LEGĂTURILE NEBĂNUITE DINTRE GEȚI ȘI FARAONI

”Nici un lucru n’ar fi clar nimănui, nici în raporturile sale cu alte lucruri nici în cele cu el însuşi, dacă n’ar exista numărul şi esenţa sa.” (Philolaus)

În primii ani ai istoriei egiptene, trupurile faraonilor trecuți în lumea de dincolo erau ținute în piramide, structuri masive din piatră construite la marginea deșertului, în apropiere de Nil. Piramidele erau atît morminte regale, cît și temple religioase, unde spiritul faraonului mort avea sa fie venerat.

De foarte multe ori s’au invocat legăturile dintre geți și vechiul Egipt şi faptul că faraonii egipteni erau blonzi, ceea ce contrasta cu restul populaţiei, alcătuită din mulatri afro.

Din ultimele cercetări ale genomului uman chiar au demonstrat că ADN-ul faraonilor era asemănător cu acela al populaţiilor din nordul Dunării, dar unora li se pare prea mult excesul de legături al lumii antice cu geții din spaţiul mioritic.

Încă nu putem afirma cu certitudine că piramidele nu sînt decît niște tumuli la o scară mult mărită și făuriți din blocuri de piatră. Așa cum știm în Rumînia regăsim cu mult peste 5.000 de astfel de ”piramide”, dar ridicate din pămînt.

Un tumul, sau cum i se mai spune, gorgan, este o movilă ridicată din pămînt, din piatră sau din blocuri de piatră, de formă conică sau piramidală, și cu detalii de construcție mult mai complexă decît o movilă, ridicat deasupra unui mormînt în scop de protecție cu holuri și o cameră centrală mortuară.

Un alt nume comun este kurgan, pentru acest tip de movile, ușor diferit, în interiorul cărora defunctul era îngropat alături de multe bogății. Cu cît acești tumuli sînt mai înalți, cu atît defunctul avea un rang mai important în societate și bineînţeles, era mai bogat.

Ambele sînt marcate de o înălțime artificială care ascunde cel mai adesea mormintele unor defuncți ai triburilor getice (indo-europene) antice, în timp ce movile de acest tip sînt necunoscute în America și în Orientul îndepărtat. În Japonia, o întreagă epocă a istoriei – perioada Kofun – a fost numită imediat după înmulțirea tumulilor.

Tumulii sînt caracteristici pentru multe culturi antice din toată lumea, ei fiind ridicați începînd din neolitic, nu numai în scop funerar, ci și ca observator astronomic sau semn geodezic.

Tradiția de a ridica movile de înmormîntare a fost un semn distinctiv al multor popoare din întreaga lume, într’o gamă largă de epoci istorice. Cei mai renumiți sînt tumulii getici și/sau gotici, scytici, etrusci, celtici, sarmatici, viking, cumani, avari, tătari, mongoli și cei japonezi pomeniți mai sus.

Tumulii au fost construiți pe un interval larg de timp ce însumează peste 5000 de ani, dintre neoliticul tîrziu și epoca bronzului pînă în antichitate și chiar pînă în Evul Mediu (mil. IV/III î.Hr. – sec. XIII).

Ca să putem afirma cu certitudine că piramida unui faraon este un tumul mai mare, trebuie să răspundem la întrebarea: ce i’a determinat pe vechii geți care au ajuns pe teritoriul african să ridice astfel de ”tumuli”?

Știm de la egiptenii contemporani că străbunilor lor, le spun ”jed” cu semnificația de ”bătrîn”, ”strămoș”, ceea ce nu poate fi o coincidență oarecare, cu aceea că de la strămoșii noștri carpatici ne’a rămas și nouă sintagma ”get-beget”.

Există totuşi şi alt gen de dovezi, chiar incontestabile, pentru că sînt încifrate în construcţiile geților. Aceste dovezi sînt legate de etaloanele de lungime folosite de geți în proiectarea şi realizarea sanctuarelor de pe platoul Sarmisegetuzei.

Cu toate că ceea ce a mai rămas din sanctuarele geților pare doar ruină, provocată de năvălitori şi de timp, pietrele care mai stau încă în picioare şi conturează planul construcţiilor multimilenare, marchează, prin dispunerea lor, planul şi informaţia înscrisă de meşterii geți. Cum e posibil?

Marea coincidență este că geții, ca şi Arhitectul Piramidei-Keops, au înscris în măsurile sanctuarelor lor anumite numere sacre, ce se regăsesc şi în măreţul monument egiptean.

Piramida lui Keops ar putea fi anterioară Egiptului antic, fiind un mesaj din neolitic.

Informaţiile încifrate în măsurile ei sunt foarte precise (matematic) şi putem să constata că piramidologii, care s’au ocupat cu acest subiect, au fabulat mult, iar unii au căzut de’a dreptul în subiectivism, deoarece informaţia din Piramidă este ştiinţă pură, chiar superioară ştiinţei timpului nostru.

În ciuda faptului că pe traseul istoriei, uneori bibliotecile au fost arse, cărţi de mare valoare fiind pierdute pentru totdeauna, se pare că mesajele unor civilizaţii apuse au rămas încifrate în construcţiile lor, aşa cum este şi cazul celor getice, de la Sarmisegetuza.

De aceea pietrele lor vorbesc despre ştiinţa avansată pe care o posedau şi, cu siguranţă, sursa culturii lor provine dintr’un timp ancestral şi nu de la Pitagora, care i’ar fi fost învăţător lui Zalmoxe, după presupunerile subiective ale lui Herodot.

Totuşi el este ambiguu şi recunoaşte deschis:

”Eu despre acestea şi despre subterană (în care s’a retras Zalmoxe pentru trei ani), nici nu zic că n’au fost, nici nu cred tare că ar fi fost, bănuiesc numai că Zalmoxe acesta trebuie să fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Dar ori că a fost om Zalmoxe, ori că va fi el vreun zeu pămîntean al Geţilor, treaba lui.”

Această tatonare a lui Herodot, aproape de ambiguitate, arată că informaţia pe care o avea nu era din surse sigure, la care aveau acces doar iniţiaţii geți, ci, mai degrabă, cele relatate erau zvonuri răspîndite pe cale orală în popor.

Dar nu numai Zalmoxe şi religia lui vin dintr’un timp îndepărtat, ci întreg sistemul de valori al geților este ancestral. Referindu’se la modelul practic de măsurare a timpului în sanctuarele de la Sarmisegetuza, profesorul Cornel Samoilă scrie:

”Este cert că nu a fost conceput dintr’o dată, ci este o chintesenţă de experimente şi modele rezultate din observarea timp de mii de ani a cerului, cu transmiterea informaţiilor din generaţie în generaţie.” [4; p.38]

Probabil că piramidele, ca şi neamul geților, provin dintr’un timp mai îndepărtat, plasat undeva prin neolitic, unde îşi află originea lumea de azi. O origine comună, uitată şi ignorată de ştiinţa oficială, căci cine vrea vede că lumea e plină de piramide şi aproape toate limbile pămîntului au adiacenţă cu limba rumînă.

Deci cîndva, înainte de marile cataclisme, cum au fost Potopul şi scufundarea capitalei Atlantidei, a existat o civilizaţie avansată care construia piramide, geții fiind o linie genetică directă din aceasta, iar ipoteza atlantă nu este chiar lipsită de fundament.

Evident că ideea nu este nouă, căci, după cum afirmă Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bioinformatică la Universitatea Reading, Anglia):

”Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei.”

Ori, frînturi din acea ”cultură precursoare” se regăseşte în toată antichitatea, care totdeauna, cînd era posibil, se raporta la informaţia ei, mai ales în materie de construcţii şi de etaloane de măsură, care toate provin (sau au adiacenţă) cu măsuri ale Marii Piramide egiptene.

Vom vedea mai departe că sanctuarele geților încifrează aceleaşi numere, regăsite în mixtura dimensională a Marii Piramide, ceea ce arată cunoaşterea avansată a geților, dar şi ceva extrem de important pentru înţelegerea moştenirii getice, şi anume faptul că ei utilizau ca etaloane pentru măsurat lungimea cotul şi degetul piramidal şi culmea, la acelaşi nivel de precizie la care acest etalon străvechi a fost ”conservat” în interiorul Piramidei-Keops.

Drept ar fi să amintim aici că deja într’o broşură scrisă de H. Ciocan, dar tipărită la Piteşti, fără a se consemna anul apariţiei, acesta arată că ”cotul moldovenesc este cot sacru”, fiind foarte apropiat de măsura cotului piramidal, folosit la proiectarea Piramidei egiptene şi care avea 0,63566 m (exact).

Degetul piramidal era definit ca 1/25 dintr’un cot, avînd, în consecinţă, 0,0254264 m.

Informaţia despre etaloanele Arhitectului Piramidei-Keops există în interiorul ei, deasupra uşii de intrare în Camera Regelui fiind reliefată o formă absidată (un dreptunghi absidat, ca o potcoavă) ce are circumferinţa de un cot piramidal, iar grosimea de 25 de ori mai mică, reprezentînd un deget piramidal.

De asemenea, despre unităţile de măsură utilizate în ţara noastră, ne este utilă şi cartea lui Nicolae Stoicescu intitulată ”Cum măsurau strămoşii”, care este o sursă bună în argumentarea celor afirmate mai sus.

Misterul este numitorul comun atît al piramidelor egiptene, cît și al construcțiilor de la Sarmisegetuza

Piramidele de la Giza, pe malul vestic al Nilului, la sud de Cairo, au fost construite din blocuri imense din calcar și granit, fiecare bloc cîntărind mai mult de două tone. Este încă un mister modul în care aceste pietre gigantice au fost ridicate în construcția piramidelor, mai ales că în acea perioadă, acum 4000 de ani, nu existau mașinării și metode inginerești de care să știm, care să transporte astfel de greutăți.

Se spune că forța umană a contribuit cel mai mult la realizarea acestor contrucții incredibile. Există însă mult mai multe mistere ce se învîrt în jurul piramidelor de la Giza.

Dintre toate acestea, Piramida lui Keops, denumită și Marea Piramidă, a stîrnit cel mai mult interes în rîndul istoricilor, matematicienilor și arheologilor.

Una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, singura care încă stă în picioare, Marea Piramidă a fost construita între anii 2700 – 2500 î.Hr. Timp de 43 de secole, pînă în anul 1889 cînd s’a construit Turnul Eiffel din Paris, aceasta avea să fie cea mai înaltă construcție din întreaga lume, măsurînd 139 de metri în înălțime.

Cîteva lucruri fascinante despre Piramida lui Keops:

Marea Piramida a fost construită pentru Faraonul Keops, cunoscut și sub numele de Khufu (al doilea faraon al dinastiei a IV-a), fiul lui Sneferu și al lui Hetepheres I.

Acesta a urcat la tron în jurul varstei de 20 de ani și a fost faraon timp de 23 de ani. În prezent se cunosc foarte putine informatii despre Keops, acestea fiind dezvăluite cîteva secole dupa moartea sa, în Istoriile lui Herodot.

Singura statuie a sa care a fost găsita are în jur de 8 centimetri.

În construcția piramidei s’au folosit în jur de 2,3 milioane de blocuri de piatră. Acestea au fost luate de la cariera de piatră de la Aswan, situata la circa 845 de kilometri depărtare de locul în care s’a ridicat piramida. Fiecare bloc cîntărește în medie 2,5 tone, iar piramida în sine cîntărește 6,5 milioane de tone.

Conceputa ca mormînt, Marea Piramida contine trei camere (Camera Regelui, Camera Reginei si Marea Galerie) create cu scopul de a găzdui trupul lui Keops și al soției sale, precum si comorile lor pe care le’au luat cu ei în viața de apoi. Intrarea se află în fațeta de nord. Camera mortuară a faraonului se găsește fix în inima piramidei și poate fi accesată străbătînd Marea Galerie și un coridor ascensional.

La începutul acestei galerii există și un pasaj care duce către Camera Reginei. Camera Regelui conține un sarcofag realizat din granit roșu, la fel ca pereții încăperii. Este extrem de interesant modul în care a fost încăperea construită, pietrele camerei potrivindu’se atît de bine încît nu se poate introduce între ele nici măcar un card.

Orientat conform direcțiilor busolei, sarcofagul este cu doar un centimetru mai mic decît intrarea în cameră, motiv pentru care se presupune că acesta a fost introdus aici încă din timpul construcției piramidei.

Nu se mai găsește aproape nimic în Camera Regelui. Cu excepția sarcofagului, s’a furat tot din această încăpere, inclusiv trupul și comorile faraonului. În plus, carcasa albă de calcar care cîndva acoperea exteriorul a fost luată și folosită de diferiți conducători și regi în alte proiecte de construcție.

Piramida lui Keops deslușește o mulțime de date și teorii matematice și astronomice.

Această minune a lumii antice continuă și în ziua de azi să’i uimească pe matematicieni și fizicieni.

Iată cîteva dintre teoriile care s’au descoperit aici: Fiecare fațadă a piramidei este orientată cu precizie spre cîte un punct cardinal: Nord, Est, Vest si Sud.

Piramida este așezată exact pe paralela de 30 de grade, cea care separă în mod egal uscatul de ape.

Diagonalele prelungile ale Piramidei lui Keops traversează centrul fiecărui continent.

O latură a bazei piramidei are 365 de coți si aproape un sfert, exact cîte zile are un an.

Cultul Soarelui

Lipsa acoperișului la templele getice, pentru a nu ascunde Soarele, aranjamentul stîlpilor și lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedește cunoașterea calendarului de 365 de zile și a mișcării Soarelui pe parcursul anului, utilizarea focului sacru și practicarea incinerației, ca omagii aduse Soarelui.

Cultul Soarelui a fost foarte răspîndit, pe toata suprafata pămîntului si la diverse culturi, dar prima atestare arheologică a venerării Soarelui provine din Egipt, unde în sec. XIV î.Hr.

Cînd faraonul Ikhnaton sau Akhenaton a reformat religia egipteana, el a reluat cultul zeitatii antice Ra – Horakhte, sub numele de Aton, o denumire veche dată discului Soarelui. Ra era un zeu egiptean reprezentînd o personificare a soarelui, fiind cel mai puternic din toți zeii. Era venerat la Heliopolis (Cetatea Soarelui).

Cetatea Soarelui la geți se numea Helis (elinește) sau Elio (Helio) în getică.

A fost prima formă de monoteism cunoscută în istorie, care însă a durat puțin, deoarece preoții vechilor temple au instigat populația împotriva faraonului Akhenaton, care a fost asasinat, iar templele lui Aton au fost distruse.

În perioada interbelică, mai mulţi istorici cunoscuţi, precum Vasile Pîrvan, au lansat teza că religia geților ar fi fost una monoteistă, iar faptul că religia creştină a fost acceptată atît de uşor în vechea Geție ar fi explicabil prin asemănarea dintre cele două credinţe religioase. Însă există alţi istorici care spun că geții erau politeişti şi că ar fi avut o serie de divinităţi, prin care Zalmoxe, zeul suprem, Gebeleizis, zeu solar şi Bendis, Zeiţa Lunii.

Toate populațiile care au venerat Soarele au avut unele caracteristici comune: existența unor orașe-cetăți și credința în natura sacră a regelui.

Soarele era conducătorul atît al lumilor superioare cît si a celor inferioare, pe care le vizita zilnic în cursul deplasării pe bolta cerească, fiind simbolizat de ochiul care le vede pe toate. El era garantul justiției și sursa înțelepciunii.

Mărturii care dovedesc existența cultului Soarelui la geți:

„Soarele de andezit” de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din plăci de andezit și avînd în centru un disc de 1,5 m diametru. Săgeata încrustată este orientată către nord.

Acest loc, după cum susțin unii istorici, ar fi fost altarul pe care se aduceau ofrande și se realizau sacrificii…

În preajma Discului Soarelui afli o liniște nefirească. Dacă ai pătruns în mijlocul cetății, acolo unde se mai văd încă rămășițele marelui templu, ai sentimentul că timpul va rămîne pe loc pentru totdeauna, prins în soarele de andezit.

Cîțiva pași mai departe, un vas uriaș de piatră strînge ploaia într’un luciu de apă pe care se ivesc năluci de demult. Aici, magii citeau stelele și urmăreau curgerea vremii, iar în clipele de taină chemau puterea muntelui prin ritualurile lor magice.

Legenda spune că geții nu aleseseră întîmplător înălțimile Grădiștei să’și construiască aici măreața Sarmisegetuza. Dincolo de beneficiile strategice ale regiunii, geții credeau că aceste locuri era ocrotite de energiile sacre emanate din inima muntelui, unde se spune că ajungeau sufletele nemuritoare.

Soarele de Andezit, cum i se spune cadranului uriaș de piatră, marca grota în care trăise zeul lor, Zalmoxe, în timpuri imemoriale.

Cîțiva autori antici au scris despre cunoștințele astronomice ale geților, referindu’se, desigur, doar la anumite persoane sau grupuri de persoane, la preoți, inițiați, elite.

Aceste cunoștințe, transmise pesemne pe cale ezoterică, le confereau inițiaților capacitatea de a prevesti anumite fenomene. Cele două personaje implicate în povestirile păstrate sînt Zamolxe și Deceneu, ambii considerați inițiați și reformatori, care ar fi călătorit pînă  în Egipt de unde au și deprins cunoștințele de astronomie.

Iată ce spune Strabon, în ”Geografia” sa (VII, 3, 5):

”Se spune că un get cu numele Zamolxe a fost sclavul lui Pythagoras și că ar fi deprins de la acesta unele cunoștințe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni,
căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo. Întorcîndu’se la el în țară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători și la popor, întrucît, întemeiat pe semnele cerești, el făcea prorociri.”

Porphyrios spune în ”Viața lui Pythagoras”:

”[Pythagoras] mai avea și un alt adolescent, pe care îl dobîndise în Tracia, numit Zamolxe. […] Îndrăgindu’l, Pythagoras l’a învățat să cerceteze fenomenele cerești
și [să se priceapă]la sacrificii și la alte ceremonii în cinstea zeilor.”

Cel mai amplu pasaj se găsește la Iordanes, în ”Getica”, 69-70:

”Demonstrîndu’le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, [Deceneu] le’a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita Lunii și cu cît globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pămîntesc și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec îndrumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se depărta de polul ceresc. Vezi cu mare plăcere că niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice… putem vedea pe unul cercetînd poziția cerului, … pe acesta studiind creșterea și descreșterea Lunii, pe celălalt observînd eclipsele Soarelui și cum,nprin rotația cerului, astrele care se gră- besc să atingă regiunea orientală, sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu’se după o regulă prestabilită.”

Interpretarea acestor pasaje a variat, de la acceptarea fără rezerve a autenticității informațiilor pînă la contestarea totală a acesteia de către unii cercetători, invocîndu’se caracterul anecdotic al povestirilor.

Cu siguranță, calea de mijloc este cea mai potrivită: nu pot fi contestate în bloc aceste informații, deoarece preocupările de astronomie ale geților au fost confirmate arheologic, dar nici nu putem avea certitudinea că detaliile acestor relatări sînt în întregime reale.

Despre liniștea nefirească a ruinelor și despre fiorul energiei din adînc vorbesc foarte mulți din cei care ajung la măreața cetate. Puținii oameni care străbat pădurea găsesc aici mai mult decît vestigii arheologice, găsesc o cale de a citi istoria dincolo de informațiile mărunte pe care le’au adunat istoricii.

Sarmisegetuza, cea mai importantă moștenire lăsată de geți, locul care ne’ar putea dezvălui atît de multe despre istoria strămoșilor noștri, a fost cercetată superficial, cunoscîndu’se mai puțin de 3 % din întreaga așezare.

Surprinzător este numărul mare de temple, al căror rol nu este descifrat pe deplin. Cu siguranță, preoții oficiau ritualuri prin care chemau bunăvoința zeilor și încercau să descifreze viitorul. Dar templele aveau și rol de școală și inițiere, aici erau transmise pe cale orală toate cunoștințele și întreaga moștenire spirituală a poporului.

Cine pleacă urechea la legendele locului, va fi surprins să afle despre preotesele lui Bendis, zeița Lunii și a Magiei, și despre copilele fecioare care le slujeau.

Cetatea preoteselor de la Fețele Albe, construită tot în perimetrul capitalei Sarmisegetuza, este înconjurată de mister și tenebre. Povești vechi spun că, aici, aveau loc ritualuri greu de înțeles, în cadrul cărora, uneori, era sacrificată o tînără fecioară, pentru ca rugămințile preoteselor să fie ascultate de Zalmoxe. Tînăra aleasă să fie trimisă în lumea umbrelor era educată din pruncie să fie mîndră de sacrificiul pe care îl făcea și să creadă cu tărie în nemurirea sufletului ei.

Dacă era într’adevăr așa, nu vom știi niciodată. Adevărul istoric este greu de recuperat, dar cultul preoteselor înveșmîntate în alb, războinice abile și stăpîne ale magiei, s’a păstrat în legenda ielelor, făpturi din altă lume care se arată doar în Noaptea de Sînziene.

Sursă: Mesajul atlanților: Pledoarie pentru o abordare ştiinţifică a Piramidei Keops, Dorel Bîrsan

https://biransblogblog.wordpress.com/

A. Pețan, Cunoștințe de astronomie la daci. Câteva considerații despre Sarmizegetusa Regia

Citește și: ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Pentru a se duce în derizoriu memoria strămoșilor noștri o întreagă propagandă mincinoasă sau exagerată se vehiculează public pe seama geților. Iată cele mai vehiculate 10 falsuri despre geți:

1. Geții erau giganți de la 2,5 la 10 m înălțime. Fals.

Geții erau oameni ca și azi, la fel cum și azi printre noi avem ”giganți” de 2,2 m sau mai mult, dar niciodată geții nu au atins înălțimi de 10 metri. Lipsa osemintelor acestora și ascunderea lor de către conspirații internaționale, nu va fi niciodată un argument.

Unul dintre acești ”giganți” era împăratul Maximin Thrax care avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic. Maximin a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atât de puternic încât putea trage un car cu boi de unul singur.

Citiți aici:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Singura explicație rațională pentru această mitologie a uriașilor pe arealul românesc se bazează pe o cât se poate de banală realitate antică.

Arheologul român Traian Popa a afirmat în 2008:

”Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi, iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus – se pare – la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun – de altfel – şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită.”

De altfel, acest mix populațional sau ”concubinaj” genetic este explicat prin prezența între pelasgii neolitici care erau mici de statură (1,5-1,6 m) a războinicilor solizi, de genul împăratului get Maximin Thrax, care în 2000-3000 de ani a făcut ca aceste diferențe între pelasgii străvechi și geții arieni să se estompeze. De asemenea, este explicabil de ce pelasgii mioritici au ales să domesticească mamiferele mici gen oaie sau capră, și de ce geții ”uriași” au domesticit caii și boii.

2. Geții au construit piramidele din Egypt și America. Fals.

Nu avem certitudinea că geții migrați în Africa, cum au fost și getulii au pus umărul la ridicarea acestor edificii. Principalul argument este că cei mai mulți geți au trăit totuși în Europa, și fără să aibe astfel de veleități ale construcției de edificii megalomanice cum erau piramidele.

Adevărat, geții au construit kurgane (movile) funerare pentru înmormântarea lor și dacă poate fi demonstrat că piramidele nu sunt decât niște kurgane disproporționat de mari, ar însemna că faraonii care au fost reprezentați în sculpturile egiptene chiar cu cușme getice (cu moț cum se vede în poza de mai sus) pe cap, ar răsturna o istoriografie interpretată eronat până azi de cel puțin 3000 de ani.

Kurganele au fost ”piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul ”Institutului Arheologic German”, iar Dr. Haluk Berkmen în lucrarea ”De la kurgane la piramide” a scris:

”Formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele.”

Dr. Mihai Vinereanu în ”Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 spunea că Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi. De exemplu la Perşi ”gorkhanah”= ”monument funerar”.

De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar – de monument funerar – dacă acesta era într’adevăr sensul primar, nu s’a păstrat, românescul ”gorgan” însemnând ”movilă, ridicătură de pământ”. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ”gorgan” are aceeaşi origine cu persanul ”gorkhanah” şi ar putea fi un împrumut dintr’o limbă iranică.

Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ”gorgan” şi de faptul că geții, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de geți, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, geții fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor.

De altfel, sensul românescului ”gorgan” nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ”gurgui”, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini getice. ”Gurgui” (tot din fondul pre-latin), ca şi geticul ”gurguleu” a derivat dintr’o formă mai veche ”gurguliu”, provenit din proto arhaicul ”gag” / ”gog” pentru ”rotund” / ”umflat”, contaminat cu un alt radical proto arhaic ”kouko” = ”curbat”, ca şi muntele sacru al geților Kogaionon. În ce priveşte acest oronim getic, avem convingerea că provine de la proto arhaicul ”keug”=”a îndoi” / ”ridicătură”, fiind vorba de un munte.

De la acest radical provine şi ”guguian” în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul getic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor geți, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmigetuzo, dar capitala regatului getic, în opinia lui Vinereanu nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel getic. Acolo trebuie să fi fost doar un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmigetuzo trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului.

Istoricul Britanic Arnold Toynbee în ”Civilizaţii stăvilite” scria:

”Relaţiile oamenilor cu stepa – întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri – a adus mult mai mult cu /marea nebrăzdată de plug/ după cum o numea Homer, decât cu/pământul ferm/ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor – în afara oazelor sau insulelor – un loc unde să’şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi’au făcut obiceiul să’şi întemeieze cămine trainice.”

În ”Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile de extindere ale folosirii kurganelor, iar saltul până în Egipt ar fi fost substanțial:

Se poate lesne observa cum de la faza I de la Gurile Dunării, Bazinul Dunării, Ardeal și nordul pontic al stepelor Mării Negre și Caspice, se extinde în faza II spre Tracia sud-balcanică, Ilyria, centrul Europei și Germania, apoi în valul III în spațiul Baltic și Scandinavic.

În Anatolia și Levant nu au existat astfel de obiceiuri funerare, deci este greu de crezut că au trecut Marea Mediterana fără să se fi extins mai întâi spre Turcia de azi. Așadar fenomenul piramidelor nu poate fi atribuit geților ca populație, mai ales că există deosebiri de substanță și de specific constructiv al acestora, ci cel mult se poate afirma că anumiți faraoni, cum este și Tutankhamon se trag genetic din populațiile geților de la Marea Neagră.

Nu suntem însă de acord că egiptenii ar fi fost geți, pentru că numeroase reprezentări ale egiptenilor ni’i prezintă negroizi, pe când geții erau ariani cu piele albă, preponderent blonzi sau roșcați și mulți cu ochii de culoare albastră înainte de apariția etniilor mixate de azi.

Ca să îngropăm definitiv povestea piramidelor construite de geți ar trebui să aflăm și secretul Sfinxului care se presupune că a fost erodat de ploi torențiale acolo în plin plin deșert. John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit ca eroziunea Sfinxului s’a datorat nu nisipului și vântului, asa cum s’a considerat multa vreme, ci ploii. El a ajuns la aceasta concluzie, pornind de la observația ca eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Totuși Sfinxul este situat în plin deșert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat. Așadar, Sfinxul, are o istorie neconvențională care trebuie rezolvată în altă cheie.

Descoperirile și concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociatiei Americane pentru Promovarea stiintelor, în fața a 247 de cercetători. Prezentarea sa i’a convins pe geologi, dar a ridicat semne de întrebare din partea egiptologilor cărora li se dau peste cap multe ”certitudini”. Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie și geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuțioase l’au condus la aceleași concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului și nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul dateaza dintr’o epoca mai înaintată, în care aceste ținuturi aveau un climat temperat. Conform afirmațiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranță precede cu mai multe milenii civilizația egipteană.

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei și apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaște la ora actuală faptul ca în urma cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum și într’o mare parte din Africa, ploua regulat și erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe aceasta informație climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr’o perioada pre-egipteana. Pe de alta parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.Hr., în acea epoca, în fata sa răsărea exact constelația Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecția sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul sa fi fost construit la acea vreme, după reguli și cunoștințe astronomice de o asemenea precizie, când civilizația umana era de’abia la începutul epocii fierului?

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complica tot mai mult. Capul se află într’o stare mai bună decât corpul și este mai mic din punct de vedere proporțional. Tinând cont de mărimea labelor din față și trasând proporțiile reale se obține un monument mult mai mare.

Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de’a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci. Ce reprezinta atunci în realitate capul Sfinxului?

Versiunea oficială sustine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliția din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât și pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele doua morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura și bărbia sunt diferite și de morfologia rasei albe mediteraneene.

Contrar așteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră. Aceasta descoperire poate explica de ce nasul și o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni apartinând rasei albe, iar aceste elemente negroide din înfățișarea Sfinxului se poate să fi fost distruse din motive rasiale. Era desigur o manieră de a se asigura că nicio ființă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulți conducători ai Egiptului s’au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându’l și sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizația egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoșător, când urât, când admirat pentru că era dat dintr’o epocă ancestrală și ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântaresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafața blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum s’au realizat în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica și a poziționa cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci și șase săptămâni de pregătire, utilizându’se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a așeza un al doilea bloc de piatra de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci saptamâni de pregatire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziționa 5000 de blocuri de acest gen, 500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii și extracției unor asemenea mastodonți. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conțin fiecare pâna la 2,5 milioane de blocuri de acest gen?

Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă aceasta caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, asa cum putem constata și în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum și a structurilor din Insula Paștelui.

Cu 60 de ani în urma, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizații antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatra exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavități, existând o adevărată rețea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într’un vast oras antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenței care are acces la mecanismele forțelor naturale și cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoștințelor care dezvăluie originea ancestrală a umanității.

De unde provine însă această știință? Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabilește ca Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepție despre ultimii 100.000 de ani de civilizație umană.

Cu ocazia unei conferințe susținute în 1992 la sediul Națiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmații care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenția asupra existenței unui fețe pe suprafața acestei planete. Aceasta imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenționată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenței și al forțelor naturale.

La fel stau lucrurile și pe Marte. Hoagland a împărțit în două imaginea feței de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obține o imagine antropomorfa. Copiind simetric jumătatea din stânga se obține un cap de leu. Avem de’a face din nou cu aceeași ființă hibrid om-leu. O oglinda cosmică, un ecou marțian al Sfinxului de la Gizeh?

Hoagland susține că fața de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Sa fie ea un alt mesaj al civilizației antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizații atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferințe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea pe Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani. Trăiau geții pe vremea aceea?

3. Geții vorbeau latina. Fals.

Geții vorbeau getica, o limbă soră cu latina, dar și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele și care se trăgeau dintr’un limbaj arhaic comun. ”Traca”, ”ilyra”, ”scytica” erau doar variații regionale (dialecte) ale limbii getice.

4. Geții au sculptat statuile de geți pe care apoi romanii le’au furat. Fals.

Victoria imperiului roman asupra principalului dușman din epocă, geții, a avut un așa mare impact pentru acele vremuri, încât recunoașterea puterii lor a fost transpusă în zeci sau sute de statui, metope, și monumente (columna, arcul lui Constantin), apoi recrutați în legiuni romane pentru ocuparea altor teritorii (Britania). Dar cea mai bună explicație pentru numărul mare de statui de geți este că Traian se fălea cu această izbândă și a consumat mult aur furat din Geția, pentru a arăta contemporanilor lui marea lui realizare, mai întâi prin aceste statui.

5. Geții au construit podul de la Drobeta. Fals.

Este știut că pentru a trece Dunărea, geții nu aveau nevoie de poduri, ci le era suficient să aștepte iernile care erau îngrozitor de aspre încât înghețau ape curgătoare precum Dunărea. Chiar dacă tehnologic aveau posibilitatea de a construi un astfel de pod, nu avem nicio dovadă palpabilă despre acest demers, sunt doar speculații pentru a ”onora” în fals geții cu merite de care nu ar fi avut nici ei nevoie.

În plus nu ar fi făcut această greșeală strategică de a ușura trecerea Dunării de către romani înapoi pentru contraofensivă. Dimpotrivă pentru a fi greu de cucerit o cetate getică, aceștia își construiau fortificațiile pe cele mai înalte culmi și greu accesibile, nu în câmp cum își făceau romanii castrele. De ce să afirmăm că geții erau toți culți și știau să scrie sau că au ridicat construcții de care nu aveau nevoie? Prin denaturarea adevărului istoric și a’i ridiculiza prin falsuri, nu onorăm memoria lor. Îi onorăm doar spunând adevărul despre ei.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s’a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105.

De asemenea, pe Columna de la Roma, se poate distinge o imagine stilizată a podului, care permite ”…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le’a antrenat construcţia podului.

Dintr’o descriere a construcţiei podului, făcută de Procopiu din Caesareea în lucrarea ”De aedificis” aflăm că această construcție a fost realizată utilizând mâna de lucru a coldaților din Legiunea VII Claudia Felix, Cohorta I Cretum, Cohorta III Brittanum, Cohorta II Hispanorum şi Legiunea a V-a Macedonica. Din această prismă, a faptului că legiunile erau de geți macedoneni putem aprecia că și de către geții sud-dunăreni a fost construit podul, dar nu la inițiativa lor, ci a romanilor.

Locul de construire al podului a fost ales cu pricepere, într’un loc unde apele Dunării, ieşite din defileul Cazanelor, sunt mai liniştite, iar albia râului, formată dintr’un pietriş de consistenţă tare, permite susţinerea greutăţii podului.

De asemenea, în locul unde s’a construit podul, lăţimea şi adâncimea apei erau favorabile unei asemenea construcţii. S’a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră legată cu ciment roman şi cărămidă (aceastea din urmă având consistenţa şi soliditatea pietrii, fiind făcută chiar pe șantier).

De menţionat că cimentul după căderea Imperiului Roman de Apus s’a rătăcit în uitare fiind redescoperit peste aproximativ un mileniu. Până de curând chiar formula acestuia era secretă, doar cu analize de laborator a putut fi descoperită compoziţia exactă a acestui material-minune. Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s’a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându’se în prezent.

6. Geții ar fi neamul primordial al omenirii. Fals.

Așa cum s’a dovedit din nenumărate studii genetice, geții au fost un amestec carpatic a 5-6 haplogrupuri umane străvechi, pe care noi românii îl moștenim. Acest amestec este din neolitic și epoca bronzului, și nu din epoca medievală cum eronat se susține de falsificatorii istoriei numiți ”istorici”. Principalul amestec genetic este al hpg. I și J cele mai vechi în Europa, și a câtorva haplogrupuri venite dinspre Anatolia și care au extins agricultura în Europa, atunci când clima a permis, și este vorba aici de hpg. E1b1b (EV-13), dar și hpg. G dinspre Caucaz, la care s’au alăturat în epoca bronzului evident cel mai important, membrii clanurilor cu hpg. european R1 care au adus păstoritul cornutelor mari și inclusiv caii în epoca bronzului.

Deci, Adamul sau Eva primordială poate nici nu s’au născut în Carpați, ci doar locul s’a dovedit de foarte timpuriu propice pentru dezvoltarea unei civilizații. Dar motive să susținem că aici a avut loc apariția omului nu avem încă certe. Reiterăm, nu cu astfel de ipoteze fantasmagorice repunem adevărul la locul său firesc.

7. Geții și’au denumit regatul Dacia. Fals.

Nu ne’a rămas nicio dovadă istorică că vreunul din regatele getice carpatice, ar fi fost numită de geți, Dacia. De asemenea, niciun istoric nu a produs vreo dovadă că regatul lui Dacibală se numea Dacia înainte de a fi cucerit de romani.

Atenție! Doar regatul lui Dacibală a fost cucerit, cel cu care s’a aflat în conflict direct cu romanii în războaiele geto-romane, nu și restul regatelor getice din afara arcului carpatic care erau clientelare Romei.

Avem în schimb dovezi nenumărate că a fost colonie romană începând cu 106 d.Hr. la nord de Dunăre, și apoi după 260 d.Hr. mutată fiind la sud de Dunăre (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea) după ce geții au recâștigat teritoriul pe care se înființase colonia romană Dacia din nordul Dunării.

Cu alte cuvinte, ”Dacia” este plăsmuirea romanilor, și nu a geților! Când vor apare dovezi scrise de geți despre Dacia, vom putea reconsidera aceste afirmații, dar deocamdată istoria nu consemnează decât dovezi romane despre aceasta, și nu anterioare anului 106, ci ulterioare morții lui Dacibală!

8. Goții nu ar fi fost tot geți. Fals.

Geții nu trăiau doar în Geția Carpatică. Goții erau neamuri getice din nordul și estul Daciei romane, numiți și vizi-goți sau austro-goți dintre geții liberi, așa cum și celții erau neamuri getice în vest, iar scyții și samo-geții (sarmații) în est. Aceștia vorbeau un dialect nordic al limbii getice, vezi Biblia lui ”Vulpilă” (Wulfilla) și au format împreună cu triburile locale,  carpii și costobocii, alianțe armate puternice conduse și de căpetenii locale, dar și de goți (Atanaric, Alaric în poză, etc) care au cucerit Roma și au distrus imperiul roman definitiv în 410 d.Hr..

Unul dintre argumentele puternice că și Alaric era de neam get, și nu germanic cum se minte în istoria scrisă, este că a fost îngropat sub albia unui râu după ce se deviase albia râului Busento. Râul a fost deviat temporar de la cursul său, în timp ce mormântul era săpat și îngropat șeful vizigot și o parte dintre prăzile sale cele mai prețioase. Când lucrarea a fost terminată, râul a fost adus din nou pe albia sa și captivii care au lucrat au fost executați pentru a nu se afla secretul acestora, precum în ”povestea” despre tezaurul getic al lui Dacibală, fiind o practică getică străveche.

9. ”Suntem urmașii dacilor și romanilor”. Fals.

”Daci” este o etnie inventată acum 2000 de ani de romani, cel mai probabil după numele lui Dacibală, sau după denumirea cetăților getice, dave, davii fiind geții locuitori ai acestora. Autohtonizarea și extrapolarea până la exacerbare a acestor etnonime de împrumut, estompează adevăratul etnonim al neamului de pelasgi sau de geți și nicidecum de ”daci”. Al romanilor cu atât mai puțin, aceștia fiind prezenți prin legiuni formate la sudul Dunării unde tot geți trăiau.

De altfel, este știut că geții au trăit în toată Europa, pe când de ”daci” Strabon, un istoric elen contemporan cu Bureo Bisteo, spunea că trăiau doar spre izvoarele Dunării și Panonia unde erau cu siguranță teritorii controlate de geții-celți, precum triburile boilor sau scordiscilor, dar tot el despre Bureo Bisteo spunea că este get.

În antichitate era o practică generalizată de a se denumi triburi după numele conducătorului (Tyras cu tyra-geți, Italo cu italici etc.) sau după un anumit toponim (Tracia cu traci). Faptul că romanii aveau probleme militare doar cu o parte a marelui neam al geților și nu cu întregul neam al geților, este plauzibil să fie numiți astfel doar acea confrerie războinică cu care s’au confruntat legiunile romane.

10. Cușma getică ar fi fost doar neagră!!! Fals.

Este recunoscut pe plan mondial că simbolul libertății este ”pileusul” de culoare roșie, prezent pe nenumărate steme sau stindarde ce simbolizează câștigarea libertății sau a independenței unor popoare prin luptă armată sau doar politică. Negrul în schimb simbolizează doliul, sau semnul că aceștia au fost înfrânți și subjugați, chiar transformați în sclavi, un mesaj subliminal către poporul român să’i considerăm azi pe geți morți și așa să rămânem pe vecie, un popor subjugat!

Cu toții suntem părtași la punerea în aplicare a unui plan de deposedare a geto-românilor de dreptul de a avea propria istorie și mai nou chiar de ţară.
Etapele atingerii acestor planuri sunt mai întâi ştergerea identităţii naţionale, iar apoi prin estomparea sentimentelor naționale și de aprtenență la marele neam getic, deposedarea de teritoriul pe care au trăit în vechime geții carpato-dunăreni.
Despre acest lucru, poetul, prozatorul Miron Scorobete, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, spune:

”Retezarea rădăcinilor, aducerea românilor în starea de a nu’şi mai recunoaşte părinţii; în prima fază, se diabolizează romanii în aşa măsură încât românii nu doar să’i dezavueze, ci să’i urască de moarte ca pe cei mai mari duşmani; în faza următoare, dacii să fie prezentaţi ca o seminţie difuză, despre care nu există documente convingătoare, care a şi dispărut încă din antichitate şi cu care, oricum, românii nu au nici o legătură, sau, dimpotrivă, dacilor să li se atribuie merite disproporţionate care să’i scufunde definitiv în ridicol…După ce românii vor deveni o gloată fără o origine lămurită, fără părinţi, apăruţi de nu se ştie unde, li se contestă dreptul de a se considera stăpânii acestui teritoriu, ei mai putând întârzia pe aici doar pentru prestarea muncilor degradante, toleraţi din milă pe lângă acareturile stăpânilor. Pentru a se ajunge aici e necesară amputarea istoriei, falsificarea ei şi, în final, ştergerea ei totală. Se contestă numele de român şi de România inventându’li’se etimologii abracadabrante….
Drapelul naţional românesc e înlocuit cu steaguri străine ale foştilor satrapi ai provinciilor. Astfel că, în timp ce se pun pe tapet tot felul de ”drepturi ale omului”, care mai de care mai absurde, unui întreg popor cu o vechime de milenii pe teritoriul lăsat lui moştenire de la părinţi i se interzice dreptul de a avea un trecut şi o patrie. Unealta de care se uzează pentru atingerea scopului este negarea continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu, condiţie pentru a li se nega şi dreptul de a şi’l atribui, de a avea o ţară a lor.”

De aceea, cunoscând metodele subversive al dușmanului, această pagină va prezenta mereu dovezi de necontestat ale continuităţii geto-românilor în Carpați. De asemenea, lista minciunilor despre geți, o puteți continua fiecare dintre voi, pentru că sunt nenumărate, iar continuarea popularizării a acestor falsuri despre strămoșii noștri nu face decât un serviciu acestor dușmani declarați sau nevăzuți ai geto-românilor. Există o mitologie proto-românească, proto-getică, extrem de bine conturată, care s’a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri.

Din mitologia românească, amintim în treacăt mitul Fârtatul şi Nefârtatul (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii sau geții kapnobați, bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea înțelege sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, sau mai antic Pelasgia sau Geția, fără Meşterul Manole sau Miorița?

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬