau de bizantini.

Portretul pe care îl faceţi României după primele dumneavoastră vizite aici, în anii ’80 şi ’90, este foarte sumbru, lipsit de speranţă, chiar trist. Pe de altă parte, spuneţi că, atunci când aţi venit ultima dată aici, adică în 2013, aţi văzut o Românie care’şi trăia cei mai buni ani, că aţi văzut o clasă politică mult mai serioasă. Mai credeţi asta?

Robert D. Kaplan: Da, cred! Românilor le place să se plângă. Şi există multe lucruri de care pot să se plângă: corupţie, guverne care nu’şi ating obiectivele, etc. Dar, când priveşti situaţia dintr’o perspectivă istorică, când te uiţi la ce s’a întâmplat în secolul al XIX-lea, în Primul Război Mondial, în perioada interbelică, al Doilea Război Mondial, Războiul Rece şi chiar şi primii 4-5 ani de după Războiul Rece – România a ajuns la o creştere economică de 3,9%, a doua în Europa, după Slovacia, care este o ţară mică şi, deci, nu prea se poate compara. România are relativ puţini refugiaţi islamici, pentru că nu face parte din spaţiul Schengen, nu a experimentat criza economică aşa cum a făcut’o Grecia, pentru că nu este în zona euro, aşa că, în principiu, e o ţară stabilă. Are un guvern moderat tehnocrat şi un nou preşedinte care s’a angajat să aibă relaţii mai bune cu Vestul şi instituţii mai curate, mai transparente – rămâne de văzut dacă va putea atinge aceste obiective. Toate acestea sunt ţeluri potrivite, iar faptul că românii se plâng atât de mult de corupţie este un semn pozitiv, optimist, nu ceva negativ. Arată că sunt un popor care nu înclină către fascism ori comunism, ci către lucruri bune: un guvern care să aibă performanţe mai mari. Acesta este semnul unei democraţii adevărate.

După cum am spus, cartea dumneavoastră nu este doar despre România, ci despre subiecte mai mari. Să ne îndreptăm atenţia, deci, asupra Europei, care este un subiect uriaş în acest moment. Spuneţi că Europa se rupe din interior în timp ce se dizolvă din exterior. Explicaţi’ne această evaluare a dumneavoastră, dar şi care credeţi că vor fi consecinţele.

Robert D. Kaplan: Din cauza impactului pe care îl au refugiaţii din Orientul Mijlociu, ţările din Europa au, pe fondul geografiei lor, reacţii diferite. Serbia şi Croaţia se confruntă cu presiuni mai mari. La fel şi Grecia. Balcanii sunt, istoric vorbind, o zonă de migraţie umană dinspre Orientul Mijlociu către Europa centrală. Germania îşi permite să fie mai generoasă, din cauza economiei şi a localizării ei. Pentru că fiecare ţară are un standard diferit, ajung să creeze graniţe între ele. Prin urmare, zona fără graniţe din Schengen dispare treptat, iar Europa se rupe din interior. Se rupe din interior şi din cauza faptului că unele ţări se pot adapta la moneda euro mai bine, unele ţări sunt în Schengen, altele sunt în afara lui, unele au realizat reforme structurale, iar altele nu. Europa se separă. În acelaşi timp, se dizolvă în Eurasia, în Orientul Mijlociu. Amintiţi’vă că prosperitatea europeană, de’a lungul Războiului Rece, a fost, în definitiv, asigurată de separarea de URSS şi de separarea de Orientul Mijlociu. Statele Unite au protejat Europa de URSS, iar Orientul Mijlociu era captivul unor regimuri totalitare. Acum, toate aceste lucruri au dispărut şi avem aceşti refugiaţi, iar Europa se combină cu alte părţi din zona Mediteranei.

Aş vrea să vă aflu părerea pe următorul subiect: ce părere aveţi despre afirmarea mişcărilor de extremă dreapta şi a populismului de dreapta în Europa? Acesta din urmă, apropo, este foarte prezent şi în cursa republicană pentru alegerile prezidenţiale din SUA.

Robert D. Kaplan: Da, este. Şi iată încă un aspect care arată că politica românească este relativ sănătoasă, comparată cu Franţa, cu Polonia! Comparativ cu alte locuri, românii ar trebui să se simtă norocoşi. Cred că la baza problemelor economice ale Europei sunt nişte probleme structurale. Dacă fiecare ţară din Europa ar creşte precum România, aţi vedea o cu totul altă reacţie la aceşti refugiaţi musulmani.

Nu vi se pare oarecum ironic că, după 150 de ani, Turcia este unul dintre aliaţii noştri împotriva Rusiei?

Robert D. Kaplan: România a bătut de multe ori palma cu turcii, de’a lungul secolelor. Este un lucru mai puţin discutat, dar este adevărat. România a făcut numeroase pendulări între ţari şi sultani şi a fost foarte abilă la asta. Aşadar, orice fel de alianţă dintre România şi Turcia este foarte normală şi ar trebui făcută.

De ce credeţi că Turciei îi ia atât de mult să se horărască în privinţa Siriei, să vină cu o poziţie decisivă, clară, concretă?

Robert D. Kaplan: Pentru că Turcia dispune de foarte puţine opţiuni. Turcia şi’ar dori să decidă militar deznodământul situaţiei de pe teren, din Siria, dar nu are capacitatea de a face asta. Nu are puterea militară necesară îndepărtării de la putere a regimului Assad. Se confruntă cu o revoltă din partea propriei populaţii de etnie kurde, care se întinde şi în Siria – o presiune suplimentară la adresa graniţelor Turciei. Turcia nu a avut succes nici să convingă Administraţia Obama din Washington să vină cu o forţă militară care să impună o interdicţie de zbor şi un coridor pentru refugiaţi, lucruri pe care Turcia şi le’ar dori pentru a crea un fel de tampon între ea şi regimul Assad. Până acum, cel puţin, Administraţia Obama nu a fost dispusă să facă aceste lucruri. Prin urmare, Turcia vrea să facă multe lucruri, dar poate să facă puţine. Nu uitaţi că Turcia primeşte gaze din Rusia, prin gazoductul Blue Stream. În ciuda tensiunilor dintre Turcia şi Rusia, Turcia se confruntă cu anumite constrângeri în felul în care îi răspunde Rusiei.

Spuneţi că o Rusie puternică nu e niciodată un lucru bun pentru România. Dar, în acelaşi timp, subliniaţi cu fiecare ocazie că nu puterea rusă vă îngrijorează, ci slăbiciunea rusă. La ce fel de Rusie ne uităm acum şi cât de îngrijoraţi ar trebui să fim?

Robert D. Kaplan: Cred că ar trebui să fim foarte îngrijoraţi. Nu doar din cauza Rusiei, ci şi a Chinei. Pentru că agresivitatea rusă sau chineză este alimentată nu de putere internă, ci de slăbiciune internă. Economia Rusiei se prăbuşeşte în acest moment. Nici economia chineză nu o duce bine. Din cauza presiunilor economice cu care se confruntă aceşti dictatori, au nevoie de spectacole în străinătate pentru mase, pentru a stimula naţionalismul. Putin se implică în Siria, pentru a avea o monedă de schimb cu Europa, pentru ridicarea sancţiunilor impuse din cauza Ucrainei. Totul este interconectat. Vrea să fie ridicate sancţiunile, aşa că intervine militar în Siria şi le spune europenilor ”pot să vă ajut cu refugiaţii dacă faceţi asta şi asta”. Este vorba despre un teatru constant de politică şi politică externă, al cărui scop este să atenueze problemele economice de acasă. Pe măsură ce problemele economice ale Rusiei se înrăutăţesc, aşteptaţi’vă ca şi agresiunile Rusiei de peste hotare să se înrăutăţească.

Scrieţi, în noua dumneavoastră carte, următorul lucru: comportamentul său faţă de geografia României şi a Rusiei sunt ”o provocare şi o tragedie pentru România”. La ce vă referiţi când spuneţi asta?

Robert D.Kaplan: În definitiv, Moscovei îi pasă mai mult de Balcani decât Washingtonului. Washingtonul e la jumătate de lume distanţă. Atenţia Washingtonului e distrasă de probleme din Pacific, din Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est, în Orientul Mijlociu, cu Siria şi Irak, şi cu alte probleme. Washingtonul nu a reuşit să acorde acum Europei aceeaşi atenţie pe care a acordat’o în timpul Războiului Rece. Iar România se află în câmpul vizual apropiat al Rusiei. De cealaltă parte, România este departe de Washington. Acesta este lucrul care mă îngrijorează cu privire la ţara dumneavoastră: că va trebui să penduleze între puteri. Asta, mai ales în condiţiile în care cel mai bun lucru pentru România ar fi o Uniune Europeană puternică, un NATO puternic, ceea ce nu văd să existe.

Există puține cărți în limba engleză despre România. Credeți că ultima dvs. carte, ”În umbra Europei”, dedicată într’un fel României, ar putea să’i influențeze pe liderii Statelor Unite în așa fel încât să aibă un mai mare interes față de România?

R. D. K.: Da, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte. Am vrut să așez și mai bine România pe harta Washingtonului. Există atât de multe cărți bune, scrise în engleză de istorici și jurnaliști despre Polonia, încât poți spune că există o bibliotecă întreagă despre această țară. România are în schimb parte de mult mai puține cărți. Pentru mine, România este la fel de importantă ca Polonia: geografic, demografic, ca fel de organizare cele două state sunt similare în efortul lor de a face față Rusiei.

Expansiunea Rusiei nu a putut fi oprită până acum: Crimeea a devenit parte a Rusiei, iar Ucraina este pe cale să devină un stat eșuat, Georgia a fost invadată în 2008 de Rusia, și la rândul ei are două enclave rusești pe terioriul ei, Osetia de Sud și Abhazia, în vreme ce Republica Moldova are la rândul ei una, Transnistria. Când credeți că acest episod de revenire în forță a Rusiei va lua sfârșit?

R.D.K.: Cred că economia Rusiei va merge din rău în mai rău și din acest motiv agresiunile Rusiei în afară vor merge la fel din rău în mai rău. De asemenea, în interior situația este complicată, de aceea Putin vrea să fie agresiv în afară. Strategia lui Vladimir Putin este de a crea enclave rusești, spații destinate contrabandei, locuri care nu sunt de loc state legale, ca Transnistria, Abhazia, Nagorno-Karabch, dar care pot fi folosite de Moscova pentru a controla statele pe teritoriul cărora există aceste enclave. Este metoda imperialistă a lui Vladimir Putin: nu cucerește statele cu armata, ci le subminează în acest fel.

Cunoașteți destul de bine Europa de Est, unde doar România, Polonia și statele baltice sunt amenințate de Rusia. De ce credeți că celelalte sunt pro-Rusia?

R.D.K: La ce state vă referiți?

Ungaria, Serbia, poate chiar Cehia și Slovacia.

R.D.K.: Serbia, Bulgaria și celalte state slave au legătură lingvistică naturală. Ele au tradiționale istorice. România nu are. Pe de altă parte, Ungaria este diferită și cu toate că nu este o țară slavă, se orienteză spre Rusia datorită premierului Viktor Orban. Cred că Ungaria, în adâncul său, își dorește să recupereze teritoriile pierdute. Nimeni nu spune acest lucru deschis, în public, dar cred acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu’i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S’ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism

Revenirea Rusiei vine într’un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i’au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

După anexarea Crimeei de către Rusia, Occidentul, prin politica sa de securitate, a pus accentul mai mult pe Nordul Europei Centrale: pe Polonia și pe Statele Baltice.

R.D.K.: Este corect ce spuneți și cred că e parțial greșită această politică îndreptată mai mult spre Marea Baltică, fiindcă Putin se îndreaptă de asemenea spre Sud-Estul Europei: subminează cu ușurință Republica Moldova și încearcă să preia controlul în Marea Neagră, prin statele din jur, iar în acest moment presează Turcia. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra sud-estului european nu asupra Nordului Europei Centrale.

Credeți că R. Moldova va cădea în cele din urmă pradă Rusiei sau va merge spre Europa?

R.D.K.: Republica Moldova este o regiune vulnerabilă cu instituții slabe, cu un nivel extrem de mare de corupție și un stat haotic, din punct de vedere politic. Deci nu se va putea apăra în fața Moscovei

România sau mai degrabă marile puteri ar putea ajuta R. Moldova?

R.D.K.: Cred că marile puteri trebuie să ajute R. Moldova. România poate la rândul ei fi de folos, dar n’ar trebui să intre într’o astfel de combinație: ar fi prea provocator pentru Moscova. Eu cred că deocamdată România este norocoasă: nu s’a reunit cu R. Moldova, nu este parte a Spațiului Schengen și nu a aderat la Euro Zonă. Dacă ar fi fost membră a zonei euro ar fi ajuns ca Grecia, iar în Schengen ar fi avut multe bătăi de cap cu refugiații. Reunificarea cu R. Moldova ar fi dus la o situație internă care ar fi fost de departe mult mai rea decât cea actuală.

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n’ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați observat că “oficialitățile de la Washington se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât autoritățile de la Kremlin”. De ce credeți că liderii SUA nu vor să fie mai implicați?

R.D.K.: Totul este legat de geografie: în secolul 20, România a experimentat o situație extrem de tragică, înainte și în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. România a fost între Hitler și Stalin, iar acum România este mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite. În vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România. E adevărat, totuși, că susținerea pe care o acordă Washingtonul României este semnificativă. Statele Unite nu sunt o țară izolaționistă, deci România este apărată în NATO, este protejată de UE și Wasington, dar în final trebuie să recunoaștem că Rusia are mai multe interese strategice în Balcani decât puterile Vestice sau decât SUA.

Ce planuri credeți că are Rusia în România?

R.D.K.: Rusia poate acționa indirect: poate încerca să facă statele est-europene să fie mai dependente de Moscova din punct de vedere energetic, poate pune în operă operațiuni subversive cu ajutorul serviciilor secrete, poate susține crima organizată, poate influența mass-media sau chiar partidele. Toate acestea par să existe mai puțin în România decât în cazul vecinilor slavici ai țării dvs. Dar există întotdeauna un risc.

Folosind toate aceste instrumente despre care ați vorbit, până unde poate merge Rusia? Poate ajunge să controleze această regiune sau, în orice caz, tinde spre acest deziderat?

R.D.K.: Nu. Rusia știe că Pactul de la Varșovia nu poate fi recreat: a fost prea scump și atunci când exista. Control direct din perioada comunistă asupra statelor estice s’a dovedit mult prea scump. Rusia crede că Europa Centrală și de Est este o zonă tradițională a influenței sale imperiale

Într’un articol recent publicat în The Wall Street Journal și intitulat Noua hartă medievală a Europei scrieți că UE continuă să se ”fractureze” și că ”acest vacum de putere ar putea crea în secolul 21 un echivalent al sfârșitului Sfântului Imperiu Roman”. Analiza dvs. sugerează un final al Uniunii Europene. Prevedeți un astfel de viitor?

R.D.K.: Prezic o slăbire a Uniunii Europene, nu sfârșitul ei. Cred că reacțiile diferite față de refugiații musulmani care vin din Africa și Orientul Mijlociu aruncă în aer Europa și conduce la regândirea granițelor libere și amenință Spațiul Schengen. UE se frânge sub propria’i greutate. Deci Rusia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord se alătură Europei într’o singură mare zonă geopolitică, cu toate că înainte UE era separată de toate acestea.

Care ar fi soluția pentru a UE?

R.D.K.: Soluția optimă pentru Europa ar fi să facă o reformă economică structurală. Statul social generos pe care l’au adoptat statele europene a devenit accesibil cu adevărat doar în statele din nordul continentului, care sunt mult mai dinamice. E nevoie de reformarea acestui stat social pentru ca economia UE să poată merge mai departe. Pentru că doar creșterea economică i’ar putea face pe europeni să fie mai primitori cu refugiații, ceea ce ar duce și la pacea socială

Credeți că pentru moment România ar trebui să renunțe la ambiția ei de a intra în Schengen și la aspirațiile spre Zona Euro?

R.D.K.: Cred că pentru moment România se află într’o poziție bună, tocmai fiindcă este în afara Schengen și a Zonei Euro, fiind în același timp în interiorul UE. Situația s’ar putea schimba în viitor. Dacă vor avea loc reforme economice în UE, dacă Bruxelles-ul va reuși să țină sub control criza refugiaților, atunci România ar trebui să adere la Schengen sau la Zona Euro, dar nu acum.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de’al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

R.D.K.: Într’adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să’și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să’și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România să găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție împotriva Rusiei.

La nevoie, România ar putea rezista singură în fața unei invazii până la primirea unui sprijin din partea Aliaților?

R.D.K.: Da. S’ar putea apăra singură destul de bine pentru că are o puternică identitate națională. O coeziune internă serioasă și o identitate națională puternică sunt importante și ajută imens din punct de vedere militar.

”În umbra Europei” – titlul cărții dumneavoastră – înseamnă că vă referiți la România ca la o țară îndepărtată, despre care lumea din care faceți parte știe prea puțin, sau ca la o țară a cărei supraviețuire depinde de ”lumina Vestului”?

R.D.K.: În umbra Europei înseamnă exact acest lucru: că este vorba de o țară care nu se află în centru, nu este în inima Europei, nu e Franța, Germania sau Austria. Față de Europa, România este împinsă undeva în Est, mult prea aproape de Ucraina și de fosta URSS pentru a avea o situație confortabilă. Am simțit că România nu a primit încă atenția pe care ar merita’o, nici din partea Europei și nici din partea Vestului, în general. În timp ce despre Polonia există atât de multe cărți bune, scrise de jurnaliști sau istorici, România a fost cumva într’un con de umbră. De aici și titlul.

Ați vizitat România în 1973, 1981, 1990 și 2014. Cel puțin acestea sunt datele despre care vorbiți în carte. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari schimbări, în afara revoluției, din societatea românească?

R.D.K.: România a avut cel mai stalinist și mai represiv regim din blocul estic în timpul ”războiului rece”. Au urmat câțiva ani, cel puțin o jumătate de deceniu, de pseudo-comunism sau pseudo-democrație, cum doriți, în primele mandate ale lui Ion Iliescu. Cu toate probleme sale, care s’au acutizat la mijlocul anilor ’90, România este azi o societate în care creșterea economică este de 3,9% pe an, a doua cea mai mare din Europa. Ea nu se află sub asediul refugiaților, ca alte țări din zonă, are un guvern stabil, moderat și tehnocrat și un președinte orientat spre Occident. Cu toate evenimentele îngrozitoare care au avut loc în trecutul său, cred că, acum, în secolul XXI, România este în cel mai bun moment istoric al său. Este chiar o certitudine! Știu că românii se plâng încă de guvern și de corupție, dar, dacă privim dintr’o perspectivă istorică obiectivă, este clar că România o duce mai bine ca oricând. Cetățenii ei au înțeles asta și luptă împotriva corupției și pentru o guvernare mai bună.

În cărțile dumneavoastră vorbiți despre un așa-numit determinism geografic. Corupția și lipsa de seriozitate a clasei politice românești au influențat evoluția țării după 1989 sau sunt doar aspecte minore dintr’o imagine mult mai mare?

R.D.K.: Nu, corupția nu este un aspect neglijabil, minor. Corupția a fost o componentă substanțială din problemele României decenii și decenii. Sub Ceaușescu, România era profund coruptă. Dar și regimul lui Carol al II-lea și guvernările interbelice au fost destul de corupte. De ce există această reputație a României ca fiind coruptă? Aș spune că e din pricină că România a avut mereu instituții slabe și netransparente și a fost un stat slab. Corupția nu e altceva decât generalizarea vechii rețele alternative de a face lucrurile să se întâmple atunci când instituțiile din rețeaua oficială, guvernamentală, nu funcționează așa cum ar trebui. Provocarea României este să creeze instituții puternice și transparente, impersonale. Procedând în acest fel, corupția va deveni, gradual, o problemă din ce în ce mai mică.

Ca fost corespondent de politică externă, spuneți în carte că ați avut mereu un fel de al șaselea simț când a venit vorba despre viitoarele zone fierbinți de pe glob. Care sunt semnele care vă conduc spre ideea că o țară sau o regiune vor deveni ”interesante” pentru presa internațională?

R. D. K.: O regiune are un viitor la știri atunci când oamenilor de acolo le este frică să discute despre marile lor probleme, când sunt probleme pe care le simți în aer, dar ele nu sunt dezbătute pentru că oamenii se simt reprimați sau jenați să le pună pe masă. Viitorul stă în interiorul acestor tăceri, în mijlocul acestor lucruri despre care nu vrem să vorbim. De obicei, acolo stau ascunse și cele mai mari probleme. Un ziarist nu poate să prezică ce se va întâmpla într’o regiune în viitorul apropiat și nici în viitorul îndepărtat. Poate doar să își pregătească cititorul pentru ceea ce poate aduce viitorul pe termen mediu, iar acel cititor să nu mai fie luat prin surprindere. Cu alte cuvinte, dacă ceea ce am scris eu poate să ofere indicii despre cum vor evolua lucrurile peste 4 ani, atunci înseamnă că mi’am făcut meseria cât de bine am putut. Presa românească trebuie să fie obiectivă, să nu îi pese de sensul în care evoluează un anumit subiect. Dacă, atunci când scrii, te bazezi pe obiectivitate și acuratețe, acestea te vor îndrepta către direcția bună.

Este presa un instrument al propagandei rusești în Europa?

R. D. K.: Da. Sunt cunoscute deja practicile Rusiei de a cumpăra organe de presă prin interpuși sau de a influența ziaristii. Scriu și în carte că imperialismul de secol XXI al Rusiei nu înseamnă atât de mult mișcări de trupe, cât activități subversive și operațiuni executate de serviciile secrete, dar și construirea în zonele de interes a infrastructurii pentru petrol sau gaze naturale. Aceste instrumente nu reprezintă o invazie, dar servesc, totuși, obiectivelor lor imperialiste.

Publicul se poate apăra de această ofensivă?

R. D. K.: Publicul din orice țară nu trebuie să rămână pasiv în raport cu presa. Toate articolele de presă trebuie citite cu scepticism, iar un cititor trebuie mereu să se întrebe: oare acesta este întregul adevăr? Care sunt aspectele pe care jurnalistul le’a neglijat în relatarea sa? Obligația presei este să fie obiectivă, iar obligația cititorilor este să rămână sceptici, dar nu cinici. Ei pot cere presei standarde ridicate și trebuie să citească din surse diferite, opinii diferite pe același subiect.

”Putin nu e aparatcik; e fost ofițer de informații. Rusia lui Putin nu va lupta în mod convențional pentru cucerirea de teritorii în fostele state satelit, ci neconvențional, pentru a’ți câștiga sufletul și mintea. Putin știe că eroarea Uniunii Sovietice a fost că nu s’a bazat pe soft power. Putin știe că, în acest conflict, Gazprom-ul e mai important decât armata rusă. Am început încă de acum câțiva ani să le spunem aceste lucruri prietenilor noștri de la Washington. Pentagonul a înțeles, dar Departamentul de Stat a fost puțin interesat. Au crezut că noi, românii, eram un pic paranoici…” Observație a lui Iulian Fota, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Băsescu în 2014, citat în cartea lui Robert Kaplan.

 

”Nu. Putin nu e Stalin. Nu e nici măcar Brejnev. Și Europa nu mai este Europa anilor ’30, nici chiar a anilor ’50. Acum s-ar putea chiar ca geografia să reprezinte un avantaj pentru România, căci suntem aproape de Orientul Mijlociu și, astfel, utili americanilor.”  Ion Iliescu, citat în cartea lui Robert D. Kaplan

Spuneți în carte că, pentru dumneavoastră, România din anii ’80 era chiar imaginea războiului rece. Cum vă reprezentați România în acest al doilea război rece?

R. D. K.: România este un aliat puternic al Statelor Unite, alături de Polonia, Turcia și Azerbaidjan. Este unul din cele patru state-pivot din Europa Centrală și de Est care acoperă un culoar de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Este un stat-pivot datorită populației sale numeroase, poziției sale geografice și pentru că România și vorbitorii de limbă română din Republica Moldova au împreună cea mai lungă graniță cu Ucraina. Dintr’o țară stalinistă și fără prestanță, România este acum un stat-pivot major în Europa Centrală și de Est.

Scrieți la un moment dat, parafrazez, că ”întocmai ca un escroc care are mai multe șanse să supraviețuiască Holocaustului, românii au supraviețuit erei Ceaușescu corupând întregul sistem”. Vă rog să comentați această afirmație.

R. D. K.: A supraviețui Holocaustului a presupus numeroase înșelătorii și subterfugii. Oamenii care respectau regulile erau mult mai ușor de ucis. Tirania lui Ceaușescu a fost totală și întreaga țară a fost redusă la un stadiu animal. Supraviețuirea a depins de rețelele alternative, nu de cele oficiale. Sistemul a fost corupt, dar a fost o necesitate. Era singura modalitate de a’ți hrăni copiii.

Își pot depăși Balcanii moștenirea bizantină? Este realist să îi considerăm o altă Europă?

R. D. K.: Cred că Balcanii pot să treacă de moștenirea lor bizantină sau otomană. Totuși, fiecare stat din Balcani este diferit. Serbia și Bulgaria, de pildă, sunt state slabe, puternic influențate de corupția din Rusia. România nu trece prin aceeași experiență, e un stat mult mai puternic și mult mai puțin influențat de ruși. Slovenia, care a fost parte din Iugoslavia, este complet integrată în Europa Centrală. Deci, nu putem generaliza situația din Balcani. Țările din zonă au moșteniri diferite și viteze diferite. Dar este la fel de adevărat că țările care s’au aflat în zona de influență a imperiilor bizantin și otoman s’au dezvoltat mai lent decât țările care au făcut parte din imperiile prusac sau habsburgic.

Spuneți în carte că România, la fel ca Georgia și Armenia, este una dintre țările care au supraviețuit în mod miraculos de’a lungul istoriei. Care este explicația dumneavoastră?

R. D. K.: România a supraviețuit grație limbii sale… Limba este ultimul determinant al culturii și identității unui popor. Poporul este limba pe care o vorbește. Limba română este unică în regiune. Este mult mai apropiată de portugheză decât de bulgară sau de maghiară… a împrumutat României o puternică identitate națională, care i’a permis să treacă peste varii procese și să devină stat național, în ciuda faptului că a fost ocupată și dezmembrată în timpul celor două războaie mondiale, în ciuda invaziilor austriecilor, rușilor, turcilor, bizantinilor.

„Dacă Germania și celelalte puteri din cadrul Uniunii Europene nu pot face față unei Rusii revanșarde și dacă UE se macină din interior, România și zonele adiacente vor avea probleme, pentru că e puțin probabil ca Statele Unite să acorde aliaților săi sprijin la nivelul la care a făcut’o în timpul războiului rece. Occidentul va fi departe, Rusia – indiferent sub ce formă – va fi aproape, iar Ucraina va continua, probabil, să fie mai importantă pentru drama europeană decât Spania sau Portugalia.”  Citat din cartea ”În umbra Europei”.

Care ar fi cel mai bun și cel mai rău scenariu pentru această parte a lumii în viitorul apropiat?

R. D. K.: Cel mai bun scenariu ar fi ca România să continue să’și întărească instituțiile, să construiască un stat tot mai puternic și să diminueze corupția. De asemenea, guvernele să rămână moderate, iar creșterea economică să se mențină la rate de 3-4% pe an, în ciuda a ceea ce se întâmplă în proasta vecinătate în care se află țara. Cel mai rău scenariu ar fi ca Uniunea Europeană să se destrame, ca agresivitatea Rusiei să continue și ca America să aibă un leadership slab. În acest caz, dacă România nu’și va continua reformele, ea va fi pierdută, va bate în retragere devenind un stat instabil, înconjurat de inamici reali.

Cât de hotărâte sunt SUA să susțină un conflict cu Rusia dacă situația din zona Mării Negre escaladează?

R. D. K.: Administrația americană vrea să evite un conflict deschis cu Rusia, cu orice preț. În același timp, a reînceput să își miște trupele în Europa. De asemenea, a amplasat echipamente militare în Europa Centrală și de Est. Să ne amintim că agresiunea lui Putin a început abia după ce, în 2012, administrația Obama retrăsese două brigăzi din Europa. Putin a văzut această retragere ca pe un semn că America nu mai este interesată de securitatea Europei. Acum, acest proces a fost inversat la Washington, iar trupele revin pe continentul european. Eu cred că administrația Obama este mai dispusă să își asume riscuri vizavi de Rusia, dar că, în același timp, nu dorește un conflict deschis.

”Geografia este o provocare, nu un destin” spune Robert Kaplan și  crede, de asemenea  că Rusia a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti

”Distincţii geografice şi de principiu au existat însă, într’un fel sau altul, dintotdeauna de’a lungul istoriei. Nucleul dur al actualei organizări a Europei moderne se apropie ca structură de Imperiul Carolingian fondat în secolul al IX-lea de Carol cel Mare. Atunci, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman a ajuns să guverneze teritorii din zona Mării Nordului până la Ţările de Jos şi având extindere şi către mari oraşe precum Frankfurt, Paris sau Milano. În afara acestei organizări rămâneau ‘surorile vitrege’ ale Europei, ţări care se întindeau în lungul Mării Mediterane, din Peninsula Iberică până în sudul Italiei, dar şi regiunea balcanică vitregită de istorie şi tributară tradiţiilor otomane şi bizantine”

În deceniile care au urmat celui de’al Doilea Război Mondial, această diviziune clară a fost suprimată, mai ales pentru că ambiţiile de izolare ale Europei s’au concentrat spre graniţele continentale: separarea de regiunea Africii de Nord şi a Eurasiei, care, în decursul istoriei, au jucat un rol extrem de important în conturarea frontierelor de la periferia continentului. Realitatea nu mai poate, însă, să suporte astăzi această izolare pe care Europa vrea să o cultive, iar acest lucru este din ce în ce mai vizibil, o dată cu exprimarea unor atitudini diferite ale diverselor regiuni ale continentului faţă de ameninţările ridicate de presiunile ruseşti, alimentate de preşedintele Vladimir Putin, de valul de refugiaţi care vine continuu dinspre Orientul Mijlociu şi de ameninţarea teroristă omniprezentă atât la nivel naţional, cât şi generalizat, la nivel de continent sau chiar mondial.

”A devenit, aşadar, limpede că centralizarea impusă timp de decenii întregi de Uniunea Europeană şi birocraţia distantă, catalogată frecvent drept nereprezentativă, nu a dus la construirea unei Europe unite. Dimpotrivă, a declanşat pe întreg continentul o undă de şoc, căreia UE îi poate supravieţui doar dacă găseşte, în cel mai scurt timp, modalitatea potrivită de a’şi păstra legitimitatea în faţa diversităţii naţiunilor şi a opiniilor”, argumentează Kaplan.

Separaţiile geografice care asigurau siguranţa Europei în anii postbelici nu mai au efectele de’atunci. În prezent, frontiera sudică a spaţiului european, considerată în mod convenţional ca fiind asigurată de Marea Mediterană, este decalată fizic până în zona Saharei, prin caravanele de imigranţi care sosesc din Nordul Africii, prin Algeria către Libia, se luptă să traverseze Marea Mediterană pentru a ajunge, în sfârşit, pe ”pământul european al făgăduinţei”. Din aceeaşi perspectivă, şi graniţa estică a Uniunii Europene pare din ce în ce mai laxă, mai ales că, în ultimul an, regiunea balcanică şi’a reluat rolul istoric de spaţiu de tranziţie, transformându’se într’un coridor prin care marea masă de imigranţi caută accesul spre centrul continentului.

Europa se află, deci, pusă în faţa unei nefericite ironii istorice. Deceniile în care a cultivat idealurile sale în materie de drepturile omului, inclusiv dreptul celor din ţările defavorizate de a căuta raiul pe bătrânul continent, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la periferia sa. Lumea arabă a rămas închisă decenii, cu state-închisori ai căror dictatori-gardieni şi’au ţinut oamenii înăuntru. Saddam Hussein în Irak, familia al-Assad în Siria, Muammar Kadhafi în Libia au permis Europei această ”prăjitură idealistă”. Şi mai rău pentru unitatea europeană, geografia şi istoria au ”conspirat” să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la valul de migranţi şi refugiaţi decât altele. După ce Germania şi unele părţi din Scandinavia i’au invitat călduros, ţări ca Ungaria şi Slovacia i’au întâmpinat cu garduri de sârmă ghimpată. Balcanii sunt afectaţi de anarhia din Orientul Mijlociu, iar criza economică din Grecia, o fostă provincie otomană săracă, a fost exacerbată de rolul de poartă de intrare a migranţilor din lumea arabă.

Un alt rol major în destabilizarea Uniunii Europene este jucat de Rusia, care după prăbuşirea blocului sovietic nu mai reprezenta în niciun caz o ameninţare pentru Europa. În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin şi’a consolidat controlul în ţară şi a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti. Polonezii şi românii din anii ’90 percepeau Rusia drept slabă şi haotică, iar aderarea la NATO şi UE le oferea pace şi prosperitate. Orizontul strategic s’a schimbat mult în prezent – viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie reînviată a anexat Crimeea, ameninţă estul Ucrainei şi alte frontiere.

”În acest context ar putea avea loc o inversare remarcabilă a alianţelor Războiului Rece. Europa se reîmparte în jumătăţi, însă de această dată Europa de Est vrea să se apropie mai mult de Statele Unite, din cauza unor temeri tot mai mari că numai NATO nu poate fi o barieră defensivă eficientă împotriva Rusiei. Concomitent, ţările din Europa de Vest, îngrijorate de valul de refugiaţi şi atacurile teroriste de acasă, caută să se apropie de Rusia, în pofida crizei din Ucraina, ca barieră în calea haosului din Siria”, mai notează Robert Kaplan în Wall Street Journal.

Putin ştie că geografia şi puterea brută – militară şi economică – sunt în continuare punctul de plecare în afirmarea intereselor naţionale. Elitele Europei, însă, au o opinie foarte diferită. După secole de băi de sânge, ele au respins puterile politice tradiţionale. Pentru a menţine pacea, şi’au pus speranţele într’un regim de reglementare gestionat de tehnocraţi post-naţionali de la Bruxelles. Ele cred că divizările continentului pot fi vindecate prin statul social şi moneda comună. Identităţi naţionale modelate de secole de istorie şi cultură ar urma să facă loc unui superstat european, indiferent de costul legitimării politice a UE în rândul naţiunilor europene.

În Marea Britanie şi în mare parte din Europa de Vest se afirmă o reacţie faţă de expansiunea Bruxellesului, iar aceasta se exprimă puternic în politica internă. Politicile statului social, trâmbiţat anterior ca un balsam pentru divizările de pe continent, au acţionat ca o frână asupra economiilor naţionale, iar această stagnare a alimentat naţionalismul (uneori reacţionar) politic şi intensificarea ostilităţii faţă de refugiaţi.

Intermarium – între ruşi şi americani: România, Polonia, Bulgaria şi ţările baltice

Alt set de îngrijorări se manifestă în Europa Centrală şi de Est. În România – o ţară în care al Doilea Război Mondial s’a încheiat în 1989, odată cu căderea regimului stalinist al lui Ceauşescu -, la fel ca şi în ţările baltice şi în alte părţi ale fostului Pact de la Varşovia şi fostei Uniuni Sovietice, UE continuă să reprezinte mai mult decât un bilanţ. Ea reprezintă o politică ce are la bază state moderne, şi nu naţiuni etnice, guvernate de statul de drept şi nu de arbitrar, care protejează oamenii indiferent de originile etnice sau religioase.

Regiunea care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului constituie Marele Intermarium (”între mări”, în latină, în acest caz Baltica şi Marea Neagră). Conceptul de ”intermarium” a fost creat de către Josef Pilsudski, un lider polonez din anii ’20 şi ’30, care visa la o centură de democraţii solide între Germania şi Uniunea Sovietică, pentru a contracara tendinţele imperiale ale amândurora.

Ameninţarea, astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu şi dinspre Germania. Dominaţia politică a Germaniei în Europa decurge din dominaţia ei economică, iar puterea tinde să se mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci şi ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane şi’au pus speranţa, începând din anii ’40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o cale de exorcizare a demonilor trecutului.

În faţa multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de abilitate politică, înregistrând eşecuri numai ocazional, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi. Însă Merkel nu este Bismarck ori Frederick cel Mare şi nici nu vrea să fie. Moştenirea nazismului şi ambivalenţa poziţiei de mijloc între Occident şi Rusia cântăreşte greu împotriva leadershipului german.

În timp ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, până când s’a dizolvat în 1806.

Asta înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se dizolve într’o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial. Succesul UE timp de multe decenii a fost un produs al puterii americane, care’şi are originile în înfrângerea Germaniei naziste. În pofida imperfecţiunilor sale, UE, mai mult decât NATO, a fost o încarnare instituţională a Europei postbelice libere, unite şi prospere.

Actuala administraţie americană, dar şi viitoarea, este necesar să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităţilor sale. Nu este doar o problemă de suplimentare a ajutoarelor militare, ci şi de un angajament diplomatic mai robust faţă de fiecare dintre ţările dintre Baltica şi Marea Neagră. Scopul nu trebuie să fie doar rezistenţa în faţa agresiunii lui Putin, ci menţinerea coeziunii interne atât a capacităţilor UE, cât şi ale NATO.

La nivel politic, acest lucru presupune ajutarea UE să se dezvolte într’o direcţie care să aducă mai multă responsabilitate. În ceea ce priveşte problemele de securitate, o întoarcere americană către Europa va însemna să se renunţe la opinia contraproductivă potrivit căreia Statele Unite vor face mai mult pentru apărarea Europei doar dacă membrii NATO îşi vor creşte bugetele apărării. Cu puţine excepţii, acest lucru nu se va întâmpla în contextul dificultăţilor economice actuale.

Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s’au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice. Problema actuală este dacă UE mai poate spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu Habsburgic, care a cuprins timp de secole Europa Centrală şi de Est şi i’a adăpostit diversele minorităţi şi interese.

Răspunsul va depinde nu doar de ceea ce face Europa însăşi, ci şi de ce vor alege Statele Unite să facă.

Ambasada României în Statele Unite ale Americii a găzduit lansarea ultimului volum semnat de Robert D. Kaplan, ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”, dedicat evoluției României de la prima sa vizită în țara noastră, în timpul regimului comunist, și până în prezent. La eveniment au participat membri ai Administrației americane, ai corpului diplomatic acreditat la Washington, foști ambasadori ai SUA la București, personalități românești și americane din mediul academic și cultural, oameni de afaceri și reprezentanți ai comunității românești.

Cu această ocazie, ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a evidențiat perioada îndelungată pe care Robert D. Kaplan a dedicat’o studiului țării noastre. Ambasadorul român consideră îndreptățită afirmația lui Robert D. Kaplan, conform căruia România se află, pentru prima oară în istorie, de partea cea bună a frontierei.

”Știind statutul României de actor prins de geografie între forțe mai mari, românii vor fi probabil la fel de surprinși ca orice occidental de faptul că un scriitor precum Kaplan a dedicat o carte întreagă țării lor, precum și ani de studiu și de reflecție. Poate că aceasta lucrare îi va face pe români să înțeleagă mai bine substanța și însemnătatea lor în lume. Să își conștientizeze frumusețea și unicitatea care este întru totul europeană, de o manieră opusă celei prezentate de anumiți istorici români. România a devenit parte a celor mai puternice alianțe din lume, stat membru NATO și UE, cu tot potențialul de securitate și prosperitate pe care le oferă acest statut. Pentru prima oară în istorie, strategiile bine gândite și efortul susținut au făcut posibil ca, astăzi, să luăm parte la deciziile care implică securitatea și viitorul nostru. Principala problemă, în acest moment, este să extragem beneficii concrete din aceste realizări, astfel ca pe viitor să ne descurcăm chiar mai bine. Dacă România va fi să fie un stat pivot la Marea Neagră, ea are nevoie de o mentalitate de stat pivot. Dacă România aspiră să fie un model de succes în Europa Centrală și de Est, ea trebuie mai întâi să se perceapă pe sine însăși ca un model de succes. Dar asta cade în sarcina noastră. ‘In Europe’s Shadow’ ridică probleme pe care elitele române au fost prea timide sau prea modeste să le pună ele însele. În contradicție cu neajunsurile pe care percepem că le’am avea, Kaplan ne spune că, astăzi, valorile noastre politice sunt sănătoase și că putem juca un rol pozitiv important în a gestiona provocările cu care ne vom confrunta. Sper că, după ce vor citi cartea și vor reflecta asupra acestor aspecte, românii vor vedea validitatea concluziilor sale” (ambasadorul George Cristian Maior).

La rândul său, Robert D. Kaplan, a arătat că România, după ce a trecut prin perioade istorice grele, se află acum în plin apogeu. Față de alte țări din regiune, România are un sistem politic și o economie mult mai bune.

”România poate fi un exemplu, dezvoltând un stat cu instituții puternice, cu o economie în creștere, cu guvern pro-occidental. Românii au o voce puternică și susțin lupta împotriva corupției. Toate acestea sunt lucruri bune și așează țara pe direcția corectă.”

Robert D. Kaplan consideră că România este orientată spre Vest în mod natural și este un aliat serios al Statelor Unite, SUA și România având o viziune comună și o relație foarte apropiată. În opinia sa, față de mijlocul anilor ’90, România a evoluat pozitiv, atât pe plan intern cât și extern.
Jurnalistul american susține că multe țări din Europa de est aveau deja, față de România, elemente de reformă în viața publică, la căderea comunismului, de aceea consideră surprinzător de bună situația în care țara noastră se află acum, deși a pornit cu o întârziere, comparativ cu alte state.

Robert Kaplan, consilierul președinților americani

S’a înrolat în armata israeliană la începutul anilor ’70 și apoi a fost, timp de 16 ani, corespondentul mai multor publicații americane în Europa de Est, Balcani și Orientul Apropiat. A prezis iminența unui război în Balcani în anii ’90, ceea ce a adăugat scrierilor sale valențe profetice.

Robert D. Kaplan este autorul a 16 cărți de politică externă și călătorie traduse în numeroase limbi, fiind desemnat de către revista Foreign Policy printre ”Primii 100 de gânditori ai lumii”. El este senior fellow la Center for a New American Security din Washington și contributing editor la publicația The Atlantic. De asemenea, a semnat numeroase editoriale apărute în cele mai importante publicații din SUA. El a fost și analist principal pe teme geopolitice la Stratfor, visiting professor la Academia Navală a SUA și membru al Comitetului de Politici de Apărare al Pentagonului și consultant pentru Armata SUA.

Robert D. Kaplan a conferențiat la universități de renume și a consiliat președinți, secretari de stat și secretari ai apărării ai SUA. Mai mult, Bill Clinton a ezitat să trimită trupe în Bosnia pentru că citise ”Fantomele Balcanilor”, prima carte a lui Kaplan despre această zonă a Europei. Analistul politic a consiliat pe lângă președinți americani și secretari de stat şi șefi ai armatei americane.

Kaplan nu este lipsit, însă, de controverse. A fost acuzat că este un promotor al imperialismului american şi pentru că a sprijinit războiul din Irak, o poziţie pe care o regretă acum. Obsesia lui pentru Saddam, a admis Kaplan, a derivat din obsesia sa pentru Nicolae Ceauşescu.

Volumul de față face o radiografie pozitivă a evoluției României, autorul arătând că de la prima sa vizită, în 1981, și până în prezent, țara a avut o dezvoltare pozitivă surprinzătoare.

În clipul de mai jos, Robert Kaplan vorbește despre Europa, la lansarea ultimei sale cărți, ”În Umbra Europei”, la Ambasada României în Statele Unite ale Americii

Sursa: agerpres, digi24.ro, românialiberă.ro, gândul.ro, pressone.ro

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

 

CULTURA CUCUTENI, SPAȚIU DE ETNOGENEZĂ AL GEȚILOR


Peninsula Balcanică este considerată Europa Veche, și teritoriul cu cea mai densă populație a Lumii Vechi. Așa cum de 26 de ani pleacă românii (geții moderni) spre vest, așa au plecat și acum 5000-5500 de ani, sau 1600-1700 de ani. Patru milioane din 23 de milioane reprezintă 15-20 % din totalul populației, deci putem spune că niciodată acest spațiu nu a fost golit de populație.
Dar din acest spațiu nu au plecat numai spre vest, cum au fost în trecut italo-celții, ci și spre est (massa-geții), sau spre sud (hitiți, troieni, odrisi), sau spre nord (hiperborei, geatsi, samo-geți) pe măsură ce ghețarii s’au retras.
Teoria kurganelor se susținea pe o ipotetică invazie a păstorilor de la șes, a unor războinici înarmați ”până în dinți” și care presupunea o exterminare în masă a membrilor civilizațiilor dunărene locale. Multă vreme s’a crezut că civilizaţia neolitică a încetat datorită sosirii unor valuri de migratori din zonele de stepă. Or așa ceva este foarte greu de admis că s’a întâmplat.

Ce invazie poate fi aceea care durează sute de ani?
Această ipoteză era plauzibilă înainte de ”revoluţia radiocarbon” când datorită aprecierii greșite a intervalului mic de timp, conform datelor de atunci, dintre sfârşitul epocii neolitice şi începutul epocii bronzului, s’a elaborat un astfel de scenariu. Azi, datele antropologice existente nu mai pot susţine o asemenea ipoteză lansată prin anii ’60 de Marija Gimbutas.
Dimpotrivă, trebuie să gândim că tocmai contactul temporal al acestor populații a dus treptat la un schimb reciproc de informație care în final a precipitat o revoluție tehnologică.
Acum se știe cu certitudine că parte din populațiile neolitice au rezistat în vetrele vechi, acestor schimbări specifice epocii bronzului, altele s’au mutat făcând loc noilor veniți.
Populația era în creștere, erau nevoi de creștere a volumului de alimente, se începuse crearea de orașe, acumularea de averi prin producerea obiectelor de podoabă, arme și unelte. Se crease premizele unor mișcări de clasă, între cei fără mijloace sau averi, și cei care le aveau pe toate.
Dacă alături de acești factori o schimbare climatică, de secetă prelungită a avut loc acum 5500 de ani, care a obligat oamenii să renunțe la modul de viață eminamente agrar, spre un alt mod de viață cu așezări mai restrânse și cu o economie croită pe păstorit, minerit și meșteșuguri, atunci mai ușor acceptăm faptul că nu a existat nicicum un cataclism sau vreo invazie, ci doar nevoia de supraviețuire și adaptare la noile condiții socio-climatice.
Astfel, pe lângă meşteşugari, se constată existenţa unei pături războinice şi chiar a unei tagme preoţeşti incipiente. Surplusurile de produse au favorizat acumularea de bunuri, ceea ce a determinat, în mod firesc, şi intensificarea conflictelor intercomunitare, dar și necesitatea asigurării securității acestor averi și ale proprietăților, prin întărirea așezărilor cu fortificații. Bogăţiile acumulate au asigurat acestor războinici o poziţie privilegiată, transformându’i într’o castă gentilico-tribală, cu rol determinant în luarea deciziilor şi în conducerea comunităţilor.
Povestea cu limbile indoeuropene, e o teorie precum este și aceea a kurganelor Marijei Gimbutas.
Să ne închipuim o altă variantă: contactul prelungit dintre două populații cu ritualuri diferite. O populație neolitică care era organizată matriarhal, a haplogrupurilor I(I1+12)+EV13+J(J1+J2)+G2a care stăteau la baza vechilor culturi dunărene, și grupa R1 ce era organizată patriarhal. Poate tocmai acest echilibru între R1 (R1a+R1b) = 29% și I (I1+I2) = 33%, care se regăsește azi în spațiul carpato-dunărean, a dus acum 5000-5500 de ani la acea simbioză ce a contribuit la trecerea spre epoca bronzului.
Pătrunderea în arealul haplogrupurilor carpato-dunărene a grupurilor R1(R1a+R1b) a produs tulburări printre populaţiile agricole sedentare, Cultura Cucuteni fiind cea mai expusă în drumul acestora spre sarea atât de necesară animalelor și care se găsea din abundență la poalele Carpaților, dar și a minereurilor care se foloseau la confecționarea armelor. Apoi chiar populația cucuteniană la rândul ei, a fost antrenată în mişcări cu caracter migrator, odată ce se cunoaște dispariția orașelor cucuteniene, ducând în final la un echilibru populațional prin mărirea prezenței haplogrupului R1 în masa băștinașilor I.
S’au produs, astfel, aceste amestecuri de populaţii între noii veniţi şi comunităţile autohtone, punându’se bazele unor noi populații.

Acest proces de restructurare etnică şi lingvistică a cuprins un spaţiu imens întinzându’se din Carpați până în India prin triburile indo-ariane şi ajungând până în vestul Europei, prin italo-celți.
Deși în istoria scrisă se trece foarte ușor peste acest declic istoric, el trebuie reviziut și aprofundat, pentru că pe teritoriul României din amestecul acestora au luat naştere triburile getice care sunt responsabile de făurirea epocii bronzului, despre care avem dovezi prin descoperirile încadrate în culturile Folteşti-Cernavodă II, Cernavodă I şi III, şi Coţofeni, caracterizate în special prin morminte plane sau tumulare, cu schelete chircite, presărate de regulă cu mult ocru roşu. Acesta este alt element de echilibru al noii societăți transferat și în ritul funerar, fiind adoptată și înhumarea, pe lângă incinerarea aplicată în neolitic, ambele cu o mulţime de subtipuri şi variante, în funcţie de tradiţia grupurilor sociale respective şi de statutul social al defuncţilor.
Din acest mix cultural-lingvistic iau naștere cel mai probabil ramura centum pe care R1b o duce în vestul Europei, iar spre est R1a preponderent cea din ramura satem. În spațiul carpatic rămân noii stăpâni, geții care se constituie într’o ramură de mijloc care face trecerea dintre cele două linii lingvistice satem-centum.
Am putea să le identificăm și etnic. Ramura celtică, care este preponderent R1b, cu ramura limbilor celtice, un hibrid spre nordul Munților Alpi între R1b+R1a+I1 pentru ramura germanicilor și ramura limbilor germanice. Iar mai spre est cu R1a preponderent azi în ramura balt0-slavilor și a limbilor balto-slavice.
Poate că noi românii avem multe cuvinte rămase din perioada când s’a definitivat un limbaj în culturile carpato-danubiene și de când apar primele dovezi scrise ale limbajului. Ca o limbă să fie vorbită avem nevoie de o populație, iar cum la noi există un echilibru dintre cei mai vechi europeni amestecat cu R1 pentru care deocamdată avem mai multe teorii despre originea sa, putem considera că limba română este un hibrid. Acest hibrid poate fi considerat tocmai limba de mijloc, sau limba de legătură dintre ramurile considerate satem și centum.

Teritoriul în care s’a dezvoltat Cultura Cucuteni este suficient de generos pentru a permite dezvoltarea câtorva dialecte așa cum este propusă mai sus, la începutul primului mileniu d.Hr.

Spațiul de contact este cel descris mai sus la est de Carpați și Gurile Dunării, pe arealul culturilor Cucuteni-Hamangia-Gumelnița pentru linia satem, dar și în Bazinul Dunării și pe spațiul culturii Turdaș-Vinca, pentru linia centum.
A fost oare linia Carpaților o punte de legătură dintre aceste două ramuri lingvistice?

Azi ea nu mai este aici, s’a mutat mai la vest, grupa satem câștigând spațiu vital în ultimul mileniu.

Citește și: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

sau GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

 

STEAGUL DE LUPTĂ A LUI AVRAM IANCU CUMPĂRAT DE UN CANDIDAT LA PRIMĂRIA BUCUREȘTIULUI

Adrian Thiess candideaza la Primaria Capitalei

Cine este personajul care a dat 105.000 Euro pe steagul lui Avram Iancu deținut de Vadim Tudor și licitat după moartea lui?

Omul de afaceri Adrian Thiess, co-proprietarul cotidianului Puterea, şi care și’a anunţat recent intenţia de a candida la Primăria Bucureștiului a declarat joi, pentru AGERPRES, că a cumpărat drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu – achiziția fiind ”un efort a 20 – 25 de persoane” – și că intenționează să expună acest obiect în mai multe orașe din țară. Fostul elev al lui Klaus Iohannis în timpul liceului, Adrian Thiess a cumpărat, miercuri seara, la licitație, drapelul lui Avram Iancu. Este vorba de drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu, pictat pe piele, considerat o raritate absolută, care datează de la jumătatea secolului al XIX-lea.

”Nu l’am licitat eu pentru mine personal. Împreună cu prieteni, parteneri de afaceri, amici am considerat că este un bun național. Este vorba despre cel mai mare erou național al românilor din Transilvania”, a afirmat Thiess.

Drapelul de luptă a fost de departe cel mai dorit și cel mai licitat obiect, care a fost achiziționat în urma unei oferte online. Dar, pentru achiziționarea obiectului istoric a venit la București un grup de persoane din comuna Horea (Alba), alături de viceprimarul localității, toți îmbrăcați în port popular.

Lupta pentru drapel a fost extrem de strânsă între licitatorii prezenți la Palatul Cesianu Racoviță din București, sediul Artmark, și persoane care au licitat online, fără a’și dezvălui identitatea. Printre cei care au licitat pentru drapel s’au aflat și reprezentanții lui Gigi Becali, dar și ai Primăriei Cluj-Napoca.

„A fost dureros. M’am dus până la 15.000 de euro. Atât am putut”, a spus Corneliu Olar, din partea comunității din Ardeal, prezent la licitație. „Poate că și noi am ajutat prin ținuta noastră și prin prezența noastră și a crescut prețul”, a continuat el, adăugând că pentru comunitatea moților drapelul „valorează mai mult decât 105.000 de euro”. El a precizat că va încerca să convingă cumpărătorul să expună acest obiect în Țara Moților.

„Acest steag are o valoare inestimabilă, pentru că i’a unit pe români. Este simbolul națiunii române. Am vorbit cu familia domnului Corneliu Vadim Tudor. Pot să spun că… cu un ochi râde, cu altul plânge, pentru că o să ducă mai departe, cu acești bani, visul lui Corneliu Vadim Tudor — revista România Mare—, iar (…) acest steag al lui Avram Iancu făcea parte din patrimoniul familiei. Începând din această noapte, nu mai face parte din patrimoniul familiei lui Corneliu Vadim Tudor”, a declarat fostul senator Marius Marinescu, după licitație.

El a spus că, alături de familia lui Vadim Tudor, speră că steagul va fi expus într’un loc unde „toți iubitorii de istorie să vină, să îl vadă și să îl admire”.

Valeriu Sângeorzan, marketing and sales director al casei de licitații Artmark, a afirmat că, probabil, drapelul va fi expus într’un spațiu public.

„Pot chiar să îi asigur pe toți oamenii că, în ceea ce ne privește, vom face toate demersurile în acest sens. De altfel nu este pentru prima oară când noi facem acest lucru și convingem colecționarii să își expună public operele de patrimoniu, de tezaur”, a declarat el, după licitație.

„Există un proiect inițiat de Artmark, care se numește ‘Camera colecționarului’ și care funcționează. Suntem deja în negocieri cu șapte muzee mari ale acestei țări unde au intrat astfel de valori. Am speranța că vom reuși să facem același lucru cu drapelul despre care vorbim”, a adăugat reprezentantul Artmark, menționând că regiunea vizată este „din Ardeal”.

Drapelul, pictat pe piele, raritate absolută, datat la jumătatea secolului al XIX-lea, a avut un preț de pornire de 5.000 de euro.

Fost consilier prezidential, omul de afaceri și strateg al câtorva campanii electorale, Adrian Thiess a declarat, pe 15.01.2016, că va candida la Primăria Capitalei.

”Cred ca este momentul să fac pasul în față, să ies din umbră, unde am sprijinit victoriile altora, și să lupt pentru propria mea victorie”, a declarat Thiess,

Thiess a coordonat campania electorală a lui Sorin Oprescu, la primul mandat.

”Sorin Oprescu a fost cea mai mare dezamăgire nu doar a mea, ci a tuturor oamenilor care l’au sprijinit. Într’un fel, şi eşecul lui în administraţia locală m’a determinat să candidez”,  a declarat Thiess.

Prefer să fac lucruri nu să vorbesc despre ele

Despre obiectivele sale pe care le va urmări pentru Primăria Capitalei, Adrian Thiess spune că ”un an de mandat al meu, nu se va compara cu niciun mandat integral al oricăruia dintre primarii de până acum. Prefer totuşi să nu vorbesc despre obiective, ci să fac lucruri!”.

În timpul liceului, Adrian Thiess a fost elevul lui Klaus Iohannis la Sibiu. Potrivit informațiilor de pe pagina principală de Facebook, Thiess a studiat la Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal” în perioada 1987-1989. Adrian Thiess a rămas un apropiat al lui Klaus Iohannis, coordonându’i din umbră campania la alegerile prezindențiale din 2014.

Adrian Thiess a organizat în ultimii ani o serie de conferinţe importante care i’au adus la Bucureşti pe vicontele Etienne Davignon, preşedintele Grupului Bilderberg, pe  Richard Hass, Preşedintele Consiliului pentru relaţii externe al SUA, pe Mihail Gorbaciov, pe  Sir Tim Berners-Lee, inventatorul www-ului, pe Ronnie O’Sullivan etc

https://i0.wp.com/storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7969/14693160/1/adrian-thiess.png

”O legendă vie, e cel mai bun jucător pe care snooker-ul mondial l’a avut şi nu o spun eu, ci şi cei care trăiesc de foarte mult timp acest fenomen. El se va afla pentru prima oară în Bucureşti şi mai ales că va juca împotriva campionului mondial en-titre va conta foarte mult. Eu zic că are o importanţă foarte mare şi mă bucur că am posibilitatea să organizez şi un astfel de eveniment. Pe lângă cei doi ne’am gândit şi am adus un arbitru de renume internaţional, poate printre primii trei din lume, este vorba despre Michaela Tabb.”

Întregul interviu acordat de Adrian Thiess cu ocazia acestui eveniment organizat la București, îl puteți citi aici.

Thiess este acţionar la firma Eurostar Catering Expres, operatorul naţional pentru serviciile de catering mobil în toate trenurile de rang superior din România: Săgeata Albastră, rapid şi accelerat. Thiess mai deţine împreună cu soţia sa, Elena Delia Thiess, încă trei firme: Dental Center 2001, Dental Expert Center si Casa Elegance D&A 1874.

Sursa: Agerpres.ro, qmagazine.ro, cotidianul.ro, prosport.ro, tribuna.ro

Citiți și: GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Unirea României cu Republica Moldova revine în actualitate prin diferite luări de poziție, declarații și analize. În continuare voi reproduce câteva dintre ele, mai semnificative.

Fostul şef al statului a mărturisit că, pe vremea când era preşedinte, i’a propus fostului şef de stat moldovean, Vladimir Voronin, unirea Republicii Moldova cu România. Băsescu nu a spus însă finalul discuţiei de la acea vreme. Voronin, care conduce partidul comunist din Moldova, a povestit, la o emisiune de televiziune discuţia pe care a avut’o cu Traian Băsescu.

Valdimir Voronin:

„Da, a fost într’o discuţie, aşa, particulară. Eu mă mir că are o memorie aşa de bună. Dar n’a spus cinstit până la capăt cum am reacţionat eu. I’am răspuns că nu’i posibil acest lucru, pentru că moldovenii sunt o naţiune şi românii sunt cu totul altă națiune. Unirea nu este posibilă nici acum, nici vreodată în istorie, nici în perspectivă, niciodată. Mie mi’a părut că serios mi’a propus, ca pe urmă a mai repetat nu ştiu cui asta. Acum, serios, bravo că are aşa memorie, dar noi moldovenii suntem alt norod şi din istorie, şi din realitate. Aceste aiureli cu unirea trebuie terminate”.

Vladimir Voronin a făcut aceste declaraţii după ce, de ziua Micii Uniri, Traian Băsescu a reluat ideea lansată în timpul mandatului său, şi anume, unirea celor două state. Voronin este cel care a susţinut, în 2013, că Traian Băsescu a făcut presiuni asupra politicienilor de la Chişinău şi că i’a sunat noaptea în stare de ebrietate.

Multe state, aproape toate statele post-sovietice, în afară de Rusia, au rămas fără stăpân şi s’au bucurat de independenţă și de statalitate nouă. Însă în scurt timp acestea au început să înţeleagă că se creează o nouă scenă geopolitică, cu centre puternice peste ocean şi în Europa. Aceste state au vrut prin inermediul diferitor strategii şi motive ideologice să fie mai aproape de aceste centre.

Pal Talmaș:

Cel puțin asta este părerea unui sociolog maghiar, Pal Tamaș,  care emite câteva concluzii ”independente” și ”provocatoare” la conferinţa: ”Ce loc va ocupa Moldova în Europa contemporană?”, fiind invitat de organizaţia Dialogum cu sprijinul clubului media rus „Format-A3” și pe care le voi expune mai jos. Doctor în macroeconomie şi planificare economică, profesor de sociologie la Universitatea de Stat din Moscova „M. Lomonosov”, Pal Tamas este absolvent al Universităţii din Kiev de pe vremea Uniunii Sovietice. Pal Tamas nu este la prima vizită în Republica Moldova, iar ultimele vizite le’a făcut pentru a cerceta protestul social, aşa cum a făcut când a documentat Maidanul de la Kiev.

”Am venit la Chişinău ca să învăţ şi să relatez anumite adevăruri” (!)

Să vedem care sunt aceste ”adevăruri”:

Elitele politice din Republica Moldova nu vor să devină parte a comitetului regional românesc, ci să rămână independente, să aibă propriile ambasade.

Elita de la Chişinău şi’a dat seama că e mai bine să fii membru al ONU decât să fii în consilier în România Mare, însă Bruxelles-ul aşteaptă un semnal de la elitele moldoveneşti pentru a permite ca România să înghită Republica Moldova, iar Bucureştiul ar putea garanta elitelor de la Chişinău posturi bune într’un stat mai mare.

Ultimile opt luni au fost cele mai interesante în Republica Moldova, în contextul ultimelor evenimente, este de remarcat „lentoarea cu care au acţionat autorităţile de la Chişinău în cazul furtului din sistemul bancar. A fost o nehotărâre, indisponibilitate.

Despre furtul secolului se cunoştea din luna februarie, iar omul care a fost declarat vinovat de delict a fost arestat peste opt luni. Este demn de toată mirarea cum elita politică actuală mai controlează situaţia, că ei continuă să numească oameni în funcţii”.

Poporul încă nu a luat instituţiile statului cu asalt şi nu i’a spânzurat pe politicienii responsabili, iar această reacţie încetinită a poporului ar fi una tipică pentru Europa de Est.

„Eu îi urmăresc pe sociologii moldoveni şi pe oamenii din mediul cultural, precum dramaturgul Nicoleta Esinencu, pentru a înţelege cum tinerii intelectuali percep ţara lor. Am văzut că mulţi oameni trăiesc foarte rău, însă la fel de rău trăiesc şi ucrainenii, românii, ruşii. Am văzut o deosebire principială între discursurile eroilor Nicoletei Esinencu şi discursurile sociografilor din Ungaria sau Cehia”.

Discursul disperării nu vine de la cele mai sărace pături sociale, ci de la clasa de mijloc care este dezămăgită de ideea că după destrămarea URSS viaţa va fi mai bună. Sentimentul disperării este asociat cu ideea de imposibilitate a revoluţiei, chiar şi atunci când circumstanţele şi atmosfera predispun spre o revoluţie. Clasa de mijloc nu percepe revoluţia ca un mijloc de a schimba lucrurile, iar dacă ar fi fost altfel, atunci ar fi lipsit şi acest sentiment de disperare.

Totodată diferenţa de bază între republica Moldova şi alte state pe care le’a cercetat, stă în elita aflată la putere, care nu este trasă la răspundere.

”În multe state există oligarhi care lucrează pentru propriul buzunar, însă există o oarecare comuniune cu populaţia. Oligarhii îşi dau seama că nu pot face anumite lucruri, altfel vor fi ridicaţi în ştreang”.

Europa joacă rolul fratelui mai mare cu cheltuieli minime pentru state ca Republica Moldova . În această logică se înscrie şi programul Parteneriatului Estic, care nu este altceva decât praf în ochi. Uniunea Europeană este o mare birocraţie cu o armată mare de funcţionari care trăiesc din granturi, burse, traininguri. În această organizaţie arhi-birocratizată cum este Uniunea Europeană are loc o luptă clanuri, o luptă pentru bani, pentru influenţă. Republica Moldova este un stat foarte comod de manipulat de către Uniunea Europeană deoarece aceasta este foarte mică.

Elitele politice din Republica Moldova, nu vor să devină parte a comitetului regional românesc, ci să rămână independente, să aibă ambasadele , experţii, oficialii lor.

Elita de la Chişinău şi’a dat seama că e mai bine să fii membru al ONU decât să fii în consilier în România Mare, deoarece aşa se menţin salariile mai bune şi posturile înalte. În această ordine de idei elitele moldoveneşti consideră că unica şansă de a rămâne la locurile bune, cu maşini de stat şi ambasade este de a se integra în structurile europene şi astfel să nu fie încorporaţi în România.

Însă Bruxelles-ul aşteaptă un semnal de la elitele moldoveneşti şi va permite înghiţirea Republicii Moldova, iar România ar putea garanta elitelor posturi bune într’un stat mai mare.

Cum ar putea fi rezolvate problemele Republicii Moldova? Acestea seamănă în mare parte cu cele ale fostelor state sovietice care deja au ajuns în UE sau tind să facă parte din aceasta.

”Uniunea Europeană, care a fost înainte un iaht elegant, unde erau invitaţi doar câţiva turişti pentru o plimbare maritimă plăcută, acum se transformă într’un submarin care funcţionează conform unor obligaţiuni foarte strict delimitate, cu o disciplină şi subordonare de fier”.

Ce se va întâmpla cu Uniunea europeană către anul 2030?

În 2004 UE a deschis mai multe ferestruici acceptând mai multe state în componenţa sa. Atunci, Ucraina spunea că peste 2-3 ani se va integra şi ea în UE.

”Însă ferestruica lor s’a închis. UE nu va integra Ucraina în următorii 15 ani, iar acest lucru nu înseamnă că ucrainenii nu ar merita acest lucru, ci faptul că fereastra lor s’a închis. Eu le’am lămurit prietenilor mei ucraineni, că mierea europeană este porţionată”.

Dincolo de aceste păreri , tot mai multe voci vin să arate că singura soluție pentru Basarabia nu este decât Unirea.

Ana Guțu:

„Republica Moldova a ajuns exact în punctul în care trebuie să spunem franc, sus şi tare, că nu există nicio altă posibilitatea de revenire la normalitate în societatea R. Moldova decât reunificarea cu România. În opinia mea, în 1991 s’a comis o mare greşeală, nu ar fi trebuit declarată independenţa R. Moldova”, a declarat deputatul moldovean Ana Guţu, în cadrul conferinţei „Românilor de Pretutindeni” desfăşurată în Parlamentul României.

http://anagutu.net/?p=4385

Intervenția ei video o puteți urmări aici:

http://epochtimes-romania.com/video/deputat-moldovean-nu-exista-nicio-alta-posibilitatea-de-revenire-la-normalitate-decat-unirea-cu-romania–1271

Analiză EUObserver, despre realismul unei astfel de uniri:

Ce ar însemna unirea României cu Moldova? De ce nu iau în serios Washingtonul şi Bruxelles-ul această ipoteză
Un grup recent format din parlamentari români promovează ideea reunificării dintre România şi Republica Moldova. Cu 41 de parlamentari la Bucureşti, grupul ”Prietenii Unirii“ ţinteşte să dezvolte legăturile economice şi culturale dintre cele două ţări, însă cea mai controversată propunere, favorizată de unii din grup, este chiar unirea.

Mircea Druc, primul premier al Republicii Moldova îşi aminteşte:

”Am venit la Bucureşti cu o rugăminte, să le spun că avem o a doua şansă să ne unim. Adversarii intraseră în panică, comuniştii agrarieni, în Republica Moldova circulau cupoanele, rublele ruseşti nu erau. Citisem în „Pravda” că leul românesc s’a egalat cu rubla sovietică. I’am transmis unui coleg să le spună la tribuna Parlamentului, să vedem ce reacţie au. Şi a citit, în ruseşte, şi i’au zis să tacă. Când le’a transmis că Pravda a scris, a fost o uimire imensă.  Mentalitatea era că noi suntem Uniunea Sovietică şi că fraţii noştri români sunt săraci. Dintr’o dată acest şoc. Aşa că am solicitat ca leul să circule în paralel cu cupoanele moldoveneşti (nu aveam încă leul moldovenesc) şi cu rubla. Au votat toţi. La Bucureşti le’am explicat că leul românesc se va da pentru fondul de salarii. Puteau să intre în România, să’şi facă cumpărăturile aici. Şi era bine pentru toţi. Mai bine să intre leul românesc în Moldova, decât paraşutiştii.   Dar Bucureştiul pregătea alegerile locale şi ne’au zis că nu prea au cerneală tipografică, hârtie. Şi atunci am zis nu, vom rata şi această şansă. Fraţii mei de la Bucureşti nu sunt pregătiţi. Tot romantismul meu, toată generaţia mea care a crezut că toţi trăim cu gândul unirii şi’a văzut visele spulberate. Şi uite aşa am ajuns în această situaţie.   Ajutoarele au început să vină. Noi eram mai performanţi decât eraţi dumneavoastră aici. Kogălniceanu era copil în ochii noştri. Puteau să vină şi mai multe ajutoare, dar nu s’a vrut. Inconsecvenţa şi lipsa de sincronizare ne’a jucat festa istorică şi de aceea am pierdut. Rea-voinţa de la Chişinău şi situaţia de la Bucureşti. Cum să vorbim de ajutoare, când Bucureştiul avea o problemă fixă: avem alegeri în vară, ce ne facem dacă învinge Raţiu, care n’a mâncat soia, lasă’vă pe voi acolo, că noi avem probleme mai mari.”

Ovidiu Raeţchi, parlamentar român din partea Partidului Naţional Liberal (PNL), parte din grupul ”Prietenii Unirii”:

”Trebuie să lucrăm împreună cu Moldova, să îi ajutăm să găsească valorile europene, iar dacă unirea va reprezenta o soluţie acceptată de Uniunea Europeană (UE) şi de NATO, vom fi bucuroşi să o facem…Nimeni din Bucureşti nu vorbeşte cu moldovenii despre ce au ei nevoie, lucruri simple ca manuale în limba română pentru licee şi universităţi. Mai sunt multe de făcut la un nivel mai mic, nu să considerăm unificarea ca fiind cel mai important obiectiv. Ştim că acesta este un moment sensibil din cauza crizei din Ucraina.”

Unirea ar fi un răspuns la problemele Moldovei. Ideea reunificării deschide răni istorice, dar şi recente, pe fondul războiului din Ucraina şi al zonei de conflict separatist din Transnistria şi ar putea mări ruptura dintre Rusia şi UE. Totul vine într’un moment crucial pentru Moldova care suferă de pe urma unei căderi economice şi a corupţiei în creştere. Politicienii români îşi declară susţinerea profundă pentru unire, însă trebuie să şi practice ceea ce susţin. Între timp, mişcările pro-unioniste din ambele ţări promovează unirea ca pe un răspuns la problemele moldoveneşti.

Dinu Plângău, preşedintele grupului activist pro-unionist ”Tinerii Moldovei”:

”Moldova nu poate supravieţui şi singura soluţie pentru a ieşi din criză este o unire cu România”

Activiştii dau exemplu România, ca fiind un succes economic şi politic datorită creşterii economice stabile, a statutului de membru NATO şi UE şi a programelor radicale anticorupţie în care sute de politicieni sunt arestaţi şi se confruntă cu condamnări la închisoare. Însă în capitala moldovenească, Chişinău, niciun partid din Parlament nu a urmat o linie unionistă. Deşi Moldova favorizează o intrare în UE, este puţin mai rece faţă de statutul de membru NATO. După alegerile de anul trecut, culoarea politică a ţării se schimbă de la cea liberală şi pro-europeană, către cea roşie a comuniştilor şi socialiştilor, mai apropiaţi de Rusia. Partidele proruse s’au dovedit o forţă.

Nicu Popescu, analist senior la Institutul UE pentru Studii de Securitate:

”Discuţiile despre unificare slăbesc politica moldovenească şi hrănesc discursul anti-românism al politicienilor moldoveni proruşi….Cu fiecare alegeri, din ce în ce mai mulţi moldoveni cu paşaport românesc votează în România. Dat fiind faptul că multe alegeri din România sunt foarte strânse, brusc există un interes şi mai mare din partea partidelor politice româneşti….Există dezamăgiri din ce în ce mai mari faţă de partidele proeuropene din Moldova, dar totul e din cauză că nu şi’au îndeplinit promisiunile cu privire la combaterea corupţiei.”

Partidul Socialist are cele mai multe locuri în Parlamentul moldovean, în timp ce o coaliţie instabilă dintre comunişti şi liberali se află la conducerea Guvernului. Între timp, doar între 7,5 şi 35% în funcție de sursa sondajelor, dintre moldoveni favorizează o unire cu România, cifre care au rămas aproape neschimbate în ultimul deceniu. Reunificare versus reanexare Rusia şi România s’au luptat pe teritoriul reprezentat de Moldova de azi în ultimele două secole, încă de când Imperiul Otoman a cedat controlul statului vasal Moldova, inclusiv teren la vest şi la est de graniţa actuală a României cu Moldova. În timp ce România promovează ”reunificarea”, Rusia susţine că aceasta ar reprezenta, de fapt, o ”reanexare”.

Teritoriul Republicii Moldova a făcut parte din Imperiul Ţarist între 1812 şi 1918 şi a fost o republică a Uniunii Sovietice între 1945 şi 1991. Totuşi, România susţine că Moldova are legături culturale imense cu ea, majoritatea populaţiei fiind vorbitori de limbă română. Însăşi România, care a existat ca stat după 1860, a absorbit Moldova între 1918 şi 1940. Aşa că şi România, dar şi Rusia susţin influenţa asupra Chişinăului. Unirea dă bine la români.

Traian Băsescu:  ”Proiectul meu de suflet”

Acest lucru l’a susţinut şi premierul României, Victor Ponta:

”Promisiunea mea este ca împreună să realizăm cea de’a doua mare unire a României”

”Prietenii Unirii” are două scopuri. Pe lângă faptul de a vedea dacă o asemenea unire este posibilă, grupul de parlamentari promovează o abordarea blândă privind relaţiile economice, culturale şi sociale dintre România şi Republica Moldova: legături feroviare mai bune, susţinerea sistemului educaţional din Moldova, burse româneşti pentru studenţii moldoveni şi o intensificare a dialogului politic.

Ideea reunificării cu Moldova este manipulată de liderii români înainte de alegeri, tactică binecunoscută pentru câştig. Unirea este susţinută de 76% din români, potrivit unui sondaj IRES realizat în 2013, şi niciun candidat major la alegerile prezidenţiale din 2014 nu a ignorat acest lucru.

Politicienii români nu sunt luaţi în serios Diplomaţi europeni şi’au exprimat îngrijorările cu privire la asemenea discuţii, însă declaraţiile politicienilor nu creează mare panică deoarece foarte puţini de la Bruxelles şi din Washington iau în serios politicienii români.

Din 2010, România şi’a crescut susţinerea pentru Moldova, în special faţă de tineri, următoarea generaţie de votanţi, dând 100 de milioane de euro drept ajutor celor de peste Prut, pentru susţinerea educaţiei şi infrastructurii. Studenţii moldoveni din România se bucură de privilegii speciale, iar anul trecut, guvernul Ponta a donat 100 de microbuze pentru şcolile din Moldova. În ultimii 10 ani, numărul moldovenilor cu acces la paşapoartele româneşti a explodat, astfel existând zeci de mii de noi votanţi.

Totuşi, din partea preşedintelui Klaus Iohannis nu există discuţii despre vreo reunificare. În 2014, în timp ce Iohannis era încă primarul Sibiului, el susţinea ”mişcări mai lente” către o unire, notând faptul că aceasta nu reprezintă un scop naţional. Însă nici el nu a exclus eventualitatea unei asemenea uniri. Activişti, uniţi’vă!

”Acţiunea 2012 este un grup „umbrelă“ ce însumează alte 30 de grupări pro-unioniste din România, Moldova, Elveţia, Franţa , Italia şi SUA care-şi doresc ca România să facă o ofertă Moldovei pentru reunificare în 2016.

În 2016 în România au loc alegeri parlamentare. Deşi unirea cu Moldova nu se află pe lista de priorităţi a românului obişnuit, votanţii pot fi convinşi de candidaţii cu tendinţe unioniste. La un nivel teoretic, activiştii şi unii politicieni solicită un referendum privind unirea, care să aibă loc în martie 2018. Această dată este plină de încărcătură politică, reprezentând un secol de când s’au unit părţi din Moldova cu România. Însă precedentele istorice devin spinoase atunci când se ajunge la teritoriul propriu-zis care s’ar uni cu România. Turiştii din Bucureşti văd peste tot desene şi abţibilduri puse pe bănci din parc, pe gurile de canal, pe clădirile abandonate şi pe pereţii toaletelor din baruri prin care se spune că ”Basarabia e România”, referindu’se la o zonă care a făcut parte din România între cele două războaie mondiale. Şi totuşi, Basarabia include zone şi la nord şi la sud de Moldova de astăzi, care acum sunt parte din Ucraina. De asemenea, Basarabia exclude mare parte din Transnistria, o republică separatistă din estul Moldovei care este aliată Moscovei şi are şi propria monedă. Politicienii români vorbesc deseori despre unificarea cu Basarabia, şi totuşi, atunci când activiştii şi parlamentarii sunt întrebaţi susţin că nu au niciun plan cu teritoriul ucrainean.

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Problema Transnistriei

Deşi activiştii din ”Acţiunea 2012” vor să se unească şi cu Transnistria, nu există precedent istoric privind apartenenţa de România a acestei regiuni. Transnistria găzduieşte acum cea de-a 14-a armată a Rusiei şi este căminul unei populaţii amestecate de ruşi, moldoveni şi ucraineni. Majoritatea transnistrenilor rămân proruşi şi sunt sceptici cu privire la intenţiile României. Însă oponenţii ruşilor spun că acest lucru este din cauza presei proruse.

Anonim ”transnistrean”pentru ”EUObserver” :

”Cei din afară cred că Transnistria este un stat sovietic, dar mulţi transnistreni văd România ca un loc aparţinând de secolul al XIX-lea, cu căruţe cu coviltir conduse de ţigani la fiecare colţ de stradă.” (!)

Dacă aşteptăm să vedem ce spune lumea, nu mai facem niciodată unirea. O altă grijă o reprezintă implicaţiile geopolitice, adică eufemismul pentru ”chestia asta ar enerva teribil Rusia.” Criticii susţin că începutul discuţiilor expansioniste într’un moment în care UE încearcă să calmeze tendinţele separatiste din statele membre nu reprezintă o idee înţeleaptă.

Iulia Modiga, vicepreşedintele ”Acţiunea 2012”:

”Ne’am uitat prea mult la ce are de spus Rusia sau altcineva despre această problemă. Dacă aşteptăm să vedem ce spune toată lumea, inclusiv Rusia şi Bruxelles-ul, nu o mai facem niciodată. Trebuie să ne decidem noi. Ceea ce se întâmplă este că centrul de gravitaţie al politicii moldoveneşti se mută de la UE şi de la România, către Rusia. Acum Moldova se confruntă cu o criză economică care este catastrofală şi singurul lucru care poate salva Republica Moldova este o unire cu România.”

Însă, un referendum în Chişinău pare foarte puţin probabil.

Ministrul rus de Externe nu a dorit să comenteze pe acest subiect. De asemenea, şi omologul său moldovean a ales să nu comenteze. Potrivit ministerului din Moldova, acesta nu are ”competenţa” de a reacţiona la iniţierea unui alt grup unionist din Parlamentul de la Bucureşti, conchide Michael Bird pentru „EUObserver“.

În cazul unirii s’ar putea produce și o reformă administrativă națională prin contopirea câtorva județe și concentrarea pe centre industriale mai importante, pentru o mai bună gestionare a teritoriului, fără a mai fi nevoie de o modificare expresă a Constituției, județul continuând să rămână principala unitate administrativă.

Mai jos este propusă o variantă cu 19 (județe) + 2 metropole (București și Chișinău). În acest caz trei județe din dreapta Prutului (Galați, Iași și Botoșani) ar absorbi peste 60 % teritoriul Basarabiei.

România trebuie să rezolve un important decalaj pe care îl are faţă de Europa, pentru a aduce serviciile publice şi deciziile mai aproape de cetăţeni şi pentru a folosi mai judicios resursele existente. O importanţă deosebită trebuie acordată demarării procesului de regionalizare şi continuarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară.
Cele două obiective, respectiv ”Reorganizarea administrativ-teritorială prin crearea cadrului instituţional pentru funcţionarea regiunilor administrativ-teritoriale” şi ”Continuarea reformei în administraţia publică cu accent pe creşterea autonomiei colectivităţilor locale prin declanşarea reală a procesului de descentralizare, cu respectarea principiului subsidiarităţii” pot fi implementate printr’o serie de măsuri.
Acest proces are misiunea de a spori legitimitatea autorităţilor publice în proiectarea şi îndeplinirea unor obiective strategice la nivel regional, în plan economic, social, cultural, cu efect asupra modernizării societăţii româneşti.

Hartă a principalelor zone metropolitane

Constituirea regiunilor şi descentralizarea contribuie la:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile, dezvoltării culturale a acestora şi al coeziunii teritoriale.

Principiile Procesului de regionalizare-descentralizare
Principiile pe baza cărora se desfăşoară acest proces sunt următoarele:

a) principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară;

b) principiul asigurării resurselor integrale exercitării competenţelor transferate;

c) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi regionale în raport cu competenţele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică;

d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, gradual, predictibil, transparent, bazat pe criterii şi reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei publice locale sau regionale, după caz, sau să limiteze autonomia locală financiară;

e) principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile publice şi de utilitate publică;

f) principiul democraţiei participative, care presupune implicarea comunităţii şi structurilor societăţii civile, în definirea şi implementarea politicilor în domeniul descentralizării regionale;

g) principiul cheltuirii eficiente a resurselor financiare publice.

Regionalizarea durabilă, eficientă și cu sens a României presupune un efort concertat al tuturor actorilor implicați, dar mai ales a beneficiarilor acestui proces, adică a noastră a tuturor.
Realizarea unei bune regionalizări a României, cu avantaje și beneficii reale, depinde de gradul de implicare a fiecăruia dintre noi în proces.

Cadrul legislativ existent privind dezvoltarea metropolitană în România

Legislația existentă în sprijinul formării și funcționării asociațiilor metropolitane/asociațiilor intercomunitare cuprinde acte normative: Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, Legea 351/2001 privind aprobarea PATN secțiunea rețeaua de localități, Legea 215/2001 privind administrația publică locală, OG 26/2000 privind asociațiile și fundațiile.
Potrivit Legii 351/2001, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național
Secțiunea a IV-a
– Rețeaua de localități, cu actualizări și completări ulterioare, municipiile
cu potențial de configurare a zonelor metropolitane sunt cele de rang 0 și I, precum și municipiile reședință de județ, situația la mijlocul anului 2013 privind numărul de localități urbane fiind următoarea:
Localități urbane de rangul 0
– Municipiul București;
Localități urbane de rangul I: 11 municipii de rang I (Bacău, Brașov, Brăila, Galați, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Oradea, Ploiești, Timișoara);
Localități urbane de rangul II : 91 municipii;
Localități urbane de rangul III: 217 orașe.
În acord cu Legea 351/2001, Conceptul strategic de dezvoltare teritorială România 2030 (CSDTR) integrează condițiile de conformare a structurilor policentrice la nivelul Uniunii Europene, potrivit principiilor coeziunii teritoriale și ale articulării acestora cu asigurarea componentei teritoriale a competitivității.

În cadrul CSDTR 2030, definirea structurii policentrice ierarhizate la nivelul României a fost structurată în conexiune cu rețeaua de poli majori la nivelul Centrului și Sud-Estului Europei, potrivit clasificărilor ESPON:

– Poli metropolitani MEGA (Zone Metropolitane de Creștere Europene) cu vocație internațională: București, Timișoara, Constanța, Cluj, Iași;
– Poli naționali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potențial de Arii Funcționale Urbane și potențial MEGA pe termen lung, (Oradea, Bacău, Brăila, Galați, Craiova);
– Poli supraregionali și poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) (cu potențial de Arii Funcționale Urbane, între 50 000 –250 000 locuitori);
– Poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potențial de Arii Funcționale Urbane și cu specificitateâ funcțională, de ex: Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Suceava;
– Poli subregionali, între 30 000 –50 000 locuitori;
– Poli locali, sub 20 000 locuitori.

O altă caracteristică pozitivă a politicii legată de polii de creștere este faptul că finanțarea este mai ușor acordată orașelor care formează zone metropolitane și elaborează planuri
integrate de dezvoltare.
Dezvoltarea urbană nu are loc în vid, orașele fiind incluse în sisteme
urbanistice mai ample.
De exemplu, cele mai multe orașe implică o forță de muncă, clienți, furnizori și alți agenți economici dintr’o regiune mai vastă, care include zonele limitrofe principalului centru de
activitate economică. Prin urmare, planificarea orașelor trebuie să fie integrată pentru a include și comunitățile peri-urbane. Cu toate că, formal, nu există o administrație metropolitană în România, Legea nr. 351/2001 stipulează că municipiile reședință de județ pot încheia acorduri voluntare cu localitățile limitrofe.

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale prevede că autoritățile locale pot forma asociații intercomunitare, pentru protejarea și promovarea intereselor comune ale acestora. A fost nevoie ca toți polii de creștere să încheie astfel de asocieri intercomunitare la nivelul zonelor metropolitane și să elaboreze planuri integrate de dezvoltare (PID) în vederea accesării fondurilor structurale.

În ultima variantă propusă s’a ales contopirea unor județe pe baza binomurilor metropolitane sau a polurilor cu potențial de creștere, astfel că mai rămân doar 16 județe + 2 metropole.
Județul Prut din nord-est are binomul Suceava-Botoșani, alături de Bălți, Bacău are Bacău-Piatra Neamț alături de Focșani, Oradea are Satu-Mare-Baia-Mare, altăuri de Oradea, Timișoara are Arad-Timișoara, Pitești are Râmnicu Vâlcea-Pitești alături de Târgu Jiu, Galați are Brăila-Galați alături de Tulcea. La fel, Sibiu are Alba-Iulia-Deva, alături de Sibiu.
București are un potențial de polaritate cu mult mai mare decât teritoriul pe care este constituit județul Vlașca, dar județele învecinate preiau aceste zone de polaritate.
În această ultimă variantă am ales mutarea capitalei în centrul țării la Brașov.
Mai jos reproducem un model de ”foaie de parcurs” care ar trebui urmată în cazul în care se decide Unirea.
Pe fondul căderii spectaculoase a Republicii Moldova, o parte importanta a românilor dintre Prut si Nistru (cel putin un sfert dintre acestia, dând credit sondajelor vehiculate chiar de campionii partidei filo-ruse) cere realizarea Reunificarii Romaniei cu Basarabia, sperând ca prin asta și cei 3 milioane de români de acolo să se conecteze, împreună cu țara-mamă, la sensul istoriei.
Se impune un Minister al Reunificarii care patroneaza atât institute de cercetare care să elaboreze modele privind scenariile de reunificare, cât și instituții politice care coordoneaza politica de asistență financiară și umanitară, precum și pe aceea de investiții economice necesare obiectivului Unirii.
Acest minister poate oricând sa fie un model și un început pentru noi, în sensul în care se poate creea, la Guvern sau la Președinție, un departament sau o agenție pentru problematica asociată Republicii Moldova, cu doua obiective majore:

a) Coordonarea asistentei financiare (finanțare de proiecte, ajutor de dezvoltare și ajutor umanitar) acordată Republicii Moldova;
b) Elaborarea de modele exhaustive, precum și de ghiduri practice de realizare a Reunificării.

O altă etapă importantă în acest demers este, fără îndoială, asumarea de către clasa politica românească a principiilor Reunificării, pe care în această etapă ar fi urmatoarele:

a) Realizarea ”reunificarii dintr’o bucată”, fără etape intermediare și fără asimilări treptate;
b) Intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub jurisdicția integrală românească, adica acceptarea integrală a legislației românești actuale (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO, ca fiind parte inseparabilă a României) ;
c) Validarea parlamentară a soluției de Reunificare în parlamentele de la București și Chișinău și apoi convocarea imediată a unui Parlament al României reîntregite);
d) Capitala țării reîntregite va rămâne Bucureștiul;
e) Drepturile minorităților prevăzute în actuala legislație românească vor reprezenta garanția includerii și valorizării noilor minorități naționale în corpul social comun, după modelul de succes parcurs pentru minoritatea maghiară;
f) Aducerea tuturor salariilor funcționarilor publici din actuala Republica Moldova la nivelul din Romania din prima zi;
g) Aducerea tuturor pensiilor din actuala Republica Moldova la nivelul celor din Romania din prima zi. Renunțarea la principiul contributivității pensiilor din teritoriul actualei Republici Moldova pentru o perioadă de 20 ani;
h) Dreptul companiilor de utilități și al operatorilor reglementați/licențiați de pe cele două maluri ale Prutului de a opera liber pe teritoriul național rezultat;
i) Valabilitatea tratatelor internationale se va menține și pentru România reîntregită;
j) Unificarea instituțiilor naționale de tip Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc și modificarea organismelor de conducere după principiul proporționalității (cinci sesimi pentru actuala Românie și o șesime pentru actuala Republică Moldova) ;
k) Garantarea, pentru o perioadă de 20 ani, a unei reprezentări proporționale în noul Guvern (o șesime) pentru românii din actuala Republica Moldova; Garantarea scrutinului parlamentar proporțional pentru o perioadă de minim 20 ani;
l) Garantarea alocării a cel puțin o șesime din fondurile structurale europene puse la dispozitia României pentru infrastructură și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova;
m) Garantarea alocării, pentru o perioada de minim 25 ani, a cel putin o șesime din fondurile de investiții la nivel național pentru proiectele de pe teritoriul actualei Republici Moldova;
n) Crearea unui fond de investitii, în valoare de minim 2% din PIB, pentru o perioadă de minim 25 ani, destinat atenuarii diferențelor de dezvoltare dintre teritoriul din stânga respectiv dreapta Prutului;
o) Unitatea administrativ-teritorială de bază pentru teritoriul actualei Republici Moldova va deveni județul, conform legislatiei românești în vigoare.

Chestiunea de bază care trebuie înțeleasă și asumată de la bun început este aceea că singura modalitate de a produce efectele maximale și definitive ale apartenenței la structurile euroatlantice de securitate (NATO) și la cele europene politice (UE) este punerea teritoriului dintre Prut si Nistru sub guvernarea integrală a legilor românești; orice altă abordare nu ar face decât să complice procesul Reunificării și să îl pună în pericol; România are astăzi o legislatie și o practică în acord cu cele euroatlantice și acest atu trebuie preluat imediat și pentru o Românie reîntregită. Nu avem nici timp, nici resurse instituționale să facem experimente.
Procesul Reunificarii trebuie să fie de o mare simplitate legislativă și instituțională pentru a putea avansa într’un calendar rezonabil; orice încercare de complicare procedurală prin păstrarea/inventarea de paralelisme va prelungi efortul și va genera fisuri institutionale, care ar putea fi exploatate de către neprieteni.
Cele mai sensibile două puncte pentru asumarea unui proiect unionist sunt, fără îndoială, chestiunea transnistreană și problematica asociată finațării planului unionist, respectiv a reducerii treptate a decalajelor de dezvoltare între stânga și dreapta Prutului.
Problema transnistreană se poate aborda direct într’un dialog tripartit București-Moscova-Chișinău, prin renunțarea la înșelătorul format 5+2 și trecerea la formatul 2+1, singurul acoperit de realitate.
În procesul de negociere nu trebuie exclus niciun instrument de soluționare, putând fi luat în calcul inclusiv schimbul de populații, pentru România reîntregită fiind vorba (in acest caz) de finantarea preluarii responsabilitatii pentru aproximativ 100.000 – 120.000 persoane, care ar putea fi relocate din Transnistria în Basarabia, unde în prezent prețul proprietăților, cel puțin în mediul rural, este rezonabil, dacă nu chiar derizoriu, pe alocuri, cu costuri induse de aproximativ 500 milioane USD.
Cu ce bani?
Finanțarea Reunificării presupune identifcarea surselor suplimentare a cheltuielilor bugetului României cam cu o șesime (un plus de 10 miliarde USD fata de cele 60 ale bugetului actual) ; sursele respective trebuie reduse cam cu 1,5 miliarde USD (dimensiunea actualului buget al Republicii Moldova), adică rămân de finanțat aproape 8,5 miliarde USD anual timp de cel puțin 20 ani, medie care provine din maxime în primii ani si din minime în anii din urmă.
Aceste surse suplimentare pot proveni din fonduri structurale UE (aproximativ o jumătate) și realocari, respectiv ameliorari ale performantelor bugetare și fiscale, precum și din creșterea economică indusă de Reunificare (efectul de bază).
Dacă din cheltuielile cu investițiile (de aproximativ 10 miliarde USD anual), se va rupe o parte de 20% pentru Republica Moldova, vom obține alte 2 miliarde USD, la care putem adăuga cel putin 500 milioane USD investitii private, ale companiilor.
O emisiune de obligatiuni de 2 miliarde USD anual ar induce costuri suplimentare de circa 250 milioane USD/anual, care pot fi compensate prin creșterea veniturilor bugetare ca urmare a efectului de bază.
Toate aceste sume pot fi dramatic diminuate dacă România începe de pe acum un program de investiții centralizat conduse printr’un instrument modern de tipul ”fond de investiții”, care să aiba o capitalizare plecând de la 150 milioane USD crescând treptat spre 3 miliarde USD pe parcursul a cinci ani; numai aplicarea în sine a acestei propuneri ar diminua fondurile destinate reducerii decalajelor după Reunificare cu 15-25% înca din primii ani.
Fondul specializat descris mai sus ar avea trei atribute principale:
– Finanțarea deficitului bugetar al Republicii Moldova prin achiziții preferențiale de obligațiuni emise de către aceasta; finanțarea proiectelor de investiții ale municipalităților prin achiziția preferențiala de obligațiuni municipale;
– Co-finantarea investitiilor de tip green-field ale companiilor romanesti in Republica Moldova;
– Co-finanțarea achizițiilor/fuziunilor prin care companiile românești pot prelua pachetele de acțiuni de control la companii din Republica Moldova.
Cu alte cuvinte, cu cât mai devreme România începe să investească masiv în Republica Moldova, cu atât mai mici vor fi costurile de acoperit în cazul Reunificarii; cu cât va fi mai masiv și mai bine articulat efortul investițional al unui eventual fond specializat de investitii, cu atat va fi mai puțin dureros efortul de finanțare a Reunificării.
Daca astăzi vom demara proiectul acestui fond, el ar deveni operațional până la sfârșitul anului 2016 și ar genera economii de până la 25% din bugetul Reunificării (adica economii de până la 2 miliarde USD/anual), daca Reunificarea s’ar produce în 2018, așa cum cu toții ne dorim.
Concluzionand, etapele pe care ar trebui să le parcurgem pentru atingerea idealului Reunificării ar fi:
– obținerea consensului politic intern;
– demararea proiectului investitional românesc pentru Republica Moldova;
informarea partenerilor euroatlantici privind opțiunea națiunii române și explicarea acesteia;
– negocierea rezolvării chestiunii transnistrene, în tandem cu autoritățile de la Chișinău;
– aprobarea parlamentelor celor două state românești a principiilor Reunificării;
elaborarea unui model teoretic și a unor norme practice legale și economice pentru Reunificare;
– alegerea unui parlament comun, legalizarea unificării instituțiilor;
– implementarea programului de reducere a decalajelor între cele două maluri ale Prutului.
În fine, câteva cuvinte despre metoda: demersul actual trebuie privit ca o construcție teoretică, ca o încercare de „listare” a problemelor, nu ca o încercare de impunere exclusivistă a unei agende.
Aducerea în spațiul posibilităților studiate a problematicii unioniste; ceea ce este important este să ieșim din capcana excluderii necondiționate a Reunificării din scenariile pentru viitorul Romaniei; Reunificarea poate și trebuie inclusă în toate scenariile de viitor ca o opțiune, validata prin modele și calcule de susținere financiară.
Demersul actual se mai dorește și un punct de plecare pentru cei cu adevarat unioniști: haideți să încercăm să construim alternative credibile și fundamentate la paradigma actuală a ”încremenirii în proiect”!
Neincluderea Reunificării printre opțiunile de viitor ale României ar însemna o tradare a statutului intelectualității: starea de normalitate ne impune să luăm în considerare și acest scenariu.
Acest scenariu este creionat de Petrisor Gabriel Peiu, doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).
*Opiniile exprimate în acest scenariu al Reunificării sunt responsabilitatea lui Petrisor Gabriel Peiu și nu reprezintă neapărat poziția oficială a Fundației Universitare a Mării Negre sau a Academiei Române

Sursa: mdrt.ro, fzmaur.ro, adevărul.ro, iri.org, epochtimes-romania.com, fumn.eu

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

 

SARMAȚIA (SARMOGEȚIA), SCYȚIA SAU DACIA? CUM AR TREBUI SĂ SE NUMEASCĂ ȚARA NOASTRĂ?


Iată o temă de o actualitate tot mai acută, în primul rînd pentru că o pătură tot mai mare din populație solicită această schimbare de titulatură a statului și tot mai mulți nu mai recunosc maculatura oficioasă și manualele de istorie așa cum sînt întocmite.

Și asta în pofida ironiilor unor cozi de topor, care acuză de ”protocronism” această masă importantă a populației. Nu le vom face reclamă gratuită aici, considerînd munca lor în zadar, schimbarea numelui țării fiind doar o chestiune de timp și oportunitate.

Numai că odată această chestiune admisă de majoritatea populației, nu ar trebui să ne preocupe și ce denumire adoptăm? Din trecutul mai îndepărtat sau din ultimul mileniu?

Informațiile despre strămoșii noștri din nefericire, cuprind tarele și clișeele introduse de istoriografia rumînească a ultimilor 200-300 de ani. Sînt destui care prin încercarea de neînțeles de autohtonizare a geților numai la spațiul Carpaților, prin pomenirea numai a etnonimului de ”dac” și ”Dacia” cu specific local, se restrîng numai la ceea ce a fost odată Provincia Romană Dacia. Aspect nelămurit suficient știind că restul spațiului în care au trăit strămoșii noștri nefiind cucerit de romani la 106, dar nici mai tîrziu.

Să fie această tendință doar diplomație? Ori neglijență?

Dacă este diplomație, atunci trebuie să înțelegem că vocile care mai au cît decît acces la mass-media chiar trebuie să’și cenzureze ”vocabularul” antic vis-a-vis de strămoși și să nu atingă sentimentele sensibile ale vecinilor mai mici sau chiar mai mari, și de la răsărit, dar și de la apus.

Cum noi aici nu avem acces la satelit direct, ne putem permite să spunem lucrurilor pe nume, neavînd cenzori care să ne taie emisia.

Dacă este însă neglijență este la fel de grav. Să le reamintim și pe această cale, că trebuie să caute în continuare acele documente prin care geții își numesc țara Dacia, fie la nord, fie la sud de Dunăre. Nu de altceva, dar orice afirmație și mai cu seamă acele trimiteri care fac referință la un nume de țară de acum 2000 de ani sau chiar mai mult, sunt foarte importante și trebuiesc documentate.

Așadar, cum vor documenta aceștia, spre exemplu ”Dacia” peste Maramureș, peste Crișana, peste Dobrogea, peste Moldova, pomenind aici inclusiv Pocuția sau așa zisa Bucovină de Nord, ca să nu mai pomenim de Basarabia și Transnistria?

Știm că nu o vor putea face, decît într’un mod similar cu al acelor istorici care au vehiculat și încă mai vehiculează ”romanizarea” geților.

Adică prin uz de fals și fraudă intelectuală.

Nu știm însă, dacă va mai merge și acum cu asemenea ”dovezi” istorice. Sau cine știe, poate că vom învinge iar, și vom obține și în viitor un suport politic neașteptat, pentru orice încercare aventuroasă și vom cîștiga asistența internațională cu Dacia pînă la Marea Baltică, acolo unde istoricii locali își regăsesc originile ”dacice”, sau pînă în Danemarca unde era pomenită o dioceză medievală cu numele Dacia.

Nu putem totuși, să’i acuzăm  pe toți de neglijență.

Eminescu este cel mai clasic exemplu, mai ales cînd spunea că’n România ”totul trebuie dacizat”. Dincolo de patriotismul și naivitatea sa, nu el avea menirea ordinii, curățeniei sau a rigurozității în ograda istoriei naționale.

Asta era și este în continuare obligația istoricilor și a profesorilor, printr’o politică care se decide se pare, undeva în spatele unor uși cu decidență politică.

Citiți și: DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

De ce țării noastre nu îi este potrivită titulatura de Dacia? Care ar fi argumentele care nu susțin această formulă?

1. Nu avem nici un document al geților prin care să atestăm stabilirea acestui etnonim de ”dac” sau titulatură a vreunui regat getic ”Dacia”, de către strămoșii noștri.

2. Provincia cucerită la nordul Dunării numită de romani ”Dacia”, nu a cuprins niciodată în interiorul granițelor pe toți geții de la nordul Dunării. Nici măcar după retragerea aureliană Dacia Ripensis de la sudul Dunării nu i’a cuprins pe toți geții din sudul Dunării.

3. Cartografi precum Pomponius Mela în preajma cuceririi de către imperiu a vreunui teritoriu la nordul Dunării, nu denumeau acest spațiu Dacia, ci Sarmația, care este o latinizare a Samo-Geției (Sarmo-Geția), care poate avea sensul de ”tărâm al celor care grăiau limba geților”, fiind adesea pomenit acest spațiu în latină drept  Getarum Terra.

Harta de mai jos reprezintă Sarmația în 43 d.Hr. cu doar 63 de ani înainte de moartea lui Decebal în timpul războiului geto-roman din 106, dar nu ultimul.

Nu este lipsit de importanță să pomenim aici și cine ne lămurește într’un document oficial cine sînt sarmații. Astfel, din arhivele Consiliului de la Constance din 1414-1418, reiese cum erau cunoscuți urmașii samo-geților și care era numele lor latinizat:

(Eng.)….From the archives of Concilium Constantiense / The Council of Constance, 1414 to 1418;
… The country called Prussians to the pagan peoples Samaiten (the Latin is Sarmatae)…Prussians live in Sarmatia, and is still a multitude, a Prussians Samaiten is Sarmogetae after the old name.

Din arhivele Concilium Constantiense / Consiliul Constance, 1414-1418;
… ”Țara a chemat Prusacii la popoarele păgîne Samogițiene (în latină sînt Sarmatae, adică Sarmații)… Prusacii trăiesc în Sarmația, și sînt încă o mulțime, Prusacii Samogiți sînt Sarmogetae (SARMO-GEȚII) după vechiul nume.”

4. Datorită tot unor clișee împămîntenite, se vehiculează asocierea unor neamuri antice din estul Carpaților cu o presupusă apartenență la familia ”iraniană”.

Să presupunem în teorie că originea ”indo-europenilor” ar fi fost în Carpați, așa cum o vehiculează și Universitatea Cambridge în 1922, în The Cambridge History of India:

”Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal.”

În acest caz cum mai pot fi neamurile învecinate Carpaților ”iranieni” de origine? Logica elementară și de bun simț ne îndreptățește să’i considerăm dacă nu geți, cel puțin Carpatici sau Carpi,  cei de la care se presupune că li se împrumută numele munților noștri, nicidecum iranieni.

5. Herodot spunea că geții se numeau în multe feluri și trăiau în multe țări.

Scyția (Scuția) este o altă țară a geților, ca multe altele. Spațiul unde erau localizați cu predilecție geții, în Dobrogea de azi, era denumit Scytia Minor. Nu putem concepe însă ca Scytia Mare să nu fi fost tot a geților, odată ce acolo îi regăsim pe tyrageți, tyssageți, massageți, myrgeți și alte ramuri ale lor, daoii, yuezhii etc.

În Descriptio Moldaviae, dacii se trag din scyţi şi au aceiaşi zei ca şi slavii (descendenți și ei din scyţi), conform lui Dimitrie Cantemir, ceea ce înseamnă că nu suntem mai străini de ruși, decît de italieni ca neam.

Chiar și Cantemir (26 octombrie 1673-21 august 1723) ne luminează de cîteva secole bune cine sînt dacii, și de unde le este originea, la fel cum daoii (lat. Dahae) erau tot geți-scyți, deși sună ciudat pentru snobul care’și dorește obîrșia să fie la Roma, sau ca noi să ne înrudim și la răsărit cu popoarele moderne care au îmbrățișat azi altă credință străină carpatinului.

Despre daoi, aici: DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Aceeași dilemă de rezolvat definitiv o au și scoțienii, acești scyți-scuți-scoți care își regăsesc de la mai mare depărtare identitatea decît o facem noi chiar de acasă, printr’o incursiune  în istoria Scoției de către John Pinkerton (1758-1826), născut la cîțiva ani după ce moare Cantemir, și nu credem că este o modă însușită în epocă:

”Este adecvat în primul rînd să aratăm că Scyții, Geții, Goții, au fost însă denumiri diferite pentru unul și același popor; așa cum sînt numiți spaniolii, pe care francezii le spun Espagnols, italienii, Spagnuoli sau cînd francezii le spun la englezi, Anglois, iar italienii, Inglesi. Cititorul învățat va zîmbi la analogia mea, dar este necesar pentru a explica o chestiune atît de bine cunoscută, ca identitatea scyților, geților și goților; dar paralela aceastui fapt este destinat publicului larg, și este întotdeauna mai bine să spui unui cititor ceea ce el poate cunoaște, decît să riști disimularea unui lucru întreg, omițând ceea ce nu pot știi.

Cu toate acestea voi fi foarte scurt în acest articol…Despre scyți găsim relatări mai ample date de Herodot; și care ocupă aproape toată cartea sa a patra. În aceeași carte el menționează, de asemenea, geții, spunîndu’ne că Darius i’a supus în avansarea împotriva scyților rătăcitori, care au trăit pe cealaltă parte a Istrului, sau a Dunării; și adăugarea unei circumstanțe remarcabile că geții credeau în nemurirea sufletului, și că au fost cei mai viteji….

Astfel, din cele mai timpurii perioade ale istoriei găsim mențiunea că Scyții și Geții, cum împărțiți doar de un rîu; dar acest lucru este citat doar pentru a arăta că aceste nume sînt astfel înregistrați devreme. După aceea îi găsim menționați de aproape fiecare scriitor grec, chiar familiar; pentru Get este un nume comun pentru un sclav în comedie greacă, și în traducerile lui Terence: grecii procurau mulți sclavi dintre frații acestora, barbari, fie prin artă sau forță. Dar numele de goți nu este atît de vechi; prima menționare a acesteia fiind în timpul domniei împăratului Decius, în anul 250 d.Hr., așa cum spune Gibbon.

La moment dat o parte a Geției a izbucnit în imperiu, sub Cneva (Cniva): și Decius, încercând să’i respingă în Tracia, a fost cucerit și ucis. După aceasta îi găsim la fel de frecvent în autorii latini sub numele Geți, sau Goți, ca foștii Scyți din greacă; și, precum domnul Gibbon respectă, toți scriitorii greci, care după această perioadă îi numesc uniform pe Scyți, iar autorii latini îi numesc Goți”.

6. Cunoaștem cu toții cei pasionați de trecutul nostru despre dezbaterea la care au participat mai toate mediile, chiar și a celor care nu sunt profesioniști în ale istoriei. A fost  recunoscut pînă și fenomenul apărut odată cu impresia multora că tagma istoricilor nu’și face treaba temeinic și astfel apar ingerințe din afara acestei profesiuni a oamenilor pasionați de istoria propriului popor.

Au fost acuzați de mistificare o anumită latură a istoricilor care descriu doar acea parte a evenimentelor care ne alătură culturii romane și prin omiterea pe cea a geților în mod tendențios sau ignorînd’o cu totul.

Acest val care compensează golul din istoria scrisă ce se referă la aportul real pe care l’au avut geții în trecutul nostru, nu poate fi făcut însă cu aceleași tehnici de manipulare, mistificare sau ignorare la care, din nefericire, au recurs primii.

Trebuie pus ceva în loc temeinic, și nu o altă minciună împachetată patriotic și care să dea bine la o anumită pătură socială. Termenul ”Dacia” deși este vehiculat cu încrîncenare, nu rezolvă nici pe departe, netemeinicia denumirii actuale.

Cine vrea să vadă, vede și din informația existentă, inclusiv printre inexactitățile lui Herodot, or prin confuzia creată de cei mai mulți dintre istoricii antici sau contemporani, deși multă informație a fost distrusă odată cu milioane de manuscrise vechi. Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv.

În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănăstirii Sfînta Ecaterina de pe muntele Sinai, posibil și la Istanbul între documentele Bizanțului, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Ele nu au pierdut încă lupta cu adevărul istoric, informațiile ce sînt încă neștiute trebuiesc doar scoase la lumină.

Dacă genetic este demonstrată vechimea noastră în Carpați, documentar și arheologic sîntem ținuți departe de informația care poate tranșa și atesta identitatea noastră, și care testamentar să nu mai poate fi pusă la îndoială de nimeni. Codul nostru genetic merge împreună cu noi în viitor, și nu poate fi întors din condei precum informația scrisă…

Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize, încă.

Pînă atunci însă, nu avem voie să nu gîndim.

Sursă: quod.lib.umich.edu

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2