PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

Cu ocazia celei de a VII-a ediții a Marșului Memorial Avram Iancu, Noua Dreaptă a propus mutarea capitalei României în Transilvania, la Sfântu Gheorghe. Ideea nu este una aruncată de dragul obținerii atenției din partea presei, ci o opțiune seriosă pentru viitorul României. Unitatea teritorială a țării e ceva sfânt ce trebuie apărat în față oricărei forme de separatism teritorial. În contextul în care curentul ardelenist se face tot mai simțit, mulți români și unguri s’au lăsat manipulați și susțin autonomia sau chiar independența Ardealului. Desigur, această ideologie este propagată de către diverși formatori de opinie aflați în slujba extremiștilor maghiari.
Marșul Memorial Avram Iancu la Cluj este deja o tradiție. Imagini din 2011:

Mutarea capitalei în Transilvania ar potoli orice încercare de a rupe provincia sau așa zisul glod al minoritarilor de restul țării, fiind o mișcare geopolitică ce ar asigura integritatea și stabilitatea României. În primul rând, ar fi imposibil ca separatiștii să aibă șanse să obțină autonomia sau independența regiunii în care se află centrul politic al statului român. În al doilea rând, municipiul Sfântu Gheorghe, față de București, are avantajul de a fi poziționat tocmai în centrul țării, find astfel mult mai accesibil din orice colț al României. Un alt aspect de care se poate profita e faptul că orașul e unul mic, având o populație de aproximativ 56.000, conform recensământului din 2011. Astfel noua capitală s’ar putea dezvolta aproape de la zero, beneficiind de faptul că se află în Depresiunea Brașovului, așadar fiind spațiu mult pentru extinderea localității. Bucureștiul e un oraș mare și se confruntă cu o mulțime de probleme, rezolvarea acestora fiind deosebit de dificilă.
Dar un oraș mai mic prezintă posibilitatea dezvoltării fără a repeta aceleași greșeli.
În felul acesta se poate da și o imagine nouă României. Separatiștii maghiari invocă mereu fapul că zona e ținută în sărăcie și au reușit să’i manipuleze pe mulți locuitori să creadă că autonomia e singura lor soluție petru un trai mai bun. Ținută în sărăcie de cine? Căci UDMR s’a aflat aproape mereu la guvernare, iar pe plan local conduce majoritatea orașelor și comunelor. Dar prin mutarea capitalei la Sfântu Gheroghe întreaga regiune va cunoaște o puternică dezvoltare economică, iar valoarea PIB pe cap de locuitor va crește peste media națională. Așa o vor duce mai bine atât românii cât și ungurii. Prin mutarea capitalei la Sfântu Gheorghe nu se urmărește satisfacerea unei mândrii regionale prostești cum ar fi cazul dacă ar fi fost propuse orașe ca Brașov, Cluj-Napoca sau Sibiu, ci combaterea separatismului. Astfel adepții ardelenismului nu ar mai putea da vina pe ”miticii de la București”, cum îi numesc peiorativ pe locuitorii actualei capitale, pentru tot ce merge prost în Transilvania. Dacă centrul României va fi în Ardeal, nimeni nu va mai putea blama Bucureștiul. Orașul de pe Dâmbovița va rămâne și în viitor principalul motor economic al țării, așa cum în Statele Unite capitala e la Washington, iar cel mai mare oraș și centrul economic al țării e New York-ul.
Bucureștiul nu va avea nimic de pierdut, dar Sfântu Gheorghe și Transilvania vor avea doar de câștigat. Ungurii din oraș nu ar trebui să se opună unei asemenea inițiative. Dacă capitala României se mută în centrul țării nimeni nu le va lua dreptul de a vorbi limba maghiară și nici nu îi va persecuta datorită identității etnice. Tot ce li se va cere este și ceea ce li se pretinde acum: loialitate față de statul român și respect față de români.
Dacă UDMR se va opune unei asemenea schimbări, se vor opune unei șanse ca zona aceea să se dezvolte și ca cetățenii să prospere. Atunci vor recunoaște că doresc să profite de sărăcie pentru a justifica separatismul.
Prin transformarea municipiului Sfântu Gheorghe în viitoarea capitală a României vor avea de câștigat toți cetățenii, nu doar cei din zonă.
România va avea o nouă imagine, zona va cunoaște o puternică dezvoltare, iar orice mișcare separatistă în Transilvania va fi zdrobită înainte de a avea vreo șansă. E adevărat că vor fi costuri mari, dar pe termen mediu și lung investiția se va dovedi a fi una benefică.

Sursa:  napocanews.ro

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMĂ UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg

“Nicolaus Olahus Românul, Mare european al veacului al XVI-lea

Nicolaus Olahus (10.01.1493, Sibiu – 15.01.1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.  Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi’a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s’a născut la Sibiu în ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic încå din leagăn, religie îmbrățișată de tatăl său fie când s’a stabilit definitiv în Transilvania, fie la căsătorie ori cu ocazia înnobilării. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut și Vlad Țepeș sau Mihnea Vodă cel Rău, rude ale sale). În 1504, Ștefan Olahus se mută cu întreaga familie la Orăștie, fiind numit aici judecător și primar. Nicolaus mai urmeazå un an școala săsească din Orăștie, dupå care, în 1506, la 13 ani, părăsește casa părinteascå, fiind trimis să’și continue studiile la Oradea, unde își avea sediul un influent episcopat catolic, adevărată pepinierå de secretari și diplomați în serviciul curții regale ungare. La școala capitulară de aici se învățau, în latină, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia çi muzica. Pe lângå profesorii recrutați dintre canonici erau aduși profesori și de la universități străine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii săi mai cu seamă pentru ușurința dovedită în asimilarea limbii latine, râvna la învățătură și bună purtare, este numit, în 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, funcție în care rămâne pânå la moartea suveranului (1516), când se hotărăște să devinå cleric. La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, după doi ani hirotonit canonic, dupå alți patru ani devenind arhidiacon de Komárom și canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și’a început cariera politică. Prin calitătile sale diplomatice, a fost consilier al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Romano-German-Olahus a avut o influentă covârsitoare în luarea deciziilor politice din Europa Centrală, activând în special în interesul Bisericii Catolice. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de către papa Pius al IV-lea. De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurtă descriere a vieții Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei și Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi , Viena.

Nicolaus Olahus 1

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s’a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania…

Nicolaus Olahus 2

…se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni. Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

Nicolaus Olahus 3

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându’se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei. Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într’o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

Nicolaus Olahus 4

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

Nicolaus Olahus 5

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu’i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nicolaus Olahus 6

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că’și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Nicolaus Olahus 7

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l’am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într’o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n’ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate de stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l’au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi’a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s’au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi’a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)

Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro), pro-saeculum.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român. Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.
Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Între Menumorut – Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), este un secol. Ce s’a întâmplat în acest secol? Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale româneşti, implicit de istorie românească.
Aceeaşi situaţie se repetă şi cu sec. XI.
S’a strecurat, şi în tratatele de istorie, o eroare regretabilă. Panonia, teritoriul în care au migrat ungurii în 896, este la vest de Dunărea Mijlocie (aproximativ jumătatea de vest a Ungariei de azi).

Provincia Panonia ocupată de triburile asiatice

Acest adevăr este cuprins în străinătate, în tratatele sau capitolele consacrate Evului Mediu, situaţie reliefată şi în hărţi, fără nici o excepţie. Extinderea Denumirii de Panonia este târzie. În sec XIX pătrunde în unele cărţi de istorie. E preluată astfel, din nebăgare de seamă, de istoricii noştri. Aşa şi Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1975, vorbeşte şi exact despre Panonia şi inexact (…”prin pasul Vereczke – Poarta Rusiei şi pătrunse în câmpia panonică ocupând oraşul Mukacevo”-p.201. „De altfel blaci sau români nu sunt amintiţi de notarul anonym numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în Câmpia Dunării şi a Tisei”, p. 133), întreţinând, bineînţeles fără intenţie, confuzia, care ne face regretabile deservicii. Că românii (blacii, blahii, vlahii) trăiau şi în Câmpia Tisei şi în Câmpia Dunării, este un fapt ştiut, dar Panonia nu se întindea până în Transilvania, nu cuprindea Câmpia Tisei de la est de Tisa, nu cuprinde ţările româneşti, acestea aveau graniţa de vest pe Tisa. Dar nici partea de vest a câmpiei Tisei, nu însemna Panonia. Ungurii, când au trecut Carpaţii prin trecătoarea Vereczke, pe la nord-vest de România actuală, nu au ajuns în Câmpia Panonică, ci au mers spre Panonia.
Numai cunoscând bine istoria şi civilizaţia vecinilor, vom şti şi efectul constructiv sau distructiv în raporturile dintre aceştia şi români. Aşa, ungurii, înainte de a ajunge în Panonia, trăiau în corturi, erau fără căpătâi (Nestor, Povest vremennih let, Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955. Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Dacia sec. XI-XIII.
Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate.

Graniţele pentru naşterea Ungariei

I. Sec IX-X: românii, germanii, ungurii
Este ştiut că ungurii au migrat din Asia, mereu spre soare apune. Drumurile tuturor migratorilor erau aceleaşi până la est de Nistru, pe teritoriul viitoarei Ucraine. De aici, având Dacia ca o adevărată placă turnantă, unii pătrundeau prin Dacia de răsărit şi de sud-est (Basarabia şi Dacia Pontică) spre Constantinopol. Alţii, pe la nordul Daciei, spre Panonia şi în continuare. Pe teritoriul viitoarei Ucraine aveau loc popasuri tipice, care, pentru migratorii ce treceau pe la nordul Carpaţilor, se repetau în Panonia. Acesta este şi traseul ungurilor. Ajung în Panonia, pe la 896. În urmă, de unde răsărea soarele, rămâneau nenorociri şi sărăcia, din cauza jafurilor, fiind ştiut că migratorii îşi asigurau cele trebuitoare existenţei, în primul rând hrana, prin jaf. Conform direcţiei de înaintare, ungurii, din popasul panonic, îşi continuă incursiunile de jaf, ca de obicei, cu preponderenţă spre soare apune. Conform traseului, presărat cu popasuri, traseu de mii de kilometri, din Asia până în Panonia, după ce au adus ţările de la vestul Panoniei la sărăcie, şi’au continuat traseul spre vestul Europei, lăsând Panonia departe, în urma lor. Drumul spre vest, din popasul panonic, fără putinţă de negat, reiese atât din incursiunile de jaf ale hoardelor migratoare ungureşti, popasul din Panonia fiind ca orice popas din Asia până în Europa, cît şi din migrarea lor, în masă, pînă la Augsburg, pe râul Lech. Aşa, ungurii pornesc în primul lor raid de pradă în Italia, în Lombardia şi Veneţia, în anul 899. În 908 sunt prădate Turingia şi Saxa. În 911, 912, 913, 915 calamităţile pricinuite de unguri (maghiari) au loc în Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia şi Saxa. În 913 trec Rinul şi pradă Lotaringia. În 917 ajung la Bale, pe care îl jefuiesc, apoi Alsacia şi Lorena. În 918 incendiază portul Bremen. În 919 sunt semnalaţi în Westfalia şi apoi în Lorena. În 921 în Italia, în Brescia. În 922 sunt în Puille. În 924 intră iar în Saxa, de unde pornesc spre Italia şi Burgundia. În drumul lor spre Lanquedec, au incendiat Pavia, patruzeci şi patru de biserici, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul, apărând în faţa oraşului Nimes…

În 926 a venit din nou rândul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei. Verdumul e incendiat şi regiunea Ardenilor pustiită. În 933 îi găsim în Saxonia, unde în faţa lui Henric I, duce de Saxonia, pierd două lupte. În 933 sunt lovite Burgundia, Italia, abia refăcute de pe vremea precedentelor incursiuni. În 937 calamitatea maghiară (ungurească) se abate peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania şi Veneţia. În urma maghiarilor rămân, ca de obicei, doar fum, ruine şi jale. În 943 se pârjoleşte Italia, până la porţile Romei. Tot în 943 ajung în nord, până la Wels şi Traun. În 948 – 949 – 950 au loc încercări nereuşite de a pătrunde în Bavaria condusă şi apărată de Henric, fratele lui Otto cel Mare. Henric îi respinge şi îi urmăreşte până în Aquilea. Ungurii (maghiarii), după acest insucces, pătrund în Italia, Burgundia şi Aquitania. În 954 maghiarii (ungurii) ridicaţi în masă, intră în Franconia şi traversând’o, ajung la Rin şi de aici la Lorena, Ardeni, Hainaut, Camabrai, Laon, Reims, Chalons, Bourgogne, Lombardia. În 955 pornesc iar spre vest într’un număr impresionant, adică toţi câţi erau, cu mic cu mare, cu femei cu tot. Datorită mulţimii lor, se credeau invincibili.
Hoardele migratoare maghiare (ungureşti), este evident, în 954 – 955, se ridică în masă şi pornesc spre nesfârşita lor bejenie, părăsind Panonia. Străbat teritoriul actualei Austrii, pătrund pe teritoriul actualei Republici Federale Germane (n.r. articolul dat a fost scris în 1988), depăşesc Münchenul, până la oraşul Augsbgsburg, pe râul Lech. Deci străbat un drum lung, dar cu aproximaţie aceeaşi distanţă pe care o făcuseră migrând din Ucraina până în Panonia. Extrem de grăitor este şi traseul, aceeaşi cale de nord, aceeaşi direcţie, pe care migraseră din Ucraina, pe la nord de Dacia. Nu îşi abandonează traseul, având un singur sens, înainte, după soare apune.

Bătălia de la Lechfeld din 955, unde rămășițele asiatice ale jefuitorilor sunt decimate

La 10 august 955, în faţa Augsburgului, pe malurile râului Lech, i’a înfruntat Otto cel Mare, care i’a strivit în aşa măsură, încât retragerea celor care au scăpat cu zile a fost un dezastru. Conducătorul hoardelor a fost prins şi a fost spânzurat, iar resturile hoardelor au fost urmărite până în Panonia. Otto cel Mare a stabilit marginile imperiului şi a pus temelia Austriei de astăzi. Graniţa viitoarei Austrii este totodată şi graniţa de vest a viitoarei Ungarii. În acest fel a scăpat Europa de la vestul Panoniei de coşmarul în care trăia de mai bine de o jumătate de secol. Dezastrul de la Lech a fost totuşi salvarea ungurilor (maghiarilor). Lech i’a salvat de la pulverizare, fenomen petrecut cu hoardele avarilor, gepizilor, vandalilor. Ar fi prădat până ce sleiţi şi străini de spiritul European, ar fi dispărut din istorie.
Desigur, succesul migratorilor unguri în luptă se explică prin ameninţarea hoardei cu dispariţia, din cauza foamei. Victoriile lor se explică şi prin atacurile surpriză – satele şi oraşele nu se aşteptau la apariţia năvălitorilor în apropierea lor – dar şi prin răspândirea groazei, în urma trecerii prin foc şi sabie a populaţiei de din afara zidurilor unor cetăţi, deci fără apărare (despre astfel de victorii este vorba de cele mai multe ori).

Atunci când europenii şi’au organizat preventiv apărarea, hoardele au fost zdrobite. După europenizare, ungurii nu au mai reprezentat prin ei înşişi un pericol militar, mereu solicitând sprijinul armat al altora, după cum uşor se poate constata, sau când s’au nimerit singuri în luptă, fiind învinşi.
Ungurii (maghiarii) vor rămâne, în urma dezastrului de la Lech, toată istoria lor, în umbra germanilor, cu o pronuţată notă de complexare. În urma barajului Germanic, de netrecut, la care se va adăuga creştinarea lor în masă, prin Roma, drumul spre vest, nesfârşitul drum spre vest, încetează. După Lech, ungurii au fost constrânşi să se limiteze la produsele alimentare ale ţăranilor geți din Panonia, ei înşişi grav afectaţi de aşezarea ungurilor în Panonia. Aceşti geto-traci sunt de acelaşi neam cu valahii din Dacia. Stâmtorarea alimentară devine o adevărată criză alimentară. În secolul acesta, al X-lea, ungurii încă nu învăţaseră să respecte deprinderea sfântă a autohtonilor, de a lucra pământul. Succesul în incursiuni, le asigurase, din mers, o viaţă îndestulătoare. Declanşează iar incursiunile tipice, în sensul invers, spre răsărit, spre ţările medievale româneşti ale Daciei, ţări vechi, de dinaintea migrării ungurilor în Europa. Cu regret amintim că Roma „catolică”, începând cu sec. al XI-lea, secolul rupturii religioase şi definitive (?) cu Constantinopolul, a încurajat incursiunile ungurilor în direcţia opusă, spre răsărit, în Dacia „ortodoxă”.

Misionarii catolici au profitat de incursiunile ungurilor pentru a face misiune creştină în Dacia, ţară în care creştinismul exista de o mie de ani, creând derută, uimire şi în consecinţă o înstrăinare de Roma, respectiv de împotmolire de lungă durată în influenţa religioasă a slavilor, care se instalaseră între Dacia şi Costantinopol, precum ungurii se instalaseră între Dacia şi Roma. Bineînţeles, agresiunea ungurească (maghiară) nu a făcut decât să mărească rezistenţa românilor, rezistenţă care s’a finalizat prin păstrarea autonomiei Transilvaniei ca ţară românească de sine stătătoare.
Primele cronici ale cancelariei regale ungureşti, repede pusă pe picioare de Roma, prin pătrunderea masivă între unguri a misionarilor creştini din partea Romei, mărturisesc fără echivoc graniţa de apus a românilor (valahilor). Ţările românilor valahi, conduse de Menumorut şi Glad, îşi aveau graniţele de vest pe Tisa.

În constelaţia ţărilor Europei, apărea o ţară nouă, Ungaria. După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei. Acest principat este una din cele trei mari ţări româneşti medievale ale Daciei, ţară de sine stătătoare, aşa cum a fost şi ţara vecină, Ungaria. E adevărat că la conducerea Transilvaniei au fost şi unguri (maghiari), cum adevărat este că la conducerea Ungariei au fost şi români, ba, la conducerea Ungariei cele mai multe familii domnitoare au fost străine, dar aşa ceva bineînţeles nu a modificat existenţa Ungariei ca stat, cum nici a Principatului Transilvaniei ca ţară valahă de sine stătătoare. Astfel de situaţii au existat în lung şi latul Europei medievale. Aşa, după 1301, ungurii (maghiarii), istoviţi, nu mai au conducători proprii, fiind conduşi, timp de peste două sute de ani de către regi din familii străine, dar şi mai târziu, cu intermitenţe.

Din 1526 Ungaria dispare ca stat sub turci şi sub austrieci pentru patru sute de ani.

Încercările ungurilor, din 1848 şi 1867 de refacere a existenţei lor statale au fost minate, de gravele ignorări ale mersului istoriei în ceea ce priveşte existenţa poporului român din Transilvania, existenţă din antichitate până azi. Ungaria reapare pe harta lumii în 1920, când poporul maghiar a înţeles că graniţele lor statale au o legătură cu cele etnice.
În treacăt amintim, că aici în Ardeal a fost capitala reunificării ţărilor româneşti, la 1600, într’un singur stat, ca pe vremea statului unitar, centralizat şi liber al Daciei tracilor dacogeţi, strămoşii neamului românesc.

II. Perspectiva vestică: Germania, Elveţia, Franţa, Italia

Începutul istoriei ungurilor (896 – 955) se înţelege mai bine, dacă o privim în contextual ţărilor de la vestul Panoniei.
„…chaque année se livrèrent a des incursions jusque dans la region du Rhin. Ils détruisirent, relève Gibbon, le monastère Saint-Gall, en Suisse, ainsi que la ville de Brême. La grande époque de leurs incursions s’étend de 900 á 950. Ils firent en 938-939 un très gros effort, traverserent l’Allemagne entrèrent en France, puis passèrent les Alpes, pour rentrer chez eux par le nord de l’Italie”.
„La vigoureuse correction qu’Henri l’Oiseleur, roi élu d’Allemagne, puis Otton I, le premier empereur saxon, infligèrent aux Hongrois, inspire a ces derniers un certain respect pour civilization. Mais ce ne fut que vers l’an 1000 qu’ils se décidèrent a adopter la christianisme!” ( H.G. Wells, Esquisse de l’historie universelle, Payot, Paris, 1925, p. 324-325).

„Au avut loc de aceea o serie de năvăliri pentru jaf pe teritoriul german, până când, destul de târziu, în seolul al X-lea, regii germanici, un Henric şi un Otto de Saxonia, putură opune o rezistenţă victorioasă. De îndată ce ungurii aveau să fie respinşi, tăindu’li’se pentru totdeauna calea spre Rin şi Italia, ţinuturi care se temeau în egală măsură de apariţia lor, se ivi ideea de a pacifica pe aceşti barbari prin creştinarea lor, ori, mai curând, întrucât Bizanţul însuşi începuse, cu unele succese, această lucrare, de a’i câştiga pentru biserica Occidentului” (N.Iorga, Locul românilor în istoria universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.87).
În volumul „Istoria lumii în date” găsim următoarele precizări:
Francii de vest
913 – Prima incursiune a maghiarilor în Lorena.
954 – Atac al maghiarilor până în Reims.
Francii de est
900-901 – Incursiuni ale maghiarilor în Bavaria; ei sunt înfrânţi de markgraful Liutpold.
907, iul. 5. Bătălia de la Pressburg (Bratislava); armata bavareză este înfrântă de maghiari.
933, mart. 15. Bătălia de la Riade; ungurii, care atacaseră Saxonia şi Thuringia, sunt înfrânţi.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare înfrânge decisiv pe unguri, care de la această dată, nu mai întreprind nici un atac în Germania; reînfiinţarea mărcii de est, colonizată de bavarezi.

Imagini sugestive despre această bătălie, la final căpeteniile Bulcsu (Bulciu, Bulșu), Lehel și Sur fiind uciși prin spânzurare.

Peninsula italică şi papalitatea
898-899. Lombardia şi centru Italiei sunt prădate de maghiari.
926. Incursiuniale maghiarilor, care ajung până la Roma.
Moravia Mare şi Cehia
905-921. Domnia lui Vratislav I din dinastia Preysl în Boemia; respingerea atacurilor maghiare; Boemia rupe relaţiile de vasalitate cu Germania
906. Invazia maghiarilor; statul Moravia Mare este distrus.
Ungurii
896-900. Aşezarea ungurilor în Panonia sub conducerea lui Arpad.
900-968. Invazii în Europa (Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa, Imperiul bizantin).
906. Maghiarii atacă Marele cnezat morav, care, sub loviturile lor se destramă.
907. Moartea lui Arpad, întemeietorul primei dinastii ungare.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; ungurii suferă o grea înfrângere din partea împăratului german Otto I cel Mare (Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.66-68, 71, 75).

Pe hărțile din epocă noul regat apostolic susținut de biserică, era poziționat corect, la vestul Dunării

Dacă avem în vedere istoria ungurilor şi a popoarelor de la vestul Panoniei, conform datelor obiective ale istoriei, prezentate în acest studiu, reiese cu claritate că maghiarii îşi avea centrul de greutate la vest de Dunărea panonică, incursiunile lor fiind, precum din Asia până în Panonia, spre soare apune. Din Panonia se ridică în masă, ca de obicei şi pornesc tot spre soare apune, încât în a doua jumătate a secolului al X-lea îi găsim în Germania, la Lech, de unde, înfrânţi de Otto cel Mare, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest de Dunăre, în Panonia.
Întoarcerea ungurilor din migrare, din Germania în Panonia, îi pun din nou, în răsărit, faţă în faţă cu românii. Pe Tisa întâlniseră barajul ţărilor româneşti medievale. Rămâne edificator răspunsul pe care îl primiseră din partea voivodului român Menumorut (Ţara românească de sub conducerea acestuia se întindea, spre vest, până la confluenţa Tisei cu Mureşul), răspuns confirmat de chiar cronicile ungureşti:

„Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem, ca unui amic, cu toate ce’i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l’a cerut buneivoinţe a noastre nu i’l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă…Nici de frică, nu’i cedăm din pământ nici cât un deget…Această ţară (moştenită) de la strămoşul meu…nimeni nu poate să mi’o smulgă din mâinile mele”, (G. Popa Lisseanu, Isvoarele istoriei românilor, vol. I, Anonymi Bela Notarii Gesta Hungarorum, Bucureşti, 1934, p. 91).

III. Desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei

Aşezarea ungurilor, cu centrul de greutate la Apus de Dunăre, începe prin desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei:
„Soulevement des Slaves. Tandisque l’empire carlovingien se voyait enhavi de trois cotes par les Sarrasins et les Northmans qui venaient piller ses provinces du sud, de l’ouest, et du nord, il était attaqué a l’est par les Sorabes, les Obotrites, les Bohémiens et les Moraves, peoples d’origine slaves, qui cernaient sa frontière orientale depuis les sourses de la Save jusqu’a l’embouchures de l’Elbe. Soumis jadis par Charlmagne a la condition de tributaires, ces peoples n’avaient jamais perdu le souvenir de leur independence, et ce fut bien plutôt dans la pansée de la reconquérir que dans une esperance de butin qu’ils profiterent de la faiblesse de l’empire pour prendre les armes. Heureusement por la civilization de l’Europe, don’t la victoire des Slaves aurait compromise l’avenir, les différents soulevements gu’ils tentèrrent furent en général mal combines, et quoique leurs révoltes aient costamment occupé l’attention de Louis le Germanique, leurs enterprises isolées purent être facilement reprimées. Cependant la grande insurrection qui éclata en 869 eut des caracteres plus inquiétants que les précédents, parce qu’elle entraina presque toutes les tribus slaves qui se trouvaient établies du Danube a la Baltique. Dan ce grand movement national, le premier role fut remplie par les moraves, contre lesquelles Louis le Germanique se vit oblige d’envoyer deux armées sous les orders de ses fils Charles et Carloman. Ces deux princes ravagèrent le pays, s’emparerent du roi Rastiz, qui fut condamné par la diète de Ratisbonne a perdre la vue (870), et le remplecèrent par son neveu Zwentibald, qui, des les début de la querre , s’était, range sous leurs drapeaux. Ce chef, qui devait le trone au parjure et la trahison, s’efforca de faire oublier l’origine de sa fortune, et consacra un regne de ving-quatre an (870-894) a constituer un puissant empire morave. Il venait a peine de forcer la diète de Forcheim a le reconnaitre independent, quoique tributaire (874), lorsque la mort de Louis la Germanique (876), le partaje des Étates de ce prince entre se trios fils et la faiblesse de Charles le Gros favoriserent ses projets d’agrandissement, et lui permirent de consolider fortement sa puissance. L’avénement d’Arnulf au trone de Germania (889) contribua meme a l’élévation de sa fortune, car le nouveau soulevment des Slaves de l’Elbe et le voisinage menaçant des Hongrois dédeterminèrent Arnulf a conclure une alliance avec Zwentibald, don’t il espéra s’assurer le dévouement en l’autorisant a faire la conquete de la Boheme pour la réunir a ses Étates. L’emoire des Moraves atteignit alors a l’apogée de sa grandeur: il comprenait la Moravie actuelle, le Voigtland, la Misnie, la Lusace, le Brandebourg, la Poméranie, la Silésie, une partie de la dalmatie et de la Pannonie. Mais cette grandeur était l’oeuvre personnelle de Zwentibald, don’t la mort, survenu en 894, fut pour l’empire qu’il avait fondé le signal d’une decadence rapide. Ses deux fils se disputerent ses Étates, et leur querelle appela l’intervention d’Arnulf, qui envahit la Moravie et la couvrit de ruines. La mort d’Arnulf (899) suspendit les hostilitées, et l’avénement de Louis l’Enfant semblait promettere aux Moraves une lonque paix, lorsque un nouveau fléau vint fondre sur eux. Les Hongrois, qu’Arnulf, irrité autrefois contre Zwentibald, avait chargé du soin de sa vengeance (893), noublierent pas la route de la Moravie: dix ans plus tard ils rentrérent pour leur proper compte (904), et trouverent d’utiles auxiliaries dans les Bohémiens, qui saisirent cette occasion de secouer le joug que leur avait impose Zwentibald. Arpad, le chef des Hongrois, assiégera Soubor dans la ville de Niétra. „Ce prince, qui fut le dernier roi des Moraves, tomba au pouvoir de l’ennemi, après une courageuse défance, et périt attaché au gibet sur la montagne qui port encore son nom (904). De lors, les populations qui habitaient entre le Wag et la Morava s’empresserent de livrer des otages aux vainqueurs, engage de leur fidélité tributaire. Sur la rive droite de la Morava, les Bohemiens restèrent les maitres, de sorte que cette rivière sépara ces deux peoples que venit de raprrocher une suite de revolutions. D’un débris de l’empire morave se forma bientôt après un margraviat dependant de la Boheme, qui eut Radislau pour fondateur. Telle fut l’origine du marquisat de Moravie”.
Invasion de Hongrois en Germanie enstalie et in France. La destruction de l’empire des Moraves fut un malheur que l’Europe eut bientot a deplorer: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aurait pu couvrie contre les hordes asiatiques.
„Les Hongrois, dit Koch, people turc au tatar, après avoir demeuré longtemps dans la Baschkirie, au confluent de la Kame et du Volga et vers les sources du Yaik, s’etaient fixes dans les contrées qui sont situées entre le Dniester, le Dniéper et le Don. Ils y rerstérent pendanr quelques siecles, sous la dependence des Khazares, autre people turc qui dominait sur Crimée et sur les pays qui s’étendent au nord du Pont-Euxin et de la mer Caspienne. Poussés enfin par les Patcheneques, leurs voisins, ils tournérent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur faciliterent les moyens de s’emparer de toute Panonie”.
„Cette province, où les Hongrois devaient bientôt fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu une terre de campement, d’ou ils s’élancèrent aux pillage de la Germanie, de l’Italie et de la France. Vainement les Germains essayérent de leurs fermer le passage; deux batailles perdues par leurs armées aux environs d’Augsbourg (901-907), ouvrirent aux barbares la Bavière, la Souabe et la Franconie, et Conrad I er (911-919) ne parvint a les élogner momentanément que par la promesse d’un tribute qui fut paye pendant près de trente ans, et qui cependant ne les empecha pas d’envahie la Saxe sous le règne de Henri I Oiseleur (924). Ce prince leur acheta une treve de neuf ans, mais il en profita pour preparer a la guerre, et lorsque les Hongrois reparurent, il les battit a la grand journée de Mersebourg, qui leur couta quarante mille homes (933) Vingt-deux ans plus tard, ils revinrent sa meler aux divisions qui déchiraient l’Allemagne: mais ils trouverent dans Othon le Grand un prince héroique qui les atteignit dans les plaines d’Augsbourg, où il effaca les deux défaites don’t ca lieu avait jadis été le théầtre par une grande victoire qui assure définitivement la tranquillité de la Germanie, et qui fit subir au Hongrois le tribute qu’ils imposaient naquère (955).
Avant que cette terrible défaite n’eut dégoûté les barbares de la vie nomads et ne les eut déterminés a embrasser les habitudes de la vie sédentair, l’Italie et la France avaient eu a subir leur devastations. Ils pénétrerent en Italie pendant que le roi Béranger lutait contre les rivaux qui lui disputaient la courrone, et, favorisés par l’anarchie qui desolait le pays, ils ravagèrent la Lombardie, incendierent Pavia (924), dévasterent Crémone. Pussant bientot vers l’Italie méridionale, ils s’avancerent jusqu’a Capoue et Otrante, et, après avoir campé sur les ruines de la colonie sarrasine du Garigliano, ils ranconnèrent les moines du Mont-Cassin (937). La France ne pouvait manquer de tenter avidité: ils y entrerent a la fois par les Alpes et par le Rhin. Apres avoir franchi plusieurs fois ce fleuve a Worms, on les vit saccager les bords de l’Aisne (926) s’avancer jusqu’a l’Océan, et porter la desolation dans le Berry et dans la Touraine (937). En meme temps les hordes qui avaient ravage l’Italie entrerent dans la vallée de Rhon, ruinerent la ville de Nimes, qui avaiet essayé de leur resister, changerent en un déser les rives de la Garonne, et elles se préparaient a franchir les Pyrénées lorsqu elles furent arretées par le compte de Toulouse, Raymond Pons, qui les extermina (925) .Quelques bandes de Hongrois réussirent bien encore a pénétrer en France, mais elles furent repoussées, et la masse de la nation, épouvantée par la défaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss. Bientot ce people, dont l’apparition avait jeté l’épouvante en Europe, dépouilla ses moeurs nomads pour s’attacher au sol, et mérita d’etre admis dans la grande familie européenne lorsqu’il eut embrassé le christianisme, a l’exemple de son chef Vaic, qui, sous le nom d’Etienne, fut le premier roi chrétien de Hongrie (1000)”, (Chevallier, Histoire du Moyen Age, Paris, 1859 (Cours complet d’histoire universelle, par Dottain, Chevallier et Todier, deuxieme partie) p. 272-275.
Deci:
1. L’empire de Moravie…il comprenait une partie de la Dalmatie et de la Pannonie. (E vorba de acea parte care uneşte Moravia cu Dalmaţia).
2. Poussés enfin par les Petchéneques, leurs voisins, ils tournèrent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889.
3. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur facilitèrent les moyens de s’emparere de toute Pannonie.
4. La destruction de l’empire des Moraves fut une malheur que l’Europe eut bientôt a déplorere: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aureait pu couvrir contre les hordes asiatiques.
5. Cette province, ou les Hongrois devaient bientot fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu’une terre de campement, d’où ils s’élancèrent aux pillages de la Germanie, de l’Italie et de la France.
6. Après avoir fait au dixième siècle l’épauvante de l’Europe, les Hongrois avaient fini par fixer au mileu de la plaine marecageus qu’arrosent Danube et Theiss (id. p.805).
Ceea ce exclude cu desăvârşire:
7. La masse de nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Teiss.

Este evident că,

1. o parte din Panonia (dintre Moravia şi Dalmaţia), 2. s’au apropiat de Tisa şi de Dunăre, 3. toată Panonia, 4. căderea Imperiului Morav deschide ungurilor porţile Germaniei, 5. această provincie (Panonia), loc de popas pentru unguri, din care, aceştia, se năpustesc la jaf în Germania, 6. au sfârşit prin a se aşeza în mijlocul câmpiei pe care o udă Dunărea şi Tisa,
Nu este tot una cu: 7. cele două maluri ale Tisei.
…”la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss”…”masa naţiunii înspăimântată de înfrângerea de la Augsburg, se mulţumi să rămână pe malurile Tisei”. Dar ea se afla la Dunăre şi încă în partea de vest a Dunării, în Panonia, cum afirmă clar Chevallier, în textul citat. Scăparea lui Chevallier este evidentă. Formularea corectă este: la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans se cantonnements sur les deux bords du Danube. Cuvintele „se resigna a rester” sunt extreme de grăitoare. „Să rămână unde erau”, în Panonia. S’au resemnat, n’au avut încotro din cauza neaşteptatei victorii a germanilor. Fără victoria de la Augsburg masa naţiunii maghiare nu s’ar fi resemnat, nu ar fi fost constrânsă să vieţuiască în Panonia, respectiv pe cele două maluri ale Dunării, unde, din cauza lor şi a migratorilor de dinaintea lor, viaţa era foarte grea. Iar împrejurimile fiind prădate, până adânc spre vest, se impunea un alt popas. Iar acest alt popas îl aleseseră adânc, în plină lume germană, în locuri mai prospere, încă nesărăcite.
Presupunem că formularea complet eronată în legătură cu masa naţiunii maghiare care s’ar fi resemnat să rămână pe cele două maluri ale Tisei, a fost, într’un fel sau altul preluată în false tratate de istorie, mascate de o oarecare ţinută academică. Dacă presupunerea noastră se va dovedi îndreptăţită, acei care le vor descoperi îşi vor da seama de gravele erori din tratatele respective, deoarece în cazul acestor tratate s’a preluat în mod conştient o formulare greşită şi tot în mod conştient a fost servită cititorilor, pentru a tulbura apele adevărului. Ba mai mult, idea din aceste formulări poate a proliferat şi a ajuns să fie servită sub formă de citate, de la un tratat de istorie, la un alt tratat de istorie…Numai că nefericita formulare a lui Chevallier este anulată, după cum am văzut, de chiar textul lui Chevalier. A ignora acest text înseamnă a ignora adevărul istoric.
Asupra locului unde s’au aşezat ungurii, Panonia, există, în rândul istoricilor, un accord quasi general.
Dacă ar fi fost de o parte şi de alta a Tisei, atunci centrul puterii lor ar fi fost pe Tisa, nu pe Dunăre. Pe Tisa ar fi venit nobilii german şi misionarii creştini trimişi de Roma, ca să le organizeze statul, iar Ştefan, regale Ungurilor ar fi domnit aici, nu ar mai fi trebuit deci să atace locul peste care domnea, iar Dunărea Mijlocie nu ar fi făcut parte din Ungaria, în cel mai fericit caz ungurii ar fi ajuns până pe malul de est al Dunării, pe cel de vest fiind germanicii. Dar germanii, după bătălia de la Lech, nu avansează până pe Dunărea Mijlocie, ci numai până unde este partea de răsărit a Austriei de azi, teritoriul de la est de Austria şi de la vest de Dunăre (Aproximativ jumătate din Ungaria de azi) unde îşi aşezaseră ungurii centrul de greutate, fiind lăsat hoardelor maghiare. Ungurii se restabilesc aici ”se resemnează să rămână”. Unde? Încă din sec X, capitala Ungariei era Székesfehérvár, în chiar centrul Panoniei, la nord-est de lacul Balaton. Aici îşi vor avea ungurii capitala până în 1361, de când vor avea o nouă capitală, Buda, pe malul de apus al Dunării. Buda va fi capitala lor până în 1541.

Oraşul Budapesta apare pe harta Europei abia din 1873 prin unirea Budei cu Pesta, localitatea de pe malul răsăritean al Dunării, an din care Ungaria are cea de a treia capitală, Budapesta. Extinderea vetrei pentru Ungaria ca ţară, după cum se poate constata, se constitue şi pe pământul de la răsărit de Dunăre, cu încetinitorul, în multă vreme. Drumul Ungariei pentru a deveni o ţară de sine stătătoare, trece pin accederea ei la conducerea imperiului, alături de Austria, începând cu 1867. Atunci au greşit strategic, anexând unele popare din cadrul imperiului, aşa şi Transilvania românilor. Anexarea a fost pulverizată după doar câţiva zeci de ani, dar politicienii unguri de tip imperial au intoxicat mentalul unor concetăţeni, în legătură cu aşa numitele teritorii pierdute. Boală grea, de care cu timpul se vor vindeca. Să menţionăm că Buda este continuatoarea unei vechi aşezări ce exista încă din antichitatea tracă şi apoi traco-romană. Este vorba despre Aquincum, capitala Panoniei Inferior, adică a părţii estice a Panoniei, respectiv din partea de vest a Ungariei de azi.
În treacăt amintim câ în Câmpia Dunării una din cele mai roditoare regiuni ale Europei-deşi afectaţi de şederea temporară, aici, a hunilor, a avarilor, de constituirea Imperiului Morav, apoi de aşezarea definitivă a ungurilor, ţăranii autohtoni, urmaşii vechilor traci panoni, sunt primii pe care ungurii îi au ca model de urmat. Aceşti ţărani panoni sunt de acelaşi neam cu locuiorii voivodatelor româneşti din vestul Daciei, cu care ungurii intră în conflict militar după pătrunderea lor la Dunăre.
Chevallier şi-a publicat volumul de istorie la zece ani după Revoluţia din 1848-1849. Eroarea flagrantă, formularea neatentă, prin care se confundă cele două maluri ale Dunării cu cele ale Tisei, nu este exclus să fie o scăpare, datorită atmosferei agitate create de către unguri în urma Revoluţiei din 1848-1849, în jurul nereuşitei lor militare împotriva românilor. Situaţia ungurilor într’adevăr stârnea compasiunea. Din cei 900 (nouă sute) de ani de când intraseră în istorie, erau în al patrulea secol de când fuseseră desfiinţaţi ca stat de către turci şi austrieci. Ungurii, îmbătaţi de succesele iniţiale din cadrul Revoluţiei din 1848-1849, de eliberare a ungurilor de sub austrieci, se şi văd stăpânii Europei în locul austriecilor şi pun la cale anexarea statelor care făceau parte din Imperiul Austriac, printre care Slovenia, Croaţia, Principatul Transilvaniei şi altele, state care îşi organizează de îndată rezistenţa armată. Poporul roman (Principatul Transilvania), la pătrunderea ungurilor în Transilvania, se ridică la luptă armată pentru apărarea fiinţei sale naţionale, pentru păstrarea statutului Principatului (Voivodatului) Transilvaniei, de ţară de sine stătătoare. E vorba de un război dus de două naţiuni, una de la vest de Tisa, alta de la est de Tisa, ceea ce nu e totuna cu locul în care „s’a resemnat să rămână” naţiunea maghiară, ceea ce, repetăm, nu e totuna cu locul în care s’a format naţiunea maghiară.
Falsul cu „masa naţiunii maghiare”…care „s’a resemnat să rămână în popasurile sale de pe cele două maluri ale Tisei”, deşi cunoscut, am socotit că nu e rău să mai fie deconspirat.
Fixarea ungurilor la apus de Dunăre, în Panonia, este consemnată în mod firesc de istorici. Confuzia în lumea nespecialiştilor, poate surveni doar în cazul în care se scapă din vedere că Panonia este teritoriul dintre Dunăre şi Alpi. La înlăturarea acestei confuzii se contribuie şi dacă nu se ignoră că Moravia se află la nord de Panonia, mai exact la jumătatea de nord a jumătăţii de vest a Panoniei, respective la nord de Austria de azi. Este ştiut că ungurii pătrund în Panonia în locul Imperiului Morav în Agonie, pe care îl desfiinţează definitiv, act pecetluit şi prin ocuparea Moraviei.
…”Panonie, region a laquelle corspond aujourd’hui la la partie de la Hongrie qui est a l’ouest du fleuve”, (G.H.Wells, Esquisse de l’histoire universelle, Payot, Paris, 1925, p.250.
„Panonie. Prov. De l’empire romain, riveraine du Danube au N. et a l’E, séparée par le Wienwald (mons Cetius) du Norique a l’O, par les Alpes Julennes de l’Italie au S. : elle correspond donc a la Hongrie occidentale avec la Slavonie et le N. de la Bosnie, et a l’E de l’Autriche, de la Styrie et de la Carniole. Le Pannoniens assez nombreux por mettre 100.000 hommes en ligne contre les Romans” (La Grand Encyclopédie , tom vingt-cinquieeme, Paris).
„Peuple slave au long passé, les Slovénes occupant la partie sud-est des Alpes, la ou les monts hérissées et calacires des Alpes Juliennes et Saviniennes descendent vers les chaines dinariques et jusqu’aux plaines de Pannonie”…”Au cours de l’histoire, cette region, qui s’ouvre, au sud, sur l’Adriatique”…(Les Slovenes un people alpin de 1500ans, par Matjas Kmecl- Le Courier, Mensuel publié en 32 lanques par l’UNESCO, Organisation des Nations Unies pour l’education, la science et la culture, fevrier, 1987).
„Panonie (en lat. Pannonia). Geogr. anc. Contrés de l’Europe centrale, englobant au sud et a l’ouest du Danube une partie de l’Autriche, de la Hongrie et de la Jougoslavie actueles”…(Larousse du XX-e siecle, tom cinquieme, Paris, 1932)
„Panonia.1. Câmpia Panoniei, denumire dată câmpiei din cursul mijlociu al Dunării în Ungaria. 2. Provincia romană organizată în vremea împăratului August (27 î.e.n.-14 e.n.). Pe teritoriul dintre Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul Ungariei, Austriei şi Iugoslaviei de azi. Prin extensiune denumire dată vastei regiuni de câmpie din regiunea Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec.V), al avarilor (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec.9-10) a devenit nucleul statului ungar” (Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978)
„Moravia, regiune naturală în Cehoslovacia Centrală, la est de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava” (idem).
Panonia, în hărţi-inclusiv în cele despre evul mediu-apare la vest de Dunăre, ceea ce i’ar exclude orice altă părere în legătură cu locul unde s’au stabilit ungurii în Europa Centrală.

IV. Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus
Orice posibilitate de a confunda cele două maluri ale Tisei cu locul unde s’au aşezat ungurii – malul de vest al Dunării, apoi cele două maluri ale Dunării-este anulată şi de documentaţia în legătură cu trasseul migrării ungurilor spre Panonia şi de raporturile dintre Arpad şi Menumorut. Este vorba de Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus, scrib regal official al Ungariei din sec. XII. Se impune totuşi precizarea că Gesta Hungarorum este o cronică internă ungurească din sec. XI, care, fiind preluată de Anonimus, devine baza cronicii acestuia.

Documentaţia transmisă prin Anonimus este bogată în prezentarea unor evenimente, inclusiv în detalii. Orice alt traseu al migrării în afara celui relatat de Anonimus se exclude categoric, dacă avem respect faţă de documente. Un alt traseu, imaginar, nu ar avea nici un support documentar, fiind o simplă fabulaţie, o sfidare a documentelor. Această cronică, Gesta Hungarorum, de o inestimabilă valoare, ungurii au preţuit’o până acum ca pe o comoară. Că în secolul XX, între cele două războaie mondiale, pe vremea lui Hitler, mai ales, unele capete înfierbântate au sfidat documentele, graniţele, popoarele, ţările, este altceva. În Gesta Hungarorum există relatări de o claritate care exclude orice neînţelegere. Aşa, în legătură cu solii trimişi de Arpad:

„În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubun şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy şi, după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i’au prezentat darurile, pe care ducele lor i le trimisese”…

„Ducele Menumorut i’a primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcându’i cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se întoarcă. Totuşi le’a dat răspuns zicându’le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe”…
Trimişii lui Arpad au trecut pe malul de est al Tisei, la români. De la Dunăre până la Tisa este o mare distanţă. Aceeaşi distanţă, cu aproximaţie, care există între partea de vest a Ungariei de azi până în teritoriile germanice (deci peste teritoriul Austriei de azi – Austria în vreamea aceea încă nu exista). Hoardele maghiare se instalaseră în chiar teritoriul de azi de la apus de Dunăre. Aici vor rămâne timp de peste o jumătate de secol, până în 955, de când, în urma bătăliei de la Lech, progresiv vor începe să trăiască pe ambele maluri ale Dunării. Va trece un secol până cînd ungurii vor ajunge iar la Tisa, la începutul sec XI, când se vor izbi din nou de rezistenţa românilor.

Răspunsul lui Menumorut:

„Teritoriul însă ce l’a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă” – era viu în sufletele românilor. Nu l’au cedat, cât au fost în viaţă, iar fii lor, iar nu l’au cedat cât au fost în viaţă şi tot aşa din generaţie în generaţie. În faţa primejdiei din sec. IX-XI, voivodatele româneşti s’au unit într’un singur mare voivodat (principat) românesc. Din anul 1111 există prima menţiune documentară a unui principe al Transilvaniei, Mercurius. Principatul Transilvaniei are, în vest, aceeaşi graniţă, pe Tisa, ca şi fostele voivodate româneşti conduse de Menumorut şi Glad. Graniţa Principatului Transilvaniei, pe Tisa, este un fapt arhicunoscut, în afara oricărui echivoc. Este confirmat şi în izvoarele străine. Aşa, Hartmann Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg, în lucrarea sa Liber Chronicorum (1493), are o hartă în care Tisa este graniţa dintre Ungaria şi dintre Principatul Transilvania (vezi harta în interiorul articolului). Pe hartă Transilvania la est de Tisa fl., Wurtzland, Sibenburg (Ţara Bârsei), Walachia. (Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978). Am ales acest autor, Hart. Schedel, din sec. XV-XVI, deoarece acum, în sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, Ungaria atinge maximul gloriei şi puterii ei statale, din întreaga sa istorie. Graniţa de vest a Transilvaniei este pe Tisa, unde o aveau şi voivodatele româneşti din sec. al IX-lea, înainte de migrarea ungurilor în Panonia. Faptul este extreme de grăitor. După cinci secole de vecinătate cu Ungaria, graniţa, pe Tisa, este fermă. Dacia antică de până la Tisa îşi continuă existenţa şi acum, impunându’se în conştiinţa europenilor, în timpul deplinei străluciri a statului vecin, Ungaria. În contextual acestor rânduri se impune să ne reamintim că ţara noastră s’a numit Dacia, din antichitate, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în mod artificial, s’a impus numele de România, în urma unirii celor două mari ţări româneşti, Moldova şi Valahia. Desigur numele de Dacia coexistă alături de cel de România şi azi şi va dăinui şi în viitor, deoarece noi românii suntem urmaşii direcţi, în chip neîntrerupt, a tracilor dacogeţi din Dacia antică. Hotărârea reunificării celor trei principate româneşti, Ardealul, Moldova şi Muntenia, o luaseră conducătorii revoluţiei de la 1848-1849. Prima etapă se realizase în 1859 prin unirea Moldovei cu Valahia (Muntenia). Spre această unire a tuturor românilor într-un singur stat s’a îndreptat în mod inevitabil şi celălalt principat românesc, Transilvania (Ardealul), care s-a aureolat prin robusteţe, prin rezistenţă în vremuri de restrişte, prin păstrarea fiinţei naţionale, prin păstrarea graniţei de vest a Daciei, în faţa hunilor, avarilor şi ungurilor. Prin unirea Basarabiei şi Bucovinei (n.r. foste teritorii ale Principatului Moldovei) precum şi a Ardealului (Transilvaniei) cu Patria-Mamă România, s’a împlinit unirea tuturor românilor într’un singur stat, pe teritoriul lor strămoşesc.

Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169. Este cuprins în lucrarea de grad în învăţământ, Gheorghe Gavrilă Copil, Dacia secolelor IX-XIV. Literatura dacoromână veche în context istoric şi cultural european, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988. Vezi mai multe în Cuvânt lămuritor la studiul: Când s’a tradus liturghia în limba dacoromână? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacoromâne, anul I, nr.1, 2011, p.355.

ADEVĂRATA OBÎRȘIE A POPORULUI RUMÎN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI” SAU DE TOCSINI

O altă istoriografie decît cea oficială, ne invită să constatăm o tristă realitate: rumînii nu’și cunosc adevărata obîrșie, trebuind să aleagă între mai multe variante, cea oficială a statului care se identifică cu cea politică, alta dacopată a unor ”napoleoni” sau ”tocsini”, și cea adevărată care neagă ideea romanizării geților sau a unor exonime date de alții strămoșilor noștri adevărați pelasgo-geții.

De’a lungul timpului toți istoricii, arheologii, scriitorii, politicienii sau dacopații s’au situat prin pozițiile avute pe una din cele trei baricade, pro sau contra romanizare. pro sau contra dacomanie sau tracomanie.

Să ne reamintim doar cîteva dintre personalitățile care au argumentat contra curentului oficial al statului rumîn.

”Adevărata obîrşie a poporului rumîn”, aşa se intitulează cartea semnată de Valeriu D. Popovici- Ursu, editura Gedo, Cluj, 2012.

Domnul Valeriu D. Popovici-Ursu este adeptul unei teorii, privind originile poporului rumîn, care este departe de poziţia oficială a istoriografiei rumîne, teorie care de 150 de ani este susţinătoarea doctrinei care preconiza formarea poporului rumîn în urma intensului proces de romanizare petrecut în teritoriul getic din Carpați după cucerirea romană.

Acesta a fost şi primul imbold pentru a prezenta publicului rumînesc şi alte  puncte de vedere decît cel oficial.

Nu de la Traian şi Decebal, nu de la Burebista, ci cu multe milenii în urmă, scrierile vechi şi arheologia fiindu’ne cuvîntătorii, aducătorii de argumente nu numai materiale, ci şi spirituale.

Un capitol al cărţii, 9, se intitulează ”Reacţii ale scriitorilor rumîni privitor la teza romanizării Daciei”.

De aici vom porni cu demersul propus.

Cunoscînd scriitorii, mai vechi sau mai noi, de diferite profesii şi preocupări, dar toţi interesaţi de a şti cine au fost geții (sau cum i’au poreclit romanii: ”dacii”), vom înţelege de ce este necesar să cunoaştem conţinutul adevăratei istoriografii, a celei neoficiale care are argumente superioare celei promovate de autorităţi, încremenite în proiect, cum zicea cineva cu priză la public în vremea începutului democraţiei noastre originale.

Deci, care sînt scriitorii cu reacţii opozante celei oficiale, referitoare la teza romanizării Daciei?

Într’un articol din Luceafărul din 7 octombrie 2014, Ion N. Oprea a redat și comentat după B.P. Haşdeu din Principie Filologia comparativa asio-europene, Bucureşti, 1879, p. 91 şi următoarele, rugăciunea Tatăl nostru în două texte rumîneşti prezentate în lucrarea englezului Chamberlayn publicată în anul 1715 în peste o sută de limbi.

Citiți aici despre acest subiect: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Rostirea rugăciunii Tată nostru în limba rumînă de către o comunitate din Walles-Anglia încă din secolul al XVIII-lea, atestă că celţii şi’au conservat în rugăciune nealterată limba pe care au vorbit’o încă de la creştinare.

Atunci ca şi acum subliniem că ceea ce cercetătorul ungur Samuil Kolescri scrisese medicului englez Woodward, după ce citise lucrarea lui Chamberlayn: ”Rumînii de la Dunăre şi Celţii din Wales vorbesc aceeaşi limbă” (Augustin Deac, Străbuni ai geto-dacilor factori de cultură şi civilizaţie în ţările Europei occidentale şi nordice), era mai general valabil.

Acum mai bine de o sută de ani, un alt pasionat în cercetarea trecutului nostru geto-rumînesc, aristocratul ieşean Teodor Burada, muzician, literat, etnolog şi pasionat folclorist, la începutul celui de-al XXI secol, plecat pe urmele strămoşilor noştri, a nimerit pe pămînturile Insulei Krk, Croaţia de astăzi, unde, rumînul nostru a găsit, acum 120 de ani, ultimii rumîni care mai numeau insula de care vorbim, din Marea Adriatică, ”acasă”.

Acasă la ei!

Acolo, unde, oameni ca şi LUMÎNĂRICĂ de la noi făceau milostenie şi zideau biserici, erau înspăimîntaţi de ceea ce li se întîmpla, erau persecutaţi religios şi etnic, dar continuau a vorbi precum în Carpaţi, la Dunăre şi Marea Neagră, în… Walles (Țara Galilor).

Atunci, în cimitirul satului Poljica, de la preotul locului a aflat:

//”Aici, dedesubt, au fost aruncaţi de stăpînire… Peste ei s’a turnat var, sînt fraţii tăi, sînt vlahii de pe Insulă, sînt rumîni”.//

De pe insula Veglia, astăzi Krk, din cimitirul satului Poljica, Teodor Burada a lăsat plînsul, dar a luat cu dînsul tristeţea, amintirea, amintirea bisericilor construite cu ferestrele în formă de Cruce şi textul rugăciunii pe care o rosteau rumînii ca închinare Domnului:

//Ciacia nostru kirle ieşti in cer, /
Nekase sveta numele tev, /
Neka venire kragliestvo to, /
Neka fie voglia ta, kassi este in cer /
Assasi  pre pemint. /
Pire  nostra de salcazi da ne astez /
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri /
Si nun lessaj in ne nepasta / Nego ne oloboda de rev. Assasifi!”//

NicolaeDensusianu.jpg

În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu, după studii temeinice, bazate pe vechi documente ale scriitorilor antici şi pe descoperirile arheologice, relevă adevărul istoric privind originea şi limba poporului rumîn cu argumente care au fost date pe seama fanteziei lui.

În revista Dacia Magazin nr. 54 din iulie 2008 scriitorul Silviu N. Dragomir, într’un articol ”Actualitatea ideilor scriitorului Ioan Al. Brătescu-Voineşti” privind ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, constată creşterea activităţii formatorilor de opinie care se străduiesc să reducă ”impactul dăunător” al ”părerilor oficioase”, susţinute de ”majoritatea istoricilor funcţionari”.

Sînt citate, reluate şi redate, în cartea de care ne ocupăm, părerile unor ”scriitori rumîni de avangardă”, cu altă opinie.

Este citat stolnicul Constantin Cantacuzino care în Istoria Ţării Rumîneşti (1660) afirma:

”Iar dachii prea veche a lor limbă osebită avînd, cum o lăsară şi o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici că se poate socoti, nici crede.”

Este citat şi enciclopedistul Dimitrie Cantemir care, referindu’se la ”cuvintele neaoşe venite din substrat”, susţinea convins, la 1710, că ele provin ”Din limba noastră cea dăcească”, el considerînd că ”limba moldovenească ar fi o continuare firească a limbii geto-dacilor autohtoni”.

Este amintit însuşi Petru Maior, unul dintre cei patru protagonişti ai Şcolii Ardelene care, la 1812, în Istoria pentru începutul rumînilor în Dacia, scrie:

”Aceia iaste adeverit, precum văzum de asupra că nu limba lătinească cea proastă s’au făcut din limba lătinească cea corectă, totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba rumînească e mama limbii ceii lătineşti.”

Punînd problema moştenirii romane, este amintit şi istoricul şi arheologul Vasile Pîrvan care la 1925 se pronunţa:

”Nimeni nu a putut demonstra convingător acest proces de romanizare atît de rapidă.”

Iar marele istoric Nicolae Iorga concluziona:

”Nu mai credem în rumînizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriţi cu femei barbare, care, cu tenacitatea conservativă a femeilor,  mai curînd i’ar fi putut deznaţionaliza ele pe ocupanţi.”

În acelaşi articol intitulat ”Limba dacilor era de tip latin evoluată separat”, în capitolul 6, scriitorul Silviu Dragomir redă pasagii din cartea scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, pe care Valeriu D. Popovici-Ursu le reia:

N’a pierit nici o limbă a geților, pentru că ei n’au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba romanilor şi n’au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că geții vorbeau latineşte.

Limba geților n’a pierit. Ea a devenit în Italia întîi limba romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai tîrziu limba italiană; aceeaşi limbă a geților, dusă în Franţa a ajuns întîi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întîi limba ibericilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a devenit cu vremea, limba noastră rumînească.

Pe cuprinsul de pămînt în care locuiesc astăzi rumînii, trăia odinioară un neam de oameni numiţi (de alţii nu de noi rumînii) hiperboreeni, pelasgi, traci, scyţi (scuți), geți.

Am văzut că Herodot spune că, deşi arătaţi sub nume diverse, erau toţi de acelaşi neam.

Aici s’a întemeiat cu timpul Împărăţia Geților, iar cînd au devenit prea numeroşi au început să emigreze… În Italia au ajuns în contact cu civilizaţiile vechi, cu cea egipteană, cu cea feniciană, cu cea cretană şi elenă, şi cu vremea au întemeiat Imperiul Roman.

Fraţii lor, rămaşi la Răsărit, au continuat să ducă viaţă simplă de păstori şi agricultori. Asta nu înseamnă că erau barbari. Despre moravurile lor vorbesc primii istorici eleni în termeni foarte elogioşi.

Erau oameni viteji, monoteişti.

Credeau în nemurirea sufletului, credeau în existenţa unui cîrmuitor al lumii, care supraveghează purtarea oamenilor şi care după moarte îi răsplăteşte sau îi pedepseşte, după faptele săvîrşite în timpul vieţii, erau cum se zice, creştini înainte de Hristos.

Recunoscînd fără nici o ezitare latinitatea neamului şi limbii noastre, sînt încredinţat că această latinitate nu se datorează oştilor sau coloniştilor romani, ci descendenţei noastre din neamul geților, care vorbeau limba getică din care s’a vorbit și latineşte la Ruma sau Roma mai tîrziu, și limba dusă în Peninsula Italică de vechii rîmi, sau rumi (rîmni).

Tot acestei descendenţe trebuie atribuită şi ”latinitatea” tuturor popoarelor neolatine sau mai corect spus genezei pelasgo-getice a tuturor triburilor care au populat Europa acum 4000-5000 de ani.

Întemeiat pe această credinţă, ne simțim îndreptăţiți să afirmăm categoric că noi nu sîntem aici de 2000 de ani cum insinuează chiar latinomanii și dacomanii înrăiți, ci din vremuri geologice…

Noi sîntem aici de 15.000, de 20.000 de ani sau chiar de la apariția lui homo sapiens.

Neamul nostru… e unul din cele mai vechi neamuri din Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mîndreşte omenirea, iar noi, cei rămaşi aici, am slujit drept parapet de care s’au lovit năvălirile tuturor barbarilor asiatici.

Această credinţă ne face să putem subordona fără greutate ori ce fel de interese triumfului adevărului.

Repetăm, sîntem gata să renunţăm la o credinţă care ne este foarte dragă, dar numai înaintea unor probe zdrobitoare prin care să se demonstraeze că nu avem dreptate…

De mult ne’am încredinţat că cercetarea şi stabilirea adevărului e cea mai nobilă îndeletnicire omenească, ba ceva mai mult, urmărirea descoperirii adevărului, curiozitatea ştiinţifică este cea mai caracteristică, cea mai specifică însuşire prin care omul se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare… nu e nici o scădere din partea unui om de ştiinţă să’şi revizuiască cunoştinţele şi să revină asupra unor afirmaţii, cînd s’a încredinţat că sînt greşite.

Dimpotrivă un învăţat care, pentru triumful adevărului e gata să recunoască netemeinicia unei doctrine pe care a susţinut’o cu pasiune în ajun, dă dovada unei rare nobleţi şi a unei superiorităţi sufleteşti…

Nu s’au identificat încă acele probe zdrobitoare care să’l facă să renunţe el sau urmaşii la credinţa pe care o avea, meritul lui I.Al. Brătescu-Voineşti este cu atît mai mare cu cît cele afirmate mai sus, deşi scrise înaintea marilor descoperiri arheologice, mai ales în ultimii ani, o seamă de alţi autori îi susţin ideile.

Dintre aceştia, cartea scrisă de Valeriu D. Popovici-Ursu îi pune în prim plan pe Iosif Constantin Drăgan, cu Istoria rumînilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, Mogyoria-Maggyarorszâg, Ungaria şi Istoria magyorilor, Ed. E.N. Buc., 1998, Noi tracii: Istoria milenară a neamului românesc, Ed. Scr. Rom. Craiova, 1976, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Şt. – E., Buc., 1986, Imperiul romano-trac. Ed. E.N., Buc., 2000, cât şi foarte multe articole publicate în diverse reviste.

Paul Lazăr Tonciulescu, cu Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, Romania paradisul regăsit, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003, Secretele Terrei- Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000.

Nicolae Miulescu, cu lucrarea Da Ksa – Ţara zeilor, Ed. Obiectiv, Craiova, 2005.

Prof. univ. dr. Augustin Deac, cu Istoria adevărului istoric, în două volume, Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Din istoria Ucrainei – Ţara de margine.

Preot Dumitru Bălaşa, cu Basmul romanizării – Dacii, întemeietorii Romei, Fund.Artelor Dor, Craiova, 1998.

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, cu Traco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. a III-a CEL, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2003.

Gabriel Gheorghe, iniţiatorul Societăţii Cultural-Ştiinţifice GETICA, autor al cărţilor Studii de cultură şi civilizaţie românească, în două volume.

Îi mai amintim pe Viorica Enăchiuc, Silviu Dragomir, prof. Tudor Diaconu, prof. Timotei Ursu, Vladimir Brilinsky, Eugen Delleea, dr. Lucian Iosif Cueşdean, Maria Crişan, Aurora Peţan, arh. Silvia Păun, Mioara Căluşiţă-Alecu, Dan Ion Predoiu, Vicu Merlan şi alții, ca Dr. Napoleon Săvescu, cu lucrarea Noi nu sîntem urmaşii Romei.

Este impresionantă prezenţa în istoria conştiinţei naţionale precum şi în cultura rumînească, a unor idei forţă, între care cea a originii geto-romane (şi, în corelaţie cu aceasta, latinitatea limbii, continuitatea istorică în spaţiul carpato-dunărean-pontic, legitimitatea înfăptuirii unităţii politice, statale etc.), are, o valoare arhetipală.

Este semnificativ faptul că ea a constituit obiect de interes şi preocupare majoră pentru cei mai de seamă istorici, literaţi, oameni de cultură, ţinînd seama, îndeosebi, de faptul că demonstrarea originilor şi permanenţei noastre istorice este îndreptată împotriva a numeroase denaturări a adevărului istoric ce s’au manifestat cu o deosebită virulenţă tocmai în momentele cheie ale luptei pentru emanciparea politică a poporului rumîn, pentru independenţă și unitate statală.

Nu este întîmplător că poetul quintesenţial al sufletului rumînesc, Mihai Eminescu – ”omul deplin al culturii rumîneşti”, era obsedat de valorile arhetipale, de geneză ale poporului rumîn şi ale sufletului rumînesc, el plănuia vaste epopei sau drame istorice despre confruntarea şi simbioza geto-romană; epopeea Decebal în care zeii nordici se solidarizează cu Geția; iar Dochia este o vrăjitoare tînără, Ogur – cîntăreţul orb este un fel de Homer al geţilor.

Plecînd de la ideea că inegalabila altitudine a poetului naţional ”nu derivă dintr’o simplă calitate a spiritului său, ci dintr’un raport constant în care se află cu poporul şi care’l face perfectul exponent al spiritului naţional”, prin convergenţa tipului de inteligenţă şi cultură al artistului cu cel al poporului, prin pătrunderea, asumarea şi perfecţionarea limbii, ca factor de constituire şi expresie a imaginii poetice, prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga subliniază importanţa definitorie a istoriei naţionale în gândirea şi opera poetului ”însetat de origini în toate întrebările de existenţă şi de gîndire, pe care şi le punea” şi, tocmai, de aceea “a întrezărit profunzimii nebănuite de sens în însuşi destinul dramatic al străvechii Dacii, asupra căreia s’a oprit în repetate rînduri”, căci timpul Geției lui Decebal ”atingea în gîndul lui Eminescu o plenitudine de vârstă de aur şi se investea cu o valoare mitică ce ridica faptul istoric într-o zonă de semnificaţii superioare. Timpul istoric, timpul nostru istoric, n’ar fi căpătat preţ fără această identificare, fără acest botez, la începuturi, al mitului, care rămîne veşnic tânăr, veşnic egal cu sine, generînd una după alta paradigme asemănătoare cu arhetipul pe care îl stabileşte odată pentru totdeauna”.

Există în concepţia poetico-filozofică a lui Eminescu despre istoria naţională şi originile poporului un gînd al organicităţii, despre calitatea timpului istoric, despre naşterea unui neam, care ”nu putea să se producă printr’un accident… ci ca un proces de o natură mai înaltă, din planul marilor geneze”.

Ca unul dintre cei mai mari romantici europeni, Eminescu şi’a vitalizat poezia cu seve nemuritoare ale mitului românesc. De foarte tânăr a schiţat un poem ce trebuia să se intituleze Genaia, dând în introducere această explicaţie:

Creaţiunea pămîntului după o mitologie proprie rumînă.”

Amintind acest proiect cosmografic, clădit după tipul miturilor arhaice, Eugen Todoran scria:

”Din «mitologia proprie rumînă» Eminescu va reţine, prin fondul ei arhaic, ideea dezvoltării nesfârşite a lumii, pe care «numele», o reprezentau în dialectica spontană a străvechilor mituri ale creaţie, adică a unor reprezentări din care folclorul rumînesc se întreţine, la rîndul lui, în miturile cosmogonice…”

Deci, o geneză concepută ca în miturile arhaice ale Marii Zeiţe a Pămîntului în care pământul este însăşi viaţa, o unitate de realităţi contrarii, un mit cosmogenic ce serveşte de model creaţiei poetice însăşi şi care, raportat la epopeea rumînă ne duce la ”cea mai veche vîrstă istorică a poporului român”, care este vîrsta getică, pierdută în neguri de legendă şi simbolizată de o ipostază autohtonă a Zeiţei Mame – Zîna Dochia, care la origini era zeița Geea a geților.

Mitul poetic al lui Eminescu este menit să pună în lumină permanenta continuitate şi statornicia poporului rumîn. Dochia este plăsmuită din sevele tari ale acestui pământ, ale bogatei naturi getice, drumul ei este presărat cu ”florile de aur” ale închipuirii, dar el duce, totuşi, spre timpul istoric, ”în descrierea ţării de basm a vechii Dacii, drumul Dochiei spre începuturi se încheie astfel în cetatea soarelui şi lăcaşul lunii întrucât în reprezentarea mitologică, răsăritul luminii în ciclul soarelui şi al lunii simbolizează începuturile lumii… Istoria dacilor, pentru Eminescu, începe aşadar cu istoria zeilor Daciei odată cu vremea, ca revărsare a însuşi principiului existenţei în formele pământeşti, în viaţa naturii, şi a oamenilor. Dacă, Dochia este o personificare a Daciei… şi fiindcă e vorba în simbolul zânei Dochii de o viaţă în neîncetată mişcare, ea nu este numai un simbol al vechimii istorice a poporului român, ci şi a continuităţii lui în ţinuturile zânei Dochia, pe pământul vechii Dacii”.

Sigur, Eminescu nu era istoric și nici nu a fost probabil interesat de nuanța foarte importantă a decelității între termenii get și ”dac”, dat de romani geților. Eminescu s’a aplecat romantic așa cum îi era felul, asupra genezei rumînilor

Este interesant de observat că Dochia ar fi dorit să emigreze împreună cu Geții rămaşi, dar imaginea şi apoi ivirea lui Traian o face să încremenească, precum Niobe, probabil pe muntele Ceahlău.

Mitul naţional al Dochiei (unul din cele patru mituri fundamentale ale universului cultural rumînesc) – ne spune G. Călinescu, era foarte prezent în mintea poetului, în cele din urmă, Eminescu a părăsit proiectele getice, dar stăruia în conştiinţa sa torturată de începuturile fabuloase ale neamului, ideea unui ciclu de drame din istoria rumînilor.

După cum spune Călinescu în celebra sa comunicare la Academie (Eminescu poet naţional) spre deosebire de alţi dramaturgi rumîni, care priveau istoria mai mult anecdotic sau, în fine, cu o problematică de interes regional, poetul tinde să demonstreze prin evenimente locale adevăruri, accesibile întregii umanităţi.

Două, în special, sunt punctele lui de perspectivă: fatalismul psihologic grec, prin care istoria naţională la proporţiile tragediei eline, şi umanitatea shakespeariană şi în acelaşi timp intens universală…

Genialul poet a fost preocupat şi de ideea romanităţii, atît în opera sa poetică, cît şi în cea publicistică; el a consacrat spaţii ample evocării emoţionante a trecutului nostru istoric, iar problema Transilvaniei şi Bucovinei, a provinciilor rumîneşti aflate sub dominaţie străină ”îi erau cu osebire la suflet”, dovadă fiind între altele, memorabilele sale versuri consacrate iui Horia, Andrei Mureşanu, Avram Iancu, Aron Pumnul ş.a. sau pelerinajul său la numai 16 ani, pe jos, de la Cernăuţi la Blaj, pe urmele înaintaşilor militanţi pentru unitate naţională.

Semnificativă este, de asemenea, recenzia publicată de marele poet patriot în revista Convorbiri literare: ”asupra lucrării lui Iulius Jung, Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem), apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate.

Pornind de la întrebarea ”stăruit’au rumînii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?”, Mihai Eminescu, în recenzia amintită, demonstrează Inconsistenţa teoriei vidului, a migraţiei populaţiei geo-­rumîne sprijinindu’se şi pe argumentele aduse de lucrarea lui Jung.

Eminescu găseşte interesantă analogia luptei de opinii în chestiunea continuităţii rumînilor cu situaţii similare din istoria altor popoare, evocate de autorul german – Retoromanii, Grecii moderni s.a.

El apreciază contribuţia lui Jung, efortul său onest pentru restabilirea adevărului şi combaterea teoriilor neştiinţifice ale lui F.I. Sulzer, Ch. Engel şi Rosler).

Ripostînd virulent şi în acelaşi timp argumentat la deformările de tot felul privind istoria noastră naţională, îndeosebi teza continuităţii, M. Eminescu scria:

”Rumînii nu sînt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sînt autohtoni, populaţia nemaipomenit de veche, mai veche decît toţi conlocuitorii lor.” 

Conştiinţa sa patriotică, naţională despre originile nobile si vechimea neamului rumînesc reiese şi din aceste cuvinte:

”Am fost, sîntem şi vom fi veşnic rumîni pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi gîndire…”

El ţinea să sublinieze în mod pregnant faptul că, rumînii de pretutindeni au conştiinţa vechimii lor, milenare, precum şi a dăinuirii în timp, a perpetuării existenţei lor, în comunitatea internaţională, în pofida tuturor prezicerilor defetiste ale unor autori interesaţi.

Alături de conştiinţa celor ce iubesc adevărul, opera eminesciană evocă cu mîndrie originea noastră dacică, dovada acestei idei dominante în planul gîndirii sale fiind poezia ”Rugăciunea unui dac”.

Putem spune că poporul rumîn a moştenit de la geți virtuţile de vitejie, eroism, hărnicie si dragoste pentru pămîntul natal, asimilare şi sinteză culturală, iar de la romani numeroase moravuri şi obiceiuri nu tocmai de admirat, capacitatea de organizare socială, statală, dar și via ”franțuzismelor” secolului XIX numeroase cuvinte din limbajul artificial utilizat la Roma acum 2000 de ani și utilizat de galii moderni în acest răstimp.

Oare alternativa ideii de romanitate cu a celei getice, trebuie să constituie trăsătura specifică dominantă în manifestările atît de variate ale conştiinţei naţionale a rumînilor situaţi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor?

Dovada rezistenței noastre pe aceste meleaguri, evoluţia neamului rumînesc pe coordonatele timpului dovedește o majoră diferență cu soarta unui stat care s’a transformat într’un imperiu și a pierit după numai 1000 de ani de expansiune și decădere.

Tocmai datorită acestor diferențe esențiale, ale viziunii unui neam asupra vieții în particular și destinului uman în general, între arhetipul ancestral getic și cel aventurier romanic, noi vom rezista și pe mai departe.

Zoe Dumitrescu Buşulenga în lucrarea sa, Sinteze şi echivalenţe umanistice, remarcă cu legitim temei faptul că, nu se ştie, dacă a fost mai puternică la împreunarea lor, stîrpea getică ori cea romană, ambele punîndu’şi amprenta cu vigoare asupra personalităţii plurivalente a poporului rumîn.

Incontestabil este însă, aşa cum afirmă psihologia şi istoria sa, că poporul nostru aparţine deopotrivă ambelor stîrpii, deopotrivă de nobile şi generatoare de virtuţi, ceea ce ar fi cu adevărat real dacă s’ar recunoaște fățiș că Roma a fost o mlădiță a marelui popor getic și nu invers.

Cum bine observăm, Genialul Eminescu a avut două fisuri în modul de a aborda originea noastră:

1. ”Romanitatea” îndoielnică a rumînilor, și

2. Originea ”dacică” chiar mai îndoielnică decît prima

Aceste fisuri în analiza sa romantică, nu’l face pe inegalabilul Eminescu mai puțin Genial, întrucît nu era istoric de formație.

Călinescu, mai considera că orice exagerare într’o direcţie sau cealaltă, într’un sens sau celălalt, aşa cum s’au manifestat în decursul istoriei, se răsfrînge defavorabil asupra procesului de explicitare veridică a descendenţei ca și a existenţei noastre multimilenare în spaţiul geografic carpato-danubian, și spune într’un studiu :

”Noi am făcut uz de latinitatea noastră indiscutabilă, dînd însă impresia că sîntem tineri”, în sensul că existenţa poporului nostru începe odată cu intervenţia romană în Geția, ceea ce este fals ”şi neglijînd substanţa medulară”, respectiv obîrşia noastră getică cu rădăcini adînci în istorie, datînd cu milenii înainte de contactul cu o Romă, care trebuie să’și caute serios propria’i obîrșie printre geții de acum patru milenii de la Marea Neagră.

Alături de Eminescu și George Călinescu avea propriile sale slăbiciuni în a aprecia realele noastre obîrșii, dar nici pe acesta aceste scăpări de ordin istoric nimic nu’i va scade din importanța operelor sale.

Autorul studiului Specificul naţional, la care ne referim, subliniază în concluzie că în fond, ”sîntem geţi şi e mai bine a spune că în felul nostru am primit si noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să’l continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice.”

G. Călinescu, Specificul naţional, în vol. Carmen saeculare valachicum, Ediţie şi Prefaţă de Vasile Netea, Editura ”Minerva”, Bucureşti, 1979, pp. 75-76.

Se poate afirma, că la un astfel de popor, ca poporul rumîn, ”cu o istorie fascinantă”, cum sublinia si Karl Erdmann, personalitate ştiinţific proeminentă, fost preşedinte al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice în comunicarea sa inaugurală la al XV-lea Congres Internaţional (Bucureşti, august, 1980), ”chiar dacă ar dispărea orice urmă istorică, viata şi cultura s’ar desfăşura potolit mai departe, fiindcă în fiecare membru al neamului trăieşte o tradiţie întreagă, nealterată, constituită din poezie şi dans şi cîntec şi arhitectură şi scoarţe şi oale de lut, din mituri şi veşti ciudate despre cei care au fost, despre faptele şi duhul lor”.

STRĂMOȘII NOȘTRI SÎNT PELASGO-GEȚII, ȘI NU INVENȚIILE DACOPAȚILOR

Nu contează cît de mult ai mers în direcția greșită…
Poți întotdeauna să te întorci pe calea cea bună.

Sigur, acest lucru nu’l mai pot face un Eminescu sau un Călinescu, ci doar contemporanii noștri care pesristă în greșelile făcute de antecesorii noștri, care ne considerau urmași ai ”dacilor” și ai romanilor.

Dacopații naivi sănt azi manipulați de ”fariseii daciști”, și încă mai cred în minciuna gogonată că a existat vreodată un Regat al Geților numit ”Dacia”.

”Dacia” a fost cum bine știm azi, doar o făcătură a romanilor pe teritoriile jefuite de la Geți.

Acești farisei ar face bine să se oprească din manipularea grosolană a trecutului nostru.

Acești farisei dacomani nu pot dovedi prin nici o probă lăsată de geți că ar fi existat vreun regat getic ”Dacia” în trecut.

Nici latinopații, nici dacopații, nici istoricii plătiți de statul rumînesc nu au produs vreodată și nu pot produce nici acum o astfel de dovadă…pentru că nu există.

Așadar, nu se justifică prin nimic schimbarea numelui acestui stat în ”Dacia”.

Cei care insistă cu termenii precum ”daci”, ”Dacia”, ”dacic” sînt într’o eroare impardonabilă!

Și asta dacă nu sînt soldățeii unor interese obscure care uzează de acest fals profitînd de lipsa de vigilență a necunoscătorilor și a ignoranților !

Acești termeni romani (latini) pot fi folosiți doar în a denumi populația Provinciei Romane dintre 106 – 270 d.Hr. din Carpați sau a locuitorilor diocezelor Imperiului Roman (regiuni romane redenumite astfel în urma procesului de reorganizare a imperiului roman de către împăratul Dioclețian în anul 290 d.Hr.) din sudul Dunării: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis…

Atît !

Un personaj dintr’o fabulă a lui Menandru care a trăit între 342 – 291 î.Hr. cînd nicăieri nu exista nici ”Dacia”, nici ”daci” și îi numea numea Daos și nu ”dac”.

Evident, dacopații nu știu că au existat triburile getice ale Dailor din sudul Dunării sau ale Daoșilor (Dahae lat.) de la Marea Caspică

Ce mai spunea Menandru care era get?

”Aşa sîntem noi, tracii, toţi, şi mai ales geţii – mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă…”

Deci Daos era get.

Un Davos într’o piesă a lui Terenţiu spune așa:

”Cel mai bun prieten şi compatriot al meu, Geta, a venit la mine.”

Studiați facil despre acest Davos din opera lui Terențiu aici…

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim cu predilecție termenii Davo-Geto, care actualizat ar însemna Davo-Geții, adică Geții din Dave.

Așa cum spunem azi orășeni pe cei de la oraș, și pe săteni pe cei de la sat așa se spunea în trecut Geții din Dave (Davo-Geți).

Trogus Pompeius acum 2000 de ani spunea că ”dacii” sînt o mlădiță a geților.

E vorba, de acelaşi popor, numirile diferite provenind exclusiv de la aşezarea geografică, pentru că Strabon spune de geții de la izvoarele Dunării care azi sînt în Germania, că se numesc ”daci”.

Iar nemții de la izvoarele Dunării își spun ”deutsch”.

De fapt romanii le spun întîia oară geților ”daci”.

Este așadar un termen latin dat de romani.

Nu avem nici o dovadă că geții își spuneau ”daci”.

Dimpotrivă, capitala Geției era Sarmi Getuza (Geții lui Sarmis), termen confirmat și de Tăblițele de la Sinaia.

Diversiunea de a’i considera pe ”daci” şi pe geţi ca popoare diferite sau de de a uza de ”daci” ca de un popor real este exact aceeaşi ca a’i considera pe vlahi şi pe rumîni ca popoare diferite, pe moldoveni şi pe rumîni ca popoare diferite, teză promovată în cadrul pan-slavismului moscovit.

Cu alte cuvinte, toți fariseii dacopați joacă în special cartea panslavismului rusesc, cei mai mulți dintre ei conștienți de ceea ce fac.

Ce spun experții în aur despre strămoșii noștri Geții?

Cel mai mare expert în aur din Europa confirmă autenticitatea brățărilor getice.

„Sînteți singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur.”

Muzeul National de Istorie a Rumîniei a organizat o conferință dedicată bratarilor getice la vremea cînd au fot răscumparate de statul rumîn.

Evenimentul a fost marcat de prezența doamnei Barbara Deppert Lippitz, expert international autorizat, care a certificat autenticitatea podoabelor.

„Formula As” beneficiază de un interviu în exclusivitate, cu prestigioasa experta germană

„Am acumulat atîta experiență, încît îmi pot permite să deosebesc un fals de o lucrare autentica”

– Cititorii revistei „Formula As” ar fi onoraîi să va cunoască cartea de vizita profesională. Cine sînteți, doamna Barbara Deppert Lippitz?

– Sînt un arheolog liber. Nu un get liber, cum se spune pe la voi, ci un arheolog liber. Sînt expert autorizat și oficial de peste 30 de ani și îmi desfășor activitatea în cadrul Camerei de Comert din Frankfurt. In general, particip la expertize cerute de guvernele unor tari, de muzee sau de colectionari privati.

De asemenea, sînt invitata la foarte multe conferinte, unde expun rezultatele cercetarilor mele. Lucrez de asemenea pentru tribunalele care cer expertize, in unele procese care au ca subiect obiecte de patrimoniu, la fel si pentru companiile de asigurari. Bineînțeles ca domeniul meu de activitate nu se limiteaza la bijuterii antice, ci cuprinde o paleta mai larga de obiecte de patrimoniu. Însă am cercetat si am publicat texte despre peste 1500 de bijuterii din aur, rezultat al unor studii deosebit de aprofundate.

Am avut astfel ocazia sa ma specializez atît în analiza tehnicii de lucru, cît si a stilului în care erau lucrate aceste obiecte. Am acumulat atîta experienta, încît imi pot permite sa deosebesc un fals de o lucrare autentica, ba am reusit să ănvăț chiar și trucurile folosite de falsificatori.

Ca expert german in obiecte de patrimoniu, prin semnatura pe care o dau pentru o expertiza, prin stampila pe care o aplic, eu trebuie sa garantez corectitudinea timp de 30 de ani, purtand in acest timp o responsabilitate importanta.

Nu’mi pot permite sa fac erori, si pana in acest moment, nu am avut nici o problema in acest sens. Cea mai mare cantitate de aur am expertizat’o la cererea guvernului suedez, caz in care erau peste 35 de kilograme de aur.

Era vorba de o colectie de obiecte ce urma sa fie achizitionata de Muzeul National din Stockholm, iar printre ele se strecurasera si cateva falsuri, pe care le’am depistat dupa o analiza atenta.

– Ati avut vreodată ocazia să analizați și obiecte din aur provenind din spațiul getic?

– Cu ocazia unei expozitii organizate in Germania în 1994, care cuprindea obiecte de tezaur din Rumînia, am editat un catalog la care am devenit, prin hazard, si coautor. Majoritatea selectiei si descrierilor din acest catalog au fost facute de istorici romani, cu care am colaborat excelent. Din păcate, lipsea din acest catalog tocmai perioada getică, despre care nu scrisese nimeni nimic.

Atunci, am ales eu sa scriu acest capitol si am inceput sa studiez temeinic obiectele de aur din acea perioada. M’am familiarizat astfel cu aceasta problemă care m’a pasionat foarte mult. Am reușit să identific o continuitate artistică a motivelor moștenite prin preluarea traditiei. Este vorba, in special, de motivul șarpelui, prezent ca un laitmotiv in arta getică.

– Care sînt principalele argumente in favoarea autenticității acestor brățări?

– Principalele argumente vin din însăși tehnica lor de prelucrare. O tehnica atît de specială, încît este imposibil de falsificat. Prelucrarea moderna a aurului este total diferita de cea dacica, care consta in tehnica forjarii metalului, asa cum au fost confectionate si aceste bratari.

Aceasta tehnica de prelucrare a aurului a disparut de mult in lume. Ea este dificil de invatat, dificil de aplicat in zilele noastre. Forjarea si prelucrarea prin lovire cu ciocanul sînt caracteristice perioadei antice, in care au fost confectionate brățările.

Al doilea argument ne este adus de bratara pe care am botezat’o, cu mare incantare, „Mica Pariziana”. Ea are o lucratura cu totul si cu totul speciala, foarte rara, foarte frumoasa, expresie vie a personalitatii artistice a meșterilor geți.

Nu exista nici un argument care să duca la concluzia ca ne confruntam cu niste copii moderne ale bratarilor. Toate argumentele aduse in acest sens nu au nici un suport credibil si științific, ci doar unul de ordin speculativ. Și când spun acest lucru, nu am nici o îndoială.

„Mulți din arheologii români au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului și, de multe ori, munca lor a fost rodul constrângerilor la care erau supuși”

– Și totuși, există voci chiar printre cercetatorii, istoricii si arheologii rumîni, care încearcă să susțină varianta falsului. Ce credeți despre acest curent, al cărui reprezentant principal este profesorul Constantin Preda?

– Am remarcat că, mai nou, în Rumînia, au apărut peste noapte mulți specialiști în aur, dar cei mai mulți dintre ei nu au ținut niciodată în mînă o piesa de aur. Este foarte usor sa emiți teorii referitoare la aur, dar cînd este vorba de tehnica prelucrării acestuia, lucrurile se complica, mulți dintre ei nereușind sa dea răspunsuri concrete si valabile la intrebarile care apar. In cazul profesorului Preda, nu putem vorbi de faptul că nu ar fi un specialist consacrat, dar dînsul își formuleaza întreaga teorie începînd cu o informație falsă, cu o greșeală.

El spune că niciodată nu a fost găsit vreun obiect de aur sau vreo comoară într’o cetate getică, întărindu’și afirmația cu argumentul că pînă acum nu au fost găsite brățări sau alte artefacte de aur la Sarmizegetusa Regia.

Aceasta este prima greșeală.

Stim deja cu exactitate că bratarile, desi nu au fost descoperite la Sarmizegetusa, au fost gasite in vecinatatea ei, pe un alt deal, in locul numit Caprareața, ceea ce reprezinta o diferenta intre realitatea terenului si realitatea teoriei prezentate de domnul Preda. In consecinta, el ori nu a fost bine informat, ori nu a dorit sa fie bine informat.

În alta ordine de idei, in arheologie se nasc niste reguli care pot sa aiba valabilitate sute de ani, dar este suficientă o singura descoperire care să răstoarne aceste reguli. Este si cazul acestor bratari. Se cunoșteau, pînă acum, doar brățări spiralice de argint si bronz.

Nimeni, cu exceptia istoricului si arheologului Florin Medelet, nu intuia existenta celor de aur. Unii chiar excludeau posibilitatea ca ele să existe. Dar iata ca ele exista.

Descoperirea lor rastoarnă toate teoriile vechi și aduce noi dovezi, care completeaza istoria metalurgiei antice. Si tocmai aceste dovezi sînt respinse de domnul Preda, total nejustificat.

La fel de nejustificata este si parerea dînsului, conform careia, monedele de tip coson ar fi batute in evul mediu. Este o idee stupida, care nu are nici un fel de suport științific, si care a fost combătută, nu o data, cu argumente solide.

Vedeti dumneavoastra, multi din arheologii rumîni au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului si, de multe ori, munca lor a fost rodul constrîngerilor la care erau supuși.

Prea puțin se lucra cu mijloace moderne si prea putin exista deschiderea la nou. Trebuie să înțelegem ca adevăruri valabile de 40-50 de ani pot să’și piardă valabilitatea printr’o descoperire și de aceea lumea arheologică trebuie sa fie pregatita, în orice moment, să răstoarne, dacă este cazul, niste valori care odata erau valabile.

„Avețăi peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărata ei valoare”

– Ce înseamnă aceste brățări pentru istoria noastră?

– Dacă intrîm în camera tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti, putem sa citim ce a însemnat aurul de’a lungul istoriei voastre milenare.

Dupa parerea mea, sînteti singura țară din Europa care are istoria scrisă in propriul ei aur. Și asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri.

Probabil că numai in America de sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o întreagă istorie gravata în aur, așa cum aveți voi.

Nici la Luvru, nici la British Museum și nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce exista în muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decît ale tarilor respective.

Este regretabil ca voi, rumînii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisă în aur, asa cum ați fi meritat. Și cînd spun „ați fi meritat”, mă gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut’o in construirea unei civilizații demne de marile civilizații ale lumii.

Aici, la voi, nu gasim aur cumpărat sau obținut prin cuceriri, ca în celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, în exclusivitate, de aur autohton.

Revenind la ce înseamnă brățările pentru istoria voastră, în primul rînd, ele sînt o dovada că geții prelucrau propriul lor aur.

Iar în al doilea rînd, ele probeaza ca geții aveau mult aur.

Analizele de laborator, efectuate la Institutul de Fizica Nucleara de la Măgurele, nu pot fi contestate de nimeni și ele dovedesc că aurul poartă amprenta Munților Apuseni.

Perioada gețică a însemnat mult aur, rîvnit de toata lumea antică. Romanii știau bine de existența acestei bogății imense, iar razboaiele lor au avut ca scop, în primul rînd, îmbogățirea.

La cucerirea Geției, romanii s’au îmbogățit consistent, atît cu aurul public, cît și cu cel privat, din tezaurul regal.

Apoi, aceste brățări demonstrează, fără îndoială, potențialul creativ al mesterilor geți. Ne demonstreaza că acești veritabili artiști orfevrieri ai Geției prelucrau aurul cu o lejeritate și cu o dexteritate nativă asemenea copiilor care se joaca cu plastilina sau cu lemnul cioplit.

Aveau exercițiul prelucării lui, îl cunoșteau foarte bine.

Geții aveau o experiența solidă în prelucrarea aurului, o tradiție moștenita, am putea spune. Dacă este să încadram acest eveniment al descoperirii si cercetarii acestor brățări în istoria europeana, putem spune, acum, fără nici o îndoială, că aurul getic și’a găsit definitiv locul în cronologia exploatarii, prelucrarii și utilizării aurului, în contextul istoric european.

Continuatori ai tradițiilor celților, care erau adevarații stăpîni ai prelucrării metalelor, geții au desăvîrșit măiastră artă a prelucrării aurului.

Pe harta Europei, alături de aurul scandinav, german sau spaniol, aurul getic se integreaza perfect, completînd un mare gol, existent pînă în acest moment.

De ce?

Pentru că aceste brățări reprezintă capodopere ale orfevrariei europene. Au o unicitate și valoare care le dă dreptul să fie numite capodopere.

„Voi, poporul român, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europă.”

– Sînt unii istorici care sustin ca geții nu aveau și nu prelucrau aur. Cum putem să înțelegem acest curent?

– Aceasta este înca o idee stupida, vehiculata în istoria voastră. Acest teritoriu a fost în toate epocile foarte bogat în aur.

Au fost gasite artefacte de aur, răspîndite de’a lungul istoriei voastre, mai numeroase decat în alte țări. Dincolo de granițele voastre, aurul costa foarte mult, iar munca pentru prelucrarea lui era enormă, făcută cu mari sacrificii.

Ceea ce aici nu a fost cazul. Aur se găsea, iar mîna de lucru era asigurată de meșteri pricepuți, cu o veche tradiție. Aurul se prelucra în aceste ținuturi încă din neolitic, și era aur extras din Muntii Apuseni.

Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevarată ei valoare. Din neolitic, din perioada bronzului, a fierului, din perioada getică, din cea a influențelor elenistice, din cea romana, din cea a migrațiilor și continuînd cu evul mediu și epoca modernă, totul s’a bazat pe una și aceeași tradiție a prelucrarii aurului autohton.

– În final, după această lecție stralucită de istorie despre aurul autohton, ce credeți, sîntem noi urmașii Romei, așa cum este scris în istoria oficiala a rumînilor?

– Nu, aceasta este o alta greșeala, voi sunteti cu siguranta urmasii geților.

Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada și au plecat. Este adevarat că au lasat și cîteva urme prin această trecere temporară pe teritoriul getic.

Au lăsat puțină latină, pentru ca latina era limba oficială, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, și foarte puține obiceiuri, dar ei nu au putut să schimbe structura poporului getic, pînă la plecarea lor și nici după aceea.

Poporul rumîn, care desigur a suferit și alte influențe, se deosebește radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ.

Legatura rumînilor cu natura este mult mai profundă decît a celorlalte popoare europene. Și aceasta este cea mai importanta moștenire păstrată de la geți. Geții erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.

Să revenim puțin la șerpii stilizati din brațările de aur. Nu știu dacă ați văzut vreodata un schelet de șarpe, cu vertebrele sale deosebit de elastice. Acest schelet se regăsește exact în stilizarea palmetelor care continuă vîrfului fiecarei brățări.

Numai o legătură extrem de puternica a omului cu natura ar fi putut reuși să determine o astfel de realizare remarcabilă. Așa că voi, poporul rumîn, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europa. (Interviu realizat de Vladimir Brilinsky)

Lingvistul Aurora Pețan despre tăblițele de la Sinaia:

”Majoritatea inscripţiilor de pe „Tăbliţele de la Sinaia” par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus.

Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba rumînă de astăzi. Dar acest fapt nu face decît să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba geților, chiar şi din teritoriile neocupate de romani?

Sau poate că o bună parte din ea s’a păstrat în actuala limbă rumînă.

Unul dintre argumentele ce pledează în favoarea originalităţii „Tăbliţelor de la Sinaia” este imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza.

Oficial se consideră că „Tăbliţele” ar fi fost „plastrografiate” la sfîrşitul sec. XlX, pe cînd istoricii încă nu ştiau că cetăţile de la Orăştie sunt dacice. Săpăturile arheologice la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren, după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii redate pe „Tăbliţe”.

De unde să fi ştiut „plastografiatorul” ce aveau să descopere arheologii abia peste cîteva decenii?”

Cum se explica obtuzitatea și reaua voință a istoricilor oficiali față de epoca getică?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar paradox.

Pe cît se feresc „oficialii” istoriei să’i acorde atenție și să facă lumină în culisele lui, pe atît de mare este zona de interes manifestată de opinia publică.

Rumînul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva nu e în regulă cu istoria noastră, ca i s’a spus doar o jumatate de adevăr și așteaptă să i se spună și cealaltă jumătate.

Poate părea hazardat, dar îndrăznesc să anticipez că ceea ce spun și simt oamenii din popor cu privire la rădăcina noastră getică și la problema romanizarii se va constitui, într’o bună zi, în argument istoric.

Pentru a face un pas înainte în această zonă de clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cățiva specialiști, încercînd să delimităm cauzele care blochează accesul la acea jumătate nerostită de adevăr.

În continuare redăm cîteva interviuri oferite publicului de lingvistul Aurora Pețan, în Formula As.

Mai înțîi interviul luat lui Vasile Boroneanț:

VASILE BORONEANȚ, arheolog, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului București

„Peste tot, oamenii din popor spun că se trag din daci”

– V’ați ocupat multă vreme de perioada veche a istoriei noastre. Ați perceput acest domeniu ca fiind unul ignorat sau chiar antipatizat?

– Problema este destul de delicată, din cauză că la noi s’a impus școală latinistă, care a avut reprezentanți în universități, la Bucuresti, Cluj și Iași, și de la ei a pornit totul.

– Asta s’a intamplat și în lingvistică, deoarece romanizarea este în primul rand un proces lingvistic.

– Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistică și nu se putea imagina alt curs. Toți sînt urmașii lui Pîrvan și toți cei care au ajuns pe la catedre nu au spus decît o singură poveste.

– Romanizarea?

– Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la vîrf, căci tradiția, opinia maselor era cu totul alta. Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, țăranii spuneau că cutare movila sau val de pămînt sau cetate e de pe vremea dacilor. Pentru că nu aveau posibilitatea să citeasca operele scrise ale corifeilor latiniști și spuneau ce știau din tradiție.

– Este previzibila o contrareacție la acest curent latinist?

– Nu prea, pentru că în universități sînt aceiași oameni care propagă aceleași idei, iar studenții lor sînt formați în același fel. Numai dacă dintre acești studenți rămîne la catedră vreunul cu alte idei și să arunce altă lumină asupra problemei, dar e destul de puțin probabil să poată să rămînă, dacă nu urmează linia înaintașilor.

– Ce ziceti de manualele de istorie de astăzi? Dumneavoastra ati invatat dupa manualele din perioada interbelica.

– Cele de astazi sunt imbacsite cu ideologie comunista. Autorii manualelor de istorie de astazi sunt formati in epoca comunista, elevi ai aceleiasi scoli.

– Totuși, epoca getică este expediată în școală în cîteva rînduri, pe cînd celelalte epoci snt mai „simpatizate”.

– În general, epoca getică e mai putin studiata la toate nivelele, pentru că este mai dificilă, nu prea există izvoare. Toata lumea se duce la epoca contemporană, pentru că te poți documenta din presa vremii și se poate face mai ușor o lucrare de licență sau o cercetare.

– Dar daca manualele sînt atît de zgîrcite cu epoca getică, înseamnă că și copiii sînt de mici îndepărtați de domeniul acesta și cresc fără o conștiință a rădăcinilor lor.

– Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici sau parinti care sa le povesteasca si despre daci. Iar acum se mai adauga si valul acesta cumplit de cosmopolitism, care vine de la societatea americana. Tinerii invata ca in alta parte e mai bine ca aici, ca e bine sa plece si sa caute sa obtina cat mai usor o slujba in alta parte.

Deci, se paraseste ideea sacrificiului. Nimeni nu mai vrea astazi sa se sacrifice pentru niste valori, sa ramana si sa faca ceva aici, in conditii mai grele. Toata lumea fuge de greu.

– Sa revenim la curentul latinist. De ce este atât de puternic acest curent? Ne face mai europeni? Mai nobili? Mai moderni?

– S’a impus aceasta directie si ea se mentine si se intareste prin ea insasi. Daca s’ar fi impus orientarea lui Bratescu-Voinesti sau dacă am fi avut guverne naționaliste, s’ar fi înrădăcinat un alt punct de vedere.

– Are legatura cine e la guvernare cu ce se predă în universitați?

– Are. Pentru ca există teama de a nu se preda in Universitati adevărul gol-golut. Se preda un adevar doar pe jumatate. Ideea mentinerii puterii este aceeași la toate guvernele: cel înfrânt este intotdeauna cel vinovat. Iar dacă dacii au fost înfrânți, li s’a asociat o vina.

– Asta inseamna ca pentru a se schimba felul in care se preda istoria in universitati, ar trebui sa se schimbe ceva si in modul de guvernare?

– Ideologia democratica de astazi nu este cea pe care a lasat’o Pericle, care a gandit’o pentru o cetate cum era Atena. Cand ideea democratica s’a difuzat, lumea l’a uitat pe Pericle si principiile lui.

– Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca sa putem spera ca se va preda in universitati adevarul gol-golut?

– Pentru noi, pentru rumîni, trebuie să fie una creștină, pentru că numai spiritul crețtin propovăduit de Biserică ar putea să aducă adevărul în școli.

Vedeți, trăim permanent aceasta luptă a răului care se perpetuează și a binelui care izbucneste numai din cînd în cînd.

VICTORELA NEAGOE, cercetatoare, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

„In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna am crezut ca strainul este mai grozav”

– V’ati ocupat de editarea „Daciei Preistorice” a lui Nicolae Densusianu, impreuna cu sotul dumneavoastra, istoricul Manole Neagoe. E vorba de o carte controversata. Nu ati avut reactii negative?

– Am avut parte de cateva. Ni s’a spus ca ne compromitem. Nu vad de ce ne’am compromite, căci este vorba, totusi, de istoria unei stiinte. Si apoi, chiar daca interpretarile lui Densusianu sunt in mare masura fanteziste, materialul strans de el este urias si valoros.

– De ce credeti ca nu se mai formeaza astazi enciclopedisti de acest fel? Nu mai exista pasiune? Sau seriozitate? Ori timp?

– A trecut epoca marilor enciclopedisti, care acumulau enorm de multa informatie si aveau si capacitatea de a o sintetiza. Hasdeu, de pilda, ar trebui sa fie un exemplu pentru tinerii cercetatori, care, in afara de studiile publicate in occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai folosesc, nu stiu bibliografie. Totul este sters, totul incepe cu ei si inaintea lor nu mai este nimic.

– De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul substratului dacic al limbii romane?

– Pentru ca trebuie sa stii foarte multe: indo-europeana, slava veche, latina, istoria limbii, o multime de lucruri, apoi sa citesti tot ce s-a scris in acest domeniu. Astazi tinerii se orienteaza spre domenii mai usoare. Si nici nu’i atrage, nu’i intereseaza.

– Asta e de neînțeles, căci e un domeniu pasionant.

– In facultate nu se mai studiaza asa ceva. Dialectologia s-a scos cu totul ca materie de studiu, iar istoria limbii se studiaza foarte putin.

– De ce credeti ca suntem atat de „ospitalieri” in toate domeniile, inclusiv in cel al limbii, si preferam sa spunem ca am luat sau imprumutat tot de la toata lumea, in loc sa ne afirmam individualitatea?

– In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna ne’am subestimat. Intotdeauna am crezut ca cel de langa noi, strainul, este mai grozav. Vinovati sunt oamenii nostri de stiinta. De pilda, am citit undeva despre covorul oltenesc ca a fost considerat influentat de cel sarbesc, desi cel oltenesc este mult mai bogat, mai boieresc, mai rafinat decat cel sârbesc. E lipsit de logica sa afirmam ca am luat totul de la altii, si cocoșul, și troianul, si colindele si cate si mai cate cuvinte ce sunt considerate ca imprumutate de la slavi, desi obiectele sau realitatile pe care le desemneaza existau aici cu mult inainte de venirea slavilor, iar multe dintre acestea nici nu le erau cunoscute slavilor, ci le’au aflat aici.

DUMITRU MANOLACHE, jurnalist de investigatii, cotidianul „Gardianul”

„Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate”

– In decursul investigatiilor gazetărești ati avut tangenta, poate mai mult decat orice alt ziarist de la noi, cu epoca dacica. V’ati miscat cu lejeritate in acest domeniu ori l’ați resimțit ca pe unul „tabu”, despre care nu prea se doreste sa se vorbeasca?

– Sa va expun o situatie concreta. Am scris o carte despre un foarte controversat subiect: placile de plumb de la Sinaia, copii ale unui tezaur dacic din aur, despre care exista informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul săpării fundatiei Castelului Peles, sperand ca lamuririle esentiale sa le obtin de la specialisti. Dar – surpriza! – specialistii nu le’au cercetat si refuza sa le cerceteze, repetănd, fara argumente, de vreme ce nu au cercetat respectivele artefacte, ca sunt falsuri! Există o tăcere… de plumb în jurul subiectului! De ce nu se ia in serios și nu se cercetează subiectul? Pe cine deranjeaza si de ce? Problema a fost ridicata și în Parlamentul Romaniei, de catre domnul Gheorghe Funar, dar fara nici o rezolvare practică.

– Si totusi, pe cine credeti ca deranjeaza? Aveti o idee?

– Exista, dupa parerea mea, un scop clar si bine controlat de anumite structuri care vizeaza reducerea treptata a interesului dedicat epocii vechi a istoriei noastre si, in cele din urma, stergerea din memoria colectiva, anularea elementelor identitare esentiale ale neamului, distrugerea Romaniei profunde, adevarate, cea care exista dincolo de sticla televizorului. In aceasta „schema” distructiva sunt cuprinse istoria, cu precadere perioada dacica, limba, traditiile, crestinismul ortodox, morala, familia, scoala etc. Mai devreme sau mai tarziu, va trebui ca si noi, romanii, sa ne „topim”, tacuti daca se poate, in marea masa amorfa a globalismului, incapabili sa ne mai definim, sa mai avem reactii, sa mai putem iubi sau crede in mantuire prin Hristos. Buni doar de a executa, „liberi si democrati”, comenzile „pastorului” mondial.

– Cu asemenea afirmatii riscati sa fiti catalogat drept „conspirationist” si „dacoman”.

– Bineinteles, doar asta e una din armele lor. Cand afirmi asemenea lucruri, riști imediat sa fii etichetat drept protocronist, dacoman, adept al teoriei conspiratiei, calificative stigmatizante intr’o lume ratacita, fara repere. Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate. Iar cei care au curajul sa o faca sunt discreditati, izolati, „afurisiti” la comanda, astfel incat orice ar spune sa nu mai fie crezuti.

– De ce deranjeaza tocmai epoca dacica? De ce nu alta epoca?

– Epoca dacica deranjeaza cel mai mult pentru ca de acolo ne revendicam originea si dreptul identitar. Paradoxal sau nu, dar noi romanii, fara trecut, nu putem gandi viitorul. Peste cateva generatii vom uita acest adevar. Nu trebuie sa faci eforturi ca sa intelegi acest lucru. Cititi manualul de istorie a Romaniei, Dictionarul limbii romane, vizitati muzeele, cetatile dacice si veti intelege ce putin le’a mai ramas românilor din radacina lor principala.

VALENTINA CETEAN, inginer geolog, director executiv Asociatia „Greenet”

„O stare generala de indiferenta”

– Va preocupa de mai multa vreme starea patrimoniului arheologic romanesc, mai ales a celui de epoca veche si straveche. Cum va explicati neglijenta de care dau dovada autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de cetatile dacice care, desi sunt incluse in patrimoniul mondial, nu beneficiaza de nici o forma de protectie si conservare, ba mai mult, unele nici nu sunt marcate, asa incat e imposibil sa ajungi la ele?

– Neglijarea constanta a vestigiilor construite din perioada dacica se datoreaza partial pozitiei lor geografice, caci se afla in general in zone montane mai greu accesibile, putin sau deloc populate, dar la aceasta se adauga o stare generala de indiferenta.

– De unde vine indiferenta aceasta?

– Vine, in primul rand, din educatia deficitara din scoli, cu privire la respectul fata de extraordinarul patrimoniu istoric, cultural si natural al teritoriului pe care locuim.

– Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta, ci si de anume temeri, pentru ca astfel de actiuni ar putea duce la schimbarea unor opinii sau directii de cercetare sau, mai grav, ar putea deranja pe unii din motive care sunt prea ascunse pentru noi.

– Raspunderea acestor actiuni trebuie asumata, chiar daca aceasta ar determina schimbarea unor opinii sau opozitia fata de acele grupuri aparent „invizibile”, care nu doresc ca aceste amplasamente sa aiba vizibilitate internationala normala, caci aceasta ar micsora sansa intrarii unor valori de patrimoniu material mobil in colectii personale.

– Poate ca turismul ar putea salva putin istoria, daca s-ar investi mai mult in turism cultural.

– Din pacate, personalul administrativ din domeniul turistic este slab pregatit si este orientat mai ales catre investitii si surse de castig pe termen scurt si mediu. Nu se iau decizii pe termen lung la nivel administrativ local, regional si national.

– E un tablou cam pesimist.

– Aceasta este realitatea. Daca nu ne implicam in prezentul si viitorul nostru, consecintele le vom suporta fiecare dintre noi.

DAN ROMALO, autorul cartii „Cronica geta apocrifa pe placi de plumb?”

„Subiectul supără”

– Ați fost multă vreme aproape de domeniul dacologiei prin preocupările dumneavoastră. Ați perceput acest domeniu ca fiind închis, stagnant?

– Haideti să vă răspund tot printr’o întrebare:

De ce oare, atunci cînd au apărut plăcile de plumb, care au șanse să fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca neoriginale, fără să se admita o cîntărire a elementelor logice care pledau pro si contra?

Ai elemente noi, pe care poți să faci comparații, analize, căutari de antecedente și ramuri comune, și le refuzi. De ce?

– Cartea pe care ați dedicat’o ansamblului plăcilor de plumb de la Sinaia, astazi bine cunoscute opiniei publice, a deranjat multă lume. Totuși, din 2003, cînd a apărut prima ediție, și pînă astăzi, nu s’au făcut eforturi la nivel oficial pentru a se demara o cercetare care să limpezeasca apele. Cum va explicati aceasta lipsă de implicare a oficialităților?

– Oficialitățile le considera falsuri, dar nu am auzit încă argumente valide care să susțină această poziție. Ar trebui să existe un arbitru care să cîntăreasca argumentele de ambele parți, un arbitru desemnat de o instituție de cultură.

Nu trebuie să fie neapărat istoric, ci sa fie un bun logician, care să fie capabil să analizeze argumentele.

– Vedeti totuși o explicație pentru tăcerea din jurul acestui subiect?

– Singura ipoteză pe care pot să o emit este aceea că există o voință foarte puternic susținută de a nu se ridica problema asta, din două motive posibile.

Fie subiectul supără, pentru că ar duce la o întărire a spiritului național, dar nu pe bază de entuziasm naționalist, ci pe bază de documente istorice.

Iar asta poate să contrarieze pe mulți, nu doar pe vecini. Poate să contrarieze o tendință mondială de a dizolva ideea de istorie națională.

Sau, al doilea motiv, poate a fost o manevră la un moment dat, care a impus tacere pentru o vreme, iar această tacere a avut consecințe.

Placuță din Tezaurul de la Sinaia

Daca tezaurul despre care vorbim s’a descoperit la Sinaia, pe un teren care apartinea regelui, poate s-a considerat ca aurul din aceste placi era foarte necesar pentru dotarea armatei in preajma Razboiului de Independenta si s’a sacrificat elementul material, adica aurul, dar s’a pastrat informatia din plăci. Daca s’a pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca mai tarziu sa nu se mai fi stiut nimic in legatura cu provenienta placilor de plumb.

– Zilele astea am citit intr’un cotidian un interviu cu directorul Institutului de Arheologie, academicianul Alexandru Vulpe, care sustinea ca placile sunt niste falsuri ordinare, facute de Nicolae Densusianu ca sa’și sustina teoriile din „Dacia Preistorica”. Domnul academician nu e prea sigur pe afirmatiile sale. La inceput, sustinea ca sunt falsurile lui Hasdeu, iscate dintr’o disputa cu Tocilescu. Si vorbind despre „dacomanii” care sustin aceste „falsuri”, domnia sa spunea in interviu – si aici vreau sa citez exact: „Dar traim intr’o tara libera si nu le putem face nimic”. Eu inteleg ca domnul academician regreta ca ne aflam într’o țară liberă, in care exista libertate de exprimare, si ca nu ni se poate inchide gura cu forta. Cum comentati?

– Nu am ce sa comentez.

ION GHINOIU, cercetator, Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu”

„Avem un complex identitar absolut devastator!”

– V’ați ocupat o viața întreagă de cultura noastră populară și ați ajuns la concluzia ca tradițiile rumînești se continua înapoi, în timp, pîna în vremea geților. Este aceasta o concluzie ce incomodează pe unii?

Oare de ce iau „nemurit” romanii pe geții atît de dispretuiti de istoricii noștri?

– Ce să vă spun? Avem un complex identitar absolut devastator!

Eu credeam că dupa Revoluție, gata, am scapat, dar vad că în continuare avem complexe identitare.

De ce?

Pentru ca, spre deosebire de grec, de egiptean, de evreu, de indian, care toti și’au pastrat numele antic, noi ne’am schimbat numele.

Ce complex identitar poate sa aiba grecul sau egipteanul?

Spre deosebire de toți aceștia, noi ne’am gasit să renunțăm la numele rădăcinii noastre autohtone de get si Geția și să ne luăm numele de la Roma.

Aici este un fals.

E ceva nefiresc cu romanizarea asta făcută în mare grabă și pe un teritoriu restrîns, e ceva în neregulă. Cultura noastră populara nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizatie genetic legata de continent, de uscat, de spațiul continental și de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni si greco-romani, care au civilizații maritime.

Lucrurile sînt foarte clare: toata cultura populară rumînească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană.

– Cine e de vina că s’a perpetuat falsul de care vorbiți?

– O vina mare o au intelectualii, care n’au curajul să recunoască dacă s’a greșit ceva. Eu am tot respectul pentru marii noștri savanți, dar adevarul trebuie spus.

– Deci, perpetuăm niște greșeli, din lașitate.

– Da, iar dacă spui ceva ce nu se încadrează în linia stabilită, imediat ești catalogat drept „dacoman”, „tracoman”.

Eu acum lucrez la o carte rumînească a morților. Acolo să vedeți cît de vii sînt lucrurile pe care le pomenesc anticii cînd vorbesc de geți, de pildă jalea de a te naște și bucuria de a scăpa de viața aceasta. Și încă se pastrează acestea în tradiție în ziua de azi.

– Exista un dezinteres evident fata de studiul tradițiilor, poate chiar mai mare decît pentru lingvistică și istorie.

– Așa e, uitați, noi publicăm acum al patrulea volum din Atlasul Etnologic Rumîn. Nu interesează pe nimeni. Nici o televiziune, nici o emisiune să pomenească ceva, să facă o lansare. Sînt, totusi, tradițiile noastre rumînești…

– Pomeneați undeva de „sindromul antichitatii greco-romane”. Vă rog să detaliati putin.

– Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia Antica este un fals, pentru ca genetic sîntem civilizații deosebite, asa cum am mai spus.

Noi sîntem legați de Dunăre, ei de mare. O să avem în curînd o criză identitară și continentală.

Uitați: numele de Europa ne vine din Asia. Creștinismul ne vine din Palestina. O să vină vremea cînd o să fim intrebați:

„Bine-bine, dar care e leagănul vostru de civilizație?”

N’o să se mai pună problema că sîntem rumîni, nemți sau alte nații.

Europeni și atît.

Și’o să fim intrebați de africani, de irakieni, de evrei, de indieni: prin ce ești tu european?

Care e leagănul tău de civilizație?

Și’o să răspundem: pai, antichitatea greco-romană. Și or să rîdă de noi.

Evident, Grecia și Roma au ajuns la o strălucire de necontestat, dar ele, la rîndul lor, sînt tîrzii și reprezintă o sinteza a civilizațiilor care au fost înaintea lor.

– Și atunci, ce ar trebui sa raspundem?

– Vedeți, exista un triunghi al celor trei delte, care concentreaza marile civilizatii preistorice de pe Terra, evident, înainte de antichitatea greco-romană.

Daca vă uitați pe un planiglob, vă dați seama mai bine: Nilul cu delta lui si civilizatia egipteana, Dunărea inferioară și delta ei, cu civilizația carpato-dunăreană, și Tigru-Eufrat și delta, cu mesopotamienii.

Uitați’vă care este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit să mai spun „rumîni”, spun „carpato-dunăreni„. Dupa atîția ani de cercetari simt nevoia sa’i numesc așa, va rog să mă credeți. Aici este leaganul.

– Ce se poate face ca sa se indrepte acest fals?

– Acest fals ne’a provocat extraordinar de multe necazuri. A fost un timp cînd a fost de folos, mai ales in chestiunea cu Transilvania, dar acum e o rușine.

Cine mai crede ca „de la Rîm ne tragem” și toate poveștile astea?

Nu știu ce se poate face, poate intelectualitatea asta tînără care se ridică să ia taurul de coarne și sa faca lumina. Pentru că vad că tot mai mulți tineri își pun întrebări, tot mai mulți simt că ceva nu e în regulă cu istoria noastră.

În sprijinul concluziei vin numeroase opinii ale celor mai străluciţi exponenţi ai conştiinţei si spiritualităţii naţionale a rumînilor, cele mai de seamă spirite ale neamului în frunte cu Mihai Eminescu, geniul poeziei rumîneşti au înţeles cît de importantă este pentru identitatea noastră spirituală, pentru structura complexă a specificului naţional, conştiinţa şi argumentarea, obîrşiei de certă nobleţe a poporului rumîn, în sensul manifestării intensive a puterilor creatoare, cu efecte atît de durabile în cultura universală, aceasta este mai mult decât o lecţie dintr’un manual strâmb de istorie, ce face parte din însuşi substanţa noastră spirituală, este certificatul naşterii şi identităţii noastre ce ne dă dreptul la o existenţă de sine stătătoare şi demnă în concertul naţiunilor europene, pe care trebuie să o afirmăm neîncetat.

Chiar dacă dacopații greșesc la rîndul lor precum au făcut’o latinopații înaintea lor, fiecare cu aportul lor în aflarea identității noastre originale, nimic nu trebuie să stea în calea aflării adevăratei noastre origini.

Persistarea în doctrinele latiniste și daciste este o imensă eroare…

Sursa: luceafarul.net, formula-as.ro

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T.120

Tăblița 120 (sau 56 după alte numerotări) este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

PS: Această uriașă concentrare de oști (126 000 luptători !) s’a realizat pentru combaterea forțelor galeze / celte… Pentru îmbărbătarea luptătorilor, unii comandanți de ”divizii” erau preoți, iar comandant al întregii operațiuni – Deceneu !

Pe o altă Tăblița, este descrisa o primă întâlnire între combatanți: Galii ( ~40 000) conduși de Koyeviso – ”s’au topit in zare”, la vederea oștilor getice !

CITEȘTE ȘI DISTRIBUIE MAI DEPARTE !   Aviz istoricilor și lingviștilor.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

TĂBLIȚA 26: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/24/citirea-tablitelor-de-la-sinaia/

TĂBLIȚA 36: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-36/

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T 36

BOERO BISTO (BUREBISTA) ÎNTĂREȘTE CETĂȚILE DE LA GURILE DUNĂRII

TĂBLIȚA 129 (După alte numerotări TĂBLIȚA 36)

Transcriere din getice în latine:

BOERO BISTO PURCEDO ON SONTO RIOMIONUSO E CIE NIVIOSO ON MESIO SUPTO E MAIERO LOCO LORE CETO ISTRIOSO CI RAPTO ON DEO TRIPALELE LO MOROESO ACINO AI O NOSETRO NOVA LEO DAVO GETO TO EQI TRIPALELE. RIOMIONUSO SOU PATO. TRASO MATO BOERO BISTEO.
HILIARHO (Presc.) DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H. MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: N. (obalo) MATO TROPEU SOTOGERO ON SARMIGETUZO

Citire propusa:

Boero Bisto purcede (purcedo) pe unde (on) sîntu (sonto) romanii (riomionuso) și (e) cei (cie) în nevoie (nivioso) din (on) Moesia (Mesio) subt (supto) și (e) conducerea (maiero) locală (loco) acelor (lore) cete (ceto) istriene (istrioso) ce (ci) pradă (rapto) în (on) două (deo) brațe (ale Dunării) (tripalele) să moară/cedeze (moroe so) ținut (acino) al (a) io nostru (nosetro) noi (nova) legații/legături (leo) davelor getice dă (to) echilibru (eqi) brațelor Dunării (tripalele). Romanii (riomionuso) să fie (sou) în suferință (pato).
Semnează (traso) Regele (Mato) Bureo Bisto:
CHILIARHO (Presc.) Generalii: DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H.MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: Nobalo (presc.) Mato Tropeu Sotogero on Sarmigetuzo

Variantă în vorbirea curentă:

Boero Bisto urmărind pe unde sunt romanii și cei în primejdie din Moesia, guvernărilor locale unde cetele dunărene sunt expuse cuceririi în două brațe (ale Dunării) din ținutul nostru, noi legații dăm cetăților getice pentru întărirea Deltei. Romanii să fie înfrânți!
Semnează: Regele Bureo Bisteo
Generalii: DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H.MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: Nobilul Atotputernic, Consilul de Apărare al Sarmigetuzei

Pentru că în text există și o posibilă menționare a generalului Marcus Terentius Varro Lucullus (Locolo în text), când în 73 î.Hr.-72 î.Hr. sunt cucerite cetățile grecești pontice, aflate sub protecția lui Mitridates al VI-lea Eupator,

se impune și o variantă 2:

Boero Bisto urmărind (purcedo) pe romani ce amenințau (nivioso) Moesia, sub conducerea (maiero) lui Luculus (Locolo) care trec (receto) Dunărea (Istrio) să (so) jefuiască (prado) în două brațe (tri-palele=Delta Dunării n.n.), ucigând (moroeso) în ținutul (acino) nostru (nosetro). Noi legații dăm cetăților getice pentru întărirea Deltei. Romanii să sufere!

Personal nu cred că Locolo este Lucullus.

Comentarii:

Burebista (82 î.Hr. – 44 î.Hr.) Bureo Bisto cum îl avem menționat pe tăblița 129, a fost rege al geților și întregitorul Geției, un Regat puternic care unea foarte multe triburi getice.
Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându’și regatul de la Pontul Euxin, în est, până dincolo de Dunăre în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al Romei. Detalii mai jos!

Dicționar:

porcedo, purcedu, purcesu, purcedemu=a purcede urmarind, purcezundu/porcezind=adresându’se trecând în revista, urmarind, echiv. cu lat. procedere, forma compusa din pro- arhaicul *per ”peste, prea” și cedo=a merge, a pleca. În getica arhaicul *per > pur, fara meteteza lichidei (r) ca în latina, așa cum este și în româna de azi.

nivioso=în nevoie, în primejdie, în pericol, nevoiaș, incapabil, necapabil, neputincios, lipsit de vlagă, neajutorat, nepriceput, becisnic.

mare, mario=marețul, merituosul, mairo (viro)=Marele Barbat/consul la romani, primar, maieru=consul/guvernator, sânt forme predecesoare adjectivului rom. mare. Nu sunt echivalenți în limba latina sau în limbile romanice, dar sunt în limbile celtice: cf. v. ir mar, v.cymr. maur, breton. meur, cu același sens.

loco=local, de’al locului, loc

lore (lor)=acelor, lorieo (loriu)=lor, regatele lor. Formă din care provine forma de genetiv-dativ plural a articolului hotărât, precum și a altor forme în aceste cazuri.

cetie, cetu=cete, cetatea, garnizoană, este predecesorul rom. ceata și echivalent cu lat. caterva=companie, grup, ceata și umbr. kateramu, caterahamo=ceata, grup.

rapto=pradă, hoție, rapire, prădăciune

deo=doi, două, ambele

tri-palele=Delta Dunării, trei (tri) brațe (palele) ale Dunării

moroeso=moarte, morți, a muri din arhaicul *mer-, echivalent în vechea provensală morir, și latină *morīre, morī, morior. În cazul nostru să cedeze, să fie cucerite sub asaltul dumanilor.

acino, aceno=ținut, meleag, teritoriu

leo, lieo, lieu=legare/unire/alianță/legatură/liant, echivalent cu lat. lego=a lega” din arhaicul *leg’-e/o- ”a culege”, precum și în greaca, albaneză sau celtice.

eqi=echilibra, echilibru, echitate

pato=suferință, patie=îngăduință, este echiv. cu lat. patior, patientia=răbdare, și gr. πάϑος patos=experiență neplăcută, suferință. Este un radical meditereanean, fără alți echiv. în limbi indo-europene. Rom. patimă provine tot de la acest radical fiind considerat că a intrat în română din medio-greacă, deși forma ca atare nu există în greaca veche. Este posibil ca rom. patimă să provină din fondul getic sau traco-ilir de unde l’a împrumutat și medio-greaca.

hilu (chilu)=mii, hili-arh, hili-arhu=hiliarh, general, sunt împrumuturi din limba greaca din gr. hilioi=o mie, hilarh=comandat peste o mie de oameni.

trupeu, trupeo=consiliu, adunare, oaste, sistemul de apărare. Suntem tentați să asociem acest cuvânt getic cu fr. troupe, respectiv troupeau=turmă, care este considerat de origine germanică, echivalent cu germ, dorf=sat sau eng. thorp (arh.)=sat. Ne îndoim de originea ”germanică” a acestor cuvinte franțuzești și cred că sunt de origine celtică și echivalenți cu forrma din limba getică cu care sunt compatibile din punct de vedere semantic.

nobalio, nobalie, nobalisu=nobil, nobilime, nobalitico=nobilissimul, echivalent cu lat. nobilis=faimos, nobil < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”.

sotogero=Sfatului Bătrânilor, Consiliul celor 100 (soto) de înțelepți (gero), Consiliul Suprem de Apărare a Regatului.

Conform spuselor lui Strabon, Boero Bisto (Burebista) a fost un lider politic și militar impresionant, al ținuturilor locuite de geto-daci:

”Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor getice, iar cu ajutorul sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Geția, a introdus sistemul de legi belagines, iar pe plan spiritual și’a întărit propriul cult.

Campania lui Burebista din anul 55 î.Hr. împotriva cetăților de la Pontul Euxin nu poate fi înțeleasă decât pe fondul vacuumului de putere cauzat de căderea lui Mitridates al VI-lea Eupator și de retragerea lui Pompei din Orient, precum și ca o consecință a revoltei reușite din anii 62-61 î.Hr. împotriva lui Caius Antonius Hybrida.

În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetățile grecești pontice, aflate sub protecția lui Mitridates al VI-lea Eupator, sunt cucerite de generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus, eliminându’l pe Mitridates de pe eșichierul politic vest-pontic.

Un deceniu mai târziu cetățile se răscoală împotriva guvernatorului Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, deoarece nu mai puteau suporta abuzurile acestuia. Hybrida a organizat o expediție împotriva răsculaților, dar a fost înfrânt de greci, aliați cu bastarnii, lângă Histria.

În acest context, al creării unui vid de autoritate, Burebista hotărăște să supună cetățile de pe litoralul Pontului Euxin. Considerând că sursele antice se referă, fără echivoc, la faptul că prima cetate cucerită a fost Olbia de la gurile Bugului, se presupune că prima campanie a lui Burebista a pornit din zona extracarpatică a Moldovei, din zona davelor de pe Siret, Zargidava, Tamasidava și Piroboridava. După cucerirea Olbiei, trupele lui Burebista s’au deplasat de’a lungul țărmului Pontului Euxin și a cucerit Tyrasul. Este posibil ca flota olbiopolitană să fi urmat oastea lui Burebista pe un itinerar paralel de’a lungul coastei.

Cea de’a doua etapă a campaniei asupra cetăților pontice a pornit din zona Dobrogei și s’a finalizat prin cucerirea cetăților Histria, Tomis, Mesembria, Dionysopolis, până la Apollonia Pontica, devenind astfel cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia, cum îl numește o inscripție greacă dedicată lui Acornion din Dionysios.

Creșterea Regatului Getic până la hotarele stăpânirii suebului Ariovistus a fost privită de Roma cu teamă, deoarece o unire a geților cu suebii putea crea o alianță greu de învins, astfel Cezar făcuse să’i fie atribuite provinciile Galiei Cisalpine și Illyriei, de unde putea ține sub observație și contracara mai ușor eventualele acțiuni ofensive ale suebilor și geților.

Burebista și Ariovistus nu s’au aliat, dar căpetenia suebă a intrat în Galia, unde armata sa a fost zdrobită în anul 58 î.Hr. de către armata lui Cezar. Burebista, însă, și’a îndreptat atenția spre sud-est, unde pericolul roman se contura tot mai clar prin ocuparea cetăților pontice.

După moartea lui Crassus într’o luptă din anul 53 î.Hr. împotriva parților, triumviratul a încetat să mai existe, iar Cezar și Pompei au început să’și dispute tot mai accentuat puterea. Prima luptă dintre cei doi a avut loc la 7 iunie 48 î.Hr. la Dyrrhachium și s’a încheiat cu victoria lui Pompei. Considerând că teatrul confruntării dintre cei doi rivali a fost Peninsula Balcanică, în imediata vecinătate a Dunării de jos, Burebista nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă.

Apoi, după cucerirea orașelor grecești de la Pontul Euxin, Burebista trebuia să obțină de la Roma recunoașterea hotarelor sale. Astfel a fost obligat să ia partea unuia dintre cei doi.

O alianță cu Cezar era de neconceput, deoarece acesta fiind un promotor al politicii de expansiune, nu putea tolera existența unei structuri puternice în apropierea hotarelor Republicii romane, în schimb Pompei dovedise în Orient că prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau clientelare.

Astfel, Burebista a decis să’l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar. Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista conduși de Acornion și Pompei. Bătălia de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei, a făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire.
După înfrângerea lui Pompei, supunerea Geției și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica externă a lui Cezar, iar în acest sens a concentrat în Illyria 16 legiuni și 10.000 de călăreți, dar asasinarea lui Cezar la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de plecarea sa peste Marea Adriatică a dus la anularea acestui atac.
Burebista a fost, de asemenea, înlăturat și probabil asasinat, de un grup de complotiști cam în aceeași perioadă.

Această variantă este luată de pe facebook, sursa: ”Limba si scrierea dacilor”:

BUREBISTA ELIBEREAZĂ TRIBALIA

Încă un text cu Burebista – primul după trecerea Dunării.
BOROBISTO PURCEDO ON SONTO RIOMONUSO ‘E CIENY
V(O)IO SO ON M(O)ESIO SUPT ‘OE MAYERO, LOCO LO `RECE TO YSTRIO.
‘SOCI RAPTO ONDIO TRIPALELE LO’ MORO `ESO.
ACI, NO ‘AIO NOSETRO NOBALEO DABO GETO.
TO`E C(EOI) TRIPALE, LE’ RYOMONUSO SOU PATO, TRASO MATO BOEROBYS`EO .
DAPYEGEO + OROLIO + SURASO + GVERO + ZAP’TO + KORMYO + GEYZO + MANYSO + BERISOE + DOGYE + KARPODO + PARIOZO + MONGVERO + GUROESO + PELU’E –

N (osetro). M (ATO). D (Voi). Z (abelio). B (orobisto) –

* Textul în limba româna modernă:

– Burebista, plecă in urmarirea ‘romanului’, ce ‘ţine’ în voia sa, în Moesia, sub a lui stăpânire, locul (terit) din dreapta Dunării.
Insoţi ‘îndărăpt’ (refugiaţii, acolo) unde (ei) ale lor locuințe părăsiră.
Aici, no ! dete a noastră înnobilare cetăților gete. (din Tribalia)
Toţi acei tribali, ce romanilor au fost supuși, ‘s-au tras spre’ * comandantul Burebista.

[ Conducători de ‘divizii’: ]

Dapygeo, Orolio, Suras, Gvero, Zap’to, Kormyo, Geyzo, Manys, Berysoe, Dogye, Karpodo, Pariozo, Mongvero, Gureoso, Pella e.

* ‘S-au tras spre..’ – au trecut de partea sa.

Ceea ce este… foarte interesant !

Comandanții de unități enumeraţi aici, sunt ACEIAȘI cu cei indicați pe Tăblița 56 ! ( mobilizați de Burebista pentru campania împotriva celților). Așadar acțiunile au loc în cadrul aceleiași campanii; evenimentele de pe tăblițele 56, 26 si 36 se succed, se ‘leaga’ între ele !….

Pentru conformitate citiți și:

TĂBLIȚA 26: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/24/citirea-tablitelor-de-la-sinaia/

TĂBLIȚA 56: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-56/
CITEȘTE ȘI DISTRIBUIE MAI DEPARTE !   Aviz istoricilor și lingviștilor.

#Geția #VATRA #ROMANIA #ThraxusAres

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

SENZAȚIONAL: ARTIZANAT ROMÂNESC TRANSPUS PE NOTE MUZICALE

Studentul la design Zsanett Szirmay a transferat modele de broderie populară românească pe cartele perforate într’o cutie muzicală, care citește motivele tradiționale și le transformă în sunete.

Ascultați o partitură:

Pentru Proiectul Soundweaving, Szirmay a  folosit un aparat de tăiere cu laser-pentru a crea găuri de’a lungul materialului, formând modele care imita motivele din broderii vechi din regiuni ale Europei de Est, cu predilecție din România.


Benzile de material servesc ca benzi pentru cutia muzicală, care traduc modelele în melodii. Cardurile perforate sunt presate de 20 de dinți de pieptene în interiorul casetei de muzică de metal folosind o serie de rotile dintate si o manivelă manuală. Când fiecare dinte este prins și eliberat de către o gaură corespunzătoare, se creează o notă muzicală diferită.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

„Soundweaving adaugă o altă dimensiune broderiei traditionala, activează multiple simțuri și inspira vizitatorii să interacționeze, deoarece nimeni care vizitează expoziția, nu poate reuși această performanță prin ei înșiși”, a declarat designerul, care studiaza pentru un master în design textil la Universitatea Moholy-Nagy din Budapesta.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

Cartelele perforate sunt deja utilizate în mașini de țesut pentru a programa modele în același mod în care acestea sunt utilizate în instrumentele muzicale, cum ar fi flașnetele, pentru a produce muzică. Acesta a fost sensul, care a inspirat proiectul.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

„În timp ce lucram în atelierul de țesut, am devenit intens fascinat de cartelele perforate și utilizarea lor în mașinile de țesut”, a declarat Szirmay Dezeen.

„Mi’am amintit că flașnetele cu benzi perforate din copilăria mea lucrue pe același principiu.”

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

Privind la cusătura încrucișată (eco-cusătura) ca la un model de pixeli, Szirmay a atribuit o notă pe o partitură muzicală pentru fiecare cusatură, ștanțând manual modele de corsaje tradiționale ale costumului popular sau fețele de perne, prin hârtie și fabricând astfel cardurile.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

„Pentru a le fabrica, am folosit dansuri populare care purtau haine brodate tradiționale…”, a spus designerul.

„Contemplând și făcând un pas mai departe, am fost curios să aflu cum ar putea să sune modelele eco-capsate”.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

Proiectul a fost prezentat pentru prima dată la o expoziție la universitate în septembrie 2014, în timpul Săptămânii Viena Design, când bucăți mari de textile decupate cu laserul, au fost atârnate vertical în linie în jurul mașinilor de sunet.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

Această prezentare s’a dorit a se oferi o referință vizuală a caracterului stratificat pentru software-ul care editează sunetul, unde melodiile individuale sunt afișate separat.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

Straturile de textile au fost compensate, imitând intervalele de timp, în muzică, cunoscute sub numele de „fază” sau „canon”.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

„Principiile compoziției sunt similare cu designul textil. Ambele segmente folosesc formularul prim, inversiunea, inversarea și inversarea retrogradă”, a spus Szirmay.

„M’am jucat cu aceste transformări, în crearea de cartele-perforate cu ajutorul muzicianului și compozitorului Bálint Tárkány, Komárom-Esztergom-Kovács în calitate de co-producător.”

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

Soundweaving a fost prezent într’un spectacol la Târgul Heimtextil de la Frankfurt.

Sunet Țesutul de Zsanett Sziarmay

Fotografie de Alexander Fövényi.

SLIGHLY WINDY

Un alt concept, Slighly Windy, O piesă muzicală de artă născută din colaborarea dintre Reuge și ECAL (Universitatea de Arta si Design Lausanne)
Designer: José Ferrufino
În timp ce vizita Fabrica Reuge, Ferrufino a fost lovit de frumusețea mișcării muzicale și sentimentul de bine indus de ascultarea melodiei: ”M’am simțit ca și cum asistam la un moment de grație.”
Vizita a fost o mare sursă de inspirație atunci când a proiectat piesa. Slighly Windy transcrie frumusețea naturii, adierea de vânt și muzica.Ascultați partitura:

Mecanismul:

Declanșarea mișcării muzicale determină mișcarea modulului cu came și leagănă spicurile de grâu, imitând adierea de vânt

Mișcarea CH 3,72, 72 note, 3 melodii, 1 cilindru, 12 spice de grâu de aur

Puțin Windy de José Ferrufino

Această casetă de muzică proiectată de  ECAL Universitatea de Arta si Design Lausanne absolvent José Ferrufino folosește mișcarea mecanismului muzical, și provoca bețele de grâu pentru a influența ușor.

ETAMINA SE PIXELEAZĂ ȘI SE TRANSFORMĂ ÎN PUFURI ȘI COVOARE

b prodotti 45407 rel896433cd 71ae 4d31 85b6 10b7496278951 Etamina se pixelează și se transformă în pufuri și covoare

Când vezi pentru prima dată colecția Canevas a brandului spaniol Gan Rugs( un brand de covoare și pufuri absolut fantastice), nu’ți vine să crezi: iată că minunea s’a întâmplat, etamina e ”fashion”-abilă și se poartă cusută pixelat.

Bineînțeles că nu e vorba de etamină, ci de fetru, care preia designul tradițional și îl reintegrează contemporan digital.

b prodotti 59311 rel5f846ae1 ff88 421a 83b4 8ed816613f08 Etamina se pixelează și se transformă în pufuri și covoare

Este o colecție lansată anul acesta la Salonul de la Milano, al cărei designer, Charlotte Lancelot, nu se află nici pe departe la prima abatere cu jocuri textile, extrem de grafice, cu subtilități familiare, emoționale. Încă din 2006 crease un covor brodat în aceeași idee, dezvoltată acum pentru colecția Canevas.

b prodotti 45407 relb5e61e46 4463 4dc1 a27a 3d4e682b3471 Etamina se pixelează și se transformă în pufuri și covoare

Să tot stai întins în visare pe Canevas.

b prodotti 59318 relf42efabf d35c 42ba 8c8b 29baa62a6fa9 Etamina se pixelează și se transformă în pufuri și covoare

Colecția extrem de proaspătă nu a intrat încă în seria brandului Gan Rugs, dar asta se va întâmpla în curând.

Nu ne putem abține să nu ne gândim cum ar arăta astfel de piese într’o mansardă sau într’un lounge.

Ne cam înnebunim după mixul de arhaic și digital și încă ne mirăm cum o idee atât de simplă, de pe vremea bunicii, și’a găsit expresia contemporană atât de firesc și în același timp surprinzător.

b prodotti 45407 prel0cb6e4f2 551e 4a08 9a13 c147ca226b7d Etamina se pixelează și se transformă în pufuri și covoare

Un covor ca un tablou. Întreaga colecție îți lasă senzația unei picturi în lucru…

b prodotti 59318 relfe6ebdac f52b 4e94 a4d5 22f257ad0b15 Etamina se pixelează și se transformă în pufuri și covoare

Admirabil! Țesătura cu pixeli e fenomenală: cu cât te apropii senzația de pixeli dispare, rămâne grafica cusăturilor ”musculiță”, neuitate de la orele de lucru manual.

Și mai fain este că doar cu câteva piese, un covor, două-trei pufuri și câteva pernuțe, ți’ai aranjat cel mai cool și textil colț de relaxare! Cu siguranță prețul lor nu va fi unul mic, dar zicem că ideea face toți banii.

Surse:  reuge.com,  gan-rugs.com  dezeen.com,  youtube.com designist.ro

Vatra Stră-Română‬ ROMANIA  Geții‬ Pelasgii‬

CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T 26

TĂBLIȚA 26

Din seria: BUREBISTA ȘI CELȚII

** PRIMA CIOCNIRE **
BOEROBISETO ( Burebista ) ON SOTICYO DOY (însoțit de) – LOY RA VIDO MATO SARMATO’ (‘Mai-marele-comandant al stăpânului sarmaților’) PURCEDIEO (A ‘purces’) ON SOTICEO (în urmărirea) MATO KOEVIS(T)O (comandantului Koevisto – GALO (Galezul) CE(L)O NASTIO (cel născut) ON M`ESIO (in Moesia)
BOEROBISETO (Burebista) RETE RO DUNI` DABOE (din cetățile din dreapta Dunării ) SO PUIRCEDOE {‘s’a purces’) TO (către) CETVE (cetele) TAIRINOE ( tauriscilor )
ACI NO ! (Aici, no !) ZOS TTOPITO IN ZARO ( pe loc ‘s’a topit în zare’) TOTO `ROVIO CET’O GALO (tot ‘fluviul’ cetelor galeze XXX X (40 000) (C)E IASO (ce ieșiră) MEDO (cu ‘grija’ / gând) DOI ‘ZABELIEO (să dea razboire’)
– PATO: (condusera:)
VERIS’ LO(I) TO(TI) – ~Verisu a toate’/ comandantul suprem : +++ +++ + 70 000 oșteni.
LARISERIU SARMATO (Lariseriul sarmatul): //2 000 calareti.
VIRGERIO BAROY SEY DABO GETO (‘Virgirii’ – ‘Mai-marii cetaților lor gete ) 0+++ + : ( 40 000 osteni ).+ //// (4 000 auxiliari / în caruțe ?)

Burebista, însoțit de secundul comandantului sarmat, a plecat în urmărirea lui Koevisto, galul cel născut in Moesia.
Burebista, din cetățile din dreapta Dunării, a plecat către cetele tauriscilor.
Aici, no! pe loc ”s’a topit in zare” tot ”fluviul”/ mulțimea cetelor galeze [40 000] ce ieșiră cu gând ”să ne dea războire”
au condus:..etc. ”

TĂBLIȚA 36: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-36/

TĂBLIȚA 56: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-56/

Citește și distribuie mai departe !

Sursa: Limba si scrierea dacilor (facebook)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TĂBLIȚELE DE LA SINAIA

Cele peste 100 de tăbliţe de plumb, care provin de la Sinaia, sunt cu siguranţă executate dupa originalele geto – dacice întrucât cuprind:
– un alfabet identic cu cel vechi românesc, zis chirilic
– nume de zei, regi, cetăţi, ape etc., ce fac parte din istoria cunoscută a Daciei
– imagini cu personaje îmbrăcate exact ca dacii de pe Columna lui Traian, de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe alte monumente cunoscute ca aparţinând culturii şi civilizaţiei geto – dacice. Un alt argument în favoarea atribuirii acestor tăbliţe dacilor este limba în care sunt scrise, asemănătoare cu limba română, dialectele românești de la sud de Dunare, aromânesc, istro-românesc, fârșerot şi cu cea albaneză, ultima fiind socotită de specialişti ca singura limbă tracă vorbită în prezent.

Vatra Stră-Română‬

%d blogeri au apreciat: