PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Șamanii, solomonarii și preoții geților

Solomonarul este ”magicianul” (vrăjitorul) despre care se credea, în mitologia românească, că poate controla norii și ploaia. Solomonarii sunt cei care controlează mișcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina și vindecă boli.

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu’le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

În această direcție există două variante:

1. Prima ar fi aceea că lucrul se întâmpla în mod real fiind un străvechi procedeu de teleportare denumit popular ”hultănie”.

”Hultanii
Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că’i dintr’un neam foarte vechi de huțuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre ”hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile ”şcoale de solomonărie” din Bucovina, care’i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu’mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu’i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci:
”Doamne, ajută’ne!”. Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie.”
Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: ”ptii, hultanu’!”.

Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie ”aducea pe sus” pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate… Bătrânii ne ziceau atunci că’n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care’i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori.

Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să’l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut… Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor șamanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens”, îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.
Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să’şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s’a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.” (formula as)

Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce’l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic, dar invers celui al caduceului. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui ”solve et cuagula” al alchimiştilor medievali.

La Mănăstirea Tismana, toaca metalică din faţa bisericii mari are forma unui vultur bicefal cu aripile întinse şi cuprinde trei medalioane, câte unul pe fiecare aripă şi altul pe piept. Vulturul ţine cu ghearele câte o filacteră ce ne spune că ”această toacă s’a făcut pentru Sf(â)nta Mănăstir(e) Ti(s)ma(n), p(r)in osârdia şi kiă(l)tuiala lu(i) Ştefan Ieromonahul, la anul 1840”.
Inscripţiile au literele în relief şi la turnare s’au produs unele deformări care îngreunează citirea. Acesta este şi motivul pentru care nu a fost publicată decât în parte. Piesa este un unicat, de o originalitate şi frumuseţe deosebită.

La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul și nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Acvila bicefală a fost și stema Imperiului Roman de Răsărit, Imperiu a cărei moştenire culturală, spirituală şi chiar de limbă era, pentru că limba latină se trage dintr’un dialect getic carpatic în definitiv.

Acvila bicefală a fost o prezenţă heraldică constantă în Ţările Române, de găsit în biserici, în cărţi de cult şi pe obiecte liturgice; acvila bicefală este stema Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a Muntelui Athos şi simbolul neoficial al Creştinismului ortodox, credinţa majoritară a românilor; creştinii catolici din Transilvania s’ar putea regăsi şi ei în simbolul acvilei bicefale – fosta stemă fiind preluată și de monarhia vieneză a habsburgilor; se găseşte pe stemele mai multor state vecine (Serbia), simbol comun care inspiră şi unitatea de tradiţie a acestei părţi a lumii.

Simbolistica acvilei bicefale este multiplă şi foarte inspirată:

a) Simbolizează dualitatea dintre planul spiritual şi planul secular din singurul corp social al unei ţări;

b) Reprezintă dualitatea ce trebuie să fie în armonie dintre domnie şi societatea civilă;

c) Reprezintă dualitatea în armonie dintre democraţie şi statul de drept;

d) Reprezintă dualitatea în armonie dintre puterile în stat.

O acvilă bicefală, având un scut cu stemele tuturor provinciilor istorice româneşti, fiind încununată de o singură coroană – cea a României regale şi având şi deviza ”Nihil sine Deo”, ar fi o stemă care ar spune o poveste mai consistentă decât vulturul cruciat actual, care exprimă doar un soi de precedenţă a Valahiei faţă de celelalte ţinuturi româneşti.

În poza de mai sus este o reprezentare a acvilei bicefale din timpul lui Constantin Brâncoveanu, pe conacul de la Potlogi, unul din multele semne ale conştiinţei domnitorilor din Ţările Române că sunt continuatori ai Imperiului Roman de Răsărit, că sunt ”Bizanţ după Bizanţ”, cum frumos şi adevărat spunea Iorga.

2. A doua varianta și mai tulburătoare este aceea în care se afirmă că aceste călătorii se făceau în vis la voință.

Știința lor este transmisă de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrân dintre copii însemnați la naștere (purtători de căiță, o membrană care le acoperă capul și trupul) și crescut în peștera lor de la marginea pământului.

Se spune că numele de ”solomonar” și l’au capătat abia în evul mediu sub influența culturii iudeo-creștine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local ”salman”.
Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi, era considerat un mare vraci.

Aşa să fie oare?

Nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxio deoarece unele izvoare istorice atestă și forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu al geților.

Studiind acest termen aflăm că salman este un cuvânt compus: sal – man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un personaj semidivin, iniţiatul zamolxian.
Sal, derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxio, care poate însemna și Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxio ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni.

Pe de altă parte, particula ”man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) ”mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume!

Revenind si privind dintr’un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxio avea ca epitet de onoare ce’l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.
Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de’a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nicio filiaţie cu regele biblic Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aici un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât stindardul geților era chiar un balaur (dracon)?

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor, nu’l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în Țara Moţilor.

”A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular ”a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva), dar este și un derivat al popularului zgrăbunță, care există încă prin dicționare care înseamnă: 1. Bubuliță, coș. 2. Grăuncior de unt, de brânză, de gheață etc. (care plutește într’un lichid).

Așadar varianta aceea despre care se spune într’un basm bucovinean, cules în 1932, că puterea, solomonarii o au de la împaratul cel înțelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta este doar o legendă născocită de evrei.

Iar despre Solomon, faimosul rege biblic, care putea să închidă și să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile care îl ridicau chiar până la Dumnezeu, vom aprecia după ce aflăm cât de lumesc trăia.

După opinia arheologilor Finkelstein și Silberman, Solomon nu ar fi fost rege și nu ar fi avut un regat, descrierea din Biblie a regatului său potrivindu’se mai mult perioadei regelui iudeu Manase, vasal al Asiriei:

”Considerând problema sub toate aspectele, avem o situație în care condițiile descrise ca fiind din marele regat al lui Solomon seamănă foarte mult cu cele din ținutul regelui Manase. Districte bine administrate și un mare număr de lucrători de corvoadă clădind noi orașe regale; legături comerciale cu lideri străini; caravane către nord trecând prin teritoriul Iudeii și ambasadori din Arabia aflați în Ierusalim – care sunt combinate cu amintiri neclare, împrumutate din zilele de glorie ale comerțului din Israelul aflat la nord – toate susțin credința în vechimea și înțelepciunea strategiei regelui Manase de participare înflăcărată la comerțul și diplomația imperiale”, Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible’s Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.

Nu s’au găsit până în prezent dovezi arheologice despre regatul lui Solomon, ci numai din vremea unor regi urmași ai săi. Nu a fost găsită până în prezent nicio urmă a Templului lui Solomon. În schimb există urme ale Templului (Al Doilea Templu), care a fost reconstruit, potrivit Bibliei, în locul acestuia.
Toate acestea ne face să credem că Solomon putea fi un mare inițiat, sacerdot sau un șaman al acestor învățăminte, cel despre care se crede nejustificat că ar fi dat ulterior numele acestei caste.

Trebuie menționat că acesta se presupune că ar fi trăit pe vremea geților hitiți din Anatolia, între 1000- 931 î.Hr., a fost căsătorit cu o fiică a unui faraon din vremea sa, a mai avut și alte 700 de neveste și 300 de concubine.
Cu greu ar putea fi luat de model ”regele Solomon” de către un ascet al acestui ordin al salmanilor sau al solomonarilor cum totuși li se mai spun.

În Biblie se spune:

”Solomon s’a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon, și a adus’o în cetatea lui David, până și’a isprăvit de zidit casa lui, casa Domnului, și zidul dimprejurul Ierusalimului”, (3 Regi 3:1).

Ceea ce ne întărește bănuiala că Solomon nu era iudeu, așa cum nu era nici pustnic.
Deși Dumnezeu interzisese încuscrirea cu 7 neamuri ”mai mari la număr și mai puternice” decât cel al lui Israel (hitiții, ghirgasiții, amoriții, canaaniții, fereviții, heviții, iebusiții), așa cum relatează cartea Exodului și Deuteronomului pentru ca fiilor lui Israel să nu le fie întoarse negreșit inimile către dumnezei străini, Solomon a nesocotit porunca Domnului și a trăit cu 1000 de crăiese împărătești și țiitoare moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite. Iar la bătrânețe, femeile i’au abătut inima, i’au plecat inima spre alți dumnezei, după cuvântul Domnului, și, astfel, inima ”nu i’a rămas în totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima presupusului său tată, David”.

De asemenea, Ordinul Solomonarilor se spune că ar fi apărut în 1450 î.Hr. și ar fi fost introdus de Zamolxio înainte de biblicul Solomon, dar nu avem certitudini în acest sens.

Asemenea unor asceți, solomonarii trăiesc departe de lume, pe Tărâmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerși, deși nu au nevoie de nimic, iar unde nu sunt primiți bine, abat balaurul grindinii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Adesea sunt descriși ca oameni simpli sau cu aspect de cerșetori, care testează bunătatea oamenilor cerând de pomană, binecuvântându’i in primul caz și pedepsindu’I dacă erau refuzați.

Cele mai multe relatări se referă la oameni înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice, fie cerșind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi.

Moroiul este, în mitologia românească care se crede că ar proveni de obicei al unui prunc mort înainte de a fi botezat, ucis sau înmormântat de viu, sau dintr’un mort neputrezit, căruia nu i s’a făcut slujba religioasă. Se crede că moroii plâng noaptea și își cer botezul. Există credința că moroiul iese noaptea din mormânt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii.

Dincolo de Carpați, în majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire în Țara Moților și in zona Pădurenilor din județul Hunedoara, prin moroi (și forma sa feminină, moroiniță) se înțeleg exclusiv vrăjitorii (vrăjitoarele) care fură laptele și mana vacilor, într’un exemplu unic de vampirism îndreptat împotriva belșugului alimentar adus de animalele domestice.

În schimb, în Oltenia și în Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinși că dacă mortul a fost în viața sa un om cu inima rea, a dușmănit pe rudele sale și s’a purtat aspru și fără milă cu ai lui, atunci – inevitabil – se face moroi.

Pentru a se feri de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meșter Pietrar, un solomonar revenit printre oameni, dar care le știe magia.
Tradiția românească nu pune la îndoială existența lor, ba chiar ar exista și mărturii din Ardeal și din Bucovina, cu privire la existența unor ultimi solomonari.

Există însă numeroase interpretări a provenienței mitului, cele mai multe legate de preoții pelasgo-geților Kapnobatai sau Ktistai, peste care s’au adăugat și numeroase influențe creștine și nu numai, rezultând un produs sincretic de mituri și credințe.

Kapnobatai si ktistai sunt asceți ce aparțin acestei ramuri și sunt adepții doctrinei zalmoxiene.

”Poseidonios afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăți, și iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit – pentru care pricina au fost numiti theosebeis și kapnobatai. Unii geți (traci) își petrec viata fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onorați și socotiți sacri, trăind, așadar, feriți de orice primejdie”, (Strabon – Geografia).

Aceste cuvinte aparțin marelui geograf antic Strabon si se referă la calugării și la preoții geto-moesilor.
Cine erau acești moesi? O populație nord-getică ce locuia între Balcani și Dunăre, făcând parte dintre geți, având aceeași limbă.

Un alt istoric celebru al Antichității, iudeu, Iosephus Flavius, născut la Ierusalim, vorbind în cele două opere ale sale (”Războiul iudaic” și ”Antichitățile iudaice”), despre esenieni, ne spune că ”nu trăiesc aceștia într’un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci traiul lor seamănă cu al așa-numiților pleistoi de la geți”.

Cum relativ despre pleistoii geți nu avem izvoare, mărturia sa este de o deosebită importanță, pentru că ne arată aspecte din viața asemănătoare pe care o aveau și geții pleistoi:

”Esenienii au bunurile în devălmășie, iar bogatul nu se bucura intru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are nici un fel de avere. Și asa se poarta oamenii în numar de peste patru mii. Ei nu’și iau neveste și nici nu obișnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta dându’și seama ca se ivește astfel prilej de răzvrătire. Aceștia trăiesc prin ei înșiși și se folosesc de serviciile pe care și le pot face unii altora. Aleg un fel de perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind niște bărbați, cumsecade, iar preoții iau asupra lor pregătirea grâului și a alimentelor.”

Acestea sunt toate informațiile ce ne’au parvenit cu privire la asceții-călugări ai geților. Ele au iscat numeroase discuții, mai ales în ceea ce privește originea etimologico-lingvistică.

Theosebeis înseamnă poate ”adoratori ai zeilor”.

În schimb kapnobatai, ktistai și pleistoi sunt cuvinte getice, poate în dialect moesic (transdunărean zis și tracic), asupra lor formulându’se diverse opinii, fără a se fi ajuns la un consens. Vasile Pârvan a tradus kapnobatai prin ”călător prin nori”, sau ”umblători prin fum”.

Al treilea termen ”pleistoi” s’ar traduce prin ”cei mari”, ”conducătorii” și se referă la preoții geți.

În descrierea lui Romulus Vulcănescu ei sunt uriași sălbatici cu chica roșcovană, ochi bulbucați și sângeroși, trupul păros, au ”cozi de pene la subțioară și noada terminată într’o codiță”. Poarta ”tundre albe”, peste care atârnă traiste în care țin uneltele magice, o toporișcă de fier descântată, un frâu din coajă de mesteacăn, o carte de înțelepciune, un fel de pravila de divinație.

Sub cele șapte pieptare pe care nu le leapadă niciodată, nici pe căldura lui Cuptor, atârnă o toacă mică, simbol al declanșării furtunilor. Când bate în toacă, toate spiritele elementare ale furtunii, Vântoasele și Ropotinile, încep să se foiască prin văzduh.

După cum se știe, Potopul se consideră azi tot mai des a se fi petrecut la Marea Neagră. În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei.

După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i’a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumătate lățime și un ciocan din același lemn.
În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a’i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a’i îndemna să se pocăiască și să se convertească.
Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.

Dar cea mai pertinentă opinie credem că este, cea a lui Mircea Eliade, care a studiat atent fenomenul:

”În acest caz kapnobatai ar fi dansatori și vrăjitori (șamani) misieni și geți, care întrebuințau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice …”

Deci în cultul lui Zalmoxe se includ și practici șamanice existente și la alte seminții getice, cum ar fi celții, germanicii sau vikingii.
Șamanismul este un fenomen religios extins până în tărâmurile siberiene, central asiatice și apoi pe tărâmuri americane, răspandit și pe o vastă zonă ce cuprinde Indonezia, Oceania și Australia.

Șamanul este un extatic a cărui inițiere comportă moartea rituală urmată de inviere, extazul semnificând ridicarea sufletului la cer, peregrinări pe pământ, ori coborârea printre morți. Șamanul intreprinde asemenea călătorii din diverse motive: pentru a’l întâlni pe zeu și a’i prezenta ofrandele, a căuta un suflet răpit de demoni, ori rătăcit de corp, a conduce sufletul unui mort, ori pentru a’și îmbogăți știința.

Șamanismul se întâlnea și în Grecia încă din epoca arhaică, în experiențele lui Orfeu. Printre șamani se înscrie si Pythagoras, considerat a fi ”modelul” lui Zalmoxio, deci nu e de mirare că învățați precum K. Meuli ori E.R. Dodds îl socotesc pe acesta din urmă drept un șaman mitic.

Educația solomonară

Preoții sacerdoți au jucat un rol important în societatea getică, mai mult decât este acceptat azi aportul preoților creștini în societatea românească, mare parte din rolurile lor fiind luate azi de judecători, profesori și medici, și pot fi comparați cu druizii geto-celților.

Preoții geți aveau cunostințe științifice, ori îndeletniciri medicale care își găsesc bune analogii la druizii cețti. Tot ei sunt cei care, citind semnele cerești, fac prorociri. Din aceste motive nu plăteau impozite și nu mergeau la războaie. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice și private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri ca să învețe și tot ei sunt cei ce împart dreptatea.

Iordanes, geograful, vorbind despre Comosicus, care i’a urmat lui Cenio (Deceneu) spune că ”el împărțea poporului dreptate ca ultimă instanță”.

În fruntea preoțimii getice se găsea preotul suprem, care a jucat un rol deosebit de important. Un asemenea mare preot a fost însuși Zalmoxio, despre care Strabon ne spune că îl sfătuia pe rege, lucra în înțelegere cu el.

În timpul lui Buero Bisteo demnitatea de mare preot era deținută de către Deceneu. Tot Strabon relatează că învațase, ca și Zalmoxio, în Egipt, unele semne de prorocire.
Despre Deceneu, sau Cenio așa cum reiese din Tăblițele de la Sinaia, Iordanes ne spune ca Buero Bisteo i’a dat o ”putere aproape regală”, iar după moartea lui, geții ”au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit”.

Pe vremea lui Daci Balo se pare că funcția de preot suprem o deținea Vezina, care era ”vice-rege”. Iordanes ne mai amintește și de celebrul Zeuta, pe care Mommsen îl identifică cu Seuthes, tatăl hiperboreanului Abaris.

În Țara Moților sunt cunoscuți ca Șolomonari sau Zgrimințieș.

”Mitologia populară spune că șolomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde toată știinta și puterea lor. Cartea aceasta o învață șolomonarii în școala din cetatea Babariului, și nu fiecare iese șolomonar, ci numai din 7 unul”, conform cu Literatura populară, București, 1985, p. 53.

Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într’o haină albă. Solomonarii poartă un topor din fier descântat cu care se crede acesta fabrică grindina, dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblânzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor, iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vântoasele.
În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cârpe ce poartă, ”moime”, nume ce seamănă, etimologic vorbind, cu termenul ”moine” adică ”vreme grea”, furtună.

Legendele românești mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiță (bonețică, placentă, scufiță, tichie) sau cu o membrană ce îi acoperă corpul care la o vârstă fragedă este luat de un solomonar bătrân și dus la Solomonanță sau Școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într’o groapă adâncă sau într’o peșteră.
Se spune că aici, lecțiile ar fi predate de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă și că din 7 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârșitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăsurându’se în condiții foarte dificile.

În această școală solomonarii învață toate limbile vietăților de pe pământ, toate farmecele și toate descântecele și după ce asimilează toate acestea se retrag într’o peșteră în care, așezați la o masă din piatră, scriu într’o carte toată știința.

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al geților – ktistai – deoarece locuiau ”în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane”.

Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu Kadmos, și definind casta lor ca fiind moștenire getică, spune că solomonarul din tradiția folclorică este rezultatul unui ”proces de zeificare a sacerdotului”.
Pentru acest cercetător, solomonarii sunt ”preoți inițiați”.

Solomonarii, numiți și grindinari, hultani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrăbunțași sunt inițiați (trăind și astăzi prin Bucovina) la școlile de solomonărie în astrologie, prezicerea viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice, venind de pe Tărâmul Celălalt.

Deși se crede că termenul solomonar a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, se pare că originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei.
Unii îi alătură vechilor preoți asceți geți – kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.

Alții spun c’ar fi urmași ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, vrăjitorul care’i fulgera pe draci și oamenii păcătoși. Au fost identificati ulterior, ceva mai târziu cu Sfântul Ilie, ca urmare a aspectului lor demonic, de pedepsitori și aducători de urgie, Meșterul Pietrar, un fost solomonar, apărând în opoziție ca cel care avea abilitatea de a împiedica acțiunile lor malefice.

Fără îndoială că numărul marilor preoți geți a fost cu mult mai mare decât cei pomeniți în operele literare ale Antichității. Despre ei nu avem informații și nu putem decât afirma că au jucat un rol esențial în conducerea regatelor getice și în istoria enigmatică a neamurilor getice care au trăit în jurul Carpaților, pe ambele maluri ale Dunării și la Marea Neagră, în întreaga lume getică.

Dacă solomonarii sunt într’adevar urmașii inițiaților geți, vechii sacerdoți zalmoxieni, atunci e posibil ca aspectul demonic să fie accentuat de influențele creștine care îi vedea ca pactizând cu forțele întunericului.

Ceea ce a rămas despre ei este faptul că erau inițiați în tainele văzduhului, ale munților înalți, ale peșterilor adânci și ale iezerelor ascunse. Erau protectori ai drumurilor de munte, stăpâni peste împărăția de jos a negurilor pâclelor și promoroacei, deținători ai secretelor Vămilor văzduhului și stăpâni ai balaurilor aducători de furtună, așa cum spune tradiția populară.

Se remarcă totuși influența a două percepții diferite, cea a solomonarilor din negura vremurilor, persoane de excepție care au ajuns să stăpâneasca natura în urma unor îndelungi inițieri în școlile de solomonărie, și cea de vrăjitori malefici, pactizând cu forțele diavolului.

Am putea remarca ascensiunea balaurului din fundul pamântului prin intermediul unui iezer adinc, stăpânit cu ajutorul ghieții și ridicat până în culmile cerului.
Solomonarii erau văzuți ca fiind stăpânii balaurului din adâncul pământului, Împăratul Șerpilor, un termen asemănător cu cei folosiți în tradițiile asiatice pentru a descrie pe Kundalini.

Cât despre ”regele iudeu” Solomon cel despre care se spune că ar fi patronul spiritual al solomonarilor carpatici, noi ipoteze sunt aduse în fața cercetătorilor.

Generații succesive de teologi și arheologi au bătut Țara Sfântă, fără succes, în căutarea capitalei, palatului, templului și bogăției, astfel că trebuiesc luate în considerare și variantele în care textele ori sunt false, ori greșit înțelese.

Istoricul și autorul britanic Ralph Ellis, afirmă ca dacă Solomon era rege, el totuși nu era iudeu:

„Vine un punct când trebuie fie să acceptăm faptul că relatarea biblică este în întregime fictivă, fie că suntem în căutarea unui loc greșit ori că înțelegem lucrurile greșit. Cercetările mele sugerează că există o bază factuală pentru povestea lui Solomon și a bogățiilor sale, dar că a fost puternic modificată și ascunsă de cărturarii biblici.”

Acesta a condus 20 de ani de cercetare în povestea regelui Solomon în încercarea de a găsi minele fabuloase, despre care se scrie în Vechiul Testament. Dar Ralph Ellis a spus că poveștile despre bogățiile uluitoare îngropate sub pământ sunt probabil o ”greșită interpretare” a textelor istorice. El a spus că există încă o ”grămadă de adevăr istoric” în povestea bogăției spectaculoase a lui Solomon, dar într’o dimensiune mult mai puțin legendară.

Studiul său, care a început în 1997, ”indică puternic că ”Solomon nu era un bogat rege al Israelului, ci mai degrabă un Faraon egiptean, temut și puternic. Acesta consideră că conducătorii vecini au jefuit mormintele regale situate în Valea Regilor ai Egiptului și au prezentat bogățiile lui Solomon ca ”tribut” pentru a preveni invazia. Vorbind despre cartea sa, ”Solomon, faraonul Egiptului”, istoricul de 55 de ani a mai spus:

”Conform Bibliei, regele Solomon a fost uimitor de bogat. O dinastie israelită bogată și puternica a existat, așa cum susține Biblia, dar ei nu erau pur și simplu regii israelieni, iar capitala lor nu era la Ierusalim. Nu este un fel de revelație pe care mulți arheologi israelieni vor dori să o audă, din motive politice și culturale, dar spre deosebire de interpretările clasice ale povestirii biblice, ea are sens în relatările biblice confuze.”

El crede că povestirile faraonilor au fost considerate „nesatisfăcătoare și inacceptabile” de către autori biblici mai târziu, care și’au modificat istoria pentru a crea un erou ”pur și simplu israelit”. El sugerează dacă teoria sa este adevărată, atunci comorile lui Solomon pot fi găsite cu ușurință la Muzeul Egiptean din Cairo, unde pot fi văzute zeci de artefacte din epocă.

Articolele de aur de aur din imagine se numără printre numeroasele comori prădate din Valea Regilor pentru a aduce un omagiu lui Șoshenq I.

Potrivit Vechiului Testament, Solomon a condus Monarhia Unită a Israelului și a Iudeii între anii 970 și 931 î.Hr. și a acumulat 500 de tone de aur pur. O mare parte din ceea ce se spune că provine dintr’o regiune numită ”Ophir”, dar Biblia nu oferă detalii suplimentare, iar locația exactă rămâne un mister. Romanul din 1885 al lui Rider Haggard, ”Minele regelui Solomon”, a inspirat nenumărate expediții în Africa, Arabia și Asia, dar nicio dovadă universal acceptată a lui Ophir nu a fost descoperită vreodată.

Ralph Ellis sugerează că regii Solomon și tatăl său David erau, de fapt, faraonii Psusennes al II-lea și succesorul său, Shoshenq I:

”Există paralele convingătoare între David și Solomon, Psusennes și Shoshenq. Chiar și strămoșii și membrii familiei acestor” două „dinastii regale par a fi exact la fel”.

„Odată ce acceptăm că acești regi” israeliți „erau de fapt faraoni ai Egiptului de Jos, atunci toate neconcordanțele din relatările biblice sunt ușor de explicat”.

Bibliografie:

Ion Horatiu Crisan – ”Spiritualitatea geto-dacilor”;

Mircea Eliade – ”Istoria credințelor și ideilor religioase”;

Strabon – ”Geografia”, formulaas.ro, dailymail.co.uk

Imagini: Andrei Șușkin https://weles.in.gallerix.ru/

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

CHEMAREA LUPILOR

Numele lupului nu e atestat în geticã, dar a putut fi dedus din trecutul geților de la nordul Dunării. Lupul a ocupat un loc important, descoperindu’l în orice istorie a românilor. Stindardul getic care avea cap de lup și coadă de balaur, rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. După Nicolae Iorga, şarpele, balaurul din steagul getic nu e ”numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc :

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Romulus Vulcănescu compară în ”Măştile populare” aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr’un cult al lupului. ( … )

Cândva, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxio cutreiera fără răgaz tărâmurile geților pentru a’i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geților că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toți ceilalți, fără a fi în vârstă, avea parul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxio însuși, ci și de fiare.

Zeul, dându’și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți pentru a’l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Geției au ajuns să asculte de el și să’l considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându’i în haită.

După un timp, Zalmoxio vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să’l slujeasca în alt chip, astfel, îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectata fiară a Geției Carpatice, într’un Lup Alb, mare și puternic cât un urs, dându’i menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori geții erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să’i apere pe cei care le deveniseră frați.

Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii. Într’o zi însa, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de aceasta dată pentru a’i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămâna alaturi de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toata vigilenta geților, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii geți încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce’i trădaseră.

Lupul Alb și Zalmoxio se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geții vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Legendele atribuite geților, în general, nu sunt foarte complexe în ceea ce privește intriga, însă felul cum s’au propagat și cum au fost păstrate, conținutul lor plin de simboluri, însemnătatea ascunsă pe care o poartă, fac să fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geților, balaurul cu cap de lup unic în lume la începuturile neamului getic, se propagă și pe alte meleaguri unde se răspândesc triburile geților, inclusiv la romani, cei care vor resrupa mulți geți în legiunile imperiului. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul țării și în vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetători ca fiind simbolul sanctuarelor getice.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. În alte legende în marea lor majoritate demonstrate de către istorici, Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în ”tărâmurile lupilor” și a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarele getice de către Marele Lup Alb, probabil în acele vremuri, acest supranume îl purta ultimul mare preot zamolxian.

”În codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi îl auziți ?”, Felix Crainicu și Cristi Ioniță în ”Legendele dacilor liberi”.

Baci Farcaș, Felix Crainicu și Cristi Ioniță – întregesc fiecare frânturile de poveste. Cât la sută din poveste vine de la bătrânul cioban din Bucegi? Cat la suta a reținut Cristi Ioniță? Cât a adaugat Felix Crainicu din intuiția sa? Nici ei nu mai știu. Aici e misterul. Când intri în poveste, povestea te scrie pe tine, nu tu pe ea. De aceea nu are rost să ne întrebâm ce e adevărat și ce nu în aceste legende. Fiecare lucru își are adevărul său, care astăzi poate fi socotit fabulație, iar mâine istorie curată.

Semnificative sunt și cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi’ţi va mai ieşi /Lupul înainte /

Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /

Frate, cum să’l prinzi / Că lupul mai ştie /

Seama codrilor / Şi’a potecilor /

Şi el te va scoate / La drumul de plai /

La’un fecior de crai – Să te ducă’n rai /

C’acolo’i de trai / În dealul cu jocul /

C’acolo ți’e locul / În câmp cu bujorul / C’acolo ți’e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate devine în dialectul geto-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, geții se identificau cu lupul, animalul totemic cel reprezenta pe Marele Zamolxio / Apollo, dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”davi” sau ”daci”, acesta este un etnonim venit probabil de la romani prin latinizarea termenilor frigieni.  De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, semnificând lup. Aceasta atribuire este după alti autori legată și de rolul geților ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii, sau ai Patriei Originale a Neamului getic, numit și Polul Getic.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”, deci oameni primordiali, dar cu un bun simț ieșit din comun!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând cele expuse este că Geții se considerau Fii Marelui Lup Alb – Zamolxio / Apollo.

Sursă:
Felix Crainicu, Cristi Ionita – ”Legendele dacilor liberi”, Editura Dacica, 2009

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PELASGO-GEȚII PREFERAU ROȘUL

În prima legendă, ”Dacii”, din volumul ”Tradiţii Poporane Române din Bucovina” (Bucureşti, 1895, pag. 3), Simion Florea Marian vehiculează o afirmaţie anonimă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de neluată în seamă, inclusiv de către marele folclorist bucovinean:

”Îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roşie, adecă: comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii”.

Desigur că Marian nu ratează ocazia de a specula pe seama cioarecilor roşii ai huţanilor, care, ca ”guţani” sau ”guţuli” (cu ”g” pronunţat ”h” de ucraini) pot fi străvechii aliaţi ai goţilor, carpii, porecliţi ”guţani” datorită acelei alianţe. Dar, admiţând ipoteza că şi carpii ar fi purtat îmbrăcăminte vopsită în roşu, nu putem concluziona că toţi dacii ar fi purtat ”comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii” (eu înclin să cred că numai războinicii), iar dacă, totuşi, au purtat şi s’ar putea demonstra această străveche opţiune coloristică, am avea, în aparenţă, o problemă, pentru că puzderia de teze triumfaliste ale românismului (retezat) multimilenar s’ar clătina, scârţâind din căpriorii ”îngâmfării şi înălţării peste ceea ce suntem”, cum zicea A.D. Xenopol, în ”Cuvântarea festivă” de la Putna, din anul 1871, pe care toţi o citează, dar puţini o şi citesc.

De asemenea, dacă s’ar confirma această apetență pentru roșu a geților antici, toată exhibiția modernă a amatorilor de istorie locală ce vor să reconstituie secvențe de trecut,  a reenactorilor ”îndoliați” care se îmbracă doar în culori închise ar părea cel puțin ridicoli în fața adevăratelor opțiuni coloristice ale strămoșilor.

Dar chiar și fără confirmări suplimentare considerăm că opțiunea actuală a acestora este de a răspândi în conștientul comunitar că geții sunt morți, iar cea mai potrivită metodă de a ne reaminti de trecut este printr’o comemorare perpetuă.

Aceștia, dar și ”specialiștii” autodeclarați ai breslei aflate pe statul de plată al statului român, cei puși să afle adevărul despre trecut vor spune că este o pură coincidență sculptarea în roșu a statuilor de geți, în semn de fală a izbânzii lui Traian după războaiele geto-romane.  Multe din aceste statui sunt realizate în marmură de culori variate, în porfir roşu sau din alte materiale nobile, ele contribuind la fastul unor monumente din Roma sau din altă parte. Artiştii romani nu au încercat nici pe Columnă, nici în statui, să umilească poporul geților, spre deosebire de trofeele unde se pot observa ”barbarii” învinşi, îngenuncheaţi, legaţi cu lanţuri şi cu capetele plecate. Chiar și alegerea pofirului roșu poate reprezenta, nu doar respectul acordat, cât redarea cât mai fidelă a realităților ce le parveneau din lumea getică, respectiv coloristica îmbrăcăminții lor.

Aici nu se vede acest lucru, reprezentarea clasică de trofeu, legat cu lanţuri de un par, aici este ca o punere în evidenţă, o glorificare sau respect pentru vitejia, credinţa lor şi alte multe lucruri pe care le ignorăm. Aceste statui şi basoreliefurile Columnei lui Traian au fost studiate în perioada Renaşterii şi în perioada Barocului, deoarece sunt lucrări realizate în perioada de apogeu a artei romane. Michelangelo spunea despre Columna lui Traian că este unică în lume ca valoare artistică.

Acest monument a avut o importantă influenţă asupra celor mai mari artişti ai Renaşterii, asupra frescelor lui Raffaello Sanzio, de asemenea, Rubens a studiat pe statuile geților, Gian Lorenzo Bernini, a cărui capodoperă – Piaţa Sfântului Petru cu acea galerie de sfinţi din faţa Vaticanului – este o copie fidelă după Forul lui Traian, care la o distanță de 15 secole poate că încă mai păstra ceva culori vii, precum şi alţi mari artişti italieni şi francezi.

”Dacă cei din Renaştere sau din Baroc au făcut şcoala studiind aceste statui de daci, de ce nu am face şi noi acelaşi lucru?”, se întreabă retoric istoricul de artă.

Cercetările întreprinse de Leonard Velcescu au drept scop trezirea conştiinţei oamenilor cu privire la păstrarea identităţii şi aflarea istoriei adevărate, deoarece fără acestea un popor nu poate dăinui:

”Aceste statui trebuie să le facem cât mai cunoscute pentru a fi studiate, şi, încetul cu încetul, românii să îşi dea seama de valoarea acestora. Mă întâlnesc adesea cu istorici din Franţa care nu ştiu nimic despre noi, de unde venim, cine am fost şi, astfel, cunoaşterea acestor lucruri, valorificarea şi promovarea lor ne’ar ajuta foarte mult să clarificăm situaţia şi să aducem în lumină adevărata identitate a noastră în Europa, mai ales în contextul acesta politic, când românii au de suferit din această cauză.”

Sarcofagul realizat din porfir roșu uriaș al lui Helena și Constantin este un mare exemplu imperial, care relevă chiar ascendența sa de sânge din rândul geților.

Traian, militar de profesie, şi’a dat seama de valoarea acestor războinici geți şi a vrut să-i încorporeze în armata sa. Este un lucru precis că, după cuceririle romane, geții au intrat masiv în armata romană, au ocupat posturi-cheie în armată şi, chiar mai mult, au fost şi împăraţi ai Imperiului Roman.

Se pune întrebarea, cum de aceşti războinici geți, mândri, care preferau să moară decât să fie umiliţi, au acceptat să lupte în armata romană?

Leonard Velcescu:

”Din punct de vedere pertinent, Traian a făcut un fel de contract cu ei ca să capete încredere şi a făcut acest for pentru el şi pentru a glorifica cuceririle din Dacia cu iconografia dacilor, construirea forului având rolul de a le arăta dacilor că romanii îi respectă foarte mult. Astfel, le’a câştigat încrederea, făcându’i nemuritori, dovadă că sculpturile lor în piatră rezistă până astăzi. Acest contract este asemenea celui făcut în Antichitate cu zeităţile, potrivit căruia ei se dedicau zeilor pentru a le fi bine. Aşadar, contractul stipula glorificarea dacilor, dar cu condiţia intrării lor în armata romană. Acest lucru s’a întâmplat mai târziu, când trupe auxiliare şi cavalerie dacă cu steagul dacic au intrat în armata romană, chiar şi în timpul lui Constantin cel Mare şi mai târziu.”

În esenţă, tezele multimilenarismului românesc, prin care ni se retează istoria, multimilenarism probat prin continuitatea portului, demonstrată sau nu de imaginile de pe Columna lui Traian (care, aşa cum deja s’a dovedit, era şi pictată (vezi foto), costumele geților fiind… roşii), sună cam aşa:

”Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe columna lui Traian (iţari, cămaşă lucrată cu flori pe poale şi mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciulă – pe care romanii nu le aveau) şi că femeile dace erau net superioare celor romane ca stil şi artă în toalete.”

Desigur că pe columnă, ca şi la ţăranii români de până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, cămaşa NU era ”lucrată cu flori pe poale şi mâneci”, tot aşa cum nici cojoacele NU erau ”lucrate cu flori” (iar geții de pe Columnă nu le aveau), dar tezismul milenar îmbrânceşte chiar şi parvenitismul prezentului în străvechime.

”De asemenea, însuşi cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică. Până în prezent nu s’a găsit nici un monument în care să fie reprezentat un dac în toga romană. În fapt, coloniştii erau obligaţi să adopte portul dac pentru a nu ”crăpa” iarna de frig, aşa cum ne demonstrează monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într’un cojoc ca şi cel de la Apulon.”

”Ca element de permanenţă a elementelor de port de’a lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni şi carpatici şi ale lui ”Mithras genitor luminis” reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradiţional dac: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce’i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian Imaginea taurului este simbolul unei bogăţii a dacilor străvechi: creşterea vitelor şi agricultura. Aceeaşi reprezentare o întâlnim, ca element de tradiţie, la Corbea din colecţia Teodorescu.”

Căciula getică are, într’adevăr, o semnificaţie străveche şi un rost străvechi, acela de a marca, prin felul teşiturii, ierarhiile militare (regii purtau căciula teşită în faţă, prinţii o teşeau în lateral-dreapta, căpeteniile militare în lateral-stânga, călăreţii o teşeau pe spate, glotaşii o purtau ţuguiată, iar necombatanţii, înfundată).

”Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându’se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.”

”Basmaua” era, în fapt, aşa cum se vedea, un voal, din pânză albă, ”de mâna ei ţesută”, indiferent de statutul femeii, datoare, chiar şi ”zeiţă” fiind, să’şi lucreze îmbrăcămintea cu mâna ei.

”Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s’au găsit ”mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.”

Opinca, această ”bucată de piele legată pe picior”, cum aveau să o numească, peste vreun mileniu şi jumătate, călătorii străini prin ţările române, reprezintă, probabil, ultimul vestigiu vestimentar din vremea lui Pelasg (”omul pământului negru”), legendar protopărinte al neamurilor europene, cel care şi’a învăţat semenii să facă colibe şi să coasă pieile de animale, realizând, astfel, primele veşminte.

Columna lui Traian, ca şi Arcul lui Constantin, ca şi statuetele de ”nobili” daci , păstrate la Vatican, la Napoli, la Florenţa sau la Paris, reprezintă, într’o anume măsură, mărturii, care permit exaltări naţionaliste şi mai multimilenare, cu înrădăcinare în epoca tulbure a civilizaţiilor hyperboreică şi pelasgă. Pe de altă parte, descoperirile arheologice, care confirmă, în habitatul românesc, existenţa unei civilizaţii şi mai vechi, pe care o numim Cucuteniană, îmbogăţesc iconografia speculativă, care ignoră faptul că elementele de cult, precum şi cele funerare nu definesc o realitate istorică, ci una imaginativă, care ţine, în egală măsură, şi de artă, şi de metafizic, arta fiind desăvârşirea lăuntricului, iar metafizicul sugerând aspiraţii spre veşnicie sau, în religia naturală a protopărinţilor, tentaţii ale armonizării cu universul.

Fără îndoială că în spaţiul românesc exisă o memorie subconştientă, păstrată de simbolistica datinilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a elementelor de artă decorativă, despre care Janos Kriza scria (în ”Trandafir sălbatic”, Cluj, 1863) că ar ”păstra, prin vremuri, transfigurări legendare, în care există, de asemenea, o serie de elemente de valoare mitică şi ritualuri care, uneori, chiar în neolitic îşi au rădăcinile”.

Şi Mircea Eliade înţelesese că ritualurile folclorice româneşti ”se afundă în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” (De la Zalmoxis, la Gingis Han, pg. 7), în condiţiile în care cultura hyperboreană ”era probabil moştenirea directă a culturii paleoliticului superior franco-cantabric (op. cit., pg. 157), dar şi Eliade, asemenea celor mai mulţi dintre filosofii culturii, nu riscă afirmaţii speculative, pentru că, într’adevăr, ”nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Alexandre Bernard, Arheologie celtică şi galeză), dar nici faptul că ”în toată Europa, dar mai ales în regiunile de sud-est, etnii, religii şi culturi diferite s’au învăluit, confruntat şi influenţat mutual de cel puţin trei milenii înaintea marilor invazii. Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor.  Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi europene n’au încetat.

”Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dacice, elementele iraniene (scytice), dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici” (Eliade, op.cit., pp. 166, 167).

Nicolae Iorga defineşte acea civilizaţie drept una de tip agrar, care intră în conflict cu tendinţa de conturare a unor ”hegemonii pastorale asupra celor aşezaţi, dar fără încercarea şi putinţa de a’i stăpâni, şi o mândrie a ciobanilor faţă de vecinul său” (Materiale pentru o istoriologie umană, Editura Academiei RSR, 1968, pg. 53).

Iar conflictul acesta, simbolizat şi de mitul lui Cain şi Abel, nu lipseşte nici din mitologia greacă, în care ”zeii din Olimp atacă pe titani ca pe nişte stricători de ogoare, care, învinşi, sunt puşi supt pază ca să nu mai poată face rău” (op. cit., pg. 337).
După Hesiod, titanii ”locuit’au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.Hr.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală.

Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.
Cultura cucuteniană, care a durat opt secole, este caracterizată de sate mari, ale unor obşti care practicau agricultura, sate fără bordeie, cu case în 2-3 nivele, cu o ceramică specifică spaţiului carpato-dunărean, vopsită în alb, roşu şi negru, culori care valorifică spirala, cercul, tangenta la cerc, triunghiul, rombul. Cucutenienii aveau un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, şi un instrumentar ritualic, format din statuete, altăraşe cu semnul ceresc (crucea, dar şi zvastica, simbolizând, după direcţionarea capetelor teşite, Soarele sau Luna), stâlpi totemici, reprezentări simbolice. Dar această cultură de ”răspântie”, cum ar zice Eliade, continuă una şi mai veche, suficient de temeinică pentru a putea sugera un început real al civilizaţiei umane. La Sucidava-Celei, de pildă, a fost descoperit un vestigiu al acelei civilizaţii, datat în anul 4200 î.Hr., în care se aflau o ţesătură (printre puţinele care au supravieţuit trecerii timpului), seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, 6 fusaiole, o groapă de grâu carbonizat şi două pietre de râşniţă.

Arta ţesutului a început, aşa cum au convenit arheologii, prin mileniul V, înainte de Hristos, iar vestigiul de la Celei confirmă, printre altele, că în spaţiul carpato-dunărean se torceau fuioare şi se ţeseau pânzeturi, ceea ce înseamnă că se şi realiza o îmbrăcăminte, alta decât cea născocită de Pelasg. Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i’ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi ”strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î.Hr.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că ”Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s’ar fi născut în munţii Ardealului (”ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în ”ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut’o, prin intermediul reminescenţelor.

Civilizaţia cucuteniană a lăsat în urmă un adevărat patrimoniu iconografic, dedicat Zeiţei Mame, dar iconografia de cult nu defineşte realităţi, inclusiv în domeniul vestimentar. Pe teritoriul românesc, cea mai veche reprezentare a Zeiţei Mame pare să fie cea descoperită la Circea (Dolj), datând din Neolitic. Zeiţă Mamă sau poate doar un Stâlp al Pământului (stâlpii ţărăneşti, de’a lungul mileniilor, inclusiv cei hotarnici, cam aşa sunt ciopliţi şi sugerează paza, veghea eternă a străbunilor de tip lari), reprezentarea descoperită la Circea conţine grafiti ciudate, poate că doar copierea ”scrierii de pe cer”, cum o numeau vechii chaldeeni, deci un fel de rune, prin care Dumnezeu şi’ar face cunoscute dorinţele, descifrate ca atare de toate populaţiile străvechi, care relaţionau cu semnele imensului pergament de deasupra pământului, descoperind grafii cosmice chiar şi pentru fenomenele naturale (Îngheţul, de pildă, simbolizat de Constelaţia Dragonului, cea care arată Nordul, desenată, de regulă, în chip de spirală).

Dispunerea de spirale, de linii paralele, de semicercuri, de puncte şi de contururi pe reprezentarea descoperită la Circea, în judeţul Dolj, ascunde, fără îndoială, anumite mesaje, unele reluate poate că şi de scrierea celtică de mai târziu (liniile paralele, punctele), dar şi de simbolistica altor scrieri sau de transmiterile de mesaje, cel mai adesea mimetic, prin ornamente de amulete, de ceramică, de vestimentaţie, de locuinţe, de arme. Fără îndoială că este posibil ca elementele menţionate să fi făcut parte şi din ornamentaţia vestimentaţiei neolitice, ipoteza fiind susţinută şi de redescoperirea aceloraşi simboluri în tradiţiile artistice ale populaţiilor europene, inclusiv în tradiţiile româneşti ale împodobirii costumului popular, ale încondeierii de ouă, ale ornamentaţiei ceramicii şi a stâlpilor de lemn şi de piatră.

Numai că, în reprezentările târzii, toate datorate clasicului ”aşa am apucat” sau ale lui ”aşa s’a moştenit din moşi-strămoşi”, lipsesc mesajul, relaţionarea, tentaţia armonizării, toate conştientizate şi cu funcţii metafizice. În fond, arta este o expresie şi nu o legătură, rolul unificator revenind, prin însuşi numele, religiei. Şi nu pune nimeni la îndoială că, tot aşa cum ”un obicei agrar din zilele noastre (poate) să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis” (Eliade, op.cit, pg. 7), tot aşa şi elementele decorative ale artei ţărăneşti europene, şi nu doar ale celei româneşti, descind din străvechimea precreştină.

”Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (Eliade, op.cit., pg. 7), ”fragmente mitologice fiind”, desigur, şi desenele care sublimează, până în ziua de astăzi, şi costumul popular românesc.

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: ”nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi’au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii. Ei obişnuiesc să aducă jertfe. suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI)

”Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să’i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le’au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII).

Dacă ţinem cont de afirmaţiile lui Herodot şi descifrăm în vechile simboluri elemente cosmice şi fenomene, atunci poate că ar trebui să descifrăm în ”zeiţa” de la Circea o învelire în cosmicitate, dacă nu cumva chiar o sortire cosmică a fiinţei omeneşti (ceea ce se va descifra, desigur, în religiile de mai târziu) sau, cum zicea Eliade, ”o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne” (pg. 259), dar care marchează, sub ”teroarea istoriei” (pg. 262), ”drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr’o ”fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie” (Jules Michelet, în Eliade, op.cit., pg. 238).

Reprezentările îndeobşte cunoscute încântă prin realizarea artistică, capodopera fiind, fără îndoială, celebra ”Hora de la Frumuşica”, prima operă a civilizaţiei omeneşti care valorifică, într’o deplină armonie, plinurile şi golurile, sub pretextul realizării unui vas ceremonial, folosit, fără îndoială, în ritualurile dedicate Cerului de Zi, Diaus (cum îl numeau perşii) sau Zeus (cum îl numeau grecii), deşi protopărinţii l’au numit Moş Timp sau Saturn romanii, care, aşa cum se va vedea, aveau să trăiască, vreme de secole, nostalgia vremii şi ”pildei străbunilor”, pentru că ”fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn”, cum scria Albius Tibullus.

Iar ”Hora de la Frumuşica” reliefează curgerea timpului, prin cele şase Hore, care aparţin unui tainic şi insolit calendar solar, dedicat, poate, celor şase planete cunoscute, pe atunci, pe bolta cerească, respectiv Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus. A şaptea planetă cunoscută, Pământul, poate fi interpretată ca reazăm, ca temelie pentru celelalte şase. Curgerea timpului este însoţită, mereu şi mereu, de ”recuperarea ritualică a timpului original” (Eliade, op.cit, pg. 27), prin manifestare vie (săvârşire de ritualuri) sau prin corporalitate durabilă (cazul inventarului religios precreştin).
Zeiţa Mamă este specifică spaţiului european de la nord de Dunăre, fiind întâlnită, în diverse epoci, la toate populaţiile nord-dunărene, în realizări artistice asemănătoare.
În Basarabia, de pildă, a fost descoperită o astfel de statuetă, datând din anul 3600 î.Hr., care sugerează elementele unei vestimentaţii, deşi aparentele fâşii de pânză, care înfăşoară corpul femeii nu reprezintă decât simboluri totemice, interesant, deşi poate că prea îndrăzneţ, interpretate de istoricul Andrei Vartic. Simbolurile liniare aparţin, totuşi, unui obiect de cult, deci nu puteau fi inserate la întâmplare sau în baza unei imaginaţii artistice, cum se întâmplă la ceramica funcţională, dar nici mărturii iconografice în ce priveşte vestimentaţia feminină nu pot fi considerate.

Aceeaşi simbolistică a liniilor se întâlneşte şi la statuetele descoperite la Dumeşti , deşi perechea de idoli, femeie-bărbat, pare să sugereze şi un anumit croi al vestimentaţiei, în cazul bărbatului putându’se desluşi şi sugestia unei baiere (de arc? de traistă?). Numai că şi aceste statuete sunt obiecte de cult, iar fiecare linie desemna ceva, comunica în sistemul de convenienţe ale notorietăţilor acelor vremuri. Fiecare epocă avea, în fond, un ansamblu de simboluri, de cunoştinţe, de închipuiri, de convenţii, care reprezintă notorietatea acelei epoci, iar o epocă ulterioară, definită de alte notorietăţi şi, din păcate, din ce în ce mai golită de notorietăţile anterioare, va interpreta simbolurile vechi în baza propriei sale simbolistici, alterând mesajul sau creând un nou mesaj.

O altă reprezentare, cea de la Tripolye (4000 î.Hr.), deşi sugerează aceeaşi zeitate , nu are nici o simbolistică vizibil afişată, artistul antic preferând, ca şi în cazul ”Horei de la Frumuşica”, o exprimare artistică întru glorificarea trupului, în cadrul unei religii nedualiste, în care nu existau creator şi creat, ci doar natura, drept templu al tuturor, la fel de eterni şi de muritori, dar dornici să cunoască lumea şi manifestările ei divine. O religie în care nu existau nici creaţie, nici apocalipsă, nici păcat originar, iar asceza era înlocuită de contemplaţie, prin contemplare ajungându’se la identificarea cu Marele Tot (simbol al unei desăvârşite unităţi, cum stabile Heidegger), o religie în care, aşa cum spunea Hipocrate, ”totul este divin şi uman, în acelaşi timp”, esenţa religiei naturale, numită impropriu păgânism, fiind sugerată, ulterior, de Juvenal, în ”Satire” (X, 356), prin celebrul dicton ”Mens sana in corpore sano”.

O religie care supravieţuieşte şi astăzi, în ciuda aparenţelor, în formulele regionalizate ale vechii religii unice, pentru că, aşa cum spunea primul ”om modern al civilizaţiei umane” (Lev Tolstoi), Augustinus, ”ceea ce în prezent se numeşte religia creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”.

Idolii cei vechi, cum este şi această superbă statuetă de la Tripolye, nu reprezentau o zeitate, deci, indirect, nici măcar nu erau idoli în adevăratul sens al cuvântului, adică nu desemnau şi nu întrupau o persoană exterioară, cu care să poţi intra în relaţie, ci un ceva lăuntric, o proiecţie a lăuntrului în exterior (”triumful asupra propriului destin”, cum sintetizează Mircea Eliade, în pagina 261 a cărţii amintite, destinul popoarelor fiind determinat, conform spusei lui Lucian Blaga, de mitologia lor) , iar de aici vine caracterul pur artistic al unei statuete ritualice de acest fel, care aminteşte mai curând de nedumerirea retorică a lui Taliesin, poetul galez din Evul Mediu:

”Cine m’a semănat ca să mă poată culege?”

Sugestia umanului în reprezentările de statuete precreştine (nu în idoli, care purtau şi nume, şi o biografie favorabilă transferului de solidaritate cosmică), este confirmată şi parcă subliniată în spaţiul ceh, Venus de la Dolni Vestonice, o statuetă care o precede cu milenii pe zeiţa Venus şi care este, în fond, un simbol tranşant al fecundităţii, deci al unui fenomen şi cosmic, şi uman, în acelaşi timp.

Civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi’abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia cucuteniană şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală.
Şi totuşi, parte din simbolistica străveche avea să supravieţuiască prin cei care, pentru că trăiau dincolo de Keltoi, răspândiţi în largul continentului, aveau să fie numiţi de greci, unul dintre puţinele popoare mărturisitoare, Keltoi, adică Celţi, deşi numele acesta cuprindea o puzderie de populaţii pelasgo-getice, cele mai importante fiind Celţii, Galii, Dacii, Macedonenii, Scyţii şi Sarmaţii. Iar în vecinătatea lor şi, adesea, în interferenţă cu ei, exista o altă populaţie de origine polară, Etruscii.

Simbolul Constelaţiei Dragonului, al ”şarpelui” (inclusiv cel biblic), deci al îngheţului nordic, este reprezentat explicit, poate că mai explicit decât în simbolistica ceramicii celtice, în două desene de pe acelaşi vas cucutenian.

Primul desen, cel de la buza vasului, este reluat, simbolic şi esenţializat, în desenul central, cel asemănător literei W, dar care, ulterior, va căpăta forma spiralei. Crucea, numită de milenariştii excesivi, ”dacică”, este, iarăşi, prezentă pe vase cucuteniene , dar în detaliul imaginii se poate descifra simbolul celor patru focuri, dispuse în puncte cardinale, pe un vârf de munte, în cadrul ritualului ancestral al Nedeilor.

Crucea simbolizează ”roata cerului” (Ur Anu, în sumeriană, Uranus, în greacă), ritualul constând în aprinderea celor patru focuri şi parcurgerea drumului de la un foc la altul, de către oameni cu câte o făclie aprinsă în mână, în sensul rotirii soarelui. Ritualul se desfăşura noaptea, poate şi din convingerea, divulgată de Cronica Akasha, că răul este legat de existenţa Lunii şi că forţele solare, puse în mişcare, mumifică forţele lunare (Rudolf Steiner, Timpul lemurian, înainte şi după ieşirea lunii din pământ). Prin urmare, simbolul ceresc al crucii, adesea în rotire, simbolizată de runa cunoscută sub numele de zvastică, are rolul de a ”mumifica” răul (există şi semnul Lunii, pe unele vase, sub forma zvasticii cu rotaţie opusă celei a mişcării Soarelui pe Cer). Aceleaşi simboluri apar şi pe altăraşele (considerate de arheologii slavi machete ale unor case), în care înălţimea este marcată de simbolul Nedeii.

Iar simbolul ”logodnei” Soarelui şi Lunii, deci al împletirii binelui cu răul, este redat de spirala cu capete opuse, sugestia fiind întărită de împletirea celor două rune, a Soarelui şi a Lunii, într’un desen al ceramicii tracice de mai târziu, deşi simbolistica veche, în întregul ei, este, aşa cum se va vedea, o moştenire europeană comună, pe care, în vremurile noastre, o mai păstrează, fără să o şi conştientizeze, arta populară a românilor, prin desenele de pe veşminte, de pe ceramică, de pe cusături, de pe ouă încondeiate şi de pe cioplituri în lemn.
Fără să conştientizeze, românii care se prind, şi azi, în horă, îmbrăcaţi în costumele strămoşeşti, ”înveliţi”, aidoma idolului de la Circea, într’o simbolistică a reprezentărilor cereşti, contribuie la victoria binelui solar asupra maleficelor forţe lunare, pe care le ”mumifică”, fie şi numai pentru câteva zeci de minute.

Sursa: documents.tips/documents/IonDragusanul, ziarullumina.ro

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

FORTIFICAȚII GETICE ÎN HARGHITA-COVASNA

Localizate pe înălțimi, adesea în mijlocul unor peisaje împădurite, sălbatice, vestigiile fortificațiilor ridicate de triburile getice în cele două secole dinaintea cuceririi romane a unor teritorii getice din nordul Dunării, de jur împrejurul depresiunilor intra-carpatice din estul Transilvaniei, marchează străvechi puncte de observație ale unor drumuri astăzi dispărute ori elemente de apărare și prestigiu ale reședințelor unor căpetenii din vechime. Incinte de pământ sau piatră, uneori ansambluri complexe de ziduri, terase, turnuri și bastioane, au ajuns să fie cunoscute în diferite locuri din Depresiunile Brașov, Târgu Secuiesc sau Ciuc, încă din secolul XIX. Cu alte cuvinte știm de peste două secole că în pofida elementului etnic majoritar vorbitor de maghiară, în acest areal avem suficiente dovezi ale locuirii din cele mai vechi timpuri de către elementul băștinaș majoritar al României.

Deși unele au beneficiat de cercetări arheologice mai intense, mai sunt încă situri care nu mai pot fi localizate în teren sau despre care se știe foarte puțin. Numărul semnificativ de situri fortificate, în ciuda climatului aspru și reliefului dificil, este dovada funcționării estului Transilvaniei, și mai ales, a depresiunilor intra-montane din această parte a Carpaților, ca spațiu de trecere — poartă între lumea danubiano-pontică și cea central-europeană, ce trebuia apărată sau unde se putea controla tranzitul comercial și militar.

Această geografie specială a fost exploatată în mod repetat de’a lungul timpului, nu doar pentru epocă getică, dar și mai timpuriu (eneolitic, epoca bronzului, prima epocă a fierului) ori mai târziu (perioadă medievală). Nu este de aceea întâmplător că multe dintre siturile fortificate de geți sunt reutilizări ale unor situri întărite mai vechi sau sunt, la rândul lor, reocupate ulterior de cetățui medievale.

În timp ce comunităţile sudice se consolidează, iar aristocraţia militară getică se afirmă ca o forţă politică de prim ordin, în Transilvania comunităţile nu se manifestă în forme elevate, ba mai mult ele se confruntă cu stăpânirea scyţior agatârşi, iar mai apoi cu cea celtică. Abia din a doua jumătate a sec. II î.Hr. asistăm la o creştere semnificativă a numărului aşezărilor pentru ca pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. centrul de greutate să se mute în aria intracarpatică, moment din care se poate vorbi de o adevărată explozie demografică şi economică.

Situaţia respectivă este relevantă şi în estul Transilvaniei. Astfel, urmărind apariţia şi evoluţia aşezărilor nefortificate, se constatată procentul scăzut al celor care erau în funcţiune în sec. III – II î.Hr. (17 – circa 8%), urmat de o creştere uşoară în ultima jumătate a sec. II î.Hr. (25 – 12%) şi de o majoritate covârşitoare (68 – 80%) a celor existente în sec. I î.Hr. – I d.Hr.

S’a constatat, de asemenea, că numai în câteva locuri se poate vorbi de o continuitate de locuire pe toată perioada celor patru secole (Cernat-”Dâmbul Bisericii” şi ”Pământul lui Robert”, Cetăţuia-”Cariera de lut”, Reci-”Telek”, Rugăneşti-”Grădina Mare de Sus”, Sfântu-Gheorghe-”Bedehaza”, Sântimbru-”Pomii-Verzi” şi Turia-”Cimitirul Catolic”), majoritatea aşezărilor din ultima fază, sec. I î.Hr. – I d.Hr., fiind nou întemeiate. În ce măsură acestea erau formate dintr’o populaţie locală, (mutată ca urmare a sporului demografic, a dezvoltării economice, a roirilor etc.) sau din nou veniţi, atraşi de calităţile geografice ale zonei sau dislocaţi din alte ţinuturi, este greu de spus.

Putem presupune, bazându’ne pe piesele descoperite şi a căror analogii se găsesc, (uneori până la identitate) în siturile getice din Moldova centrală şi de sud (Brad, Poiana, Răcătău, Barboşi etc.), că o parte a populaţiei a venit de acolo, dar, tot aşa de bine, unele din aceste materiale puteau ajunge în estul Transilvaniei şi pe calea schimburilor comerciale.

În sec. II î.Hr. bastarnii distrug o parte din aşezările deschise, dar mai ales fortificaţiile getice din jumătatea nordică a Moldovei (precum cele de la Stânceşti-Botoşani, Moşna, jud. Iaşi, Cotnari-Cătălina sau Buneşti) ducând la o puternică dislocare de populaţie. Posibil ca o parte a acesteia să fi trecut Carpaţii şi să se fi aşezat în ţinuturile estice ale Transilvaniei. Un alt posibil motiv al migrării populaţiei extracarpatice în interiorul arcului ar putea fi şi acela al diferitelor evenimente politice care au avut loc pe parcursul sec. I d.Hr., evenimente în urma cărora se constată un real regres demografic atât în Muntenia cât şi în sudul Moldovei.

Prin urmare există temeiuri istorice care să ne conducă spre un presupus aport demografic în ţinuturile din estul Transilvaniei, doar că la acest stadiu al cercetărilor este greu de dovedit. Sigur este faptul că, începând din a doua jumătate a sec. II î.Hr., aici se constată o dezvoltare economică şi demografică fără precedent. În plan politic aceasta corespunde cu încetarea dominaţiei celtice în Transilvania, urmată de acea ”incrementa Dacorum per Rubobosten regem” amintită de Pompeius Trogus, iar în cel economic cu începuturile exploatării şi prelucrării minereurilor de fier şi cupru din Depresiunile Ciuc, Baraolt, Târgu Secuiesc şi din zonele Vlăhiţei. La acestea se adaugă, cu siguranţă, exploatările de sare de la Praid, Sovata, Sânpaul şi Mărtiniş.

Ca urmare, asistăm la o comasare a aşezărilor în sectoarele bogate în resurse minerale. Terenurile, alese cu grijă, le’au permis practicarea, pe lângă minerit şi ”siderurgie” şi a celorlalte ocupaţii sau meşteşuguri tradiţionale, necesare oricărei comunităţi: cultivarea pământului, creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, olăritul şi nu în ultimul rând comerţul.

Ţinuturile estice ale Transilvaniei cunosc pe lângă o dezvoltare economică şi demografică deosebită şi un rol politic aparte, fapt demonstrat de numărul mare de fortificaţii care s’au ridicat aici, peste 35 de cetăţi şi aşezări fortificate. Deşi se presupune că formaţiunea politică a lui Oroles ar fi stăpânit zona Carpaţilor Orientali, cercetările arheologice sumare, de până acum, nu ne permit să datăm nici o cetate pe parcursul sec. III – prima jumătate e sec. II î.Hr., cum ar fi îndreptăţit să fie. Primele fortificaţii pot fi datate doar la sfârşitul sec. II şi începutul sec I î.Hr., odată cu înmulţirea aşezărilor civile şi a creşterii puterii armate a uniunilor de triburi. Acestea, amplasate cu precădere în zonele bogate în minereuri de fier (Biborţeni, Jigodin II, III, Ciceu, Racu I, II, Covasna etc.), îşi vor continua existenţa şi în deceniile următoare.

Pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. numărul fortificaţiilor sporeşte, (Cernat – ”Vârful Ascuţit”, Bădeni, Praid, Sânzieni – Perka”, Mihăileni, Şoimuşul Mare, Leliceni, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mari, Ghindari, Sândominic, Valea Seacă, Zetea etc.), menirea lor fiind de acum atât de supraveghere a zonelor importante din punct de vedere economic, de asigurare a condiţiilor favorabile practicării comerţului şi trecerii caravanelor cu mărfuri, cât şi de barare a accesului spre capitala statului dac, Sarmigetuzo.

Proiectul cultural ”ZBOR (Ziduri, Bastioane, Orașe, Ruine). Mai aproape de cetățile dacice din estul Transilvaniei”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), este aproape de final. Inițiatorii au lansat Atlasul digital care are ca scop prezentarea, în premieră, a fortificațiilor getice din estul Transilvaniei, publicului regional precum și turiștilor care vizitează stațiunile balneare de la Covasna, Tușnad, Băile Figa și Vâlcele.

Deși platforma online se află încă în lucru, aceasta conține deja o parte consistentă din informațiile pe care realizatorii și le’au propus să le prezinte în cadrul proiectului. Atlasul digital cuprinde o hartă interactivă, un catalog cu siturile fortificate, care momentan conține doar acele situri cuprinse în proiectul AFCN, trimiteri bibliografice, imagini aeriene și reconstituiri artistice, iar realizatorii platformei lucrează la traducerea paginii web, și la anumite filmări pe care cei interesați le vor putea accesa ulterior.

Scopul principal constă în prezentarea în premieră a cel puțin 12 cetăți getice din estul Transilvaniei, prin intermediul aerofotografiilor, filmărilor de la joasă altitudine, a modelărilor tridimensionale de teren și structuri arheologice, ce vor fi la final integrate într’un tur virtual disponibil în mediul online, în site-ul web care va conține, pe lângă atlasul de hărți digitale interactive, explicații în limba română, maghiară și engleză, dar și într’o expoziție itinerantă de postere. Materialul multimedia-tur virtual ar urma să prezinte o sinteză esențială a rezultatelor unor cercetări arheologice mai vechi, dar și a celor mai noi. În cadrul proiectului vor fi prezentate cetăți și așezări dacice precum cele de la Jigodin, Leliceni, Merești, Bădeni, Racu, Bixad, Olteni, Cernat, Covasna, Boroșneu Mic, Saciova, Sânzieni, și Racoș, iar expoziția va fi itinerată în municipiul Miercurea Ciuc, orașul Covasna și comuna Vâlcele, satul Araci.  Sigur că relieful actual nu mai este relieful și peisajul antic sau preistoric, dar există o strânsă legătură între acestea și este primul pas. Pentru unele dintre aceste cetăți, mai exact pentru acelea despre care avem suficiente date și informații solide, științifice, o să încercăm să propunem și unele reconstituiri.
Valoarea culturală și importanța patrimonială a sistemului de fortificații ridicat de către geți la marginea depresiunilor sau în inima munților din estul Transilvaniei sunt cunoscute în mediul academic de mult timp. Cu toate acestea, potrivit inițiatorilor, multe dintre aceste cetăți nu sunt încă precis localizate, iar evoluția rapidă a proiectelor de dezvoltare teritorială și a rețelelor de utilități ar putea duce la distrugerea și pierderea integrală a unora dintre monumente.

Privite de sus, siturile arheologice, în special unele atât de dificil de atins ca cetățile getice din estul Transilvaniei, își dezvăluie logica ocupării spațiului, anvergura și frumusețea. Imaginile aeriene nu sunt însă doar niște «poze frumoase», ci instrumente de studiu pentru arheologi care le folosesc pentru a detecta structuri arheologice necunoscute sau pentru a crea modele digitale ale reliefului prin tehnici fotogrammetrice.

Cetatea Cernat – Vârful Ascuțit

Localizare: la nord de fosta localitate Cernatul de Sus, județul Covasna, în punctul Vârful Ascuțit/ Hegyes.

Relief: Un promontoriu de formă triunghiulară, ușor arcuit spre vest, desprins dintre dealurile înalte ce separă Depresiunea Târgu Secuiesc de Depresiunea Sfântu Gheorghe, înconjurat pe laturile de est și vest de două văi înguste: Valea Mare și Pârâul Rupt. Promontoriul se continuă relativ plat, mai întâi spre nord și apoi spre vest, ca un drum de culme ce ajunge în punctul Cetatea Comorii, la o depărtare de doar 8 km spre vest. În acest loc se află o mare incintă de pământ (cu zid de piatră legată cu pământ?) de dată nesigură. De aici drumul de culme cobora spre trecătoarea de la Olteni unde se află fortificații din diferite epoci.

1. Vedere spre nord, 2. Vedere spre sud, 3.Vedere spre nord

Aspect: Partea superioară a dealului Vârful Ascuțit este împărțită în trei segmente:

1 — extremitatea aflată spre sat, spre sud-est, este mai îngustă și mai stâncoasă;

2 — cea îndreptată spre turnul medieval vizitabil Ika Vára, aflat pe un deal vecin, este mai largă, plată, dar și mai înaltă, fiind împrejmuită pe pantele nordice, estice și vestice de valuri de pământ;

3 — între cele două capete anterior descrise se află o șa largă, mai coborâtă ca altitudine, pe care se văd urmele săpăturilor lui Zoltán Székely, precum și ale unei împrejmuiri rectangulare marcată de un mic val de pământ — cu funcționalitate și datare neclară.

Față de valea din vest platoul în partea șeii se ridică cu 40 m și față de valea aflată la est — cu 64 de m.

1. Vedere spre nord – șaua, 2. Vedere spre nord, 3. Vedere spre sud, 4. Profil altimetric general al sitului, 5. Terasa antropică de pe latura estică

Fortificație: pe marginile promontoriului, în special pe latura estică și nordică, se observă sistemul de fortificație format din val și șanț, precum și ceea ce pare a fi o terasă antropică, pe latura estică. Pe latura estică valul este dublu. Suprafața închisă de fortificație măsoară cca 10 ha. Fragmentele ceramice vizibile la suprafață în compoziția impozantelor valuri aparțin primei vârste a fierului.

1. Fortificația dublă pe latura estică, 2. Fortificația dublă pe latura estică, 3. Fortificația dublă pe latura de est, 4. Valul pe latura nordică

Istoricul cercetărilor: Zoltán Székely (1969) a cercetat 4 locuințe de epocă getică într’o poziție necunoscută pe suprafața sitului. Nu este exclus ca săpăturile acestea, așa cum arată modelul digital al terenului să fi fost executate în zona de șa a sitului. Aceste locuințe se aflau aproape de suprafață, la adâncimea de 25 cm, fiind foarte puțin adâncite, având formă pătrată, dimensiuni 4 x 4 m, și vetre de foc în colț (de formă ovală, diametru aproximativ 1 m, înconjurate de pietre). Din inventarul acestor locuințe sunt amintite fragmente de vase ceramice lucrate cu roata sau cu mâna, fibule cu resort spiralic și două monede de argint — imitații locale după drahmele lui Alexandru Macedon. După V. Crișan (2000, p. 30) ceramica se datează în special în perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr, dar și în II î.Hr.

Fibule descoperite de Z. Szekely în locuințele de epocă getică clasică săpate pe Vârful Ascuțit

Planul unei locuințe săpate de Z. Szekely la Cernat Vârful Ascuțit

Pe dealurile din jurul localității Cernat s’au făcut în decursul timpului numeroase descoperiri de materiale de epocă getică clasică, cele mai importante fiind așezările cercetate de Székely din punctele Pâmântul lui Robert și Dâmbul Bisericii. Un tezaur de denari romani republicani și imperiali (1 kg) a fost descoperit pe teritoriul localității într’un punct necunoscut în 1941 (Bucur Mitrea, SCIV 20–2, 1969, p. 166).

Cetatea Zânelor, Covasna

Potrivit unei legende, cetatea de la Covasna ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, iar potrivit alteia, aici ar fi ascunsă o importantă comoară, dar specialiștii nu pot confirma încă acest lucru.

Localizare și relief: Dealul Cetății este situat între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Mişca, la o altitudine peste nivelul mării de aproape 930 m. Dealul Cetăţii este înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte, precum vârful Dolomir, Poarta Vânturilor, Timsos sau Copoţ, toate depăşind 1300 de m. Aceste piscuri închid ca o cunună Dealul Cetăţii, păstrând totuşi o bună vizibilitate spre nord şi nord-vest. Din punctul maxim de altitudine se vede o bună parte din Depresiunea Braşovului, respectiv sectorul Târgu Secuiesc şi valea Pârâului Negru. Vizibilitatea este mult mai bună de pe Dealul Copoţ situat la vest, cuprinzând Ţara Bârsei (zona Braşovului), Munţii Bodoc, limita sudică a Munţilor Harghitei (zona Tuşnad) şi Munţii Nemira. Pantele de est şi nord-est ale Dealului Cetăţii coboară abrupt în valea Mişcăi, în timp ce terenul coboară mai lin spre sud, unde se află şi o şa de legătură spre culmile învecinate. Suprafaţa amenajată de către geți pe Dealul Cetăţii este de circa 30.000 mp, incluzând aici o acropolă şi cel puţin şase terase (numerotate convenţional cu cifre romane, de la I la VI).

Amenajarea la o asemenea scară s’a făcut cu un efort considerabil şi de durată. În principiu s’a săpat în apropierea pantei iar pământul rezultat a fost împins către margini, suprafaţa rezultată fiind îndreptată. În acest fel s’a lărgit spaţiul pe care se putea ulterior construi. Geții au preferat să sape până la stâncă, pe care au nivelat’o şi peste care au pus apoi un strat consistent de pământ cel mai adesea amestecat cu sfărâmătură de stâncă pentru o mai bună stabilitate.

Vedere a terasei II spre vest în 2015

Cronologie: Prima fază de amenajare a sitului a început cândva în sec. II î.Hr. Situl a fost distrus pe parcursul sec. I î.Hr., a fost apoi refăcut și lărgit. La începutul sec. II d.Hr., activitățile în sit încetează.

Istoricul cercetărilor: Atraşi de mirajul aurului dar şi de tainele vestigiilor din vârful muntelui, Cetatea Zânelor a fost ‘investigată” de’a lungul timpului de numeroşi căutători de comori, urmele trecerii lor fiind vizibile şi astăzi. În acest context, tradiţia locală face referire la un oarecare Csutak Samu care, săpând în cetate, ar fi găsit un măr, o cruce de aur, lanţuri şi ciocane de fier pe care le’ar fi trimis muzeului din Cluj.

Vedere a terasei II spre vest în 2016

Un altul, Csoma Laci, a găsit în urma unor săpături în cetate monede şi alte obiecte pe care le’a predat de asemenea muzeului clujean. Astfel de evenimente, probabil mai numeroase, nu pot fi însă verificate. Nici una dintre piesele descoperite de cei doi nu a ajuns de fapt la muzeul din Cluj. Legendele şi monumentalitatea vestigiilor i’au atras şi pe erudiţii epocii moderne. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarul secui Orbán Balázs a ajuns pe Dealul Cetăţii pentru a se documenta, pregătind pentru publicare lucrarea ”A székeyfőld leirasa”. Cu această ocazie a descris Dealul Cetăţii, a măsurat zidurile, terasele, poarta, drumul de acces şi a cules câteva fragmente ceramice de vase barbare, din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu.

Dealul Cetății vedere spre NV

”Din dealul comun în formă de semicerc, pornesc două pâraie numite Pârâul Miska şi Pârâul Cetăţii – Varpatak printre care se ridică Dealul Cetăţii. Acesta, înalt de 3000 de picioare, are pantele abrupte, aproape verticale. Numai pe latura sudică există o şa, pe unde urca şi drumul cetăţii tăiat în stâncă, pe care am urcat şi noi cu destulă greutate până pe vârf. Dealul are un platou de mici dimensiuni. Pe marginea acestui platou se află zidurile cetăţii, păstrate până astăzi pe o înălţime de câteva picioare. Aceste ziduri înconjoară platoul în formă de cerc, formând o fortificaţie rotundă cu un diametru de 45 de paşi. Aceasta este numai fortificaţia interioară, ea fiind înconjurată de alte două ziduri; al doilea zid, păstrat şi el pe o înălţime considerabilă, se află pe marginile abrupte ale dealului, la 25 de paşi de primul, şi încercuieşte muntele paralel cu primul; în sfârşit, al treilea zid înconjura dealul la 30 de paşi de zidul al doilea. Ultimele două ziduri – pe baza principiului economisirii observate şi la alte cetăţi – se opreau pe latura nordică verticală”, Orbán Balázs, 1869, p. 154 – 155.

Presupunând că este o veche cetate secuiască, Orbán Balázs apreciază amplasarea strategică de excepţie şi o aseamănă cu un adevărat cuib de vulturi care, înainte de inventarea armelor de foc, putea să reziste în faţa oricărui inamic. Primele săpături arheologice s’au desfăşurat în anii 1942–1943 sub conducerea arheologul clujean Alexandru Ferenczi. Rezultatele cercetărilor nu au fost însă publicate detaliat, Alexandru Ferenczi pierzându’şi viaţa în timpul războiului.

Dintr’un articol informativ, apărut în presa vremii, rezultă că pe acropolă a fost descoperită o locuinţă construită din bârne groase de lemn prinse cu piroane de fier de până la 1 m lungime. În zona locuinţei şi în interiorul acesteia au fost descoperite bucăţi mari de lipitură de lut, numeroase vase ceramice, o statuetă romană precum şi două fibule, una de bronz şi o alta de argint. Cetatea, menţionează Alexandru Ferenczi, era formată dintr’o acropolă şi trei terase, toate înconjurate cu ziduri de piatră, late de peste 3 m.

Dealul Cetății vedere spre NV

Artefactele descoperite pe acropolă şi pe terase l’au determinat pe Alexandru Ferenczi să atribuie cetatea geților (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) şi nu secuilor, aşa cum o făcuse Orbán Balázs. El aminteşte însă şi urme de locuire mai vechi, getice, din prima epocă a fierului (sec. VIII-VI î.Hr). O parte din materialele descoperite se află depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cu excepţia statuetei şi a fibulelor amintite ca fiind descoperite pe acropolă. Aflând de descoperirile lui Alexandru Ferenczi de pe Dealul Cetăţii, Constantin Daicoviciu împreună cu un colectiv numeros de arheologi a organizat o scurtă campanie de săpături la Covasna în anul 1949. Cercetările sale au confirmat afirmaţiile lui Alexandru Ferenczi, raportul arheologic evidenţiind asemănarea cetăţii de aici cu cele din Munţilor Orăştiei, zona capitalei Regatului Getic, Sarmizegetusa.

Dealul Cetății vedere spre NE

În anul 1968 săpăturile arheologice au fost reluate de către Zoltán Székely de la muzeul din Sfântu Gheorghe. Acesta a săpat o secţiune de peste o sută de metri, cuprinzând acropola şi primele două terase. În acest fel a putut mai bine estima dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor de piatră. Concluziile sale au surprins lumea ştiinţifică, autorul descria o cetate cu foarte multe elemente de fortificare, unele de dimensiuni impresionante precum zidul terasei a II-a cu o lăţime de 8,80m. Fără a se deplasa la faţa locului pentru a se convinge de afirmaţiile lui Zoltán Székely, majoritatea arheologilor au tratat cu neîncredere descoperirile de pe Dealul Cetăţii. S’a considerat că era nefiresc ca o cetate getică să aibă asemenea dimensiuni, atâtea ziduri şi mai ales atât de mari. Astfel, descoperirile lui Zoltán Székely au fost ignorate în epocă. A fost nevoie de o catastrofă naturală pentru ca cetatea de la Covasna să revină în atenţia cercetătorilor.

Dealul Cetății vedere spre vest

În noiembrie 1995 o vijelie puternică a smuls din rădăcini copacii de pe Dealul Cetăţii, dezvelind porţiuni de ziduri şi complexe de locuire. Ca măsură urgentă s’a impus supravegherea curăţării şi exploatării masei lemnoase pentru a preveni alte posibile distrugeri ale vestigiilor arheologice. De asemenea s’a propus începerea unor cercetări arheologice pentru a salva patrimoniul expus intemperiilor. Ca urmare, în anul 1998 au fost reluate săpăturile arheologice de către Viorica Crișan și Valeriu Sîrbu în Cetatea Zânelor, săpături care continuă neîntrerupt până astăzi, colectivului adăugându’i’se pe parcurs și alți membrii, precum Paul Pupeză.

Imagini cu Zidul terasei 1Z, Bastionul de pe terasa II văzut de pe Terasa III, Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, Zidul de pe terasa III adosat bastionului, Zidul de pe terasa II și bastionul, Latura nordică a bastionului, Bârne carbonizate căzute în exteriorul bastionului pe terasa II, Fundația bastionului, Zidul terasei 1 paramentul exterior, Zidul de pe terasa II, Zidul acropolei și Colțul NE al bastionului de pe Terasa II

Zidurile: Atât platoul superior cât și restul teraselor au fost împrejmuite cu ziduri din piatră Acestea, pe lângă protecție susțineau pământul adăugat pentru extinderea teraselor. Lungimea totală a zidurilor depăşeşte 700 m. Acestea erau îngropate în pământ pe o adâncime de 0,65 – 0,70 m pentru o mai bună stabilitate. La ridicarea zidurilor s’a folosit piatră locală, sumar făţuită, lemn şi lut. Pietrele erau aşezate mai întâi pe două şiruri (paramente) dispuse paralel, la o distanţă care variază de la un zid la altul. Pietrele din aceste şiruri au fost alese cu grijă, latura cea mai dreaptă fiind orientată spre exterior. Spaţiul dintre cele două şiruri era ulterior umplut cu pietre (emplecton). Lutul a fost folosit ca liant.

Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, imagine mărită din 2004

În unele sectoare de zid s’au păstrat urmele unor bârne patrulatere din lemn dispuse transversal; acestea legau paramentele conferind structurii mai multă stabilitate. Astfel de ziduri puteau atinge înălţimi de 3–5 m. Cât de înalte au fost zidurile însă este greu stabilit cu exactitate, acestea păstrându’se astăzi doar pe 1–1,50 m. Grosimea variază în jurul a 2 m, dar în situațiile de pantă foarte abruptă sau acolo unde se rezolva o problemă tehnică — de exemplu unirea zidului din terasa III cu peretele bastionului de pe terasa II grosimea putea să fie și dublă.

Capac sec. I î.Hr. – I d.Hr. descoperit pe T1 în S1, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 5871) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Săgeată din fier sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7E, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 13137) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

1. Ataș din bronz sec. II – I î.Hr. descoperit pe TII în colțul de SE al bastionului, (Nr. Inv. 5871),
2. Aplică din bronz sec. I d.Hr. descoperit pe TII în S7G,
3. Mărgea sec. I î.Hr. descoperită pe TII în S7E, (Nr. Inv. 13133),
4. Fibulă de tip Nauheim sec. I î.Hr. – începutul sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7H,
5. Fibulă lunulă prima jumătate a sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7G, 6. Fibula sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
7. Fibulă puternic profilată sec. I – prima jumătate a sec. II d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
8. Țintă din argint sec. I d.Hr. descoperit pe TIII în S7G, piese din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe, imagini din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Jigodin, Câmpul Morii

Localizare: pe malul drept al Oltului, în punctul cel mai îngust al defileului Oltului de la Jigodin-Băi; denumiri: Jigodin I; Dealul Morii.

Relief: un bot de deal cu pante line spre est și sud și abrupte spre vest și nord, ridicat cu 50 deasupra Oltului care curge chiar pe la poale, pe latura nordică; localizat la extremitatea estică a dealurilor înalte cu fundament eruptiv ce fac parte din Munții Harghita. Platoul superior are o formă neregulată, cu axul lung orientat NE-SV și cu o înclinație generală a reliefului spre est. Accesul pe sit se făcea, cel mai probabil ca și astăzi, pe o șa lină aflată în partea de sud a platoului, șa ce cotește spre vest, spre baza dealului. Un zid de piatră neprelucrată legat cu pământ închidea complet platoul pe toate laturile. Suprafața închisă de incintă măsura cca. 0.34 ha.

Vedere spre nord-est, panoramă 180. Șaua de acces ocupată de case de vacanță.

Istoricul cercetării: Situl intră alături de celelalte două fortificații de la Jigodin în atenția lui Orbán Balázs, și apoi a lui Alexandru Ferenczi. Primele săpături sunt făcute de colectivul condus de Mihai Macrea în 1950. Săpături sistematice au fost executate cu întreruperi începând cu 1980 (Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Zoltán Székely). Cele mai recente săpături sunt conduse de Viorica Crișan, ultimele două campanii de cercetări fiind cele din 1998 și 2000.

În 1997 situl a fost grav afectat de instalarea neautorizată a unei antene de telecomunicații ocazie cu care jumătate din platou, stratul de cultură și zidurile de incintă de pe laturile vestice și nord-vestice au fost nivelate cu buldozerul și împinse pe pantele abrupte ale dealului. Cantități însemnate de materiale au fost descoperite în pământul excavat. Peste latura sud-vestică a fortificației și pe șaua de acces s’au construit în ultimele două decenii case de vacanță.

Fortificația: zidul, de 2.5 m lățime, a fost construit din blocuri de piatră neprelucrată, de origine locală, foarte probabil exploatată chiar din sit, de forme și mărimi diferite, legate cu pământ umed, bătătorit. În funcție de terenul pe care a fost amplasat, de natura stâncii din fundament și de înclinația pantelor, constructorii din vechime și’au adaptat tehnica de fundare și stabilizare. Pe latura sud-vestică cercetările au pus în evidență faptul că zidul a fost fixat într’un șanț cu profil în V, săpat inițial în fundamentul stâncos al dealului. Șanțul de fundație, adânc de 1.20 m, a fost umplut cu piatră mărunțită și pământ bătătorit pentru a forma o suprafața plană, o platformă pe care s’au așezat pietrele din zid. Pietrele mai mari și cu fețe mai regulate au fost alese pentru a forma fețele zidului, cele mai mărunte fiind așezate în zona centrală, în emplecton. Datorită distrugerii în timp a zidului acesta a ajuns să se păstreze sub forma unui val de pământ cu miez de piatră, pe alocuri înalt de doar 40 cm. Pe latura nordică unde stânca a fost relativ plană, nu s’a mai săpat șanț de fundație, pietrele zidului fiind așezate direct pe stâncă și fixate într’un strat de lut galben. Pe exterior, fața zidului a fost susținută de un rambleu de piatră mărunțită fixat într’o treaptă săpată la exteriorul zidului de incintă.

Stratigrafie și cronologie: pe platou, în apropierea zidurilor, sub stratul de humus de 20–25 cm grosime se află stratul arheologic, gros de 40–50 cm, de culoare cenușie. Deși nu s’a evidențiat decât un singur nivel, cel corespunzător perioadei getice (sec. I î.Hr. – I d.Hr.), în alveolări sau descoperit și materiale mai vechi din prima vârsta a fierului specifice Culturii Gâva.

Cultura Gâva a fost o cultură hallstattiană timpurie răspândită în NV României, NV Ungariei, SE Slovaciei, în N. Republicii Moldova și Ucrainei Transcarpatice. Este considerată unul din primele centre ale complexului hallstattian timpuriu, caracterizat prin ceramică neagră, lustruită și canelată. Cel mai probabil este vorba de o evoluție a culturii Otomani, o cultură materială din epoca bronzului (secolele XIX-XIII î.Hr.), denumită după numele comunei Otomani, județul Bihor, unde au fost descoperite primele așezări. A avut o arie de răspândire mare, cuprinzând nordul Crișanei, bazinul inferior al Someșului, Câmpia Tisei și estul Slovaciei. Tipice pentru această cultură sunt ceșcuțele cu toartă, strachinile și vasele pântecoase cu gât cilindric și margine evazată. Prelucrarea bronzului a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, în special la confecționarea armelor, prevăzute cu ornamente realizate artistic.
Riturile variază pe parcursul celor trei etape caracteristice: incinerația, înhumare în poziție chircită (ca în poziția fetală), în față și revenirea la incinerația specifica fazei I.

Primele propuneri de periodizare ale culturii Gâva au distins două faze (Gâva I şi II), prima fiind datată în Ha A1 pe baza descoperirilor de obiecte de bronz din aşezarea de la Nagykálló
– Telekdomb, în vreme ce faza II a fost datată în perioada Ha A2 –B1, pe baza tiparelor fragmentare descoperite în aşezărilede la Prügy şi Poroszló.
Periodizarea avansată de T. Kemenczei a înregistratobservaţii critice, formulate de M. Vicze şi mai ales, de G. Szabó, care a preferat să utilizeze denumirea de Proto-Gâva pentru descoperirile din perioada Bz D – Ha A1 şi să propună o prelungire a culturii până la nivel de Ha B2-B3. Pentru descoperirile din nord-vestul României I. Németi a utilizat sistemul
propus iniţial de T. Kemenczei, în schimb pentru teritoriul Transilvaniei propriu-
zise a lipsit un consens în ceea ce priveşte periodizarea şi cronologia culturii Gâva, fazele acesteia căpătând diferite denumiri regionale (Mediaş-Reci,Reci II-Cernatu) generatoare de confuzii, aşa cum corect observa A. László.

Acest lucru, ca și descoperirile de materiale ceramice getice mai vechi, specifice secolului II î.Hr. în poziție secundară, alături de alte materiale din prima vârstă a fierului, pe pantele vestice ale dealului, sub pietrele prăbușite din zid, sugerează că la momentul ridicării zidului, cândva în secolul I î.Hr., platoul a fost nivelat, iar urmele anterioare de locuire au fost împinse pe pante. Descoperirile mai semnificative datează din secolul I d.Hr. Situl a funcționat până în preajma războaielor de cucerire ale romanilor, fiind distrus printr’un incendiu — cu această ocazie ori imediat ulterior acestora.

Planul sitului: Piese de metal (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) descoperite la Jigodin I


Ateliere de prelucrare a metalelor: pe latura sudică a platoului și pe șaua de acces au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe locuințe de suprafață, rectangulare, cu dimensiuni variate (L4: 5 x 4 m, L5: 3.5 x 4 m) al căror inventar (creuzete, zgură, minereu de fier, nicovale) sugerează că în interior se prelucrau metale. Ele au fost denumite «locuințe atelier». Erau prevăzute cu vetre mari amenajate cu pietre, îndelung folosite.

Locuința-atelier (L4), cercetată în 1998 și 2000, a fost construită pe talpă de piatră, din bârne de lemn și împletitură de nuiele amestecată cu lut. Cel puțin alte două construcții au fost distruse în momentul amplasării antenei de telecomunicații în 1997. Aceste ateliere poartă urmele unui puternic incendiu, ele fiind distruse anterior momentului distrugerii zidului de incintă, deoarece pietrele din zid au fost descoperite deasupra resturilor de ateliere.

Clădire cu absidă: în centrul platoului au fost cercetate parțial trei clădiri rectangulare de suprafață, construite din bârne, pe structură de stâlpi (diametru 20 cm, fixați în gropi de 0.80−1 m adâncime). Cea mai mare dintre cele trei clădiri (3.6 x 7.4 m) avea latura îngustă absidată, marcată de gropi stâlpi și orientată spre nord.

Cetatea lui Tiburț, Biborțeni

Localizare: Imediat la sud de localitatea Biborțeni (jud. Covasna) se ridică cu cca. 120 m deasupra văii Baraoltului un deal împădurit, într’o poziție înaintată, dominantă, din care se poate supraveghea tranzitul între Pasul Hatod la est și Defileul Oltului din Munții Perșani de la Racoș (Brașov) la vest. Punctul se numește Cetatea lui Tiburț/Tiborc. Limita vestică a dealului este trasată de cursul pârâului Várpatak.

Aspect: Platoul superior, orientat SV-NE, este închis de o incintă de mari dimensiuni, de formă neregulată, complexă, ce urmărește conturul formei de relief. Dimensiuni aproximative: 280 m EV x 100m/120 m NS. Suprafață: 2.4 ha. Pantele sunt abrupte pe toate laturile. Accesul în incintă și legătura cu dealurile și platourile de la sud se face pe o unică șa îngustă, localizată în sectorul sudic al sitului.


Fortificație: Astăzi incinta se prezintă sub forma unui val de pământ, încă bine individualizat pe marginile platoului (care nu este complet aplatizat ci prezintă un microrelief complex), fără șanț exterior. Săpăturile din 1948 ale lui Zoltán Székely au constatat că valul reprezintă de fapt vestigiile unui zid de piatră neprelucrată legat cu pământ, lat de 1.2 m. Singurele materiale arheologice descoperite în săpăturile de atunci ale Muzeului Raional din Sfântu Gheorghe au fost de factură getică (vase lucrate cu mâna din pastă poroasă și la roată și decorate cu vopsea roșie). Astăzi, suprafața sitului este complet împădurită cu foioase și bine acoperită de un strat compact de frunze uscate. Nu se observă materiale arheologice la suprafață.

Fortificația astăzi

Istoricul cercetărilor: Cercetătorul József Benkő (1778) considera incinta ca reprezentând un castru roman. Orbán Balázs (1868) a tăiat valul și a identificat pentru prima dată zidul de piatră. El a interpretat situl ca fiind o cetate timpurie a ungurilor. Zoltán Székely a executat în 1948 cel puțin 5 secțiuni în diferite puncte ale traseului incintei, descoperind în toate zid de piatră legată cu pământ fără mortar. Materialele prezentate de el sunt de factură dacică, totuși nu rezultă din descrierea publicată (1955) dacă în poziție secundară sau in situ. Deși pomenește descoperirea unui «mormânt de incinerație» în urnă, imediat spatele zidului, și mai apoi — fragmente de «urne» ca fiind vase lucrate cu roata și pictate cu vopsea roșie, materialul publicat rămâne prea sumar pentru a trage concluzii clare privind datarea fortificației. El consideră lipsa turnurilor și a teraselor ca fiind nespecifică cetăților getice cunoscute în secuime — de tipul Covasnei și cetății de la Zetea.

Viorica Crișan (2000) a văzut materialul ceramic aflat în Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, datându’l în perioada sfârșitului secolului II î.Hr. — I d.Hr.

Situl merită a fi inclus într’un program de cercetări viitoare: este poziționat într’o zonă strategică, așa cum sugerează și prezența castrului de la Baraolt aflat la 12 km vest; de asemenea, se află aproape de centrul rezidențial getic de la Racoș; tehnica de construcție a zidului și lipsa șanțului exterior sunt mai degrabă elemente specifice fortificațiilor getice decât medievale. Pe de altă parte, forma incintei și dimensiunile ei sunt neobișnuite.

Alte descoperiri arheologice de epocă getică clasică în zonă: La 2 km nord de Biborțeni, pe valea râului Baraolt, pe malul său stâng, Székely a cercetat, pe o movilă de pământ, în urma înștiințării primite din partea unui localnic ce folosea locul drept nisipărie, un complex de epocă getică clasică (o groapă cilindrică de 1.5 m adâncime) ce a conținut fragmente de ceramică neagră lucrată cu mâna provenind de la fructiere (vase cu suport), fragmente de ceramică lucrată la roată și pictată cu vopsea roșie, dar și un maxilar uman și cenușă. Tot aici, localnicul găsise anterior un schelet uman, la adâncimea de 1.8 m, orientat E-V, iar lângă el mai multe vase întregi.

Cetatea Păgânilor – Racu

Cetatea Păgânilor (Pogányvár ) din Racu a fost o fortificaţie încă din Epoca Fierului-La Tene secolul 1, având un rol defensiv, dar a fost locuită şi în Evul Mediu Timpuriu.  În Europa Centrală epoca fierului se împarte în două mari perioade: cultura Hallstatt (HaC și D) și cultura La Tène (începând cu 450 î.Hr.).

A fost demolată mai târziu de austrieci. Astăzi se pot vizita doar ruinele cetății.

”Între pâraiele Var şi Şugău se înalţă o stâncă semeaţă. În vârf mai găsim şi astăzi ruinele uneia dintre cetăţile rabonbanilor de odinioară: Cetatea Păgână. Spune’se că rabonbanii şi’au ascuns comorile în beciul de sub cetate.”

Localizare: la 8 km vest în linie dreaptă de localitatea Racu, județul Harghita, și 7 km vest de valea Oltului, în punctul Cetatea Păgânilor; alte denumiri: Racul Ciucului (II), Csikrákos, Pogányvár

Relief: o înălțime stâncoasă a Munților Harghita, desprinsă cu 25–30 m deasupra platoului deluros înalt din jur denumit Gâtul Cetății/ Várnyaka (cota 1240 m). Laturile de sud și vest sunt abrupte. La baza pantei sudice, cu 100 de m mai jos, curge Pârâul Cetății/Varul. Platoul, relativ plan, este alungit pe direcția SV-NE și are o suprafață de cca. 3100 mp. Drumul de acces, lat de 2.5−3 m, a fost săpat în stâncă (într’o perioadă necunoscută, posibil chiar de geți).

1. Reprezentare a sitului sec. XIX, 2. Harta topografică 1/25000, 3. Schița sitului de Al. Ferenczi, 4. Planul sitului și stratigrafia de Z. Szekely, 5. Planul sitului de Orban

Aspect: situl este complet împădurit cu conifere. Pe suprafața platoului se văd urmele unor gropi de mari dimensiuni, posibil ale unor căutători de comori din vechime.

Fortificație: pe marginile de nord și est ale platoului se ridică un zid (1−2 m grosime) de lespezi de piatră locală, neprelucrate, legate cu mortar. Acestea se închideau în colțul NE printr’un bastion rectangular. Suprafața închisă de ziduri măsura probabil în jur de 2000 mp. Acestea reprezintă vestigiile unei cetăți medievale ridicată în secolele XII-XIII, dar suprapun, așa cum au arătat cercetările lui Székely, un zid mai vechi din epoca getică clasică.

Zidul getic avea lățimea de 2.5 — 3 m și a fost atestat pe laturile de nord, est și sud. Profilul publicat de Székely reprezintă un singur nivel diferit de sterilul arheologic.

Istoricul cercetărilor: Periegheză Al. Ferenczi. Săpături D. Kovacs (1959) și Zoltán Székely în 1960. Deși acesta din urmă a săpat destul de mult (conform planului de sit publicat), datele publicate sunt extrem de sumare. Amintește că a găsit ceramică lucrată cu mâna (din pastă neagră sau brună) sau la roată (din pastă cenușie) — cești cu toartă, borcane cu brâu alveolat, fructiere, dar și o seceră și cuțite de fier.

1. Drumul săpat în stâncă, lățime de 2.5−3 m, 2. Accesul pe sit de pe platoul Gâtul Cetății este în prezent amenajat, 3. Fortificația medievală pe latura nordică, vedere din interior, 4-6. Fortificația medievală, vedere din interior.

Am descris până acum următoarele cetăți și fortificații: Cernat-Vârful Ascuțit, Cetatea Zânelor-Covasna, Cetatea Jigodin-Câmpul Morii, Cetatea Tiburț-Biborțeni, Cetatea Păgânilor -Racu, dar vom reveni în curând cu noi informații pe acest post sau unul separat, despre alte fortificații (Jigodin-Dealul Cetății și Dealul Cetății Mici, Olteni-Cetatea Fetei etc.), eventual vom lărgi aria și pe județul Brașov unde, de asemenea, se află numeroase cetăți getice și despre care avem informații și localizări certe.

Bibliografie:

Repertoriul Arheologic al Județului Covasna, 1998, p. 38–39, p. 72,
Repertoriu Arheologic al Județului Harghita, 2000, 144–146, p. 215,

Iulian Marțian, Repertoriul arheologic pentru Ardeal, Bistrița 1920, p.24

Viorica Crișan,  Dacii din estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, 2000, p. 24,, p.30, 45–48, p.65, Aspecte ale sistemul defensiv de pe linia Carpaţilor Răsăriteni în vremea lui Decebal, în Viorica Crișan, Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu, Liliana Suciu (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, p. 303–318, Viorica Crișan, Gabriela Gheorghiu, Mariana-Cristina Popescu, Cercetările arheologice de la Miercurea Ciuc-Jigodin I — campaniile 1998, 2000, în Istros, 2004, p. 111–145,

Viorica Crișan (în foto), Paul Pupeză, Cristian Găzdac, Radu Zăgrean, Covasna – Cetatea Zânelor, în Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu (ed.), Dacii din Curbura Carpaţilor. Catalog de expoziţie, Sf. Gheorghe, 2009, p. 59–78, Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu, Covasna – Fairies Fortress. A Carpathian Mountain Fortified by Dacians, în Pop H., Băjenariu I. (ed.), Identităţi culturale locale şi regionale în context european. In memoriam Alexandri V. Matei, Cluj-Napoca, 2010, p. 266 – 285.

Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Cetatea de la Băile Jigodin. Săpături 1980–1984, în Symposia Thracologica, 5, 1987,

Constantin Daicoviciu, E. Chirilă, S. Kiss, Dumitru Protase, Ioan Russu, Zoltán Székely, Graniţa de est a Daciei şi triburile libere de la hotarele de răsărit ale Daciei, în SCIV, 1, 1950, p. 115–122.

Mihai Macrea și colaboratorii, Despre rezultatele cercetărilor întreprinse de șantierul arheologic Sft. Gheorghe-Brețcu, 1950 în Studii și Cercetări de Istorie Veche București, II, 1, 1951, p. 308,

Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, Un nou punct fortificat în peisajul arheologic al secolelor I î.Hr. — I d.Hr. în zona Jigodin — Harghita în estul Transilvaniei, Istros, XXI, 2015, p. 499–535,  Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, From Sites to Landscapes in Late Second Iron Age Eastern Transylvania. New perspectives on the Fortified Sites from Jigodin, Ephemeris Napocensis, XXV, 2015, p. 21–42

Zoltán Székely, Muzeul Regional Sfântu Gheorghe — Almanah 1879–1954, Târgu Mureș, 1955, p. 14–16,  Cetatea dacică de la Covasna, în SCIV, 23, 2, 1972, p. 201–214, Contribuţii la studiul prelucrării fierului la dacii din sud-estul Transilvaniei, în Aluta, 1981, p. 31–36,   József Benkő, Transsilvania specialis, 1778, p. 548,  Săpături executate de Muzeul din Sfântu Gheorghe (1959−1966), în Materiale și Cercetări Arheologice, IX, 1970, p. 304–305, Contribuţii la problema aşezărilor şi cetăţilor dacice din sud-estul Transilvaniei, în Cumidava, III, 1969, p. 99–122,

Orbán Balázs, A Székeföd leírása, 1868, I, p. 215–216,  II, p. 34–35, p. 69–72 A székeföd leirasa, Pesta, 1869, vol. III,

Alexandru Ferenczi, Cetăți antice în județul Ciuc, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice Secția pentru Transilvania, IV, Cluj 1932–1938, p. 240–244, p. 283–288.

Sursa: ironageatlas.net4u.ro, academia.edu (Horia Ciugudean), mncr.ro, Ioana Ardeleanu -mesageruldecovasna.ro

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬‪ ROMANIA

DACOFOBIA, O NOUĂ MESERIE EVREIEASCĂ

Dan Alexe este motivul perfect pentru care să începi o frază cu minusculă, deoarece atunci când acest individ încearcă să ne dovedească că este cel mai înverșunat getofob sau dacofob al strămoșilor noștri geți, reușește fără prea mare osteneală să devină și un românofob de frunte, chiar de calitate. Fițuica sa ”Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu, ediție care se revarsă ca o duhoare prin librăriile noastre ne trezește inevitabil întrebări serioase asupra utilității acestor incinte care găzduiesc comerțul cu astfel de atacuri furibunde la fundația românismului.

Ceea ce constatăm cu stupoare odată cu apariția acestei lucrări este că lui Robert Roesler în 1871 , în lucrarea ”Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” i’a lipsit răutatea viscerală pe care Dan Alexe o etalează, pentru că nu și’a permis să meargă atât de departe cu ”cercetările” anti-românești asupra istoriei vechi a românilor, limitându’se  să afirme doar că poporul şi limba română s’au format la sud de Dunăre şi abia în secolul al XIII-lea au imigrat la nord de Dunăre, afirmație evident contrazisă definitiv de numeroasele dovezi arheologice scoase la lumină ulterior, dar și de ordin lingvistic sau genetic.

Ar fi interesant să aflăm de unde se naște, ceea ce prof. Dr. Mihai Popescu încearcă să explice într’o emisiune de’a lui Roxin:

”Dușmănia, ranchiuna, batjocura sunt elementele care îi definesc atitudinea față de cultura românească și istoria românilor.”

Lui Robert Roesler nu’i lipsea doar răutatea, ci și informații actuale despre credința monahilor de la Muntele Athos pe care o incriminează într’un alt articol românofob, și în care spune:

”De câte ori merg la muntele Athos, descopăr că ideologia naționalistă a calugărilor români de acolo depăşeşte în aberație protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminați le explică pelerinilor că pe lângă faptul că franc-masonii și evreii controlează nu doar planeta în general, ci până și Sfântul Munte, ceea ce ar explica situația inferioară a schimnicilor români de acolo- românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalți a tinut’o până acum într’o mediocritate forțată. Pe scurt, calugării români de la muntele Athos se închină protocronic.”

În aceast paragraf fără să vrea își arată cel mai probabil de unde i s’a născut românofobia lui, atunci când ideea universal valabilă că ”franc-masonii și evreii controlează” i s’ar părea o aberație atunci când românii sau ”monahii mai luminați” nu ar gândi doar așa, ci și ar ”explica pelerinilor” despre credința lor, deci ar face în opinia lui și prozeliți antisemiți.

Epigrama lui A. C. Cuza ministru de stat (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) și
membru al Consiliului de Coroană (1939), despre un deputat sau senator al epocii pe nume Dacian ar părea potrivită în context:

”După nume – Alexe – nu pare a fi jidan.
După chip și – obrăznicie – nu se poate să nu fie.”

Petre Constantinescu, cunoscut sub pseudonimul Paul Everac, avea o părere foarte realistă despre evrei pe care o redau aici:

”Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de’a ajunge la bani, de’a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile; el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să’l duci de nas pe client ca să’ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n’o poate practica oricine: să’ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu’ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s’o facă.

Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându’l ţării (ceea ce nu prea face nici un alt tip de cetăţean străin) urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într’unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să’şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant.

Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice. Sub acest prodigois înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu. Ca evreu el e idisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii. El îşi respectă tradiţiile, dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe ”goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu’i cunoaşte tainele sfinte, n’are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar. În mod ideal el ar trebui distrus. Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit. ”Poporul ales’ nu are nevoie de competitori. Dumnezeu i’a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi’a ales fără greş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie, proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi’a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i’au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într’o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i’a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l’a înzestrat corespunzător.

Deci Hitler, venind în fruntea altui ”popor superior”, ba chiar a unei ”rase superioare”, s’a văzut infuzat de acest ”popor ales” (sau chiar ”rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăiei adunat, ci difuz, – dar cu atât mai solitar. Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă (vizibilă). Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i’au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene).

Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii. În prima fază Hitler s’a mulţumit să’i împrăştie, să’i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul ”etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s’a străduit să’i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică. Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!”

Dacă nici prin ceea ce spune Everac nu recunoașteți personajul Dan Alexe, atunci să vedem ce mai spune chiar personajul pe propria pagină de facebook, de acolo de unde și’a adunat rătăcirile zilnice și a încropit manuscrisul ce adună toate elucubrațiile din fițuica sa mai sus amintită, atunci când dă o replică unei moderatoare tv și  totodată încearcă să ne dea un temei foarte serios al izvoarelor antisemitismului românesc dacă el există:

”Fata aia (moderat drăguță) de la România TV care a spus că Mihai Răzvan Ungureanu e din ”secta mozaică” trebuie dată afară din presă, după un pic de flagelare în direct cu cablul microfonului. Se spune, ”evreu”, tâmpito. Nu există ”sectă mozaică”. Ai vrut, la ordinele lui Ghiță, să spui că MRU e evreu. MRU nu este evreu, iar chiar dacă ar fi tu tot o tâmpită rămâi.”

Nu cunoaștem mai nimic despre tirajul acestei ”opere” românofobe care a inundat piața de carte, dar cei care s’au ostenit să dea bani pe această lucrare veninoasă au avut recenzii în presa scrisă și am să vă redau câteva opinii pe care le’am descoperit. Aceste recenzii sunt adevărate replici, unele dintre ele mergând până într’acolo încât să’i considere munca, o boală care excede mercenariatul evident, numită alexopatie.  Aceasta în pofida asigurărilor pe care ni le dă că a fost invitat la editura Humanitas, și nu a cerut personal publicarea manuscrisului. Mai rămâne să aflăm dacă invitația a fost făcută înaintea scrierii acestei cărți și nu după.

Fragment din volumul Corneliu Florea, Vara pisicilor negre, Bistriţa, Editura Aletheia, 2016, 250 p:

”…s’a întors în Europa, în Belgia chiar în Bruxelles unde e mare căutare de poligloţi, de mercenari pentru parlamentul european, considerat de mulţi europenii un teatru de marionete şi astfel, în AD 2015, librăriile din România s’au umplut de volumele lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu. Editura nu scrie câte exemplare are tirajul editat, doar că copyright îi aparţine.

În cazurile de cărţi comandate se practică această înţelegere între cel cu bani şi interese – ce pe parcurs ies la iveală – să i se scrie şi editeze la comandă cărţile. A trecut ceva apă pe Tamisa de la începuturile modeste de recoltare a mercenarilor cu peniţa pe Grub Street, până acum, când interesele celor ce vor să stăpânească angajează mercenari pentru ţelurile lor mari, globale, deci plătesc bine pe toţi care îi servesc. Dan Alexe recunoaşte că nu a bătut, cu manuscrisul în braţe, la poarta Humanitas, ci Gabriel Liiceanu l’a invitat la editură. Domn mare Gabriel Liiceanu, de editor nici nu mai vorbesc, are maniere alese, dacă dedesubturile afacerilor au fost aranjate.

Volumul de 350 de pagini a lui Dan Alexe, are opt secţiuni, ca opt raiduri de bombardamente peste tot ce românii credeau, susţineau şi demonstraseră că face parte din identitatea lor milenară, dar din care, după raidurile lui Dan Alexe s’a ales praful şi pulberea, arătând la fel ca Dresda după 15 Februarie 1945! De ce?! Din interesul unor puternici străini ce şi’au găsit mercenari pentru acest ţel de cucerire şi jefuire. Din prima secţiune aflăm că noi, românii trăim în ţara lui mici şi bere…că suntem în depresie religioasă …cu basmele împrumutate de la vecini … şi suntem nişte tembeli. Secţiunea a doua este despre dacopatie, termenul este construcţia proprie a lingvistului poliglot, format din românescul dac şi din grecescul pathie = suferinţă. Pathie – suferinţă este des întâlnit în terminologia medicală: cardiopatie, pneumopatie, hepatopatie şi tocmai era să uit psihopatiile, adică suferinţele psihice, incurabile, ale unora, chiar cu multă carte, fiindcă vorba ardeleanului, probabil, după Dan Alexe, împrumutată: unde’i multă minte, nu’i toată bună şi trag concluzia că mulţi domni o folosesc numai pe cea nebună.

Dacopatia este teza lui Dan Alexe prin care respinge şi desfiinţează în mod grobian pe toţii românii, de la obişnuiţi la erudiţi, care încearcă, susţin şi dovedesc însuşirile geto-dacilor şi specificitatea de popor primordial din marea familie tracică din antichitatea aşezaţi în partea de Sud Est a Europei. Felul cum luptă împotriva veridicităţiilor arheologice, istorice, lingvistice în această secţiune demonstrează că este o teză comandată şi plătită. Fiindcă la educaţia, cultura şi abilitatea verbală şi scrisă pe care le are, numai aşa se poate explica ceea ce a scris despre români sau, poate că s’a rătăcit mintal, făcând o formă personală de sociopathie, în urma căruia i se poate crea un termen personal de alexopatie. Am să revin la această secţiune pentru explicaţii.

Secţiunea a treia e o lucrătură lingvistică amplă prin care ne copleşeşte cu împrumuturile lingvistice între popoare, absolut firesc, dar nici un popor nu a împrumutat vreun cuvânt, nici măcar o onomatopee de la daci fiindcă, aşa cum se ştie de la Dan Alexe încoace, dacii nu au fost în stare de o limbă proprie, ci numai de împrumuturi, pe care nu le’au mai înapoiat. Şi, ca exemplu pe care îl comentează cu amploare, stufos ne aduce la cunoştinţă că strămoşii noştri au împrumutat de la ruşi şi pizda, aşa e în carte scrisă cu aldine. Merită, dacă nici de atâta cuvânt nu am fost în stare în mii de ani să formăm. Secţiunea a patra, demonstraţiile lingvistice împotriva ideii că limba română ar avea rădăcini proprii, continuă.

Totuşi, în persiflare, prin jocuri de rădăcini de cuvinte, s-ar putea ca mămăliga să aibă ceva în comun cu noi fiindcă nu explodează !! Probabil, în cutia craniană a lingvistului, mâncările altor popoare pot să şi explodeze, ca poliglot putea să ne dea exemple. Secţiunea a cincea este despre importantul aport al cuvintelor ţigăneşti la îmbogăţirea limbii pe care o vorbesc românii în aceste zile, când foarte des folosesc mişto şi nasol. Şi nu numai atât, dar mai ales cât ne’au îmbogăţit cultura şi faima în lume. În următoarea secţiune ne demonstrează cât suntem de balcanici, ne place sau nu, dar după Dan Alexe ar trebui să fim mândri, chiar să renunţăm că suntem din Munţii Carpaţi, să ne numim balcanici, ce înseamnă de asemenea munte şi asta datorită faptului că atât sârbii cât şi bulgarii cântă manele ca şi românii, plus încă câteva argumente de alexopat!

Secţiunea a şaptea este foarte bine venită fiindcă ne scuteşte de teoriile lingvistice antiromâneşti, Ne dă un răgaz interesant, îl descoperim ca pe un narator plăcut cu un dezvoltat spirit de observaţie pe care’l prelucrează literar cu umor şi satirice sclipiri. Susţin, şi acest capitol dovedeşte, ca este inteligent, este literat, dar în loc să facă literatură de calitate, de care este capabil, coboară în rândul mercenarilor ordinari. Ultima secţiune, intitulată ”Mult e dulce şi apoasă’’ parafrazând ”Mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim’’, ne dovedeşte cât de josnic poate coborî un mercenar cu peniţa, în cazul de faţă Dan Alexe, care îl atacă defăimător pe Mihai Eminescu! Nici nu putea să’şi termine această cartea comandată fără un atac la poetul nostru naţional, dar o face pe la spate. cu josnicie, recurgând la un artificiu, cred ca dintr’un atavism psihic, introducând poeţi naţionali din Sud Estul Europei, pe care îi clasifică în derizoriu poeţi naţionali provinciali, în aceiaşi oală, în care referirile la Mihai Eminescu sunt relevante, ajungând până unde se cere şi impune, prin corectitudinea politică a tot stăpânitoare, la perpetuarea antisemitismului în România de azi. Deşi la valoarea sa intelectuală e greu de crezut că nu cunoaşte adevărul istoric şi reacţiile adverse, dar mercenarii ţin cont numai de simbria lor.

MERCENARUL ALEXOPAT – MANIPULATOR PERNICIOS

Dan Alexe, vrând să fie şi original faţă de patronul său, a creat termenul de dacopatie şi derivate, referindu’se la dacologi şi dacofili, dar a ieşit o pseudo-daco-patie, fiindcă aceşti români şi chiar şi nişte străini, interesaţi de istoria noastră, începând de la geto-daci, nu acuză nici o suferinţă, doar o curiozitate istorică, încercând să dezlege enigmele ei. Sunt preocupaţi de istorie, arheologie, citesc şi călătoresc, studiind vechi documente prin marile biblioteci, admirând statui antice de daci prin marile muzee, privind statuile celor opt daci nobili ca înfăţişare pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare din Roma, se uimesc, se întreabă, deschid ipoteze şi teorii, vor să dezlege dileme şi trileme istorice şi arheologice, se întâlnesc în congrese de dacologie, în spirit şi formă academică. Este o activitate intelectuală normală, fără urme de suferinţe fizice sau psihice. E drept în multe privinţe sunt nemulţumiţi.

Nu comentez, doar amintesc că, în România interbelică, după apariţia volumului GETICA – o protoistorie a Daciei a lui Vasile Pârvan, cei ce se înţepeniseră definitiv în teoria romanizarii şi latinizării Daciei au lansat împotriva lui o torpila de hârtie daco-mania fără nici un efect, pentru că la vremea aceia Ro-mania era întregită şi naţională, iar majoritatea românilor o iubeau cu dăruire, erau preocupaţi de trecutul ei şi vroiau cât mai mult adevăr despre identitatea lor. Azi, în vremuri de pre-globalizare europeană, s’a trecut la Ro-fobie în care o mulţime de Dani-Alexi atacă şi demolează trecutul şi identitatea României, calomniază şi defăimează românii din trecut ce s-au dedicat cu trup şi suflet patriei, generaţii de’a rândul. Oare nu ar fi mai nimerit să se ocupe corect de actualitate, de problemele generaţiei lor, că multe mai sunt, poate rezolvă vreuna. Trecutul e trecut.

Ascultaţi cum îşi începe alexopatul atacul pentru care a fost plătit:

”Sursele antice despre identitatea daco-geţilor sunt egale cu zero” (pag.50). Şi ca să ne convingă, compară cele zise de greci şi romani despre daci şi geţi cu valoarea mătasea-broaştei de pe lac. Clar cu cine avem cunoştinţă. După un astfel de enunţ categoric şi imperativ, Dan Alexe şi’a dat examenul în faţa istoricilor, iar în faţa cititorului educat devine un zero, pardon, ”00”! Cititorul român ştie de la istoricul antic Strabo că ”dacii şi geţii vorbeau aceiaşi limbă” (prin urmare, dacii aveau o limbă recunoscută, nu stăteau cu braţele încrucişate pe marginea timpului după împrumuturi.

Pentru această precizare, hack writer moldovean îl consideră un zero pe marele istoric, geograf şi filosof antic. Ori îi bolând ori îi plătit să scrie bolânzii. Nici istoricul Herodot, care timp de două mii de ani a fost universal recunoscut ca cel mai mare istoric al lumii antice europene, nu scapă pentru că a scris, în Istorii – capitolul IV:

”Cei mai viteji şi drepţi dintre traci sunt geţii” pentru această comparaţie în favoarea geţilor, mercenarul cu peniţă îl scoate dintre istorici şi’l face jurnalist (pag.52) acuzaţia fiind: a scris după un zvon! Săracul Herodot, până la alexopatul moldovean i’a fost!

Început promiţător, istoricii antici sunt zero, deci şi istoria lor e zero, iar, dacă i se comandă, Dan Alexe scrie el o istorie antică, pentru că el ştie mai bine decât Herodot şi Strabo cum a fost atunci!

După ce şterge şi neagă sursele antice, trece la teritoriul dacic despre care scrie că e o construcţie romantică a dacopaţilor, construcţie pe care el lingvistul o demolează cu condeiul; atât dimensiunile cât şi populaţia Daciei. Pentru el nu a existat un regat unit sub Burebista sau Decebal, ci doar un teritoriu sălbatic, cu populaţie redusă şi dispersată, căruia nu i se cunosc limitele şi pe care trăiau grupuri tribale neomogene, migratoare ce vorbeau limbi diferite. Aceste fabulaţii le întinde pe pagini întregi şi în concluzie: Îi numim ”daci” pentru că aşa ne’a învăţat romantismul naţionalist de la Bălcescu şi Pârvan încoace (pag. 58).

Cât de mare poate fi rătăcire unui psihopat, cât de falsificator poate deveni pentru o simbrie, oricum l’a depăşit în teorii pe istoricul Robert Roesler, care a golit Transilvania de rumâni pentru ca unguri să spună că au fost primii acolo! Sunt hărţi ale europenilor pe care Dacia este trasată şi însemnată un mileniu întreg, se găsesc şi la Vatican, din nefericire nu se mai găsesc cele două volume istorice ale războaielor daco-romane. Patru războaie au dus romanii imperiali împotriva dacilor până au reuşit să cucerească o parte din Dacia, cea care avea aurul şi sarea, domnule Dan Alexe, două sub Împăratul Domiţian, şi două cu Împăratul Traian, acele istorii ne’ar fi adus mult mai multe date istorice despre daci şi Dacia, aţi fi avut mai multă mătasea broaştei pe balta pe care orăcăiţi! Dar şi fără ele, oamenii citiţi ştiu de daci şi Dacia.

Împăratul Traian, după războaiele cu dacii, în semn de bravură militară, şi-a luat şi numele de Dacicus, fără să ştie de romantismul naţionalist a lui Bălcescu şi Pârvan. Să argumentam pentru cititor – pe alexopat îl lăsam în plata pre-globalizării de Bruxelles – în Forumul Roman se află cea mai mare istorie gravată în piatră, din toate timpurile, şi sunt despre războaiele dintre daci şi romani pe Columna lui Traian! De ce oare, când într’o mie de ani romanii republicii şi imperiului au dus’o dintr’un război în altul? De ce dintre sutele de războaie în care au fost învingători au ridicat numai câteva arcuri de triumf si columne, iar Columna lui Traian, e cea mai mare, cea mai elocventă despre daci? Ca să apară un Dan Alexe, după aproape două mii de ani, să pună în scriitura lui de comandă pe traci, geţi, daci şi Dacia în ghilimele, să dea impresia că sunt născociri ale dacopaţilor lui! Ce ordinar, să’şi defăimeze, pentru o mână de arginţi, naţia din care poate face parte!

Scriitorimea şi istoricii români ar trebui să contracareze relele intenţii, rătăcirile, lui Dan Alexe, care s’a alăturat grupului Patapievici – Boia & comp! Nepăsarea faţă de aceste minimalizări în ridicol şi defăimări grosolane este complicitate tacită sau poltronism din partea scriitorimii şi specialiştilor români, care se scuză cu nu ne punem mintea cu Dan Alexe! Foarte, foarte greşit fiindcă el este inteligent şi fără caracter, prin urmare foarte periculos ca hack writer!

De la Bălcescu şi Pârvan, mercenarul sare la gâtul lui Nicolae Densuşianu pentru că în mult comentata, în fel şi chip, Dacia preistorică, autorul este înclinat spre fantezii şi teorii rasiale!?!

Alexopatul a luat’o razna rău de tot, mai avea un pic şi de la teorii rasiale, ca e plina lumea de ele, îl putea considera pe Nicolae Densuşianu un proto-legionar antisemit şi primea un bonus. Dar şi fără această extensie scurtă şi la modă, îşi lasă deoparte specialitatea – pe care o afişează ca ştiinţa ştiinţelor, prin care el rezolvă toată istoria lumii – când în fapt lingvistica, chiar aşa de diversă, stufoasă şi amestecată, nu le poate duce în spate pe toate câte ar vrea el şi se dă psihiatrul ’’cazului clinic’’ Nicolae Densuşianu ce este ignorant şi maniac de Secolul XIX (pag.60)

Nu am citit Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, dar ştiu că autorul a fost ardelean educat la Blaj şi Sibiu, fiind un elev şi student eminent. A început ca notar la Făgăraş, a devenit membru corespondent al Academiei Române, apoi bibliotecarul Academiei, când a făcut cercetări în bibliotecile din Transilvania, Ungaria, Austria şi Roma strângând 38 de volume de manuscrise despre poporul nostru, de la daci până în zilele lui. A fost numit director al Bibliotecii Naţionale Militare şi a scris monumentala istorie Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria Pe această somitate culturală a vremurilor sale, alexopatul îl face caz clinic, cu următoarele semne psihiatrice: ignorant şi maniac, ocultist, fără studii de istorie, iar prin Dacia preistorică dă dovadă de magmă dementă, un delir mistic.(pag. 60 şi 94).

Ce neruşinat, nici faptul că e mercenar cu condeiul, nu’l scuză. Secolul XIX-lea a fost un secol efervescent, cu tendinţe marcate de naţionalism în toată europa şi protocronismul (protos = primul, cronos = timp) era o adevărată carieră de date pentru bazele naţionalismului general din acel secol. Nicolae Densuşianu se înscrie printre ceilalţi care au cercetat şi compilat timpul începuturilor şi la fel ca toţi ceilalţi protocronişti a scris laudativ despre poporul său. Dacă istoricii, nu indivizi cu condeiul de închiriat, ar face un amplu studiu comparativ între protocroniştii secolului XIX-lea vor vedea că toţi se înscriu în aceiaşi parametri laudativi şi înfloritori ai naţiunii lor. Protocronismul se practică şi astăzi în istorie şi literatură, e doar o întoarcerea la primul timp, fără a fi nevoie de autorizaţie semnată de Dan Alexe, ca să nu mai vorbim de arheologie care scormoneşte după primul timp istoric. Oamenii de cultură sunt liberi să’şi aleagă preocupările şi să pornească cu ele la drum, numai Cronos va hotărî dacă drumul fiecăruia va fi lărgit, pietruit, marcat şi luminat sau va ajunge o cărare înfundată în uitare. Prin urmare, cei ce scriu să judece bine şi să nu acuze sau denigreze pe cei din generaţiile anterioare, e decent să rămână în rândul generaţilor lor cu critica semenilor.

Voi exemplifica cu Dan Alexe acest enunţ, presupunând că nu s’ar fi născut în 1961 în Moldova, ci o sută de ani mai devreme în Transilvania, ar fi făcut parte din generaţia de români ardeleni a lui Nicolae Densuşianu, exact în timpul în care maghiarizarea românilor ardeleni atingea cotele de asimilării primejdioase, cum ar fi gândit şi ce ar fi scris Dan Alexe? În orice caz, nu ceea ce scrie astăzi după urechea grefată la Bruxelles. Raţionamentul complex al evoluţiei sociale, de la o generaţie la alta, este şi un catalizator de decenţă şi bun simţ social.

Nu vorbim de bun simţ social în cazul sociopaţilor şi psihopaţilor, o largă categorie de indivizi cu personalitate instabilă şi neprevăzute reacţii care, în spatele unui şarm permanent afişat, condus inteligent, maschează trăsături egocentrice, de supremaţie şi dominaţie, interese bine şi subversiv urmărite, pe un fond afectiv minim reprimat de un egoism cavernos. Un tablou general din care face parte, mai mult sau mai puţin, şi alexopatul mercenar în discuţie care, după ce le’a dat istoricilor antici nota zero, după ce pe daci şi Dacia le’a scris în ghilimele, considerând că şi cuvintele uzuale le’au împrumutat de pe la seminţiile ce au trecut prin spaţiul carpato-danubian-pontic, trece la un alt atac.

Întâi face pregătirea atacului, pe câteva pagini, în care ne scrie cum au fost asimilaţi total galii, iberii (sic, lingvistule) celţii după care ajunge la concluzia: unificarea lingvistică a Daciei s’a produs datorită latinizării şi graţie cuceririi romane (pag. 70). Rog istoricii să desfăşoare această frază pe argumente şi să desluşească clar intenţiile acestui pen for hire – condei de închiriat. Eu, cititorul fără studii, ştiu doar că în Anglia romanii au stat 400 de ani, în Iordania 600 de ani şi nu i’au latinizat pe băştinaşi, în schimb i’a unificat lingvistic pe daci în 165 de ani, având în vedere calităţile eminente de profesori ai legionarilor cuceritori şi aptitudinile dacilor faţă de latină cum nu s’au mai întâlnit în tot Imperiul Roman!! Ştiinţificul lingvistic alexopat, ştie şi mai multe, din care ne scrie şi nouă cititorilor, că unificarea lingvistică a durat şi după retragerea romanilor, prin contactul permanent cu triburi deja latinizate dimprejur sau de la câmpie. Aşa da, acum pricepem cum e cu unificarea lingvistică din Maramureş până în Câmpia Bărăganului a rumânilor. Şi io, un dacofil ca atâţia alţii, fost medic în Maramureş, credeam că şi’au păstrat limba lor fiindcă au fost daci liberi, cum au scris istoricii!

Da de unde, după moldoveanul lingvist aflăm noi, dacofilii, că nişte triburi latinizate, nu ştiu unde şi când, au trecut munţii ce înconjoară Maramureşul să continue opera unificări lingvistice prin latinizare. Ce noroc că a găsit Dan Alexe o explicaţi pe care o impune. Tot de la el citim că toţi ibericii (locuitorii Peninsulei Iberice) au fost şi ei latinizaţi, cu mic cu mare, cu excepţia bascilor protejaţi de izolarea munţilor (pag.67). Curios că triburile latinizate din peninsulă nu au trecut munţii să’i latinizeze şi pe basci că erau şi acolo trecători prin munţi la fel ca în Maramureş! O lămureşte şi pe asta, altădată.

Îmi place tot mai mult de alexopat, nu-i prost deloc, dar are o patie, o suferinţă cu personalitatea şi’a pierdut integritatea şi pune raţionalitatea la spate, când alege din istorie numai ceea ce trebuie să scrie în cartea comandată. De exemplu, dacă învăţaţii antici au scris apreciativ despre geto-daci sursele lor le’a considerat egale cu zero, iar Herodot a fost coborât din rang până la nivel de jurnalist! Dar, găsind el în Xenopol că, atât Strabon cât şi Herodot au arătat şi faţa cealaltă a medaliei despre daco-geţi, nişte briganzi nomazi şi poligami (pag.76).

Dan Alexe jubilează încă o dată, sursele antice nu mai sunt egale cu zero, îi ridică înapoi în rang pe cei doi şi începe canonada pentru care a fost plătit Din nou dacii, de data asta fără ghilimele, sunt prezentaţi ca ultimii oameni, seminomazi, detestând munca în schimb preferând incursiunile de jefuire, fiind poligami pe ranguri, cu cât mai multe femei cu atât de rang mai mare, femeile lor lipsite de moravuri, dacii îşi vindeau surplusul de copii, mai ales fetele, fără să aibă o limbă ştiută, de vreo cultură nici vorbă şi cu religie ambiguă, mai mult rituale păgâne (pag. 76–79).

Aşa a scris, aşa îi amintim că, tot acest comportament era la modă în acele vremuri ale omeniri!! Şi ca fapt divers, acei oameni, geto-dacii, cum or fi fost ei, civilizaţilor imperiali le’au trebuit patru războaie să’i înfrângă, şi numai o parte din Dacia. Şi fiindcă tot am ajuns la civilizaţia imperială romană, nu vreţi să ne scrieţi ceva şi despre morala împăraţilor romani, să luăm de exemplu pe Elagabalus?!!

Citindu’l pe Dan Alexe încep să înţeleg mai bine sintagma noastră ţărănească de neam prost ce se potriveşte mai bine unor domni cu carte, ce vor să sară mai sus ca puricii – comparând după proporţii – şi mie a început să mi se facă greaţă corticală citind daco-inepţiile acestui hack writer. Să i le citească Gigi Becali ce l’a dus cu helicopterul la Muntele Atos, să afle cum l’a portretizat pe el şi pe monahii români de acolo, suferinzi de un protocronism clinic.”

Roxana-Mălina Chirilă pe blogul său:

”Renunț la Dacopatia lui Dan Alexe. Aveam de gând să o citesc până la capăt ca să’i fac recenzia, dar e o carte care mă enervează la fiecare a doua pagină.

Foarte rar abandonez (complet intenționat) un volum – de obicei mă plictisesc și intenționez să revin mai târziu, dar n’o mai fac , cum s’a întâmplat cu 50 de umbre. Alteori sar peste câteva pagini, cum am făcut cu Atlas Shrugged, unde Ayn Rand a scris un capitol lung de ideologie care era fix tot ce auzisem până atunci în carte, repetat de vreo cinci ori la rând.

Însă Dacopatia a reușit performanța de a mă agasa până când am început să-mi pun întrebări filozofice cu privire la motivul de a citi o carte până la final. E un volum cu o identitate incertă, un amalgam de etimologii interesante și de păreri ale autorului, piperate cu ad hominem și cel puțin o poveste pe care un om cu o minimă decență nu ar expune’o publicului larg.

Primul capitol, ”Geste și gesturi la români”, e o compilație de ceea ce aș fi descris ca ”articole numai bune de blog” din cauza scriiturii și a lipsei de dovezi clare și argumentări solide. Am descoperit azi că așa și sunt: articole de pe blogul autorului. Să ne înțelegem: n’am nimic împotriva articolelor de pe bloguri, dar depinde cum încerci să le prezinți. Dacă e clar că sunt păreri, e în regulă, e interesant, dezbatem. Dacă sunt spuse cu un aer de expert/cunoscător/savant și omul dă de înțeles că știe despre ce e vorba, aștept ca părerile lui să se bazeze foarte clar pe piloni solizi. Altfel simt că e reclamă falsă și eventual o mini-înșelăciune.

Așa am aflat de la Dan Alexe că, de exemplu, călușarii au fost ar fi putut fi o societate homosexuală inițiatică. Aveți aici secțiunea, cam cum arată și’n carte. Problema e că dovezile cam scârțâie și logica e dubioasă: călușarii se îmbrăcau și vorbeau ca femeile de Rusalii (cf. Dimitrie Cantemir, că alte surse nu contează din motive de pitong), iar ”bărbat care se poartă ca o femeie de Rusalii” = ”homosexual”.

Așa pot să spun și eu că ”bărbat îmbrăcat în urs/capră de Anul Nou” = ”ritual inițiatic de bestialitate” sau ”uniunea spiritului cu sufletul arhetipal ar ursului”. Poate Alexe are dreptate, poate nu, dar dacă are dreptate e din pur accident. Are același fundament științific pe care l’ar fi avut un grec din Atena antică dacă s’ar fi uitat cum pică o țestoasă din cer și ar fi zis:

”Ioai, nu ți se pare că țestoasa aia are o accelerație de 10 metri pe secundă la pătrat, mai mult sau puțin?”

Dar hai să vă dau un exemplu mai clar. Își dă cu părerea despre români și muncă și aduce tangențial în vorbă și etimologia lui ”tembel”.

Citez (pag. 28):

Ca o completare, trebuie menționată și atitudinea față de simularea muncii. Dovada e turcismul tembel, care în română a ajuns să însemne un nebun. În turcă, tembel nu are absolut nimic de’a face cu sănătatea mintală, ci înseamnă pur și simplu leneș și doar leneș […].

Un tembel în turcă e un leneș pe față, un leneș care nici măcar nu se preface că muncește… or, pentru un român, care trebuie permanent să se prefacă, în virtutea mecanismului ancestral de supraviețuire socială, care pretinde, așadar, că ar munci, doar un nebun nu simulează. De aici strania alunecare semantică a lui tembel de la lene spre o nebunie sau prostie pe care nimic nu o anunța în termenul inițial.

Nu e o argumentație lingvistică sau antropologică. E o părere a autorului: ”românii se prefac că muncesc”, împănată cu etimologie. Dacă n’ar spune lucrurile astea în serios ar fi în regulă, dar ca lingvist/antropolog nu prea merge.

În virtutea aceleiași etimologii pot veni și eu cu o teorie: să spunem că românii de rând erau mai muncitori pre-comunism (comunismul fiind marele egalizator care a distrus dorința de muncă a multora) decât în timpul comunismului și după el. Însă ”tembel” e un cuvânt mai vechi, pentru că e de origine turcă, nu rusă. Când turcii și’au instalat conducerea pe la noi, nobilimea română a început să’i cam imite: și’au luat haine turcești, au preluat din cultura turcă statul degeaba și leneveală… (parcă de la Lucian Boia am aflat astea)

Oamenii de rând i’au văzut pe incapabilii ăștia de la conducere și și’au spus ”sunt niște tembeli!” – adică ”sunt niște leneși turciți”. Dar la un moment dat clasa conducătoare s’a franțuzit, lenea a fost ascunsă de alte năbădăi și sensul cuvântului s’a denaturat în asemenea măsură încât să reflecte caracteristica vajnicilor noștri șefi de țară – și a șefuleților de pretutindeni.

Despre turcizarea păturii superioare a societății românești am citit la Boia (cred că el era; mi’e lene să caut), dar restul raționamentului e basmul meu personal, burtologia mea. Am vreo dovadă? Nu. Ar putea fi adevărat, bănuiesc, dar din punct de vedere istoric și lingvist raționamentul meu nu valorează nici cât o ceapă degerată – fix ca al lui Dan Alexe, de altfel. Nici el, nici eu nu aducem dovezi concrete. Amândoi facem speculații imaginative. Aaaa, că sună logic, că e o părere care ar avea sens – da. Dar științele, fie ele și umaniste, nu se bazează pe păreri. Ironia sorții, Dacopatia și alte rătăciri românești prezintă rătăcirile autorului ca fiind măcar semi-valide, chiar dacă Alexe critică rătăcirile altora.

În al doilea capitol, ”Dacopatie și Athos”, Alexe critică extrem de dur persoanele care au venit cu teorii aberante despre istoria românilor și îi ia la rost pentru lipsă de dovezi și invenții crase. Ceea ce cam ipocrit, dacă luăm în considerare ce zic mai sus. Însă ceea ce m-a făcut să pun cartea deoparte și să mă gândesc serios la abandonarea ei a fost atitudinea lui Alexe față de cei pe care’i critică:

Psihopatul pseudo-savant Edgar Saks (p. 104)

Atât de lipsiți de cele mai elementare cunoștințe lingvistice și istorice sunt acești oameni profund deranjați mintal (p. 104)

Dementul protocronist albanez (p. 108)

De la alții am înțeles că acesta ar fi „umor”. Întâmplător am umor, știu cum arată, am mai văzut așa ceva. Ce e aici e ad hominem – și nici măcar o variantă relativ inocentă, de o ironie ușoară (zevzec, nebun, imbecil în accepțiune Eco-istă etc.), pe care aș mai putea s’o înțeleg. Am căutat să văd dacă nu cumva Edgar Saks ar fi fost internat la psihiatrie, diagnosticat cu vreo boală – sau măcar un criminal, ca să justifice folosirea lui ”psihopat”. Nimic de genul: Saks e ”psihopat” pentru că Alexe nu se poate limita la combaterea ideilor lui, ci trebuie să arunce cu invective în mijlocul raționamentului.

Aș avea și eu câteva invective pregătite pentru Alexe… dar articolul acesta nu e locul potrivit pentru ele.

Apoi, în același capitol despre dacopatie, Alexe descrie vizita lui la Athos împreună cu Gigi Becali. Povestește el ce povestește despre călugării izolați de lume care cred că dacii au fost primii pe lume, dar se abate din drum și ne spune că la un moment dat Becali nu prea’l mai înghițea. De ce? Printre altele, poate și pentru că Alexe a dat peste Becali într’un moment intim, când era la spovedanie și plângea, surprinzându’l deci într’o poziție vulnerabilă și personală. E o scenă pe care Alexe ne’o descrie cu savoare și lux de detalii.

De la asta m’aș aștepta de la un hăhăit de pe net căruia i se pare amuzant să arunce cu invective și să arunce la gunoi intimitatea cuiva pentru că e un personaj public neiubit de intelectuali. Alexe genul de persoană care consideră că insultele sunt ok, dacă nu ne place omul – și că intimitatea altora nu valorează mare brânză.

Respectul meu pentru Alexe a scăzut cu fiecare ”banc” și a ajuns în abisuri la povestea cu Becali, care nu era cerută de absolut nimic din carte. Ce relevanță are spovedania lui Becali pentru subiectul dacopatiei? Dar pentru miturile naționale? Fix zero barat. E o răutate gratuită.

După cum ziceam, cartea m’a enervat prin stilul amestecat de cultură și mahala, de explicații lingvistice scrise cot la cot cu împunsături din răutate. Poți fi un intelectual care discută despre finețuri de lingvistică și istorie, sau poți să faci un mișto crunt și dur la adresa celor care nu’ți convin – înțeleg ambele ipostaze. Dar combinația e nefericită – intelectualul miștocar! Omul cult și educat, dar lipsit de obraz! Am trăit s’o văd și pe asta.

Mă frapează e că volumul e publicat la Humanitas, care e teoretic o editură serioasă. Sigur, am auzit critici la adresa tuturor autorilor bine vânduți de acolo, dar de obicei erau ale colegilor de breaslă care vedeau lucrurile mai nuanțat, sau mai altfel. Aici însă problemele sunt mari: nu argumentația lingvistică e proastă (nu m-am obosit să-l verific pe Alexe), ci abordarea cu totul. Iar cineva de la Humanitas și’a dat acordul ca Dacopatia să apară în forma curentă: păreri presărate cu invective, etimologii și cursuri despre istoria limbii. Pe lângă descrieri ale limbii țigănești, Alexe scrie și despre ”Mitologia Vămii Vechi”, ”De ce sunt posace româncele?”, ”De ce nu au românii mafie ca în Balcani?” Cineva de la editură s’a uitat la struțocămila asta și a zis ”Dap, e bine așa, hai s’o dăm la tipar”. O alură de carte bine cercetată, care înconjoară un miez de opinii fără o argumentare clară… de ce, Humanitas? De ce?

Bănuiesc că sunt două direcții din care’mi poate veni un reproș:

1. Că nu sunt lingvistă și nu înțeleg cu adevărat înțelepciunea lui Alexe – la care răspund că, deși nu a fost materia mea favorită, am făcut și eu vreo 3 ani de LEC (lingvistică predată de catedra de engleză) și 1 an de introducere în lingvistică (predată de catedra de orientale). Se adună și măcar câteva noțiuni de bază despre ce e acest domeniu tot am. În plus, ca lingvist, Alexe se apropie primejdios de tare de anumite erori. Din etimologii faci ce vrei, dacă’ți dorești cu adevărat. Sunt interesante, dar poți croi orice basm îți pohtește inimioara pe baza lor, după cum demonstrează și el și demonstrez și eu.

2. Că de fapt volumul nu se vrea unul argumentat ca la carte (sau ca în cărțile ”serioase”), ci o colecție de eseuri cu părerile autorului. Caz în care vine întrebarea: atunci de ce atacă părerile nefondate ale altora fără să indice clar că și ale lui sunt la fel de nefondate? Mai puțin abracadabrante, e drept, dar atât de mult ne amețește cu etimologiile și gramatica diverselor limbi încât la un moment dat mai-mai că’l crezi pe cuvânt doar pentru că-ți aruncă în cale informații care strălucesc frumos. Neînțelegerile se iscă din mai puțin de atât, ultimul lucru pe care ni’l dorim e să avem alexopați peste câțiva ani. Bineînțeles, critica asta vine pe lângă faptul că aruncă invective în stânga și’n dreapta și că n-are deloc discreție.

Renunț la Dacopatie fără păreri de rău. Există bloguri care mă interesează mai mult, lingviști mai profunzi și scriitori care mă irită mai puțin.”

Răzvan Codrescu pe blogul său, răspunzându’i ”atacului murdar” asupra lui Petre Țuțea:

”Dar, în pofida aparenţelor, nu de Petre Ţuţea este în realitate vorba în “atacul murdar” al ”documentaristului” de la Bruxelles, ci de o întreagă paradigmă cultural-spirituală dezagreată de establishment-ul actual (ca să nu zic: ”de noua gîndire unică”). Citiţi ce scrie dl Dan Alexe despre Nae Ionescu (căruia nu cred să’i fi citit vreun curs integral, căci atunci s’ar mai fi luminat, cum au păţit-o şi alţii):

”… pînă şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi. Mitul subzistă însă pe fond de frustrare… etc.”!

Petre Ţuţea ar fi un produs tipic al şcolii lui Nae Ionescu (sau, altfel spus, ”aşa dascăl, aşa învăţăcel”). Dl. Dan Alexe se preface a uita că din aceeaşi ”şcoală” au făcut parte – şi nu s-au dezis niciodată de marele lor Profesor – şi un Mircea Eliade, şi un Constantin Noica, şi un Emil Cioran, şi un Mircea Vulcănescu, şi un Vasile Băncilă, şi atâţia alţii (de care probabil că vajnicul ”documentarist” nici nu va fi auzit, ”urechismul” neputînd fi mai mult decât este). Dumnealui se leagă ”la vedere” numai de Petre Ţuţea, pentru că i se va fi părut mai lesne atacabil. Ce ne facem însă cu ceilalţi? Sunt şi ei ”habotnici”, ”dezlânaţi”, ”fascişti” sadea, ”demagogi” semidocţi şi anti-occidentali? Sau mai degrabă trebuie să conchidem că dl. Dan Alexe face figură de sfertodoct ireverenţios şi de politruc al noilor soviete? Aş avea toate temeiurile să înclin spre această din urmă concluzie. Dar ştiu bine că ”nu mor caii cînd vor câinii” şi că avem probleme mai serioase, la dreapta, decât să ne sinchisim de elucubraţiile câte unui euro-flaşnetar de serviciu (mai ales din tagma tot mai penibilă a celor care duc viaţă dulce prin Occident şi, din când în când, le mai scapă şi necăjiţilor de pe-acasă câte o reţetă de cum trebuie să trăiască şi să gândească după ”normele” în vigoare).
Şi încă ceva: mi se pare că Balcanii sunt cu atât mai mult ”curul Europei” cu cât se strămută mai la Vest. ”Orizontala” nu ne rezolvă: e nevoie de ”verticală”…

…Regizor de filme documentare, pripăşit prin Belgia încă dinainte de 1989, şi care de la o vreme a prins şi gustul scrisului (şi n’ar scrie rău, doar că mi se pare a fi din categoria tot mai extinsă şi mai ofensivă a celor care vorbesc ce ştiu, dar nu ştiu ce vorbesc…).”

”Dacopatia este o rătăcire, o luare razna. Dacopații postuleaza o națiune adamica, o esență biologică românească ce ar transcende epocile, veacurile, culturile. Este o nebunie ce trebuie oprită – prin sarcasm și prin ironie. Dacă nu’i oprești există pericolul să ajungă în manualele școlare,” spune micul nostru jidan decretând fals o istorie doar a lui de parcă ar fi alfa și omega.

Cei care susțin continuitatea getică nu ”postulează o națiune adamică de esență biologică românească”, ci susțin sau aduc în spațiul public un argument firesc. Un popor nu poate fi exterminat chiar dacă este cucerit. Și dacă are resurse să nu dispară din istorie rezistă și trăiește pe locurile pe care s’a născut sau pe alte locuri fără a’și abandona limba. Un exemplu. Poporul israelian cucerit și răspândit în toate cele patru vânturi nu și’a abandonat tradițiile istoria, credințele și limba. Și, când s’a ivit ocazia, în 1949, și’a refăcut țara, și a trecut poate, prin vicisitudini mai mari decât geții. De ce geții și’ar fi abandonat limba, obiceiurile și tradițiile? De ce micul nostru jidan și’ar dori dispariția geților și nu a evreilor? Spun jidan și nu evreu pentru că el are grijă mare la nuanțele semantice în care să fie pomenit neamul din care se trage, iar în ce privește neamul nostru extrem de neglijent.

Un popor nu este o esență adamică pură. Nimeni nu susține așa ceva. Iar dacă ar exista cineva ar fi ușor de combătut. Cum să consideri continuitatea ”o nebunie”când există mii de dovezi și apar permanent PROBE care atestă fără putință de tăgadă continuitatea ? Adevărul are dreptul să intre în orice manual. Și, în special, în cele școlare. Și aroganții trebuie contracarați cu fermitate, dispreț și, evident cu sarcasm și ironie. Dar cel mai bine cu argumente. Să văd un romanopat cum argumentează că nu a fost continuitate pe aceste teritorii când:

În satul Olteni din județul Covasna este atestată existenţa milenară a geților înainte, în timpul şi după ocupaţia romană. De fapt continuitatea getică este documentată şi cu alte dovezi, inclusiv sec XIII. Iar descoperirile arheologice vin, şi tot vin şi reconfirmă adevărul implacabil.

În încheiere redau ”Patomania denigropatică sau schizoidismul romanomaniac”, text postat de Emanuel Cristescu:

”Alegațiile unui mărunt detractor, dintr’o lungă serie de astfel de specimene, nu pot pune la îndoială opere fundamentale ale istoriei noastre. El, detractorul, seamănă cu un pigmeu care s’ar lua la trântă cu piramidele. Ce credibilitate, pe fond, poate avea un autor care începe cacofonic un text? (cã ceea) la al patrulea cuvânt și, din păcate pentru el o mai comite și în a treia pagină (unică, când).

Dar, trecând peste aceste aspecte, care denotă precaritatea culturii sale, să vedem câteva situații care arată modul lui de a proceda și intențiile textuale. Spune acest denigrator ad-hoc :

”Grecii și romanii nu s’au ocupat niciodată de limbile barbarilor.”

Moise ori Zeus să fi fost și tot ar fi trebuit să’i fi tremurat măcar microprocesorul sau tasta dacă sinapsele îi vor fi fost perfect stabilizate! Câteva exemple. Și fiindcă tot ne’am ocupat zilele acestea de Ovidius, să cităm, mai întâi, din ilustrul exilat :

”Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi, ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducându’se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu’i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.
Părul şi barba lor n’au fost tunse niciodată.
Mana lor dreaptă e totdeauna gata sa înfigă cuţitul, pe care îl are legat la şold orice barbar.”
*Zeul războiului la romani. Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54:

Să fi fost acest text un răspuns la o preocupare firească a unui roman cu privire la opulațiile din zona unde fusese surghiunit Ovidius ? Sau nici vorbă de așa ceva ?

Mai departe. De ce va fi scris Dio Cassius:

”Era (Decebal) foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un luptător si se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr’o înfrângere. Din aceasta pricină multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani”.

Cumva din lipsă de preocupare față de daci ?

Și, tot Dio Cassius, de ce o fi relatat despre întâlnirea lui Domițian cu solul dac :

”Domițian puse lui Diegis o diadema pe cap, ca și cum ar fi fost un adevărat învingător și omul în stare să dea un rege dacilor”, a comentat cu ironie Cassius.

Și a continuat:

”El (Domițian) cheltuise foarte mulți bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți la felurite lucrări folositoare în timp de pace și de război și făgădui să’i dea mereu multe”.

Oare aceste discuții se desfășurau, cum am spune astăzi, în limbaj non verbal ? Există, prin urmare, două ipoteze de lucru : ori vorbeau o limbă înrudită care le permitea să se înțeleagă între ei, ori aveau preocupări comune, fiecare pentru limba celuilalt, pentru a se putea înțelege. Pentru că nu avem noi acum dicționare, enciclopedii în acest sens, nu înseamnă că nu au existat preocupări ale grecilor și romanilor pentru limba dacilor (și reciproc aș sublinia eu).

Să amintim doar câteva dintre operele pierdute ale antichității : Traian, ”De bello dacico”, medicul Criton, însoţitor în campaniile împăratului Traian, ”Getica”, Dion Chrysostomos, ”Getica”, cărţile despre războaiele dacice ale lui Appian, Arrian, Ammianus Marcellinus precum şi capitolul despre războaiele daco-romane al lui Dio Cassius. Să mai amintim Poemul lui Florus dedicat victoriilor împăratului Traian.

Să fi fost scrise toate aceste opere din lipsa de preocupare față de daci și limba lor ?

Ori, ca o concluzie, războaiele persane, macedonene, romane cu dacii vor fi fost pregătite și vor fi avut loc tot din lipsa de preocupare a acestora față ”poporul barbar” dac ? Să nu uităm că, la rândul lor, pentru daci, toți acești năvălitori tot ”barbari” erau !

Când o operă fundamentală, fie ea și mitologică, este catalogată drept ”elucubrații clinice” probabil fără măcar să o fi citit’o, circumspecția firească devine deja certitudine: ipochimenul face orice altceva numai informare ori istorie nu. De aceea nu mai poți crede o iotă din ce scrie, manipulatoriu și ticălos, încercând să demoleze opera unui savant : Getica lui Pârvan.

Pentru această întreprindere nu se dă în lături de la nimic: denigrare, insinuare, aluzii, răstălmăciri, minciună. Nimic din ceea ce deontologia ar presupune: acuratețe, informație, referințe, onestitate, corectitudine etc. Doar opinii personale cu iz denigrator. Sunt prea cusute cu ață albă, prea ies precum păduchele în frunte, prea multe, prea insultătoare pentru a avea credibilitate și pentru a le lua cineva în serios. Voi oferi un singur exemplu.

Iată ce scrie denigratorul de ocazie mizând pe faptul că, probabil, cititorul va lua pe nemestecate ce spune el și nu va verifica :

”Este comic și revelator că până și acolo unde un text antic, cel al lui Tacit (Hist. I 2) spune că dacii se războiau între ei și că erau ”vestiți pentru măcelurile reciproce”— nobilitatus cladibus mutuis Dacus—, Pârvan sucește textul spunând că acele masacre mutuis: ”erau ”reciproce” firește cu Roma, nu între ei” (p. 62).

Să vedem ce spune ”Getica” (Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, București, 1982, pagina 62.)

”Luptele interne care au turburat imperiul roman la căderea lui Nero, mai ales în provinciile dunărene, au făcut atât pe suebi și sarmați cât și daci, să’și reia activitatea pustiitoare în sudul Dunării. Tacitus (Hist. I 2), pomenind atacurile acestora din urmă, întrebuințează expresia destul de obscură, dar foarte caracteristică : ”dacii vestiți pentru măcelurile reciproce”: ”nobilitatus cladibus mutuis Dacus : ”reciproce”, firește, cu Roma, nu între ei (deși și această înțelegere ar fi exactă, din punctual de vedere intern dacic): Tacitus vrea să spuie, că guvernatorii din Illyricum, deși reușesc să bată din când în când pe daci, sunt totuși adesea ei înșiși bătuți”.

Prin urmare, orice om de bună credință poate constata probitatea lui Pârvan. El, pornind de la textul lui Tacit, a cărui expresie o consideră ”destul de obscură” expune cele două posibilități interpretative :

a) ”firește, cu Roma, nu între ei”
b) ”nu între ei (deși și această înțelegere ar fi exactă, din punctual de vedere intern dacic”

Ce face răstălmăcitorul? Citează trunchiat, minte prin omisiune și’l acuză pe Pârvan de ceva comis de el însuși, adică de denigrator.

Relevant, nu ? Păi merită un asemenea ipochimen tratat drept autor ? Când el este un impostor textual sadea ? De aceea mă și mir că are și susținători. Dar, înțelepciunea noastră ancestrală, putând proveni de la celebrii noștri strămoși, geții, dacii, daco-geții, ne vorbește despre”sac și despre petic”.

În fine, cred că am exagerat acordând prea multă atenție acestui mincinos căruia, probabil, din acest motiv și nu numai, un tânăr intelectual, Costi Rogozanu, a găsit de cuviință că nu merită a’i spune altceva decât, ”Hai sictir”.

Evident că eu nu voi proceda astfel. Voi spune doar atât : distinse denigrator nu ești nici primul și nu vei fi nici ultimul din seria denigratorilor neamului nostru. Dai cu pietre într-un pom cu roade. Cu prea multe roade. Cu extrem de multe roade. Mănânci și tu o pâine cu un preț pe care cei din neamul nostru, al dacilor, nu l’ar plăti niciodată.”

Astfel de indivizi mai sunt aciuați prin România, și’au luat nume românești și provoacă diversiuni în mediul online. Aceștia sunt cei care vor federalizarea României, și nu vor să dea socoteală pentru falsurile la care recurg pentru a’și atinge scopurile anti-românești.

Un alt exemplar ce’și spune ”Ilarie Duma-Sofian”,  și pe care’l  găseați aici:

( https://www.facebook.com/profile.php id=100013035602963&fref=ufi ), și’a închis contul după ce a fost deconspirat. Dar o recunoaște fățiș pe contul google, când spune ”dragi prieteni acum pe Facebook mă cheamă ILARIE DUMA-SOFIAN am luat numele unui mare cărturar din ”ŞCOALA ARDELEANĂ” . Şi încerc să nu-l fac de râs………..Din aceleaşi motive ca în trecut ura antisemită.Cineva câţiva erau deranjaţi de Pseudonimul iudaic Golani Yehuda…”

Vezi aici:  https://plus.google.com/110058822271771932175/posts/gX4aeRfSC53

În realitate el este un evreu din Israel, care a devenit de când se află prin România și ”german” nu doar ”român”, și după cum chiar personajul afirmă, este chiar rudă cu Avram Iancu, ori chiar cu Mihai Viteazu:

Aici spune că ”Ilarie Duma-Sofian” este un pseudonim:

https://plus.google.com/110058822271771932175

Dar adevărul îl spune pe situl personal:

”Sunt israelian și grec nativ( din naștere) și rezident român. Sunt din tribul lui Levi, Casa lui Aaron Cohen (în ebraică Aharon Cohen). Sunt preot mozaic ca alte sute de mii de israelieni din Israel sau Diaspora. Cetățeniile dobândite foarte utile,nu exprimă identitatea nativă,nici originea etnică și nici religioasă. Am copilărit în România,am făcut mare parte din studii pe teritoriul României,restul în Israel.”

Aici:      http://dorindavidaaurel.blogspot.ro/

Pe lângă fabricarea unei ”origini românești” considerându’se chiar urmaș al eroului național, încearcă să falsifice istoria românilor inventând prezența evreilor pe teritoriile getice:

”Pe teritoriul Daciei antice primii evrei au ajuns aici in vremea regelui Solomon, la Drobeta. In timpul campaniilor militare contra dacilor foarte multi iudei au venit in Dacia ca aliati sau refugiati din calea regelui Darius. In timpul regelui Decebal evreii aveau colonii la Dunare si traiau amestecati cu grecii si cu arameii si se numeau HYPERBOREOS […] si au fost primul trib dacic nu yazig sau traco-dalmat, dacic prin adoptie care a intrat in lupta cu trupele lui Traian Nerva. Din anul 100-101 era noastra pana in 105 trupele hiperboreenilor evrei-greci naturalizati la Dunare au aparat Dacia singuri, fara implicarea directa a trupelor dacice. Cetatile greco-ebraice de pe Dunare se numeau Svarim (Severin), Torah (Tereea), Dibreta (Drobeta), Yahwiata (Yahovita), si chiar Sarmisegetuza.”

Aici găsiți și alte elucubrații:

https://sites.google.com/site/bibliaarmateiromane/dacia-si-scito-dacii-mentionati-in-biblie

În loc de conluzie ridicăm o simplă întrebare:

Oare nu era nevoie și de o astfel de atitudine ”alexopată” în peisajul românesc?  Întotdeauna un organism sănătos își crează anticorpi, iar ceea ce face cu prisosință românofobul nostru este să joace rolul de corp străin, de microb al unui organism bolnăvicios cum este și cel al României.

Nu de altceva, dar oameni ca acești indivizi și care măsluiesc trecutul nostru, dau în același timp peste mână acelora care bat câmpii serios, iar acei geto(daco)logi bine-intenționați sunt astfel invitați să’și regleze tirul efectiv pe elemente de esență și nu colaterale și sforăitoare.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA

GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Civilizaţia getică a fost creată de neamul care s’a dezvoltat la Marea Getică (Neagră), cunoscuți în istorie sub numele de geţi. Geții localizați spre izvoarele Dunării mai erau numiți și daci (deutsch în germană), în special după autorii latini.
Etnonimul geților a fost inclus cu siguranță în denumirea capitalei geților,  SarmiGETuzo, principalul centru politic, militar, administrativ și religios al regatului getic în timpul lui Bureo Bisteo, semnificând  Geții lui Sarmis (Hermes) care era un rege-zeificat al geților sau chiar Geția Sarmatică, adică a geților lui Sarmis, sarmo-geții (vorbitorii de limbă getică) prin transcriere în latină devenind sarmați sau în elina veche, sauromați.

Deși, SarmiGETuzo, conține în componența numelui etnonimul strămoșilor noștri, particula GET din titulatură este omisă de lingviști, istorici sau arheologi când fac mențiuni vis-a-vis de identitatea etnică a strămoșilor noștri.

Să încercăm să dăm o dezlegare veridică a acestui toponim getic, cu o importanță deosebită.

În cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei” Napoleon Săvescu spune că Sarmisegetusa, în sanscrită înseamnă ”Eu mă grăbesc să curg”.
Acestui sens forțat dat capitalei geților nu e cazul să’i dăm prea multă atenție, pentru că nu are un înțeles pertinent.

Dar cunoaștem că s’au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă în timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”.

Vasil (Basil) știm că înseamnă rege, domn, domnitor, din mai multe surse. Împărații Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N. Sadoveanu, romanul ”Creanga de aur”), originea numelui Vasile = Domnul, Domnitorul.

Denumirea de basilica, tot din limba getică veche vine, care înseamnă casa domnului.
Sarmis, înseamna cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, în cartea „MARAMUREȘENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. „DRAGOS VODA”, CLUJ NAPOCA 1998) spune ca prof. I.I. Russu, în studiile făcute asupra limbii getice (”Limba traco-dacilor”, 1967, pag. 89 -129) afirmă că denumirea orașului Sighetul Marmatiei, vine din lexicul geților, care avea toponime pentru localitățile întărite cu palisadă ca ”Zigethes”.
Sighetul până prin anul 1720 se scria în documente Zigeth, Zygeth, pe urmă colonizatorii profitând că în maghiară la insulă se spune sigeten, iar orașul, e înconjurat de Iza, Tisa, și pârâul Ronișoara, având o formă de insulă, i’au spus Marmoroshsigeten, adică insula Maramureșului. Dar, maramureșenii și astăzi nu spun ”merem la Sighet”, ci ”merem la oraș”, cum în antichitate spuneau ”merem în cetate” (Zygetes), sau ”merem în capitală”, sau așa cum considerăm noi că este și mai corect ”merem la templu”, cum azi mai tot românul spune ”mergem la biserică”.

Săpăturile arheologice efectuate în deceniile trecute au scos la iveală vestigii din epoca bronzului, în mai multe localități din Maramureș, dar cea mai elocventă este așezarea de la Oncești (H. Daicoviciu și O. Bandula – ”Cercetarile de la Oncești din Maramureș”,1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), și în special așezarea fortificata de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului (K Horedt – ”Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare), care dovedesc existența cetăților fortificate.

Noi credem că I.I Russu este în eroare și că denumirea Sighet nu are legătură cu insula Sighetului, în speță cu cuvântul ”maghiar” ”sigeten”, ci exact pe dos, așa cum reiese din aceste descoperiri arheologice, geții lui Bureo Bista sau ai lui Sarmis nu au așteptat să vină asiaticii în Europa pentru a’și numi templul lor Zygetes, sau capitala SarmiGETuzo,  iar cum se știe deja la SarmiGETuzo nu există nicio insulă.

Zygetes, poate fi în schimb localizarea unui templu al zeului geților, adică Zy-Getes=Zeul-Geților, care în epoca bronzului a fost fortificat, însemnând că templul zeului fortificat a devenit în vorbirea geților Zygetes=Sigethen=Sighet.
A se avea în vedere și etimologia Zalmoxis, cel mai probabil Zeul-Moș, propus de Densușianu.

Dacă ”Sarmis”, înseamnă cel mai mare, cea mai mare, iar ”zygetes”, însemna templu fortificat, cetate, așezare religioasă întărită cu palisadă, atunci ce ar însemna un cuvânt compus din Sarmis și Zygetes? SarmiGETuzo (Sarmizegetusa) evident că ar însemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adică într’un cuvânt CAPITALĂ (religioasă).

De remarcat, că pe tăblițe apare mai des în forma SarmiGetuzo și nu Sarmisegetuza, oarecum logic datorită pleonasmului ”cel mai mare+zeu”, Sarmisegetuza devenind prin simplificare ”cetatea regelui zeificat al geților” = ”zeul geților” printre cetăți sau ”Geții lui Sarmis”, adică locul geților unde se întâlneau cu zeul.

IORDANES (sec. Vl):

”GEŢII n’au fost deci lipsiţi de oameni care să’i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s’au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”

CLEMENS din Alexandria (sec. II-III):

”Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”

Această explicație are și logică, fiindcă în vechime se obișnuia să se dea numele unei așezări sau unei ape, exact înțelesul pe care’l dă substantivul respectiv (ex. Danubius, Don, derivă din danu=apă curgătoare, zeița ploilor tot Danu se chema, în letonă, Danaii (eleni) erau geții dunăreni migrați spre sud, aluots înseamnă izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu etc).

O mare confuzie s’a făcut în trecut de către cronicari și menținută artificial, atribuind sarmaților o identitate separată de a geților, deoarece sarmații nu sunt altceva în transcriere latină, decât sarmo-geții, sau în elină sauromații, adică vorbitorii de limbă getică.
De menționat că limba getică era vorbită de numeroase triburi de gintă geto-scytică, geto-scyții (scuții) fiind numiți astfel datorită cruzimii lor și care trăiau cu predilecție la șes, din Panonia și de la cazanele Dunării, până în stepele nord-pontice, numiți în special de lingviști ca ”euro-indieni” vorbitori de de ”indoeuropeană”, un limbaj considerat de origine și definit ambiguu pentru a nu se crea valuri naționaliste sau rasiste, și din care s’au născut numeroase limbi euro-asiatice.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător scythe în engleză și’a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi. Deși este considerat provenind din proto-germanicul *segithoz , ca variante mai sunt în germanul segede, olandezul sichte, sau vechiul german segensa, toate se pare că au rădăcina PIE *sek- care înseamnă ”a tăia”.  Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente.  Sc- s’a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere,  în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm cine erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau coasa la război, iar armele geților numite sica nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit falxuri, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Denumiri ambigue precum cea de ”indo-europeni” ne relevă în fapt, etnia geto-scyților care au locuit aceste meleaguri din epoca bronzului, și din care se rup acum 5000 de ani acei purtători de R1b care vor fi mai târziu menționați ca celți în zona Alpilor și care sunt responsabili de apariția fierului în confecționarea armelor, și de dezvoltarea în centrul Europei a culturilor Urnfield-Hallstatt-La Tene, mai târziu germano-italo-celți.

Citește și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

La geneza și răspândirea acestor limbi ariane, au contribuit celții (numiți keltoi de eleni şi gali în latină), care au dus spre vest dialectul centum, iar massa-geții, perșii și indo-arienii au dus spre est dialectul satem. În bazinul Dunării au rămas carpato-geții și limba getică, din care se nasc alte numeroase limbi europene.

După limbă am putea împărți acest mare neam arian vorbitor de dialecte indo-europene astfel:
1. Occidentală, geto-celții centum (romanicii, germanicii)
2. Orientală, indo-arienii satem (iranienii)
3. Medianii satem-centum (românii, slavii, grecii), limbi în care se întrepătrund ambele limbaje. În cazul limbii române fiind numeroasele influențe prin imprumuturi târzii (franțuzismele) din franceza modernă, care adoptase deja prin standardizare artificială numeroase latinisme.

Începând cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr., înflorirea economică şi culturală caracterizată în modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, ”incrementa Dacorum per Rubobostem regem”, a fost ilustrată îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea aşezărilor fortificate şi de construcţia cetăţilor întărite, apărate de ziduri de piatră (cetătile getice din Munţii Orăştiei).

Vasile Pârvan (Getica):

”Începând de la Herodot, care numeşte pe geţi ”cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne’a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orânduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într’un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxis, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a’l fi avut ordinul călugăresc getic al ”Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi’au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.”

Acest scurt rezumat din istoria geților carpatici, nu poate fi complet fără menționarea a două evenimente de importanţă majoră:

– întemeierea regatului carpato-getic sub domnia regelui Bureo Bisteo (Burebista) (82-44 î.Hr.) şi expansiunea teritorială a ethnosului geto-carpatic a avut un puternic impact asupra modului în care Geția Carpatică a apărut în conştiinţa istorică a lumii.
Deşi divizat de către succesorii săi, în patru, apoi în cinci părţi, regatul lui Bureo Bisteo a marcat sfârşitul puterii tribale, înăuntrul unui spaţiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o forţă economică semnificativă şi pe un potenţial demografic important (menționată de Strabon în Geographia, VII, 3, 13).

– al doilea eveniment îl constituie restaurarea regatului getic în cea de a doua jumătate a primului secol d.Hr., sub domnia regelui Decebal (87-106); mai restrâns, dar bine organizat, regatul a încetat să existe după cucerirea romană (106), când o parte din regat devine Dacia romană și este alipită ca provincie imperiului roman.

În intervalul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, în cetăţile din Munţii Orăştiei, a fost creat un sistem de apărare unic în arhitectura europeană. În jurul acestor aşezări fortificate s’au ridicat sanctuare, oarecum similare ca formă, care sunt expresia unei religii puternice şi prestigioase, bine înrădăcinate şi închegate.

Toate elementele vieţii cotidiene în micile aşezări diferind doar în privinţa câtorva detalii de alte aşezări barbare, par neînsemnate în faţa puternicului impact al arhitecturii militare şi religioase a geților, mai cu seamă în aşezările din Munţii Orăştiei.
Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum şi sistemul de apărare, sugerează strânsa legătură dintre spiritul războinic şi cel religios, dintre religie şi stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72).

HELLANICOS (sec. V î.Hr.) screa despre crezul geților:

”…(Zamolxis) înapoindu’se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.”

În timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, geții au început să construiască fortăreţe (citadele sau cetăţi fortificate). Chiar dacă se cunosc acropolele întărite ale multor aşezări, fortificate sau nu (dave), Munţii Orăştiei au meritul de a fi adevărate repere ale unui sistem defensiv unic în complexitatea sa: o vastă regiune (în jur de 500 km2) este ocupată de fortificaţii, mici forturi, turnuri de observaţie.

Preferinţa geților pentru ornamentaţia în piatră se observă în decoraţiunile cu motive militare, dar şi în lucrările de construcţie din interiorul aşezării, de exemplu: ziduri de susţinere a unor terase antropogenetice, sanctuare, drumuri, canale, toate acestea reprezentând probabil muntele sacru al geților Kogaionon. Mărimea şi proporţiile, aerul sacru impregnat de spiritualitatea mediată de credinţa în nemurire, conferă sitului Sarmigetusei valoarea sa excepţională.

SOLINUS (sec. III):

”Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să’i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr’un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”

ARIAN (sec. II):

”În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi scyţii până la vărsare (a Istrului).”

Fortificaţiile cu funcţie pur militară reflectă faza clasică si apogeul civilizaţiei getice.
Cetăți sau fortărețe getice sunt cele de la Costesti-Cetătuia, Costesti-Blidaru, Grădiștea Muncelului – Sarmigetuzo (Sarmizegetusa) Regia, așezarea Fețele Albe, cetatea Piatra Roșia-Cioclovina.

Împăratul IULIAN (sec. IV) despre curajul geților în luptele cu Traian, deși par exagerări, relevă cu prisosință dârzenia lor în luptă:

”Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.”

De altfel, Iulian nu face decât să întărească ce spunea Strabon trei secole mai devreme despre geții lui Bureo Bisteo:

STRABON (sec.I):

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista [Βοιρεβιςας, Bœrebistes] l’a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până la Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de’a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci. Spre a ține în ascultare poporul, el și’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (praestigiatoris) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geții], este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărămițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într’un fel, când într’altul. A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.” (vezi harta)

Din ceea ce pune Strabon rezultă ceea ce mulți resping din diverse motive neîntemeiate, că germanii (dacii lui Strabon) erau de fapt geți, iar azi că germanii își spun Deutsch în fapt ei îl confirmă integral pe Strabon, iar studiile genetice, de asemenea.

Citiți și:  LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÂT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4:

”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.”

Ceea ce înseamnă că după 106 nu doar că geții carpatici nu au dispărut așa cum încearcă a ne convinge cei fără origini certe, ci ei au preluat din mers imperiul și este absolut natural cum  peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca un împărat de origine cert getică: Maximin Thrax, la 235.

Citiți și:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Până în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine getică. Unul dintre ei a fost și getul Galerius. Și nu doar la Roma ci pe întreg continentul, pentru că vița geto-pelasgică este în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, până în Britania și Iberia.

Sursă: eupedia.com, tiparituriromanesti.wordpress.com, etymonline.com

Citiți și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

EXCALIBUR, UN MIT GETIC

Am decis să reiau pe acest site această povestire scrisă de Gib Gabriel, deși este și el ca atâția iubitori de neam sau ai strămoșilor noștri, tributar folosirii excesive a exonimului dat de romani geților, în definitiv fiind o greșeală poate nu atât de însemnată ca a acelor latiniști care distorsionează geneza poporului român. Această neînțelegere legată de termenii pe care trebuie să’i folosim atunci când ne referim la trecutul poporului român o regăsim și la istorici cu licență, nu doar la simpli pasionați.

Așadar, conchidem că folosind termeni veniți din afara neamului, exonime sau împrumuturi ca dac, auson, black, voloh,  vlah, olah, nu trebuie omis că noi înșine ca popor am ales prin elitele noastre să ne numim români, deși întreaga noastră istorie este legată de trecutul pelasgilor primordiali, al hiperboreilor localizați la Istru sau al geților pomeniți aproape neîncetat de la începutul scrierilor despre poporul carpato-dunărean și de unde neîncetat în ultimii 10.000 de ani pleacă neamuri, triburi și populează întregul continent și nu numai. Dat fiind că această poveste despre celebra sabie are reverberații până în insulele britanice, iar pentru că regele mitologic Arthur este greu identificabil, suntem tot mai îndreptățiți să considerăm că originea ei este carpatină.

***

Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care’şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întâia oară legenda.

De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și’au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care’i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și’a zis Zamolxes, le’am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu’le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrășmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le’au dus’o abioilor s’o ascundă într’o stâncă, iar de’acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le’a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s’ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !

Legenda s’a transmis din tată’n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.

În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase ”sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de ”kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.

După aceea, Martinuzzi şi’a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le’a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.

Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau ”cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr’un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi’a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s’ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.

Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).***

Cetatea Salgo.

Povestea Cetății se află înca învăluită în ceață. Încercările de limpezire se concretizează astfel: după vorba din bătrâni a satului, culeasă prin 1917 de către învățătorul Nicolae Bembea, așa cum apare în publicația academicianului Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel:

”Cetatea e de pe vremea uriașilor. Acolo și’a ascuns Decebal comorile de frica lui Traian. Dar, cum am zis, cetatea e de pe vremea uriașilor, căci cine ar fi putut clădi atâtea ziduri, în vârful unui munte atât de înalt și de râpos, decât uriașii? ”

Tunelul săpat în deal, de’a lungul căruia sătenii puteau comunica cu zona de jos. În caz de asediu era folosit pentru a se putea aproviziona. Acum intrarea este astupată, probabil ca au avut loc prăbușiri repetate ale tavanului tunelului.

***În cea de’a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s’a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Înaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le’a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s’a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri și ar introduce lama de diamant a pumnalului în orificiul central, ceva nemaipomenit s’ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume etc).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi’a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l’a făcut pe împărat să’şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le’ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le’a unit cu sabia şi a întemeiat ”o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându’i.

Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul românilor, ori din anumite documente pe care Ferdinand le’a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi’a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i’a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i’a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c’ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l’a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi’o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?!

Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.

Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s’a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să’l convingă pe guvernator să’i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n’au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi’au încetat activitatea.

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul.

Nu mai intrăm în detalii!

Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s’ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.

În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s’ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s’o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, niciun istoric onest n’o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.

Cu toate că n’a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n’a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într’o perioadă de mari frământări în lume.

Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s’a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).

Deci, de’a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le’a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga etc).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într’o parte sau în alta, întâlnindu’se şi des, unindu’se.

Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat ”principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să’i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s’a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta l’-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s’au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n’are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică ”profesorul”.

Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu’i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care’l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu-Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să’l creadă român.

După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s’au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv. Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c’ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.

Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l’au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat ”grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.

Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la ”Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s’a pierdut urma. Totuși, multe persoane au văzut’o şi s’au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într’un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr’un smarald aplatizat.

Repet faptul că lama era dintr’un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi’a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s’o dea în custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut’o (mai puţin copiii), şi’au dat seama de faptul ca ea n’avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.

Unul dintre tinerii care formau ”grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre ”Excalibur”!

***

Excalibur este sabia magică a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la apariția ei.

O variantă spune că Excalibur nu putea fi scoasă din stâncă decât de un rege cu suflet curat, un rege adevărat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reușește fără prea mult efort. Conform alteia, el primește sabia din mâna magica a Prințesei Lacului, la scurt timp după ce urcă pe tron. Regele își rupsese sabia în lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin îl conduce către lac, pentru a o obține pe Excalibur. Lama sabiei tăia orice, iar posesorul ei nu putea fi învins.

O altă legendă spune că magul Merlin a prezis că acel care va fi în stare să  găsească această spadă și s’o  extragă din stânca în care era  înfiptă va deveni rege peste ținuturile Angliei, mult frământată de  războaie între mai mulți nobili locali. Cel ce reușește această performanță este cavalerul Arthur, care astfel  este recunoscut de către toată lumea ca fiind rege. În cadrul unei ceremonii la care au participat atât  nobili cât și oameni simpli, Arthur a fost uns rege și a jurat să fie  un rege drept, apărând Adevărul și Dreptatea până la sfârșitul zilelor  sale.

O altă versiune susține că Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greșeală, un alt cavaler și o aruncă. Merlin îi propune să se adreseze Lacului, care îi oferă o nouă sabie, pe care Arthur o numește tot Excalibur.

De asemenea, într’o capela din Monte Siepi, Italia, există o sabie antică, înfiptă în piatră ce este considerată de unii că ar putea fi cheia descifrării acestui mister. Se crede că Sfântul Galgano era un cavaler din secolul al 12-lea, căruia Sfântul Mihail i’a poruncit să renunțe la viața sa păcătoasă. Spunând că aceasta sarcină ar fi la fel de grea ca spargerea pietrii în două, Galgano a vrut să’și demonstreze punctul de vedere lovind cu sabia în piatră. Mare i’a fost însa surpriza când a văzut că sabia trece prin piatră ca și cum ar fi unt.  Sabia lui este și în ziua de azi în acel loc, în piatră, unde a lăsat’o Galgano împreună cu păcatele sale.

După ce Sfântul Galgano a fost canonizat, vestea despre sabia lui s’a răspandit cu viteza luminii. Legenda sabiei Excalibur îl precede pe Galgano și sabia sa, dar partea poveștii cu sabia în parte apare la scurt timp după ce Galgano a murit. Exista teorii cum că sabia lui Galgano a reprezentat principala sursă de inspirație pentru legenda sabiei lui Arthur.

Cu toate acestea chiar și Arthur este tot o legendă neputând fi identificată cu certitudine existența sa. Regele Arthur este un personaj important din mitologia Marii Britanii, întruchipând regele ideal. În jurul lui s’au țesut adevărate mituri, iar istoricii nu s’au putut decide dacă a existat cu adevărat sau a fost creat de imaginația britanicilor.

Datele referitoare la curtea lui Arthur sunt contradictorii și nu au putut fi susținute prin dovezi concrete. Legendele arturiene reunesc toate aceste povești, în special cele despre rege și cavalerii Mesei Rotunde. În unele mituri, Arthur nu apare ca rege, ci este numit conducător de oști sau împărat. În functie de țara unde se nășteau  Anglia, Țara Galilor, Irlanda, legendele îi construiesc lui Arthur câte o poveste diferită. În cele ce urmează vă oferim câteva date despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde.

El a pătruns în literatura britanică în secolul al XII-lea, datorită lui Geoffrey din Monmouth. Opera sa, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor din Britania), finalizată în 1138, a fost extrem de populară în secolele următoare şi acceptată necritic ca o istorie reală până în secolul al XVI-lea. Geoffrey susţine că regele Arthur ar fi fost menţionat într’o ”istorie” galeză mai veche, totuşi, până în prezent, nu a fost descoperită nicio referinţă anterioară certă la acest personaj. Nu încape îndoială că autorul medieval a fost inspirat de legendele care circulau în epocă, însă este imposibil să aflăm ce anume a preluat Geoffrey din folclor şi ce a inventat el.

Aşa cum îl descrie Geoffrey din Monmouth, Arthur a fost un rege înţelept şi un războinic neînfricat. Cronicarul construieşte portretul unei Britanii devastate de barbari, după retragerea legiunilor romane. Gloria lui Artur este dată de calitatea lui de restitutor orbis, un restaurator al ordinii romane, care îndepărtează forţele distrugătoare, cu ajutor divin. În ”istoria” lui Geoffrey, saxonii au pătruns în Britania ca trupe auxiliare, însă au scăpat de sub control. După o perioadă de decădere şi violenţe, britonii reuşesc să impună din nou ordinea. Regele Arthur reprezintă un ideal cavaleresc, atât în luptă, cât şi pe timp de pace. Pornind de la această legendă medievală, popularitatea lui a crescut, având un profund impact asupra conştiinţei britanice. Centralizarea statului englez, la sfârşitul Evului Mediu, a încurajat dezvoltarea legendei lui Arthur, care oferea monarhiei o mistică aparte.

Legenda regelui Arthur a crescut rapid, depăşind graniţele britanice, încă din secolul al XII-lea. Pe lângă lupta eroică pentru apărarea Britaniei în faţa invadatorilor saxoni, la ciclul arthurian au fost adăugate numeroase teme: accederea la tron a lui Arthur, după ce a scos sabia magică Excalibur din stâncă; povestea vrăjitorului Merlin, sfătuitorul de nădejde al lui Arthur; înfiinţarea ordinului cavalerilor Mesei Rotunde; aventurile magice ale cavalerilor, în special Lancelot, Gareth,Percival şi Galahad; căutarea sfântului Graal; castelul Camelot; conflictul cu sora vitregă a lui Arthur, vrăjitoarea cea rea, Morgan le Fay; trădarea lui Lancelot şi adulterul reginei lui Arthur, Guinevere; bătălia finală cu trădătorul Mordred, moartea lui Arthur şi legenda întoarcerii sale.

Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea ciclului arthurian a avut’o însă poetul francez Chrétien de Troyes, care a scris la sfârşitul secolului al XII-lea cinci romane în versuri despre legendarul rege. În opera lui Chrétien, Arthur se transformă din protagonist în personajul central, în jurul căruia gravitează un întreg univers ”arthurian”. Poetul francez introduce legenda lui Lancelot şi povestea relaţiei acestuia cu regina Guinevere în Lancelot, le Chevalier de la Charrett, precum şi căutarea sfântului Graal, în ultima sa lucrare, Perceval, le Conte du Graal, rămasă neterminată. În romanele lui de Troyes se schimbă şi caracterul lui Arthur. În poveştile iniţiale, regele era un războinic nemilos, care nu ezită să conducă personal armata în luptă şi să ucidă vrăjitoare sau uriaşi. În schimb, Chrétien de Troyes îl transformă într’un rege înţelept, dar inactiv, uneori chiar lipsit de vigoare. Când află de adulterul reginei Guinevere, Arthur devine palid şi tăcut.

În secolul al XII-lea, aventurile lui Arthur au fost istorisite în versuri, însă, după 1310, încep să fie spuse în proză. În această perioadă sunt scrise o serie cinci romane, în limba franceză medievală, cunoscute sub numele de Ciclul Lancelot-Graal, care se combină pentru a forma prima versiune coerentă a legendelor arthuriene. Aceste povestiri continua tendinţa de a minimaliza importanţa lui Arthur, prin introducerea personajului Galahad şi extinderea rolului lui Merlin. Arthur are un rol important doar în două romane din serie, Estoire de Merlin (Povestea lui Merlin) şi Mort Artu (Moartea lui Arthur). În acest ciclu de povestiri, duşmanul lui Arthur, Mordred, devine fiul său ilegitim, rezultat în urma unei relaţii incestuoase între rege şi sora sa vitregă, Morgause. Tot acum, castelul Camelot, abia menţionat de Chrétien de Troyes, capătă un rol important în legendă, devenind fieful lui Arthur. Ciclul Lancelot-Graal este urmat la scurt timp de o nouă serie de povestiri, scrise în anii 1230-1240, care se axează pe căutarea Sfântului Graal şi minimalizează importanţa relaţiei dintre Lancelot şi regina Guinevere. Apogeul ciclului arthurian în Evul Mediu este reprezentat de romanul Le Morte d’Arthur, scris de englezul Thomas Malory, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Pentru prima dată, legendele care îl înconjoară pe regele Arthur au fost reunite într’o singură povestire în limba engleză. Le Morte d’Arthur s’a numărat printre primele cărţi tipărite în limba engleză, în anul 1485, şi a reprezentat principala sursă de inspiraţie pentru lucrările ulterioare.

Sfârşitul Evului Mediu aduce scăderea popularităţii regelui Arthur. Învăţaţii umanişti resping pretenţiile de ”fapte istorice” ale legendelor arthuriene, iar schimbările sociale din timpul Renaşterii contribuie la erodarea fascinaţiei exercitate de mitul cavaleresc asupra publicului. Regele Arthur nu a fost uitat, însă interesul pentru legendele sale s’a redus foarte mult. Drept dovadă, romanul Le Morte d’Arthur nu a mai fost tipărit după 1634 timp de aproape 200 de ani.

Regele Arthur a fost redescoperit la începutul secolului al XIX-lea, idealul său cavaleresc fiind apreciat din nou, de data aceasta de curentul romantic. Iniţial, legendele medievale arthuriene au atras atenţia poeţilor, precum William Wordsworth, care a publicat, în anul 1835, The Egyptian Maid, o alegorie despre Sfântul Graal, şi Alfred Lord Tennyson, care a rescris tot ciclul arthurian, într’o serie de poeme epice reunite sub titlul de Idylls of the King (Idilele Regelui). Tennyson a reinterpretat mitul regelui Arthur într’o manieră potrivă pentru societatea victoriană, plecând de la ascensiunea la tron şi până la eşecul în încercarea de a instaura un regat perfect pe Pământ. Poemele lui Tennyson au fost extrem de populare în epocă, prima ediţie a Idilelor, tipărită în 1859, fiind vândută în 10.000 de exemplare în numai o săptămână.

Succesul lui Tennyson a renăscut interesul pentru legenda regelui Arthur, care a depăşit din nou, foarte rapid, frontierele britanice. În Statele Unite, ciclul arthurian a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori precum Sidney Lanier, care a publicat The Boy’s King Arthur, în 1880, sau Mark Twain, care a scris romanul satiric A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur), tipărit în 1889.

De asemenea, aceste mituri au depăşit şi graniţele literaturii, influenţând muzica lui Richard Wagner (Tristan şi Isolda – 1865; Parsifal – 1882), precum şi pictura lui Edward Burne-Jones, autorul lucrării monumentale ”The Last Sleep of Arthur in Avalon” (”Somnul de veci al lui Arthur în Avalon”), începută în 1881 şi finalizată în 1898.

În secolul XX, regele Arthur a fost prezent în continuare în literatură, prin intermediul unor romane precum The Once and Future King (1958), de T. H. White, sau The Mists of Avalon (1982), de Marion Zimmer Bradley. Însă, legendele arthuriene au influenţat şi cinematografia – ”Knights of the Round Table” (1953), ”Camelot” (1967 – adaptarea unui muzical de succes de pe Broadway, cu acelaşi nume), ”Monty Python and the Holy Grail” (1975), ”Excalibur” (1981), ”First Knight” (1995); animaţia – ”The Sword in the Stone” (1963), ”Quest for Camelot” (1998); chiar şi benzile desenate (seria „Prince Valiant”, publicată începând din 1937).

În secolul XXI, pe lângă cinematografie şi televiziune, regele Arthur a cucerit şi jocurile video.

A existat totuşi un ”rege Arthur”, un lider real, care a condus rezistenţa britonilor împotriva invaziilor germanice, după retragerea legiunilor romane? Această întrebare a provocat dezbateri aprinse între istorici. În timp ce unii au considerat că este doar o fantezie, alţii, convinşi că nu iese fum fără foc, au încercat să identifice un personaj real, care ar fi putut inspira mitul ulterior.

Contrastul dintre gloria legendei lui Arthur şi originile sale obscure nu putea fi însă mai mare… Practic, perioada în care ar fi trăit Arthur, la răscrucea secolelor V-VI, este cea mai întunecată din istoria britanică. Sursele scrise, care să ne spună ce s’a întâmplat după retragerea legiunilor romane, sunt extrem de puţine. În încercarea de a reconstitui realitatea acelor vremuri, istoricii nu se pot baza decât pe cronicile scrise câteva secole mai târziu, şi pe dovezile arheologice.

Dacă a existat cu adevărat un ”Arthur” în această perioadă, el nu a avut nicio legătură cu imaginea regală sau chiar imperială făurită de poeţii medievali şi de scriitorii romantici.

La sfârşitul secolului al IV-lea, provincia Britania se afla într’o stare de decădere destul de avansată. Cercetările efectuate de arheologi au arătat că urbanizarea şi circulaţia monetară au suferit un recul pronunţat. La începutul secolului următor, atacurile barbarilor au fost din ce în ce puternice, iar armata romană le făcea faţă tot mai greu. În anul 407, soldaţii romani s’au răsculat şi l’au proclamat împărat pe uzurpatorul Flavius Claudius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin al III-lea. El a trecut cu trupele sale în Galia, dar a fost înfrânt de împăratul Honorius. Nu se ştie câţi soldaţi romani s’au mai întors să apere Britania, după înfrângerea lui Constantin al III-lea. Rămaşi fără protecţia Romei, localnicii au fost nevoiţi să se administreze şi să se apere singuri. Acesta este contextul care a condus la fărâmiţarea autorităţii şi la apariţia unor lideri locali, care aspirau în continuare la idealurile romane.

Conform tradiţiei, saxonii au fost chemaţi în Britania în secolul al V-lea, pentru a îi ajuta pe localnici să respingă atacurile picţilor şi ale irlandezilor. Însă cercetările arheologice au arătat că germanicii au pătruns în provincie încă din secolul al III-lea, ca mercenari, poate chiar mai devreme, ca parte a trupelor auxiliare romane. Nou-veniţii s’au răzvrătit împotriva liderilor locali şi au aruncat insula într’o serie de războaie, reuşind să cucerească cea mai mare parte a Angliei, în jurul anului 600. În această perioadă, mulţi britoni au părăsit insula şi s’au aşezat în Bretania, dând peninsulei numele lor.

De’a lungul timpului, istoricii au identificat mai multe personaje reale, care ar fi putut reprezenta ”sâmburele de adevăr” al primelor povestiri despre regele Arthur, printre care: Lucius Artorius Castus general roman, dar care ca atâția alți generali din armata imperială putea fi un get din spațiul Carpato-danubian din secolul al II-lea, care a condus 5.500 de auxiliari geți sau sarmaţi (sarmo-geți) împotriva invadatorilor din nordul insulei.

Că acesta ar fi regele Arthur, nu știm sigur. Nu știm sigur nici unde s’a născut, ce știm este că acest comandant militar, Lucius Artorius Castus,  este înmormântat la Podstrana, nu departe în sud de Split în Croația.

Inscripția dovedește că este îngropat Lucius Artorius Castus.


Că Lucius Artorius Castus a avut o carieră militară lungă în armata romană , a supraviețuit numeroaselor războaie sau că fost foarte activ undeva în secolul II î.Hr. nu poate fi contestat, dar că a fost rege cu siguranță nu se potrivește legendei. Că un grup de soldați geți sud-dunăreni sau de sarmați au fost duși în Britannia, unde au rămas timp de mai mulți ani, și unde câțiva dintre ei s’au stabilit permanent, iar alții precum personajul nostru s’au întors, poate fi corect. De asemenea, și din acest motiv credem că poveștile despre actele romanilor în insulele britanice au avut cert un impact asupra poveștii legendare ulterioare ale lui Arthur.

De asemenea, Riothamus (un lider local, care a trăit în secolul al V-lea, numit de Jordanes ”rege al britonilor”) sau Ambrosius Aurelianus (un puternic lider al britonilor, care a condus rezistenţa împotriva saxonilor, în secolul al V-lea) şi chiar Artur mac Aedain (fiul unui rege irlandez care a condus o formaţiune statală situată în nordul Irlandei şi vestul Scoţiei), oricare din ei puteau fi Arthur.

Se presupune că Arthur a trăit la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI, că a fost de origine romano-britanică și a dus numeroase lupte contra saxonilor pagâni, iar cetatea sa să se afle fie la Cornwall, în Tara Galilor, fie în vestul Angliei de azi.

Scrierile călugărului galez Nennius amintesc de 12 bătălii duse de Arthur, dintre care cea mai renumită ar fi lupta de la Mons Badonicus, când a răpus singur 960 de dușmani. Potrivit lui Nennius, Arthur a fost ucis la Camlann, în 573.

Din nefericire, există puţine informaţii certe despre aceste personaje, iar legătura cu regele Arthur este pur speculativă.

Alții cred că Arthur este un zeu aproape uitat al celților, care devine un adevărat personaj de legendă. Să nu uităm că celții o ramură foarte veche a geților își au obârșia în spațiul carpato-danubian, spațiu în care au lăsat numeroase urme printre care și crucea veche geto-pelasgică, și considerată celtică este cum bine se știe o relictă a cultului local solar.

Sursa: kolokyntos.blogspot.ro, singlescamp.ro, pt.scribd.com

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Sau: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

PELASGA CARPATO-DUNĂREANA SE AFLĂ LA BAZA LIMBII ROMÂNE

Lucrarea noastră îşi propune, folosind cele mai recente cercetări şi avansând noi opinii, să analizeze fenomenul aşa-zisei ”romanizări” a populaţiei autohtone getice (inclusiv cele ocupate dacice) şi a ”latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului limbii noastre, a statutului ei în cadrul familiei limbilor ”romanice” şi, în special, a relaţiei ei cu limba latină.

1. Geneza limbii unui popor nu se poate produce în afara procesului etnogenezei acelui popor. Procesul formării limbii române este o componentă fundamentală a etnogenezei poporului nostru. După lingvistica oficială, limba română s’a format în cadrul procesului de romanizare a dacilor. Romanizarea, însemnând ”a introduce civilizaţia romană” (DEX [1]), implică patru aspecte principale: asimilarea de către populaţia cucerită a culturii materiale şi a celei spirituale (obiceiuri, credinţe etc.) a romanilor, a caracterului lor, precum şi însuşirea limbii acestora.
Problema romanizării ridică mai multe probleme. Să observăm, pentru început, că o serie de lingvişti contestă, însă, procesul.

Deşi între cele patru componente enunţate ale procesului există, evident, intercondiţionări, ne vom opri cu precădere asupra aspectelor de ordin lingvistic, făcând, atunci când e cazul, legăturile necesare.

1.1. Pentru început, facem observaţia că izvoarele istorice şi cercetările recente stabilesc sorgintea pelasgo-getică a italicilor.

”Popoarele italice, precizează M. Vinereanu [2] sunt, de fapt, de origine traco-iliră”, căci strămoşii italicilor au venit în mai multe valuri dinspre Balcani (siculii), de pe cursul mijlociu (latino-faliscii pe la 1.500 î. Hr.) şi superior (osco-umbrii pe la 1.300 î.Hr.) al Dunării, zone locuite atunci de geții din regiunile traco-ilire. Este știut că toate triburile din provinciile Tracia și Ilyria erau pelasgo-geți.

1.2. Se cuvine să notăm, ab initio, trei precizări privind romanizarea strămoşilor noştri geți, pe care romanii i’au numit și daci. Mai întâi, timpul de realizare a unui asemenea amplu şi complex proces prin contact direct a fost la noi foarte scurt, de 165 de ani (106 – 271 d. H.), în comparaţie cu perioada de dominaţie romană a altor popoare (evreii – 325 de ani, britanii – 400 de ani, egiptenii – 676 de ani, maltezii – 1.088 de ani ş.a.), care, totuşi, nu şi’au însuşit limba latină, limba învingătorilor. În al doilea rând, teritoriul cucerit reprezenta doar o mică parte din spaţiul getic, spațiul dacic era în special în Banat, Ardeal, și Oltenia.

Privind vehicularea de către unii ”specialişti” a unor clişee care au indus în eroare generaţii de români (”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”), cercetătoarea Iulia Brânză Mihăileanu face o apreciere tranşantă:

”Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii. Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci. Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul.” [3]

Napoleon Săvescu afirmase:

”Legiunile armatei romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei, 14%”[4]. Cunoscută fiind unitatea limbii noastre din vechime până în prezent, se pune problema ”Cum au învăţat latina locuitorii din teritoriile libere (Dion Casiu, cronicar al vremii, le numeşte ”Dacia nesupusă”), reprezentând cca. 86% din suprafaţă?”

Revista Historia ne livrează, în articolul Romanizarea de Iancu Moţu (Historia.ro), povestea ”romanizării la distanţă” şi prin intermediari. Explicaţia dată de autor este că în diferite zone se aflau deja diferite grupuri de coloni, care ar fi răspândit latina în rândul autohtonilor. Aserţiune puţin probabilă din mai multe motive. Problema cheie este dacă aceşti coloni ştiau latina, limba centrală, căci, dacă existau, nu puteau fi decât întâmplător şi într”un număr foarte mic din Latium. Prin tradiţie, se susţine că aceşti coloni vorbeau latina populară. Nu ni se spune nimic, însă, ce este această latină populară (dar, mai ales, de unde provine, cine sunt vorbitorii ei originari şi dacă are vreo legătură cu spaţiul getic), pe care o ştiau aceşti coloni? Este evident că localnicii, în principiu, nu intrau în relaţii cu grupurile de colonişti decât rareori, căci îi considerau străini sau tot cotropitori. Posibilitatea răspândirii limbii latine de către aceştia în mod practic e pură ficţiune.

În al treilea rând, cine erau cuceritorii? Erau ei vorbitori de limbă latină? Din nou Historia exagerează importanţa armatei romane staţionare în Dacia, care, conform informaţiilor din epocă, reprezenta un număr relativ mic de ostaşi (5-6 legiuni – cca. 30.000 de oameni), în comparaţie cu apoximativ două milioane de autohtoni, adică de cca. de 60 ori mai mulţi, şi, pe de altă parte, armata trăia, de fapt, într’un perimetru restrâns şi închis, în castre; a administraţiei (care avea contacte nepermanente şi nu cu întreaga populaţie, ci, cel mult, cu şeful sau capul familiei ori al satului, restul membrilor – femei, copii, bătrâni – rămânând în afara acestui contact direct); a creştinismului (care se manifestă încet şi târziu); a urbanizării rapide a zonei (când se ştie că modul de viaţă a dacilor era cel rustic datorită practicării agriculturii şi creşterii animalelor, dacă nu se retrăseseră în locuri ferite, în munţii împăduriţi; iar termenul de târg, care, după Eugen Lozovan, este preroman, dacă nu chiar pre-indo-european [5], ridică mari semne de întrebare privind valabilitatea tezei); a veteranilor, care şi ei, mai degrabă, pentru a se integra cât mai repede în comunitatea unde voiau să rămână, foloseau vorbirea localnicilor; a coloniştilor aduşi după cucerire, care proveneau, însă, potrivit documentelor vremii, ”ex toto orbe romano”, unde se foloseau limbi diferite de cea din Latium şi chiar din Italia.

În Traian – împărat al Romei, D. Tudor afirmă:

”În ajunul luptelor cu Decebal, Traian a făcut însemnate recrutări spre a completa efectivele de război ale armatei. Toţi recruţii erau chemaţi numai din provincii, deoarece Italia avea o populaţie rurală foarte rară.”[6]

Mai mult, Valentin Roman susţine [7] că din Historia Augusta aflăm că Traian interzisese colonizarea Daciei cu locuitori din Roma şi Latium, datorită depopulării acestor zone centrale[8]. V. Roman aduce şi o altă perspectivă în discuţie:

”Unii istorici români, precum Nicolae Iorga, vorbesc despre faptul că mare parte dintre coloniştii stabiliţi în Dacia au fost aduși aici din zone vecine ale noii provincii, respectiv din Moesia, Pannonia, Iliria, Dalmatia etc, zone care, la acea vreme, erau locuite tot de neamuri…TRACE. Concluzia care se trage de aici este aceea că populaţia autohtonă dacă era înrudită cu mare parte din coloniştii veniţi în Dacia, că vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi religie, fiind cu toţii aparţinători ai marelui neam al tracilor.” [9]

Adept al latinizării, Iorga constată că în Dacia au fost aduşi colonişti geți din Tracia şi Illyria, care deși erau colonii romane, populația majoritară a rămas getică, ceea ce este un puternic argument pentru non-latinizare, cu atât mai mult semnificativ cu cât vine tocmai de la un latinist. Ca şi mai înainte, şi în această situaţie, din nou nu se poate susţine rolul coloniştilor în procesul de romanizare, căci ei nu erau latini din punct de vedere etnic, chiar dacă erau cetăţeni romani. Cercetarea istorică a stabilit de mult timp că sintagma ”cetăţean roman” desemnează un concept administrativ şi nu unul etnic.

Celebrul lingvist C. Tagliavini afirma în 1982:

”noţiunea de romanitate a fost o noţiune esenţial politică, iar romanii nu şi’au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor supuse şi nu au încercat nicicând să îşi impună limba lor” [10].

În ce priveşte nonviolenţa de care vorbeşte Tagliavini, diverse surse din epocă ”vorbesc” mai degrabă de o situaţie de genocid, căci, din cele două milioane de geți, aproximativ 500.000 au fost ucişi sau vânduţi sclavi.

În ”Dacii”, Hadrian Daicoviciu susţine eronat şi fără dovezi asimilarea culturii romane de către populaţia autohtonă: „

”După ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane şi, în cele din urmă, limba latină.”[11]

Mai întâi, să observăm că fenomenul este tratat reducţionist şi, în bună măsură, prin generalizări şi extrapolări simpliste. Să precizăm că majoritatea lingviştilor consideră că la începutul sec. al VII-lea limba română era, în linii generale, formată, dar latina ca limbă de cultură (”ca limbă a unei culturi superioare”, potrivit lui Daicoviciu) la noi nu va fi folosită decât foarte târziu, prin sec. XVII-XVIII, şi doar în Transilvania, datorită Şcolii Ardelene.

Demonstrarea unui fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale (ceramică, podoabe) şi romanizarea prin transhumanţă pentru Moldova, Transnistria şi Bucovina, cum apreciază total în afara realităţii Alexandru Vulpe (”Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă”[12]) sau prin autoromanizare, datorită ”puterii limbii latine” căci e ”limba unei culturi superioare” (teza lui H. Daicoviciu [13]), situaţie însă contestabilă pentru limba română [14], sunt catalogate, pe bună dreptate, de către Iulia Brânză Mihăileanu, în analitica şi pertinenta lucrare ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?”, drept jonglerii cu pretins aer ,”ştiinţific” [15].

O lucrare complexă, cu o serioasă bază documentară adusă la zi, cu o cercetare care implică limbile romanice, accentul căzînd pe limbile iberice, este ”No venimos del latin” (2013), publicată în 2016 şi în rumînă, unde Carme Jimenes Huertas, o specialistă în lingvistică din Spania, face o analiză, erudită şi convingătoare pe compartimente, a limbilor romanice, concluzia concretizîndu’se în teza-titlu. În ce priveşte latinizarea limbii geților, Carme J. Huertas afirmă:

”Vedem deci că, în cazul rumînei, nu apar factorii unei latinizări intense: latina nu a fost o limbă de cultură, pentru că România aparţinea Bisericii Ortodoxe. Ca urmare, faptul că în Rumînia se vorbeşte o limbă romanică pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă converge cu romanicile occidentale, limbi cu care nu s’a aflat în contact în ultimii două mii de ani, ne trimite la o limbă mamă comună, mult mai veche.” [16]

Trebuie să acceptăm, însă, că există prezenţe materiale romane, în special arheologice – drumuri, castre, edificii (construite, în primul rînd, pentru a gestiona şi transporta bogăţiile jefuite din Geția şi alte zone) ori vestitele terme – şi numismatice, care au fost realizate pentru cuceritori şi au fost folosite de cuceritori (nu cred că şi’i imaginează cineva pe geți folosind, cu excepţia drumurilor desigur, spre exemplu, termele romane).

Pe toate le considerăm aspecte importante de viaţă, dar aspecte de tip exterior ale existenţei (şi cu o valoare limitată de folosinţă ca frecvenţă şi cuprindere pentru masa populaţiei getice), pe când elementele generale, fundamentale, structurale şi de esenţă ale vieţuirii, păstrate până astăzi, la nivelul portului (moştenit evident de la geți – căciula, cămeşoiul, iţarii, opincile, ia, catrinţa [17]), al culturii spirituale (obiceiuri, credinţe, tradiţii etc.), al creaţiei literare folclorice – Doinele, Mioriţa – ori coregrafice, precum Căluşarii, sînt anterioare cuceririi romane, adică îunt getice şi chiar mai vechi. Cercetătorul Gligor Haşa consideră că vechile obiceiuri ne vin pînă în contemporaneitate, fără echivoc, din substrat [18], referindu’se, evident, la geți.

Să adăugăm la aceste aspecte concrete şi unul de natură psihologică, cu mare impact asupra colectivităţii umane: sentimentul de ură şi respingere faţă de cuceritori nutrit de cei învinşi, sentiment care se păstrează generaţii întregi. Vezi resentimentele perpetuate la nivelul conştientului nostru colectiv faţă, spre exemplu, de năvălitorii turci, tătari şi alţii, chiar până în timpuri apropiate. Atunci de la cine, când şi cum au învăţat dacii cuceriţi şi, mai ales, cei liberi limba cuceritorilor romani, limba latină?

Orice om cu o gândire logică, având în vedere atât de multe şi capitale aspecte potrivnice, va concluziona că romanizarea, ca proces general la noi, a fost o imposibilitate.

Analizînd dintr’o perspectivă mai largă specificul culturii noastre, cercetătorul Ion Ghinoiu face o observaţie importantă pentru tema în discuţie: „

”Cultura noastră populară nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizaţie genetic legată de continent, de uscat, de spaţiul continental şi de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni şi greco-romani, care au civilizaţii maritime. Lucrurile sunt foarte clare: toată cultura populară românească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană” [19].

Afirmaţia este categorică.

Istoricul G.D. Iscru arată că urmările directe (ca şi scopul, de altfel) ale aşa-zisei romanizări au fost jefuirea Daciei de bogăţii pentru a ieşi din criza în care se afla Imperiul, precum şi ”distrugerea centrului cultic şi politic al Daciei.”[20] Caracterul de jaf şi distrugător al cuceririlor romane a creat în mentalul colectiv al geţilor o atitudine de respingere a dominaţiei şi influenţei romane.

Arheologul Vasile Boroneanţ, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, recurge la argumentul tradiţiei orale, la opinia maselor, care era cu totul alta decât cea oficială, fapt, dacă nu determinant, cel puţin sugestiv:

”Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau că cutare movilă sau val de pământ sau cetate e de pe vremea dacilor” [21].

Aşadar, tradiţia orală nu pomeneşte de romani, iar opina colectivă populară îi alungă din memorie şi, prin aceasta, de fapt, le neagă influenţa. Fapt mai mult decât semnificativ. Romanizarea este un construct teoretic, artificial, lansat de cuceritori iar oficialităţile naţionale au fost păcălite şi l’au adoptat de’a lungul timpului vinovat-interesate.

Iulia Brânză Mihăileanu consideră că romanizarea a fost ”o invenţie politică”, iniţiată acum mai bine de 1000 de ani, în biroul papal de la Vatican de către Papa Inocenţiu al III-lea, care îi cerea la sfârşitul secolului al XII-lea getului Ioniţă cel Frumos, conducătorul Ţaratului vlaho-bulgar, ”să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică”, urmărindu’se, de fapt, convertirea acestora la catolicism. Răspunsul a fost negativ. Acţiunea este reluată în secolul al XV-lea de Papa Pius al II-lea [22], urmărindu’se acelaşi ţel al catolicizării românilor.

Contestând, de fapt, romanizarea, cercetătorul Mihai Floarea readuce, într’un nou context, o teză de luat în considerare:

”În ceea ce priveşte romanizarea din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinând de „miracolul românesc”), am socoti’o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi ”roiseră”, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică…” [23]

Dacă procesul istoric al ”roirilor” este o realitate şi dacă putem accepta, dintr’o anumită perspectivă, fenomenul (genetico-lingvistic) numit (care necesită şi el o analiză mai amplă), trebuie pusă în discuţie, însă, terminologia folosită, care sugerează, totuşi, primatul limbii latine, termen care a creat şi continuă să creeze grave confuzii. Vom reveni asupra subiectului.

1.3. Din punct de vedere al limbii, se ridică o problemă majoră: există o evidentă asemănare între limba română şi limba latină, între limba română şi ”limbile surori”, limbile romanice: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provensala, sarda, catalana ş.a., fapt ce a stat la baza argumentării provenienţei românei şi a celorlalte nouă limbi romanice din limba latină.

Lingviştii noştri oficiali au analizat principalele compartimente ale limbii române şi au ajuns la concluzii ce par de necontestat: majoritatea elementelor din cele patru niveluri ale limbii române sunt de origine latină. Este clasică statistica pe origini a cuvintelor din vocabularul fundamental (cca. 1500 de cuvinte), care cuprinde lexicul ”cel mai funcţional”, făcută de Al. Graur în 1954 (Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române), incluzând 1419 cuvinte, din care 58,21% latineşti, 21,49% slave şi restul de 20,30% [24] de diferite origini, lucrarea nefiind, de fapt, relevantă pentru că se bazează pe etimologiile (dovedite, în marea lor majoritate, a fi eronate) stabilite de latinişti, şi reluată, cu aceleaşi greşeli de fond, de Dimitrie Macrea prin analiza cuvintelor aparţinând vocabularului uzual din Dicţionarul limbii române moderne (apărut în 1958), unde aproximativ 62% sunt termeni latineşti şi romanici, 14% de origine slavă şi 24% de diverse origini [25]. Ca urmare a acestui mod de lucru şi cu aceste etimologii, ponderea cuvintelor de provenienţă (directă şi indirectă) latinească este covârşitoare: 58– 62%.

De reţinut că B.P. Hașdeu a identificat pentru prima dată la noi, prin geniala comparaţie cu limba albaneză, cca. 100 de cuvinte din substratul dacic (abur, barză, brad, mazăre, viezure etc.).

Morfologia [26] este şi ea, în aceeaşi viziune oficială, aproape în totalitate latinească: substantivul are trei genuri ca în latină, pronumele este în totalitate de origine latină, numeralul (cu excepţia lui ”100”, care ar proveni din slavul ”săto”, M. Vinereanu stabilind, însă, că aceasta este o etimologie greşită [27]), este şi el latinesc, verbul are, ca în latină, cele patru conjugări:

I: -a, -are: a lăuda, lăudare (laudo, laudare);

a II-a: -ea, -ere: a avea, avere (habeo, habēre);

a III-a: -e, -ĕre (e scurt): a zice, zicere (dico,dicĕre) şi a

IV-a: -i, -ire: a auzi, auzire (audio, audire), la noi existând la a IV-a şi dezvoltarea -î, -(î) âre: a coborî, coborâre.

La sintaxă, se păstrează funcţiile de subiect, predicat, atribut, complement, adăugându’se funcţia de element predicativ suplimentar (Fetiţa aleargă veselă.), diminuându’se ponderea construcţiei prin subordonare (în propoziţie şi frază) şi eliminându’se poziţia finală fixă din latină a predicatului în enunţ.

Sistemul fonologic păstrează marea majoritate a fonemelor latineşti, adăugându’se ă, â (î), j, ş, ţ, apreciindu’se că acestea provin fie din substratul getic, fie de la slavi.

Precum se constată foarte uşor, din această sumară prezentare, în viziune oficială, a nivelurilor limbii române comparativ cu limba latină, rezultă clar înrudirea dintre ele, lingviştii trăgând concluzia, greu de negat în urma evidenţierii acestor fapte lingvistice, că româna provine din latină.

Totuşi, argumentele contra sunt tot mai numeroase şi tot mai ”de substanţă”.

Revenind la aspectele principale discutate, observăm că între concluziile celor două succinte prezentări există o contradicţie flagrantă:

(1) romanizarea la noi (ar trebui să includem, desigur, şi limba, ca parte a sistemului) a fost imposibilă şi

(2) latinizarea de către ”limba mamă” a limbii geto-dace ”apare” drept o realitate de netăgăduit. Există, aşadar, o opoziţie netă. Rezolvarea acesteia nu trebuie să aibă ca bază explicaţii subiective, fanteziste, ilogice.

Există trei posibilităţi logice:

(1) ori ambele sunt adevărare, ceea ce e imposibil;

(2) ori ambele nu sunt adevărate, ceea ce iarăşi nu e posibil şi

(3) doar una e adevărată, care este şi concluzia corectă. Problema care se pune este ”care dintre ele?” şi care sunt argumentele.

Premisa de la care trebuie să pornim este realitatea etnogenezei poporului nostru şi, implicit, a genezei limbii române. Or, această realitate este chiar această clară opoziţie: imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta ”latinizare” a limbii lor. Dacă vom găsi o explicaţie raţională acestei situaţii, cel puţin ciudate, am rezolvat ”problema”.

Suntem într’o situaţie paradoxală: trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Această contradicţie (ciudată, dar interesantă) este mai mult decât semnificativă, căci ea conţine, prin caracterul ei ilogic şi imposibil, cheia adevăratei situaţii şi a corectei ei explicaţii. Clarificări absolut necesare atât pentru istoria limbii noastre, cât şi pentru lingvistica romanică.

2. Noi suntem în Europa de la începuturi; noi nu venim de undeva pe aceste locuri, cum au făcut toate, dar absolut toate, popoarele din jurul nostru, ci noi suntem aici dintotdeauna, pe teritoriul ţării aflându’se, ca dovadă, ”centrul vechii civilizaţii europene”, aşa cum au afirmat şi dovedit numeroşi savanţi români şi străini.

2.1. Marele poet şi filozof Lucian Blaga afirma cu îndreptăţită mândrie:

”Noi n’am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la Apus, nici la Soare–răsare. Noi suntem unde suntem…” [28]

Cercetând geneza poporului român, Marius Fincă, în lucrarea Cine sunt strămoşii noştri? (Pucioasa, 2012, p.109 şi 130), citează o afirmaţie semnificativă a indianistului belgian Louis de la Valle:

”Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi…strămoşii omenirii .” [29](Adică, înaintaşii noştri, ai românilor, sunt ”strămoşii omenirii”.

Că zona carpato-danubiană este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Würm, este dovedită arheologic prin descoperirea scheletului unui om de tip contemporan în Peştera cu oase din Banat, trăitor acum 42.000 de ani. Istoricul G.D. Iscru susţine ideea marii noastre vechimi, folosind perspectiva mitico-biblică, enunţând teza că străbuna îndepărtată a limbii române constituie limba primordială:

”Limba naţiunii illiro-trace-geto-dace a fost urmaşa directă a limbii arienilor / pelasgilor, poporul primordial al Europei, şi ea se regăseşte în limba română, prin excelenţă în limba română veche” şi ”limba arienilor rămaşi pe loc în Spaţiul Daciei…fiind o limbă primordială, şi organică, firească, naturală.”[30]

2.2. În ”Noi, Dacii”, dr. Napoleon Săvescu, pe baza distribuţiei Haplogrupurilor, susţine:

”Populaţia de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor R1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial demarcat pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne detaşează cu claritate şi ne proiectează, unic, în spaţiul carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna.” [31]

În alt loc, ”Pelasgii carpato-dunăreni se vor organiza mai bine administrativ, militar şi religios spre a lupta împotriva populaţiilor migratoare…Astfel, primul val de populaţie kurgan a fost absorbit, asimilat de autohtonii carpato-danubieni, care stimulaţi de migratori vor da naştere unui popor războinic, ”războinicii soarelui”, la acel început al anilor 4.400 – 3.900 î.Hr., cunoscut şi sub numele de popor dac (Dax – sfinţi, cavaleri, războinici), poporul «cel mai viteaz, cel mai cinstit şi drept din masa neamurilor pelasgice» (Herodot, Istorii)” [32].

Contribuţia studiilor de genetică are la bază argumente ştiinţifice de necontestat. Directorul Institutului de Biologie Umană din Hamburg, prof. univ. dr. Alexander Rodewald, susţine ideea unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s’a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României. [33]

2.3. Primul care vorbeşte la noi despre vechea civilizaţie europeană de pe teritoriul nostru este profesorul arheolog ieşean Teohari Antonescu în 1901 [34] iar Enciclopedia (vol. I, p. 67 şi urm.), realizată în 1922 de Universitatea din Cambridge, precizează că zona carpatică face parte din „habitatul primitiv al arienilor.” [35]

Arheologul american William Schiller, pe baza dovezilor materiale, arheologice, enunţă clar:

”Civilizaţia s’a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu’se apoi atât spre Răsărit, cât şi spre Apus acum 13.000 – 15.000 de ani” [36].

Deosebit de importantă este concluzia la care a ajuns renumita arheologă americană Marija Gimbutas (în lucrări publicate între 1963 – 73):

”România este vatra a ceea ce am numit ”vechea Europă”, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Hr, axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători din Epocile Bronzului şi Fierului. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană…” [37]

Având în vedere informaţiile despre pelasgi (arieni), ca primii locuitori de pe pământ, observaţiile de arheologie genetică ale lui Anatole A.Klyosov şi Giancarlo T. Tomezzoli [38], opiniile Michaelei Orescu despre civilizaţia atlantidică şi pacifidică, şi, mai ales, consideraţiile lui Guido Mansueli privind cele două centre de vieţuire din timpul glaciaţiunii Wurm (din Pirinei, care a dispărut inexplicabil în urmă cu 11.000 de ani, şi din Carpaţi, care s’a continuat), precum şi urmele fosile din ţara noastră, din Europa de răsărit şi de sud-est de acum cca. 40.000 de ani, avansăm, ca alternativă la teoria migraţionistă asiatică (Asia Centrală), susţinută de Klyosov şi Tomezzoli, a lui ”homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene, localizată în arealul carpato-danubiano-pontic, precum şi teza autohtoniei europene a genezei limbajului şi numim această limbă de început, vorbită de populaţia iniţială din aria Munţilor Carpaţi şi a Dunării, considerată urmaşa zeilor, luând în considerare un spaţiu sud-dunărean mai larg, pelasga carpato-dunărean-balcanică.[39]

În finalul capitolului ”Romani sau români?” din lucrarea citată, C. J. Huertas face o apreciere care susţine, cel puţin în parte, teza noastră:

”Limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona Balcanilor.” [40]

3. În această problemă complexă, trebuie avute în vedere trei sfere de relaţii ale românei:

a. relaţia limbii române cu latina,

b. legăturile dintre română şi limbile romanice şi

c. relaţiile românei cu limbile europene.

În privinţa relaţiei dintre română şi celelalte limbi romanice, discuţia este amplă, complexă, cu multiple aspecte şi, neconstituind obiectul cercetării prezente, rămâne a fi reluată altă dată. Facem menţiunea că lucrarea lingvistei C. Huertas este un text de referinţă în această problemă, iar concluziile sunt tranşante:

”Ipoteza existenţei unei limbi mame anterioare aşa-zisei romanizări devine astfel mai solidă şi mai consistentă” [41] şi ”Dovezile sunt tot mai concludente: procesul (de formare a limbilor romanice) nu trece prin latină.” [42]

3.1. Legăturile românei cu celelalte limbi europene din afara grupului numit romanic au dezvăluit aspecte neaşteptate.

Cu un secol în urmă, savantul german Johannnes Schmidt, folosind teoria valurilor, a demonstrat că toate limbile europene se trag din română.

Lingvistul suedez Ekstrom per Olaff afirmă:

”Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte limbile Europei.” [43]

Reţinem, mai întâi, aspectul categoric al afirmaţiei privind orizontul de cuprindere a influenţei: totalitatea limbilor europene. Apoi, sfera acestei influenţe: ”mare parte” a fiecărei limbi.

Cercetând istoria popoarelor nordice, Maria Crişan ajunge la concluzaia că ”strămoşii noştri au fost şi strămoşii lor, ai suedezilor, norvegienilor, danezilor, olandezilor, belgienilor, finlandezilor, lituanienilor şi a câtor altor neamuri încă”[44].

Deşi interesantă şi seducătoare, afirmaţia include confuzia nedorită între geţi şi goţi, trebuind să se facă precizarea că geții se înrudesc cu germanicii, cu slavii etc. la nivel proto-indo-european.

S’ar putea da ca exemplu suficient de grăitor existenţa în limba irlandeză a peste 1.300 de cuvinte care au corespondent în limba română, explicabile printr’o bază comună anterioară, limba pelasgo-carpato-dunăreană (cum o numim noi), în perioada ”roirilor” spre nordul Europei. În acelaşi sens, Timotei Ursu prezintă un număr important de rădăcini comune vlaho-suedeze, ca dovadă a sursei comune, limba strămoşilor noştri, pe care cercetătorul o numeşte, argumentat, danubiana. [45]

3.2. Lingvişti de renume, precum Carlo Tagliavini sau B.E. Vidos, considerau, prin 1959, româna drept ”latina balcanică”. Realizând un pas înainte în sensul unei precizări spaţiale necesare, autorii tratatului de Istorie a limbii române, apărut la Editura Academiei (1969), o numesc ”latina dunăreană” [46].

Mergând pe aceeaşi linie şi în cadrul aceloraşi limite, lingvistul D.Macrea nuanţează însă formula: ”denumirea cea mai potrivită este, după părerea noastră, latina carpato-dunăreană.” [47]

Prin suţinerea ”orbeşte” a originii latine a limbii noastre, neacceptându’se nicio opinie contrară sau de nuanţă, şi a tezei latinizării limbii dace, lingviştii noştri oficiali actuali sunt iremediabil latinizanţi. Chiar tratatul de Istoria României, (I, Bucureşti, 1960, p. 788) prezenta această poziţie oficială prin opinia acad. E. Petrovici:

”Limba română e creaţia poporului român. El a făurit’o din latina populară adoptată de strămoşii săi geto-daci de la coloniştii romani, cu care s’au amestecat, adăugându’i elemente din idiomul daco-getic, vorbit înainte de romanizare.”

Aceeaşi poziţie, fără niciun fel de amendament, nuanţare sau alternativă, o găsim, regretabil, şi în manualele de istorie pentru clasa a XI-a, pervertind, vinovat, conştiinţa identitară a zeci de generaţii de elevi.

3.3. Dacă, aşa cum am văzut, romanizarea geților a fost o imposibilitate, atunci, pe cale de consecinţă, şi latinizarea limbii lor, ca parte a sistemului, a fost tot o imposibilitate.

Deocamdată, aducem în discuţie câteva aspecte, acceptând (şi pornind de la) realitatea izbitoarei asemănări a limbii române cu latina şi cu, mai ales, celelalte limbi romanice.

Mai întâi, să observăm existenţa unor informaţii (de pildă, imaginile de pe Columna lui Traian) privind ideea că în tratativele dintre geți şi romani, pe vremea lui Decebal, nu se foloseau tălmaci. Aşadar, asemănarea dintre cele două limbi era un fapt real, recunoscut în epoca de la confluenţa celor două ere, adică în sec. I î.Hr. şi I d.Hr.

3.4. În esenţă, se pune problema primatului şi filiaţiei acestora. În această problemă, se configurează la noi două poziţii diferite.

3.4.1. Corneliu Florea [48] sintetiza clar, în 2013, una dintre ele:

”Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgară din Latium.”

Se subînţelege din afirmaţie că aceste două limbi au evoluat în paralel, pornind dintr-un trunchi comun. Principalul merit al tezei este acela că neagă tranşant prioritatea limbii latine şi, de aici, şi derivarea românei din latină.

Această poziţie este susţinută şi de Maria Pirtea:

”Romanii vorbeau ca şi dacii, ca şi tracii, ca şi ilirii şi probabil ca şi alte popoare din continentul european, aceeaşi limbă străveche”, având ”acelaşi trunchi lingvistic din care s’au despărţit.”[49]

De fapt, N. Densuşianu, încă din 1910-1912, în Dacia preistorică, [50] presupunea că limba getică şi limba latină provin din limba pelasgă.

3.4.2. O a doua teză derivă din prima, dar merge mai departe, susţinând statutul primordial, de întâietate al străbunei limbii române (al limbii române, de fapt, pentru a folosi acelaşi sistem de referinţă ca al latiniştilor) faţă de latină.

Chiar un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, Petru Maior, afirma:

”Totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii cei latineşti.” [51]

Încă din 1839, istoricul francez Felix Colson, într’o lucrare despre Principatele Moldovei şi Valahiei, susţinea că nu dacii au învăţat limba de la romani, ci, dimpotrivă, romanii au învăţat’o de la geți. [52] Constantin Daicoviciu recunoştea că geții vorbeau o limbă proto-latină. Folosind informaţii de la unii gânditori medievali – suedezii Joannes Magnus Gothus (1488-1544), Carolus Lundius (1638-1725), belgianul Bonaventura Vulcanius Brugensis (De literis et lingua Getarum sive Gothorum, 1597), cercetătoarea M. Crişan, după ce analizează o serie de cuvinte din fondul principal de cuvinte, cum sunt: casă, tată, frate, soră, plug, blid, greblă…, toate fiind la origine getă, trage o concluzie categorică:

”Substratul getic l’am găsit prezent şi în elină – prima care s’a înfruptat, şi în latină, via limba elină, a doua uneori şi direct, apoi toate limbile zis romanice şi anglo-saxone îşi au cel puţin fondul principal de cuvinte în străbuna limbă getă; dintre limbile asiatice sunt prezente frecvent persana, turca, sanscrita …” [53]

Autoarea crede că ”Mai tânăra limbă – şi anume latina (subliniem, mai tânăra, [este] fiică sau nepoată a limbii gete.” [54]

3.4.2.1. Tot atât de grăitoare ni se pare şi poziţia ”ştiinţificilor” noştri contemporani, care nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Semnificativă este poziţia adoptată de Academia Română prin vocea academicianului Marius Sala, reprezentantul oficial al Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, care afirma în 2012:

”Metoda folosită, cea comparativ istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română ar sta la baza limbilor europene.” [55]

Se exclude (regretabil) definitiv, precum se vede, orice altă ipoteză. Se pune firesc întrebarea: Oare cunoscutul academician lingvist nu cunoştea. Dicţionarul Etimologic al lui M. Vinereanu şi nu citise extinsul Argument al lucrării, tipărit din 2008, şi nici Rădăcini Nostratice în Limba Română din 2010, în care autorul, chiar pe baza metodei comparativ-istorice, demonstra sistematic, pe compartimente ale limbii, de la proto-indoeuropeană şi limbile indoeuropene până la română, caracterul prioritar al limbii getice, străbuna limbii române?

3.4.2.2. Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică generală de la Facultatea de Litere din Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iaşi, profesor dr. Constantin Frâncu, afirmă în Cuvânt înainte că M. Vinereanu:

”…pe baza metodei comparativ-istorice, reconstituie sistemul fonologic al limbii traco-dace, respectiv al limbii române şi le compară cu sistemul fonologic al altor limbi indoeuropene, ajungând la concluzia că limba română face parte din marele grup italo-celto-ilirico-tracic, care în mileniul al II-lea î.Hr. era o singură limbă, diferenţiată doar la nivel dialectal. Dialectul din centrul şi estul Europei a devenit ulterior limba iliro-traco-dacă, care ar fi fost vorbită la sfârşitul erei pre-creştine…”[56]

Vinereanu (Dicţionarul etimologic [57]) aduce în discuţie un important argument de tip lingvistic. Dacă se acceptă originea latină a limbii noastre, argumentându’se cu prezenţa în lexic a 14% elemente latineşti, atunci celelalte 86% vor determina fenomenul cunoscut în lingvistică sub numele de ”creolizare”, ceea ce ar fi dus la pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Ipoteza cade, deoarece limba română are o morfologie foarte bogată atât la substantiv, cât şi la verb.
De asemenea, în decembrie 2012, Micael Ledwith, personalitate cunoscută în lumea ştiinţifică internaţională, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, preciza într’un interviu la TV Cluj:

”Nu româna provine din latină, ci, mai degrabă, latina se trage din română.”

3.4.3. O poziţie de mijloc [58], având la bază viziunea filozofică a lui Ştefan Lupaşcu şi propunând folosirea noţiunilor de ”antestrat”, ”neostrat” şi ”terţul inclus”, aduce lingvistul Ioan D. Denciu [59]:

”Româna – singura trăsătură ce ne defineşte indubitabil identitatea – nu e nici latină, nici traco-daco-getă, ci un sistem idiomatic foarte preţios, nou şi vechi totodată, de-sine-stătător; nu mai poate fi numită neolatină – şi nu trebuie calificată neotracodacă! – pentru că similitudinile se explică altfel. Putem s’o numim în continuare romanică, dar s’o calificăm mai precis drept romanoidă, adică aducând de la nivelul indoeuropenei din Balcani (‘pelasgicei”) – prin intermediul geto-daco-moesienei – caractere asemănătoare cu ale latinei, sardei, occitanei, francezei, italienei, portughezei, spaniolei ş. cl., acestea privite mai curând ca ”surori” ale latinei decât ca ”fiice” (poate totuşi unele, spaniola de exemplu, au acest statut)”.

Ipoteza pentru filiaţia lingvistică este serioasă şi acceptabilă. De discutat este termenul romanoidă, care trimite, totuşi, prin radical, la domeniul latinitate (cu care nu suntem de acord), iar sufixoidul -oid (ă) include o conotaţie negativă, peiorativă, care ar trebui luată în considerare pentru denumire.

4.Ceea ce ne interesează pe noi, în mod prioritar şi esenţial, este mult discutata relaţie dintre română şi latină.
4.1. Să observăm, mai întâi, că, în prezent, o serie de lingvişti – primul a fost francezul Yves Cortez (Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007) [60], din Spania Carme Jiménez Huertas (No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013; în română, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, 229 p.[61]), italianul Mario Alinei (Origini delle lingue d’Europa), la care se adaugă rusul Igor Diakonov sau grecul Dienikes Pontikos, contestă procesul romanizării.

Lingvistul M. Vinereanu, în prefaţa [62] Dicţionarului Etimologic al Limbii Române, neagă (în 2008) influenţa latină asupra structurii morfo-sintactice şi fonologiei româneşti, susţinând argumentat că elementele comune provin ”din fondul comun traco-italo-celtic” . Recent, M. Vinereanu face o afirmaţie tranşantă:

”…latina nu este limba mamă a limbilor romanice, aşa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.” [63]

Carme J. Huertas, după analiza compartimentelor limbilor romanice, constată că:

”Nici fonetica, nici morfosintaxa limbilor romanice nu aparţin tipologiei latine.” [64]

Decide că ”legătura dintre limbile romanice şi latină ar fi de înrudire, nu de filiaţie.” [65]

Şi apoi vine şi cu o precizare semnificativă pentru limba noastră:

”Este, fără îndoială, fascinant, să constatăm că româna păstrează anumite aspecte care ne ajută să ne apropiem de limba mamă comună.” [66]

4.2. Demonstrarea statutului de prioritate a limbii române se poate face şi prin analiza altor aspecte.

4.2.1. De pildă, în sanscrită există cuvinte înrudite cu cele românești, considerate la noi a fi de origine latină. Faptul este imposibil, dacă acceptăm ideea latinizării limbii dace, deoarece romanii nu au avut niciodată contact cu India, iar ”roirile” carpato-danubiene s’au produs înainte cu câteva milenii de cucerirea Daciei de către romani. De asemenea, există cuvinte româneşti similare cu cele din sanscrita-vedică, dar ele nu există în limba latină, Marin Bărbulescu-Dacu [67] identifică în sanscrită cca 400 de cuvinte cu cognaţi în limba română. Napoleon Săvescu exemplifică, între altele, numeralul de la 1 la 10 din sanscrită, este apropae identic, cum uşor se vede, cu cel din română, la care se adaugă numeralul ”sută”, în sanscr. ”shata”, când în latină este ”centum”.

Explicaţia constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga carpato-dunăreană (zicem noi), urmare a fenomenului ”roirilor”, când populaţia carpato-dunăreană a ajuns până în India, iar latina şi slava, apărute mai târziu, nu puteau lua aceşti temeni decât de la noi. De aici şi concluzia, formulată, nu fără un tonic sentiment de mândrie, de către dr. N.Săvescu: ”noi nu suntem urmaşi nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci ei sunt urmaşii noştri.” [68]

Contrazicând poziţia eronată a lingvisticii oficiale că românescul ”sută” provine din slavul ”săto”, Mihai Vinereanu demonstra clar, încă din 2008, cu argumente de lingvistică fonetică şi istorică, în mod riguros ştiinţific, că acesta provine de la geți.[69] Pertinente sunt pentru această etimologie şi observaţiile Iuliei Brânză Mihileanu din Cercul vicios al jongleriilor ,”ştiinţifice”. [70]

Încadrarea făcută de lingvişti românei la grupul limbilor satem, unde este inclusă şi traco-daca, este, după Iulia Brânză Mihăileanu, o dovadă certă a distanţării de latină, care este, cum se ştie, o limbă centum. [71] Mai mult, româna are trăsături comune cu ambele grupuri, ceea ce o aşează, susţine M. Vinereanu, într’o poziţie centrală, [72] faptul fiind şi o sugestie a posibilului izvor comun pentru ambele grupuri.

4.2.2. O dovadă culturală în discuţia noastră aduce Maria Crişan, care constată că ”la comediograful Plaut, care a trăit în sec. III – II î.e.n., fiind aproape contemporan lui Cato Major / Cato cel Bătrân, întâlnim cuvinte şi expresii geto-dace puse în gura personajelor sale – GEŢI şi DACI deopotrivă, probând cu prisosinţă că seminţia traco-geto-dacă locuia pe teritoriul Italiei cu cinci secole înainte de cu totul parţiala cucerire a Daciei de către legiunile romane.” [73]

4.2.3. Un nou argument al priorităţii românei îl aduce Ion Lazăr prin analiza relaţiilor lexicale dintre latină, română şi italiană. Observă că, potrivit concluzilor cercetătorilor, ”limba latina clasică are cele mai multe asemănări (lexicale) cu limba română; iar limba italiană, moştenitoarea de drept a limbii latine, are cele mai multe asemănări şi cuvinte comune, nu cu latina, ci tot cu româna. Înseamnă că singura concluzie posibilă, logică şi adevărată este că din limba primordială a străbunilor noştri…a luat naştere atât limba latină cultă şi italiana, cât şi toate celelalte limbi aşa-zis romanice.” [74]

4.2.4. Alt aspect semnificativ rezultă din compararea unei caracteristici specifice – unitatea vorbitorilor – în limbile română şi italiană, între care s-a constatat o diferenţă esenţială din acest punct de vedere. Italiana se caracterizează printr-un număr mare de dialecte (după T. Ursu, nouă principale, după alţi cercetători, aproximativ 1500), vorbitorii lor neputându’se înţelege între ei. De aici rezultă că nici continuatoarea de drept a latinei şi de pe acelaşi teritoriu iniţial, italiana, nu a fost romanizată [75] şi nu a putut fi ”latinizată”, căci în acest caz ar fi trebuit, credem noi, să fie exemplar de unitară.

Semnificative sunt şi opiniile lingvistului italian Mario Alinei privind diversitatea lingvistică de aici. În comparaţie cu italiana, româna, din toate teritoriile unde este vorbită, se caracterizează printr’o uimitoare unitate. ”Un fapt esenţial trebuie neapărat remarcat, susţine Timotei Ursu, păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical şi a structurilor gramaticale din arhetipul proto-danubian; ceea ce înseamnă, ipso facto, o continuitate etnică remarcabilă.”[76]

Aşadar, româna are alt statut. Unitatea şi continuitatea ei sunt rezultatul statutului ei vechi şi primordial.

5. Să analizăm problema dintr’o altă perspectivă. Ce este limba latină? C.J. Huertas precizează:

”LINGUA LATINA era limba vorbită în Latium, înrudită cu ROMANA LINGUA şi cu limbile vorbite de vecinii săi din Peninsula Italică, din Peninsula Iberică şi din vechea Dacie.” [77]

Se cunosc trei idiomuri principale ale acesteia: latina arhaică, (stră) veche, bătrână, prisca, fixată temporal înainte de anul 750 î.Hr., care era, probabil, pelasga bătrână; latina populară, rustică, vorbită, vulgară [78] şi latina cultă, oficială, scrisă.

5.1. Limba română, ca şi celelalte limbi romanice, provine, potrivit tradiţiei, din latină. Din latina populară. Conceptul de latină populară este neclar şi imprecis folosit. Cine vorbea acest idiom? Era el unitar? Avea el putere de influenţare? Recent, M. Vinereanu aduce, prin teza despre lingua romana rustica, noi şi concludente argumente împotriva vechilor şi eronatelor teorii. De fapt, lingvistul, folosind dovezi de lingvistică istorică, arată că latina vulgară nu a fost limba maternă nimănui şi, ca atare, nu este limba mamă a niciunei dintre limbile romanice [79].

Carme J. Huertas susţine:

”Nu găsim nicio dovadă empirică în sprijinul existenţei latinei vulgare. Dovezile arată că se scria în latina clasică şi se vorbea în alte limbi.” [80]

Avem o informaţie importantă despre limba română şi ausonii, locuitorii din centrul meridional al Italiei. Diplomat şi istoric grec din sec. al V-lea d. Hr., Priscus călătoreşte în regatul lui Attila prin 449 d. Hr. El întâlneşte ausoni (limba ausonică?) [81] la sudul Dunării, în Moesia Superioară şi pe teritoriile Banatului şi Crişanei de astăzi şi constată că limba lor era apropiată de graiul geţilor şi de româna străveche.

Istoricul Iscru consideră, nu fără temei, aşa-zisa latină populară ”variantă mai tânără a limbii române vechi.” [82] Când clasele ”de sus” romane creaseră o latină cultă în dispreţul mulţimii, ”Jos, cei mulţi, notează G.D. Iscru, vorbeau limba bătrână, desprinsă din trunchiul lingvistic ancestral comun al arienilor/pelasgilor, din care descindea şi limba celor cuceriţi.” [83]

Istoricul dă o explicaţie logică fenomenului (şi termenului):

”limba băştinaşilor din Spaţiul carpatic/carpato-dunărean, limbă dusă…de ”roirile” pornite de aici, a putut fi, în locurile în care acestea s’au stabilit, limba bătrână în care oamenii se puteau înţelege şi ea a putut menţine un important fond de cuvinte în limbile diferenţiate ulterior în spaţiile de sedentarizare.” [84]

Într’o anumită măsură, într’un fel apropiat ca viziune, Mihai Florea propune, într’o recentă lucrare (2016), pentru limba de origine (indoeuropeana) un termen oarecum general, dar cu o semnificativă încărcătură semantică, limba pământului [85], pe baza unei argumentări ce ni se pare foarte serioasă.

Când este vorba de a demonstra trecerea de la latină la română se dau ca exemple legile fonetice [86], pornindu’se de la latina cultă, şi nu de la cea populară, unde situaţia este diferită. Ce este, de fapt, latina clasică? Este un construct cizelat, cult deci, făcut de cărturari mai târziu, prin sec. V-I î.Hr., cu intenţia de unificare imperială a diverselor idiomuri din peninsulă. [87]

C. J. Huertas apreciază:

”Latina clasică ar fi, atunci, limba scrisă rezultată în urma unui proces de omogenizare…A fost o limbă planificată şi în prima fază pentru a comanda trupele şi pentru a unifica armate de diferite origini, pentru a redacta documente juridice, istorice şi literare…Mai târziu, impunerea latinei a fost continuată de Biserica Catolică, odată cu renaşterera culturii şi a artelor latine.” [88]

Ea a fost perfecţionată în timp şi impusă în alte zone, ulterior, prin biserica catolică, aceasta urmărind extinderea puterii şi a dominaţiei ei. Un construct asemănător, cult, a fost şi slavona, slava bisericească, provenită din bulgara veche (creată, însă, cu secole înainte de realizarea alfabetului chirilic de către călugării ortodocşi Chiril şi Metodiu, în secolul al IX-lea), care a fost folosită secole întregi în sud-estul Europei ca limbă de cult, de cultură şi de cancelarie. Ca şi slavona, latina clasică nu era înţeleasă şi nici folosită de popor, de oamenii simpli. Slava este, ca şi latina, acum, o limbă moartă, dar există limbile vii rusă, bulgară, poloneză, cehă etc., aşa cum trăiesc aşa-zisele limbi romanice, ca italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna, occitana, catalana ş.a., dar geneza acestora este una specială şi complexă. Teza formării limbilor romanice din latină este subminată, mai întâi, de analiza logică a raporturilor dintre limba ”mamă” şi limbile ”fiice”.

Ioan Curtean de Hondol (preşedintele Fundaţiei Internaţionle ”Mihai Eminescu”) face o observaţie raţională şi de bun simţ: o limbă populară poate da naştere unui idiom cult, dar un idiom cult niciodată nu va putea da naştere unei limbi populare. Latina populară (care nici nu a existat, de fapt) ar putea constitui baza pentru un idiom cult – latina clasică. Problema care se pune este dacă pornindu’se de la un construct teoretic, se putea construi o limbă pe care o masă de vorbitori – geţii şi alţii – părăsindu’şi limba lor, să o adopte şi s’o folosească în mod curent. Asemenea proces este pură fantezie, lipsit de bază practică, reală şi logică, deoarece se înlocuiesc vorbitorii, fiinţe reale, cu nişte roboţi.

Aşadar din idomul cult latina nu se puteau naşte limbi populare. Ştiind, potrivit surselor istorice, că în secolul III î.Hr. latina era o limbă moartă, C. Huertas se întreabă logic şi cu îndreptăţire:

”Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susţină că locuitorii din ţinuturile noastre au renunţat la limba lor maternă, înlocuind’o cu alta, pe care nu o înţelegeau.” [89]

Şi de aici din nou concluzia: latina clasică nu poate fi baza limbii române şi a celorlalte ”limbi romanice”. Din contră, doar vechea română sau stră-română. Pe baza unor argumente lingvistice şi compararea unor texte din Galia şi Spania din sec. IX-X, M.

Vinereanu duce încetarea folosirii limbii latine spre sec. I î.Hr., precizând:

”cum cineva mai poate susţine că romanii au răspândit şi implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă. Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populaţia Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de a mai fi vorbită.” [90]

Noile cercetări teoretice din lingvistică aduc perspective noi.

”Lingvistica cognitivă, afirmă C.J. Huertas [91], e pe cale să schimbe concepte lingvistice elementare, considerând că toate constructele gramaticale au o bază simbolică.”

Faptul este aplicabil şi la aşa-zisele limbi romanice. Termenii protolatină sau paleolatină (care ar trebui, de fapt, să desemneze, după M. Orescu, limba pelasgo-getică de la 5.000 î.Hr., când a pornit migraţia condusă de Rama către Asia continentală, purtând cu ea şi limba sanscrită), prin menţinerea în structură a componentei latină, creează confuzie, căci s’a fixat într’un timp îndelungat în conştiinţa vorbitorilor şi în uzul cercetării ştiinţifice. Pentru corectarea erorii este mecesară o altă terminologie, clară şi precis delimitată.

5.2. Lingviştii străini Kopitar, Miklosich, H. Schuchardt şi românul B.P. Hașdeu sunt primii care au stabilit numeroase elemente şi trăsături neromane, ce nu pot proveni decât din substrat, dintr’o limbă preromană, limba getică, numită și traco-daco-iliră.

5.2.1. După ce susţine, printr’o pertinentă analiză[92], că traco-dacă este termenul mai potrivit realităţii etnogenezelor din epocă, I.I. Russu, prin comparaţia cu latina şi albaneza, stabileşte, deşi adept al romanizării, un număr de aproximativ 90 de cuvinte pre-romane şi care lipsesc în albaneză, considerate drept autohtone pentru limba română: amurg, băiat, bordei, brânză, căciulă, copil, ghiară, gorun, măceş, mistreţ, muşat, prunc, strugure, sugruma, ţăruş, urdă, zăr etc.  Evident, Tracia și Dacia fiind numai niște regiuni delimitate, acestea nu puteau fi etnii, ci doar regiuni getice locuite de etnia pelasgo-getică majoritară a Europei vechi.

Faptul că aceste cuvinte, cu semnificaţie esenţială în sfera de vieţuire românească dintotdeauna, nu se află în latină, nici în albaneză, care provine, după părerea majorităţii lingviştilor, din limba getică (indiferent că i se dă tentă regională ”tracă”, ”iliră” sau chiar ”dacă”, denotă pentru română o fizionomie, cel puţin în parte, singulară.

Subtil cercetător, I.I. Russu face o constatare foarte importantă privind realitatea relaţiei dintre cele două limbi, identificând ştiinţific un fapt lingvistic deosebit.

”Elementele prelatine formează cu cele latine un singur tot, care a suferit aceleaşi transformări fonetice: este fondul lexical moştenit al limbii române, deosebit de numeroasele împrumuturi ulterioare.” [93]

Dacă elementele prelatine şi cele latine formează un singur tot şi dacă acesta cunoaşte ”aceleaşi transformări” înseamnă că pentru a se produce aceleaşi transformări trebuie să existe între elementele celor două componente dacă nu identităţi, cel puţin similitudini de structură şi de esenţă genetică, căci, altfel, nu ar putea avea loc transformări identice. Concluzia, de aici, este că între cele două componente, prelatine şi latine, sunt asemănări esenţiale, de esenţă genetică, iar consecinţa evidentă este realitatea înrudirii celor două componente, de care I.I. Russu nu era din păcate conștient. Adică, elementele pre-latine şi cele latine sunt similare, dacă nu identice în structura lor genetică. Deci, latina este înrudită cu ”prelatina”, adică cu pelasga carpato-dunăreana. Astfel, subordonarea latinei faţă de limba getică, faţă de limba română în fond, poate fi demonstrată ştiinţific.

Considerăm corectă și afirmaţia lui Mihai Vinereanu că limba getică, traco-dacă cum o numește el, este ”adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina.” [94]

Noi numim limba străbuna acesteia pelasga carpato-dunăreană (vezi supra 4.2.1). Din punct de vedere evolutiv, credem că putem distinge pentru limba română trei etape anterioare:

1. pelasga carpato-dunărean-balcanică (considerată proto-indoeuropeana) în epoca stră-străveche post-anatoliană,

2. pelasga carpato-dunăreană (româna străveche, danubiana, indo-europeana comună) în neolitic şi

3. limba getică, sau prin variațiile regionale folosite de mulți specialiști, traco-iliro-dacă în Antichitate. [95]

La întrebarea folosită ca titlu al unei lucrări bine documentate, ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (2015), Iulia Brânză Mihăileanu răspunde tranşant:

”Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmaşii lor.” (p. 13)

6. O mare parte din lingviştii noştri din trecut, concentrându’se pe etimologie, ca şi autorii DEX-lui, au greşit mai ales prin concluzia că noi am luat multe cuvinte de la alţii când, de fapt, fenomenul este invers de cele mai multe ori.
6.1. Viziunea lingviştilor, ca și autorii DEX a falsificat şi falsifică statutul identitar românesc. De mirare şi de neexplicat este faptul că autorii lui găsesc tuturor cuvintelor româneşti etimologii străine, rămânând, totuşi, (curios!) încă 4.000 de cuvinte cu origine necunoscută.

Există aici o flagrantă contradicţie logică. Se ştie (cum s’a demonstrat şi în paginile anterioare) că poporul nostru are o vechime de mai bine de 5.000-6.000 de ani (vezi supra afirmaţiile lui Al. Rodewald, cap. 2.2.). Mai mult, şi’a dovedit o remarcabilă stabilitate şi continuitate, când valuri de migratori au trecut, când pe alţii i’am primit şi i’am acceptat în necazul căutării unui loc prielnic vieţuirii, dar noi am rămas, aici, statornici pentru totdeauna. Limba noastră, după autorii DEX-ului, este o limbă de împrumut!?!? Toate cuvintele noastre, după ei, sunt luate de la alţii, de la popoarele din jur!?!? Aşadar, cei care au venit mai târziu pe meleagurile noastre – şi romanii, şi slavii, şi maghiarii ş.a. – ne’au dat cuvintele lor. E ridicol!

Din toată terminologia noastră piscicolă, de pildă, formată din cca. 500 de termeni, doar unul e latinesc (peşte), iar restul sunt de origine slavă. [96] Până şi ”Numele pieselor din costumul naţional românesc sunt toate împrumutate”, dezvăluie ironic I. Brânză Mihăileanu în ”Pentru cine e nocivă originea traco-dacă a limbii române” (p. 31). Opinca şi nojiţele vin de la slavii bulgari. [97]

Adică, geții au rămas neîncălţaţi sau n’au numit peştii, cu care se hrăneau de mii de ani, până în sec. al VI-lea d.Hr., când au venit slavii pe aici. Cercetătorul Vinereanu apreciază că ”multe cuvinte româneşti, care au fost considerate de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-illiric” [98]. Gând provine, după DEX, de la maghiari. Adică, geții nu ”au gândit” până în secolul IX d.Hr., când au venit ungurii în Ardeal.[99] Aşadar, noi n’am fi fost în stare să ne creăm o limbă, un mijloc obişnuit, firesc de comunicare.

I. Brânză Mihăileanu atrage atenţia asupra unui aspect perfid şi deosebit de periculos:

”Mesajul subliminal pe care caută să ni’l transmită autorii (DEX-ului, n.n.) unor astfel de miracole lingvistice este: dincolo de romanizare noi nu avem rădăcini. Noi vorbim o limbă compusă din împrumuturi” (p. 21). Autorii DEX-ului vor să ne convingă, afirmă cercetătoarea, că ”suntem un neam lipsit de simţul creativităţii şi al valorilor; avem doar simţul imitaţiei.” [100]

Fals, prostie şi rea-credinţă din partea acestor ”farsori lingvistici”!

O situaţie care confirmă poziţia acestor oficiali români este dată de faptul că un cercetător maghiar, Ferenc Bakos, a identificat în al său Dicţionar etimologic al limbii maghiare 2.333 cuvinte româneşti preluate de maghiară, iar instituţiile noastre oficiale au interzis pomenirea lui; de traducerea şi publicarea acestuia nici vorbă, iar de corectat etimologiile greşite din DEX de această origine nici nu se pune problema! Doar dezinteres?

Din cele 601 rădăcini nostratice stabilite de cercetătorii A. Bomhard si J.C. Kerns, M.Vinereanu identifică 216 rădăcini lexicale, care se pot aplica limbii române.

Aşadar, susţine Vinereanu,

”nu se va mai putea menţiona în DEX ”cuvinte cu origine necunoscută” sau luate de pe la vecinii care s’au aşezat pe-aici multe, multe secole mai târziu, pentru cuvinte ca ceafă, cocor, deal, întuneric, stuf, zeamă şi alte cca 350 de cuvinte, ci cuvinte cu origine nostratică.” [101]

Iar noi credem că aceste cuvinte, prin pelasga-carpato-dunărean-balcanică, şi’au continuat vieţuirea în indo-europeană, pe care noi o numim, credem potrivit, pelasga-carpato-dunăreană.

6.2. Încă din 1970, lingvistul I.I. Rusu stabilea, folosind indo-europeana, aproximativ 200 de termeni de origine traco-dacă (getică).[102]

Din cele 5400 cuvinte-titlu (din care provin cel puțin 25.000 de cuvinte, considerând că fiecare cuvânt-titlu are cca 5 derivați), doar 13% sunt comune cu latina, iar 58% sunt din fondul pre-latin sau getic (traco-dac) [103]). Având în vedere că elementele lexicale din fondul principal au un număr mai mare de derivați (în raport cu împrumturile care au derivați puțini sau nu au niciun derivat) și sunt în marea lor majoritate de origine getică, procentajul cuvintelor getice (traco-dace) în limba română este cu mult mai mare. Mihai Vinereanu în Dicţionarul Etimologic (2008), pe baza unor ample cercetări comparative cu indo-europeana, arată că 84-85% reprezintă elementele autohtone [104], considerând, în acelaşi timp, că elementele lexicale comune cu latina sunt doar înrudite cu latina, fără să provină din latină, adică sunt elemente getice, contrazicând radical viziunea oficială.

Iulia Brânză Mihăileanu face şi o ”mică statistică” a originii termenilor privind casa românului potrivit DEX şi găseşte din cele 54 de cuvinte 16-slave, 12-latine, 6-turceşti, 4-ucrainiene, 3-albaneze, 3 cu etimologie necunoscută, 2-bulgare, 2-sârbeşti, 2-greceşti, 2-maghiare, 1-rusesc şi 1-francez, încheind cu observaţia:

”Cele mai multe le”am împrumutat de la slavi, nu de la latini. Iar proporţia dintre cele aşa-zise latine şi cele împrumutate de la alţi migratori este de 22% şi 78%. Vedeţi cumva romanizare cu numai 22% împrumutate din latină? Eu una văd doar că etimologiile DEX-ului combat teoria romanizării.” [105]

Culmea ironiei: tocmai susţinătorii teoriei romanizării, datorită obtuzităţii, dogmatismului şi inflexibilităţii cu care susţin romanizarea ajung, indirect, din exces de zel, să o nege.

Nu e numai ridicol, ilogic şi neştiinţific din partea ”oficialilor” noştri, ci e, mai ales, trădare de neam, trădarea înaltei civililizaţii getice străbune, falsificarea istoriei noastre chiar de către ”ştiinţificii noştri”, căci se face instituirea, cu scop denigrator, a statutului nostru de popor de rang inferior, negându’se conştient şi vinovat, cu morgă ştiinţifică, însă, locul aparte pe care ar trebui să’l avem în cadrul naţiunilor europene şi lumii, trădându’se nu numai trecutul, ci şi viitorul naţiei.

7. Concluzii
1). Rezolvarea contradicţiei de la care pleca analiza noastră este posibilă numai prin schimbarea perspectivei şi a sensului relaţiei. E invers! Geţii n’au putut fi ”romanizaţi”, căci nu au existat condiţiile producerii procesului. Şi nici nu a fost posibil şi nici necesar, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după geți şi ei înşişi erau, după cum arată izvoarele istorice. Aşadar, e invers. ”Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea aşa-zisei latinizări este un fals şi o invenţie, căci străbuna limbii geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea, după părerile multor cercetători, originea chiar latina. Prin urmare, totul e invers.

2). Româna e, în fond, prin stră-străbuna ei, pe care o numim pelasga carpato-dunărean-balcanică, punctul de plecare pentru limbile europene, pentru limba albaneză, precum şi substratul multor limbi din Europa Centrală de azi, pentru o bună parte din limbile italice şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru limba latină, care nu e nici ”limbă mamă”, nici ”soră” [106] (poate, cel mult, ”verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Huertas, putem considera că româna are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii getice, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină.

3). Pelasga carpato-dunărean-balcanică este, după părerea noastră, limba mamă comună de care vorbeşte C. J. Huertas.

4). Dacă putem considera că, în perioada medievală, cărturarii (cronicarii) noştri nu au avut informaţii suficiente şi alternative, dacă ardelenii au fost manipulaţi, iar reprezentanţii Şcolii Ardelene au crezut că pot obţine în Imperiul Austro-Ungar un alt statut pentru români decât cel de ”tolerat pe pământul Transilvaniei” (căci alţii erau ”domnii şi pământenii”, potrivit actului ”Unio Trium Nationum”), solicitând drepturi egale cu celelalte trei naţiuni privilegiate, prin susţinerea originii romane a poporului şi latine a limbii, dacă latiniştii din secolul al XIX-lea, pe care B.P.Hasdeu, autorul celebrului studiu ”Perit-au dacii?” (1861), i’a numit ironic ”ştiinţifici”, n’au avut capacitatea lingvistică de a descoperi adevărul, tuturor acestora putându’li’se găsi o scuză, considerăm că ”ştiinţificii” de astăzi, romanomani şi latinomani, nu au nicio scuză, fiind dominaţi probabil de un reprobabil interes personal şi nu au acum, când au apărut atâtea dovezi, informaţii noi şi opinii argumentate ale unor cercetători români şi, mai ales, străini, obiectivitatea şi nici tăria pentru reevaluarea poziţiilor anterioare, unii dintre ei fiind conduşi, opinăm, având în vedere persistenţa într’o evidentă eroare, chiar de rea-credinţă.

5). Din cele evidenţiate, se desprinde o idee concluzivă cu importante urmări în cadrul lingvisticii generale, la a cărei formulare ”se sparie gândul” (vorba cronicarului), şi, pentru a atenua gravitatea consecinţei, o vom enunţa în formă interogativă, desigur cu sens retoric: Oare întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul, pornind de la teza că latina e limba de origine, ”limba mamă”, a tuturor (zece) limbilor romanice, pe o premisă falsă şi având la bază un fapt lingvistic artificial, inventat, deci nereal? Cercetătorul Gabriel Gheorghe a afirmat mai demult că limba română este ”cheia romanisticii”[107], iar M. Vinereanu consideră necesară opţiunea ”către o nouă ştiinţă a romanisticii” [108].

Se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce ”limbi romanice”?), care să ilustreze schimbarea necesară în sensul adevărului ştiinţific, lingviştilor români de astăzi revenindu”le această fundamentală, stringentă şi patriotică îndatorire.

Note

[1] Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 814

[2] Mihai Vinereanu, Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[3] Iulia Brânză Mihăileanu, Cercul vicios al jongleriilor ,,ştiinţifice”, în Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[4] Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Teocora, Buzău, 2012, p. 28

[5] Eugen Lozovan, Dacia sacră, Ediţie îngrijită, repere biografice şi schiţă de profil de I. Oprişan. Traducere din limbile engleză şi franceză de M. Popescu, Ediţia a II-a, Ed. Saeculum, Colecţia Myrhos, Buc., 2006, p. 120

[6] Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 35

[7] Apud Valentin Roman,  vatra-daciei. ro/cine-erau-colonistii-adusi-de-romani-in-dacia, 4.03. 2015

[8] [9] Informaţia trebuie privită cu o anumită rezervă datorită considerării de către unii cercetători a operei citate (H. A.) lucrare nesigură, cu multe aspecte inventate.

[10] Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1982, p. 97, apud Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 128

[11] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, Editura Hiperion, 1991, p. 187

[12] Alexandru Vulpe, Sintagma „strămoşii noştri daci” ar trebui discutată, în Historia, nr.120, dec. 2011

[13] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p. 188

[14] Vezi Carme Jimenes Huertas : ”Nu a existat niciodată o societate daco-romană stabilă. Spre deosebire de ceea ce s’a petrecut în Spania şi în alte ţări aflate sub jugul Bisericii Catolice, nici în secolele următoare latina nu s’a impus ca limbă de cultură. Şi atunci, cum se face că în România de azi există o mare unitate lingvistică pe întregul său teritoriu? Unde sunt factorii de romanizare?” în Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 70-71

[15] Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 77

[16] Carme Jimenes Huertas, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 224-225

[17] Ultima piesă, catrinţa, o găsim în îmbrăcămintea femeilor din vechiul şi celebrul mozaic de la Ravena, sec. VI d.Hr., şi pe care DEX-ul o dă ca fiind cuvânt de origine maghiară, pe când (situaţie jenantă pentru specialiştii noştri lexicologi, descoperită de lingvistul Marius Sala) chiar Dicţionarul istorico-eimologic maghiar, editat în 1970 la Budapesta de Academia Maghiară, îl consideră de origine română. Vezi şi Gabriel Gheorghe, Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare văzută de la Budapesta, în Noua Revistă Română, 09.11.2012

[18] Euroindeanism şi dacism în Antologia sanscrită în Dacia magazin, nr.44, iunie 2007, p.30 şi urm.

[19] D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[20] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra ”Vechii Europe”, Casa de editură ”Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 227

[21] În D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[22] Vezi Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 91-95

[23] Altcumva despre limba română în Revista de lingvistică şi cultura română, nr. 1, 2014

[24]Apud D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 29

[25] Vezi D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 39

[26] Pentru morfologie, sintaxă şi fonetică vezi D. Macrea, Lucr. cit., pp. 21- 23.

[27] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 29: ”Indiferent dacă slava comună a împrumuat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v. sl. sьto”

[28] Apud Ion Gîju, Spaţiu geografic dacic: Panonia, în Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p.56

[29] Apud G.D. Iscru, Art. cit., în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[30] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, p. 107

[31] Noi nu suntem urmaşii Romei, II, Noi Dacii, Buzău, Editura Teocora, 2012, p. 25

[32] Noi nu suntem urmaşii Romei, I,… p. 190-191

[33] Vezi Daniel Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015.

[34] Dacia, patria primitivă a arienilor, în volumul Lumi uitate, Iaşi, 1901

[35] Apud Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, … p. 27

[36] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[37] Cultură şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, p. 49

[38] Vezi Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de Lingvistică şi Cultură Românească, Nr. 5/2015

[39] Bucur Gheorghe, Idem

[40] Lucr. cit., p. 76

[41]Ibidem, p. 10

[42] Ibidem, p. 11

[43] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, (I), în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[44] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Limba geto-dacă – matcă a limbilor indoeuropene şi asiatice, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p.18

[45] Limba „danubiana”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 17-18

[46]  [47] Apud D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 17

[48]Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p. 68

[49] Columna lui Decebal!, II, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p.28

[50] Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 449

[51] Apud Cronica Fundaţiilor, Anul XII, noiembrie 2014, Nr. 75, p. 5

[52] Cf. Napoleon Săvescu, II, Noi, Dacii, …p. 73

[53] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Postfaţă, Editura Biblioeteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 273

[54] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, … p.23

[55] Vezi Lucian Iosif Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma, Bucureşti, Editura Solif, 2012, p. 37

[56] Mihai Vinereanu, Cuvânt înainte, Argument în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008, p. 7

[57] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 11

[58] [59] „Nu ne poate caracteriza exclusiv romanitatea, cum nu putem miza pe autohtonismul ”pur” getodacic. Cele două moşteniri ale noastre sunt imbricate şi cuantumul lor variază de la o epocă la alta, dar calitativ rămân egal îndreptăţite.” Ioan D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[60] Analizând câmpul semantic al războiului, Y. Cortez arată că terminologia în limbile romanice ecoincide, dar nu şi cu latina. De aici concluzia că aceste limbi provin de la o limbă-mamă, dar care nu este în niciun caz latina. Apud Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 70-71

[61] Vezi D. Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015

[62] Vezi M. Vinereanu, Argument, Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, …pp. 11-12

[63] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[64] Lucr. cit., p. 228

[65] [66]  Lucr. cit., p. 226

[67] Cf. L.I. Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma,…, p. 33

[68] Noi nu suntem urmaşii Romei, I, …, p. 32

[69] Vezi ampla argumentare de la pp. 802-803 din Dicţionar etimologic al limbii române. Argument

[70]Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[71] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 90

[72] Dicţionarul etimologic al limbii române…, p. 20

[73] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, …p.24

[74] Meandrele istoriei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 58-59

[75] Vezi şi afirmaşia lui G. Gheorghe: ”Nici măcar Peninsula Italică n’a fost romanizată, cu atât mai puţin regiuni din afara peninsulei.” Apud G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali…, p. 267

[76] Limba ”danubiană”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 19

[77] Lucr. cit., p. 224

[78] Vezi D. Macrea, Lucr. cit., p. 25

[79] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[80] Lucr. cit., p. 50-51

[81] ”Auson sau Ausonius: Intâiul înaintaş al ausonilor şi primul rege al Auşoniei, nume cu care grecii indicau în mod generic Peninsula italică şi care este specificat în mod diferit în izvoare. Ausonii erau o populaţie din Italia central-meridionala straveche, greu de identificat. Strămoşul principal era considerat fiul lui Ulise şi al nimfei Calipso sau, potrivit altor surse, al lui Ulise şi al Circei, sau al lui Calipso şi al lui Atlas. Se credea ca este fratele lui Liparos” în Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi română, Ed.Polirom, 2003, p. 125.

[82] Strămoşii noştri reali,… p. 84

[83] Ibidem, p. 228

[84] Ibidem, p. 84

[85] Istoria trebuie rescrisă – noi paşi către adevăr în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 7, 2016

[86] Pentru română: diftongarea lui o accentuat în oa: solem> soare, florem> floare etc. sau -l- > -r- (gula> gură,

salem> sare) etc. La fel, sistemic, şi în cazul general al limbilor romanice: lat. ct> rom. pt (octo> opt,

noctem> noapte); >it. tt (otto, notte); >fr. it (huit, nuit); >sp. ch (ocho, noches) etc.

[87] Vezi şi Lucian Iosif Cueşdean, Lucr. cit., p. 9

[88] Nu venim din latină, …p. 31

[89] Nu venim din latină, …p. 33

[90] Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[91] Lucr. cit., p. 225

[92] Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 203 (Nota 2) şi p. 212-213

[93] Lucr. cit., p. 211

[94] Lucr. cit., p. 51

[95] Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 5/2015

[96] Vezi L.I. Cueşdean, Lucr. cit., p. 23

[97] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[98] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[99] Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, … p. 14. Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart. 2015

[100] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române? …p. 129

[101] Vezi Introducere la Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[102] Elemente autohtone în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1970

[103] Lucr. cit., p. 10

[104] Ibidem., p. 12

[105] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?…, p. 69-70

[106] I.D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[107] Apud G.D. Iscru, Lucr. cit., p. 83. Vezi şi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[108] Vezi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4/2015

Sursa: limbaromana.org (STATUTUL PRIMORDIAL AL LIMBII TRACO-GETO-DACE FAŢĂ DE LATINĂ, Gheorghe Bucur)

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

UN MEGA-TEMPLU DE ACUM 7000 DE ANI, ÎN LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI AGRARE CUCUTENIENE

Cultura Cucuteni este un adevărat brand românesc, prin numărul mare de aşezări de pe teritoriul țării, iar specialiştii arată că această zonă a făcut parte din leagănul agrar al civilizaţiei europene difuzate apoi către vestul Europei, ca factor civilizator. Avem aici în zonă un punct forte în evoluţia întregii civilizaţii europene. Aici s’ar părea că a fost leagănul de dezvoltare al civilizaţiei agrare europene şi nu neapărat în zonele vehiculate până acuma din Asia, sau Africa. Este tot mai limpede pentru majoritatea oamenilor de știință că arealul cucutenian face parte din dintre zonele din care civilizaţia agrară s’a extins ulterior către vestul Europei.

Arheologii au găsit un mega-templu pe malurile Prutului în cadrul celei mai mari aşezări a misterioasei culturi Cucuteni, o megastructură de peste 1.000 de metri pătraţi care a fost cel mai probabil un uriaş templu de acum 7.000 de ani, și reprezintă o descoperire unicat pentru arheologia românească.

Citește și: ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Cercetătorii botoşăneni, ieşeni şi suceveni au găsit în cadrul unei uriaşe aşezări a misterioasei şi fascinantei culturi Cucuteni, o mega-structură impresionantă. Este vorba de rămăşiţele unei clădiri de peste 1000 de metri pătraţi, cu numeroase dependinţe, situată probabil în centrul aşezări. Uriaşa mega-structură a fost descoperită în cadrul campaniei de săpături începută de curând.

Uriaşa aşezare cucuteniană, în interiorul căreia a fost scoasă la lumină mega-structura, se află pe malul Prutului în apropiere de localitatea Ripiceni. Specialiştii spun că nu s’a mai descoperit o structură de dimensiuni atât de mari, veche de acum 7000 de ani, în arealul culturii Cucuteni din România. Deocamdată cercetările continuă, inclusiv cu determinări magnetometrice, care au reliefat dimensiunile gigantice ale structurii. Ca săpătură, doar 100 de metri pătraţi au putut fi cercetaţi la şpaclu şi periuţă.
Au fost enunţate câteva ipoteze. În primul rând ar putea fi vorba de un templu uriaş, de acum 7000 de ani, un loc de veneraţie şi pelerinaj poate pentru mai multe comunităţi din această zonă. Arheologii cred însă că ar putea fi şi locuinţa sau centrul de putere al unei căpetenii de trib cucuteniene, ce domina politic ambele maluri ale Prutului.

Aurel Melniciuc, arheolog, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani:

”Această mega-structură, este unicat deocamdată în preistoria românească. Gândiţi’vă că este o locuinţă de 1000 de metri pătraţi. Deocamdată s’ar părea unicat pentru Cucuteniul din România. Poate fi un templu, poate fi locuinţa şefului de comunitate, de trib.”

Această structură este de’a dreptul uriaşă, mega-structura era dotată inclusiv cu structuri de apărare, cu palisadă şi val de pământ. Uriaşa locuinţă era ridicată pe o structură de lemn şi era construită dintr’un soi de chirpici. Despre posibilitatea ca acestă structură să fi fost un centrul politic al unei căpetenii care domina regiunea, specialistul arată că ipoteza unor structuri paleopolitice poate fi luată în considerare, dar deocamdată imposibil de dovedit arheologic.

Dumitru Boghian, arheolog, conferenţiar universitar doctor la Universitatea ”Ştefan cel Mare” din Suceava:
”Spaţiul interior are aproximativ 1000 de metri pătraţi, împreună cu incinta, împreună să spunem cu construcţia, şanţul cu palisadă lutuită, în jur de 1500 de metri pătraţi. Este foarte mare. În alte sit-uri, o asemenea megastructură ar reprezenta întregul sit. Structuri paleopolitice, structuri organizatorice ale comunităţilor umane la nivel macro şi micro, au existat din toate timpurile. Din punct de vedere arheologic, acestea fac parte din relaţiile care sunt economice, sociale, spirituale care se fosilisează extrem de greu şi din această cauză arheologia dispune de foarte puţine mijloace până în prezent pentru a avansa asemenea ipoteze. Dar nu trebuie exclus că, acolo unde există modele care se repetă pe anumite spaţii, acolo unde există de pildă o anumită uniformitate a manifestărilor materiale, să existe ca un reflex firesc al acestora şi anumite entităţi mai mici sau mai mari care aveau rol administrativ-politic.  Aveau şi un nivel de trai suficient de ridicat, puteau să construiască aceste sate, unele cu locuri centrale care puteau să aibă şi funcţii administrative, poate religioase, poate de tipul acesta comercial, să construiască arme şi unelte la nivel respectiv, să folosească aramă pe o scară destul de ridicată. Să folosească o serie de invenţii care au fost prezente în neoliticul şi eneoliticul est-central şi sud–est european să le folosească pe scară largă şi bineînţeles expresia artistică atât de bine încetăţenită în splendida ceramică pictată care nu este ceea ce pare la prima vedere, are o serie de coduri culturale bine încetăţenite dar insuficient puse în valoare.”

Mega-structura descoperită în această lună face parte dintr’o aşezare uriaşă, considerată printre cele mai mari descoperite vreodată pe teritoriul României, în cadrul culturii Cucuteni. Misteriosul oraş de pe malurile Prutului are nu mai puţin de 25 de hectare, cu locuinţe, dependinţe, cu zone diferenţiate şi aceată mega-structură încojurată de un val de pământ cu palisadă pentru protecţie. Practic este ca o ”metropolă” cucuteniană de acum 7000 de ani. Situată pe malul Prutului, această aşezare a fost cercetată de 5 ani de zile, de specialişti în arheologie, şi continuă să uimească. Aşezarea acesteia pe malul Prutului, după cum arată specialiştii, a favorizat schimburile economice şi dezvoltarea unei civilizaţii unicat şi misterioasă, numită Cucuteni.

Cei care au locuit în uriaşa aşezare de pe malul Prutului, dar şi cei care au ridicat mega-structura din centrul ei sunt oameni ai Culturii Cucuteni de acum 7000 de ani. Este o civilizaţie misterioasă, dezvoltată, dar mai ales uimitoare prin spiritualitatea ei, prin reprezentările ei artistice unicat, care uimesc la nivel mondial.  Totodată cucutenienii păstrează secrete, nefiind nici până astăzi cunoscut vreun cimitir al acestei comunităţi, fără să se ştie exact ce se întâmpla cu defuncţii.

La descoperirile arheologice de la Ripiceni au fost folosite tehnologii de ultimă generație, printre care scanări magnetometrice și scanări 3D, ce au permis determinarea exactă a amplasării locuințelor în cadrul așezării. În perioada următoare vor fi demontate resturile locuinței pentru recuperarea întregului inventar — vase, arme, unelte, plastică zoomorfă și antropomorfă etc — și pentru stabilirea mai cu exactitate a funcționalității sale.

Într’un comunicat de presă al Muzeului Județean Botoșani se spune:

”Pe lângă cele peste 100 de locuințe rămase în zona neafectată de apele lacului de acumulare, a fost descoperită o structură uriașă de circa 1.000 mp, cu o incintă împrejmuită și fortificată printr-un șanț și o palisadă. Această mega-structură, unicat deocamdată în preistoria românească, putea fi un templu, locuință a căpeteniilor sau avea altă funcționalitate. Poziționarea sa centrală și dimensiunile uriașe demonstrează importanța sa deosebită în cadrul așezării, care și ea este una dintre cele mai mari cercetate până în prezent în cadrul arealului cucutenian din România (circa 20 hectare).”

Instituţia muzeală a continuat, și anul acesta, campania de cercetări arheologice interdisciplinare în cadrul șantierului de la Ripiceni. Proiectul este realizat în colaborare cu Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava și Platforma Arheoinvest de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași şi face parte dintr’un program mai amplu ce vizează studierea ”Evoluției habitatului uman preistoric și protoistoric în depresiunea Prutului Mijlociu”.

Din cauza fondurilor insuficiente și a dificultății efectuării cercetărilor în teren, din uriașa structură a fost cercetată, în campania iunie 2016, doar o mică parte (circa 100 mp).

Sursa: Agerpres.ro, botosaneanul.ro, stiri.botosani.ro, digi24.ro, adevărul.ro

Citiți și: CULTURA CUCUTENI, SPAȚIU DE ETNOGENEZĂ AL GEȚILOR

sau: CIVILIZAȚIA CUCUTENI RIVALIZEAZĂ CU CIVILIZAȚIILE DIN ORIENT