GEȚII SAU FALSA LOR IDENTITATE DE ”GOȚI”

123789164_2831933560352533_3696916312756130241_n

Dacă vom citi cîteva texte germane vom afla cu stupoare că toți regii geți precum Droiomihto (Dromihete), Boero Biseto (Burebista), Daci Balo (Decebal) și alții au fost de fapt ”regi goți” – ”Gothen Konig”.

Continuăm să atragem atenția asupra gafelor sau a falsurilor din istoria scrisă.

Există o controversă artificială introdusă în istoria scrisă legată de numele geților de după anii 200-220 d.Hr., cînd geții au fost împărțiți în vizigeți (geții de vest) și ostrogeți (geții de est), cei care au fondat mai tîrziu state succesive puternice în Europa și mai cu seamă în Imperiul Roman, în peninsula Italică și în peninsula Iberică, iar un alt trib de geți, numiți ”vandali” care alături de alani au creat un regat în Nordul Africii, Sardinia și Corsica.

Istoricii de carton se referă la acest fals introdus în textele istorice ca cea mai des intîlnită ”confuzie” dintre geți și goți, cînd afirmă ei, multe dintre faptele geților sînt atribuite fictivilor ”goți”, datorită ”nesiguranței” istoriilor lui Iordanes.

Screenshot 2015-02-03 11.17.53

De asemenea, Deceneu este confiscat de istorici germani

Cu toate acestea, nimeni nu a demonstrat vreodată că această confuzie dintre ”goți” și geți este reală.
Datorită acestor ”confuzii” inventate, faptele geților, dar mai ales întreaga istorie a geților a pătruns în cărțile de istorie ale unor popoare germanice.

Principala sursă scrisă, dar singura care atestă teoria migrației de la Vistula la Marea Neagră, pentru istoria timpurie a așa-zis ”goților” este ”Getica” și nu ”Gothica”, cum ar fi trebuit în cazul în care ”Goții” chiar ar fi existat, din ”Getica – De origine actibusque getarum”, de Iordanes (terminată în 551), un rezumat al unei istorii a geților în 12 volume scrisă în Italia de Cassiodorus, astăzi pierdută.

Unii autori au presupus că Iordanes nu ar fi avut la dispoziție respectiva lucrare pentru a o consulta, și au tratat lucrarea cu circumspecție.

Cassiodorus era un oficial important al Împăratului Get Teodoric cel Mare, care, se pare că ar fi ascultat unele ”cîntece gotice” (carmina prisca) care vorbeau despre originile lor tradiționale. Studii recente pun serios la îndoială acest fapt.

Un scop al scrierilor lui Cassiodorus ar fi fost să dea un trecut glorios clasei conducătoare ”gotice” – ca replică trecutului familiilor senatoriale romane.

Screenshot 2015-02-03 11.19.50

La fel, Boero Biseto (Burebista)

Iordanes identifică pe drept ”goții” cu geții, după mărturia lui Orosius Paulus.

Mai mulți istorici, între care Peter Heather și Michael Kulikowski, au afirmat că „Getica” prezintă o genealogie fictivă a lui Teodoric și o istorie ficțională a ”goților” din motive de propagandă, și pun sub semnul întrebării originea lor scandinavă, presupusele dinastii regale și presupusul regat al lui Ermaneric din secolul al IV-lea.

Există foarte mulți cronicari care nu fac greșeala să’i considere pe așa-zișii ”goți” altceva decît anticii geți vorbind deschis despre identitatea fără echivoc dintre geți și ”goți”.

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare.

Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s’au pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

”Scyţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi …”

”Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din Țara Getică” (Istoria eclesiastică), Philostorgius (368 – 425)

Claudius Claudianus scrie de peste 50 de ori ”getic”, ”cetele getice”, ”cetele blonde ale geţilor” şi o singură dată ”gotic”, în titlu, pe care l’a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.” Claudius Claudianus (Panegiric, 395, ”Împotriva lui Rufinus”, 396 şi De bello Gothico, 402)

Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (??????) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxio. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

Screenshot 2015-02-03 11.09.36

Zamolxio este, de asemenea, confiscat de istorici germani

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

Ausonius, aproximativ 310 – aprox. 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să’l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s’ar fi aşteptat să scrie ”goţi”.

Prudentius (348 – 405) în Divinitatea lui Hristos, de asemenea nu’i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte Tiranul Get.

Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a’i numi pe ”goţi” geţi (22, p. 37).
În aceste enunţuri se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii etnice a strămoșilor noștri care au scris pagini groase de istorie în Europa.

În altă parte Hieronymus scrie:

”Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt”/
”Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.”

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau foarte bine. Ei trăiau încă în perioada tulbure a conflictelor a marilor imperii ale timpului Geția (Terra Getarum) și Imperiul roman.

Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX

”Hexastichus de inventoribus litterarum 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras)”/
”În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor” (25, p. 165).

Carol Lundius, în Zamolxio, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie la pag. 3

”Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse” /

”Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.”

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, ”dacii” (altă invenție despre geți) şi ”goţii” sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba.

Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:
(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de ”got” nu este limpede (sublinierile noastre).

J. Filstich adaugă:

**Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu ”goţii”.

Cum ar fi putut spune altfel cînd el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într’un semn de întrebare:

Există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883):

”Les Goths, autrefois appelés les Getes” (p. 97).

Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469):

”Getes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.”

Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare:

”Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.”

André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

”Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.”

Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717:

”Cimmerios & Cimbros, Getas & Gothos, Sacas & Saxones, Dahas & Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim” (p.73)

Screenshot 2015-02-03 11.59.58

Scyții, Cimerienii, Massa-Geții, Samo-Geții, Tirsa-Geții (Agatîrșii), Ostro-Geții și Vizi-Geții, erau de’un neam

Există o practică în istoriografie ca să fie botezate neamurile vechi pentru a li se pierde urma. Nu este prima oară cînd se face paralela între așa-zișii ”daci” cu dahii de la Marea Caspică, cărora elenii totuși le spuneau ”davos”.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet:

Getae illi qui et nunc Gothi, (I, 16, 2).

”Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi”

Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul:

”De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.”

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi au fost publicate bilingv latină / rumînă în “Getica” nr. 5-6 de Gabriel Gheorghe.

Citiți și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi ”goţilor”, luîndu’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1. ”Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.”
”Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est” (p.78)

2. ”Care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.”
”Walachia dicitur qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc”

3. ”Geţii au fost mai apoi numiţi goţi”
”Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates

4. ”Nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor” (p.80)
”It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est” (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

Procopius, în Despre războaie III 2, scrie:

2. ”Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. ”Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.”
4. ”Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.”
5. ”Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica”

Înainte de a apărea numele de ”got”, cum se numea oare? Nu cumva limba getică? (sublinierile ne aparţin)

6. ”Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru”

Noi credem că indiferent de numele inventate în textele istoriei scrise la obîrşie toate triburile se trag dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus.

Genetica modernă a demonstrat că toate aceste triburi au avut haplogrupul R1 care a aparținut Geților Antici, și peste 33 % dintre rumîni îl poartă și azi deci se confirmă că vorbele amestecate, ”cîrtițele” și falsurile intenționate de prin textele istorice nu au reușit să creeze în realitate nici o CONFUZIE:

”Goții” erau geții, strămoșii noștri, dar și ai europenilor care’și caută obîrșiile reale !

Geții au dat naștere tuturor națiunilor europene.

Și cu toate acestea mulți rumîni în naivitatea lor mai cred aceste gogorițe despre ”goți” sau ”daci”!!!

Deși, nici un izvor antic nu califică aceste populaţii, ”goţi”, ”vandali”, ”gepizi”, ”longobarzi” etc. – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului. Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi, vechi prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni.

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducînd astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii. Isidor enumeră trei ipoteze ale originii ”goţilor” (Isid. Hist. Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sînt scyţi sau geţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene).

Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice. Pentru a vedea cînd aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor (saxonilor).

În imaginile prezentate avem dovada că Regii Geților cum a fost și Zamolxio, Burebista, Dromihete, Decebal, și alții au fost confiscați de istoria germanilor, chipurile regii geților ar fi fost regi ”GOȚI” – ”Gothen Konig”…

De aceea, noi considerăm că principalii vinovați și bineînțeles BENEFICIARI ai acestei ”CONFUZII” SÎNT NEMȚII, susținuți în planul doi de latinopații autohtoni care minimalizează componenta getică a istoriei noastre prin ”uciderea” prin fals și uz de fals, în continuare a geților.

Oare nu le’ar fi mai simplu germanilor și latinopaților să afirme deschis că sînt și ei urmașii geților, așa cum sînt mai toți europenii, decît să umble cu cioara vopsită?

Screenshot 2015-02-03 10.55.14

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:   IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI…

800px-Columna_lui_Traian,_Roma_-_detaliu-_Portret_de_razboinic_Dac

…sau cu mult mai mult !

Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Columna lui Traian

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem. Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Prezentăm o scurtă cronologie cu Regii Geți menționați în istorie:

Antyrus ( 514 î.Hr.)

Prima mențiune despre un rege get de la sud de Dunăre, Antyrus intrat în conflict cu regele persan, Darius I cel Mare, în timpul expediției organizată de acesta împotriva scyților.

Charnabon (sec.5 î.Hr.)

Rege al geților menționat în piesa de teatru “Tripolem“ a dramaturgului și omului politic Sofocle, menționat mai sus.

Cothelas (341 î.Hr.)

Regele Cothelas, de asemenea cunoscut şi sub numele de Gudila, a condus triburile getice din Dobrogea pînă la portul Odessos. În acest an, el încheie un tratat cu regele macedonean Filip al II-lea, devenind vasal al acestuia.

Rex Histrianorum (339 î.Hr.)

Rege get în Dobrogea care se opune regelui scyt Ateas, care organizase o expediție îndreptată împotriva macedonenilor conduși de Filip al II-lea (n. 382 î.Hr.– d. 336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru Macedon (n.356 î.Hr. – d.323 î.Hr)

Moskon ( cca.335 î.Hr.)

Rege get în Dobrogea aliat cu tribalii în timpul conflictelor acestora cu Alexandru Macedon.

Sarmis ( sec. 4 î.Hr.)

Sarmis Basileus, misterios rege get din Transilvania. Numele lui a fost găsit pe cîteva monezi de aur descoperite la Turda și Grădiștea Muncelului.

Dromichaetes (în jurul anului 300 î.Hr.)

Regele geților de la nord și sud de Dunăre care se confruntă și’l înfrînge, în repetate rînduri pe Lisimah (n.cca. 360 î.Hr.–d.281 î.Hr.), regele geților din Tracia.

Zalmodegikos (sec.III î.Hr.)

Rege get din estul Munteniei si sudul Moldovei, intrat în conflict cu Cetatea Histria.

Oroles (sec.II î.e.n.)

Rege get extrem de autoritar din Transilvania aflat în conflict cu bastarnii.

Rhemaxos (sec.II î.Hr.)

Rege get din Muntenia și Dobrogea, protector al coloniilor elinești din Dobrogea.

Zoltes (sec.II î.Hr.)

Rege get din Dobrogea

Rubobostes (sec.II î.Hr.)

Rege get din Transilvania. Pompeius Trogus semnalează o creșterii a puterii geților.

Thiamarcos (sec.I î.Hr.)
Rege get din vestul Munteniei. Numele lui este mentionat pe un vas ceramic.

Burebista (cca.80-44 î.Hr.)

Regele geților. Este primul conducător care unește triburile getice.

Deceneu (44-? î.Hr.)

Mare Preot al geților care preia conducerea după moartea lui Burebista.

Comosicus (cca. 40 î.Hr – cca.29 î.Hr.)

Rege al geților, sau după alți autori doar în Transilvania

Coryllus (sec.I î.Hr. – sec.I d.Hr.)

Rege get din Transilvania.

Coson / Koson (cca. 40-28 î.Hr.)

Rege get care a stăpînit estul Transilvaniei si a Munteniei. Împăratul roman Octavian a făgăduit’o pe Iulia, fiica lui lui Cotis, cerînd în schimb mîna fiicei regelui get.

Dicomes (în jurul anului 31 î.Hr.) Rege get din Moldova

Cotiso (în jurul anului 31 î.Hr.) Rege geto-dac din Muntenia de vest

Rholes (în jurul anului 29 î.Hr.) Rege get din Dobrogea, aliat cu romanii intrat în conflict cu Dapyx și Zyraxes

Dapyx (în jurul anului 29 î.Hr.) Rege get din Dobrogea intrat în conflict cu Rholes

Zyraxes (în jurul anului 29 î.e.n.) Rege get din Dobrogea intrat în conflict cu Rholes

Scorillo (cca.29-81 d.Hr. ) Rege get

Duras-Diurpaneus (cca.81-86 d.Hr.) Rege get

Decebal (87-106 d.Hr.)

Cel mai comentat Rege din istoria neamului geto-rumînesc.

Pieporus (în jurul anului 170 d.Hr.)

Regele costobocilor, respectiv al triburile getice din nordul Transilvaniei si Moldovei

Regalianus (aprox, 247-250 d.Hr.), urmat de soția sa Drussila (250-260, comf. Istoriei Augusta)

Principala sursă de informații este Historia Augusta, dar necredibilă și, în cea mai mare parte fabricată. Alte surse sînt Eutropius, care îl numește Trebellianus, și Aurelius Victor și Epitome de Caesaribus, care îl numesc Regillianus. Despre originea sa, Tyranni Triginta spune că a fost un get, rudă al lui Decebal. Probabil era de rang senatorial și primise promovare militară de la împăratul Valerian.

83a615b4e8496135604c410928fc751b

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților. În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, repetăm, în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

C120-libatie-768x568

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.

646x404 (1)

Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium.

Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și:  REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CACADEMIA RUMÎNĂ, NIȘTE DACOPATO-LATINOPAȚI

Acum 5 ani după eforturi interminabile cacademia rumînă a reușit să tipărească primele volume din noul tratat despre Istoria Rumînilor.

Ne vom axa în cele ce urmează asupra principalelor pierderi și cîștiguri ce le avem noi ca popor după publicarea acestei lucrări.

Așa cum se subliniază în Argument-ul care prefațează primul volum, semnat de președintele cacademiei, Eugen Simion, tratatul reprezintă ”o lucrare amplă, ambițioasă, necesară”, care încearcă ”să împace pasiunea cu exigența”, ceea ce este ce nu înseamnă că cacademicienii și’au schimbat prea mult optica asupra strămoșilor noștri.

Interesul deosebit și atît de diferit manifestat al contemporanilor pentru istorie poate fi o expresie a nevoii de stabilitate și identitate într’un timp al schimbărilor accelerate induse de știință și tehnologie de evoluția vieții economice si politice.

Nevoia de stabilitate, de măsură și echilibru fiindcă schimbările tind să întreaca puterea de adaptare a omului la ritmul lor alert; nevoia de identitate cîtă vreme, justificat sau nu, pentru mulți, procesul ireversibil al globalizarii este o amenintare.

Or, cunoasterea istoriei asigură conștiintei prezentului verticalitate și putere de a ni’l asuma în perspectiva unui viitor dezirabil.

Cu o condiție: să respecte adevarul faptelor în desfășurarea lor, fără denaturări dictate de cine știe ce interese.

Lipsa de respect pentru adevăr și lipsa de obiectivitate în evaluarea documentelor existente au condus pe ”specialiștii” care au realizat tratatul Istoria Românilor, sub egida Cacademiei Rumîne să tipărească o altă struțo-cămilă despre istoria noastră.

Cîteva remarci se impun încă de la început.

1. Cacademicienii sînt dacopați precum tocsinii și napoleonii dacopați pentru că folosesc exonimul inventat de romani, ceea ce reduce istoria noastră la doar 2000 de ani. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”DACI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 20 DE SECOLE !!!

2. În continuare, strămoșii noștri sînt ”dacii romanizați”, ceea ce înseamnă că inepțiile ultimelor secole au fost păstrate în continuare în paginile așa-zisei istorii a rumînilor.

3. Sintagma falsă de ”români” în loc de varianta originală a neamului RUMÎNI este vehiculată în continuare ca ceva real și nu inventat acum 2 secole. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”ROMÎNI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 2 SECOLE !!!

4. Teritoriul poporului rumîn este strîns legat de întinsul spațiu de locuire al geților antici care sînt (așa după cum aprecia Herodot, ”părintele istoriei” și el de neam dorian, din stirpea getică) ”cei mai numeroși după inzi”; înțelegîndu’se aici întinsul spațiu carpato-dunăreano-panono-balcanic-nordpontic, cuprinzînd și vaste teritorii de la nord de Carpații nordici și de la nordul Mării Negre, pînă departe la răsărit de marele fluviu Nipru. Acesta este spațiul istoric unde au trăit locuitorii băștinași, numiți de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celți), hiperborei, scyți, traci (geții din Tracia), daci (Geții din Dacia Romană), sarmați, iazigi, arimi, rîmni, armîni, rumîni, vlahi sau găselnița modernă ”români”, toți autohtoni, provenind din marea gintă a Gaeei – Mama Pămîntului (Geea) – concluzie pertinentă, argumentată și arheologic și istoric, care, din păcate, nu se regăsește în paginile noului tratat de Istoria Rumînilor.

Să se înțeleagă foarte bine, noi vorbim de trecutul istoric, și reverberațiile lui pînă în prezent.

5. Creștinismul la geto-rumîni este tratat ”in doi peri” deși cercetători iluștri au scos la iveală că la geto-rumîni, el a început să fie răspîndit de 3 Apostoli, Sființi Andrei, Pavel și Filip, pe ambele maluri ale Dunării, iar Istoria Papilor pomenește la pagina 220, de existența unui papă ”de origine rumînească” în anii 686- 687, cu numele Conone.

6. SOFIA TURMĂ UN NUME IGNORAT ÎN CONTINUARE

Studiind cu atenție cele 4 volume din Tratatul de Istorie a Rumînilor mai rezultă și o altă scădere. Autorii (în jur de 30 pentru fiecare volum, cam mulți nu’i așa?), ținînd să’și evidențieze propriile cercetări și concluzii, nu au ținut seama și de cercetările și concluziile altora, rămînînd, astfel, neevidențiate, după părerea noastră, tocmai cele mai semnificative și mai realiste dovezi pentru o etapă sau alta a istoriei.

Nu s’a ținut seama nici de multe și noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrări noi, care aduc lămuriri hotărîtoare într’o problemă sau alta, fundamentală a istoriei poporului rumîn.

Descoperirile arheologice de la Turdaș din epoca Neolitică, în care cercetătoarea Sofia Turmă descoperă 14 litere latine-mai vechi cu cel puțin 1.500 de ani decît scrierea pictografică de la Tărtăria, nici măcar nu sînt amintite; deși aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internaționale de antropologie și apreciate de vestitul Schliemann.

Populația ”autohtonă”, căci autorii primului volum din noul tratat evită de multe ori să o amintească sub denumirea de ”pelasgică” sau măcar cea mai tîrzie numită ”getică”, în cele două epoci ale fierului, este tratată ca fiind compusă din triburi primitive, mai ales multe triburi !!!!!!

Adică niște triburi fără o identitate clară, despre care doar anticii știau, nu și cacademicienii noștri super-isteți !

Aceasta, deși Herodot vorbea numai de ”popoare”, iar un arheolog vulgar, într’o comunicare la Congresul internațional de tracologie, ținut la București în anul 1976, argumentează că la Dunărea de Jos, deci în spațiul nostru strămoșesc de pe ambele maluri ale Dunării, existau 5 state, organizații politice, înfloritoare, conduse de regi, numele cercetătorului nefiind nici măcar amintit !

7. Deși avem, deja, peste 10 surse documentare care atestă scrierea autohtonă la geto-rumîni, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignoră, mulțumindu’se să repete ceea ce înaintașii lor i’au învățat și anume că geții scriau numai cu alfabet ”latin” și ”grecesc”, uitînd cu totul de unde se trag aceste caractere latino-elinești.

Ei nu amintesc nici de vestita Cronică Codex Rohonczi (448 de file), adusă în țară de prof. dr. Augustin Deac datînd din sec. Xl-Xll, scrise cu un presupus alfabet autohton și în care cercetătoarea Viorica Enăciuc ar fi descoperit menționarea țării unitare a rumînilor, Dacia, numele unui domnitor, Vlad și a mai multor mitropoliți precum și o întreagă istorie de peste un secol a rumînilor.

Arheologii și profesorii universitari, așa zișii ”științifici”, de la institutele de specialitate se fac că nu există această cronică deși, încă de la îanului 1983 s’au publicat în revista de istorie ”anale” fragmente și comentarii din ea și despre ea.

CÎSTIGURILE RUMÎNILOR CE REZULTĂ DIN ACEASTĂ ISTORIE REVIZUITĂ

8. Da, din aceste volume avem și ceva cîștigat.

Era de așteptat că, după 1989, autorii volumelor acestei Istorii a neamului să fi făcut eforturi pentru a se distanța de acea viziune îngustă, cu totul păguboasă, în care se trata Istoria Rumînilor doar referindu’se la teritoriul de astăzi al Rumîniei, pe care autorii volumelor publicate îl circumscrie doar la: ”Cununa Carpaților, Dunărea care adună aproape toate apele ce izvorăsc din Carpați și Marea Neagră”, precizîndu’l prin sintagma ”Spațiul carpato-dunăreano-pontic” și prin termeni și mai lapidari, îngustat de ”spațiul carpato-dunărean”.

9. Avem așadar, acum TERITORIILE GEȚILOR ÎNTRE NIPRU ȘI ELVEȚIA… și parcă sună puțin diferit, chiar aproape de realitățile trecutului nostru geto-rumînesc.

Numai așa, argumentat științific și arheologic, și istoric, sîntem datori să revelăm adevărul că în afară de teritoriul actual al Rumîniei, noi am posedat ca autohtoni și întinse teritorii din Ucraina de astăzi, din Ungaria și Slovacia, Austria și Elveția, ca și în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria, Serbia, Croația, Bosnia, Muntenegru, Macedonia și o mare parte chiar din Grecia, Polonia și Cehia, și că geto-rumînii care mai trăiesc încă acolo, cu toate vicisitudinile și vitregiile vremurilor, în afara granițelor actuale ale Rumîniei, sînt băștinași acolo, cei mai vechi locuitori ai Europei.

Peste ei s’au așezat multe seminții migratoare, venite din hăul Asiei, formîndu’se ca popoare și creeîndu’și state aici pe pămînturile noastre strămoșești, la realizarea și înfăptuirea cărora, ca popor cinstit, muncitor și tolerant, geto-rumînii, prin plămada lor etnică și cultura, și civilizația multimilenară, au contribuit, după vorba populară, ”din plin și apăsat”.

Aceste seminții străine de spațiul geto-rumînesc sînt ungurii, bulgarii, sîrbii, grecii, slovacii și slovenii, cehii și polonezii, ucrainienii rusofili etc care prin caracterul lor rapace au supus adeseori populația autohtonă majoritară.

Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebită a istoriei poporului geto-rumînesc ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei, dacă nu cumva cel mai vechi.

10. SCHIMBAREA ORIGINII RUMîNILOR – UN CÎȘTIG PARȚIAL

În problema originii poporului rumîn se pare că Cacademia Rumînă și’a schimbat puțin atitudinea, dar nu vă închipuiți că suficient.

NU, doar au cosmetizat’o puțin, dar ascund în continuare adevărul despre strămoșii noștri.

Mai întîi, în noul tratat de Istorie a Rumînilor nu mai figurează un capitol distinct cu titlul de ”Formarea limbii și a poporului rumîn”, capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria Rumînilor este, aceasta, un progres întrucît într’un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze năstrușnice neadevărate, că poporul rumîn este urmașul direct al romanilor veniți de la Roma și al coloniștilor romani aduși în Dacia Romană.

Descoperirea de la Sarmisegetusa Romană a frontului de piatră pe care era scris ”Colonia romană” – l’a făcut pe directorul muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s’o considere într’o sesiune științifică desfășurată la Roma drept ”actul de naștere a poporului rumîn”… popor nou, întrucît geții fuseseră, chipurile, nimiciți sau au pierit?!

DA, astfel de caricaturi de arheologi avem…

Teza nouă a Cacademiei Rumîne este că noi, rumînii, nu suntem din plămada etnică a romanilor veniți de la Roma, ci sîntem continuatorii geților băștinași, autohtoni, ai aceluiași popor mare condus de Burebista și Decebal, dar care așa cum latinopații susțin mai departe ”și’au însușit, cu timpul, cultura materială și spirituală romană, foloseau limba latină ca singura limbă de comunicare și înțelegere” (II, p. 160).

”O trăsătură esențială definitorie a romanizării prezidă în dispariția treptată a graiurilor autohtone și înlocuirea lor cu latina populară”, ”schimbîndu’și astfel mentalitatea și însăși ființa lor etnică” (II, p.160).

Noaptea minții !!!!

Autorii tratatului, asemuindu’ne forțat populației occidentale, se fac că uită că realitățile din Geția Carpatică erau cu totul altele decît la populațiile de pe teritoriile Spaniei, Franței sau Britaniei, care au devenit neo-latine!!!!!

11. GEȚIA, PREZENȚĂ VIE DE’A LUNGUL ISTORIEIAici, în GEȚIAi, exista un popor, poporul PELASGO-GETIC, unitar, format de milenii, cu organizații politice statale de secole, aflîndu’se într-un stadiu de stat centralizat cu puternice structuri politico-administrative și militare avînd monede, steaguri și steme distincte, cu o cultură materială și spirituală proprie, caracteristice lui.

Un popor, într’un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limbă unitară de neam getic, pelasgo-getica dunăreană, forjată de milenii, din ale cărei numeroase cuvinte sînt amintite de Homer și Pitagora, limbă în care a scris și poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu.

Un popor, cu puternice sentimente naționale de libertate și neatîrnare care a dus chiar și sub dominația romană aproape 100 de ani, lupte, războaie pentru eliberarea sa națională care, în ultimele două decenii, înaintea părăsirii forțate de către romani a pământului Geției nord-dunărene, a și reușit să se descotorosească de armata și administrația romană.

Cu un asemenea popor cinstit, viteaz și războinic, putea, sub dominația romană, anumite persoane care intrau în contact des cu ocupanții să învețe și limba latină, adică latina cultă de la Roma pe care să o folosească la scris, dar în nici un caz la vorbit pentru că nu există dovezi că latina era vorbită.La stadiul la care se afla, nu este de închipuit că geții și’au uitat limba, tradițiile, obiceiurile ancestrale, ci a dăinuit prin afirmarea în istorie cu același nume de geți, de Geția, dar și cu altele, printre care și rumîni sau vlahi (care este bine de știut că tot exonim este pentru neamul nostru) și, mai apoi de găselnița geo-politică a pașoptiștilor – ”români”.

Toate teoriile și tezele autorului noului tratat de Istorie a Rumînilor cu privire la romanizare sînt presupuneri imaginare neargumentate științific, preluate de la scriitori străini, contrazise de felul argumentat cum prezintă în acest tratat poporul getic, în parte supus dominației romane și cel liber din afara granițelor vremelnice ale imperiului care, subliniază autorii noului tratat, și’a păstrat, și sub dominație romană, toate trăsăturile sale, tradițiile și obiceiurile, inclusiv limba maternă, cu influențele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorică susținută pertinent de marii enciclopediști rumîni, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densușianu, dr. Nicolae Lupu, Prătescu Voinești, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Emil Racoviță, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocală, George Călinescu, Dimitrie Gusti și nenumăratele Fundații și Asociații nonguvernamentale ”Getica”, sau ca acelor tracopați sau dacopați de la ”Noi Tracii”, ”Renașterea Daciei”, ”Academia Dacoromână”, etc., precum și ”Reînvierea Daciei” din New York este dacopatul dr. Napoleon Săvescu, prin străduința căruia s’au organizat pînă acum, la București, 3 Congrese Internaționale de Dacologie (Dacopatie) ținute la Hotel Intercontinental, cu mari rezonanțe interne și externe.

12. Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria în tratatele anterioare în lucrări și tratate de istorie, că noi rumînii sîntem o plămadă etnică a romanilor și coloniștilor lor, autorii volumului II din tratatul de istorie a românilor subliniază că ”s’a dovedit că izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (și ale lui Decebal, adăugăm noi), știrile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din geți recrutați pe teritoriul provinciei în sec. II-III, numele de persoane getice din inscripții, elemente de toponimie și hidronimie majoră, anumite tezaure de monede romane și, mai cu seamă descoperirile arheologice, toate arată plenar dăinuirea poporului getic în țara lui stăpînită de Roma biruitoare.

Deci, realitatea este că în cursul celor două războaie de cucerire și după anexarea unei mari părți din Geția la Imperiu, locuitorii băștinași nu au fost exterminați ori alungați peste noile frontiere, ci au continuat să existe ca populație supusă, majoritară –” (vol. II p.139).

13. O TEORIE LĂMURITĂ, CONTINUITATEALa pagina 143 din același volum se precizează:

”Rezultatele obținute de cercetarea arheologică, mai ales în ultimii 50-60 de ani, demonstrează fără echivoc continuitatea masivă a geților în Dacia Romană.

În spațiul și în timpul provinciei s’a constatat dăinuirea de așezări rurale și cimitire, obiceiuri și rituri funerare, persistența a numeroase elemente de cultură materială și spirituală din timpul Geției Carpatice independente, deosebite de noile forme de civilizație aduse de romani.”

Și asemenea concluzii, care niciodată nu se găseau în lucrările de istorie rumînească se află prezentate pe larg în noul tratat de Istorie a Rumînilor.

Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe morminte ale populației autohtone majoritatea covîrșitoare – Studiul ritualelor funerare la geți arată că aceștia, ca și alte populații din imperiu, și’au menținut sub romani principalele forme de înmormîntare și anumite credințe religioase din epoca Geției independente. (Vol.II, p. 146)

Asemenea aprecieri sînt făcute și pentru teritoriile getice neocupate de romani.

Astfel, la p.404 a aceluiași vol.II se remarcă: Continuitatea tradițiilor getice este caracteristice tuturor regiunilor neocupate de romani și ele se manifestă deopotrivă în ocupațiile și activitățile economice, în modul de organizare și în arhitectura așezărilor precum și în unele produse de artă.

Despre populația liberă din Moldova se relatează:

Toate informațiile pe care arheologia a reușit să le ofere, până acum arată o societate a geților liberi care promovează în teritoriile de la est de Carpați vechile tradiții ale civilizației getice cunoscute din perioada anterioare cuceriri romane – Diferitele categorii de unelte și obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele și vasele de lut se înscriu în tipologia generală a inventarului culturii geților liberi”, menționîndu’se aici neamurile getice ale costobocilor și carpilor, precum și un rege al costobocilor pe nume Pieporus. (Idem, p.430-440).

Cît privește pe geții liberi din partea vestică, în tratat se recunoaște că: Vestigiile arheologice din sudul Crișanei, ca cele de la Arad și Cicir, de pe Valea Mureșului– Sîntana-Arad și Chișineu-Criș, din bazinul Crișului Alb, constînd din cuptoare de ars ceramică, olărie de factură romană târzie, atestă nu numai legăturile cu provincia Geția Carpatică ci și dăinuirea geților în secolul al VI-lea. (II, p. 447)

Prin aceste concluzii este recunoscută și de către Cacademia Rumînă continuitatea neîntreruptă multimilenară a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum și autohtonitatea etnică a poporului geto-rumînesc.

Păcat, însă, că aceste rezultate n’au fost întărite cu opinii pertinente ale unor istorici și filologi rumîni de talie europeană ca și cu ale unor mari personalități științifice de peste hotare care s’au impus nu numai prin măiestria concluziilor lor, ci și prin noutatea acestora.

Căci, iată ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga:

”Originea neamului rumînesc trebuie căutată în traci (Geții din Tracia n.n) care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare și aceasta ne dă dreptul de a ne considera pe noi, rumînii, singurii și adevărații moștenitori ai acestori locuri”, relevînd că:

”Este vorba de un popor care, prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare.”

În contrast cu acei ”științifici”, care preamăreau ocupația romană a lui Traian, de cînd s’ar fi ”născut”, ”format”, chipurile, poporul geto-rumînesc și de cînd considerau că începe istoria lui, Iorga sublinia:

”Se va porni nu de la Traian, colonizatorul în Geția, ci de la cele mai vechi popoare din care venim de la acea rasă getică, întîia cultivatoare a pămîntului, întîia creatoare de ordine politică de la Carpați-pînă la Arhipelag.”

Susținînd multimilenara existență a poporului rumîn, ilustrul filolog George Călinescu, în discordanță cu cei ce abordau începutul istoriei rumînilor cu împăratul Traian, remarca:

”Prin penetrația rumînă nu s’a născut un popor nou, ci un popor foarte vechi s’a modificat prin înrâurirea altuia mai nou – nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră. Noi suntem, în fond, geți, geții reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei.”

Același incontestabil adevăr îl sublinia și reputatul om de știință, Simion Mehedinți, cînd declara:

”Noi rumînii sîntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pămînt al Geției și anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent”…

”Departe de a fi un popor tînăr, început cu războiul getic, neamul rumînesc își are originile sale cu mult în trecut.”

MIHAIL SADOVEANU, BĂȘTINAȘ AL GEȚIEI

Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins că descindea din stirpa getică.

”Filologii autohtoni, chiar la începutul întemeierii statului nostru independent s’au gîndit să afirme printr’un dicționar latinitatea noastră romană, deci noblețea noastră, deci dreptul de a ajunge un mare și puternic popor. Mărturisesc că nu înțeleg tot mai bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră (romană) exclusivă, deci noblețea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor.

Aș înclina să mă bucur mai mult de o origine getică, întrucît acești vechi pămînteni, geții, se bucurau de reputație excelentă în lumea antică, pe cînd despre romani nu se poate vorbi numai de laude. În sfîrșit în ceea ce mă privește, mă simt onorat de a fi coborîtor din băștinașii care erau sub oblăduirea vechiului nostru rege – Burebista.”

DE AMINTIT CĂ BUREBISTA ERA GET, IAR ANTICII I’AU MENȚIONAT CA ATARE ETNIA SA CLARĂ DE GET DIN GEȚIA

Poetul național rumîn Mihai Eminescu se considera și el descendent al marelui și viteazului getic:

”Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreț și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de Patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost și nu va fi rușine niciodată.”

Existența etnică a poporului rumîn, cultura lui materială și spirituală nu începe așadar, cu înfrîngerea lui Decebal și cu victoria împăratului Traian, moment trecător în istorie, ea nu începe nici cu istoria geților, părinții autohtoni ai poporului rumîn, cum s’ar putea considera.

”Dacă vrem să vorbim de continuitate – sublinia după o cercetare atentă a vechimii noastre, Mircea Eliade – ea trebuie căutată la un nivel mult mai adînc decît cel circumscris de istoria geților, a geto-rumînilor sau a descendenților lor, rumînii. Căci cultul lui Zamolxio la fel ca și miturile și simbolurile care stau la baza folclorului religios al rumînilor, își au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și ale Mediteranei.”

De aceea, începutul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza Nicolae Densușianu:

”Istoria noastră nu începe cu Herodot iar ceea ce afirma ”părintele istoriei” despre geți se referea la o perioadă tîrzie a istoriei noastre. Homer și războiul troian erau un punct de reper, dar înainte de Homer și mai înainte de greci a existat o civilizație anterioare celei elene, al cărui leagăn s’ar afla la Dunărea de Jos.”

ISTORICII STRĂINI ȘI GEȚIA

La aceeași concluzie ajung și numeroși oameni de știință străini care au fost atrași de universul fascinant al cercetării istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea autohtonitatea și continuitatea multimilenară a poporului nostru, remarcabilul om de știință ceh Jiulius Jung conchidea:

”Consîngenitatea vlahilor sau rumînilor de astăzi cu străbunii lor geți de dinainte de 2000 de ani o dovedește în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfățișării lor exterioare, nu numai trăsăturile feței și felul părului, ci chiar și portul pe care poporul l’a păstrat neschimbat, așa cum ni’l arată nemuritoarele figuri ale învinșilor, ostași geți ce se găsesc pe monumentele de artă ridicate pentru preamărirea învingătorului lor, Traian. Non datur saltus in natura !”

Subliniind aceeași vechime și continuitatea multimilenară a poporului rumînesc, istoricul francez Albert Armand, în anul 1936, aprecia:

”Acesta (poporul rumîn) este unul dintre cele mai vechi popoare și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie că e vorba de traci (adică geții din Tracia) –, de geți sau de daci (geții din Dacia Romană), locuitorii pămîntului rumînesc au rămas aceeași din Epoca neolitică, era pietrei șlefuite pînă în zilele noastre, susținînd astfel printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.”

Poate tocmai de aceea, cînd Badea Cîrțan pleca din țară, admirînd columna lui Traian și a lui Decebal de la Roma italienii au strigat uimiți:

”Doamne! A coborât un dac de pe Columnă.”

Pe italieni îi înțelegem de ce ne spun ”daci”, doar predecesorii lor ne’au poreclit astfel, de neînțeles este de ce o mai fac dacopații fără frontiere din Rumînia !!!

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt a neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

GETO-RUMÎNII DIN CARPAȚI VORBESC DE CÎTEVA MII DE ANI LIMBA GETICĂ

Deși, principalilor trădători ai neamului geto-rumînesc carpatic nu le place că pe acest areal se menține o unitate lingvistică de nezdruncinat după cel puțin 4000-5000 de ani de continuitate etno-genetică, în pofida existenței în aceste milenii a cîtorva imperii care au stors de vlagă sute de generații de băștinași, și au extras comori și resurse imense, e bine să ne reamintim măcar din cînd în cînd și noi băștinașii, dar și celor care speră să înfrîngă această cerbicie a băștinașilor, că nu vor reuși să întrerupă această linie milenară de cultură și tradiție.

Deja suntem obișnuiți că una dintre principalele unelte ale trădătorilor neamului rumînesc s’a dovedit a fi în diverse împrejurări lucian boia (paprika), care printre altele, declară în mod cu totul fals că Ştefan cel Mare vorbea ”moldoveneşte” şi că ”dacă i’am fi spus că e rumîn, n’ar fi înţeles ce spunem”.

Ce e drept, nu știm cît de ridicată era școala și erudiția pe atunci, și cît de multe cunoșteau despre strămoșii lor, rumînii din vremea lui Ștefan cel Mare.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sînt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive. Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba rumînească populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare.

Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, care ca și slavona era tot o lingua franca de circulație pentru documente, deşi limba maternă a fiecărui european era limba acelui neam în care s’a născut, iar această limbă a fiecărui neam abia pe la sfîrşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă cam toate limbile popoarelor europene.

Primul document în limba rumînă păstrat pînă în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Sigur, au existat documente redactate în limba rumînească și mai demult, dar acestea nu ne’au parvenit prin timp, sau nu au fost încă descoperite.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia trădătorului lucian boia paprika este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii rumîn-moldovean.

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Rumînie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începînd din anul 1924.

Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Cînd vorbim de identitatea etnică medievală a rumînilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de rumîni, iar documentele scrise de rumîni mai apoi sînt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hîrtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor). Nu putem decît să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gîndeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea ”ex valahico in latinum versa est” – ”a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească ”valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare?

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de ”limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era ”valahă” – sau mai bine zis rumînească, ”valah” fiind numele dat rumînilor de străini, un exonim.

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli?

Este greu de răspuns la această întrebare cîtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sînt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pîrîu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lînă Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mîndrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea Pîrcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vîlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cîrlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s’ar înţelege fără probleme cu un oltean, cu un dobrogean, sau cu un ardelean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea rumîneşte – sau cel puţin s’ar fi înţeles cu un rumîn – dar ce limbă credea el că vorbea?

Noi credem că Ștefan ce la Mare nu avea probleme de acest gen. De nicăieri nu rezultă că rumînii din acele vremuri aveau astfel de preocupări.

Tătarul şi legea rumînească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redăm în rîndurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

”(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi rumînii după legea rumînească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pîrî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea rumînească, cum este legea rumînească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea rumînească.”

Fragmentul necesită cîteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar. În original, ”legea rumînească” este redată prin ”voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi ”legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, pentru că este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu’l zăpăci într’o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să’i vorbească de ”Valahia Minor”.

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început ”domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia ”legea moldovenească” – însă a preferat ”legea vlahă” sau ”legea rumînească”, fără doar și poate pentru că moldovenii aveau conștiința apartenenței mai largi la neamul rumînesc carpatic, ”jus valahicum” nefiind aplicat doar de unele grupuri rumînești restrînse, ci de întreaga suflare rumînească.

În cazul de faţă, cînd discutăm despre ”legea rumînească” în opoziţie cu ”legea robilor” şi ”legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea rumînilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

”Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de ”zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica rumînilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de ”jus valahicum” din Transilvania, aflat în vigoare pînă tîrziu în secolul al XVIII – răspîndirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme juridice îndreptăţindu’ne să folosim termenul de ”legea rumînilor”.

Germanii supăraţi pe unguri înainte de apariţia naţiunilor

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială, fără nici un fel de suport în perioadele anterioare.

Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – se spune că nu conta originea etnică.

Numai că această teorie nu prea se potriveşte deloc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sîrg pe unguri pe la 1613.

Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona deja, la Braşov de pe la 1500.

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim.

Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lîngă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa:

”Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani.”

Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene.

Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune:

”Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă.”

Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari):

”De asemenea, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german.”

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii.

Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tîmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn braşoveni din anul 1523:

”De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii.”

Moldovenii erau de fapt rumîni, rumări

Bodea Rumărul dintr’un hrisov al lui Ștefan cel Mare, emis la Suceava pe 13 martie 1489 (6997)

Traducere din Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova. Vol. III (1487 – 1504), București, 1980:

”Iar hotarul acestei seliști, unde a fost Târgul Săratei, mai sus de gura Săratei, <să fie> începând de asemenea de la gura Săratei, și pe malul Prutului în sus pînă la seliștea lui Bodea Sîrbul (Бодѣ Сръбоуʌа), de aici tot pe malul Prutului în sus, pînă la seliștea lui Bodea Rumărul* (Бодѣ РȢмърȢʌа), iar de aici în sus la deal și peste cîmp la pisc la matca Săratei, de aici pe vechiul drum la deal și pe vîrful dealului în jos. la movila săpată, de aici pe pisc la un stîlp și la un alt stîlp, de aici pe drum până la hotarul lui Limbădulce. Acesta le este tot hotarul.”

Fotocopie din Colecția de Documente a Serviciului Județean Iași al Arhivelor Naționale

Scrisoare din perioada 1592-1597

Primarul rumîn și cel armean din Suceava și consilierii lor cer lui (Gaspar sau Johannes) Budaker și lui Urban (Weidner) să elibereze niște oameni reținuți la Bistrița. Ei exprimă totodată rugămintea de a nu se reclama drepturi vamale pentru boii cumpărați în Transilvania de Csáky István.

”† Scris’am adecă noi, birăul cel rumânescu şi cu cel armenescu şi cu 24 de pîrgari de la uraş, de la Suceava, şi vă mulţemim dumilor-voastre ca fraţilor şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă prentru ce aţi făcut bine de ne’aţi socotitu oameni ai noştri şi fraţii. Acmu ne rugăm dumilor-voastre să faceţi b(i)ne prentru voia noastră să grăiţi acelui neamiş mare, lui Ianăş, ce ţine vidicul dumilor-voastre pre acolea, ca să slobodzească pre feciorii noştri ce avem acolea, însă armeani şi cu alţii ce au pre lîngă ei. Iară, de bine ce veţi face dumile-voastre, noi avem a mulţemi ca fraţilor, şi ce va hi treaba dumilor-voastre la noi, noi avem a face prentru voia dumilor-voastre. Şi să fiţi dumile-voastre sănătoş, adevăr.

Sc(r)is în Suceava.

Și ne rugăm dumilor-voastre, că am înțelegut că ceareți du(mi)le-voastre vamă de preste acei boi ce’au luat Ceachi Iuștuan. ce ne rugă, să iertați dumile-voastre, că nu să cade, nice’i cu direaptă.

† Scris’am la giupînul, la Budachi birăul, și la Orban birăul, sănătate.”

Toader, fiul Agathonei, vinde unui frate partea sa din satul Nemerniceni, ținutul Suceava (1609)

”Adecă eu Toader, ficioriul Agathonii, fratele lui Evloghie din Nemerniceni despre Șumuz, din țănutul Sucevii, mărturisesc însumi pre mine cu acestu zapis al mieu, cum am văndut a patra parte de giumătate de sat Nemerniceni, ce iaste parte me, fac trei jerebii și giumătate, așijdire și giumătate de heleșteu, din gios și din mo(a)ra, giumătate și de heleșteu din sus, iarăși a patra parte. Și am văndut fratelui nostru lui Vasilie Șaptelici și giupănesii sale Tofana și ficiorilor săi drept 100 de taler(i) bătuți, de argintu, tot taleri de față. Și mi’au plătit deplin, denainte a mulți oameni buni și boeri: Nicolai hotnog și Dubău hotnog și Cărstiian pihnicer și Zota vameș și Londe, nepot Mihili(i) și’nainte doi șultuj(i) Pet(ru) rumînesc și Norco arminesc și Gavriil Potlog și Ghelasie a Magdalinii și Andahur cupeț și Hiorga cupeț, ginerile Turcului și Toader și Afvar, a dumisale hatmanului și Isaico și Costin și toți vătămanii de ocolul Sucevii. Și am văndut cu tot venitul, cum scrie mai sus, ca să’i hie de acum înainte diriaptă ocină fratelui nostru, Vasilie Șaptelici și fimei sale Tofanii și cuconilor săi și nepoților și strănepoți(lor).

Și noi dacă am văzut de bună voia lor vănzare și tocmala și deplin plata, noi am pus mai mare mărturie și pecețile noastre cătră acestu zapis. Și altul ca să nu să amestice, denaintea scrisorii mele, ca să să știe.

S’au scris în Suciav(a), 7117 (=1609) Ghenar 28.
S’au posleduit, Constandin Leondari sulg.
Mare log(o)f(ă)t.”

Moldovean vorbitor de limbă rumînă

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cît se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică.

În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau rumîni care vorbeau limba rumînă.

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său:

„Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi rumîni şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera avînd aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu rumînii din Transilvania şi Ţara Rumînească.

”Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi rumînilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumîn, adică rîmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

”Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumîneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Rumînească”

Acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, acest fragment este ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste sau de maghiaropați și de către trădătorii și dușmanii neamului rumînesc.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani, însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.

În definitiv, Moldova ca regiune nu reprezintă decît o mică parte a Regatului lui Burebista, care se întindea și peste Moldova, și peste Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, și pînă dincolo de Nistru spre Crimeea, dincolo de Dunăre, la vest pînă dincolo de Panonia, pînă la Munții Alpi, dar și la sudul Dunării pînă la Marea Adriatică și Marea Egee.

Numai și dacă luăm o astfel de întindere a vechilor provincii controlate de geți, putem spune ori că așa-zisa limbă moldovenească se vorbește și azi în Grecia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, ori că în toată Moldova – Basarabia, și dincolo de Nistru în Transnistria și Ucraina se vorbește încă limba lui Burebista, LIMBA GETICĂ !!!

Pentru că în Moldova nu a călcat picior de soldat roman !

Pentru că din toate documentele pe care le avem despre Burebista, reiese că era get ! Burebista nu era nici latin, nici moldovean, nici valah !

Datorită științelor moderne, cum ar fi genetica, știm deja azi că cei mai mulți trăitori de azi din teritoriile Geției lui Burebista sînt urmașii celor care trăiau aici dintotdeauna și acum 5000 de ani și acum 10.000, iar limba lor a fost moștenită din generație în generație pînă azi și nu a fost adusă de nicăieri, ci mai curînd dusă spre locurile unde azi se vorbesc limbi înrudite cu limba rumînă.

Deci, să fim bine înțeleși, rumînii de azi nu vorbesc nici latina, nici alt grai regional… fie el bănățean, oltenesc sau transnistrean. Sîntem geți, și vorbim o limbă getică modernă căreia îi spunem limba rumînă datorită unui accident istoric !

Acest accident este confuzia perpetuată secole la rînd și în care se află și azi aceia care încă mai cred că limba rumînă este urmașa limbii vorbită de soldații romani trimiși de la Roma să treacă Dunărea și să’l prindă pe Decebal, nicidecum să alfabetizeze o populație. Acest ”accident” așa cum este natural nu s’a petrecut nici, în Egipt, nici în Palestina la Ierusalim, nici în Asia Mică (Turcia), nici în Britania, Iberia sau în alt loc cucerit de Roma.

Cînd s’au făcut aceste presupuneri empirice, precum că limba rumînească ar fi un vlăstar al limbii latine, ramura lingvisticii numită etimologie era la începuturi. Cu ajutorul etimologiei deși era aplicată încă din antichitate, asupra majorității lexicului rumînesc încă nu i s’a dat verdictul final. Poate doar datorită Dicționarului Etimologic al lui Mihai Vinereanu, putem vorbi de o apropiere de originile reale ale limbii rumînești, acesta susținînd că limba rumînească se trage direct (60% din lexicul actual) din substratul vechi european, fiind una dintre cel mai vechi limbi europene.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

REGELE SARGEȚIEI, DACIBALO, VICTORIOS ÎN FAȚA ROMANILOR

Tăblița 94 confirmă relatările lui Dio Cassius (LXVII, 6) despre victoria Regelui Geției de Sus, Decebal, de la Tapae.

Text Tăbliță:

ΔAЧIBAΛO ONΣOTYЧEO ΔV MAEPO BIPO ΔAЧYO AIPOZANTO ΠOE NOBAΛIEO ZEBEΛA
TO PEYV ΔAЧIEO KVE KOPOΛEO ΣAMITOE AZO ΛVE ΔEO ZABEΛO ΠVΔO ON ΨENY
BEYPO ΔVE ΛO ΣAPΨEЧEIO -X. ΔIEΨIO BIEZINO APEZANΔO ΠANTEΛO PVMVNOΣO
ΛVE MATO ΔAЧIBAΛO
Sub soldații din stînga : ΣAΛЧEPO POTOΠANO
În dreapta, deasupra celor trei siluete: ΦVΣKO- KOTOΠOΛO BOIЧEPO -K- BAIONΣO ENO
EPIΨEPIO ΨENVKΛOE
Sub cetate : TAΛIΠIKO ΣAPMIΨETVZO -Σ/E-M-E-M Δ -E-KIPY

Transliterare și ordonare:

DACIBALO ONSOTICEO DU MAERO BIRO DACIO AIROZANTO POE NOBALIEO ZEBELA TO REIU DACIEO KUE KOROLEO SAMITOE AZO LUE DEO ZABELO, PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO -H.
DIEGIO BIESINO AREZANDO PANTE LO RUMUNOSO FUSKO LUE MATO DACIBALO.

SALCERO ROTOPANO

KOTOPOLO BOICERO -K- BAIONSO EN ERIGERIO GENUCLOE
TALIPIKO SARMIGETUZO – S/E-M-E-MD-E-KIRY

Variantă de interpretare:

DACIBALO ONSOTYCEO (însoțit) DU (de) MAERO BIRO (Marii Bărbați) DACIO (daci) AIROZANTO (onorare) POE (pus) NOBALIEO (nobilimea) ZEBELA (războinică) TO REIU (Regelui) DACIEO (Dacilor) KUE (cel) KOROLEO (încoronat) SAMITOE (înălțimea) AZO (cerească) LUE (lui) DEO (Zeul) ZABELO (Războiului, Ares), PUDO (puternic) ON (în) GENI (ocrotirea) BEIRO (biruințe) DUE (aduse) LO (la) SARGECEIO (SarGeția).

DIEGIO, BIESINA AREZANDO (închinînd, arătînd) PANTE (drapelul) LO (lui) ROMUNOSO (romanului) FUSKO (comandantul romanilor Fuscus) LUO (luat) MATO (regelui) DACIBALO.

SALCERO (Lăncieri) ROTOPANO (Rotopani)

KOTOPOLO (Marele Preot) BOICERO – K- (Chiliarhul) BAIONSO EN (în) ERIGERIO (Guvernămîntul) GENUCLOE (Genuclei).
TALIPIKO SARMIGETUZO – E-M-E-MD-E-KIRY
Falnica Sarmizegetusa ––

Variantă în vorbirea curentă:

”Decebal însotit de Mari Bărbați daci onorînd eroica nobilime războinică a Regelui Dacilor, cel încoronat sub zodia Zeului Războiului (Zabelo), Puternicul Ocrotitor al Biruințelor aduse Geției de Sus.
Diegis, Vezina prezentînd stindardul luat romanului Fuscus, Regelui Decebal.

Lăncieri, Rotopani

Marele Preot Boicero, Chiliarhul (Generalul) Baionso din Guvernămîntul Genuclei.

Falnica Sarmigetuzo”

Comentarii:

Prima și cea mai importantă mențiune care o regăsim este denumirea regatului lui Decebal, un amănunt puțin acceptat de istorici, Sar-Geția fiind considerat numai rîul în care Decebal și’a îngropat unul din tezaure, ulterior jefuit de romani. În tăblița noastră un zeu al războiului nu putea fi un ocrotitor al unui râu, ci ori al întregului regat (”reiu”), ori a unei cetăți importante.

De aceea, nu este exclus ca SarGeția, să fie ori o denumire a întregului regat a lui Dacibalo, ori a complexului fortificat de dave din Munții Orăștiei, numit sugestiv Geția de Sus.

SarGeția înseamnă Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo. Particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxis și multe din toponimele getice, Dan Oltean în ”Religia Dacilor” atribuindu’i sensul de ”soare”, ”luminat”.

Încă din primul an de domnie, din anul 85 d.Hr., Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Imperiul Roman organizează prima campanie în inima SarGeției.

În 86 d.Hr., regele get Duras și’a trimis trupele la sud de Dunăre în provincia romană Moesia.

După acest atac, împăratul roman Domițian a venit personal în această provincie, reorganizînd’o în Moesia Inferior și Moesia Superior. Aici a plănuit un viitor atac asupra Geției.

Împăratul Domițian, pentru a’i arăta lui Decebal cine este ”stăpînul lumii”, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus. La ordinele împăratului Domițian, generalul Cornelius Fuscus a traversat Dunărea – se presupune – într’un final, cu cinci legiuni romane.

Marea bătălie are loc la Tapae ar fi avut loc, potrivit mărturiilor istorice, în anul 87 d.Hr.

Se zvonește ca înainte de această primă bătălie, Decebal, văzînd numărul mare al forțelor armate romane, a propus încheierea unui tratat de pace cu romanii, însă a fost refuzat. Atunci, Decebal a trimis o nouă solie, cu înștiințarea că de’i vor cere lui romanii pe viitor pace, nu o va da decît în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap de roman din imperiu.

Se pare că la acest zvon Fuscus a luat atunci insulta asupra sa și că a decis să intre, pe cît de furios, pe atît de imprudent, în Geția de Sus, spre a’l pedepsi pe Decebal.

Pe baza documentelor si mărturiilor scrise, se pare că Fuscus a fost atacat din toate părțile, iar armata lui a copleșit sub presiunea Geților. Într’un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într’o cursă.

Înainte de a fi ucis, Fuscus a făcut o ultimă încercare de a’și ridica oamenii, dar legiunile sale nu au fost decît împrăștiate și zdrobite, în special Legiunea V Alaudae. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a.

Standardul de luptă, faimosul Vulturul Roman, a fost pierdut, iar Geții au capturat steagurile și mașinile de luptă ale romanilor.

Avînd un astfel de temperament impulsiv, înțelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă și sfărîmat, de cumintele, socotitul și plinul de resurse strategice, Decebal al Geților.

Dio Cassius, LXVII, 6:

1. Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal [Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era… Exc. Val.] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani.

2. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus. de’a lungul Istrului.

3. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într’un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrîului, cum îi era obiceiul, într’adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frîu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbîndeai. Xiph. 219, 10-24 R. St. şi (§1) Exc. Val. 284 = Suidas sub cuvintele δεινοσ şi καιριοσ şi (v. 7-10) Exc. Val. 285, de asemenea (v. 8-10) Exc. Val, 280.

Citiți și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

5. Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian şi’i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Cînd a aflat de aceasta Decebal, i’a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunînd că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să’i dea lui Decebal, anual, doi oboli. Iar dacă nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Petr. Patr. Exc. de leg. 3 (Hoeschel, p. 15 = FHG, IV, p. 185, fr. 4).”

Pe Tăblița 94 (conform numărătorii lui Dan Romalo) apar Dacibalo, Diegis, Bezino (Vezina) și generalul roman Cornelius Fuscus. Este prezent kotopolo Boicero și de asemenea, kotopolo Baionso marele preot din Genucla.

Apare fraza DEO ZABELO PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO, care se repetă și în Tăblița 114, și care în accepțiunea noastră poate însemna o formulă standard de exprimare privitoare la Zeul Războiului (Deo Zabelo) care era Ocrotitorul Victoriilor în Luptele duse de Regatul Geției de Sus.

Sînt menționate și cetățile Genucla și Sarmigetuzo.

Sub reprezentarea grafică a armatei, compusă din două tipuri de soldați apare textul SALCERO, lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră), și ROTOPANO, rotopani, luptători cu toroipanul (arh. buzdugan, bîtă mare).

Dicționar:

onsoticeo, onsoticie, onsotise, onsotice, onsoticeu, onsohito – ”însoțit de, însoți, însoțitor, împreună cu”, sotia ”soție, asociere”, soti ”împreună / însoțită”, sotivo ”împreună cu, alături de”, socheo, soceo ”însoțind/însoțiți/împreună cu” sînt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din PIE *sokʷui-s ”însoțitor, companion” (IEW, 896) (cf. DELR, soț).

Maero Biro – ”Marele Bărbat / consul la romani, primar”, veiro ”cu bărbăție”, brebiro ”a ieșit învingător/mai bărbat”. Geticul biro/viro și derivați săi nu au lăsat nu au lăsat urmași decît indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi indo-europene. Subst. viro este echivalent cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din PIE *ŭir– ”bărbat” (IEW, 1177). Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos” ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat. Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucît ea a intrat în greacă pe vremea cînd b nu trecuse încă la v, în această limbă, asta nu mai tîrziu de sec. I-II d. Hr., dacă nu ceva mai devreme, cînd nu putea fi vorba de romanizarea geților.

1. arezandu – ”au închinat, au oferit o ofrandă”, airozanu ”rugăciune / te deum, jurământ, ofrandă, închinare”, rigoete, roghiau ”se roagă / se închină”, sînt echivalenți cu lat. rogō, –are ”a (se) ruga” din PIE *rog-o ”stretching” (EDL).

2. airozanto, erosanto – onorare, omagiu, a saluta, ”eroic”, ”erosanto” provine de la rădăcina ”ero, hero”, ce provine din rădăcina *ser-  ”a proteja”, Beekes apreciind că este probabil un cuvînt ”pre-grec”, cel mai probabil provenind din lexicul pelasgilor.

3. arezando – ”a răsări, a se arăta”, zăreață s.f. (Oltenia, Muntenia) ”înfățișare bună, sănătate, vigoare”. Este pomenit în dicționarul lui Scriban. Poate fi o formă arhaică pentru ”a zări” sau a lui ”a răsări”, a arăta, a se arăta, a se ivi, a apărea, a se vedea. Poate fi și o metaforă din vb. a zări- ”strălucind, luminînd”, sau din vb. a arde – ”arzînd” cu același sufix. În textul nostru i se potrivește sensul de ”prezentînd drapelul” sau și mai simplu ”arătînd drapelul”.

zanto / santo – ”sfînt, sacru” și vine din proto-indo-europeanul *sān- ”sănătos, fericit”.

poe, po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sînt cognați cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos” (EDL, 479).. Prin urmare forma cu -n- este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune” (cf. EDL. 461).

reiu – ”rege, regat, împărăție”

corolo, corolu, coroleu – ”încoronează, încoronat, coroană”, trimit direct la actualele coroană, a încorona, precum și a (în)-cununa, cunună, considerate tot de origine latină, fiind cognați cu lat. corona, precum și gr. κορωνις ”obiect curbat”. Toate aceste forme provin din PIE*(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935). Radicalul este foarte prolific în limba rumînă precum și în multe alte limbi indo-europene. Formele rumînești menționate nu sînt de origine latină.

deu – ”zeu”, diu ”zeu, preot”, deus ”Marele Preot/zeu”

samitoe, samitue – înălțimi, are același sens cu lat. summus ”culme, înățime” derivat din summa, deși etimologic și fonologic vorbind apropierea este forțată.

azo – ”ceresc, spirit, energie”, prezent azi și în alte limbi europene

pudo – putea, putere, voința, puternic, cu origine din vechea proto-europeană și echivalent cu Aromînul pot, puteari, Asturianul poder, Aragonezul: poder, Catalanul poder, Corsicanul pudè, Dalmațianul potar, Friulianul podê, Galicianul poder, Italianul potere, Ladinul podei, Napolitanul puté, Occitanul poder, pòdre, Portughezul poder, Romansch pudair, puder, pudeir, Sardinianul podere, podi, podiri, potere, Sicilianul putiri, Spaniolul poder, Venețianul poder ș.a.

beiro – ”a birui, biruitor, biruitori”, de asemenea, învingători, victorioși, se declină din biro – ”bărbăție”

sar – ”prelat/prelați”. Din moment ce definește noțiunea de ”preot” la un popor cu o religie străveche este de presupus că și cuvântul respectiv trebuie să fie foarte vechi. Ar putea proveni din adv. sar ”sus” care pare a fi cognat cu lat. sursum ”sus”, dar ipoteza nu este tocmai sigură. Ar putea fi vorba de un caz tipic de omoninie. Trebuie asociat cu sargerio și sarmatu.

Sargeceio, sargeto, sargheto – ”Geții de Sus”, Sargeția, Geția de Sus sînt forme compuse din sar- și gheto, geto.

pant, pante – ”stindard, drapel de luptă”, pante dato ”drapel dobîndit (?)/ încredințat de zei”, patela ”stindard”. Cele două forme getice pentru ”drapel, stindard” trebuie să aibă aceeași origine. Ele provin din PIE *pet– ”a zbura”, pet-n-es ”vîrf de aripă, pană” (IEW, 826) cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene cu sens de ”pană, aripă” (cf. DELR, pană). Prin urmare, forma getică ”pant” provine de la acest radical, prin epenteza nazalei n, iar cea de’a doua formă provine din același radical, sensul inițial fiind acela de ”cel care flutură”.

Salcero – lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră)

talipico, talipica – ”falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare”, talpico (talipico) ”de sus”, tali, talu, talue ”înălțimi, înalți, înalt, de sus”. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene (celtice, germanice, albaneză), pe lîngă latină.

Nu insistăm cu explicația tuturor cuvintelor, textul nefiind prea lung, dar și pentru că multe din cuvinte au explicații pe situl nostru la citirea celorlalte Tăblițe descifrate.

Citiți și: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau: GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Sursa: Izvoare privind istoria Rumîniei, Editura Republicii Populare Rumîne, Bucureşti, 1964, Mihai Vinereanu – limbaromana.org, Mato davo geto

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

DE UNDE AVEAU GEȚII AURUL FURAT DE ROMANI?


Originea marelui tezaur luat de romani din Geția în urma războaielor de la începutul secolului al doilea a stîrnit numeroase controverse. Prada de război ar fi totalizat, potrivit unor autori antici, peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint, cantităţi impresionante care i’au făcut pe mulţi istorici moderni să le considere ireale.

Comoara getică legendară

Autorul antic Dio Cassius menţiona povestea comorii ascunse de Daci Balo, înainte de sfîrşitul războiului cu romanii şi furată de Traian:

”Fură descoperite şi comorile lui Daci Balo, deşi se aflau ascunse sub rîul Sar-Geția, din apropierea capitalei sale. Căci Daci Balo abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pămînt, iar după aceea aduse rîul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.”

Numeroşi istorici au încercat să ofere explicaţii pentru originea bogăţiilor legendare în aur furate de romani, ca pradă de război, din Regatul Getic al lui Daci Balo înfrînt de armatele împăratului Traian.

Numeroşi savanţi au încercat să explice originea bogăţiei geților.

Istoricul Jerome Carcopio, autor al unor lucrări despre bogăţia Geției şi redresarea Imperiului Roman după cucerirea ei, susţinea că minele de aur exploatate de localnici ar fi explicat prada impresionantă de război.

Istoricul Jerome Carcopino, a fost citat în volumul ”Aurul Daciei”, de I. Oprişan, (Editura Saeculum):

”Traian a pus mîna pe tezaurul enorm pe care regii geți, moştenitori ai minerilor agatîrşilor despre care vorbeşte Herodot, acumulaseră produsul exploatărilor de aur şi argint, pe care din preistorie şi pînă în zilele noastre nu au încetat să le ofere locurile cele mai grandioase din Munţii Transilvaniei. Şi bogăţia acestui tezaur s’a revărsat deodată ca un rîu de aur asupra întregului Imperiu.”

Citește și:  VASELE GETICE DE AUR

Aur din prăzi de război

Şi academicianul Vasile Pîrvan s’a numărat printre cei care au încercat să ofere explicaţii pentru originea marilor tezaure ale geților, capturate de romani.

Vasile Pîrvan, în volumul Getica:

”Jerome Carcopino crede, pe baza cifrelor de mai sus, că extracţia aurului şi argintului din minele Geției în vremea pre-romană a trebuit să fie foarte energică, dînd un produs de circa 5.500 de kilograme de aur şi 11.000 de kilograme de argint pe an. Părerea noastră e că recolta anuală – pe cale minieră – a trebuit să fie mult mai mică, dar că în schimb geții strînseseră încă de pe vremea lui Boero Bisteo uriaşe cantităţi de metal preţios prin războaie de cucerire, în special împotriva celţilor, mari iubitori de podoabe de aur şi de argint, şi că prin oficiul de mercenari pe care îl făceau în slujba diferiţilor regi. Ei de asemenea adunaseră mari cantităţi de aur şi argint, atît în monede, cît şi în podoabe, începînd încă din secolul V î.Hr., dar mai cu seamă în secolele II şi I î.Hr..”

Marile tezaure descoperite în epoca modernă conţin cantităţi mari de stateri Koson şi Lysimach din aur şi argint, provenite din secolul al III-lea şi I î.Hr., adăuga istoricul, îşi aveau originea fie în prăzile de război fie în plăţile de pradă primite de geţi.

O explicaţie asemănătoare a oferit’o și Radu Vulpe în ”Columna lui Traian” (ciMEC, 2002), explicînd scena CXXXVIII de pe Columna lui Traian, care înfăţişează soldaţii romani ducînd pe animalele de povară desagi încărcate cu vase şi metale scumpe (vezi foto):

”Au căzut astfel în mîinile romanilor enormele comori adunate în curs de secole de regii geților, provenite din dări asupra circulaţiei comerciale, din daruri inter-tribale, din războaie, dar mai ales din exploatarea rocilor şi nisipurilor aurifere din munţii şi apele ţării. La creşterea acestor avuţii contribuise şi Imperiul Roman însuşi, prin subsidiile pe care, încă înainte de Domiţian şi chiar pînă în primii ani de domnie ai lui Traian, le plătise geților pentru a se abţine de la atacuri la sud de Dunăre. Întreprinzînd războaiele pentru cucerirea Geției din motive esenţial strategice şi politice, Traian fusese stimulat, fireşte, şi de perspectiva de a pune mâna pe considerabilul tezaur getic.”

În scena CXXXVIII este reprezentat doar transportul tezaurului la Roma, fără nici un indiciu cu privire la modul în care acesta a fost ascuns sau dacă a fost ascuns doar într’un singur loc. Poate că Bicilis și’a salvat viața lui și a camarazilor lor doar pentru că a spus de tezaur.

Dar a tăinuit locul unde au fost ascunse restul tezaurelor.

Putem înțelege numai din imaginea sculptată cu copacii și aspectul stîncos al locului, că totul are loc într’o regiune împădurită din munți, desigur, undeva în jurul zonei cucerită a SarmiGetuzei, așa cum era normal și așa cum reiese din relatarea lui Dio Cassius, în partea sa plauzibilă.

Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea a încercat să aprecieze amploarea jafului în aur şi argint, petrecut după cucerirea SarmiGetuzei:

”Înţelept om fiind (împăratul Iustinianus I) şi aflînd din cărţi cît de bogată este în avuţii Fara (Scythia) şi puternică prin arme acum ca şi odinioară, ţară pe care primul a cucerit’o marele Traianus, punînd mîna pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.000 libre şi dublu de argint, în afară de paharele şi vasele de nepreţuită valoare, turmele de vite şi armament, şi bărbaţi luptători excelenţi, în număr de peste 500.000 luaţi cu arme cu tot, precum Cryton care a fost părtaş la război o dovedeşte.”

Valoarea comorii a fost imensă.

De la medicul Cryton, care a participat la războaiele getice ale lui Traian și a scris o carte despre ele (din păcate pierdută), aflăm, din textul transmis de scriitorul Ioannes Lydus, în secolul VI (II, 28), că învingîndu’i pe geți, împăratul Traian a adus romanilor ”cinci milioane de libre aur și de două ori mai mult argint (= între 380 și 550 g), în afară de vase și obiecte care mergeau dincolo de orice preț”.

În mod natural, așa cum au fost de acord toți criticii moderni, aceste cifre sunt total exagerate, chiar fantastice transportorul putând exagera. Dar chiar și reducîndu’le la o zecime, așa cum este calculat de către savantul francez J. Carcopino, și anume însumînd numai 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, acestea rămîn uriașe.

Ce a făcut Traian cu prada de război?

Citește și:   DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Prada getică trebuie să fi contribuit imens la înflorirea activităților economice, sociale și constructive ale imperiului.

Înainte de războaiele sale împotriva lui Daci Balo, Traian a fost nevoit să ia măsuri dure pentru a salva, în scopul de a echilibra finanțele statului, lăsate într’o stare proastă de predecesorii săi, dar acum el trece la cheltuieli bruște nelimitate: drenarea Mlaștinilor Pontine, extinderea porturilor din Italia, construirea unui nou apeduct pentru a furniza apa la Roma, refacerea în Egipt a canalului dintre Nil și Marea Roșie, creșterea armatei prin înființarea a două noi legiuni, pregătind marele război împotriva Parților din 113 – 117, renunțînd la anumite impozite, dînd poporului roman mărețe și spectacole lungi, alocînd pentru subvenții considerabile săracilor, dar, mai presus de toate, construind în mijlocul orașului incomparabilul Forum Ulpium, cu edificii magnifice și cu însăși Columna lui, a cărui relief descrie războaiele getice.

Istoricii care au cercetat lucrarea lui Ioannes Lydus afirmau că, Traian ar fi adus din Geția 165 de tone de aur şi peste 330 de tone de argint.

Comori de aur impresionante, provenind din vremea geților au fost descoperite de’a lungul timpului, pînă în prezent, în toate zonele ţării, mai ales în regiunea Ardealului şi pe teritoriul fostelor cetăţi antice din Munţii Orăştiei.

Cele mai spectaculoase descoperiri sunt spiralele din aur masiv, cu greutăţi între 600 de grame şi 1,3 kilograme fiecare, provenite din SarmiGetuza Regia.

După cucerirea bogăţiilor Geției, capturarea comorilor şi stăpînirea exploatărilor miniere, Traian devenise atât de bogat încât se arată indulgent faţă de supuşii săi privind taxele pe care aceştia trebuiau să le plătească. A fost cuprins la scurt timp de febra construcţiilor grandioase care au schimbat înfăţişarea Romei, şi’a mărit numărul legiunilor şi şi’a răsplătit poporul cu generozitate.

Dio Cassius:

”El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.
Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât spre a’i sluji ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă.”

Alţi istorici au contestat existenţa unei asemenea cantităţi de aur în Geția, susţinînd că geții erau un popor de plugari, crescători de animale şi meşteşugari.

I. Oprişan, în volumul ”Aurul Daciei”:

”Cine a văzut lingouri de aur de 8–10 kilograme, de mărimea cel mult a unei cărămizi, îşi dă seama că ele ocupă un simplu colţ al unei încăperi şi nicidecum zeci de vagoane. Şi e vorba totuşi de o ţară cu un puternic potenţial militar şi economic, cu cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, pentru cucerirea căreia au trebuit două războaie de ample dimensiuni, duse de cel mai mare imperiu, cvasimondial, al timpului.”

Sigur, sunt multe semne de întrebare, dar nimeni nu poate spune ce comori au mai fost îngropate de Daci Balo, presupunând că preventiv tezaurul getic a fost îngropat sau ascuns în cel puțin 2-3 locuri, conform unei zicale vechi, ”Nu’ți pune toate ouale în același cos!” sau conform obiceiului cucului care nu’și depune ouăle într’un singur cuib.

Apoi, cine poate garanta că Traian nu a dosit o mare cantitate din captură?

Ulterior această imensă comoară de aur ar fi putut fi tezaurizată de împărații romani și chiar de Vatican.

Este foarte posibil ca datele rămase în scripte să fie eronate, dar nu neapărat în cifre exagerate, ci mai curând în cifre minimalizate, pentru că aurul a fost exploatat nu doar în Carpați și nu doar din minele din Apuseni, ci și din râurile carpatine.

Unde găsești aur în apele Rumîniei?

Aurul extras de om la începuturile istoriei utilizării sale provenea din depozite aluviale, adică din zăcăminte secundare, din cel puţin două cauze: pe de o parte, culoarea şi luciul caracteristice, gratie inerţiei sale chimice, au atras atenţia omului primitiv, iar pe de altă parte, în zăcămintele aluvionare, aurul atinge în general concentraţii mai mari decît în zăcămintele primare, deoarece procesele de dezagregare, transport şi eroziune, la care se adaugă greutatea specifica şi stabilitatea chimică ridicate, au determinat concentrarea sa în aluviunile râurilor, fapt ce a permis o valorificare artizanală.

Descoperirea aurului în pietrişurile şi nisipurile bazinelor rîurilor şi pîrîurilor a avut loc în jurul anului 4000 î.Hr., însă există cercetatori care o plasează mult mai timpuriu în jurul mileniului VII, dovadă stînd Tezaurul de la Varna de acum 7000 de ani.

Dovezile arheologice directe plaseză începuturile exploatării aurului aluvionar în jurul anului 3000 î.Hr. în India, 1765 î.Hr. în China, 1400 î.Hr. în Europa, 1200 î.Hr. în Peru, 1122 î.Hr. în Corea şi 900 î.Hr. în Indonezia.

Oricum există părerea cvasiunanimă că aurul nativ este primul metal remarcat de om pe suprafaţa scoarţei terestre.

În aluviuni, aurul se găseşte alături de pirită, ilmenit, granaţi, zircon, amfiboli, sau piroxeni, cuarţ, sfen, magnetit, epidot, zoizit, monazit, rutil, staurolit, apatit, turmalina, kianit, anatas, cassiterit, sfalerit, galenă.

Aurul aluvionar se găseşte în Rumînia în terasele cu pietrişuri şi nisipuri de la Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cîndeşti, în nisipurile văilor ce străbat regiuni aurifere: Olt, Jiu, Nera, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru, Strei, Lotru, Olăneşti, Buzău, Ialomiţa etc.

Pe harta substanţelor minerale utile din România, publicată de Institutul Geologic al României în anul 1984, sunt figurate doar cinci areale cu ocurenţe de aur aluvionar, respectiv Pianu, situat la nordul Munţilor Sebeş, Cibin Olt – pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, Rîureni, situat pe rama sudică a Carpaţilor Meridonali, Valea Arieşului din Munţii Apuseni şi Nera/Bozovicidin Munţii Banatului.

Astfel de ocurenţe sunt mult mai numeroase, extragerea aurului din aluviunile râurilor a fost o activitate larg răspândită pe teritoriul Rumîniei de’a lungul istoriei. Activitatea a început în perioada pre-romană şi a continuat, cu intermitenţe, pînă la începutul secolului XX.

Analizînd şi sintetizând informaţii din diverse surse geologice şi istorice, Tămaș-Bădescu (2010) a numărat peste 125 de zone cu ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul Rumîniei:

”Contextul geologic al Rumîniei a fost favorabil formării unor depozite aluvionare purtătoare de aur (…), regimul climatic şi pluviatil au favorizat activitatea de recuperare a aurului din aluviunile râurilor, în special în zona Transilvaniei.”

Pentru Epoca Bronzului, se semnalează spălătorii de aur la: Borlova, Bolvaşniţa, Turnu, Valea Mare şi Oraviţa în Banat; Găina, Balomireasa, Vidra, Bistra, Cîmpeni, Roşia Montană, Sălciua, Caraci, Barza, Criscior, Ruda, Săcărîmb şi Someşul Rece în Mţii Apuseni; Băiţa, Cavnic şi Băiuţ în zona Baia Mare; Atid şi Lupeni (Harghita), Lupoaia (Beiuş), etc. Din cele 137 de spălătorii de aur din Transilvania, 73 sunt datate în Epoca Bronzului (Halstatt).

Cercetările arheologice relativ recente arată că începuturile activităţilor de exploatare şi prelucrare organizată a aurului aluvionar din centrul şi vestul Transilvaniei aparţin Neoliticului târziu, cca. 2800-2500 î.Hr.

Arheologii indică mai mai multe situri din Transilvania şi Banat în care au fost găsite evidenţe ale activităţii de spălare a aurului din aluviuni în Epoca Bronzului, o activitate destul de răspîndită.

Ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul României

Siturile de pe teritoriul României au fost documentate arheologic sau istoric. Cel mai vechi obiect legat de exploatarea aurului descoperit in Rumînia este considerat a fi covata din lemn pentru spălarea aurului de la Căpuş, în judeţul Maramureş, ce datează din Epoca Bronzului tîrziu (1300-1200 î.Hr.).

Mult mai tîrziu, aurul a fost găsit în geodele de cuarţ din filoanele aurifere, care apăreau la zi, şi ca urmare a început cea de a doua etapă în istoria extracţiei aurului, mineritul.

Zăcămintele secundare se formează pe seama celor primare, în urma dezagregarii şi alterării minereurilor aurifere. Materialul rezultat a fost transportat, apoi depus, aurul concentrîndu’se alături de mineralele cu greutate specifică, numite minerale grele.

Zăcămintele secundare de aur sunt importante din punct de vedere economic, ponderea lor în ceea ce priveste aportul la cantitatea de aur extrasă la nivel mondial fiind de aproximativ 50% în cazul paleoplacersurilor, şi sub 7% dacă se discută de aurul aluvionar.

Colectarea aurului din aluviuni a permis utilizarea lui alaturi de chihlimbar şi agat la confecţionarea bijuteriilor neolitice. De altfel, şi primele obiecte de aur ale civilizaţiilor antice au fost lucrate integral din metal nativ.

Mitologia elenă aminteşte în acest sens ”expediţia argonauţilor în ţinutul Colchidei pentru aflarea lînei de aur”, Colchida putînd fi foarte bine o regiune din Apuseni.

Lîna de Aur a fost în mitologia elină lîna berbecului care i’a dus în zbor pe Frix și pe Hele în Colchida considerta ori un teritoriu în Georgia de azi, ori la poalele Munților Carpați. Frix a oferit acest animal, drept jertfă, lui Aeetes și a atîrnat lîna berbecului de un arbore în pădurea în care era venerat Ares, zeul războiului în mitologia antică asociat adesea cu Tracia, și nu cu regiunile Georgiei de azi.

Lîna de aur semnifica în mitologia greacă simbolul bogățiilor din țările din estul Europei, pe care elinii le’au rîvnit întotdeauna. Legenda spune că Iason, însoțit de argonauți, a pornit în căutarea lînii de aur.

Legenda eroilor de pe corabia Argo, plecaţi în căutarea lînii de aur, ar fi o interpretare dată de antici istoriei străvechi a meleagurilor de la nord de Dunăre, locuite de pelasgi, consideraţi de eleni ca fiind ”cei mai vechi oameni”. Este teoria îndrăzneaţă sugerată cu mulţi ani în urmă de Nicolae Densuşianu, în ”Dacia Preistorică”, şi întărită de’a lungul vremii de o serie de pasionaţi de legende istorice locale.

O variantă este aceea conform căreia călătoria legendară a argonauţilor trebuie interpretată într’un sens simbolic. Pentru unii, căutarea berbecului cu lîna de aur simbolizează importul din Caucaz al obiceiului creşterii oilor, pentru alţii, sugerează tehnica scrierii cu aur pe pergament. Alţi cercetători ai fenomenului spun că lîna de aur semnifică puterea regală, ori o practică religioasă ocultă menită a’l venera pe Zeus, reprezentat printr’un berbec. Alte ipoteze asociază căutarea lînii de aur cu goană după o resursă valoroasă sau un obiect denumit codificat ”lîna de aur”, în realitate el fiind cu totul altceva, aur, grîne aurii sau chihlimbarul care în vechime era foarte preţios.

În această categorie intră susţinătorii unei variante îndrăzneţe care plasează originea mitului în spaţiul românesc, asemănări de toponime şi legende ale locului fiind considerate argumente de către susţinătorii teoriei care a pornit cu mulţi ani în urmă de la istoricul Nicolae Densuşianu, autorul lucrării ”Dacia Preistorică”.

Povestea în variantă locală a argonauţilor care ajungeau în ţinutul colhilor, Colţi de astăzi, în căutarea berbecului cu lîna de aur, le este povestită de mulţi ani încoace turiştilor care ajung în Munţii Buzăului.

Diana Gavrilă scrie în cartea sa prezentată în volumul ”Munţii Buzăului între mister şi realitate”, lansat în 2014, interpretarea legendei argonauţilor, clădită pe ipoteza lansată cu multe decenii în urmă de Nicolae Densuşianu:

”Studiind îndeaproape scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lîngă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe Idyia, o fiică a Oceanului. Phrixus, după cum susţine Hesiod, fugind de persecuţiile mamei sale vine în Scythia, nicidecum în părţile meridionale ale Caucazului asiatic, iar Valeriu Flacc aminteşte că Aiete era un rege al Scythiei şi regatul său se afla sub Ursa Mare, pe care vechile geografii o atribuiau Geţilor.

(…) Rîul Buzău se numără printre apele posesoare de zăcământ aurifer, într’atît încît blana berbecului aşezată primăvara în undele sale şi luată toamna putea să filtreze cantităţi importante de particule din aur. Însă, în vremurile acelea numai ambra de Colţi putea fi atît de rîvnită. Nici aurul, nici diamantele de mai tîrziu, nici altceva din această lume nu ar fi putut preţui atît de mult ca şi chihlimbarul, căci se credea că în apele sale sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. În îndepărtata Antichitate, magicele minerale erau aşezate pe o blană de berbec, poate ritualic dar poate şi practic (în lipsa sitelor), duse la rîu şi spălate.

(…) Dintre firele lungi de lînă şi cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau şi astfel puteau fi spălate în număr foarte mare. După spălare, în lumina soarelui, avînd în vedere transluciditatea chihlimbarului de Colţi, dată de vechimea geologică (aprox. 60 mil. ani), acestea puteau conferi aspectul de aur al blănii respective. Ori, poate importanţa mare acordată acestei răşini transforma această expresie într’o frumoasă metaforă atît de cunoscută în timpurile acelea, ”lîna de aur”. Un cătun al acestei fantastice aşezări poartă numele de Matara. Matarea era numele său anterior, iar ”matarani” erau numiţi localnicii.”

”Aceste două sate, Colţi şi Matarea, din plaiul Buzeului, sunt Colchii şi Methereea Turba ai lui Ovidiu, triburi pastorale, cari trecînd cu turmele lor pe teritoriul Scythiei Mici, inspirau odată atîta teroare poetului obicinuit să traiască în viaţa cea moleşita a Romei imperiale, departe de populaţiunile cele severe şi belicoase ale muntilor.” (N. Densuşianu, Dacia Preistorică)

Indiferent unde ar fi Colchis sau Colchida, evidențele sugerează că această călătorie epică după Lîna de Aur poate să fi avut baze într’o călătorie istorică reală în regatul antic Colchis. Un studiu despre ”nisipurile de aur” din Colchis arată că povestea ar fi avut loc cu adevarat acum 3300 sau 3500 ani.

În mitul lui Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcos, acesta și Argonauții îmbarcați pe vasul legendar Argo pleacă în căutarea Lînii de Aur, pielea unui berbec înaripat al lui Zeus, dar există multe interpretări ale simbolisticii legendei.

Lîna de Aur poate reprezenta puterea regala, o carte de alchimie, iertarea zeilor, un material supranatural țesut, sau averea lui Colchis.

Geologii au observat însă vechile metode din regiunile muntoase, așa cum le întîlnim și azi pe rîurile rumînești. Pepite de aur si nisip aurifer este purtat de apele rîului din stancile erodate. Localnicii folosesc in mod traditional piei de berbec pe care le scufundă în rîuri ca să rețină metalul prețios. Metoda a supraviețuit mii de ani și cercetătorii cred ca acesta este regatul antic Colchis. Se crede că aici a ajuns Iason, Argo și Argonauții.

Descoperirea aurului în aluviunile unor rîuri a creat premisele exploatării acestora şi a descoperirii de noi zăcăminte.

În istoria mai recentă a omenirii, aurul aluvionar avea să joace din nou un rol esențial, descoperirea lui în anumite zone ale Globului fiind la originea declanșării celebrelor ”febre ale aurului”, care le’au adus bunăstare și progres; un moment crucial în istoria exploatării aurului l’a reprezentat descoperirea în anul 1848 a primei pepite de aur pe Valea Sacramento, la Sutter’s Mill (California).

Aceasta a declanşat aşa numita ”febra a aurului californian’”, care s’a extins ulterior şi în Nevada, implicînd peste o jumătate de milion de oameni. Ca urmare a acestei activităţi miniere intense, între 1849 şi 1869 producţia de aur a Californiei a variat între 77 şi 93 t anual.

”Febra aurului australiană” (sau ”victoriană”) a început în anul 1851, odată cu descoperirea primului zăcământ de aur aluvial, în apropiere de Bathurst (New South Wales).

În anul 1896 se declanşează cea mai dramatică si importantă febră a aurului din istorie, cunoscută sub numele de ”febra aurului din Klondike”. Deşi unii autori menţionează că în zonă au fost descoperite placersuri aurifere începînd cu anul 1893, oficial se consideră că febra a fost declanşată de descoperirea unei pepite de aur în intestinele unui peşte pescuit din rîul Tabbit Creek, afluent al râului Yukon, regiunea Klondike, la graniţa dintre Alaska şi Canada.

După 1990, la nivel național a fost desfășurat un program de probare a aluviunilor râurilor, în zonele cu balastiere.
S’au reconfirmat rezultatele obținute cu ocazia activităților de prospecțiune și explorare desfășurate de geologi înainte de 1989, potrivit cărora aurul este prezent în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații aurifere cunoscute, exploatate sau nu până azi.

Conținuturi interesante de aur au fost obținute în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații de tip shear zone (asociate unor zone de forfecare), cum sunt cele din Carpații Meridionali.

Conţinutul mediu de aur la alimentare (ce reflectă conţinutul mediu de aur în depozitul aluvionar recent) în staţiile de sortare menţionate, s’a situat între 0,0018- 0,0373 g/t.

Conţinutul mediu de aur la alimentare în balastiera de la Captalani a fost de 0,007 g/t, iar in balastiera de la Vinţu de Jos de 0,0229 g/t.

Diferenţele se datorează atît modului în care s’a raportat conţinutul de aur (la întregul volum de material extras sau la volumul unei fracţii granulometrice), cît şi existenţei unor deficienţe privind recuperarea aurului în cadrul staţiilor de sortare şi calitatea aluviunilor (zonele cele mai favorabile pentru acumularea aurului nu corespund cu zonele în care se acumulează aluviunile ce îndeplinesc cerinţele calitative privind exploatarea lor ca materiale de construcţie).

Din anul 2002, de cînd au fost închise porţile producătorului de aur din Rumînia Phoenix Baia Mare, BNR nu mai certifică lingourile de aur. În urma unor privatizări oneroase, Rumînia a pierdut certificatul de ”good delivery”, care îi asigura încă din 1972 prezenţa pe lista de producători de aur.

Acesta însemna că fiecare lingou rumînesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se înscria în standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementează piaţa metalelor preţioase la nivel mondial.

Aurul prelucrat la Baia Mare avea forma clasică de lingou, cu greutatea standard (între 10,9 şi 13,4 kilograme, în funcţie de conţinutul de aur pur), avea concentraţia potrivită (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un număr de ordine, precum şi două poansoane – unul care nominaliza întreprinderea producătoare şi unul al Băncii Naţionale a Rumîniei.

În prezent, comerț cu aur, poansonat de banca Austriei, face BCR.

Cascada Lotrișor

Valea Oltului

Brana (1958) menţionează că aurul a fost găsit în aluviunile cuaternare din lungul Văii Oltului, provenind în cea mai mare parte din Munţii Lotrului, unde se găsea ca ”firişoare de aur”, în Valea Baranga (afluent al p. Ruda, ce se varsă în Olt), în SE comunei Bercioiu, Valea Bisericii, la sud de Găeşti, în malul stâng al Oltului (aici au fost spălate nisipuri cu cca 0,5 g Au/m3), la SE de Gura Văii, la sud de Fedeleşoiu, Lespezi Fedeleşoiu şi la Râureni, începând din Malul Cucoanei în sud (0,2 g Au/m3).

Aurul şi alte minerale grele din aluviuni (ilmenit, magnetit, granaţi) provin din spălarea acumulărilor din cristalinul Munţilor Făgăraş, cum este cazul ocurențelor enumerate mai sus, dar și din Bazinul Transilvaniei (Borcoş et al., 1984).

În legătură cu această ultimă sursă a aurului din lungul Văii Oltului, foarte interesant este că Haiduc (1940) arată că ar fi putut exista în trecut exploatări ale aurului aluvionar la 15 km SE de Mediaș, odată ce pe harta Marelui Stat Major Ungar, la foaia Dumbrăveni, se poate identifica localitatea Sasz-Zalatna=Slanga (>slavon. zlato=aur), iar pe dealurile satului Mazărea se vede inscripția ”Auf dem Goldgruben”.

Din punct de vedere morfologic, aurul apare ca solzişori, fluturaşi, foiţe în masa unor granule de cuarţ, aur pulverulent. Zăcămintele de aur se găsesc în nisipurile şi pietrişurile vechilor cursuri ale Oltului ce apar sub formă de terase.

În trecut, aurul aluvionar s’a exploatat intens, dovadă fiind nume de comune ca Aurari, Ruda, Rudari, dar încă din 1940 Haiduc nu dădea activităţii de exploatare prea mari şanse de rentabilitate.

Cîțiva ani mai târziu, în 1958, Brana va avea o altă opinie, propunînd o mai temeinică explorare geologică a acestor aluviuni pe viitor, nu numai pentru aur, ci şi pentru alte ”minerale rare”.

Fineţea aurului din aluviunile situate de’a lungul Văii Oltului este de cca. 888,8‰ aur şi 111,2‰ argint (Haiduc, 1940).

Minele de aur şi argint din Zlatna

Aurul care curge, la propriu, este una dintre cele mai valoroase resurse naturale pentru rîurile din Alba. Spre deosebire de aurul din inima muntelui, cel aluvionar poate fi extras mai uşor, fără cianuri şi fără tehnologii scumpe, dar se găseşte în cantităţi mai mici.

De mai bine de 30 de ani Rumînia nu a mai exploatat organizat aurul aluvionar. După 1989, în urma privatizării balastierelor, dar şi în lipsa unor reglementări din partea statului, aurul nu a mai fost sortat de nisip şi de pietriş şi a ajuns, în cele din urmă, în materiale de construcţii, în drumuri și autostrăzi.

Volumul total de aluviuni care s’a dorit aspirat / procesat a fost evaluat la peste 665 mc într’un proiect ce s’a derulat cu avizul Serviciului de Gospodărire a Apelor Alba de către doi întreprinzători privați din Zlatna,  activități pentru care două firme concesionatseră suprafețe de teren din domeniul public al comunei Almașu Mare, terenuri cu pășuni ce cuprind și albia minora a pîrîului Turnu din vecinătatea drumului comunal către fosta mină de aur Haneș. Activitatea de extracție a aurului aluvionar din perimetrele de exploatare au constat în separarea gravitațională a aurului împreună cu metalele grele din aluviunile nisipoase din albia minora a pîrîului Turnu.

Primarul orașului Zlatna, Silviu Ponoran spunea:

”Bine că le dă voie măcar atît, după ce au omorât toată industria din Apuseni. Poate că încet-încet zona își va reveni economic. Să vedem cum vor valorifica aurul, pentru că BNR-ul și’a pierdut dreptul de a ștanța aurul nostru, rumînesc. Am pierdut sau am vîndut tot din țara asta. Ne’au mai rămas foarte-foarte puține…”

Metodologia de extracție a aurului din nisipurile aluvionare prevede urmatoarele etape:

– extragerea nisipului aluvionar din albie prin intermediul unei drage mobile de aspirație a aluviunilor din albie dinspre aval spre amonte și dinspre firul apei spre maluri;

– depunerea/sortarea gravitațională a aluviunilor și a apei aspirate pe șaitroc / jgeab, cu selectarea fragmentelor de aur liber și a metalelor grele (magnetit, sfen/titan, pirită, etc.);

– recuperarea fracției grele și a aurului liber;

– depunerea aluviunilor rezultate din procesul de separare gravitațională aproximativ în aceleași zone din care au fost prelevate. Draga de prelevare prin aspirație este acționată electric (optional diesel) cu o capacitate de procesare de 1-3 mc/h; raportul apa/aluviuni este de cca. 1/1.

Draga mobilă este prevazută cu un furtun flexibil. Sorbul va fi prevăzut cu o sită cu ochiuri de 4-5 mm. Jgheabul / șaitrocul va avea o lungime cuprinsă între 5-8 m și lățimea de circa 0,5 m, montat cu înclinare, pe un cadru metallic prevăzut cu roți și/sau pe un minitrasportor prevăzut cu șenile, unde este orevăzută o pătură de lînă sau un covor din cauciuc prevăzut cu striații peste care trec aluvuiunile colectate.

Munții Sebeș

Haiduc (1940) consemnează ”nisipurile şi pietrişurile aurifere ce provin de aici” – adică Muntii Sebeș, care au fost exploatate mai ales pe vremea romanilor, dar şi în vremurile mai recente, uneori cu bune rezultate. Sunt descrise destul de amănunţit şi localizate precis, în nordul Munţilor Sebeş, cca. 4-14 km lățime și paralel cu aceștia 18-19 km, între comunele Pianul de Sus, Cioara, Șibot, Sebeşul Săsesc, Petrifalău şi Călnic. Grosimea aluviunilor variază între 0,3-6 m.

Cele mai importante sectoare au fost pentru istoria exploatării aurului aluvionar, la Dealul Mare, Pianul de Sus şi Cioara, unde ”nisipurile aurifere au fost de nenumărate ori întoarse şi spălate pe hurcă şi alese cu şaitrocul, aurul are o fineţe de 905‰, găsindu’se uneori pepite de zeci de grame greutate”.

La SE de Dealul Mare, pietrișurile conțin 0,4-1,5 g/t aur, dar au existat și zone mai bogate, care au fost deja exploatate. Regiunea dintre Pianu de Sus și Cioara a fost exploatată, extrăgîndu’se 0,1-0,9 g/t aur fin.

La Pianul de Sus există un câmp metalogenetic cu aur aluvionar, unde aluviunile de pe Valea Pianul de Sus conţin acumulări detritice de aur, sub formă de grăunţi, plăcuţe, solzi, cuiburi, rar pepite, diseminate în nisip, cărora li se asociază ilmenit, magnetit, hematit, zircon, rutil, pirită, granaţi, apatit, si chiar platina nativa, etc.

Originea metalelor este în şisturile cristaline ale zonelor de forfecare din Mt. Sebes şi in rocile eruptive din zona nordică a acestora. Finețea aurului în aluviuni este de 902-908‰.

Valea Streiului

Ocurențele cu aur aluvionar au fost descoperite în albia inferioară a Streiului. Aluviunile au fost în parte exploatate pe porțiunea din apropiere de Simeria în anii 1909-1914 de Heinrich Paikert.

Poteca geților cum mai numesc bătrînii Valea Streiului este vizitată în fiecare an de o mînă de turişti, deşi este o adevărată comoară. Pentru că nu face parte dintr’un circuit, celor interesaţi le’ar fi greu să o descopere.

Valea Streiului este cuprinsă în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina şi se supune regulilor unei arii protejate, iar dezvoltarea turistică este îngreunată. Localnicii ştiu şi potecile ascunse care te scot la numeroasele peşteri ori în golul alpin de unde Streiul izvorăşte. Tot pe Valea Streiului găsim un rai al celor pasionaţi de speologie cum ar fi peşterile Pălăriei, Cascadei, Cezar Manea, Gaura Boului, Ponorul de la tăul fără fund sau Peştera Tecuri aflată pe malul stîng al rîului.

Legendele ţesute de’a lungul anilor în jurul acestei văi stîrnesc şi mai mult interesul vizitatorilor. Aici ar fi fost ascunsă celebra comoară a regelui Daci Balo, ferită de romani sub apele rîului Sargetia, despre care se crede că ar fi Streiul. Doar o parte ar fi fost descoperită de romani, iar restul comorii aurului blestemat încă mai este sub albia rîului. Pentru a muta cursul apei, Daci Balo a folosit sclavi pe care i’a ucis ca secretul comorii să nu poată fi dezvăluit.

Citește și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Haiduc (1940) constată că aurul seamănă perfect cu ”acela din șisturile cristaline ale Carpaților Meridionali”. Originea aurului este în rocile Munților Sebeş și Poiana Ruscă. Exploatarea aluviunilor aurifere din Valea Streiului era abandonată în 1940 (Haiduc, 1940).

Valea Jiului

Despre aluviunile aurifere din Valea Jiului se vorbește în literatura de pînă în 1940. Sursele geologice ale aurului aluvionar sunt Munții Lotrului şi Muntii Cimpii, de unde este adus de afluenții Jiului de Est și Jiețului.

Munții Apuseni

Aurul din Munţii Apuseni a stîrnit de’a lungul vremurilor războaie, a înscăunat regi și a purtat blesteme. Aurul Apusenilor noștri a scris istorie, o istorie a sîngelui și a suferinței locuitorilor acestor munți.

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane în Colonia Dacia, nu mai puțin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit țara pentru a consolida economic Imperiul Roman.

Harta cu siturile exploatărilor aluvionare de aur din perioadele preromană, romană şi evul mediu aflate pe teritoriul Rumîniei, documentate arheologic sau istoric

Pentru mai multă performanță, romanii au adus în Apuseni coloni de origine iliră din sudul Dunării, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna, mai demult Zlacna, Zlagna, în latină Ampelum, în maghiară Zalatna, Kisbánya, în germană Klein Schlatten, Goldmarkt, în traducere ”Tîrgul de aur” semn că aici mereu aurul a fost o afacere. pentru că secole la rînd ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au supt și ei aurul din zăcămintele getice.

Exploatarea zăcămintelor de către romani, i’a urmat o pauză de circa 1.000 de ani, după care regii Ungariei, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Mulți rumîni uită că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, precum Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur.

Zăcămintele aurifere apar sub două forme principale, aurul de filon şi cel aluvionar. În Munții Apuseni Haiduc (1940) separă două tipuri de aluviuni aurifere:

– aluviuni aurifere provenite din zăcăminte aurifere

– aluviuni aurifere provenite din prelucrarea minereurilor aurifere, cu exploatarea cărora se îndeletniceau oamenii sărmani ai Apusenilor, pe care autorul îi vedea pe lîngă șteampuri că triau nisipul, spălau noroiul și extrăgeau aurul pe petice de lînă sau cu hurca.

Cascada Pișoaia sau Cascada Miresii, din Munții Apuseni

La Almașu Mare, în vecinătatea fostei mine Haneș, aurul aluvionar din pîrîul Turnu se exploatează ca pe vremea geților, cu șaitrocul și pătura din lînă de oaie. Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul rîurilor. Miţele de lînă ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsînd să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Acest metal nativ este ușor de cules din rîuri și e extrem de maleabil: dintr’un gram de aur se poate obține o foiță de un metru pătrat.

Haiduc (1940) amintește și alte aluviuni aurifere importante în trecutul istoric, cum sunt cele din lungul Crișurilor, Ampoiului, Mureșului.

Aurul din aluviunile cuaternare din lungul Văii Arieşului provine din zăcămintele de la Baia de Arieş şi Roşia Montană şi din mineralizaţiile de tip shear zone (asociate cu zone de forfecare) din Munții Apuseni.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur le regăsim în Cadrilaterul de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărîmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adîncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşu Mare, Zlatna – Mina Haneș, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş.

Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu tîrnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catîri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, trecut prin șaitroc, după care era colectat pe ţesături din lînă sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. A urmat decăderea post-decembristă a industriei extractive și prelucrătoare de minereuri din Rumînia.

Apoi a urmat o nouă încercare de scormonire după aur, eșuată lamentabil, a unei companii canadiene, la Roșia Montană. În zonă, locuitorii au rămas fredonînd a pagubă vechea cîntare:

”Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă’n poartă…”

Citește și:   GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DECEBAL A FOST GET, ”DACII” SÎNT O INVENȚIE A ROMANILOR

”Decebal, căpetenie a geților,” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu, marele economist interbelic ucis de legionari, afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sînt mai puternice decît forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gîndi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național rumînesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avîntat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară.

Care sînt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat?

Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală (”aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atît de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s’a trecut la argumente antropologice pentru a o susține.

Decebal pe Tăblițele de la Sinaia apare sub numele DaceBalo, DaciBalo, DaceBialo sau DacioBalu

Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții.

Cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea getică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea rumînilor: ”dacii” nu sînt geți, nici traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

În realitate astfel de concepte se elaborează cu un scop precis: colonizarea.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate.

Această poveste cu superioritatea ”dacilor” este azi întreținută cu o acerbă îndîrjire mai ales de ignoranții care au căzut în această capcană, cărora li s’a nășit și un nume de botez: dacopați.

Citiți și:   DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Amintim aici și pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuînd cu o sumă de ”lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi’au predat conștiința pe cîțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării.

Reținem însă retoric ”raționamentele” lor:

Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că ”dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:

Geții apar menționați în istorie în sec. V î.Hr., ”dacii” de abia în sec. I î.Hr., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.

Ritualurile de înmormîntare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zalmoxio, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la ”daci”; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).

Sigur, aceste aserțiuni nu au acoperire în relitățile trecute, pentru că tocmai Zamolxio a introdus cultul nemuririi și incinerarea la geți, iar Deceneu doar a continuat’o.

Unul dintre cei care afirmă că geții şi ”dacii” sînt același popor, explicînd dualitatea denumirilor, este Pompeius Trogus:

”Şi dacii sînt o mlădiţă a geţilor…”, (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII/3, 16 – cf. l 12/I, 359).

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al voconților din Galia ”Narbonensis”.

Peste 3 secole și Dio Cassius spune că geții și dacii sînt acelați popor (el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți), și de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele geto-romane.

Nimeni nu ne spune de ce se insistă pe spusele lui Dio Cassius.

Îşi scrie opera la cca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci este o sursă de primă mînă, adevărul istoric fiind emis de el în condiții de fin cunoscător, el afirmînd acest lucru deja după 100 de ani de existență a provinciei Dacia Romană, știind astfel că populația Daciei Romane nefiind uniformizată / omogenizată de cucerirea romană, așa cum mai cred în mod cu totul fals îndeobște unii și în ziua de azi.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atît acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine.

O să le luăm pe rînd.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sînt pomeniți direct doar în sec I î.Hr. – în treacăt de către Cesar, însă nu trebuie uitat Strabo care amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.Hr., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de ”Davos” şi ”Geta”, făcînd glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII).

Deci apare termenul de ”Davos”, nu ”dac”, și asupra căruia vom reveni mai jos.

Tot de la marele geograf știm că ”pe cînd domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara ”dacică”), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot) o avea Decaineos (Deceneu)”.

Citiți și:  GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sînt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu getic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu getic se fărîmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Geția, unul dintre următorii regi este Cotiso sau Coson.

Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că ”dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Dar tot Cotiso (Coson) este menționat ca ”rege al geților” nu al dacilor, de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într’un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius:

”Cosoni getarum regi”, Suetoniu.

”Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso]”, Suetoniu

Dincolo de implicarea geților în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului getic), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume getice asupra unei populații numite de unii latini (nu de toți), ”dacice”, asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul getic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s’a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al geților:

”Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s’au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dînșii se alegeau regii şi preoții.”

Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă:

”…geții purtători de pilaeus”, (fragment din Geticele).

Pilaeus = celebra ”căciulă” getică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într’o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius:

”Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati.”

În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Geției (lat. Terra Getarum) face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva geților, unde arcașii localnici au avut un rol important:

”Sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă… întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pămîntului getic”, (Punicele, 323-324).

Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea getică (zoomorfia brățărilor getice e a viperei).

Tot Criton, cunoscător de la sursă – l’a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Geția – îi numește pe geți într’unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, ”căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rînd, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele getice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

”Traian Eneidul, stăpîn peste toți muritorii
Stăpînului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe’o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce’a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, pînă ce au fost biruiți…”, (Antologia Palatina).

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este certă.

De unde a apărut atunci ambivalența Geți = Daci?

Explicația izvorăște din etimologia numelui ”Dac” și resurgența lui într’un anumit moment al istoriei Geției.

De la Strabo știm că ”dacii” sînt un trib antic din NV, și care trăiesc înspre izvoarele Dunării în Germania de azi, Cehia, Austria, Panonia, și într’o Transilvanie aflată sub stăpînire scythică, apoi celtică.

Pînă la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui ”dac” sub interpretarea lui Nicolae Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua), ceea ce se dovedește a fi foarte corect intuit.

Dar chiar şi aşa se confirmă etnia geților, davele fiind getice.

Însă savantul rumîn din Chicago, Mircea Eliade, aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup, din numele getic și frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în ”De la Zalmoxe la Gingis Han”.

El conturează ideea că ”dacii” sînt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului.

Lucrurile încep să capete un nou înțeles: draco-ul getic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geții din estul și sudul Carpaților.

Pe baza teoriei lui Mircea Eliade am colorat cu siclam, teritoriul triburilor controlate de către Decebal, și care s’ar presupune că erau înrolate în Confreria războinicilor purtători de Draconi pentru a știi cam cît din suprafața Rumîniei actuale era Regatul lui Decebal.

Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gîndi la Sf. Gheorghe omorînd balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului.

E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor getice montane, care strînși sub geniul ”getului Burebista” (Strabo) reușesc să’şi recucerească teritoriile transilvane, împingînd pe arienii veniți dinspre stepă (numiți și scyți ”iranieni” cu totul anacronic) înspre est, iar pe geții cimerieni (numiți și celți) spre vest – de o manieră așa brutală încît Burebista e numit ”ucigătorul de celți”, celtoctonul.

Draco-ul getic, simbolizînd (victoria prin) forța lupului.

Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într’un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata getică putea strînge 200.000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămîni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpînirea getică se întindea pînă în Slovacia de azi.

Acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.Hr. mari forțe în Orient spre a sfărîma pe Burebista şi ”imperiul său getic”, (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav etc.).

”Geții purtători de pilaeus”. Sau ”Dacii” de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al ”lupului”, adică al geților cu draco (victoria tinerilor lupi o numește Eliade).

În ciuda impunerii eponimului lor sacru, geții lui Burebista își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sîngelui getic: rîul unde și’a îngropat Decebalus comoara deviindu’i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numea Sar-Geţia, în traducere literală, ”Izvorul Geţiei”, sau ”Geția de sus (înaltă)”, sau altfel spus se puneau bazele unei noi surse de putere a Geților care trebuie să iradieze de această dată din Ardeal, pentru că acolo de unde a iradiat prima oară pe timpul lui Zalmoxio, la Gurile Dunării nu a rezistat fiind prea expusă.

În getică, sara = rîu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor etc.

Însăși capitala regatului getic, SarmizeGetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui Dan Oltean: Sarmi-Ze-Getusa = ”Izvorul Divin al Geţiei”, (v. Religia Dacilor, p. 628).

Dar, nu trebuie uitat și de sensul cuvîntului Tsar = împărat, care nu este slav, ci getic, și care vine tocmai din termenul sar-zar-sal, care înseamnă soare, lumină,  ulterior căpătînd conotația de rege, împărat, împărăție, pentru că în religia getică soarele era stăpînul suprem, iar regele era unsul Zeului Soare pe Pămînt.

De aceea, și Sarmi-Getuzo, Sar mise Getuza, putea avea sensul de ”Soarele (Luminăția) Geților” sau ”Împărăția de sus a geților”. Ulterior de la Țar (rege) va deriva și regatul său, Țara, Țeara.

Este posibil ca ”dacii” să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.Hr. cum sugerează unii, mai ales ne-autohtoni?

Nicidecum.

Este exclus ca ”dacii” să fie alt neam străin de geți, termenul de ”dac” nefiind al unei etnii.

Citiți și:   DACII ERAU TOT GEȚI

Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este eminamente getică, sau ”geto-dacică” uzînd de un pleonasm folosit artificial și cu insistență de unii istorici, demonstrația aparține și lui V. Pîrvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V).

Apoi l’am pomenit pe Florus care confirmă că ”Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geții și apoi urmașii lor, generațiile ulterioare de geți, peste valurile de cuceriri şi ”popoare migratoare”, care în realitate erau doar ”clanuri cuceritoare” și care și’au trăit iluzia de stăpînire asupra acestor pămînturi.

După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane se poate să fi impus lupul ca eponim sacru în mintea unor latini. De aceea, acum putem să vorbim de Geția Draconului şi de geții draconici, așa cum definește Mircea Eliade confreria războinicilor.

Dar tot nu putem vorbi de ”daci”, ci de impunerea termenului venită din exterioriul teritoriului getic, a acestui eponim regăsit doar în menționările latine despre acești geți draconici din dave, rar în mențiuni elinești și deloc în artefacte getice.

Davii erau clar cei care locuiau în dave, și îi regăsim în menționări elinești și latine, dar și în Tăblițele de la Sinaia, sub forma de ”davo-geto”, sau ”dabo-geto”, b=v în cele mai multe cazuri.

De la Davi și Draco, nu mai este decît un mic pas, pentru niște cronicari ce nu i’au văzut niciodată pe acești războinici înfricoșători că’i numeau pe unii dintre geți sub numele de ”davi”, ”draconi” sau ”daci” mai pe scurt.

Pentru un roman care se considera ”stăpînul lumii” niște războinici care deveneau amenințători la granițele imperiului, deși creau unele probleme nu prezentau un motiv de prea mare deranj în confortul lor zilnic.

Nu a fost o mare diferență și nici de prea mare importanță pentru ei, nuanța sub care îi numeau pe geți, dovadă că ”auxilia dacorum”, adică unitățile de geți înrolați în Dacia Romană mai erau menționați sub forma de ”dacisci”.

Astfel de devieri lingvistice sînt dese în istoriografie: geți / goți, bastarni / basterni, moesi / misi / mesi, carpi / harpi, blachi / blaci / vlahi / volohi / bolohoveni etc.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la Mircea Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie, eventual un alt crez.

Credința în nemurire se putea manifesta prin ambele rituri funerare.

”Începînd cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormîntare diferite ar semnifica grupuri etnice diferite). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormîntare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică.” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).

Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil în ”La religion romaine archaïque”, Paris, 1966.

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zalmoxio nu era venerat în Geția intra-capartică sînt mult prea multe argumente. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sînt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile getice):

”…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis.”

Or, Traian s’a luptat în primul rînd cu geții draconici bănățeni, olteni și transilvăneni ai lui Decebal, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxio.

Ce alt motiv să fi avut Traian cînd explică clar şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atîta cruzime templele, religia şi cultura getică?

Nu pentru că religia era diferită decît cea politeistă a romanilor și reprezenta un mare pericol pentru imperiu?

Însumînd cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește Rumînia (Romînia sau România sînt variantele romanizate) provin dintr’un fond etnic primar Pelasgic care este și cel mai vechi, dar şi unul unitar Getic care a unit toate triburile carpatice, dar și care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobîndite în antichitate a căpătat denominare ”dacică” prin numeroasele mențiuni în limba latină de către unii dintre cronicarii latini ai imperiului roman, devenind astfel un clișeu, nu doar în istoriografie, cartografie și geografie, ci și în limbajul omului de rînd.

Draconii davo-geți au devenit în limba latină, daci.

Dovadă că acest nume de ”dac” și ”Dacia” era dat de romani este că nu a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor cu atît mai mult după ce romanii au numit provincia proaspăt cucerită chiar Dacia, și chiar mai mult decît atît, au ținut atît de mult la această invenție și au dus aceste nume și la sud de Dunăre în alte provincii romane și le’au botezat Dacia Ripensis sau Dacia Mediterranea.

Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de etnonimele atribuite de alții de’a lungul timpului, aici putîndu’l menționa și pe cel de vlahi (cu multiple variațiuni: blachi, olahi, volohi, bolohoveni etc), dar și alte exonime (ausoni – Ovidius), geții sînt nemuritori și trăiesc prin noi, dar și prin alți europeni.

Și pentru că geții nu s’au oprit a trăi doar pe teritoriul ce va deveni Rumînia de azi, altora li s’au spus traci, adică ”trake” ce desemna nordul din perspectiva vechilor eleni, sau geților cimerieni plecați din nordul Mării Negre în vest li se vor spune ori cimbri, ori celți, geților din stepă scyți de la scithe = seceră, coasă și exemplele pot continua.

Ceea ce vrem să reliefăm este că tuturor triburilor getice care populau diferite regiuni europene li se găseau diverse eponime, dar ei cu toții erau parte a aceluiași popor getic ”indo-european” care s’a extins după anii 5000-4000 î.Hr. în toată Europa.

Citește și:  DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Resurse: clujaxio.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Viziunea răspândită despre geți și ”daci” este că a fost un popor unitar care a ocupat, acum aproximativ 2.000 de ani, cea mai mare parte a teritoriului actual al României. Această idee apare ca fiind intrinsec acceptată încă din secolul XIX. În ce măsură este ea într’adevăr susținută de dovezile arheologice? Ce putem spune despre identitatea locuitorilor din bazinul carpatic prin prisma interpretărilor recente?

Problema statalităţii și etnicității la geţi a făcut să curgă foarte multă cerneală. Discuţiile pe marginea apariţiei, a formării unui stat getic au fost aprinse între specialişti. Unii dintre ei au fost aprigi susţinători şi apărători ai statalităţii. Alţii au fost mai sceptici. Au existat şi unii care n’au acceptat’o.

Deci, de la bun început, nu există, nici pe departe, o unanimitate în ceea ce priveşte ideea statului la geți. Însă, în ceea ce privește etnia geților este cât se poate de clară până la apariția din sânul lor a acelor triburi de ”daci” intra-carpatici, pomeniți îndeosebi în textele latinești.

Chiar printre autorii, de altfel specialişti remarcabili, care susţin existenţa statului există controverse legate de momentul începuturilor, a originii, întinderii statului etc.

Coerenţa lipseşte, controversele au fost prezente. Indiferent de taberele în care s’au situat, cei care s’au ocupat foarte serios de această problemă, uneori până la nivelul unor amănunte exasperante pentru un neiniţiat în epigrafie, ori în lectura textelor antice, toţi sunt de acord că izvoarele, documentele care să confirme, fie şi parţial, această teză sunt extrem de puţine.

De fapt avem de a face cu un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, şi cu câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi necontemporani cu presupusele evenimente. Cel mai aproape de timpul în care s’ar fi petrecut evenimentele legate de activitatea lui Burebista, văzut ca iniţiator al statalităţii getice, este, fără îndoială, Strabon (cca. 64 î.Hr – 25 d. Hr). Lui îi aparţine şi afirmaţia că ”dacii” şi geţii vorbeau aceeaşi limbă. Această afirmație vine în mileniul de după nașterea lui Hristos.

În același timp ne’a rămas scris și că ”dacii” erau tot geți, și asta înainte de Strabon. Pompeius Trogus, spune în sec I î.Hr:

”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”

Opera lui Strabon, Geografia, are în cuprinsul cărţii a VII-a referiri la spaţiul getic şi la Boerebistas. Dar însuşi autorul a simţit multe din neajunsurile informării sale, cu toate că a dispus de o serie de date obţinute de la oameni în general bine informaţi, mai ales ofiţeri care au comandat armate în diferite părţi ale lumii antice, a unor călători poate şi a unor negustori. Simţind că nu toate informaţile pot fi credibile, Strabon şi’a luat unele rezerve. Să vedem însă pasajele privitoare la geţi atât de des invocate în favoarea ideii de stat.

Strabon, Geografia, VII, 3, 11:

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i’a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i’a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i’a nimicit cu desăvârşire. Pentru a’şi convinge poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de proprocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s’au lăsat convinşi să’şi stârpească viile şi să’şi ducă viaţa fără vin. Cât despre Boerebistas, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i’au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar Augustus şi’a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându’se după o împrejurare sau alta.”

Tot Strabon mai scrie:

”…O parte din teritoriul amintit geții l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’au biruit pe boi şi taurisci – semninţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros, (Geografia, VII, 5, 2).

”Strămutându’se în regiunea de lângă Istru ei, (boii) locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu’se cu geții, până când acetia din urmă le’au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Illiria, a rămas loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

În textul strabonian mai sunt câteva pasaje în care se face referire la geţi, dar nu au legătură cu subiectul nostru.

Cel de’al doilea document care este folosit la maximum este decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (astăzi Balcic) Este un document epigrafic, păstrat fragmentar. Se păstrează doar 49 de rânduri din care ultimele 20 aproape intacte. Redam mai jos părțile lizibile și care ne interesează direct.

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…….., pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totodată a obţinut de la el…. oraş…..şi’a dezlegat poporul…..”

”Şi în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo şi a ajuns la acesta (la Boerebistas) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante……”

”Şi fiind trimis de regele Boerebistas ca ambasador la Cn (aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat….”

În ceea ce priveşte izvoarele despre geți, mai putem aminti şi pe Iordanes (De Getarum sive Gotharum origine et rebus gestis) care scria despre geți ca fiind acei goți pomeniți în istoriografia europeană:

”Apoi, în vreme ce la goţi (geţi) domnea Burebista, a venit în Goția (Geția) Deceneu, pe timpul când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Burebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii (geţii) au început să pustiască pământurile germanilor, pe care acum le stăpânesc francii.”

Acestea sunt sursele – izvoarele – pe care se bazează cei care susţin fondarea, existenţa şi persistenţa unui stat getic al cărui început îl văd pe vremea lui Burebista.

Fără a mai lungi povestea statalității Geției credem că despre Boerebistas şi performanţele sale politico-militare se pot spune următoarele:

Boerebistas a existat, a fost un foarte interesant personaj al antichităţii sec. I î.Hr, a fost un mare rege – cel dintâi – dar nu singurul dintre regii din Geția, Illyria, Moesia, Panonia, Macedonia și Tracia! Deci din Geția, nu din Dacia, cum eronat se afirmă fără dovezi despre existența acestui regat !!!

Dacia nu a existat ca regat, ci doar ca provincie romană.

A stăpânit tot teritoriul din sudul Dunării, dar şi teritorii de la nord de Dunăre din Ardeal și Moldova. Din aceste zone de nord îşi lansa atacurile asupra Traciei şi chiar a Macedoniei. Este adevărat că nu ştim cât de mult a stăpânit la nord de Dunăre, dar este incert că avea sub ascultare zonele din nordul Carpaților sau dincolo de Nistru.

De ce au dat romanii denumirea de Dacia, provinciei ocupate la nord de Dunăre este iar un subiect pe care putem specula. În primul rând că romanii s’au luptat îndeosebi cu Daci Balo, și nu cu toți geții.

Dacă teritoriul controlat de regele Daci Balo a fost cucerit, este cât se poate de logic ca romanii să creeze doar acolo o provincie, și nu peste teritoriile celorlalte triburi getice neimplicate în război. De aceea, Dacia, cel mai probabil preia numele lui Daci Balo, așa cum este întâlnit pe Tăblițele de la Sinaia. Sigur, romanii nu au spus coloniei Dacibalia, ci ”Dacia” mai simplu și ”daci”, geților cuceriți.

În poza de mai sus, am localizat cu roșu siclam, teritoriul controlat de Confreria războinicilor lui Daci Balo, teritoriu care va deveni mai târziu colonia Dacia Romană.

Faptul că Buerebistas este recunoscut drept mare rege printre regii Traciei îl plasează ca personalitate politico-militară puternică între Dunăre şi M-ţii Haemus (Balcani). Din cetățile sale din zona Dunării ataca Buerebistas provinciile romane Tracia şi Macedonia, și cel mai probabil nu de undeva din zona transilvană, ceea ce ar fi fost o îngreunare nu doar militară, dar şi logistică.

Boerebistas era un mare rege între regii Geției rămaşi în afara orbitei şi ocupaţiei romane din Tracia. Din aceste zone şi’a lansat atacurile şi asupra celţilor. Este vorba despre celţii amestecaţi sau nu cu ilirii (zona de nord, nord-est a Serbiei de astăzi, sau / şi sudul Ungariei de astăzi Pannonia). Acolo se plasau la vremea sa tauriscii şi boii, nu în zona transilvană unde geto-celţii au conviețuit nestingheriţi în prezenţa geților carpatici.

Informaţia potrivit căreia Boerebistas s’a amestecat în problemele politice ale statului roman este sigură. Ambasada sa la Cneius Pompeius, de asemenea. Probabil că de aici a pornit şi ideea potrivit căreia Caesar ar fi dorit să intreprindă o expediţie getică, cu intenţia de a’l pedepsi pe cel care s’a aliat cu inamicul său, Cnaeius Pompeius.

Niciun singur autor care pledează pentru existenţa statalităţii la geți nu a putut să demonstreze de unde a pornit puterea lui Boerebistas, cum i’a adus ”sub ascultare” pe ceilalţi geţi, ca să nu mai pomenim de comunităţile de geto-celţi din zona intracarpatică, pe bastarnii din Moldova, ori pe sarmaţii (sarmo-geții roxolani) din zona de nord a Dobrogei şi sudul Basarabiei. După cum nu s’a putut susţine nici măcar ideea unui centru de putere în Munţii Orăştiei. Se ştie, şi încă de multă vreme, că cetăţile şi centrul de la Sarmizegetusa sunt posterioare activităţii lui Buerebistas cu cel puţin 80 de ani.

Ce rămâne?

În mod cert că Burebista a fost un personaj, o personalitate importantă a vremii sale, un ”rege” care a avut un anume rol în evenimentele din zona Balcanilor pe timpul războaielor civile de la Roma (din anii 80 î.Hr şi până prin 44 î.Hr), iar acesta și’a exercitat influența asupra a mari întinderi în jurul Carpaților, dar mai cu seamă la sudul Dunării până la granițele cu imperiul roman care se extindea permanent.

A încercat să’şi impună voinţa pe un teritoriu pe care, probabil, intraseră triburi celtice şi îi creau anumite probleme. Nici vorbă însă de crearea unui stat, cu atât mai puţin unul centralizat ! Activitatea sa l’a adus în centrul atenţiei politicii romane, Cnaeius Pompeius dorindu’l ca aliat în războiul contra lui C.I. Caesar.

Problemele identificării populațiilor antice, folosind sursele scrise. De ce spunem geto-daci? Nu pare ciudat?

Utilizarea unui nume compus pentru a denomina o populație, antică sau modernă, este, în general, un fenomen relativ rar, dar nu nemaiîntâlnit. Spre exemplu, în secolul V d.Hr., în Marea Britanie, întâlnim noii veniți anglo-saxoni.

Dar cum am ajuns în România să folosim termenul de geto-daci?

Numele folosite astăzi pentru a face referire la diferite populații care au ocupat Europa în epoca fierului provin din texte latine sau grecești. Populațiile din Europa temperată și de nord nu foloseau scrisul, sau folosirea lui era extrem de restrânsă. De aceea, informațiile pe care le avem cu privire la numele acestor populații sunt externe și provin, în marea lor majoritate, din zona mediteraneeană.

O asemenea situație creează probleme cercetătorilor fiindcă, în fapt, nu cunoaștem ce termeni foloseau pentru a se identifica ei înșiși oamenii din diferitele zone ale Europei temperate și de nord. La aceasta se adaugă și dificultatea localizării unor populații, având în vedere natura limitată a cunoștințelor geografice din perioada respectivă, precum și reperele vagi care sunt folosite în această privință.

Astfel, atunci când folosim surse antice pentru a numi populațiile dintr’o mare parte a Europei este ca și cum ne’am baza pe cunoștințele unui învățător primar din America de Nord pentru a numi și localiza numeroasele grupuri etnice din Africa, fără atlas sau Wikipedia! Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ignorăm scrierile autorilor antici, însă trebuie să folosim informațiile pe care ni le transmit cu mare circumspecție.

De la geți la geto-daci

Pentru perioada antică nu avem nicio sursă care să folosească termenul geto-daci. Așadar, nu avem de ce să ne referim la geți prin sintagma geto-daci.

Avem, în schimb, destui autori care utilizează geți sau daci pentru a face referire la populații din zona bazinului carpatic. În general, numele geți apare cu predilecție în sursele grecești, în timp ce termenul daci se găsește mai adesea în cele latine. Cea mai veche mențiune a termenului get o găsim în secolul V î.Hr. la Sofocle, în tragedia Triptolem; unul dintre personajele sale, Charnabon, este menționat ca domnind peste geți. De cealaltă parte, termenul ”daci” este folosit mai târziu, prima oară fiind abia în secolul I î.Hr., în lucrarea lui Caesar, De Bello Gallico.

Cum am ajuns la geto-daci, atunci?

Termenul geto-daci este o construcție modernă a istoricilor. Deci, este complet artificială. Ea se bazează în principal pe citatul redat mai sus din Geografia lui Strabon (VII.3.13), unde autorul menționează că geții și ”dacii” vorbesc aceeași limbă. Având în vedere că adesea apartenența la un popor este legată de folosirea aceleiași limbi, s’ar putea trage concluzia că geții și ”dacii” sunt unii și aceeași, de unde etnonimul geto-daci.

Însă lucrurile nu sunt atât de clare. Aceeași limbă nu însemnă neapărat același grup etnic, cel puțin nu la Zoe Petre într’o analiză a surselor literare (Practica Nemuririi, 2002) unde argumentează în mod convingător că există o ambiguitate în textele antice cu privire la geți și ”daci”. În timp ce unele scrieri sugerează o identificare a geților cu dacii, altele par să indice populații distincte. În plus, limba și identitatea etnică nu sunt întotdeauna în corelație directă. Avem cazuri, inclusiv în zilele noastre, unde aceeași limbă este folosită de grupuri etnice distincte, spre exemplu valonii și francezii, ambele grupuri vorbind franceza.

De asemenea, sunt situații când în cadrul aceluiași grup etnic sunt utilizate limbi diferite, precum rusa sau ucraineana în cazul cazacilor. În plus, două sau mai multe grupuri etnice pot să dezvolte, în timp, o identitate comună sau un popor se poate diviza la un moment dat în mai multe etnii. Nu putem ști în ce măsură astfel de situații se întâlneau și în perioada antică.

Totuși, studii etnografice asupra diferitelor populații care par să’și fi păstrat, în mare, organizarea tradițională, situate, cu precădere, în Africa, Asia de Sud-Est sau Polinezia, susțin adesea un scenariu similar.

În aceste condiții, ce alte indicii avem că, la sfârșitul epocii fierului, aproximativ două mii de ani în trecut, spațiul carpatic a fost locuit de un singur popor? Folosirea acelorași vase într’un areal nu garantează că vorbim de același popor.

Argumentul arheologic cel mai des întâlnit este că avem o unitate în ceea ce privește cultura materială, însemnând că oamenii foloseau aceleași tipuri de obiecte: aceleași tipuri de oale, străchini sau alte vase ceramice, aceleaşi tipuri de bijuterii, de armament etc. În fapt, avem ceva varietate în ceea ce privește obiectele întâlnite.

Chiar dacă ignorăm varietatea formelor și acceptăm ideea unei unități în ceea ce privește cultura materială, acest lucru nu poate fi folosit pentru a argumenta existența unui popor unitar. Ceea ce contează în această privința sunt elementele de natură culturală, obiceiurile, tradițiile.

Pentru a face o analogie cu ziua de astăzi, catalanii, bretonii și ardelenii folosesc, în marea lor majoritate, obiecte identice sau foarte similare. Se îmbracă în mare la fel, folosesc farfurii, căni și tigăi similare, majoritatea făcute în China. În schimb au obiceiuri diferite și cu siguranță se consideră ca fiind etnic diferiți.

Drept urmare, este cazul să nu mai presupunem o unitate a populației la sfârșitul epocii fierului și, în schimb, să ne punem cu seriozitate o întrebare în acest sens. Era bazinul carpatic locuit acum aproximativ două mii de ani de oameni ce se considerau ca făcând parte din același grup etnic?

Viața de zi cu zi și identitatea etnică la sfârșitul epocii fierului

Mai întâi, cu siguranță că majoritatea oamenilor din perioada respectivă să nu fi fost preocupați de natura identității lor etnice, aspect care persistă și pe perioada medievală până târziu în epoca modernă. Trebuie să ne imaginăm că viața multora era grea, oamenii erau concentrați aproape exclusiv asupra nevoilor zilnice. Activitatea lor se desfășura pe un areal restrâns deoarece călătoria era periculoasă și anevoioasă cu mijloacele de transport ale timpului și în lipsa infrastructurii.

Cei mai mulți oameni trăiau în comunități mici, rurale și aveau foarte puțin contact în afara acestora. Apartenența la astfel de grupuri mici era probabil cel mai important element identitar. Acest fenomen îl întâlnim și în Europa până târziu în Evul Mediu sau chiar în epoca modernă, până când centralizarea statală și dezvoltarea infrastructurii au condus la un contact mult mai strâns între locuitorii aceluiași stat.

De aceea, oamenii din bazinul carpatic probabil se identificau arareori în epoca fierului folosind etnonime precum daci, geți sau orice alt astfel de termen. Pare mai verosimil că o persoană din perioada respectivă ar fi spus, în viața de zi cu zi, că este X a(l) lui Z din satul de la poalele dealului.

Cu toate acestea, în Tăblițele de la Sinaia ne rămân câteva indicii prețioase legate de etnicitatea geților, denumirea Regatului Getyo (Geția), dar și a Capitalei Sarmi Getuzo.

Mai multe aici: TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și totuși existau unele contacte în afara acestor grupuri locale. Asemenea contacte se puteau petrece în cadrul diferitelor evenimente de natură economică, să zicem un târg, sau cu ocazia unor festivități religioase sau de altă natură, cum pare să fi fost cazul la Măgura Moigradului. Însă și astfel de reuniuni erau probabil limitate numai la comunitățile dintr’un areal geografic destul de restrâns, ținând cont că timpul necesar pentru a străbate distanțe mai mari de câțiva kilometri trebuie măsurat în zile. Astfel de întâlniri, în funcție de regularitatea lor, aduceau mici comunități cu obiceiuri similare în contact și contribuiau la dezvoltarea unei identități de grup mai extinsă.

La acestea se adaugă rapoartele cu indivizi proveniți din comunități mai îndepărtate. Ținând cont de numeroasele texte antice ce menționează lideri politici din bazinul carpatic, cât și de existența unor centre de putere destul de mari, în special în Munții Orăștiei, dar și pe valea Siretului sau a Argeșului, prezența unor formațiuni politice destul de mari pentru perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr. nu poate fi pusă la îndoială.

Totuși, în niciun caz nu putem să comparam organizarea acestora cu cea a unui stat centralizat. Contactul diferitelor comunități locale cu membri ai administrației acestor formațiuni politice era probabil extrem de limitat. Se poate, însă, ca existența unor astfel de state incipiente să fi contribuit, în timp, la coagularea unui simț de apartenență la un grup de mai mare anvergură.

Nu trebuie să uităm de activitatea negustorilor. Mulți dintre aceștia călătoreau distanțe considerabile și astfel puteau proveni din comunități foarte îndepărtate. Astfel de indivizi s’ar fi oprit, în principal, în așezările de dimensiuni mai mari, însă se poate ca, în cadrul diferitelor târguri, oamenii adunați din diferite mici comunități să fi venit sporadic în contact cu astfel de comercianți. În aceste cazuri, cu siguranță ar fi observat diferențe culturale importante, ceea ce se poate să’i fi făcut conștienți de apartenența la un grup cultural din care negustorul nu făcea parte.

Pentru sfârșitul epocii fierului, avem identificate și o serie de așezări unde erau concentrați un număr destul de mare de oameni. La nivelul actual de cunoștințe, putem spune cu certitudine că, la o serie de situri din Munții Orăștiei, de pe valea Mureșului, a Siretului și nu numai, numărul locuitorilor se putea ridica la câteva sute, iar, în unele cazuri (în principal, Sarmizegetusa Regia), chiar la câteva mii.

În aceste locuri putem vorbi de existența unor identități comunitare la o scară mai mare. În plus, astfel de așezări jucau un important rol comercial, administrativ și militar, astfel încât contactele locuitorilor acestor situri se puteau întinde pe distanţe mult mai mari.

În astfel de mari așezări este probabil ca deosebirile de natură socială să fi jucat un rol semnificativ. Avem destule dovezi arheologice, precum și texte antice, care sugerează existența unor diferențieri sociale importante în secolele I î.Hr. – I d.Hr. în bazinul carpatic. Este foarte posibil să avem un sistem cel puțin bipartit, cu o elită aristocratică și oameni obișnuiți. În astfel de sisteme, membri ai elitelor se pot simți, din punct de vedere identitar, mai apropiați de elitele dintr’un loc îndepărtat decât de oamenii obișnuiți situați în imediata apropiere.

Spre exemplu, în timpul Războiului de o sută de ani, nobilii din Franța și Anglia erau mai asemănători între ei decât erau un nobil de țăranii care munceau pe domeniul său. Bineînțeles, asta nu înseamnă că avem neapărat aceeași situație în epoca fierului.

Revenim acum la întrebarea cu privire la identitatea etnică a locuitorilor la sfârșitul epocii fierului. Putem vorbi de un grup etnic unitar în bazinul carpatic pe baza dovezilor arheologice?

Am încercat să răspundem la această întrebare în ultimii ani pornind de la dovezile funerare, având în vedere că modul în care o populație își tratează morții este o caracteristică profund înrădăcinată în valorile culturale ale unui grup.

Analiza mormintelor relevă tradiții funerare diferite

Când strângem la un loc dovezile funerare din secolele II î.Hr. – I d.Hr. din bazinul carpatic, obținem aproximativ 360 de indivizi. Este un număr surprinzător de mic pentru o perioadă de trei sute de ani, ținând cont că discutăm despre un areal deloc restrâns și că știm, cu siguranță, că mulți oameni au trăit (și murit!) în acest teritoriu. Numărul mic de morminte se datorează practicării unor obiceiuri funerare care nu lasă nicio dovadă arheologică, în paralel cu inhumația și incinerația.

Această situație o întâlnim nu doar în bazinul carpatic, ci, cu unele excepții, în marea majoritate a Europei temperate după anul 200 î.Hr., precum și în alte perioade din preistorie. Acest lucru nu înseamnă că toți acești oameni își înmormântau morții într’un mod similar, ci pur și simplu că nu avem informații.

Dar ce ne spun cele 360 de morminte?

Comparând modul în care corpul a fost tratat, locul acestor descoperiri funerare și obiectele depuse alături de corp observăm că mormintele pot fi împărțite, în mare, în două grupări clar diferențiate. Una dintre ele este situată, cu predilecție, în vestul, sau sud-vestul bazinului carpatic, urmând, în mare, linia Oltului, iar cealaltă se află la est de același râu. În unele areale, în special pe valea Mureșului, în sud-vestul Transilvaniei, morminte din cele două grupări pot fi întâlnite în relativă apropiere unul de altul, dar acest lucru pare mai degrabă a fi o excepție.

Diferențele dintre cele două grupări sunt majore, atât din punct de vedere al ritului funerar, cât și în ceea ce privește obiectele depuse alături de corp. Spre exemplu, în gruparea vestică, incinerația este ritul dominant, în timp ce, în cea estică, inhumația este folosită, cu puține excepții, în mod exclusiv.

De asemenea, în gruparea vestică, armele ocupă un rol central în inventarul funerar, dar în cea estică ele sunt practic absente. Nu în ultimul rând, elementele de port și bijuteriile depuse în mormintele aparținând celor două grupări sunt aproape în totalitate diferite.

În lumina acestei analize, se pare că ne aflăm în fața a două tradiții culturale distincte în ceea ce privește modul în care anumiți indivizi erau înmormântați. Comunitățile care practicau aceste tradiții par a se fi amestecat rar, preferând să ocupe areale diferite, ceea ce sugerează dacă nu o dorință reală de diferențiere, cel puțin tradiții diferite. Este interesant că în sud-vestul Transilvaniei interacțiunea pare să fi fost mai puternică, mai ales că în apropiere de această zonă întâlnim marile așezări din Munții Orăștiei, care stau la baza regatelor din secolele I î.Hr. – I d.Hr., ce includ regiuni ocupate de ambele grupări.

De la unitate la inegalitate. O interpretare surprinzătoare

Când interpretăm aceste rezultate în lumina cunoștințelor precedente despre bazinul carpatic la sfârșitul epocii fierului obținem o imagine cel puțin interesantă. Este posibil că, acum două mii de ani, pe teritoriul României nu aveam un grup etnic unitar, ci mai degrabă două populații aflate într’un raport de complementaritate. Dar aceasta nu era o relație pe picior de egalitate, ci una profund dominată de una dintre părți, de războinicii din vest.

Cum ajungem la o astfel de concluzie?

Analiza mormintelor datate la sfârșitul epocii fierului indică existența a două grupuri culturale, însă pare probabil ca, începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr., si poate chiar începând cu sfârșitul secolului II î.Hr., contactele dintre membrii celor două grupuri să fi căpătat o nouă dimensiune. Mormintele întâlnite în grupa vestică includ în general multe arme. Cercetări anterioare au indicat existența unor grupuri de războinici foarte activi în zona Porților de Fier, nord-vestul Bulgariei și sud-vestul Olteniei, care adesea făceau incursiuni de jaf în zona sudică a Balcanilor, pe parcursul secolului II î.Hr.

În aceeași perioadă, conform unor cercetători, o parte dintre acești războinici par să fi trecut munții în sud-vestul Transilvaniei, preluând controlul asupra regiunii și punând bazele unui important centru de putere. Se poate ca din acest grup de războinici, originar din grupul cultural vestic, să fi făcut parte liderii politici ulteriori ai regiunii, precum Burebista, cunoscuți prin sursele scrise. Pe parcursul secolului I î.Hr., teritoriul controlat de acest centru se extinde, acaparând o mare parte a arealului în care viețuiau comunități aparținând grupului cultural estic. Astfel, folosind probabil cu precădere forța armată, liderii militari proveniți din grupul cultural de la vest de Olt se instalează drept conducători, drept elite, în mare parte a teritoriului actual al României.

Sunt și alte câteva elemente care susțin un astfel de scenariu. Poate cel mai elocvent este reforma religioasă, făcută de Deceneu și Burebista, cândva în prima jumătate a secolului I î.Hr. Această reformă este paralelă cu extinderea masivă a teritoriului controlat de războinicii din grupul cultural vestic. Reforma vine cu noi tipuri de temple, care adesea par să fie în strânsă legătură cu elemente de tip militar.

Conform lui Strabon (Geografia, VII.3.11), un alt factor important al noii credințe pare să fi fost supunerea față de conducători. De asemenea, dacă ne putem baza pe informațiile primite de la Iordanes (Getica, XI.71-72), Deceneu ar fi împărțit societatea în două. Pe de o parte, grosul populației, iar pe de cealaltă parte, nobili, conducătorii și preoții. Religia a fost una dintre uneltele folosite de noile căpetenii pentru a menține controlul asupra populației, care probabil împărtășea credințe diferite, de unde nevoia unei reforme.

Noua religie legitima controlul unei elite războinice, în mare parte străină, asupra vastului areal stăpânit de ei. În acest fel înțelegem de ce, după cucerirea romană, templele similare celor de la Sarmizegetusa Regia dispar cu rapiditate nu numai din regiunile controlate de administrația și armata romană, ci și din zonele situate mult în afara stăpânirii romane. Odată ce centrul de putere din Munții Orăștiei dispare, nu mai exista fundamentul militar și ideologic necesar pentru a susține existența templelor și a practicilor religioase afiliate lor.

Diviziunea spațiului carpatic, într’o arie estică și una vestică, este consemnată și în sursele scrise, din nou la Strabon (Geografia, VII.3.12). Acesta menționează că din timpuri vechi teritoriul a fost împărțit într’o regiune vestică, locuită de daci, și una estică, locuită de geți. Nu putem trage de aici imediat concluzia că cele două grupuri culturale identificate prin analiza practicilor funerare corespund într’adevăr dacilor, în vest, și geților, în est. Însă cele doua elemente par să coroboreze destul de bine.

Cucerirea romană ascunde și ultimele urme ale diferențelor dintre daci și geți

În cele din urmă, această coabitare neegalitară dintre presupușii daci și geți ia sfârșit, sau este profund dereglată, de cucerirea romană în anul 106 d.Hr. Regatul învins de Traian era un regat dacic prin faptul că era condus de o elită ce ori se identifica, ori era identificată de cuceritori prin acest nume, DACI BALO.

Având în vedere că nobilimea este pătura socială cu care administrația romană ar fi venit în contact prin excelență, nu este surprinzător că acest termen a fost extins asupra locuitorilor întregului teritoriu și că a fost folosit pentru a denomina noua provincie.

În concluzie, pare puțin posibil ca spațiul carpatic să fi fost locuit de un grup etnic unitar la sfârșitul epocii fierului. Marea majoritatea a oamenilor se identificau aproape exclusiv la un nivel local, prin familie și comunitatea rurală din care făceau parte. Numele de natură etnică nu le’ar fi spus prea mult. La nivel macro, două grupuri culturale mari par să se fi conturat, separând bazinul carpatic într’o zonă vestică și una estică, care, după spusele lui Strabon, ar corespunde dacilor, la vest, și geților, la est. Dar, acestea două nu sunt în final decât două etnonime seci, care nu definesc cu prisosință două popoare diferite structural.

Pe parcursul secolelor I î.Hr. – I d.Hr., o mare parte a acestui spațiu este adusă sub stăpânirea unui centru de putere controlat probabil de o elită războinică getică din zonele vestice considerate ca fiind ”dacice”, ce reușește să se impună asupra comunităților getice din est. În aceste condiții, singurul mod în care putem folosi cuvântul geto-daci este pentru a descrie o coabitare neegalitară între două populații cu tradiții culturale, cel puțin în parte, diferite la sfârșitul epocii fierului.

Dar, oricât am încerca să diferențiem mai cu seamă forțat, cultural, funerar, lingvistic populațiile getice din Carpați, originea comună a acestora nu comportă dubii. Indiferent cum erau numiți geții de pe ambii versanții ai Carpaților aceștia au aceiași obârșie genetică, drept dovadă că aceștia erau frați nu doar între ei, ci și cu celții migrați mai în vest, trăitori îndeosebi în Alpi, cei cu care în mii de ani ajunseseră să se deosebească și mai mult.

Istoria însăși ne dă fără echivoc, întâietatea geților. Dacă au existat daci cu adevărat în istorie separat de geți, aceștia oricum erau doar o mlădiță a geților.

Mai curând au apărut românii din geți, decât au existat ”daci” separat de geți !

Tăblițele de la Sinaia pomenesc de davo-geto, deci Geții Davelor. Aici, vorbim de rigurozitate în a identifica endonimul străvechi al neamului. Dacă dacii erau locuitorii davelor, atunci ”cetățenii” cetăților nu definesc etnonimul neamului străbun.

E ca și cum ai spune azi că săteni sau orășeni sunt etnii.

Referințe bibliografice:

Strabon, Geografia. Vol. 1. Tradusă de H. C. Hamilton și W. Falconer. Ediția electronică Project Guttenberg, 2014. Accesibilă la:

http://www.gutenberg.org/files/44884/44884-h/44884-h.htm.

Iordanes, Getica. The Origin and deeds of the Goths. Tradusă de C. C. Mierow. Princeton: Princeton University Press, 1908. Accesibilă la: http://people.ucalgary.ca/~vandersp/Courses/texts/jordgeti.html

Cătălin Nicolae Popa, Cercetător Postdoctoral, Excellence Cluster Topoi, Freie Universität Berlin, Germania

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

TRĂDĂRILE NOBILILOR, ACTE CONTROVERSATE DIN ISTORIA GETO-ROMÂNILOR

 

Cucerirea Geției lui Daci Balo (Decebalus) a marcat acest teritoriu şi populația în mod decisiv, până la sfârșitul veacurilor. Noi spunem în bine, pentru că istoria a lucrat în cicluri lungi, românii de azi fiind acel altoi sălbatic care întărește vița getică nobilă, făcând’o de nerăpus.

Mai mult, aceasta cucerire a favorizat răspândirea creștinismului în spațiul autohton: să ne gândim cum, o populație getică, de o extremă religiozitate – pietatea românilor fiind de genă getică – şi’ar fi părăsit zeii care i’au adus o victorie în fața lui Traian şi a Imperiului. Foarte greu, şi foarte târziu, cu multe generații pierdute, chiar dacă Adevărul câștigă în final întotdeauna.

Vom rememora ultimele clipe ale Geției şi ale lui Daci Balo, aşa cum le ştim de pe Columnă şi sursele adiacente, din care avem multe de învățat pentru istorie. A exploata filozofic importanța cuceririi Geției lui Daci Balo cum o fac romaniștii și latiniștii, care au exploatat doar așa-zisul avantaj adus de civilizația Romei, negând’o nepermis pe cea getică de către niște așa-ziși cercetători care au pretenții de oameni de știință.

Orice lucrare minimală care se ocupă de strămoșii românilor nu poate nega eroii şi civilizația getică, dimpotrivă, trebuie cu orice preț a’i pune în valoare, deoarece sunt strămoșii noștri primordiali, și nu doar ai românilor, pentru că asta neagă orice lucrare oficială, ci ai tuturor europenilor.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală (se pare că nici nu vrem, marile descoperiri sunt întâmplătoare, din glasul pământului), are loc un ultim consiliu de război al geților lui Daci Balo.

Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Se aplică probabil, constrânsă de autoritate, opinia Regelui, dar tensiunile cu nobilii geți de la începutul războiului, ating aici limita superioară.

Geții dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea – mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită. Mai rămâne în cetate doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică Zeii la care slujeau, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor.

Urmează acum una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într’un act de libație unitar de un dramatism cutremurător.

Romanii (Traian), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s’ar traduce aici în cca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.

Columna arată incendierea incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia de către apărători: se pot identifica cele 7 temple vizibile şi azi.

Cel puțin asta ne arată Columna, dar noi nu știm această istorie din alte documente, și dacă romanii nu cumva se spală pe mâini de crimele și distrugerile produse chiar de ei, prin aruncarea răspunderii în curtea geților.

Dar să continuăm interpretarea scenelor de pe Columnă așa cum o prezintă romanii:

După incendierea sanctuarelor, geții și’ar fi abandonat capitala. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Daci Balo, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l’a părăsit nicio clipă.

În jurul lui Daci Balo combatanții sunt comati, confirmând ceea ce bănuiam şi se bănuie sau se încearcă a se prezenta, că cei mai mulți nobili trădaseră:

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman Hadrian, în timpul războaielor getice general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar nu știm cât de reală:

”Când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor.”

Sinuciderea colectivă

În cetate rămân doar preoții şi unii nobili care urmează actul libației. Nu ar fi vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă și în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa Regia fiind trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr’un vas similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștanțat cu ”Decebalus per Scorilo”.

Citește și:   DECEBALUS…PER SCORILO

Pentru cei supărați pe geți (sau pe ”daci”) refuzând’le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură getică întră în mormânt (au fost și Costești, Fețele Albe, șamd) prin ”uciderea” lor scriptică.

Era nevoie pentru teoria lor latinistă ca geții să dispară !

Fiind o cultură ezoterică, un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați, aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația getică – foarte spiritualizată.

Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru meteorologie, astronomie, astrologie şi geometrie, realizarea acestora având un fundament filozofic şi tehnic bine organizat, nu puteau fi instinctiv-intuitive. E utilă şi o comparație cu preoții celți, druizii, cu influență în spațiul transilvan, despre care știm de la Caesar că îşi păstrau tainele şi știința, exclusiv în formă orală.

Deși avem lăsate și în scris destule ipostaze din istoria locală antică: Tăblițele de aur de la Sinaia în copii pe plumb.

După o ultimă încercare nereușită de cucerire a unor fortificații romane, Daci Balo se retrage spre nord de unde putea organiza o replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un comandant ca Traian știe că sosirea iernii cu Daci Balo viu și armata romană încă în Geția, putea însemna complicații majore în ecuația războiului.

Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Geția, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice – în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record, principala armă cu care au cucerit romanii Geția, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori.

De cealaltă parte, nobilii geți, ce nu au agreat din prima clipă al doilea război – mulți dintre ei trecând de parte dușmanului înainte de începerea lui, trebuiau acum să susțină material nu doar armata getică, în retragere, dar și cea romană – nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100.000 de oameni, văzându’și confortul, existența și pozițiile compromise.

Interesele converg, pe fondul tensiunilor din tabăra getică şi probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili din jurul lui Daci Balo trădează.

Acum intrăm pe un teren aparent fragil și speculatoriu, Tăblițele de la Sinaia totuși, par să confirme scenele de pe Columnă. Tăblițele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într’o societate bine structurată, unde Regele Daci Balo avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea sa. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

”Diegis puse coroană războiului” spun Tăblițele de plumb, foste de aur, și nu avem motive să nu le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era un apropiat de romani, cu multe ”relații” în imperiu.

Tăblițele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate oficial, adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l’a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile. A fi considerate în continuare o glumă sau un fals a unui mare erudit (de exemplu: Hașdeu) e o imposibilitate, conțin informații ce nu erau cunoscute în sec. XIX când au fost descoperite.

Getyo (Geția) se numea Regatul lui Daci Balo (Tăblițele de la Sinaia)

Citește și:   TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

CUM ÎI SPUNEAU GEȚII LUI DECEBAL? DACI BALO (Tăblița 6)

De la supranumele lui Daci Balo se trage cel mai probabil și denumirea coloniei Dacia Traiana (Dacia Porolissensis, Dacia Superior Apulensis, Dacia Inferior Malvensis) apoi pentru Dacia Felix, Dacia Mediterranea sau Dacia Ripensis, ultimele două după retragerea Daciei Romane în sudul Dunării de către Aurelian în anii 260-270 d.Hr.

De asemenea, una din versiunile cu privire la originea unuia din etnonimele geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, căruia i s’a dat semnificația ”lup”. Numele Daoi, un cuvânt elinesc, sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate vine din dialectul geto-frigian de la cuvântul daos.

Dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”daos”, ”daoi”, ”davi” sau ”daci”, acestea sunt etnonime străine precum era și ”vlah” mai târziu,  exonime latine rămase de la romani prin latinizarea termenilor getici sau geto-frigieni.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi Daoi, se reduc la epitetul Dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Mai cunoaștem că existau în sudul Dunării tribul Diilor sau Dailor din sudul Munților Haemus (Balcani). De asemenea, Daoi era un mare trib al geților la Marea Caspică, devenit în latină Dahae.

Dar, indiferent cât de departe am căuta etimologia etnonimului ”Daci”, el este mai autohton decât am crede. Davi, sau davo-geți pentru geții davelor carpatice sunt cele mai potrivite etnonime, sau chiar geții ”daci” ai lui Daci Balo pentru supușii din Regatul său, sau pentru adepții confreriei sale de războinici geți.

Autentificând aceste Tăblițe de la Sinaia, nu doar că vom căpăta un mare tezaur despre strămoșii noștri, dar vom avea o importantă sursă istorică despre isprăvile lor, etimologii pentru lexicul românesc, zeii geților sau numele originale ale marilor regi sau războinici din antichitatea acestor meleaguri.

Politica lui Daci Balo devenise contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată, ispita confortului personal depășea pentru mulți sensul istoric la războiului, situație reprodusă de acum cu obstinație în istoria noastră, marile momente ale țării fiind când marii boieri / aristocrați au depășit’o.

Logica imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a’și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.

Acum, aventurile războinice ale regelui get Daci Balo trebuiau oprite. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal – probabil tot la indicația nobililor, pentru ai îmbuna pe romani (să nu uităm marile tezaure descoperite ulterior cuceriri romane), Diegis și conjurații speră că romanii se vor retrage o dată ce Daci Balo e eliminat, lăsând o Geție vasală Romei, cu marele ei comori (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale.

Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis.

Urmează marea trădare, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gărzii sale.

Marea Trădare: Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Daci Balo și suitei sale.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la geți. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Gestul perfid al fratricidului şi al nobililor geți e eficient, cavaleria romană îl ajunge pe Daci Balo rapid şi neaşteptat, foarte aproape de locul unde, ”Rex Daciae” de mai târziu, Horea, era prins, de asemenea, tot prin trădarea propriilor frați.

Sinuciderea Regelui, singura cale posibilă. Acum, Daci Balo, e îngenuncheat, dar dacă l’am ridica în picioare, am vedea o mărime de titan în comparație cu cei din jurul său.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile getice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal ras din temelii, Getyo (Geția) transformată în provincia romană Dacia (probabil de la numele lui Daci Balo), iar marea civilizație getică uitată sau făcută intenționat uitată în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat strămoșii, fie ei cu bune sau cu rele.

Subsecvent blestemului regal, marea aristocrație getică, emblematică şi simbolică pentru acest pământ, de mii de ani, dispare literalmente, lăsând ca spiritualitatea şi cultura din care s’au format şi îşi trage seva acest pământ, pentru multe secole, să fie de sorginte folclorică purtată peste timp de talpa țării, țăranii.

Daci Balo moare pe 9 sau 10 august 106, moment ce marchează finalul războiului, urmând o aparentă capitulare a geților legați de Regele lor. Desigur, cei  mai mulți geți au trecut Carpații în est sau în nord la ceilalți frați geți, numiți de istorie GEȚII LIBERI, sau pomeniți local ”celți”, ”sarmați”, ”scyți”, tyra-geți, carpi, costoboci, massa-geți, ”goți” etc.

Geția a devenit oficial, din 11 august 106, provincie romană cu numele de Dacia.

În ironia istoriei, exact peste 11 ani se stinge și Traian, iar în aceeași zi în care Daci Balo şi Traian trec în veșnicie, este omorât, tot prin trădare, Mihai Viteazul, primul unificator al vechii Geții, supranumit de contemporani săi străini, Malus Dacus (dacus erau numiți geții de către latini, cel mai probabil tot de la numele lui Daci Balo), inspirând, prin curajul neverosimil, viziunea și strategiile demne de marele său strămoș de la Sarmizegetusa Regia, aceeași teamă printre adversari.

După suita de trădători care au urmat lui Diegis de’a lungul timpului, ce continuă şi azi în formă agravantă, ne rugăm istoriei şi Cerului pentru un alt Malus Dacus, care să redea vechii Geții noblețea de odinioară.

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări?

De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și și au marcat soarta geto-românilor.

Sigur acest fapt era un laitmotiv al stăpânitorilor care preluau puterea din mâinile altora, rare fiind cazurile când o conducere de principat, regat sau imperiu nu ar fi fost preluată fără uneltiri, mașinațiuni de culise sau crime oribile. La fel de rare erau cazurile când trădarea venea de la oamenii simpli din popor.

Prăbușirea celui mai mare rege get: BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO)  – Burebista a avut loc prin asasinarea sa, sau cel puțin așa se vehiculează oficial fără nicio bază, pentru că nu există dovezi în sensul uciderii sale.

Din Tăblița 62 aflăm cum îi spuneau geții lui ”Burebista”: Boero Biseto

În vremea lui Boero Biseto, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul carpatic get, se pare denumit de geți Elieo (Tăblița 62) sau Helis, renumele mitic elinizat, a ajuns în culmea puterii și extinderii sale cu o conducere mutată mai târziu chiar în inima Carpaților. În urma victoriilor repurtate de acest mare rege, statul get – inițial cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră și dincolo de Nistru.

Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui get și, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul Elieo (Elio).

La puțin timp după aceea, tot unei conspirații i’a căzut victimă și Boero Biseto. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a’l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat getic s’a destrămat, spărgându’se în mai multe regate pe care cei care uneltiseră spre a’l doborî pe Boero Biseto și le’au împărțit între ei.

Citește despre asta aici:  CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Despre actul controversat al nobililor din vremea lui Daci Balo am relatat mai sus, așadar trecem la Vlad Țepeș care a fost trădat de propriul său frate.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456, cel care la rândul lui și’a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să’i ia domnia și a băgat spaima atât în susținătorii acestora, cât și în turci.

După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să’l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre.

După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S’a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l’a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat.

Țepeș s’a retras în Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a’i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n’a mai ajuns: i s’a pus capăt printr’o intrigă a inamicilor lui Țepeș, probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să’i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești.

Lui Matei Corvin i s’au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să’l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a’l ajuta pe Vlad Țepeș să’și recapete tronul uzurpat, l’a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și’a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a fost asasinat de cei care ar fi trebuit să’l apere.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că țara trecea atunci printr’o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți.

Timp de câțiva ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, să’și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i’a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane, pentru că așa erau vremurile.

Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l’a păstrat până în 1529.

Și aici i se incheie povestea – și totodata viata. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu:

”Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S’a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urată boierimea munteană din acea vreme.”

Petru Rareș a fost trădat tot de boieri.

Citește și:   VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Domn al Moldovei în doua rânduri, 1527-1538 și 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să’i unească pe români prin alipirea Ardealului cu sabia), a trecut de mai multe ori dintr’o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu’se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment.

În 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i’a fost favorabilă domnitorului.

I’a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le’a înapoiat regiunea Pocuția, care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni, pentru că Petru Rareș o ocupase în 1530.

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s’a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l’a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându’se de represaliile care s’ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l’au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s’au închinat lui Soliman.

Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei două bucăți zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. În urma planului său de extindere Moldova ieșind șifonată rău, Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal.

În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, și mersese personal la Constantinopol să’și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și’a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice, încercase să’i unească iar pe români prin cucerirea Ardealului, soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s’a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Cel Cumplit (sau Viteazul)

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându’i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler.

Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, când făcuse negoț cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i’au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i’a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situația politică era de așa natură, încât voievodul n’a putut găsi alți aliați decât cazacii zaporojeni – o populație din zona Nistrului – care i’au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de români moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l’au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari și români din Țara Românească.

Aceștia din urma doreau să’l înlăture pe Ioan Vodă pentru a’i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah, Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimisese pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să’i impiedice pe turci să treacă Dunarea și să’l țină la curent cu evoluția situației. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l’a înșelat pe domnitor: i’a spus că ajunsese prea târziu pentru a’i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.

Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s’a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n’ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându’i în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Constantin C. Giurescu, în Istoria romanilor spune că:

”Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcalabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului.”

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroși morți în ambele tabere, Ioan Vodă s’a retras pe un deal, în satul Roșcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Pașa, comandantul oștii turcești, cât și Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruța viața tuturor cazacilor și moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Voda a fost înjunghiat, apoi i s’a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăți. Ostașii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriți. Atât a valorat cuvântul turcilor.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta și palpitanta carieră voievodală a acestui prinț neobișnuit, apariție insolită în galeria domnitorilor care s’au perindat pe tronul Munteniei, s’a sfârșit cu o încercare de fugă. De scăpat a scapat cu viața, pentru moment, dar trădarea însoțitorilor săi – propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere – i’a retezat șansele de a recăpăta domnia.

Instalat pe tronul Țării Românesti în 1583, după ce câștigase „cursa” pentru domnie învingându’și potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel și’a început „mandatul” sub auspicii bune.

Și’a așezat curtea la Târgoviște, a investit în îmbunătațiri edilitare și înfrumusețări arhitecturale ale orașului, a adus cu el un suflu de Renaștere occidentală și totul părea să prevestească o epocă de liniște și progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care își cumpărase tronul l’au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepțiile sale moderne, occidentale și tradiționalismul boierilor autohtoni l’au facut să intre în conflict cu aceștia.

În 1585 – după mai puțin de doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și’a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i’au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis.

Câțiva ani mai tarziu, dupa ce evadase din închisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiția în favoarea fostului său inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambițioasa lui mama, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima mazilire, pentru a scăpa cu viața, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul și temutul voievod al celor trei țări românești

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei țări românești, iar această izbândă îl făcuse pe cat de celebru, pe atat de respectat în Europa. Cu atât mai tragica pare prăbușirea sa, cu cât a venit foarte curând dupa acest moment de glorie.

După opinia istoricului Constantin C. Giurescu:

”Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, dușmănia polonilor.”

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, stăpânitorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianță cu Mihai Viteazul în vederea apărării împotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, împăratul Rudolf a dat, inițial, ajutor militar voievodului în acțiunile acestuia de extindere a stăpânirii sale peste cele trei țări românești. Nu a vrut, însă, să’l recunoască drept domn al Ardealului, dorind să păstreze pentru sine acest teritoriu și să’i acorde lui Mihai Viteazul doar funcția de guvernator.

În 1601, după mai multe neînțelegeri și reconcilieri – de formă – cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeșii din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Și, aici, Mihai Viteazul a fost prins – și a devenit victimă – în jocul de interese al marilor puteri și al reprezentanților acestora.

Iată cum s’au succedat evenimentele, după descrierea aceluiași mare istoric citat mai sus:

”La Turda, Mihai hotărî să’și despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraș, spre a’și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însa pentru domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni, aceștia din urmă comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să’l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, să’l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „ești prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: „ba”, și dădu să pună mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușca, un al doilea îi străpunse pieptul, alții îl loviră cu halebardele.”

Și astfel, printr’un asasinat mârșav, s’a incheiat scurta și glorioasa carieră de domn și cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuși, în urmă, o imensă speranță: aceea cî unirea celor trei țări românești e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănită și de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie și tragica prăbușire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s’a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci – care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor – cei de care depindea mentinerea lui pe tron – si interesele Apusului crestin, care dorea să’și extinda influenta spre Rasarit.

Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reușit să mențină Țara Românească într’o stare de stabilitate politică remarcabila.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i’au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și’a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s’au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i’au grăbit căderea.

Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urma și îi făcuse să’l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să’l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i’au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia „pe viață”, n’au ezitat să’și încalce promisiunea: l’au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închisi. Turcii l’au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde’i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I’a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga:

”Ca o răsplată dumnezeiască, i’a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân.”

Trădați pentru răsplată, Horea, Cloșca și Crișan, nu au fost trădați de boieri, în Ardeal nobilimea fiind mai mult alogenă și nu românească, dar au sfârșit tragic pentru dârzimea cu care și’au urmărit revendicările politice. În acest caz, s’a dovedit că trădarea nu era doar un apanaj al păturii stăpânitoare, dimpotrivă era o meteahnă și la păturile de jos, dar pentru sume derizorii puse ca premiu, mai ales datorită stării sociale precare a poporului.

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s’a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați.

Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n’au putut fi capturați de autoritățile austriece altfel decât prin trădare. S’au găsit câțiva tărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austriac, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s’au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într’o colibă de crengi, în codrul ScoraGetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s’au năpustit asupra lor, i’au legat și apoi i’au predat autorităților.

Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr’o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crișan, care se sinucisese în inchisoare, a fost zdrobit în același fel.

Sacrificiul lor n’a fost, însă, zadarnic – un exemplu paradoxal de revoltă care, deși înfrântă, va aduce totuși, măcar în parte, schimbările pe care le’a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr’un act solemn datat 22 august și promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desființată iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n’ar fi trebuit să și’l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s’au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomana – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s’a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821.

Dorind să contribuie la eliberarea Țării Românești de sub apăsătoarea vasalitate față de Înalta Poartă otomană și să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrățișat idealurile Eteriei și a încheiat o întelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mișcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulțumirea populației românești.

Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – și Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcarii în Țara Românească, prevedea ca Ipsilanti – după ce trecuse prin Moldova și Muntenia – să iasă din țară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacție dură și o intervenție armată din partea turcilor.

Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător și un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr’un complot.

Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul îl numea deja ”domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul ”monstruos” şi transformarea ”voievodului unirii” în despot

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică – Monstruoasa Coaliție – , dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. ”Domnul Unirii”, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.

Cuza, înlăturat într’o singură noapte cu puşti şi tunuri:

”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor.”

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu’şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot.

Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l’a trădat pe Cuza.

I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza.

Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într’un final, seara reuşeşte să’l vadă pe Cuza şi’l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu’l ia în seamă şi’i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. Ideea unei revolte anti-cuziste este confirmată şi de Nae Orăşanu, omul său de încredere. Deşi Cuza nu era convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. Cuza este înlăturat brutal. Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i’au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l’a semnat imediat.

A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr’o minune să’şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s’au unit pentru prima dată în Istoria Modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Bucurie mare la abdicarea lui Cuza În Moldova, abdicarea lui Cuza a fost primită cu mare bucurie, arată mărturiile contemporanilor.

Iată cum descrie Radu Rosetti primirea veştii abdicării lui Cuza de propria sa familie. Mama acestuia primise telegrama prin care Cuza abdica.

”«Principele Cuza a abdicat», strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu’se pe baston. «Cuza a abdicat», strigă el. Iar mama ne citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceea ce alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani”, Radu Rosetti în lucrarea sa ”Amintiri din prima tinereţe.”

De altfel, sentimentul era general, fiindcă moldovenii simţeau, prin mutarea capitalei, că îşi pierduseră importanţa şi căzuseră pe plan secund. Un lucru pe care nu’l iertaseră lui Cuza. Sentimentul acesta de bucurie este descris în aproape toate zonele Principatelor.

Acesta era însufleţit în special de ideea alegerii unui principe străin. Specialiştii precizează că bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

”Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.

Totodată, cunoscută este reticenţa oamenilor din Dăbuleni, care credeau că noul principe străin le va lua pământurile, în timp ce locuitorii comunei Căiuţul chiar au semnat, cu degetul, că nu îl vor domn pe Carol I şi ca semn de solidaritate cu predecesorul său.

Simpatia ţăranilor a fost câştigată de Cuza, însă, cu preţul sacrificării domniei sale. Împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. De altfel, acest complot era pus la cale de câţiva ani. Practic, oamenii politici şi’au dat mâna pentru a’l răsturna pe Cuza. Liberalii radicali au fost în stare să facă pace cu rivalii lor de moarte, conservatorii, numai pentru a’l vedea pe Cuza plecat. Nemulţumirile existau în ambele tabere. Totodată, pe teritoriul Moldovei existau agenţi ruşi care încercau să agite spiritele şi să provoace o mişcare anti-unionistă.

Florin Constantiniu:

”În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s’a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a’l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.”

Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu era atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădeau tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate ”prea revoluţionare” ale lui Cuza. Totodată, viaţa personală a domnitorului, dar şi despotismul ultimilor ani de domnie au stârnit antipatii.

Prezenţa amantei „domneşti“, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu era văzute cu ochi buni.

Ilie Gorja în revista ”Agero”:

”După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l’a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti.”

Printre cei implicaţi în complotul îndreptat împotriva sa se aflau mari personalităţi ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp sau Ioan Cantacuzino. Totodată, Cuza a fost trădat şi de armată. Printre puţinii care i’au rămas fideli au fost prefectul Alexandru Beldiman, care a plâns când a aflat vestea abdicării.

Pentru toţi ciudată a fost apatia lui Alexandru Ioan Cuza.

Cum de nu aflase de complot şi mai ales de ce era atât de nepăsător la zvonuri?

Nicolae Şuţu, unul dintre comtemporani, spune că Alexandru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toţi cu dispreţ şi că s’a izolat alături de amanta sa. Totodată, se bănuieşte că domnitorul înţelegea necesitatea aducerii unui prinţ străin, dintr’o familie cu mare reputaţie la nivel european, şi că şi’ar fi pus singur problema abdicării.

Acesta i’a scris lui Napoleon al III-lea că ar vrea să abdice şi că să găsească un principe dintr’o casă conducătoare europeană să’l înlocuiască, aceasta fiind soluţia de a pune capăt luptei politice. Cert este că, în 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice. Cuza şi masonii Dincolo de motivele disecate şi prezentate de specialişti în mod oficial, există şi zvonuri privind implicarea masoneriei, atât în numirea, dar şi în abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Cuza ar fi fost unul dintre membrii importanţi ai lojii masonice «Steaua Dunării», lojă care l’ar fi propulsat ca domn, dar şi mai apoi l’ar fi dat jos de pe scena istoriei. De altfel, această variantă este infirmată de specialişti, printre care şi de academicianul Dan Berindei. Este confirmat însă faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja ”Steaua Dunării”, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”.

Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

Actul de la August 1944, de la București poate fi interpretat în două chei, în principal datorată poziției politice pe care se poziționează cel care invocă debarcarea lui Antonescu: Trădare sau Salvarea României de la un dezastru?

Citește și argumentele în cheia Salvării României:

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de’al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră ”linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați.

Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapida înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii puteau petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă, spun adepții ”trădării de la 23 August 1944”.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. Dintr’o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, iar data istorică devine 23.

Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende, Bătălia Moldovei, rămâne una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră.

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne’a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile Antoneștilor).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab.

Cu toate acestea, Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar.

Dovada telegramei?

Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu: ”(…) între altele a avut sugestia și i s’a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s’a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…).”

(Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »

(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor geți: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului, iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946).

Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Sigur, acesta poate fi un argument în favoarea celor care afirmă cu totul nefondat că Stalin nu și’ar fi instaurat oricum un zid al comunismului în Europa de Est, mai ales atunci când se uită complet Momentul Yalta …

Pentru noi consecințele ar fi fost oricum dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci, ”zgândăre’l pe rus și dai de mongol” spune un proverb, după ce au distrus Basarabia timp de 100 de ani au distrus în următorii ani 1947-1960 toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei).

Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii geți, deposedați de puterea politică, și’au dus mai departe, bogata și inefabila spiritualitate și folclorul unic în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republica falimentară la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut România a două la nivel mondial ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într’o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

Latiniștii insistă cu totul fals că acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce induce această amintire detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi de înger dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a fost de multe ori sport național în România de ieri, dar și de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat ”suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să repetăm cu obstinație – cum a făcut’o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă:

”Taina libertății nu’i alta decât curajul în fața morții.”

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA