CHEMAREA LUPILOR

Numele lupului nu e atestat în geticã, dar a putut fi dedus din trecutul geților de la nordul Dunării. Lupul a ocupat un loc important, descoperindu’l în orice istorie a românilor. Stindardul getic care avea cap de lup și coadă de balaur, rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. După Nicolae Iorga, şarpele, balaurul din steagul getic nu e ”numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc :

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Romulus Vulcănescu compară în ”Măştile populare” aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr’un cult al lupului. ( … )

Cândva, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxio cutreiera fără răgaz tărâmurile geților pentru a’i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geților că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toți ceilalți, fără a fi în vârstă, avea parul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxio însuși, ci și de fiare.

Zeul, dându’și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți pentru a’l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Geției au ajuns să asculte de el și să’l considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându’i în haită.

După un timp, Zalmoxio vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să’l slujeasca în alt chip, astfel, îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectata fiară a Geției Carpatice, într’un Lup Alb, mare și puternic cât un urs, dându’i menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori geții erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să’i apere pe cei care le deveniseră frați.

Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii. Într’o zi însa, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de aceasta dată pentru a’i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămâna alaturi de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toata vigilenta geților, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii geți încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce’i trădaseră.

Lupul Alb și Zalmoxio se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geții vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Legendele atribuite geților, în general, nu sunt foarte complexe în ceea ce privește intriga, însă felul cum s’au propagat și cum au fost păstrate, conținutul lor plin de simboluri, însemnătatea ascunsă pe care o poartă, fac să fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geților, balaurul cu cap de lup unic în lume la începuturile neamului getic, se propagă și pe alte meleaguri unde se răspândesc triburile geților, inclusiv la romani, cei care vor resrupa mulți geți în legiunile imperiului. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul țării și în vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetători ca fiind simbolul sanctuarelor getice.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. În alte legende în marea lor majoritate demonstrate de către istorici, Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în ”tărâmurile lupilor” și a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarele getice de către Marele Lup Alb, probabil în acele vremuri, acest supranume îl purta ultimul mare preot zamolxian.

”În codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi îl auziți ?”, Felix Crainicu și Cristi Ioniță în ”Legendele dacilor liberi”.

Baci Farcaș, Felix Crainicu și Cristi Ioniță – întregesc fiecare frânturile de poveste. Cât la sută din poveste vine de la bătrânul cioban din Bucegi? Cat la suta a reținut Cristi Ioniță? Cât a adaugat Felix Crainicu din intuiția sa? Nici ei nu mai știu. Aici e misterul. Când intri în poveste, povestea te scrie pe tine, nu tu pe ea. De aceea nu are rost să ne întrebâm ce e adevărat și ce nu în aceste legende. Fiecare lucru își are adevărul său, care astăzi poate fi socotit fabulație, iar mâine istorie curată.

Semnificative sunt și cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi’ţi va mai ieşi /Lupul înainte /

Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /

Frate, cum să’l prinzi / Că lupul mai ştie /

Seama codrilor / Şi’a potecilor /

Şi el te va scoate / La drumul de plai /

La’un fecior de crai – Să te ducă’n rai /

C’acolo’i de trai / În dealul cu jocul /

C’acolo ți’e locul / În câmp cu bujorul / C’acolo ți’e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate devine în dialectul geto-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, geții se identificau cu lupul, animalul totemic cel reprezenta pe Marele Zamolxio / Apollo, dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”davi” sau ”daci”, acesta este un etnonim venit probabil de la romani prin latinizarea termenilor frigieni.  De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, semnificând lup. Aceasta atribuire este după alti autori legată și de rolul geților ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii, sau ai Patriei Originale a Neamului getic, numit și Polul Getic.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”, deci oameni primordiali, dar cu un bun simț ieșit din comun!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând cele expuse este că Geții se considerau Fii Marelui Lup Alb – Zamolxio / Apollo.

Sursă:
Felix Crainicu, Cristi Ionita – ”Legendele dacilor liberi”, Editura Dacica, 2009

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

Mulți ”alogeni de România” se chinuie contracost să ne nege adevărata obîrșie sau să demaște ”conspirația” geților de azi, care pur și simplu nu vor să dispară din istorie.

După ce au redus limba geților la cîteva cuvinte în DEX, au șters memoria culturală a geților, au furat tezaure de pe aceste meleaguri, i’au făcut să se simtă inferiori prin demonizare dac-drac, se opăresc la gîndul că niște rumîni se consideră geți sau ”daci”, și vor să mențină mistificările din istoria oficială cea care le dă dreptul la existență, deși nu au nici o autoritate morală.

Ai dracu geții ăștia moderni: Mihai Vinereanu, Pavel Coruţ, Adrian Bucurescu, Paul Lazãr Tonciulescu, Cornel Bîrsan, Gabriel Gheorghe, Branislav Stefanoski – Al Dabija, Eugen Delcea, care nu vor să se simtă imperatori romani !

Sînt alogeni și latinopați care nu pot concepe cum un istoric, Nicolae Densușianu, după ce a cercetat lucrări în bibliotecile din București, Budapesta, Viena și Vatican, a ajuns la concluzia că pe aceste meleaguri a existat un popor Pelasg care a avut un imperiu ce se întindea pînă în Japonia.

Doar istoria oficială spune clar că lumea a început cu romanii, iar geții erau niște bieți neica nimeni de care romanii s’au impiedicat pentru o clipă.

Ce spune un specimen latinopat despre geții moderni:

”Curentul cultural dacologic, care vrea să repunã în drepturi ”marea civilizaţie dacă”, uită adesea să mai facă diferenţa între fantezie şi fapt, în virtutea unui naţionalism fundamentalist care intoxicã mediul academic şi cercetarea profesionistã.”

Cu alte cuvinte, dacă nu spui că geții au fost șterși de pe fața pămîntului înseamnă că trăiești o fantezie.

Probabil o fantezie au fost și cei 40 de împărați geți sau cum au mai fost botezați de istoricii de carton, ”traci”, ”daci”, ”geto-daci”, ”daco-geți”, ”goți” așa cum li se mai spun în fițuicile oficioase ca să piardă urmele adevărațilornoștri strămoși, pelasgo-geții, și care au condus Imperiul roman de Răsărit după epoca Traian.

Probabil fantezie o fi și Împăratul Galerius care a schimbat pentru scurt timp denumirea imperiului Roman în Imperiul getic sau ”dacic”, așa cum aflăm de la Lactanțiu, cel mai înverșunat dușman al lui:

”Odinioară, cînd a primit titlul de împărat, el a declarat ca ESTE DUȘMAN NUMELUI DE ROMAN ȘI CĂ VREA SĂ SCHIMBE TITULATURA IMPERIULUI ROMAN CU ACEEA DE IMPERIU DACIC.”

O fi și ăsta parte a conspirației mondiale getice. Și cum se mai lasă intoxicat mediul academic, tinerii profesori de istorie nemaidorind să fie prostiți cu latinizarea geților, ei începând sa descopere lucrurile adevărate. Iar dacă este intoxicat înseamnă că este ceva rău, că getismul sau ”dacismul” este o otravă care distruge trupul sănătos al cuceritorilor romani.

Interesant cum acasă la tine ești considerat o intoxicare, cum spun unii inchizitori latrinopați:

”Mai exact, cum s’a ajuns la o exacerbare atît de mare a cultului dacoman?… Totul porneşte de la nevoia unei rădăcini.”

De parcă nevoia de rădăcină ”nobilă” nu i’a determinat pe latinopați să ne blagoslovească cu minciuna etnogenezei dintre ”romani și femeile dace”…

Să ne fie bine înțeles, rumînii nu trebuie să aibe niște rădăcini reale, ci unele impuse de niște indivizi așa-zis școliți pe linie iezuită sau evreiască !!!

Rădăcinile noastre reale sînt cele pelasgice și getice, nu născocirile unor unelte plătite să ne ascundă originile reale.

Ce o fi așa de greu de crezut sau de acceptat ?

Poporul rumîn nu este urmașul celui roman, nici nu avea cum pentru că pur și simplu nu exista un popor roman!

Imperiul roman era un conglomerat de națiuni care’și vedeau de treabă fiecare în felul lor, doar funcțiile de conducere fiind supuse formalităților romane.

Este ca și cum ai spune că a existat un popor sovietic cînd am văzut cu toții că rușii, ucrainienii, uzbekii, cecenii etc. trăiau separat, doar funcțiile de conducere fiind ”sovietice” prin formalism.

A fost cazul și imperiului habsburgic unde o serie de națiuni reale bazate pe limbi distincte l’au moștenit.

Iar dacă nu exista în antichitate acel infailibil popor roman, cum ne’au fost romanizați strămoșii?

Citiți și:  PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Ce mai spun cîrtitorii plătiți de statul rumîn:

”În 1894 Teohari Antonescu publicã o lucrare al cărei titlu vorbeşte de la sine: ”Dacia, patria primitivã a popoarelor ariene”, dar cel care va crea o adevăratã biblie a protocronismului este Nicolae Densuşianu, care nu duce lipsă de erudiţie sau metodologie, dar acestea nu sînt deloc temperate de fantasme…”Dacia preistorică” din 1913 ne prezintă imperiul ”pelasgic”, care se extinde din Dacia începînd cu 6000 î.Hr., ajungînd sã cuprindã Europa, Asia şi Africa…Teritoriul Rumîniei devine nucleul unui mare imperiu, dacii sînt strămoşii tuturor popoarelor, iar din limba dacă derivă toate celelalte. Dacia este un centru al lumii şi un simbol cosmic.”

Deci, Nicolae Densușianu, care nu duce lipsă de erudiție sau metodologie este un fanatic deoarece a ajuns la concluzia că geții sînt urmașii Imperiului Pelasg ce a dominat Europa, Asia și Africa, iar rumînii sînt urmașii pelasgo-geților antici.

Pentru o clipă să fim de acord cu acești adevărați profanatori de memorie ancestrală rumînească și să spunem la fel ca ei:

În perioada 1905-1912, cand geții nu existau în istorie, un istoric rumîn, premiat de Academia Română pentru studiile sale istorice, a primit o bursă de la aceeași academie și a fost trimis să cerceteze istoria rumînilor la bibliotecile din Budapesta, Viena și Vatican. Acesta a citit toate operele clasice de la aceea vreme care îi menționau pe geți sau acei ”daci” inventați de latini.

A fost în zonele rumînești din Serbia și Croația. Cu toată informația acumulată concluzia la care a ajuns a fost să spună că geții sînt urmașii Imperiului Pelasg care a dominat lumea.

La 1900 cînd scrierile SF erau reprezentate doar de Jules Verne. Cînd NIMENI nu s’a gândit în lumea asta să facă legătura între neamurile lor și pelasgi. Nici măcar grecii care au făcut varză panteonul zeilor pelasgi Uran, Saturn, Apollo etc. cu mitologia lor.

NIMENI n’a avut curaj să’și asume istoria unui popor magnific, să se lege de el. Doar un rumîn, istoric, născut într’un sat, Densuș, din judetul Hunedoara. El a avut tupeul să refacă legătura între Imperiul Pelasg, geți și rumîni.

Cum a făcut sau nu Densușianu, adevărul este azi că acesta a avut un fantastic instinct și o viziune remarcabilă confirmată de genetica modernă.

Absurd, nu?

Mai bine stătea Densușianu și învăța ”latinizarea” geților decît să provoace atît stres dacofobilor și getofobilor.

De aici țipetele de groază ale iubitorilor de soldați romani sau al celor fără rădăcini în Carpați printre care maghiaropații. Ei aveau impresia că istoria lumii începe cu Imperiul Roman. Ca și cărțile noastre de istorie.

Înainte de ei nu găsești decît cîteva rînduri.

Acești adoratori de soldați romani au crezut că veșnic vor prosti lumea cu teoria romanizării unde cîteva mii de soldați romani care și aceia erau geți macedoneni care serveau imperiul, ”le’au tras’o la toate femeile” din Geția parțial cucerită, dar mai ales celor din părțile libere.

Femeile gete din Moldova, Maramureș, Crișana etc., care nu au văzut romani în viața lor au născut copii cu ei și i’au învățat doar în ”limba romană” a Romei fără să o cunoască.

Că proastele femei gete au refuzat să mai vorbească limba getică cu cei mici, doar ca să se nască o teorie absurdă a celor care nu ne vor neam de ”barbar”.

Au vorbit ”limba romană” de la Roma pe care au învățat’o ele de undeva. Dacă au rămas însărcinate cu soldați romani pe care nu i’au văzut de ce nu ar învăța ”limba romană” de undeva fără să o audă, poate noaptea în somn?

Bătrînii, care stăteau în satele gețilori liberi și nu aveau de unde să afle de existența romanilor, învătau la ”radio” pe rupte ”limba romana” a latinopaților. Ei, cei mai fanatici păstrători ai tradițiilor getice, dintr’o dată, s’au gîndit că această necunoscută cultură romană este mai faină.

Așa că au îmbrățișat cultura romană a Romei despre care știau … nimic.

Ei nu aveau de unde sa afle de romani. Nu existau televizoare, ziare, internet, facebook să știe de ei. Tot ceea ce știau erau din spusele luptătorilor geți.

O chestiune interesantă și în cazul luptătorilor geți.

Ei au fost romanizați în timpul luptelor. În toiul luptelor pe viață și pe moarte ei învățau ”limba romană”. Nici nu mai vorbeau limba getică, probabil de rușine.

Se simțeau barbari provinciali, asa că vorbeau latina înainte de luptă, în toiul luptei și după luptă. Poate era o strategie să’i facă pe legionarii romani să’i considere frați și să treacă pe nivelul de non-combat.

Alte elucubrații ale getofobilor de serviciu:

”Majoritatea protocroniştilor nu au studii de istorie, ignorã scrierile istorice, scot din context idei, hiperbolizeazã surse incerte şi izolate (Tăbliţele de la Sinaia, de la Tărtăria etc.), apeleazã la argumente logice care nu sînt decît speculaţii şi îi anatemizeazã pe istorici pentru că ar ascunde adevărul.”

Cu un astfel de mod de a explica trecutul nostru și copiii de gimnaziu realizează că istoria oficială a rumînilor este în suferință vizibilă.

Dacă unul singur a avut studii de istorie, și a fost premiat de Academia Rumână, este azi considerat fanatic.

Dacă rumînii iubitori de istorie și de geți acționează pentru redescoperirea strămoșilor reali, ei nu trebuie băgați în seamă pentru că nu au studii de istorie.

Mai bine să ai studii de istorie (dar ce ”istorie”?) și să repeți ca papagalul inepția că geții au fost romanizați și că rumînii au apărut ca simbioză între ”femeile dace și poporul roman” care erau de fapt geți, celți, iberici etc.

Dacă cineva găsește Tăblițe cu scris mai vechi cu 1.000 de ani decît cel sumerian reprezintă un caz izolat și nu trebuie cercetat pentru a vedea dacă mai sînt și alte Tăblițe în genul celor de la Tărtăria, așa cum se închid la foc automat șantierele arheologice din calea autostrăzilor, de teama ca istoria meleagurilor noastre care zace îngropată să nu strice dogmele Academiei Rumîne.

Ar fi chiar păcat să rescrii toată istoria oficială (o maculatură în spatele căreia se află o imensă muncă de mistificare) pe baza a trei tăblițe cu un scris mai vechi decît cel sumerian. Tone de maculatură tipărite inutil an de an în care ni se spune că cel mai vechi scris este cel sumerian să nu mai aibă folos doar pentru 3 tăblițe care sînt de fapt peste 20?

Mai bine nu cercetăm și facem arheologie cu excavatorul pe autostrăzile patriei. Cum se bagă o cupă de excavator în pămînt cum scot artefactele pelasgilor sau geților, la 1-2-3 metri, de rămîn fără replică iubitorii de romanizatori.

Ei tot așteaptă acel ceva care să le confirme că geții și’au uitat limba și tradițiile si le’au îmbrățisat pe cele ale legionarilor romani care erau geți din sudul Dunării înrolați din Macedonia.

Așteptare frumoasă, dragi denigratori !

Oamenii de bun simț nu se auto-amăgesc că ar fi niște urmași de legionari romani care și aceia erau în mare parte macedoneni (Leg. a V-a Macedonica), ci de pelasgo-geți sau chiar și ”daci” autohtoni, deși ”dac” este un exonim venit pe linie latină precum ”vlah” venit pe linie germanică sau slavă.

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

POTOPUL ȘI LIMBA ROMÂNĂ

maglemosian-azelian

Ce legătură există între Potop și Limba Română vom vedea în cele ce urmează. În câteva cuvinte putem afirma că o parte din strămoșii românilor au trăit pe plajele Mării Negre și ale Gurilor Dunării care acum sunt inundate sub apele mării. De asemenea, se poate spune că parte din strămoșii dunăreni ai românilor, au înlocuit mai întâi prin migrare și apoi prin înmulțirea populației, dintr’un anumit răstimp istoric semințiile vechi ale mezoliticului Europei de vest devenind majoritare numeric.

Cunoaștem că sunt destui teoreticieni, istorici, arheologi sau alți specialiști care vorbesc de o sedentaritate a românilor în spațiul carpatic, însă acestora trebuie să le răspundem că strămoșii noștri nu au fost chiar sedentari, din moment ce aceștia nu s’au cantonat doar la acest spațiu. Chiar dacă mezoliticul românesc este marcat în mare parte de o stabilitate a populației, așa cum se observă pe harta de mai jos marcat cu maro îndeosebi pentru zonele târzii ale culturilor Cucuteni, Boian și Gumelnița, pe albastru fiind marcate zonele de migrație, nu același lucru se poate afirma începând din neolitic și ulterior, după ce se inventează roata și se domesticește calul.

Este cât se poate de evident că cei care adoră ideea sedentarismului se bazează pe o componentă importantă a băștinașilor care nu au plecat niciodată asigurând o permanentă continuitate, dar la fel de adevărat este că multe triburi pentru care spațiul devenise insuficient au migrat spre vest.

Albastrul indică regiunile din Mezolitic cu migrație înaltă și regiunile maronii cu sedentarism relativ scăzut (rata migrației relative).

Numai că referindu’ne la popoarele nomade trebuie să amintim că și acestea au păstrat o rezervă de populație la locurile de baștină. E cazul să amintim aici mongolii, tătarii sau turcii care cu toții au păstrat în Asia o anumită continuitate, deși contingente importante s’au deplasat către zonele europene. Același lucru se poate spune și despre triburile de siberieni și uralici care azi își spun unguri, cei care și azi mai au rude lingvistice îndepărtate geografic precum sunt mansii și kanthy în Siberia.

Dacă acest lucru s’ar fi petrecut altfel, Europa nu ar fi avut distribuția genetică a populației din zilele noastre, iar istoria s’ar fi scris altfel. Problematica este extrem de simplă: așa cum în spațiul carpatic s’au așezat seminții cu ADN diferit, în diferite etape și conjuncturi istorice succesive, la fel generațiile următoare au plecat din spațiul carpato-dunărean și și’au continuat destinul de a popula mai departe continentul către vest până la Atlantic.

Un alt lucru privit cu superficialitate este cel al atribuirii poporului român a unei eterogenizări etnice mai mare decât ea a fost posibilă în trecut, coeziunea lingvistică pe un areal atât de întins fiind un argument solid împotriva acestei teorii. Nici măcar considerentele de ordin genetic nu converg către acest fals postulat.

Proto-europenii au trăit ca vânători-culegători până în anii 7000 î.Hr. pe țărmurile Mării Negre, sau mai exact pe malurile Lacului Getic care era de mai mică întindere, după ce apele Mării Getice (sau Sarmatice) s’au retras acum mai multe milioane de ani. Aceștia erau în principal oameni ce trăiau pe coasta mării cu o tehnologie avansată și o bună organizare socială. Datorită faptului că’și confecționau bărci erau pescari și buni marinari. De unde știm că’și construiau bărci?

Premiza 1. Un neam trăitor la malul unei ape nu putea rezista tentației de a intra în posesia nesecatei bogății de hrană ce îl aștepta în mare ca să o dețină. Fiind un bun vânător pe uscat, devine un la fel de bun vânător de apă și un marinar cutezător.

Premiza 2. Dacă legenda biblică a Arcei lui Noe are un sâmbure de adevăr privind măreția unei astfel de construcții, cum am putea nega că acest neam nu putea fi unul de marinari și pescari încercați ce’și confecționau cu ușurință ambarcațiuni de diferite tipuri sau mărimi.

Astfel de bărci scobite în trunchiuri de copac numite monoxile descoperite pe teritoriul României se află la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova (aici sunt două), la Complexul Muzeal Arad, și una este şi la Muzeul Marinei Militare din Constanţa.

Trunchiul de copac scobit este primul pas în arta nautică, o tehnică veche de mai bine de 5000 de ani fapt demonstrat de descoperirea în unele aşezări preistorice dobrogene a unor resturi de peşti ce nu puteau fi pescuiţi decât în larg. Desigur, fiind un material perisabil în mediu aerob, de aceea nu ne’au rămas unele foarte vechi, păstrându’se neatinse doar în mediu anaerob, mai ales acelea ce s’au scufundat în mâlul care le’au protejat.  Aceste tipuri de bărci erau folosite şi ca pod umblător: două dintre ele erau puse una lângă alta, legate între ele şi acoperite cu scânduri, pentru a putea trece chiar şi un car cu boi de pe un mal pe altul.

Lacul Getic, putea fi considerat un Mare Nostrum, „marea noastră”. Această situație era într’o anumită măsură comparabilă cu cea a elenilor de mai târziu din Marea Egee. Faptul că au folosit „marea lor” ca mijloc de transport și comunicare înseamnă că limba lor nu numai că s’a răspândit pe toate țărmurile, dar și a împiedicat o diversificare prea mare a acesteia. Toți elenii au susținut că nu s’au putut înțelege și au prezentat toți vorbitorii non-eleni ca barbari. Aceștia erau niște străini care vorbeau un „blablabla”, ale căror ”bâlbe” nu le puteau înțelege niciun elen. Cum de se diferenția limba elenilor plecați din câte știm, dintr’un loc apropiat cu al acestor barbari, vom încerca să deslușim în rândurile următoare.

Dacă o limbă se răspândea pe cele mai multe maluri ale unei mări sau a unui lac închis, mai mult sau mai puțin închis cum vom considera Lacul Getic înainte de Potop, atunci limba avea tendința de a deveni mai uniformă. Ritmul și intensitatea dezvoltării unei limbi comune depindea de o serie de condiții, cum ar fi: sentimentul tribului ancestral și tradiția, contactele familiale intense, comerțul și monopolul comerțului, care a oferit o valoare adăugată mult mai mare, condiții de viață similare, inamic comun, și așa mai departe.

Proto-europenii în jurul Mării Negre, apoi Celții în jurul Mării Irlandeze, Germanicii în jurul Mării Nordului, Minoicii din Marea Egee, ar părea că exista un model aici. Cu toate acestea, situația o vom considera momentan doar o coincidență, dacă ne raportăm și la triburile ce locuiau în jurul Mării Adriatice care au vorbit limbi diferite, de exemplu, în Peninsula Italică de unde se pretinde de latiniști că s’ar fi latinizat alte popoare, din locul unde nu a reușit să devină ea însăși unitară.

Limba proto-europeană se dezvoltă, probabil, între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. În 1997, William Ryan și Walter Pitman au publicat dovezi că o inundație masivă a Mării Negre a avut loc în jurul anului 5600 î.Hr. prin Bosfor. În acel moment, ”Marea Neagră” era un lac de apă dulce, cu un nivel de apă situat la aproximativ 80 de metri sub nivelul actual. Nivelul apei din Marea Neagră între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. este mai greu de evaluat. Este foarte probabil că plajele se mișcau continuu înainte și înapoi în diferite epoci, ceea ce face dificilă atribuirea unei plaje vechi pentru o anumită perioadă care acum probabil este situată sub apă.

O altă consecință este că găsirea dovezilor arheologice ale existenței însăși a oamenilor din acea epocă care au trăit pe plaje va fi dificilă. Știm că oamenii preferau să locuiască în apropierea plajelor. Avem nenumărate exemple în istorie în locuri diferite pe glob, Nil, Indus, Tigru și Eufrat etc. O imensă sursă de hrană putea fi găsită în fostul mare lac cu ajutorul pescuitului. Hinterlandul din spatele țărmului era, de asemenea, plin de vânat sălbatic. Hinterlandul atrage păsări de apă ușor de capturat. În acel mediu primitor și atractiv, au locuit primii europeni.

Dr. Ryan și dr. Pitman ar fi dorit să teoretizeze pe un teren mai sigur, când sugerau o legătură între creșterea bruscă a Mării Negre și schimbările culturale din Europa și din alte părți. Începând acum 12.000 de ani în urmă, imediat ce lumea a ieșit din ultima epocă glaciară, Europa și părți din Asia au suferit într’un interval de 1.000 de ani de condiții deosebit de aride. Nivelul Mării Negre scăzuse, dar țărmul fertil trebuie să fi fost o oază primitoare. Oamenii care trăiau deja acolo ori au venit ulterior, reacționând la criza ecologică din jur, ar fi putut dezvolta o cultură agricolă timpurie. Nimic nu este dovedit, desigur, pentru că orice urmă a așezărilor lor este acum sub apă. După ce perioada aridă s’a încheiat, în Anatolia (azi Turcia) și în nordul Balcanilor, a apărut o fermă întinsă, dar în acest moment cele mai vechi dovezi ale agriculturii sunt înregistrate la sudul Mării Negre.

Cei doi geologi sugerează că, odată cu aprovizionarea cu apă proaspătă dulce, oamenii de la Marea Neagră ar fi putut fi și fermieri de succes. Ulterior inundației bruște acum 7500 de ani, acești oameni trebuie să’și fi luat cunoștințele și abilitățile în altă parte, inclusiv spre sud în Levant sau Mesopotamia. Arheologii au stabilit că în următorii 200 de ani așezările agricole au început să apară pentru prima dată în văile și câmpiile râurilor din Europa Centrală. Deplasarea oamenilor în această direcție ar putea fi explicată deoarece cea mai mare pierdere a uscatului la inundații a avut loc pe coasta de vest și nord a Mării Negre la Gurile Dunării.

Despre migrarea populației, dr. Ryan și dr. Pitman au concluzionat într’un raport al constatărilor lor, că „ar fi putut fi provocată de expulzarea permanentă a locuitorilor care s’au adaptat la resursele naturale ale periferiei vestice de la Marea Neagră”.

În imediata apropiere a Gurilor Dunării se remarcă una dintre cele mai avansate culturi ale neoliticului românesc și mondial, Cultura Cucuteni, dar și Turdaș-Vinca, Boian, Gumelnița etc.

Într’un studiu recent se arată că sud-estul Europei a servit în mod constant ca zonă de contact genetic între diferite populații. Acest rol a contribuit probabil la seria extraordinară de inovații culturale care caracterizează regiunea, de la figurinele elegante ale neoliticului până la ornamentele și metalele prețioase de la Varna. Înainte de sosirea agriculturii, această regiune a înregistrat o interacțiune constantă între grupurile extrem de divergente de vânători-pescari-culegători, iar această interacțiune a continuat, poate accelerat, după preluarea agriculturii în viața socială,  ( www.nature.com/articles/nature25778 ).

Douglass Bailey, arheolog de la Universitatea din Wales din Cardiff, care se specializează în săpăturile din Balcani, a spus că la început a fost precaut cu astfel de speculații, dar ulterior s’a gândit că dr. Ryan și dr. Pittman ”ar fi putut să fi dat peste ceva extrem de important”.

Migrația poporului Mării Negre, arăta el, ar fi putut fi „punctul de plecare pentru o perioadă drastică de schimbare care a culminat cu epoca cuprului”, o perioadă de cultivare a alimentelor, a așezărilor permanente și a noii tehnologii a metalelor care a început cu aproximativ 7000 de ani în urmă. Cei doi geologi Lamont-Doherty și’au început cercetările când au fost invitați de Academia de Științe din Rusia să se alăture unei expediții e cercetare.

Ei tocmai aflau de la Dr. Petko Dimitrov de la Institutul bulgar de Oceanologie din Varna că a detectat fostele plaje ale Mării Negre, când nivelul apelor părea la mai mult de 400 de metri mai jos. Cercetările anterioare au stabilit că Marea Mediterană era practic uscată sau în orice caz foarte joasă și a fost completată după epoca de gheață și că Marea Neagră a fost cândva un bazin de apă dulce. Dar s’a crezut că legătura dintre cele două mări a avut loc treptat.

Lucrând împreună cu rușii, dr. Ryan și dr. Pitman au făcut profiluri seismice ale etajului maritim din România, Ucraina și Rusia. Acestea au arătat țărmuri succesive și întinderi de teren uscat odată ce se scufundau, la adâncimi diferite în mare. Probele de sedimente au fost bogate în cochilii zdrobite de apă dulce, albite de soare, când au acoperit plajele originale. În straturile superioare, toate rămășițele erau de viață cu apă sărată.”

„Dacă ar fi existat un potop”, a spus dr. Pitman,”toate vârstele pentru aceste foste maluri și post-inundații ar trebui să fie aproape la fel.

Dr. Glenn A. Jones de la Texas A & M Institute of Oceanography din Galveston datează  organismele descoperite și consideră că este posibil, iar spre surpriza tuturor, data a fost mai recentă decât era de așteptat – cu 7.540 de ani în urmă, cu o ușoară marjă de eroare.

Din câteva calcule rapide, dr. Pitman și’a dat seama că suprafața mării trebuie să fi crescut un picior pe zi, poate de 100 de zile la înălțimea inundației. Pentru ca să se întâmple, torentele de apă trebuiau să treacă prin Bosfor în Marea Neagră, la o rată de 400 de ori mai mare decât a cascadei Niagara. Adâncurile largi din Bosfor astăzi par să ateste forța influxului care a schimbat Marea Neagră și poate sau nu să fi schimbat cultura europeană timpurie și astfel diversificarea rapidă a dialectelor proto-europenilor.

Dacă Pitman și Ryan caută efectele deplasării locuitorilor bazinului Mării Negre ca urmare a inundațiilor, de ce să nu examinăm și alte posibilități?

Este puțin probabil, chiar dacă s’ar da instrucțiuni de la Dumnezeu, că un popor care nu este familiarizat cu ambarcațiunile ar avea expertiza inginerească pentru a construi o navă de dimensiunile Arcei. Povestea Arcei lui Noe a fost văzută mult timp de comunitatea științifică ca o fabulă împrumutată de scriitorii genezei din miturile sumeriene și, prin urmare, trebuie să fi fost un mit. Unele dintre cele mai mari descoperiri arheologice, inclusiv ale lui Pitman și Ryan, au provenit din descrierile obținute din ceea ce au fost considerate a fi mituri. Acestea includ, deși nu se limitează doar la Troia, Sodoma și Gomora, Ierihon, și, desigur, cea a lui Pitman și a lui Ryan.

Geneza 10: 1 până la 10: 5 spune:

”Acestea sunt generațiile fiilor lui Noe, Sem, Ham și Iafet; și ei au fost fii născuți după potop, fiii lui Iafet, Gomer și Magog; Madai, Javan, Tubal, Meșec și Tiras, fiii lui Gomer: Așkenaz, Rifat și Togarma, fiii lui Iavan: Elisei, Tarsis, Kittim și Dodanim. Neamurile împărțite în țara lor, fiecare după limba lui, după familiile lor, în neamurile lor.”

Țărmul marcat cu roșu a fost zona locuită cea mai afectată de inundații masive. Se observă ușor că țărmul estic al Lacului Getic nu prezintă urme de inundații catastrofice ce ar fi putut avea conotații biblice, cu excepția Mării Azov din nord-est.

Rețineți că pasajul pomenește de neamuri, nu terenuri. Ar putea tribul lui Noe să includă niște indivizi marinari înainte de inundații? Dacă nu, atunci cum ar fi obținut expertiza pentru a construi arca?

Există unele dovezi despre comerțul care ar fi existat între orașele Anatoliei și alte orașe de’a lungul coastei mediteraneene. Ar putea aceste orașe să fie avanposturi ale unei civilizații mai mari situate undeva în Bazinul Mării Negre?

Expertul biblic Michael Sanders a subliniat că înființarea unor orașe sumeriene timpurii în câmpia nordică a Tigrului și Eufratului a avut loc la scurt timp după data inundațiilor din Marea Neagră. Se pare evident, că aceasta presupune o cauză și un efect, precum poate a fost și Epopeea lui Ghilgameș. Ghilgameș, care a trăit cu aproape 1000 de ani înaintea lui Noe, aflase despre legenda lui Uta-Napiștim, legenda despre marele potop poruncit de zei din care a scăpat doar bătrânul Uta-Napiștim.

Uta-napiștim sau Utnapiștim este un personaj din Epopeea lui Ghilgameș, care este însărcinat de Enki (Ea) să’și abandoneze bunurile sale lumești și să construiască o navă gigantică care să fie numită Păstrătoarea Vieții. El a fost, de asemenea, însărcinat să’și aducă acolo soția, familia și rudele sale, meșterii satului, pui de animale și semințe. Inundațiile care au avut loc au ucis toate animalele și toți oamenii care nu se aflau pe corabie și se crede că au inspirat povestea Arcei lui Noe. După douăsprezece zile pe apă, Utnapiștim a deschis trapa corabiei pentru a privi în jur și a văzut pantele Muntelui Nisir, unde a poposit șapte zile. În cea de’a șaptea zi, el a trimis un porumbel pentru a vedea dacă apele s’au retras, iar porumbelul nu a găsit nimic altceva decât apă, așa că s’a întors. Apoi a trimis o rândunică și aceasta s’a reîntors, negăsind nimic. În cele din urmă, Utnapiștim a trimis un corb, iar corbul a văzut că apele s’au retras, așa că a zburat în cerc și nu s’a mai întors. Utnapiștim a eliberat apoi toate animalele și a făcut un sacrificiu zeilor. Zeii au venit și pentru că el a păstrat sămânța omului, rămânând loial și având încredere în zei, Utnapiștim și soția sa au dobândit nemurirea, precum și un loc printre zeii cerești.

Dacă o amintire a inundațiilor din Marea Neagră a influențat într’adevăr povestea lui Gilgamesh, atunci ar putea fi și o sursă a povestirii lui Noe în Cartea Genezei. Cercetătorii au remarcat de mult similitudini izbitoare între inundațiile din Epopeea lui Gilgamesh și Geneză și au suspectat că israeliții au copiat versiunea lor din legenda lui Gilgamesh sau independent de o tradiție comună care ar fi putut rezulta dintr’o adevărată catastrofă cu mult înainte.

Dr. Ryan și dr. Pitman recunosc că legătura dintre inundațiile din Marea Neagră, Gilgameș și Noe presupun un decalaj în timp, dar întotdeauna legenda este menționată ulterior desfășurării evenimentelor, și niciodată în cursul lor. Așa se consolidează miturile și legendele în definitiv.

Într’un raport științific, ele se sprijină în principal pe constatările geologice. Dar, în conferințe informale și un documentar de televiziune BBC, difuzat în Marea Britanie, ei elaborează posibilele implicații pentru agricultura timpurie și mitologie, sperând, spun ei, să promoveze un dialog cu alți oameni de știință și arheologi.

Dr. Ryan într’un interviu:

”Tot ce vedem cu adevărat este o corelatie în timp. Nu înseamnă neapărat că există o cauză și un efect. Poate fi doar o coincidență, dar este prea mult ca o coincidență să nu fie investigată în continuare.”

Dr. Pitman a spus:

”Arheologii ar trebui să se ocupe într’un fel sau altul.”

La BBC, dr. John Dewey, geolog de la Universitatea Oxford, a declarat:

”Geologia este foarte clară. Întrebarea reală este: explică inundațiile biblice sau un alt fenomen.”

Dr. Stephanie Dalley, o autoritate de la Oxford, întrebată despre istoria lui Gilgameș, spunea că se îndoiește că există o legătură între evenimentul din Marea Neagră și inundațiile mitologice, remarcând o mare separare a celor două geografic cât și în timp. Ghilgameș care a inspirat povestea a fost posibil un conducător al orașului Sumerian Uruk în jurul anului 2600 î.Hr., două milenii și jumătate după Potopul Mării Negre, iar cele mai vechi versiuni scrise cunoscute ale legendei eroice sunt pe tablete de lut de la un mileniu după domnia sa.

Înțelept ar fi să se poate dovedi, interpreta sau reconsidera că o mare parte din Geneză este o sursă de informații valoroasă despre originile, mediul, geografia și tehnologia ambelor civilizații paleolitice de vârstă timpurie și târzii, în lumina importanței pe care relatările cronicarilor au fost făcute pe seama lor. Înțelegând prin aceasta faptul că, prin înregistrările orale, a fost stabilită legitimitatea cererilor de proprietate asupra terenurilor sau a proprietăților, iar acestea, la rândul lor, au fost consemnate cronologic în memorie, cu asocierea lor cu un eveniment major, cum ar fi inundațiile, războaiele sau domnia unei căpetenii sau a unui rege. Prin astfel de istorisiri, așadar, descendenții unui anumit patriarh au putut să’și legitimeze poziția de lider tribal, să pretindă tratatele și acordurile antice și să ceară un tratament echitabil în timp ce trecea sau revendicau terenurile rudelor sale apropiate și îndepărtate.

Istoria egipteană a fost înregistrată exact în aceeași manieră, datele au fost legate de evenimentele majore. Înregistrările lor conțin, de asemenea, informații istorice, ecologice, medicale, agricole, astronomice, lunare și solare, maritime, inundații, precum și date și înregistrări etnice sau de cucerire. Aceasta ar fi o dezvoltare naturală pentru orice cultură de sine stătătoare, suficientă pentru timpul lor și care includea olăritul, ingineria, filosofia, agricultura, păstoritul, comerțul, țesătoria și alte domenii de specialitate. Fiecare profesie sau specialitate trecea de la generație la generație tehnicile specifice obiectului său.

Popoarele nomade ar favoriza în mod firesc istoriile și tradițiile orale, care nu aveau luxul unei locații permanente în care să inscripționeze istoria și tehnologiile lor pe tablete fragile de lut, ori mai rezistente de piatră. În acest caz, anumite măsuri de precauție pentru a asigura exactitatea acestor istorisiri ar părea sensibile, cum ar fi adoptarea formei litanice. În timp ce egiptenii aveau o metodă de înregistrare a informațiilor importante legate de supraviețuirea de sine și bunăstarea națională, evreii nu au adoptat o metodă scrisă pentru a înregistra date importante până după 1000 î.Hr. O formă litanică de păstrare a înregistrărilor, aparent a fost suficientă până atunci.

Dacă se dă orice credibilitate exactității relatărilor despre Geneză, atunci le putem trata precum datele obținute din alte surse în care se înregistrează istorisirile verbale, acuratețe ce ar presupune un interes minim. Asta înseamnă că narațiunile ar fi, în cea mai mare parte, literale în înțelegerea cronicarului și ar fi predispuse la discrepanțe normale și identificabile, din cauza unei interpretări greșite sau a unor pierderi de date. În acest caz, putem accepta ușor unele dintre aceste date ca fiind doar speculații. Astfel de speculații, la fel de fanteziste de la bun început vor ridica câteva întrebări foarte interesante care să justifice documentarea.

Filozoful grec Platon scrie despre Atlantida că ar fi fost o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. La apogeu, Atlantida a fost o glorioasă civilizaţie a bronzului, cu o uriaşă armată şi flotă, bogată în resurse naturale şi care a prosperat datorită relaţiilor comerciale cu alte naţiuni.

Nici până astăzi fascinantul continent dispărut nu a fost găsit de arheologi, fiind făcute speculaţii cu privire la locaţia sa, ce vizează o suprafaţă uriaşă, pornind din Irlanda şi până în Antarctica. Cel care a scris foarte mult despre Atlantida este filozoful grec Platon în operele sale Timaios şi Critias, ce se presupune că ar fi apărut în jurul anului 360 î.Hr, scrie și Joel Levy în cartea sa ”Istorii pierdute”, apărută și la noi în 2009 la editura Alfa.

Filozoful grec descrie Atlantida ca pe o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. Platon susţine că Atlantida ar fi avut o formă alungită de circa 700 de kilometri, cu un brâu muntos în jurul coastelor şi o întinsă câmpie centrală. Pe principalul vârf muntos din sud s’a construit un mare acropolis în jurul căruia a înflorit principalul oraş cetate. Principalul oraş al Atlantidei era apărat de canale dispuse în cercuri concentrice, cu ziduri înalte care protejau zonele din cercurile intermediare. Atlanţii ar fi realizat un vast canal, ce lega mai multe canale mai mici cu oceanul în partea de sud, iar întregul comerţ al lumii în acea perioadă ar fi parcurs acest drum de apă.

Platon vorbeşte şi despre apariţia Atlantidei, ce ar fi fost creată când zeii din Olimp şi’au împărţit lumea. Poseidon, zeul mării, şi’a însuşit’o şi a transformat’o aşa cum a crezut de cuviinţă. Odată cu creşterea prosperităţii, atlanţii au devenit din ce în ce mai corupţi moral, iar zeii au hotărât să’i distrugă, provocând un uriaş cutremur, care a scufundat Atlantida în adâncurile oceanului.

Teorii fanteziste despre continentul dispărut

Cea mai fascinantă teorie legată de continentul dispărut este expusă de scriitorul american Ignatius Donelly în cartea sa ”Atlantida: lumea antediluviană”. Acesta arată că Atlantida a reprezentat baza marilor civilizaţii ale lumii antice, pornind de la Egipt şi până la imperiul Inca prin prisma tehnologiei şi cunoaşterii avansate a atlanţilor. Donelly a avansat ideea că multe din miturile şi legendele unor culturi, cum ar fi zeii nordici sau mitologia clasică, ar fi avut la bază informaţiile din istoria Atlantidei.

După marele cutremur care a distrus Atlantida, supravieţuitorii s’ar fi refugiat în alte părţi ale lumii, unde au întemeiat noi civilizaţii.

Scriitorul american a adus ca argument al teoriei sale asemănările ce ar exista între construcţia piramidelor din Egipt şi cultul Soarelui, mergând până acolo încât a afirmat că hieroglifele mayaşe şi cele egiptene ar fi fost înscripţionate de atlanţi, care ar fi inventat şi scrierea pentru aceste civilizaţii, alături de astronomie, sticlă, compas şi alte astfel de atribute ale civilizaţiei. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au demontat de’a lungul vremii teoria lui Donelly, un exemplu fiind similarităţile dintre limba mayaşă şi cele mediteraneene, care, de fapt, nu există.

Naziştii s’au folosit de legenda Atlantidei pentru a da credibilitate mitologiei rasiste pe care o promovau. Ei au venit cu ideea că Atlantida ar fi fost locul de origine al arienilor nordici, care au creat civilizaţia pe Pământ şi unde s’ar fi dezvoltat un fel de societate fascistă utopică. Deşi teoria lor frizează ridicolul, grupurile neonaziste din Europa, America şi fosta Uniune Sovietică se raportează des la ea chiar şi astăzi, se menţionează tot în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Pentru mulți dintre istoricii de astăzi, Platon nu a făcut decât să prezinte o ficțiune ca fiind o poveste adevărată. În opinia acestora, el a fost unul dintre fondatorii romanului istoric, definiție care descrie un roman situat în spațiu și timp. Platon a fabricat un mit, inspirându’se din realitățile lumii grecești de atunci, datorită necesității de a elabora o viziune a Atenei care corespundea ideilor politice ale acesteia. În constructia pastișei sale istorice, el a utilizat locuri comune ale istoriografiei timpului său. Ideea narațiunii era de a da o lecție de civism și de bună conduita concetățenilor săi atenieni și de a denunța mercantilismul, indisciplina, luptele și spiritul demagog prezent în politica vremii.

Însă aceste opinii nu sunt împărțite în totalitate de comunitatea istoricilor și arheologilor. În continuare, cercetătorii geografi și geologi încearcă să găsească dovezi care să confirme sau să infirme pentru totdeauna existența acestei insule. Nu numai localizarea Atlantidei este un subiect de controversă, ci și interpretarea descrierii sale care nu se potrivește niciunei locații de pe Terra, dar și modul în care ea a dispărut.

Varianta unui cataclism care a distrus insula nu este în general acceptată în rândul adepților. Unii, mai încrezători în forțele aproape nelimitate ale atlanților, susțin că nu o forță exterioara i’a distrus pe aceștia, ci s’au autodistrus. În urma dezvoltării excesive a tehnologiei, un accident nuclear a fost cel care a pus capăt civilizației. Nu numai la ideea unei puteri nucleare scepticii au fost amuzați, excluzând ideea unei civilizații atât de avansate, care să fi existat cu 9 000 de ani î.Hr. În sprijinul acestora vine arheologia, care nu a reușit până în prezent să identifice artefacte ale unei civilizații atât de îndepărtate.

Posibile locaţii ale Atlantidei

Platon localizează insula în fața Pilonilor lui Hercule, identificați în strâmtoarea Gibraltar. Îndelungile cercetări, chiar și lucrări literare cu pretenții isorice, au localizat insula în aproape toata lumea: din zona Americilor, mijlocul Oceanului Atlantic, Caraibe, partea vestică a strâmtorii Gibraltar, Irlanda și până în Antarctica.

Descoperirea în anul 1969 a unor vestigii subacvatice, în apropierea insulei Bimini, in Bahamas, i’a facut pe arheologi să creadă ca sunt mai aproape de împlinirea visului lor. Pentru multă vreme, s’a crezut că aceste ziduri reprezentau drumul către adevărata insulă Atlantida. Deși cercetările la fața locului au fost amănunțite, arheologii nu au putut găsi nimic concludent care să ajute la identificarea insulei. Chiar și descoperirile ocazionale ale unor triburi izolate, îi făceau pe unii cercetătorii să creadă că stau față în față cu urmașii atlanților.

Ultima (re)descoperire a Atlantidei a avut loc în noiembrie 2004, când cercetătorul american Robert Sarmast anunța că ar fi identificat locația vechiului regat pe fundul Mării Mediterane, între Cipru si Siria:

”Până și dimensiunile se potrivesc perfect. Așa că, dacă toate aceste lucruri sunt doar coincidențe, pot spune ca avem de’a face cu cea mai mare coincidență din lume.”

Echipa sa a detectat pe fundul mării, cu ajutorul sonarelor, structuri care semănau cu niște case și două ziduri care se intind pe mai bine de doi kilometri. Harta descoperirii seamănă, cum altfel, cu descrierea făcută de Platon.

Datorită cantității enorme de informații colectate în toată această perioadă de timp, și ca urmare a nevoii lumii științifice de a trasa anumite coordonate în jurul acestei teorii, o conferință internațională a fost organizată în anul 2005 în Grecia, la Milos. Tema a fost originea mitului și punctarea informațiilor de dată recentă. Tabăra scepticilor s’a reunit cu cea a celor pentru care speranța moare ultima. Cei din urmă au prezentat diverse ipoteze care se învârt in jurul existenței insulei, însă fără a putea localiza cu certitudine Atlantida. Împreună, au stabilit un număr de 24 de criterii pe care eventuala Atlantidă ar trebui să le îndeplinească.

Reală sau nu, misterioasa insulăî și’a adus aportul cu vârf și îndesat la creșterea maculaturii literare. Unii autori au preluat povestea Atlantidei, însă majoritatea s’au lăsat inspirați de mirajul acesteia pentru a’și crea propriile lor insule. De la antici până în prezent, literatura lumii abundă în astfel de istorisiri care mai de care mai fantastice.

Povestea ţesută de Platon şi cei care i’au urmat s’a prăbuşit sub greutatea datelor oferite de ştiinţă. Ipoteza scufundării Atlantidei ca urmare a unui cutremur devastator nu poate sta în picioare pentru că fundul Oceanului Atlantic a fost cartografiat, iar concluzia a fost că nu există întinderi mari de pământ scufundate la mare adâncime. Asta cel puțin pentru cea mai probabilă pentru un timp locație, Oceanul Atlantic.

Este de domeniul evidenţei că Atlantida descrisă de Platon nu există, dar poveştile legate de continentul dispărut ar putea avea totuşi o bază reală. Oamenii de ştiinţă argumentează că Platon şi discipolii săi este posibil să fi greşit traducerea poveştii legată de Atlantida, ce fusese preluată de la un preot egiptean, sau să o fi prezentat în mod deliberat puţin distorsionată.

De pildă, se crede că Atlantida ar fi existat mai degrabă în jurul anului 900 î.Hr. şi nu în anul 9000 î.Hr., aşa cum s’a scris, iar dimensiunile sale să fi fost mult mai reduse, ceea ce creşte considerabil numărul de posibile locaţii unde s’ar fi putut scufunda, se detaliază în lucrarea ”Istorii pierdute”.

În 1913, în ”Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi.

Alte posibile locaţii ale Atlantidei pornesc de la insula Creta, Tartessos, un oraş-stat din sudul Spaniei, care a existat în jurul anului 1.000 î.Hr., Marea Marmara, Santorini sau în largul insulei Cipru. Alții au au văzut’o în Marea Azov.

Dar de ce nu ar fi fost o imensă Deltă care ar fi unit canalele Dunării, Nistrului, Bugului și Niprului, iar Insula Șerpilor să fi fost doar o parte din Metropolisul Atlandidei?

Dacă Potopul a distrus Marea Deltă a Atlandidei, unde canalele sale erau sutele de canale formate de imensa Deltă a fluviilor amintite, ne putem închipui și o bază de plecare a migrației primilor europeni către toate direcțiile știute azi în care au fost duse și limbile ariene, numite azi cu totul nefericit ca ”indo-europene”.

Indiferent dacă a existat sau nu, Atlantida a oferit omenirii și un punct de plecare în ceea ce priveşte provenienţa civilizaţiei. Sunt puţine date despre preistorie, pe parcursul căreia omul nu pare să fi avut istorie, deşi, din punct de vedere anatomic, omul modern există de cel puţin 100.000 de ani. În acest context, Atlantida vine să acopere cumva o parte din acest gol în istorie, în ciuda faptului că nu s’a dovedit de’a lungul vremii că aceasta ar fi existat cu adevărat.

Creșterea Mării Negre a fost un fenomen catastrofal ipotetizat la nivelul vechiului lac în jurul anului 5600 î.Hr., când din apele din Marea Mediterană, depășesc un prag în strâmtoarea Bosfor. Ipoteza a fost numită atunci când s’a publicat 1996, și reeditată  într’un jurnal academic în 1997. Deși s’a convenit că a apărut o serie de evenimente descrise de ipoteză, există o dezbatere importantă asupra datării și magnitudinii evenimentelor. De’a lungul timpului geologic, apa a intrat și ieșit din bazinul Mării Negre, și e suficient să ne amintim și de Marea Tethis. Însă această ipoteză se referă la apariția ultimului flux, iar punctul principal de controversă este dacă evenimentul a fost gradual sau catastrofal.

Marele potop este adânc înrădăcinat în memoria colectivă și religia omenirii și este  denumit și Potopul lui Noe. W. Ryan și W. Pitman, (1999, 2003) au atribuit această inundație bazinului Mării Negre. Propunerea lor de a spori nivelul post-glaciar a nivelului Mării Negre a accelerat dispersia vânătorilor și fermierilor neolitici timpurii în interiorul Europei, formând baza istorică pentru povestea biblică a Potopului lui Noe, a stimulat imens interesul publicului, al comunității științifice și al mass-mediei.

Mii de nuclee și mii de kilometri de profiluri seismice de înaltă rezoluție au fost studiate într’un studiu geologic marin pe scară largă.

Extinzând prezentarea care rezumă rezultatele studiilor geologice și paleocecanografice extinse ale Mării Negre, dar și a fostei strâmtori Manych întreprinse începând cu anul 1970, probele obținute au fost supuse unor studii multidisciplinare (micropalaeontologie, geochimie, sedimentologie) și corelate cu datele izotopilor 14 C, O și C. O multitudine de publicații cu caracter geologic și arheologic și’au revizuit comparațiile.

În contextul ipotezei Ryan & Pitman al Potopului lui Noe, intervalul de timp începând și cuprins între 15.000 – 7.000 de ani este discutat în șase etape cruciale:

(1) Cel mai scăzut nivel (aproximativ -100 m) al lacului Novoeuxinian (Marea Neagră) de apă dulce acum 14.000 de ani;

(2) Creșterea rapidă a nivelului (de la -100 m până la -20 m) între aproximativ 14.000 și 11.000 ani datorată unui exces masiv al nivelului apelor ce au deversat dinspre Marea Caspică către Marea Neagră prin strâmtoarea Manych (a se vedea foto care arată creșterea celor 2 mări).

(3) Restabilirea legăturii dintre Marea Neagră și Marea Marmara și prima apariție simultană a imigranților mediteraneeni în Marea Neagră acum aproximativ 9.000 ani;

(4) Alternativă la legătura prin Bosfor între Marea Neagră și Marea Marmara;

(5) Caracterul treptat și fluctuant al tragediei holocene;

(6) Influența schimbării nivelului mării asupra țărmurilor de coastă și a culturii umane din jur.

Se arată că, deși nu pare să existe prea multe locații pentru ipoteza Ryan & Pitman a Potopului lui Noe, există și o altă posibilitate, de asemenea puternică, de inundație anterioară în bazin datorită deversării masive a apei din Marea Caspică prin strâmtoarea Antică Manych din Nordul Caucazului, reducând spațiul vital disponibil și resursele de hrană pentru paleoliticii epocii, care ar fi putut cauza migrația în interiorul continentului și tranziția de la statutul de culegători-vânători la cel de păstori prin domesticirea și creșterea bovinelor în regiunea stepelor.

Influența apelor CBE (Cascada Bazinelor Eurasiatice) asupra coridorului mediteranean de la Marea Neagră. Reconstrucția bazinului timpuriu Khvalynean (Marea Caspică) pe SRTM de Lavrentiev (2006)

A fost o creștere rapidă a nivelului Mării Negre (Noul Euxin) în intervalul de timp de acum 17.000-15.000 la 50-60 m de la 100-110 m până la nivelul -50-60 m. Noua Mare Euxin (actuala Marea Neagră) depindea de oscilațiile bazinului Khvalynean. Bazinul marin anterior de la Karangation (actuală Marea Neagră) a fost revigorat de apele Khvalyne și transformat în bazin de apă dulce.

Este interesant că torentele de apă Khvalyneane cu 10-12 ‰, care s’au vărsat în depresiunea Mării Negre, păreau a fi de salinitate inferioară (la 6-8 ‰) mai mică decât bazinul Khvalynean. Motivul de reîmprospătare a fost influența complexului fluvial al Dunării, Nistrului, Niprului etc.

Marea Azov ca bazin marin a dispărut în acel timp, depresiunea ei tranformată de deversorul de la Manych-Kerch, umplut de asemenea de apele Khvalyne. Nivelul din acest deversor a fost incizat în sedimentele anterioare până la nivelul de -10-20 m în Asia la Taganrog Bay și la -50-60 în strâmtoarea Kerci.

Adaptarea umană la evenimentele Potopului

Bazinele marine și deversoarele din EIE (Epoca inundațiilor extreme), în special CBE (Ponto-Caspic), au influențat migrația omului timpuriu.

De exemplu: în Sit-ul paleolitic târziu Kamennaya Balka în 3 straturi culturale inferioare  și unul superior conține instrumente microlitice de origine din Orientul apropiat. Acest lucru indică conexiuni culturale din regiunile sudice (Caucaz, Irak). Dar stratul de cultură de mijloc reprezintă cultura autohtonă a Kamennaya Balka fără astfel de elemente microlitice. Vârsta sa (veche de 17.000-15.000 ani) coincide cu activitatea de scurgere a multor canale și legături pentru a fi o barieră pentru conexiunile culturale cu Orientul Apropiat de data aceasta.

Canalul de scurgere de la Manych-Kerch a fost o barieră pentru conexiunile culturale. Evenimentele EIE au avut un efect puternic asupra oamenilor din Paleoliticul târziu , dar nu în sensul de distrugere a civilizațiilor. Dimpotrivă, în continuarea evenimentelor  Marelui Potop, au apărut primele elemente ale economiei productive ca bază a celor mai timpurii civilizații.

Urmare evenimentelor din EIE care au inundat cel mai productiv pământ, modelul primitiv de hrănire al vânătorilor-culegători devine inutil. Aceasta trebuie înmulțită cu dispariția multor refugii din regiunile inundate (1-2 mln km²). Ca rezultat a fost o creștere a densității populației și a stresului de la limita supraviețuirii. Singura modalitate de a supraviețui a fost schimbarea fundamentală a strategiei de producție alimentară: apariția economiei productive (creșterea bovinelor, recoltele și transportul). Ultimul descoperit și cel mai vechi (domesticirea calului, navigația marină) este în bazinul caspic (Matyshin 1976, Dzhafar-Zade 1973).

Cu toate acestea colonizarea Europei se petrece la începutul perioadei unei mini-glaciații numite Younger Dryas.  Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas (circa 12.900 până la 11.700 de ani BP) a fost o revenire la condițiile glaciare care au inversat temporar încălzirea climatică treptată după ce Ultima Mare Glaciațiune a început să scadă acum aproximativ 20.000 de ani. Această perioadă este numită după un anumit indicator, floarea albă sălbatică de tundră Dryas Octopetala, deoarece frunzele sale sunt pe alocuri abundente în Glaciațiunea târzie, adesea bogată în minerogeni, ca și cele din sedimentele lacurilor scandinave.

Evidența fizică a unei scăderi accentuate a temperaturii asupra celei mai mari părți a emisferei nordice, descoperită prin cercetări geologice, au constituit’o dovezile fizice esențiale găsite pentru perioada Younger Dryas. Această schimbare de temperatură a avut loc la sfârșitul a ceea ce științele pământului se referă ca fiind epoca pleistocenului și chiar înaintea epocii holocene mai calde. În științele sociale, acest interval de timp coincide cu etapele finale ale paleoliticului superior.

Younger Dryas a fost cea mai recentă și mai lungă dintre multele întreruperi ale încălzirii treptate a climei Pământului de la Ultima Mare Glaciațiune, acum cca. 27.000 până la 24.000 de ani calendaristici. Schimbarea a fost relativ bruscă, care a avut loc în decenii, și a dus la un declin de 2 până la 6 grade Celsius și avansarea de ghețari precum și condiții mai uscate, în mare parte din emisfera nordică temperată. Se crede că a fost provocată de declinul forței circulației principalului sistem de curenți din Atlanticul Meridional, care transportă apă caldă de la Ecuator către Polul Nord, și la rândul său considerată a fi fost provocată de un aflux de apă rece din America de Nord către Atlantic.

Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas a fost o perioadă de schimbare climatică, însă efectele au fost complexe și variabile. În emisfera sudică și în unele zone ale emisferei nordice, cum ar fi sud-estul Americii de Nord, a existat o ușoară încălzire.
Este esențial să se înțeleagă condițiile de viață ale acestor primi oameni Proto-Europeni.

Dezvoltarea și extinderea poporului Proto-European

Trăind pe țărmurile bogate ale unui mare lac cu numeroasele estuare mari cum era Delta Dunării, oamenii PIE puteau găsi suficiente alimente. Epoca de gheață a provocat  ierni extreme, dar ei aveau luxul să se pregătească cu grijă pentru iarnă în vara ușoară. În calitate de marinari, aceștia se aflau în contact permanent și se dezvolta o puternică organizație tribală. Tehnologia și organizarea le’au făcut superioare vecinilor care trăiau ca vânători-culegători. Aveau de asemenea avantajul numerelor. Deci, ei au putut să’și extindă lent teritoriul pe uscat, în principal spre vest și sudul blând, în amonte pe estuarele râurilor mari, cum era și Dunărea.

Expansiunea s’a accelerat dramatic la începutul perioadei Younger Dryas. Topirea gheții a eliberat o întindere uriașă de pământ. O mulțime de oameni PIE au migrat și spre nord-vest, unde au adus limba lor Maglemosiană. Alții au migrat în celelalte direcții posibile.

După această extindere, zona limbajului PIE nu mai era uniformă. Clanurile PIE au părăsit țărmurile Mării Negre și, pe măsură ce distanța a crescut, comunicarea cu patria lor a devenit din ce în ce mai dificilă. Variante de PIE s’au dezvoltat local înainte de apariția agriculturii.

Limbi pre-agricole în Europa de Vest

Cultura Maglemosiană specifică zonelor de țărm ale Mării Baltice și Mării Nordului, axată pe pescuit, cu numeroase vestigii de tipul cârligelor și al canoelor cu padele este un foarte vechi martor al proto-europenilor.

Pe malurile Oceanului Atlantic s’a vorbit Azeliana, care ar putea fi un părinte al limbii Bascilor. Cultura Azeliană, cu punct de plecare în Muntii Pirinei, răspândită ulterior până în Scoția, este caracterizată prin producerea unor microlite geometrice. Atât azeliana cât și maglemosiana au devenit cele mai importante limbi în zona slab populată din vestul Europei, la nord de Pirinei. Limbile s’au dezvoltat și s’au unit pe plan regional datorită migrațiilor anuale și adunărilor de iarnă pe întreaga perioadă a mini-glaciațiunii numite Younger Dryas pe un interval de timp de aproximativ 4000 de ani.

Creolizarea limbajului este procesul în care o limbă nouă este adoptată și modificată în același timp de o populație locală. Un exemplu bun este limba modernă a Haiti. Această limbă se bazează pe limba franceză, limba deținătorilor de sclavi, dar foștii sclavi au transformat limba atât de mult încât un francez nu mai poate să o înțeleagă. Limba este plină cu cuvinte de substrat african. Aceasta nu era o evoluție a limbajului. O evoluție ar fi însemnat că toți haitienii au vorbit mai devreme în franceză, dar că limba a evoluat în ceea ce este acum haitiana.

Nu asta s’a întâmplat.

Evoluția lingvistică pe care o știm nu este ceea ce s’a întâmplat în Europa. Se presupune că europenii au învățat mai întâi cum să vorbească limba PIE (Proto-Indo-Europeana) și apoi au evoluat limbile locale, rezultând în cele din urmă în diferite limbi indo-europene. Nu, nu s’a întâmplat așa.

Creolizarea este cheia pentru a înțelege modul în care o limbă, PIE, ar putea să reproducă (cel puțin) 75 de limbi diferite. Înțelegeți că respingem evoluția limbajului, în sensul că o limbă poate evolua într’o altă limbă, ca o metodă de a explica modul în care o limbă străveche ar putea genera atât de multe limbi diferite, mai exact aceste familii de limbi foarte diferite.

Nu credem că PIE ar putea evolua într’un timp scurt în astfel de familii de limbi diferite, cum ar fi germanica, occitana-romană, greaca, balto-slavona, hitita, ilira, indo-iraniană, celtica, frigiana, getica, tracica și tochariana. Unul dintre argumentele cele mai importante este durata de timp. Elena veche a evoluat în limba elenă modernă de cel puțin 3000 de ani, însă limba a fost foarte elenă din cele mai vechi texte și a rămas elenă (termenul de greacă este relativ recentă). Nu avem o singură limbă de tranziție.

Adică: unde este legătura dintre aceste familii de limbi vechi, cu excepția PIE? PIE a explodat brusc aceste familii de limbi sau au existat limbi intermediare? Știm că există legături puternice între vechea germanică și latină, dar unde este limbajul din care au evoluat ambele. Aș putea să o numesc germano-latină. A existat o astfel de limbă?

Coptica, limba faraonilor a evoluat de cel puțin 5000 de ani și a rămas coptică. Din câte știm, o limbă rămâne aceeași limbă pe durata de timp pe care o cunoaștem că există, deși a evoluat. În nicio regiune, o limbă nu a evoluat într’un limbaj foarte diferit, fără o cauză externă. Illyra a fost copleșită de slavonă, dar nu a evoluat în slavonă. O schimbare reală a limbajului este întotdeauna cauzată de importul uneia noi. În toate regiunile europene, limba locală poate fi urmărită până la primul import al PIE, cu excepția cazului în care a fost impusă o nouă limbă.

Nu este așa că olandeza a evoluat din germanică? Olandeza este produsul unei a doua creolizări germane, nu în primul rând rezultatul unei evoluții. Pe de altă parte, Sud-Africana este o evoluție a olandezei În mod similar, Norvegiana, Daneza și Suedeza pot fi urmărite din Vechea Nordică. Dar vechea norvegiană nu este o evoluție germanică: este o a doua creolizare. Vechea germană superioară, Vechea Germană inferioară, vechea norvegiană, vechea olandeză și engleza veche au fost creolizate în aproximativ același timp și evoluate după aceea.

Urmărirea unei limbi înapoi la sursa ei nu este o sarcină simplă. Propunem că creolizarea PIE a fost principalul factor, urmat de evoluția limbajului ca o cauză secundară de diversificare.

Ipoteza clasică este că PIE a evoluat în mai multe limbi într’o perioadă foarte scurtă: abia câteva mii de ani. Exemple din întreaga lume arată că o astfel de perioadă este prea scurtă. Deci, a avut loc un alt proces.

Exemplu: PIE nu a evoluat în latină. Oamenii care vorbeau PIE au sosit în Latium, iar localnicii l’au creat în latină. De fapt, era un limbaj deja creolizat care a ajuns în Italia. E mai complicat. Nu este vorba de faptul că limbile italice au evoluat din latină. Ele au apărut odată cu apariția latinei pentru că oamenii vorbitori de PIE au populat întrg continentul. Acest proces a fost similar în multe părți ale Italiei și a continentului. Aceste regiuni s’au influențat, raționalizând noua familie de limbi. Nu ne prefacem că latina a fost prima și nici că a fost ultima, în fapt ea chiar a dispărut, fiind azi moartă pentru că nu e vorbită de nimeni, și asta tocmai pentru că poporul care a lansat’o a fost vremelnic o elită conducătoare. Știm că limba latină, inițial o limbă insignifiantă dintr’o regiune limitată, a devenit foarte importantă din cauza evenimentelor politice și militare. Aceasta înseamnă că Italia a devenit latinizată: latina a devenit dominantă în Italia, deși după cum constatăm dialectele zonale s’au păstrat din limbile tribale vechi.

Dar această evoluție este secundară primului proces: sosirea PIE în Italia. Oamenii italici au adoptat noua limbă și au schimbat’o într’un specific fiecărui dialect existent. Așa limba etruscă ajunge să devină toscană, iar limba siculilor in Sicilia să devină siciliană. Un proces foarte similar a avut loc în Galia, unde aristocrația locală a adoptat un limbaj italic, un amestec de occitană și latină, ca limbă proprie și care a schimbat’o. Mai târziu, această ”Occitană nordică” a evoluat în franceză.

Tranziția și creolizarea în Franța a fost lentă: a durat peste 800 de ani. De la 823 d.Hr., instanțele și instituțiile franceze sub regele Carol Temerarul a adoptat limba franceză ca limbă standard. Înainte a fost vechea flamandă, un fel de vlahă veche creolizată în contact cu vechea germanică. Până atunci, doar o mică parte din Franța a vorbit noua limbă. Franceza a evoluat destul de repede până în 1694, când a fost publicat primul dicționar francez. Acest lucru a stabilit foarte mult limba.

Același proces s’a petrecut cel mai probabil și cu limba getică care după crearea coloniei Dacia, geții liberi plecați dincolo de granița dacică spre nord creolizează limba getică și devine limba gotică, care era distinctă de limba germanică, dar și de cea de origine a geților carpatici, cât și de cea a geților sud-dunăreni care devine aromâna de azi. Din 106 până când geții (goții) revin în Geția Carpatică trecuseră aproape 2 secole, timp suficient pentru creolizarea limbii getice în hinterlandul nordic al imperiului roman.

Atunci când o limbă obține o versiune standard scrisă, evoluția acesteia este încetinită. Creolizarea se întâmplă mult mai rapid decât evoluția lingvistică. Limbile pot evolua de’a lungul a mii de ani. În general, o limbă se schimbă atunci când tehnologia, tehnica și sociologia, evoluează. Sosirea agriculturii a fost probabil cel mai important eveniment din ultimii 10.000 de ani. Nu e de mirare că limba s’a schimbat atât de dramatic.

Există însă și excepții: este probabil că limba bască să nu se schimbe prea mult, că poporul basc a rezistat. Totuși, cea mai mare parte a Europei nu a rezistat. În consecință, se poate spune că atunci când nu se schimbă nimic (sau foarte puțin), limba nu se schimbă. Sosirea normanzilor și a francezilor normandici în Anglia a avut consecințe dramatice pentru limba engleză veche, o limbă stabilă de câteva secole. Engleza veche a evoluat în engleza medie în mijlocul a două-trei secole. Diferența de limbă dintre limba engleză veche și limba engleză medie este mult mai mare decât între engleza medie și limba engleză modernă.

Creolizarea se întâmplă în decurs de două până la maxim cinci secole. În termenii istoriei limbajului, aceasta este viteza fulgerului. Lingviștii își pot aplica regulile ori de câte ori doresc.

Un cuvânt precum ”land” (pământ) nu are o versiune reconstituită PIE pe continent. Motivul este că pe continent cuvântul este considerat a fi un cuvânt substrat pre-germanic. Versiunile celtice sunt considerate a fi împrumuturi de la germanică. Prin urmare, o versiune PIE reconstituită ar fi lipsită de sens.

Cu toate acestea, în Marea Britanie, etimologii britanici nu ezită să reconstituie o versiune PIE (* lendh). Pur și simplu aplică regulile. Pun pariu că pot face acest lucru și pentru toate cuvintele haitiene. Este posibil din punct de vedere tehnic să se reconstituie versiunile PIE pentru cuvintele haitiene de origine africană, să nu existe nicio îndoială. Acesta este motivul pentru care un cuvânt bine reconstituit PIE nu poate fi o dovadă a existenței sale antice în PIE. Ceea ce vrem să evidențiem este că înainte de substratul lingvistic al arienilor post-potop, existau limbi locale ale vănătorilor-culegători care au putut fi creolizate de influența lexicului noilor veniți.

Procesul de creolizare este ca atare o teorie alternativă la versiunea prin care se explică o indo-europenizare lingvistică prin valurilor de arieni: PIE a fost importat într’o anumită regiune împreună cu agricultura și păstoritul. Potrivit limbii originale a vânătorilor-culegători locali care au acceptat agricultura și atitudinea lor față de noua limbă, creolizarea a avut loc diferit.

Există câteva forme de creolizare:

(1) Tranziție forțată.

Noua limbă nu este acceptată și trebuie forțată localnicilor. În acest caz, tranziția lingvistică este deseori sortită eșecului. Dacă tranziția este reușită, atunci vor rămâne doar câteva cuvinte ale limbii locale. Exemple sunt Țara Galilor, Irlanda (engleză), Egipt (arabă) și Corsica (franceză). Principala condiție pentru succes este oprimarea și o colonizare îndelungată sau o anexare. Noua limbă este o copie a originalului. Varianta franceză în Corsica este o copie a limbii din Paris și nu varianta tipică sud-franceză. Corsica a devenit franceză în 1773.

(2) Tranziție incompletă.

Noua limbă este acceptată, dar purtătorii noii limbi nu pot rămâne suficient de mult timp ori sunt prea puțini ca să o impună. Tranziția este incompletă. Exemplul aici este Haiti, o țară care a devenit independentă în 1810, cu mult înainte ca francezii colonizatori să aibă timp să’i învețe limba franceză decent. Haitienii eliberați, care proveneau din multe regiuni africane, au fost oricum obligați să folosească limba franceză, deoarece era singura limbă pe care o cunoșteau. Deși există multe cuvinte ale limbii vechi, noua limbă nu mai poate fi înțeleasă de vorbitorii originalului.

(3) Tranziție impulsivă.

Noua limbă este acceptată cu bucurie și purtătorii noii limbi rămân suficient de mult timp. Exemplul este cel francez. Aici, noii adepți nu văd nicio problemă în menținerea multor cuvinte ale vechii limbi. Cu o supraestimare, ei se simt liberi să interpreteze noua limbă. Sunetul și simțul limbii vechi persistă. Noua limbă nu este atât de „apropiată” de cea originală. Franceza este derivată din latină, dar sună foarte diferit de limba italiană. De asemenea, limba franceză este umplute cu împrumuturi franceze (germanice) și cu un număr de cuvinte de substrat britonic-celtic.

(4) Trecerea iluzorie.

Aceasta nu este o tranziție reală. Exemplul este cel spaniol și românesc. Aceste limbi se cred că au evoluat din latină, dar în realitate spaniolii (est) au vorbit deja cu un limbaj asemănător celui latin înainte de a deveni parte a Imperiului Roman. Limba lor a fost redirecționată spre latină, nu tranziționată.

Același lucru s’a petrecut și în limba getică.

Nu există tranziții de limbă ”naturale”. O tranziție lingvistică se produce întotdeauna în cadrul societăților, nu al indivizilor. O tranziție lingvistică înseamnă că o întreagă societate deja structurată își schimbă limbajul zilnic, nu că învață o a doua limbă.

Credem că proto-germanicul este alt caz. Prima creolizare a acelei limbi, care a dus la o tranziție incompletă, s’a produs în Austria de Est și Pannonia. Credem că vânătorii-culegători locali au fost dornici de a accepta agricultura și că tranziția lingvistică a mers atât de repede (poate doar câțiva sute de ani) încât multe dintre cuvintele locale pur și simplu au existat. Unii etimologi estimează că până la 20% din toate cuvintele germane sunt cuvinte de substrat.

Creolizarea se poate întâmpla de mai multe ori  succesiv cu aceeași limbă. După formarea proto-germanicii, limbajul s’a extins spre vest, urmând Dunărea, dar și la sud-est, pana la coastele Mării Adriatice, unde a suferit o a doua creolizare, parțial de la localnici, parțial de la coloniștii fermieri noi PIE – coloniștii care s’au stabilit acolo. Acolo a devenit proto-germano-occitană. De acolo limba a traversat Marea Adriatică, iar în Italia, are loc o a treia creolizare s’a întâmplat, devenind proto-occitană-romană.

Pentru a o face și mai complexă, localnicii din Italia au vorbit deja aici și acolo o altă formă creolizată de PIE care a fost importată peste Adriatica via Illyria înainte și direct din regiunea Carpați-Marea Neagră. În cele din urmă, în câmpia din Latium s’a dezvoltat un dialect care va deveni limba Romei.

Odată ce o limbă s’a stabilit într’o anumită regiune, începe un fel de standardizare. Întreaga regiune se standardizează într’o singură limbă. Standardizarea se reia în prima subregiune care acceptase noua limbă. Acest proces se numește: feed-back. În același timp, limbajul „se îngroapă”, dezvoltându’și în continuare propria logică lingvistică.

Toți elenii antici puteau să se înțeleagă și erau mândri de ea.

Ulterior, dialectele se dezvoltă. La granițele limbii, aceste dialecte devin puternic influențate de limbajul celeilalte părți a frontierei și apar astfel de limbi mixte. În același timp, comercianții și călătorii aduc noi obiecte, noțiuni, zei și cuvinte de departe.

Ce s’a întâmplat, de asemenea, este că granițele lingvistice se mișcă. Un exemplu este Belgia. Acolo granița limbii încă mai tinde să se deplaseze spre nord. Un alt exemplu este Marea Britanie unde granița limbii s’a mutat spre vest. Aceste mișcări sunt foarte lente și și cu viteză neregulată.

Astăzi, suntem obișnuiți cu limbile naționale și avem tendința să credem că trecutul era similar. Dar nu. Suntem păcăliți de faptul că limbile scrise au devenit standardizate de timpuriu.

Vechea elenă avea câteva texte dialectale, însă greaca clasică este destul de uniformă. Standardizarea gramaticală a limbilor scrise a urmat răspândirea alfabetului. La început, au existat multe alfabete în Europa de Sud, dar mai târziu au rămas doar două: cea grecească și cea latină.

Povestea latinei este similară: limba scrisă a fost dezvoltată în principal în scopuri administrative, iar standardul ei a fost stabilit de la început. De atunci, cu greu s’a schimbat pe hârtie, deși limba vorbită a evoluat. Julius Caesar a vorbit într’un mod diferit de ceea ce a scris.

Comparați’o cu limba engleză modernă: ar citi unul cu voce tare ceea ce este într’adevăr pe hârtie, nimeni nu ar înțelege.

Dar țineți minte și faptul că acei copiatori de text au avut o influență puternică aici. Preferau să copieze ceea ce înțelegeau. Ei au fost cei care nu au ezitat să „traducă” un text într’o limbă mai potrivită pentru comisionarul lor. Cuvintele vechi au fost înlocuite cu cuvinte noi. Au fost introduse noi linii pentru a aduce mai multă „claritate”. Sau să dovedească autenticitatea religiei. Acesta este și modul în care avem impresia că o limbă precum limba latină a fost vorbită fără o schimbare de o mie de ani.

Textele au fost adaptate la ceea ce era politic corect. Prin texte, oamenii puternici întotdeauna au fost flatați. Alte texte au urmărit chiar distorsionarea relatării evenimentului așa cum s’a petrecut el în realitate, ori prin exagerare, ori direct prin fals.

Lingvistica Indo-Europeană

Ce spune wiki?

”Diversificarea limbii părinte în dalectele atestate de limbile fiice este istoric neatinsă. Cronologia evoluției diverselor limbi ale fiicei, pe de altă parte, este în mare parte indiscutabilă, indiferent de originea indoeuropeană. […]
Pe măsură ce limbajul Proto-Indo-European (PIE) s’a desprins, sistemul său de sunet a deviat, schimbându’se în funcție de diferitele legi de sunet evidențiate în limbile fiicei.” (Wiki)

Din păcate, încă necontestat, dar complet suprarealist. Nu credem că limbile indo-europene au evoluat din limba maternă PIE, chiar dialectele sale, în limbile fiicei moderne prin evoluția internă. Cadrul de timp este prea îngust pentru asta. Diversificarea ar fi trebuit să înceapă în jurul anului 2500 î.Hr. sau puțin mai devreme, dacă cineva crede că „Dezbinarea în limbile proto-limbi ale dialectelor atestate este completă în acel moment”.

Deci, în jur de 2500 î.Hr. se presupune că dialectele se diversifică în limbi diferite. Atunci cum pot lingviștii să’și justifice cuvintele PIE reconstituite fără a lua în considerare aceste dialecte presupuse? Dacă un cuvânt are un strămoș PIE reconstituit, apoi la care dialect PIE face parte?

Ideea că dialectele sunt cauza diversificării nu poate fi acceptată pentru că putem citi primele hieroglife egiptene, datând din jurul anului 2750 î.Hr. De atunci, putem citi toate hieroglifele și observăm că limba a evoluat, dar nu s’a schimbat cu adevărat. Ultima versiune a limbii coptice, din jurul anului 1750 d.Hr., este încă similară. De aceea, Champollion a putut descifra hieroglifele.

QED: Egiptenii au vorbit un limbaj similar, pe o perioadă de 4500 de ani, deși au avut loc unele evoluții. La fel ca limba engleză modernă este similară cu engleza veche.

Aceasta implică respingerea arborelui lingvistic dacă sugerează că limbile PIE sunt rezultatul unei evoluții constante. Creolizarea este răspunsul la misterul diversificării rapide a PIE.

Întorcându’ne la limba română sau mai bine spus la limba geților din Carpați, atenție, spunem doar a geților din Carpați, pentru că această limbă a avut specificul ei local, creolizarea ei a suferit un proces similar. Limba getică a fost influențată negreșit în mai multe etape, dar niciodată ea nu a fost abandonată. Deși sunt adepți interesați ai teoriei că limba geților a fost abandonată și adoptată limba latină, acestora le spunem să revină la o logică elementară.

La aceste frontiere au venit mai târziu alte 3 imperii, dar niciodată acest popor nu și’a abandonat limba. Pe acest raționament trebuia să renunțăm la limba latină când au venit avarii, apoi când au venit asiaticii-siberieni (ungurii), apoi să adoptăm turca etc.

Limba dunărenilor-carpatici paleolitici nu a fost influențată doar acum 10.000 de ani de limba getică, ci și mai târziu de limba germană dinspre vest, limbile slave dinspre est și sud, dar și de a altui ocupant vorbitor de limbă turcă.

Când a fost abandonată în acești 2000 de ani, reținând că nici avarii, tătarii, cumanii sau pecenegii nu au putut smulge limba bătrânească băștinașilor? Deși mai toți pretind că au condus destinele strămoșilor noștri…

Limba română se vorbește ca acum 500 sute de ani și avem motive să credem că ea a evoluat treptat din limba pelasgilor I2 (vezi harta de mai jos) care dominau Europa acum 9000 de ani, numiți în Iberia basci, în Sardinia sarzi, în Peninsula Apenină etrusci, în Marea Egee minoici.

Limba română de azi este un rezultat al acestei creolizări urmare contactului cu limba legionarilor macedoneni din legiunea a V-a Macedonica, stabiliți aici de imperiul roman și care vorbea o limbă getică sud-dunăreană specifică Macedoniei, apoi ea a fost influențată de limbile europene limitrofe Carpaților care se dezvoltă la limitele etnice ale românilor care ulterior adoptă acest endonim pe nedrept considerat al Romei, ci mai curând al râmului sau râmnenilor locali, care au dat și un trib numit ”ramnes” (râmnii) ce a fondat Ruma și care va deveni mai târziu un imperiu expansiv.

În definitiv dacă limba s’ar numi astăzi limbă getică cu nimic nu s’ar greși istoric, deoarece această limbă se vorbește de peste 10.000 ani pe aceste meleaguri.

Acceptarea ideii că limba getică a fost abandonată de cel mai numeros popor din Balcani, și considerat de Herodot cel mai numeros după inzi este o inepție. Mai curând putem afirma că poporul getic fiind compus din sute de triburi, acestea înmulțindu’se, iar unele deplasându’se cum firesc au migrat multe populații de’a lungul istoriei acestea au dezvoltat mai multe limbi: slavă, germanică, celtică, hitită, scytică, latină etc.

Tot ce am prezentat mai sus reprezintă argumente că limba europenilor primitivi a plecat de la Marea Neagră, și nu avea cum această limbă locală vorbită de cei menționați de istorici la Gurile Dunării să’și abandoneze limba, așa cum empiric o teoretizează lingviști fără scrupule.

Noi astăzi vorbim limba getică, numită modern limbă română, ce a evoluat natural în acest spațiu de confluență culturală și care a modelat’o până la stadiul limbii care’l cunoaștem și o vorbim azi.

Enunțăm aici postulatele lingvistice care stau la baza Demonstrației Morar. Prin Demonstrația Morar, originea lumii moderne a avut loc în spațiul Carpato-Dunărean, România de azi. Postulatele Morar

Postulatul (I) Morar: ”Un nume propriu provine din limba și cultura in care are o semnificatie ca substantiv comun, adjectiv sau verb.”

Postulatul (II) Morar: ”Nomenclatura locurilor supraviețuiește dispariției unei culturi.”

Postulatul (III) Morar: ”Dezvoltarea sintactică ciclică a unui cuvânt este imposibilă.”

Postulatul (IV) Morar: ”Cuvintele moștenite pot să aibă o semantică complexă” sau negația acesteia, ”Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”.

Postulatul (V) Morar: ”Natura unei limbi este determinată de gramatică și nu de vocabular.”

Întreaga demonstrație pe larg  o puteți lectura pe linkul următor:

https://www.scribd.com/document/17092127/Petre-Morar-Vol-1-Noi-nu-suntem-latini

Pentru fanii hărților genetice postăm hărți care prezintă instantanee ale haplogrupelor dominante sau notabile ale ADN-ului din jurul anului 7000 î.Hr., anul 2000 î.Hr., 117 d.Hr. și 1227 d.Hr.

În primul rând, o precizare. Istoria genetică umană este complicată, în special în Europa, prin urmare liniile teritoriale asociate cu haplogroupurile majore ale ADN-ului în aceste hărți ar trebui să fie văzute ca cele mai bune presupuneri bazate pe cunoașterea actuală a geneticii, arheologiei și istoriei și care pot fi perfectibile negreșit.

Y-ADN prezintă, de asemenea, doar o mică parte a imaginii genetice globale. Totuși, deoarece majoritatea cromozomului Y este transmisă de la tată la fiu, cu mutații mici în aproape fiecare generație, acesta oferă un grad bun de rezoluție asupra istoriei populației și a mișcării prin strămoșii de sex masculin.

Prima hartă arată Europa în jurul anului 7000 î.Hr. În Carpați predomina I2, același pe care’l vom reîntâlni paradoxal peste 8000 de ani, la nivelul anului 1227, majoritar în întreaga zonă Balcanică.

Epoca de gheață se încheiase, iar vânătorii-culegători mezolitici europeni migrau din refugiile lor pentru a recoloniza continentul, inclusiv în Doggerland, care mai târziu s’a scufundat sub Marea Nordică în creștere.

Majoritatea bărbaților din Europa au aparținut Y-haplogrup-ului I și al celor din nord-estul Europei, din haplogrupul R1a.

Alte linii minore masculine, cum ar fi R1b, G, J, T și E ar fi fost, de asemenea, prezente în Europa, după ce au migrat din Asia de Est, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Cea de’a doua hartă arată Europa în jurul anului 2000 î.Hr.

În perioada în care intervine, agricultura s’a dezvoltat în Levant și apoi s’a răspândit prin sudul, centrul și estul Europei de către fermierii neolitici aparținând în principal haplogrupurilor Y, cum ar fi G2a și J2.

În timpul următoarelor perioade de cupru și bronz, triburile indo-europene (R1a și R1b) au migrat spre vest de stepa eurasiatică. Rețelele de comerț pe distanțe lungi au fost dezvoltate în Europa și Coasta Atlanticului, care au ajutat la răspândirea unor culturi distincte, cum ar fi Corded Ware și Bell Beaker (Cultura vaselor clopot). În nordul îndepărtat, triburile Haplogroup N1c au sosit în Europa din Siberia, răspândirea lor geografică fiind aliniată culturii Pit-Comb Ware.

Existența în spațiul românesc a haplogrupurilor acestor arieni indo-europeni (R1b) acum 10.000 de ani la Schela Cladovei, cum o prezentăm în tabelul de mai jos, poate fi explicată ori prin faptul că Potopul a avut loc mai devreme cum deja am încercat să prezentăm mai sus, ori că spațiul românesc este Patria acestora, după o aventură asiatică în stepe.

Cert este un lucru, acești arieni R1b, cărora mai târziu li se vor spune în fel și chip, cimerieni, cimeri, cimbri, celți, keltoi, gali, galați, galateni, wales, valoni, volcae, vlahi etc. sunt cei care au populat mai târziu aproape întreg vestul Europei creolizând limbile multor băștinași întâlniți în expansiunea lor, iar azi sunt francezi, spanioli, catalani, portughezi, irlandezi, scoțieni etc.

Acești arieni R1b în mezolitic însă, nu au populat doar Bazinul Dunării, ci întreg spațiul carpatic, și au pus bazele celebrei culturi Otomani de mai târziu.

În Balcani, Cultura Otomani numită aşa după un complex de aşezări de la Otomani, lângă Marghita,  a ocupat spaţiul cuprins între cursul inferior al Mureşului, Munţii Apuseni şi Tisa. În această arie s’a şi format probabil, tot pe fondul Baden din perioada de tranziţie, dar primind se pare şi unele influenţe din aria Wietenberg, din podişul Transilvaniei. Mai târziu, în cursul evoluţiei sale, cultura Otomani depăşeşte spre vest cursul Tisei, cum arată descoperirile din dreapta acestui fluviu de la Toszeg şi Fuzsesabony şi cea mai îndepărtată spre vest, de la Hatvan.

Şi spre nord cultura Otomani se extinde dincolo de Tisa, până în Slovacia răsăriteană (până la Barca lângă Kosice în valea Hernadului). Deşi se mai poartă încă discuţii cu privire la originea şi vechimea ei, ultimele cercetări făcute în mai multe aşezări şi cimitire de pe teritoriul României (mai ales la Vărşand şi Socodor lângă Oradea, la Pir lângă Tăşnad şi la Sântion, lângă Oradea) şi în Cehia (cu precădere marile săpături din aşezarea întărită şi din cimitirul de la Barca lângă Kosice) au demonstrat caracterul ei local, vechimea ei destul de mare în cuprinsul perioadei mijlocii a bronzului, precum şi faptul că a avut o evoluţie relativ îndelungată, cu mai multe faze încă insuficient determinate şi studiate.

Ocupând o arie geografică importantă prin vecinătatea ei cu regiunile bogate în zăcăminte de minereuri din Carpaţii apuseni şi nordici şi prin căile de comunicaţie care o străbăteau, triburile culturii Otomani practicau agricultura şi creşterea vitelor, locuind în aşezări stabile şi adeseori de lungă durată, cum arată împrejurarea că ele conţin mai multe nivele de locuire (de exemplu la Otomani trei nivele principale, la Barca patru, la Sântion de asemenea patru).

Un tip deosebit de aşezare s’a putut constata la Socodor şi Vărşand, unde în jurul unui grup central de locuinţe şi la o oarecare distanţă de ele, alt şir de locuinţe aşezate în cerc formau un fel de inel de protecţie. Aspectul actual al acestor aşezări [o movilă (resturile grupului central de locuinţe) înconjurată de un val (dărâmăturile cercului exterior de case)] au dat o vreme impresia greşită că ar fi vorba de aşezări întărite cu şanţ şi val circular. Este vorba totuşi de un mod de organizare a aşezărilor construite pe terenuri joase, determinat de motive de precauţie, defensive.

Purtătorii culturii Otomani au folosit pentru aşezare şi piscuri întărite cu şanţ şi val (de exemplu ”Cetăţuia” de la Otomani şi cea de la Barca). Nu ştim, în stadiul actual al cercetărilor, dacă fortificarea aşezărilor a fost folosită încă de la începutul acestei culturi, sau de’abia într’o fază mai târzie a ei. Cultura materială a acestui grup prezintă aceleaşi trăsături generale, ca şi celelalte deja trecute în revistă, cu aceeaşi folosire largă a uneltelor de piatră şi de os şi cu o activitate de prelucrare a bronzului în mai toate aşezările, învederată de tiparele de turnat găsite în ele.

Această din urmă activitate a fost însă în această arie mai intensă, deoarece, după cum arată descoperirile, grupul Otomani a avut posibilitatea să’şi procure cu mai multă uşurinţă şi în cantitate mai mare metalul necesar. Pornind de la aceste posibilităţi, grupul Otomani a creat – după cum reiese tot mai limpede din studiile făcute în ultima vreme – în primul rând seria de tipuri de arme de bronz din grupul aşa-numit ”tracic”, adică getic.

În acest spaţiu, cuprinzând nord-estul Ungariei, Slovacia de răsărit şi nord-vestul României, s’au produs săbiile, topoarele de luptă şi ”apărătorile de braţ” de tipurile cunoscute dintr’o serie întreagă de depozite, dintre care cele mai importante sunt cele de la Apa, lângă Satu Mare, Valea Chioarului (fost Gaura), lângă Şomcuţa Mare şi Hajdu – Samson şi Jajta în Ungaria. Uneori ele s-au găsit şi în morminte ale culturii Otomani.

Aceste piese se disting adesea şi prin ornamentul lor bogat, spiralic şi rectiliniar. De aici ele s-au răspândit până departe în diferite direcţii. Această producţie intensă de arme de bronz, relativ neobişnuită în vremea discutată, în aceste părţi ale Europei, subliniază caracterul mai agresiv, mai războinic al triburilor Otomani, care – după cum se va arăta mai jos – se manifestă şi printr’o puternică tendinţă de expansiune, printr-o presiune constantă asupra grupurilor înconjurătoare. În aşezări şi cimitire s’au găsit de asemenea numeroase podoabe de bronz şi de aur, care subliniază bogăţia deosebită a acestor triburi de geți arieni.

Ceramica grupului Otomani – ale cărei tipuri principale sunt tot ceaşca (cu o toartă), strachina, castronul şi vasul de provizii – se distinge prin unele caractere proprii în ceea cu priveşte formele şi decorul. Ceştile şi cănile cu o toartă şi cu gura oblică amintesc vechiul fond Baden, dar şi cultura ”ceramicei cu împunsături succesive” din Transilvania.

Decorul spiralic, însoţit adesea (mai târziu) de caneluri şi proeminenţe şi combinat cu ele într-o manieră proprie exclusiv acestei culturi (peretele vasului este el însuşi modelat în caneluri şi proeminenţe, care servesc drept ”suport”, respectiv puncte de sprijin şi de concentrate ale decorului spiralic incizat), caracterizează ceramica Otomani încă din etapele ei vechi.

Prin acest decor spiralic ceramica Otomani se leagă strâns de cea a culturii Wietenberg, învecinate spre răsărit; legăturile cu acest din urmă grup se manifestă şi prin prezenţa frecventă în aşezările Otomani din Crişana, a unor fragmente de vase provenite foarte probabil prin import din aria Wietenberg, după cum în această din urmă regiune pătrund armele de bronz de tip ”tracic”, adică getic.

Ritul de înmormântare al triburilor Otomani este cunoscut dintr-o serie de cimitire cercetate atât pe teritoriul ungar şi slovac, câţ şi la noi în ţară. La Pir s-au dezvelit în ultimii ani 31 de morminte dintre care 30 de inhumaţie în poziţie chircită şi numai unul de incineraţie (în urnă). În cimitirul de la Barca (Slovacia de est) ritul este exclusiv al inhumaţiei.

De asemenea în cel de la Megyazso (în Ungaria), unde s’au descoperit 225 de schelete chircite, în cimitirul de la Hernadkak (în Ungaria) din 137 morminte numai trei au fost de incineraţie în timp ce în cimitirul est-slovac de la Streda pe Bodrog, aparţinând unei faze mai târzii a culturii Otomani, deja 52% din morminte sunt de incineraţie. Reiese aşadar că şi în grupul Otomani incineraţia pătrunde mai târziu, dar după cum se pare mai intens.

În fazele sale mai târzii, cultura Otomani manifestă o mai mare tendinţă de expansiune, presând asupra spaţiului de la Mureşul inferior, unde elemente ale sale se găsesc în amestec cu grupul Periam-Pecica şi cu cel Vatina, ceea ce dă naştere la influenţări reciproce, greu de definit deocamdată. Urcând pe Mureş, grupul Otomani pătrunde până la Deva. În nord, el se infiltrează pe drumul Someşului până spre poarta Meseşului.

Şi în aria Otomani, viaţa relativ stabilă şi cu dezvoltare organică încetează la finele epocii mijlocii a bronzului. Tipul antropologic al populaţiei Otomani de pe teritoriul României nu poate fi indicat deocamdată decât pe baza determinării a două schelete de la Pir, judecind după care elementul brahicefal, de nuanţă alpină – combinat cu unele trăsături nordice şi mediteraneene – pare a fi fost foarte bine reprezentat.

În Orientul Mijlociu și Anatolia au început să apară civilizații avansate. Civilizația Egiptului Antic a crescut până la vârf, iar piramidele vor rămâne cele mai înalte și mai mari construcții umane de mii de ani. Chiar și în Europa occidentală constructorii megaliticii construiau monumente gigantice proprii.

Cea de’a treia hartă arată Europa în jurul anului 117 d.Hr., în care se vede că Imperiul Roman a ajuns la cea mai mare extindere teritorială a acestuia.

În acest timp, descendenții migranților arieni (indo-europeni) R1a și R1b ajunseseră să domine cea mai mare parte a Europei ca popoare celtice, germane și slavice. Majoritatea bărbaților din Italia romană însăși ar fi fost descendenți ai ”invadatorilor” triburilor R1b în peninsula italiană care i’au deplasat pe locuitorii G2a, în principal haplogrupul primilor veniți.

Interacțiunile cu vecinii lor etrusci și greci ar fi dus treptat alte genealogii, cum ar fi J2 și E-V13, din bazinul genelor romane. Deși au existat multe mișcări de persoane atât în ​​interiorul, cât și în afara Imperiului Roman, precum și cazuri de genocid produse de către romani asupra triburilor provinciale rebele, Imperiul nu a lăsat în Europa nicio semnătură genetică, deoarece ei înșiși erau un mix din cele câteva haplogrupuri pre-existente în Europa.

Continuitatea genetică a rămas intactă în provinciile sale, ceea ce sugerează că erau puțini colonizatori italo-romani; mai degrabă adevăratele fundații ale Imperiului erau prin conducătorii locali care au acceptat benevol administrația și cultura romană, motiv principal pentru imperiu de a nu considera necesară o colonizare propriu-zisă.

Cea de’a patra hartă arată Europa în jurul anului 1227 d.Hr., anul în care Gingis Han a murit plecând din vestul regiunii Mongoliei, începând să intre în Europa și care era caracterizată de haplogrupul C2 al lui Marelui Han. Însuși Europa medievală a fost dominată de Sfântul Imperiu Roman – o uniune liberă de mici regate, cu Germania în inima sa (și o încercare de a reînvia vechea glorie a Imperiului Roman în vest) – și Imperiul Bizantin, continuatorul Imperiului Roman de est. După căderea Imperiului Roman de Vest din secolul al V-lea, migrația și cucerirea triburilor germane, cum ar fi anglo-saxonii, vikingii și normanzii, au lăsat și semnăturile genetice, în special haplogroupul I1 specific Scandinaviei, în insulele britanice și mai departe.

Dar cel mai important aspect care reiese din această hartă genetică a anului 1227 este că  după 300 de ani de domnie în Panonia a unor conducători de origine asiatică (unguri), sau de 400 de ani de ”supremație” peste Carpați și Balcani a hanilor bulgari, preponderența celui mai vechi haplogrup european, specifică acelor vânători-culegători prezentați în harta mezoliticului vechi cu 8000 de ani postată de mai sus, arată că elita politică mereu a fost minoritară în această zonă. Acest raport genetic se va păstra evident până în zilele noastre.

Nimic paradoxal în definitiv.  Conform celui mai expresiv proverb românesc,

”Apa trece, pietrele rămân.”

Istoria locului este cât se poate de limpede pentru cei care vor s’o vadă printre rânduri.

Sursa: biblemysteries.com, proto-english.org, ancestraljourneys.org, biorxiv.org,  isogg.org, abroadintheyard.com, crispedia.ro

http://paleogeo.org, https://indo-european.info/indo-european-demic-diffusion-model-2.pdf

http://www.ancestraljourneys.org/mesolithicdna.shtml

https://www.eupedia.com/europe/ancient_european_dna.shtml#Paleolithic

http://dienekes.blogspot.ro/2011/09/caucasus-revisited-yunusbayev-et-al.html

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5483232/table/tbl1/

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PELASGO-GEȚII PREFERAU ROȘUL

În prima legendă, ”Dacii”, din volumul ”Tradiţii Poporane Române din Bucovina” (Bucureşti, 1895, pag. 3), Simion Florea Marian vehiculează o afirmaţie anonimă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de neluată în seamă, inclusiv de către marele folclorist bucovinean:

”Îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roşie, adecă: comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii”.

Desigur că Marian nu ratează ocazia de a specula pe seama cioarecilor roşii ai huţanilor, care, ca ”guţani” sau ”guţuli” (cu ”g” pronunţat ”h” de ucraini) pot fi străvechii aliaţi ai goţilor, carpii, porecliţi ”guţani” datorită acelei alianţe. Dar, admiţând ipoteza că şi carpii ar fi purtat îmbrăcăminte vopsită în roşu, nu putem concluziona că toţi dacii ar fi purtat ”comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii” (eu înclin să cred că numai războinicii), iar dacă, totuşi, au purtat şi s’ar putea demonstra această străveche opţiune coloristică, am avea, în aparenţă, o problemă, pentru că puzderia de teze triumfaliste ale românismului (retezat) multimilenar s’ar clătina, scârţâind din căpriorii ”îngâmfării şi înălţării peste ceea ce suntem”, cum zicea A.D. Xenopol, în ”Cuvântarea festivă” de la Putna, din anul 1871, pe care toţi o citează, dar puţini o şi citesc.

De asemenea, dacă s’ar confirma această apetență pentru roșu a geților antici, toată exhibiția modernă a amatorilor de istorie locală ce vor să reconstituie secvențe de trecut,  a reenactorilor ”îndoliați” care se îmbracă doar în culori închise ar părea cel puțin ridicoli în fața adevăratelor opțiuni coloristice ale strămoșilor.

Dar chiar și fără confirmări suplimentare considerăm că opțiunea actuală a acestora este de a răspândi în conștientul comunitar că geții sunt morți, iar cea mai potrivită metodă de a ne reaminti de trecut este printr’o comemorare perpetuă.

Aceștia, dar și ”specialiștii” autodeclarați ai breslei aflate pe statul de plată al statului român, cei puși să afle adevărul despre trecut vor spune că este o pură coincidență sculptarea în roșu a statuilor de geți, în semn de fală a izbânzii lui Traian după războaiele geto-romane.  Multe din aceste statui sunt realizate în marmură de culori variate, în porfir roşu sau din alte materiale nobile, ele contribuind la fastul unor monumente din Roma sau din altă parte. Artiştii romani nu au încercat nici pe Columnă, nici în statui, să umilească poporul geților, spre deosebire de trofeele unde se pot observa ”barbarii” învinşi, îngenuncheaţi, legaţi cu lanţuri şi cu capetele plecate. Chiar și alegerea pofirului roșu poate reprezenta, nu doar respectul acordat, cât redarea cât mai fidelă a realităților ce le parveneau din lumea getică, respectiv coloristica îmbrăcăminții lor.

Aici nu se vede acest lucru, reprezentarea clasică de trofeu, legat cu lanţuri de un par, aici este ca o punere în evidenţă, o glorificare sau respect pentru vitejia, credinţa lor şi alte multe lucruri pe care le ignorăm. Aceste statui şi basoreliefurile Columnei lui Traian au fost studiate în perioada Renaşterii şi în perioada Barocului, deoarece sunt lucrări realizate în perioada de apogeu a artei romane. Michelangelo spunea despre Columna lui Traian că este unică în lume ca valoare artistică.

Acest monument a avut o importantă influenţă asupra celor mai mari artişti ai Renaşterii, asupra frescelor lui Raffaello Sanzio, de asemenea, Rubens a studiat pe statuile geților, Gian Lorenzo Bernini, a cărui capodoperă – Piaţa Sfântului Petru cu acea galerie de sfinţi din faţa Vaticanului – este o copie fidelă după Forul lui Traian, care la o distanță de 15 secole poate că încă mai păstra ceva culori vii, precum şi alţi mari artişti italieni şi francezi.

”Dacă cei din Renaştere sau din Baroc au făcut şcoala studiind aceste statui de daci, de ce nu am face şi noi acelaşi lucru?”, se întreabă retoric istoricul de artă.

Cercetările întreprinse de Leonard Velcescu au drept scop trezirea conştiinţei oamenilor cu privire la păstrarea identităţii şi aflarea istoriei adevărate, deoarece fără acestea un popor nu poate dăinui:

”Aceste statui trebuie să le facem cât mai cunoscute pentru a fi studiate, şi, încetul cu încetul, românii să îşi dea seama de valoarea acestora. Mă întâlnesc adesea cu istorici din Franţa care nu ştiu nimic despre noi, de unde venim, cine am fost şi, astfel, cunoaşterea acestor lucruri, valorificarea şi promovarea lor ne’ar ajuta foarte mult să clarificăm situaţia şi să aducem în lumină adevărata identitate a noastră în Europa, mai ales în contextul acesta politic, când românii au de suferit din această cauză.”

Sarcofagul realizat din porfir roșu uriaș al lui Helena și Constantin este un mare exemplu imperial, care relevă chiar ascendența sa de sânge din rândul geților.

Traian, militar de profesie, şi’a dat seama de valoarea acestor războinici geți şi a vrut să-i încorporeze în armata sa. Este un lucru precis că, după cuceririle romane, geții au intrat masiv în armata romană, au ocupat posturi-cheie în armată şi, chiar mai mult, au fost şi împăraţi ai Imperiului Roman.

Se pune întrebarea, cum de aceşti războinici geți, mândri, care preferau să moară decât să fie umiliţi, au acceptat să lupte în armata romană?

Leonard Velcescu:

”Din punct de vedere pertinent, Traian a făcut un fel de contract cu ei ca să capete încredere şi a făcut acest for pentru el şi pentru a glorifica cuceririle din Dacia cu iconografia dacilor, construirea forului având rolul de a le arăta dacilor că romanii îi respectă foarte mult. Astfel, le’a câştigat încrederea, făcându’i nemuritori, dovadă că sculpturile lor în piatră rezistă până astăzi. Acest contract este asemenea celui făcut în Antichitate cu zeităţile, potrivit căruia ei se dedicau zeilor pentru a le fi bine. Aşadar, contractul stipula glorificarea dacilor, dar cu condiţia intrării lor în armata romană. Acest lucru s’a întâmplat mai târziu, când trupe auxiliare şi cavalerie dacă cu steagul dacic au intrat în armata romană, chiar şi în timpul lui Constantin cel Mare şi mai târziu.”

În esenţă, tezele multimilenarismului românesc, prin care ni se retează istoria, multimilenarism probat prin continuitatea portului, demonstrată sau nu de imaginile de pe Columna lui Traian (care, aşa cum deja s’a dovedit, era şi pictată (vezi foto), costumele geților fiind… roşii), sună cam aşa:

”Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe columna lui Traian (iţari, cămaşă lucrată cu flori pe poale şi mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciulă – pe care romanii nu le aveau) şi că femeile dace erau net superioare celor romane ca stil şi artă în toalete.”

Desigur că pe columnă, ca şi la ţăranii români de până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, cămaşa NU era ”lucrată cu flori pe poale şi mâneci”, tot aşa cum nici cojoacele NU erau ”lucrate cu flori” (iar geții de pe Columnă nu le aveau), dar tezismul milenar îmbrânceşte chiar şi parvenitismul prezentului în străvechime.

”De asemenea, însuşi cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică. Până în prezent nu s’a găsit nici un monument în care să fie reprezentat un dac în toga romană. În fapt, coloniştii erau obligaţi să adopte portul dac pentru a nu ”crăpa” iarna de frig, aşa cum ne demonstrează monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într’un cojoc ca şi cel de la Apulon.”

”Ca element de permanenţă a elementelor de port de’a lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni şi carpatici şi ale lui ”Mithras genitor luminis” reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradiţional dac: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce’i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian Imaginea taurului este simbolul unei bogăţii a dacilor străvechi: creşterea vitelor şi agricultura. Aceeaşi reprezentare o întâlnim, ca element de tradiţie, la Corbea din colecţia Teodorescu.”

Căciula getică are, într’adevăr, o semnificaţie străveche şi un rost străvechi, acela de a marca, prin felul teşiturii, ierarhiile militare (regii purtau căciula teşită în faţă, prinţii o teşeau în lateral-dreapta, căpeteniile militare în lateral-stânga, călăreţii o teşeau pe spate, glotaşii o purtau ţuguiată, iar necombatanţii, înfundată).

”Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându’se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.”

”Basmaua” era, în fapt, aşa cum se vedea, un voal, din pânză albă, ”de mâna ei ţesută”, indiferent de statutul femeii, datoare, chiar şi ”zeiţă” fiind, să’şi lucreze îmbrăcămintea cu mâna ei.

”Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s’au găsit ”mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.”

Opinca, această ”bucată de piele legată pe picior”, cum aveau să o numească, peste vreun mileniu şi jumătate, călătorii străini prin ţările române, reprezintă, probabil, ultimul vestigiu vestimentar din vremea lui Pelasg (”omul pământului negru”), legendar protopărinte al neamurilor europene, cel care şi’a învăţat semenii să facă colibe şi să coasă pieile de animale, realizând, astfel, primele veşminte.

Columna lui Traian, ca şi Arcul lui Constantin, ca şi statuetele de ”nobili” daci , păstrate la Vatican, la Napoli, la Florenţa sau la Paris, reprezintă, într’o anume măsură, mărturii, care permit exaltări naţionaliste şi mai multimilenare, cu înrădăcinare în epoca tulbure a civilizaţiilor hyperboreică şi pelasgă. Pe de altă parte, descoperirile arheologice, care confirmă, în habitatul românesc, existenţa unei civilizaţii şi mai vechi, pe care o numim Cucuteniană, îmbogăţesc iconografia speculativă, care ignoră faptul că elementele de cult, precum şi cele funerare nu definesc o realitate istorică, ci una imaginativă, care ţine, în egală măsură, şi de artă, şi de metafizic, arta fiind desăvârşirea lăuntricului, iar metafizicul sugerând aspiraţii spre veşnicie sau, în religia naturală a protopărinţilor, tentaţii ale armonizării cu universul.

Fără îndoială că în spaţiul românesc exisă o memorie subconştientă, păstrată de simbolistica datinilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a elementelor de artă decorativă, despre care Janos Kriza scria (în ”Trandafir sălbatic”, Cluj, 1863) că ar ”păstra, prin vremuri, transfigurări legendare, în care există, de asemenea, o serie de elemente de valoare mitică şi ritualuri care, uneori, chiar în neolitic îşi au rădăcinile”.

Şi Mircea Eliade înţelesese că ritualurile folclorice româneşti ”se afundă în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” (De la Zalmoxis, la Gingis Han, pg. 7), în condiţiile în care cultura hyperboreană ”era probabil moştenirea directă a culturii paleoliticului superior franco-cantabric (op. cit., pg. 157), dar şi Eliade, asemenea celor mai mulţi dintre filosofii culturii, nu riscă afirmaţii speculative, pentru că, într’adevăr, ”nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Alexandre Bernard, Arheologie celtică şi galeză), dar nici faptul că ”în toată Europa, dar mai ales în regiunile de sud-est, etnii, religii şi culturi diferite s’au învăluit, confruntat şi influenţat mutual de cel puţin trei milenii înaintea marilor invazii. Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor.  Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi europene n’au încetat.

”Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dacice, elementele iraniene (scytice), dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici” (Eliade, op.cit., pp. 166, 167).

Nicolae Iorga defineşte acea civilizaţie drept una de tip agrar, care intră în conflict cu tendinţa de conturare a unor ”hegemonii pastorale asupra celor aşezaţi, dar fără încercarea şi putinţa de a’i stăpâni, şi o mândrie a ciobanilor faţă de vecinul său” (Materiale pentru o istoriologie umană, Editura Academiei RSR, 1968, pg. 53).

Iar conflictul acesta, simbolizat şi de mitul lui Cain şi Abel, nu lipseşte nici din mitologia greacă, în care ”zeii din Olimp atacă pe titani ca pe nişte stricători de ogoare, care, învinşi, sunt puşi supt pază ca să nu mai poată face rău” (op. cit., pg. 337).
După Hesiod, titanii ”locuit’au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.Hr.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală.

Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.
Cultura cucuteniană, care a durat opt secole, este caracterizată de sate mari, ale unor obşti care practicau agricultura, sate fără bordeie, cu case în 2-3 nivele, cu o ceramică specifică spaţiului carpato-dunărean, vopsită în alb, roşu şi negru, culori care valorifică spirala, cercul, tangenta la cerc, triunghiul, rombul. Cucutenienii aveau un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, şi un instrumentar ritualic, format din statuete, altăraşe cu semnul ceresc (crucea, dar şi zvastica, simbolizând, după direcţionarea capetelor teşite, Soarele sau Luna), stâlpi totemici, reprezentări simbolice. Dar această cultură de ”răspântie”, cum ar zice Eliade, continuă una şi mai veche, suficient de temeinică pentru a putea sugera un început real al civilizaţiei umane. La Sucidava-Celei, de pildă, a fost descoperit un vestigiu al acelei civilizaţii, datat în anul 4200 î.Hr., în care se aflau o ţesătură (printre puţinele care au supravieţuit trecerii timpului), seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, 6 fusaiole, o groapă de grâu carbonizat şi două pietre de râşniţă.

Arta ţesutului a început, aşa cum au convenit arheologii, prin mileniul V, înainte de Hristos, iar vestigiul de la Celei confirmă, printre altele, că în spaţiul carpato-dunărean se torceau fuioare şi se ţeseau pânzeturi, ceea ce înseamnă că se şi realiza o îmbrăcăminte, alta decât cea născocită de Pelasg. Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i’ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi ”strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î.Hr.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că ”Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s’ar fi născut în munţii Ardealului (”ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în ”ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut’o, prin intermediul reminescenţelor.

Civilizaţia cucuteniană a lăsat în urmă un adevărat patrimoniu iconografic, dedicat Zeiţei Mame, dar iconografia de cult nu defineşte realităţi, inclusiv în domeniul vestimentar. Pe teritoriul românesc, cea mai veche reprezentare a Zeiţei Mame pare să fie cea descoperită la Circea (Dolj), datând din Neolitic. Zeiţă Mamă sau poate doar un Stâlp al Pământului (stâlpii ţărăneşti, de’a lungul mileniilor, inclusiv cei hotarnici, cam aşa sunt ciopliţi şi sugerează paza, veghea eternă a străbunilor de tip lari), reprezentarea descoperită la Circea conţine grafiti ciudate, poate că doar copierea ”scrierii de pe cer”, cum o numeau vechii chaldeeni, deci un fel de rune, prin care Dumnezeu şi’ar face cunoscute dorinţele, descifrate ca atare de toate populaţiile străvechi, care relaţionau cu semnele imensului pergament de deasupra pământului, descoperind grafii cosmice chiar şi pentru fenomenele naturale (Îngheţul, de pildă, simbolizat de Constelaţia Dragonului, cea care arată Nordul, desenată, de regulă, în chip de spirală).

Dispunerea de spirale, de linii paralele, de semicercuri, de puncte şi de contururi pe reprezentarea descoperită la Circea, în judeţul Dolj, ascunde, fără îndoială, anumite mesaje, unele reluate poate că şi de scrierea celtică de mai târziu (liniile paralele, punctele), dar şi de simbolistica altor scrieri sau de transmiterile de mesaje, cel mai adesea mimetic, prin ornamente de amulete, de ceramică, de vestimentaţie, de locuinţe, de arme. Fără îndoială că este posibil ca elementele menţionate să fi făcut parte şi din ornamentaţia vestimentaţiei neolitice, ipoteza fiind susţinută şi de redescoperirea aceloraşi simboluri în tradiţiile artistice ale populaţiilor europene, inclusiv în tradiţiile româneşti ale împodobirii costumului popular, ale încondeierii de ouă, ale ornamentaţiei ceramicii şi a stâlpilor de lemn şi de piatră.

Numai că, în reprezentările târzii, toate datorate clasicului ”aşa am apucat” sau ale lui ”aşa s’a moştenit din moşi-strămoşi”, lipsesc mesajul, relaţionarea, tentaţia armonizării, toate conştientizate şi cu funcţii metafizice. În fond, arta este o expresie şi nu o legătură, rolul unificator revenind, prin însuşi numele, religiei. Şi nu pune nimeni la îndoială că, tot aşa cum ”un obicei agrar din zilele noastre (poate) să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis” (Eliade, op.cit, pg. 7), tot aşa şi elementele decorative ale artei ţărăneşti europene, şi nu doar ale celei româneşti, descind din străvechimea precreştină.

”Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (Eliade, op.cit., pg. 7), ”fragmente mitologice fiind”, desigur, şi desenele care sublimează, până în ziua de astăzi, şi costumul popular românesc.

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: ”nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi’au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii. Ei obişnuiesc să aducă jertfe. suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI)

”Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să’i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le’au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII).

Dacă ţinem cont de afirmaţiile lui Herodot şi descifrăm în vechile simboluri elemente cosmice şi fenomene, atunci poate că ar trebui să descifrăm în ”zeiţa” de la Circea o învelire în cosmicitate, dacă nu cumva chiar o sortire cosmică a fiinţei omeneşti (ceea ce se va descifra, desigur, în religiile de mai târziu) sau, cum zicea Eliade, ”o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne” (pg. 259), dar care marchează, sub ”teroarea istoriei” (pg. 262), ”drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr’o ”fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie” (Jules Michelet, în Eliade, op.cit., pg. 238).

Reprezentările îndeobşte cunoscute încântă prin realizarea artistică, capodopera fiind, fără îndoială, celebra ”Hora de la Frumuşica”, prima operă a civilizaţiei omeneşti care valorifică, într’o deplină armonie, plinurile şi golurile, sub pretextul realizării unui vas ceremonial, folosit, fără îndoială, în ritualurile dedicate Cerului de Zi, Diaus (cum îl numeau perşii) sau Zeus (cum îl numeau grecii), deşi protopărinţii l’au numit Moş Timp sau Saturn romanii, care, aşa cum se va vedea, aveau să trăiască, vreme de secole, nostalgia vremii şi ”pildei străbunilor”, pentru că ”fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn”, cum scria Albius Tibullus.

Iar ”Hora de la Frumuşica” reliefează curgerea timpului, prin cele şase Hore, care aparţin unui tainic şi insolit calendar solar, dedicat, poate, celor şase planete cunoscute, pe atunci, pe bolta cerească, respectiv Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus. A şaptea planetă cunoscută, Pământul, poate fi interpretată ca reazăm, ca temelie pentru celelalte şase. Curgerea timpului este însoţită, mereu şi mereu, de ”recuperarea ritualică a timpului original” (Eliade, op.cit, pg. 27), prin manifestare vie (săvârşire de ritualuri) sau prin corporalitate durabilă (cazul inventarului religios precreştin).
Zeiţa Mamă este specifică spaţiului european de la nord de Dunăre, fiind întâlnită, în diverse epoci, la toate populaţiile nord-dunărene, în realizări artistice asemănătoare.
În Basarabia, de pildă, a fost descoperită o astfel de statuetă, datând din anul 3600 î.Hr., care sugerează elementele unei vestimentaţii, deşi aparentele fâşii de pânză, care înfăşoară corpul femeii nu reprezintă decât simboluri totemice, interesant, deşi poate că prea îndrăzneţ, interpretate de istoricul Andrei Vartic. Simbolurile liniare aparţin, totuşi, unui obiect de cult, deci nu puteau fi inserate la întâmplare sau în baza unei imaginaţii artistice, cum se întâmplă la ceramica funcţională, dar nici mărturii iconografice în ce priveşte vestimentaţia feminină nu pot fi considerate.

Aceeaşi simbolistică a liniilor se întâlneşte şi la statuetele descoperite la Dumeşti , deşi perechea de idoli, femeie-bărbat, pare să sugereze şi un anumit croi al vestimentaţiei, în cazul bărbatului putându’se desluşi şi sugestia unei baiere (de arc? de traistă?). Numai că şi aceste statuete sunt obiecte de cult, iar fiecare linie desemna ceva, comunica în sistemul de convenienţe ale notorietăţilor acelor vremuri. Fiecare epocă avea, în fond, un ansamblu de simboluri, de cunoştinţe, de închipuiri, de convenţii, care reprezintă notorietatea acelei epoci, iar o epocă ulterioară, definită de alte notorietăţi şi, din păcate, din ce în ce mai golită de notorietăţile anterioare, va interpreta simbolurile vechi în baza propriei sale simbolistici, alterând mesajul sau creând un nou mesaj.

O altă reprezentare, cea de la Tripolye (4000 î.Hr.), deşi sugerează aceeaşi zeitate , nu are nici o simbolistică vizibil afişată, artistul antic preferând, ca şi în cazul ”Horei de la Frumuşica”, o exprimare artistică întru glorificarea trupului, în cadrul unei religii nedualiste, în care nu existau creator şi creat, ci doar natura, drept templu al tuturor, la fel de eterni şi de muritori, dar dornici să cunoască lumea şi manifestările ei divine. O religie în care nu existau nici creaţie, nici apocalipsă, nici păcat originar, iar asceza era înlocuită de contemplaţie, prin contemplare ajungându’se la identificarea cu Marele Tot (simbol al unei desăvârşite unităţi, cum stabile Heidegger), o religie în care, aşa cum spunea Hipocrate, ”totul este divin şi uman, în acelaşi timp”, esenţa religiei naturale, numită impropriu păgânism, fiind sugerată, ulterior, de Juvenal, în ”Satire” (X, 356), prin celebrul dicton ”Mens sana in corpore sano”.

O religie care supravieţuieşte şi astăzi, în ciuda aparenţelor, în formulele regionalizate ale vechii religii unice, pentru că, aşa cum spunea primul ”om modern al civilizaţiei umane” (Lev Tolstoi), Augustinus, ”ceea ce în prezent se numeşte religia creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”.

Idolii cei vechi, cum este şi această superbă statuetă de la Tripolye, nu reprezentau o zeitate, deci, indirect, nici măcar nu erau idoli în adevăratul sens al cuvântului, adică nu desemnau şi nu întrupau o persoană exterioară, cu care să poţi intra în relaţie, ci un ceva lăuntric, o proiecţie a lăuntrului în exterior (”triumful asupra propriului destin”, cum sintetizează Mircea Eliade, în pagina 261 a cărţii amintite, destinul popoarelor fiind determinat, conform spusei lui Lucian Blaga, de mitologia lor) , iar de aici vine caracterul pur artistic al unei statuete ritualice de acest fel, care aminteşte mai curând de nedumerirea retorică a lui Taliesin, poetul galez din Evul Mediu:

”Cine m’a semănat ca să mă poată culege?”

Sugestia umanului în reprezentările de statuete precreştine (nu în idoli, care purtau şi nume, şi o biografie favorabilă transferului de solidaritate cosmică), este confirmată şi parcă subliniată în spaţiul ceh, Venus de la Dolni Vestonice, o statuetă care o precede cu milenii pe zeiţa Venus şi care este, în fond, un simbol tranşant al fecundităţii, deci al unui fenomen şi cosmic, şi uman, în acelaşi timp.

Civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi’abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia cucuteniană şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală.
Şi totuşi, parte din simbolistica străveche avea să supravieţuiască prin cei care, pentru că trăiau dincolo de Keltoi, răspândiţi în largul continentului, aveau să fie numiţi de greci, unul dintre puţinele popoare mărturisitoare, Keltoi, adică Celţi, deşi numele acesta cuprindea o puzderie de populaţii pelasgo-getice, cele mai importante fiind Celţii, Galii, Dacii, Macedonenii, Scyţii şi Sarmaţii. Iar în vecinătatea lor şi, adesea, în interferenţă cu ei, exista o altă populaţie de origine polară, Etruscii.

Simbolul Constelaţiei Dragonului, al ”şarpelui” (inclusiv cel biblic), deci al îngheţului nordic, este reprezentat explicit, poate că mai explicit decât în simbolistica ceramicii celtice, în două desene de pe acelaşi vas cucutenian.

Primul desen, cel de la buza vasului, este reluat, simbolic şi esenţializat, în desenul central, cel asemănător literei W, dar care, ulterior, va căpăta forma spiralei. Crucea, numită de milenariştii excesivi, ”dacică”, este, iarăşi, prezentă pe vase cucuteniene , dar în detaliul imaginii se poate descifra simbolul celor patru focuri, dispuse în puncte cardinale, pe un vârf de munte, în cadrul ritualului ancestral al Nedeilor.

Crucea simbolizează ”roata cerului” (Ur Anu, în sumeriană, Uranus, în greacă), ritualul constând în aprinderea celor patru focuri şi parcurgerea drumului de la un foc la altul, de către oameni cu câte o făclie aprinsă în mână, în sensul rotirii soarelui. Ritualul se desfăşura noaptea, poate şi din convingerea, divulgată de Cronica Akasha, că răul este legat de existenţa Lunii şi că forţele solare, puse în mişcare, mumifică forţele lunare (Rudolf Steiner, Timpul lemurian, înainte şi după ieşirea lunii din pământ). Prin urmare, simbolul ceresc al crucii, adesea în rotire, simbolizată de runa cunoscută sub numele de zvastică, are rolul de a ”mumifica” răul (există şi semnul Lunii, pe unele vase, sub forma zvasticii cu rotaţie opusă celei a mişcării Soarelui pe Cer). Aceleaşi simboluri apar şi pe altăraşele (considerate de arheologii slavi machete ale unor case), în care înălţimea este marcată de simbolul Nedeii.

Iar simbolul ”logodnei” Soarelui şi Lunii, deci al împletirii binelui cu răul, este redat de spirala cu capete opuse, sugestia fiind întărită de împletirea celor două rune, a Soarelui şi a Lunii, într’un desen al ceramicii tracice de mai târziu, deşi simbolistica veche, în întregul ei, este, aşa cum se va vedea, o moştenire europeană comună, pe care, în vremurile noastre, o mai păstrează, fără să o şi conştientizeze, arta populară a românilor, prin desenele de pe veşminte, de pe ceramică, de pe cusături, de pe ouă încondeiate şi de pe cioplituri în lemn.
Fără să conştientizeze, românii care se prind, şi azi, în horă, îmbrăcaţi în costumele strămoşeşti, ”înveliţi”, aidoma idolului de la Circea, într’o simbolistică a reprezentărilor cereşti, contribuie la victoria binelui solar asupra maleficelor forţe lunare, pe care le ”mumifică”, fie şi numai pentru câteva zeci de minute.

Sursa: documents.tips/documents/IonDragusanul, ziarullumina.ro

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul Sebeş, iar cel din 1542 în malul râului Strei. Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău, Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea.

Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau fi marcate de stânci, arbori, coturi etc., repere sigure de identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în râul Sar-Geția. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai regatului Geția cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie. Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.

Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S’ar fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare în vederea unei datări mai exacte.

Aşteptăm rezultatele unor studii aprofundate ale unui presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe culmea înălţimii ”Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea, tezaurizarea şi îngroparea lor s’a făcut în secolul I d.Hr.

Brăţările spiralice de aur nu sunt primele piese de orfevrărie descoperite în vecinătatea fortificaţiilor şi sanctuarelor getice din Munţii Orăştiei. Ele sunt însă primele pe care modernitatea a reuşit să le recupereze. Descoperiri mai vechi, consemnate de izvoare renascentiste sau din secolul al XIX-lea au fost reciclate pentru metalul nobil conţinut şi, astfel, s’au pierdut.

Este și cazul unui ”şarpe de aur” trimis la Viena la mijlocul secolului al XVI-lea sau al unor fibule de argint găsite de un păstor, în jurul anului 1800, la rădăcina unui copac prăbuşit de pe Dealul Grădiştii.

Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice care apar sculptate pe Columnă?

Abia sub înrâurirea romantismului şi pe măsura maturizării lor întru modernitate, structurile statale au început să instituie legi şi mecanisme destinate recuperării şi conservării vestigiilor străvechi. În aceste condiţii, cele dintâi brăţări spiralice getice (cele de la Orăştie şi Hetiur) au fost salvate şi păstrate abia după mijlocul secolului al XIX-lea.

Ulterior, aveau să fie descoperite întâmplător şi alte piese asemănătoare, niciodată însă prin cercetări arheologice sistematice. Şi aceasta, tocmai datorită faptului că, adesea, obiectele de preţ preistorice nu au fost abandonate în aşezări, ci au fost îngropate în mediul natural, în locuri greu accesibile sau mai puţin umblate.

Fig.1 Peisajul arheologic Dealul Grădiştii – Dealul Căprăreaţa:

1 – fortificaţia, sanctuarele şi alte edificii; 2 – terase amenajate cu urme de locuire şi de activităţi meşteşugăreşti; 3 – locurile de descoperire aproximative ale tezaurelor cu brăţări de aur

Descoperite pe pante abrupte şi împădurite, tezaurele cu brăţări de aur se integrează unui peisaj cultural unic, marcat în mod cu totul excepţional de fortificaţii şi sanctuare (hartă fig. 1), de terase săpate în roca Dealului Grădiştii şi a Dealului Căprăreaţa (hartă fig. 2). Edificiile de aici sunt cele mai vechi construcţii cu piatră fasonată de pe teritoriul Transilvaniei şi chiar de pe cel actual al României, exceptând, desigur, cetăţile greceşti şi regiunile lor limitrofe.

Ele reflectă aspiraţia către o organizare arhitecturală monumentală a spaţiului şi constituie o expresie a puterii şi a concepţiei despre sacru. Cercetate superficial şi fără acribie metodologică, vestigiile de piatră de pe Dealul Grădiştii nu şi’au dezvăluit încă deplin semnificaţiile.

Fig.2 Aria de răspândire a brăţărilor spiralice getice cu plăci terminale

Trebuie subliniat faptul că efortul constructiv getic s’a concentrat tocmai în zone montane izolate, lipsite de resursele necesare traiului cotidian preistoric, la altitudini la care acesta devenea incomod, dacă nu imposibil. Ridicarea fortificaţiilor şi sanctuarelor din Munţii Orăştiei este deci rezultatul acţiunii unei suprastructuri conducătoare ierarhizate şi complexe, capabile să mobilizeze forţe de producţie eficiente, plurivalente şi calificate.

Implicată în efortul de transformare a unui întreg peisaj montan, această elită şi’a dezvoltat un repertoriu propriu de însemne şi simboluri, a promovat o mitologie originală şi a instituit ritualuri particulare.

O parte a patrimoniului de semne şi simboluri getic poate fi recunoscută în orfevreria secolelor I î.Hr.-I d.Hr. În cadrul acestei creaţii locale în metale preţioase, alături de agrafe ceremoniale şi falere sau vase de lux, brăţările spiralice ocupă o poziţie de întâietate, prin complexitatea lor tehnologică şi ornamentală, prin masivitatea lor şi prin răspândirea lor pe întreg cuprinsul Geții carpatice.

Fig.3  Brăţara de argint de la Izvorul Frumos. Urme de aurire se mai disting numai în interiorul orna­­­mentelor gravate.

Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur la numai câteva sute şi chiar la numai câteva zeci de metri de sanctuare așterne o lumină nouă şi particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii. Aceste tezaure pot fi percepute ca prima atestare a unor practici depoziţionale cu posibile valenţe votive realizate în imediata vecinătate a edificiilor monumentale de aici. Asemănările dintre brăţările de aur şi celelalte exemplare de argint descoperite de’a lungul timpului în Transilvania, Muntenia şi (rar) chiar şi la sud de Dunăre fac posibilă, pentru prima dată în cercetarea epocii getice, surprinderea unei legături estetice şi simbolice între nucleul cultural din Munţii Orăştiei şi manifestările fastuoase din restul Geției preromane.

Aceste analogii indică adeziunea membrilor elitelor regionale dacice la un cod simbolic, identitar-heraldic, elaborat poate tocmai în preajma centrului monumental de la Grădiştea de Munte.

Anatomia unui simbol

Fig.4  Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6):

1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş.

Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într’o protomă (capete de animale), puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau lup.

Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi.

Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.

Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între 10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g, iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.

Fig.5  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile brăţării nr. 9.

Ca şi numeroasele lor analogii în argint (fig. 3/4-6 şi fig. 8-9), brăţările de aur de la Grădiştea de Munte (fig. 3/1-3 şi fig. 4-7) au fost elaborate după reguli tehnice, morfologice şi ornamentale comune. Toate sunt realizate dintr’o singură tijă masivă din metal preţios, prelucrată prin martelare şi decorată prin ştanţare, gravare şi poansoare.
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor (fig. 3, 10, 11). Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într’un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Geției preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint (fig. 8-9).

Fig. 6  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile unei brăţări de argint de provenienţă necunoscută (Bucureşti, Colecţia Severeanu).

Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Geției au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele (fig. 3). Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.

Fig.7  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 5.

Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci (fig. 2). Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de ”centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic (fig. 2). Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.

Fig. 8  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 8.

O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor (fig. 3; de comparat fig. 4-7 cu fig. 8). În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării.

În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.

Fig.9   Grădiştea de Munte, brăţara nr. 9.

Masivitatea brăţărilor spiralice de aur şi de argint este considerabilă. Greutatea celor de aur variază între 700 şi 1.200 de grame, iar a celor de argint păstrate întregi variază în jurul unei jumătăţi de kilogram. Astfel de piese nu pot fi considerate simple podoabe ale portului cotidian, ci trebuie integrate în sfera reprezentării simbolice, ca însemne specifice unor ritualuri ceremoniale.

Corpul spiralic şi asemănarea până la identitate a terminaţiilor aceleiaşi brăţări conferă piesei înfăţişarea unei făpturi ofidiene bicefale. Referirile la şarpe ar mai putea fi întrevăzute şi în interpretarea palmetelor ca solzi sau în unduirea şerpuită a marginilor supraînălţate ale plăcilor terminale – poate o sugestie a mişcării sinuoase a reptilei.

Fig.10  Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur așterne o lumină particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii

În schimb, reprezentarea ”coamei” între protomă şi înşiruirea de palmete contravine unei simple reprezentări de ofidan şi impune, odată în plus, integrarea fiinţei reprezentate prin brăţări în domeniul bestiarului fantastic.

Sorgintea unui astfel de simbol trebuie căutată în fantasticul imaginarului colectiv înrădăcinat în fondul mitologic al acelor vremuri. Dacă şarpele simboliza eroizarea cavalerului din mitologia locală preromană, dublarea imaginii sale în structura aceluiaşi obiect ar putea fi interpretată ca alegorie a unei duble imortalităţi asigurate prin regenerare ciclică alternativă.

Ghilgameș, Muzeul Luvru

Surse de inspiraţie ale brăţărilor spiralice getice ar putea fi căutate în orfevrăria elenistică târzie, în cea a mediului celtic-central-european sau a mediului sarmatic-nord-pontic, cât și în îndepărtatul Sumer.

Nu spunem că vreun stil a influențat altul, ci observăm că în lumea getică antică aceste bijuterii cu particularități carpatice devin sursă de inspirație pentru alți artiști din orfevrării orientale.


Totuşi, originalitatea schemei compoziţionale tripartite a terminaţiilor, combinaţiile neobişnuite de motive şi abstractizarea plastică a formelor disting brăţările getice de aur şi de argint ca opere de vârf ale unui mediu aparte de creaţie în metale preţioase. Ele ni se dezvăluie ca expresie supremă a unui sistem simbolic particular.

Tehnică sau artă?

Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994, 27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur. La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându’se la cca. 50 bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii getice prin tehnici de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile.

Specialista germană Deppert-Lippitz susţine că geții au utilizat în mod deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo optându’se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor.

Din acest motiv bijuteriile getice, inclusiv brăţările spiralice din aur sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn.

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Lingourile obţinute pentru confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2 m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului.

Posibil ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea monedelor autohtone.

În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a argintului, au existat multe teorii pe care le’au emis arheologii şi istoricii români, ajungându’se la concluzia generală că metalele nobile proveneau din zăcăminte auro-argentifere autohtone din arcul carpatic. Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.

Aurul de înaltă puritate din care s’au confecţionat brăţările spiralice, geții îl puteau obţine din exploatarea filoanelor de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale ”Aureus”, din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s’au descoperit pepite de aur nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile: Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul.

Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea râului Ampoi în Mureş.

Se ştie, de asemenea, că după ocuparea de către turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului spre Europa încât habsburgii au devenit principalul exportator de aur în Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.

Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş.

Unele toponime de origine slavonică: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara), dovedesc că şi în perioada micilor migraţii s’a extras aur din nisipurile aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate pelasgo-getică, apoi românească în ultimele 6-7  milenii, iar meseria a fost practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele mijloace de producţie.

Tocmai la această veche tradiţie s’a referit experta germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită:

”Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de’a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o mai evidentă, mai strălucitoare”.

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Cercetătorii care s’au ocupat de cultura materială a dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint.

Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite podoabe de argint getice şi peste 230 tezaure monetare din argint, îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperiali romani. În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau până în prezent numai tezaure monetare.

Specialista germană aduce noi precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur, kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într’un raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l’am reţinut, al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat între 1556-1564).

Prin această descoperire specialista germană a elucidat două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur getic şi a altor tipuri de podoabe, iar a doua a confirmat faptul că după asasinarea lui Martinuzi în 1551 cel puţin o parte din tezaurul descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit.

Acestei descoperiri i se adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal. Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului. Emisiunile monetare diverse ale geților începând din secolul al III-lea î.Hr., a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s’a extins şi asupra argintului şi probabil, al aramei.

Citiți și:  TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Geției, sarea, care a fost foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Geției a unei cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti. Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s’a putut face în societatea getică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară, miere şi, cu siguranţă sclavi.

Această acumulare s’a mai făcut şi prin schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii provinciilor romane din sudul Dunării.

De asemenea, începând din secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul I d.Hr. şi prin expediţii de jaf şi cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor proprii. Acumulările s’au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Hr. ajungându’se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii regatelor getice carpatice și balcanice să posede o mare cantitate de metale preţioase.

Numai în acest fel se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l’a descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l’a transportat la Roma, utilizându’l pentru edificarea a numeroase lucrări edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului. Din aceste metale s’au bătut monedele din argint, imitaţii după cele greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s’au confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur şi argint.

Citește și: TEZAUR GETIC

Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara.

Brăţările spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii.

Medeleţ, afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la geții reprezentaţi pe Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece geții care au fost reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii nu le’ar fi purtat în asemenea condiţii.

Şi totuşi, celebrele brăţări spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua expediţie a lui Traian pentru ocuparea teritoriilor getice de la nord de Dunăre.

Argumentul nostru se sprijină pe reprezentarea într’o scenă de pe Columna lui Traian, desenată de către pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E. A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de ”Die Traianssäule”.

Restul trebuiesc căutate la cuceritori şi nu la cuceriţi, iar asta dacă nu le’au topit acum 1900 de ani.

Citește și:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Literatura subiectului
B. Deppert-Lippitz, Spiralele dacice din aur din Munţii Orăştiei/Dakische Goldspiralen aus den Orăştie Bergen, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P. G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the european archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 203-288, M. Ciută, G. T. Rustoiu,

Consideraţii asupra unui complex deosebit în pro­ximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment arheologico-judiciar, Apulum 44, 2007, p. 99-111,

B. Constantinescu, E. Oberländer-Târnoveanu, R. Bugoi, V. Cojocaru, M. Radtke, The Sarmizegetusa bracelets, Antiquity 84, 326, 2010, p. 1028-1042

E. Oberländer-Târnoveanu, B. Constantinescu, Analize de suprafaţă şi compoziţionale privind autenticitatea unor brăţări plurispiralice de aur din secolele II-I î.H. descoperite în zona Sarmizegetusa Regia prin acţiuni ilegale de detectare: explorarea limitelor expertizei de tip clasic şi modern în cazul obiectelor arheologice, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P.G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the European archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 289-332,

E. Oberländer-Târnoveanu, G. Trohani, Comorile dacilor. Catalog de expoziţie, Ploieşti, 2009, D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din secolul al XVI-lea.

Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei, Argesis. Studii şi comunicări (Piteşti) 15, 2006, p. 77-90,

D. Spânu, Research Issues regarding the Grădiştea de Munte Spiral Gold Bracelets Hoards. An Essay, Revue Roumaine d’Histoire 48, 1-2, 2009, p. 3-17,

D. Spânu, Consideraţii pe marginea primei publicaţii ştiinţifice dedicate brăţărilor de aur dacice (recenzie), Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie 59-60, 2009-2010, p. 193-202,

D. Spânu, Zur Analyse der Goldspiralen von Grădiştea de Munte, Rumänien, Das Altertum 55, 4, 2010, p. 271-314,

D. Spânu, Meanings of the Dacian golden spiral bracelets. Outlines, Caietele ARA (Bucureşti) 2, 2011, p. 23-37,

arhitectura-1906.ro, dacoromania-alba.ro

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

FORTIFICAȚII GETICE ÎN HARGHITA-COVASNA

Localizate pe înălțimi, adesea în mijlocul unor peisaje împădurite, sălbatice, vestigiile fortificațiilor ridicate de triburile getice în cele două secole dinaintea cuceririi romane a unor teritorii getice din nordul Dunării, de jur împrejurul depresiunilor intra-carpatice din estul Transilvaniei, marchează străvechi puncte de observație ale unor drumuri astăzi dispărute ori elemente de apărare și prestigiu ale reședințelor unor căpetenii din vechime. Incinte de pământ sau piatră, uneori ansambluri complexe de ziduri, terase, turnuri și bastioane, au ajuns să fie cunoscute în diferite locuri din Depresiunile Brașov, Târgu Secuiesc sau Ciuc, încă din secolul XIX. Cu alte cuvinte știm de peste două secole că în pofida elementului etnic majoritar vorbitor de maghiară, în acest areal avem suficiente dovezi ale locuirii din cele mai vechi timpuri de către elementul băștinaș majoritar al României.

Deși unele au beneficiat de cercetări arheologice mai intense, mai sunt încă situri care nu mai pot fi localizate în teren sau despre care se știe foarte puțin. Numărul semnificativ de situri fortificate, în ciuda climatului aspru și reliefului dificil, este dovada funcționării estului Transilvaniei, și mai ales, a depresiunilor intra-montane din această parte a Carpaților, ca spațiu de trecere — poartă între lumea danubiano-pontică și cea central-europeană, ce trebuia apărată sau unde se putea controla tranzitul comercial și militar.

Această geografie specială a fost exploatată în mod repetat de’a lungul timpului, nu doar pentru epocă getică, dar și mai timpuriu (eneolitic, epoca bronzului, prima epocă a fierului) ori mai târziu (perioadă medievală). Nu este de aceea întâmplător că multe dintre siturile fortificate de geți sunt reutilizări ale unor situri întărite mai vechi sau sunt, la rândul lor, reocupate ulterior de cetățui medievale.

În timp ce comunităţile sudice se consolidează, iar aristocraţia militară getică se afirmă ca o forţă politică de prim ordin, în Transilvania comunităţile nu se manifestă în forme elevate, ba mai mult ele se confruntă cu stăpânirea scyţior agatârşi, iar mai apoi cu cea celtică. Abia din a doua jumătate a sec. II î.Hr. asistăm la o creştere semnificativă a numărului aşezărilor pentru ca pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. centrul de greutate să se mute în aria intracarpatică, moment din care se poate vorbi de o adevărată explozie demografică şi economică.

Situaţia respectivă este relevantă şi în estul Transilvaniei. Astfel, urmărind apariţia şi evoluţia aşezărilor nefortificate, se constatată procentul scăzut al celor care erau în funcţiune în sec. III – II î.Hr. (17 – circa 8%), urmat de o creştere uşoară în ultima jumătate a sec. II î.Hr. (25 – 12%) şi de o majoritate covârşitoare (68 – 80%) a celor existente în sec. I î.Hr. – I d.Hr.

S’a constatat, de asemenea, că numai în câteva locuri se poate vorbi de o continuitate de locuire pe toată perioada celor patru secole (Cernat-”Dâmbul Bisericii” şi ”Pământul lui Robert”, Cetăţuia-”Cariera de lut”, Reci-”Telek”, Rugăneşti-”Grădina Mare de Sus”, Sfântu-Gheorghe-”Bedehaza”, Sântimbru-”Pomii-Verzi” şi Turia-”Cimitirul Catolic”), majoritatea aşezărilor din ultima fază, sec. I î.Hr. – I d.Hr., fiind nou întemeiate. În ce măsură acestea erau formate dintr’o populaţie locală, (mutată ca urmare a sporului demografic, a dezvoltării economice, a roirilor etc.) sau din nou veniţi, atraşi de calităţile geografice ale zonei sau dislocaţi din alte ţinuturi, este greu de spus.

Putem presupune, bazându’ne pe piesele descoperite şi a căror analogii se găsesc, (uneori până la identitate) în siturile getice din Moldova centrală şi de sud (Brad, Poiana, Răcătău, Barboşi etc.), că o parte a populaţiei a venit de acolo, dar, tot aşa de bine, unele din aceste materiale puteau ajunge în estul Transilvaniei şi pe calea schimburilor comerciale.

În sec. II î.Hr. bastarnii distrug o parte din aşezările deschise, dar mai ales fortificaţiile getice din jumătatea nordică a Moldovei (precum cele de la Stânceşti-Botoşani, Moşna, jud. Iaşi, Cotnari-Cătălina sau Buneşti) ducând la o puternică dislocare de populaţie. Posibil ca o parte a acesteia să fi trecut Carpaţii şi să se fi aşezat în ţinuturile estice ale Transilvaniei. Un alt posibil motiv al migrării populaţiei extracarpatice în interiorul arcului ar putea fi şi acela al diferitelor evenimente politice care au avut loc pe parcursul sec. I d.Hr., evenimente în urma cărora se constată un real regres demografic atât în Muntenia cât şi în sudul Moldovei.

Prin urmare există temeiuri istorice care să ne conducă spre un presupus aport demografic în ţinuturile din estul Transilvaniei, doar că la acest stadiu al cercetărilor este greu de dovedit. Sigur este faptul că, începând din a doua jumătate a sec. II î.Hr., aici se constată o dezvoltare economică şi demografică fără precedent. În plan politic aceasta corespunde cu încetarea dominaţiei celtice în Transilvania, urmată de acea ”incrementa Dacorum per Rubobosten regem” amintită de Pompeius Trogus, iar în cel economic cu începuturile exploatării şi prelucrării minereurilor de fier şi cupru din Depresiunile Ciuc, Baraolt, Târgu Secuiesc şi din zonele Vlăhiţei. La acestea se adaugă, cu siguranţă, exploatările de sare de la Praid, Sovata, Sânpaul şi Mărtiniş.

Ca urmare, asistăm la o comasare a aşezărilor în sectoarele bogate în resurse minerale. Terenurile, alese cu grijă, le’au permis practicarea, pe lângă minerit şi ”siderurgie” şi a celorlalte ocupaţii sau meşteşuguri tradiţionale, necesare oricărei comunităţi: cultivarea pământului, creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, olăritul şi nu în ultimul rând comerţul.

Ţinuturile estice ale Transilvaniei cunosc pe lângă o dezvoltare economică şi demografică deosebită şi un rol politic aparte, fapt demonstrat de numărul mare de fortificaţii care s’au ridicat aici, peste 35 de cetăţi şi aşezări fortificate. Deşi se presupune că formaţiunea politică a lui Oroles ar fi stăpânit zona Carpaţilor Orientali, cercetările arheologice sumare, de până acum, nu ne permit să datăm nici o cetate pe parcursul sec. III – prima jumătate e sec. II î.Hr., cum ar fi îndreptăţit să fie. Primele fortificaţii pot fi datate doar la sfârşitul sec. II şi începutul sec I î.Hr., odată cu înmulţirea aşezărilor civile şi a creşterii puterii armate a uniunilor de triburi. Acestea, amplasate cu precădere în zonele bogate în minereuri de fier (Biborţeni, Jigodin II, III, Ciceu, Racu I, II, Covasna etc.), îşi vor continua existenţa şi în deceniile următoare.

Pe parcursul sec. I î.Hr. – I d.Hr. numărul fortificaţiilor sporeşte, (Cernat – ”Vârful Ascuţit”, Bădeni, Praid, Sânzieni – Perka”, Mihăileni, Şoimuşul Mare, Leliceni, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mari, Ghindari, Sândominic, Valea Seacă, Zetea etc.), menirea lor fiind de acum atât de supraveghere a zonelor importante din punct de vedere economic, de asigurare a condiţiilor favorabile practicării comerţului şi trecerii caravanelor cu mărfuri, cât şi de barare a accesului spre capitala statului dac, Sarmigetuzo.

Proiectul cultural ”ZBOR (Ziduri, Bastioane, Orașe, Ruine). Mai aproape de cetățile dacice din estul Transilvaniei”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), este aproape de final. Inițiatorii au lansat Atlasul digital care are ca scop prezentarea, în premieră, a fortificațiilor getice din estul Transilvaniei, publicului regional precum și turiștilor care vizitează stațiunile balneare de la Covasna, Tușnad, Băile Figa și Vâlcele.

Deși platforma online se află încă în lucru, aceasta conține deja o parte consistentă din informațiile pe care realizatorii și le’au propus să le prezinte în cadrul proiectului. Atlasul digital cuprinde o hartă interactivă, un catalog cu siturile fortificate, care momentan conține doar acele situri cuprinse în proiectul AFCN, trimiteri bibliografice, imagini aeriene și reconstituiri artistice, iar realizatorii platformei lucrează la traducerea paginii web, și la anumite filmări pe care cei interesați le vor putea accesa ulterior.

Scopul principal constă în prezentarea în premieră a cel puțin 12 cetăți getice din estul Transilvaniei, prin intermediul aerofotografiilor, filmărilor de la joasă altitudine, a modelărilor tridimensionale de teren și structuri arheologice, ce vor fi la final integrate într’un tur virtual disponibil în mediul online, în site-ul web care va conține, pe lângă atlasul de hărți digitale interactive, explicații în limba română, maghiară și engleză, dar și într’o expoziție itinerantă de postere. Materialul multimedia-tur virtual ar urma să prezinte o sinteză esențială a rezultatelor unor cercetări arheologice mai vechi, dar și a celor mai noi. În cadrul proiectului vor fi prezentate cetăți și așezări dacice precum cele de la Jigodin, Leliceni, Merești, Bădeni, Racu, Bixad, Olteni, Cernat, Covasna, Boroșneu Mic, Saciova, Sânzieni, și Racoș, iar expoziția va fi itinerată în municipiul Miercurea Ciuc, orașul Covasna și comuna Vâlcele, satul Araci.  Sigur că relieful actual nu mai este relieful și peisajul antic sau preistoric, dar există o strânsă legătură între acestea și este primul pas. Pentru unele dintre aceste cetăți, mai exact pentru acelea despre care avem suficiente date și informații solide, științifice, o să încercăm să propunem și unele reconstituiri.
Valoarea culturală și importanța patrimonială a sistemului de fortificații ridicat de către geți la marginea depresiunilor sau în inima munților din estul Transilvaniei sunt cunoscute în mediul academic de mult timp. Cu toate acestea, potrivit inițiatorilor, multe dintre aceste cetăți nu sunt încă precis localizate, iar evoluția rapidă a proiectelor de dezvoltare teritorială și a rețelelor de utilități ar putea duce la distrugerea și pierderea integrală a unora dintre monumente.

Privite de sus, siturile arheologice, în special unele atât de dificil de atins ca cetățile getice din estul Transilvaniei, își dezvăluie logica ocupării spațiului, anvergura și frumusețea. Imaginile aeriene nu sunt însă doar niște «poze frumoase», ci instrumente de studiu pentru arheologi care le folosesc pentru a detecta structuri arheologice necunoscute sau pentru a crea modele digitale ale reliefului prin tehnici fotogrammetrice.

Cetatea Cernat – Vârful Ascuțit

Localizare: la nord de fosta localitate Cernatul de Sus, județul Covasna, în punctul Vârful Ascuțit/ Hegyes.

Relief: Un promontoriu de formă triunghiulară, ușor arcuit spre vest, desprins dintre dealurile înalte ce separă Depresiunea Târgu Secuiesc de Depresiunea Sfântu Gheorghe, înconjurat pe laturile de est și vest de două văi înguste: Valea Mare și Pârâul Rupt. Promontoriul se continuă relativ plat, mai întâi spre nord și apoi spre vest, ca un drum de culme ce ajunge în punctul Cetatea Comorii, la o depărtare de doar 8 km spre vest. În acest loc se află o mare incintă de pământ (cu zid de piatră legată cu pământ?) de dată nesigură. De aici drumul de culme cobora spre trecătoarea de la Olteni unde se află fortificații din diferite epoci.

1. Vedere spre nord, 2. Vedere spre sud, 3.Vedere spre nord

Aspect: Partea superioară a dealului Vârful Ascuțit este împărțită în trei segmente:

1 — extremitatea aflată spre sat, spre sud-est, este mai îngustă și mai stâncoasă;

2 — cea îndreptată spre turnul medieval vizitabil Ika Vára, aflat pe un deal vecin, este mai largă, plată, dar și mai înaltă, fiind împrejmuită pe pantele nordice, estice și vestice de valuri de pământ;

3 — între cele două capete anterior descrise se află o șa largă, mai coborâtă ca altitudine, pe care se văd urmele săpăturilor lui Zoltán Székely, precum și ale unei împrejmuiri rectangulare marcată de un mic val de pământ — cu funcționalitate și datare neclară.

Față de valea din vest platoul în partea șeii se ridică cu 40 m și față de valea aflată la est — cu 64 de m.

1. Vedere spre nord – șaua, 2. Vedere spre nord, 3. Vedere spre sud, 4. Profil altimetric general al sitului, 5. Terasa antropică de pe latura estică

Fortificație: pe marginile promontoriului, în special pe latura estică și nordică, se observă sistemul de fortificație format din val și șanț, precum și ceea ce pare a fi o terasă antropică, pe latura estică. Pe latura estică valul este dublu. Suprafața închisă de fortificație măsoară cca 10 ha. Fragmentele ceramice vizibile la suprafață în compoziția impozantelor valuri aparțin primei vârste a fierului.

1. Fortificația dublă pe latura estică, 2. Fortificația dublă pe latura estică, 3. Fortificația dublă pe latura de est, 4. Valul pe latura nordică

Istoricul cercetărilor: Zoltán Székely (1969) a cercetat 4 locuințe de epocă getică într’o poziție necunoscută pe suprafața sitului. Nu este exclus ca săpăturile acestea, așa cum arată modelul digital al terenului să fi fost executate în zona de șa a sitului. Aceste locuințe se aflau aproape de suprafață, la adâncimea de 25 cm, fiind foarte puțin adâncite, având formă pătrată, dimensiuni 4 x 4 m, și vetre de foc în colț (de formă ovală, diametru aproximativ 1 m, înconjurate de pietre). Din inventarul acestor locuințe sunt amintite fragmente de vase ceramice lucrate cu roata sau cu mâna, fibule cu resort spiralic și două monede de argint — imitații locale după drahmele lui Alexandru Macedon. După V. Crișan (2000, p. 30) ceramica se datează în special în perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr, dar și în II î.Hr.

Fibule descoperite de Z. Szekely în locuințele de epocă getică clasică săpate pe Vârful Ascuțit

Planul unei locuințe săpate de Z. Szekely la Cernat Vârful Ascuțit

Pe dealurile din jurul localității Cernat s’au făcut în decursul timpului numeroase descoperiri de materiale de epocă getică clasică, cele mai importante fiind așezările cercetate de Székely din punctele Pâmântul lui Robert și Dâmbul Bisericii. Un tezaur de denari romani republicani și imperiali (1 kg) a fost descoperit pe teritoriul localității într’un punct necunoscut în 1941 (Bucur Mitrea, SCIV 20–2, 1969, p. 166).

Cetatea Zânelor, Covasna

Potrivit unei legende, cetatea de la Covasna ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, iar potrivit alteia, aici ar fi ascunsă o importantă comoară, dar specialiștii nu pot confirma încă acest lucru.

Localizare și relief: Dealul Cetății este situat între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Mişca, la o altitudine peste nivelul mării de aproape 930 m. Dealul Cetăţii este înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte, precum vârful Dolomir, Poarta Vânturilor, Timsos sau Copoţ, toate depăşind 1300 de m. Aceste piscuri închid ca o cunună Dealul Cetăţii, păstrând totuşi o bună vizibilitate spre nord şi nord-vest. Din punctul maxim de altitudine se vede o bună parte din Depresiunea Braşovului, respectiv sectorul Târgu Secuiesc şi valea Pârâului Negru. Vizibilitatea este mult mai bună de pe Dealul Copoţ situat la vest, cuprinzând Ţara Bârsei (zona Braşovului), Munţii Bodoc, limita sudică a Munţilor Harghitei (zona Tuşnad) şi Munţii Nemira. Pantele de est şi nord-est ale Dealului Cetăţii coboară abrupt în valea Mişcăi, în timp ce terenul coboară mai lin spre sud, unde se află şi o şa de legătură spre culmile învecinate. Suprafaţa amenajată de către geți pe Dealul Cetăţii este de circa 30.000 mp, incluzând aici o acropolă şi cel puţin şase terase (numerotate convenţional cu cifre romane, de la I la VI).

Amenajarea la o asemenea scară s’a făcut cu un efort considerabil şi de durată. În principiu s’a săpat în apropierea pantei iar pământul rezultat a fost împins către margini, suprafaţa rezultată fiind îndreptată. În acest fel s’a lărgit spaţiul pe care se putea ulterior construi. Geții au preferat să sape până la stâncă, pe care au nivelat’o şi peste care au pus apoi un strat consistent de pământ cel mai adesea amestecat cu sfărâmătură de stâncă pentru o mai bună stabilitate.

Vedere a terasei II spre vest în 2015

Cronologie: Prima fază de amenajare a sitului a început cândva în sec. II î.Hr. Situl a fost distrus pe parcursul sec. I î.Hr., a fost apoi refăcut și lărgit. La începutul sec. II d.Hr., activitățile în sit încetează.

Istoricul cercetărilor: Atraşi de mirajul aurului dar şi de tainele vestigiilor din vârful muntelui, Cetatea Zânelor a fost ‘investigată” de’a lungul timpului de numeroşi căutători de comori, urmele trecerii lor fiind vizibile şi astăzi. În acest context, tradiţia locală face referire la un oarecare Csutak Samu care, săpând în cetate, ar fi găsit un măr, o cruce de aur, lanţuri şi ciocane de fier pe care le’ar fi trimis muzeului din Cluj.

Vedere a terasei II spre vest în 2016

Un altul, Csoma Laci, a găsit în urma unor săpături în cetate monede şi alte obiecte pe care le’a predat de asemenea muzeului clujean. Astfel de evenimente, probabil mai numeroase, nu pot fi însă verificate. Nici una dintre piesele descoperite de cei doi nu a ajuns de fapt la muzeul din Cluj. Legendele şi monumentalitatea vestigiilor i’au atras şi pe erudiţii epocii moderne. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarul secui Orbán Balázs a ajuns pe Dealul Cetăţii pentru a se documenta, pregătind pentru publicare lucrarea ”A székeyfőld leirasa”. Cu această ocazie a descris Dealul Cetăţii, a măsurat zidurile, terasele, poarta, drumul de acces şi a cules câteva fragmente ceramice de vase barbare, din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu.

Dealul Cetății vedere spre NV

”Din dealul comun în formă de semicerc, pornesc două pâraie numite Pârâul Miska şi Pârâul Cetăţii – Varpatak printre care se ridică Dealul Cetăţii. Acesta, înalt de 3000 de picioare, are pantele abrupte, aproape verticale. Numai pe latura sudică există o şa, pe unde urca şi drumul cetăţii tăiat în stâncă, pe care am urcat şi noi cu destulă greutate până pe vârf. Dealul are un platou de mici dimensiuni. Pe marginea acestui platou se află zidurile cetăţii, păstrate până astăzi pe o înălţime de câteva picioare. Aceste ziduri înconjoară platoul în formă de cerc, formând o fortificaţie rotundă cu un diametru de 45 de paşi. Aceasta este numai fortificaţia interioară, ea fiind înconjurată de alte două ziduri; al doilea zid, păstrat şi el pe o înălţime considerabilă, se află pe marginile abrupte ale dealului, la 25 de paşi de primul, şi încercuieşte muntele paralel cu primul; în sfârşit, al treilea zid înconjura dealul la 30 de paşi de zidul al doilea. Ultimele două ziduri – pe baza principiului economisirii observate şi la alte cetăţi – se opreau pe latura nordică verticală”, Orbán Balázs, 1869, p. 154 – 155.

Presupunând că este o veche cetate secuiască, Orbán Balázs apreciază amplasarea strategică de excepţie şi o aseamănă cu un adevărat cuib de vulturi care, înainte de inventarea armelor de foc, putea să reziste în faţa oricărui inamic. Primele săpături arheologice s’au desfăşurat în anii 1942–1943 sub conducerea arheologul clujean Alexandru Ferenczi. Rezultatele cercetărilor nu au fost însă publicate detaliat, Alexandru Ferenczi pierzându’şi viaţa în timpul războiului.

Dintr’un articol informativ, apărut în presa vremii, rezultă că pe acropolă a fost descoperită o locuinţă construită din bârne groase de lemn prinse cu piroane de fier de până la 1 m lungime. În zona locuinţei şi în interiorul acesteia au fost descoperite bucăţi mari de lipitură de lut, numeroase vase ceramice, o statuetă romană precum şi două fibule, una de bronz şi o alta de argint. Cetatea, menţionează Alexandru Ferenczi, era formată dintr’o acropolă şi trei terase, toate înconjurate cu ziduri de piatră, late de peste 3 m.

Dealul Cetății vedere spre NV

Artefactele descoperite pe acropolă şi pe terase l’au determinat pe Alexandru Ferenczi să atribuie cetatea geților (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) şi nu secuilor, aşa cum o făcuse Orbán Balázs. El aminteşte însă şi urme de locuire mai vechi, getice, din prima epocă a fierului (sec. VIII-VI î.Hr). O parte din materialele descoperite se află depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cu excepţia statuetei şi a fibulelor amintite ca fiind descoperite pe acropolă. Aflând de descoperirile lui Alexandru Ferenczi de pe Dealul Cetăţii, Constantin Daicoviciu împreună cu un colectiv numeros de arheologi a organizat o scurtă campanie de săpături la Covasna în anul 1949. Cercetările sale au confirmat afirmaţiile lui Alexandru Ferenczi, raportul arheologic evidenţiind asemănarea cetăţii de aici cu cele din Munţilor Orăştiei, zona capitalei Regatului Getic, Sarmizegetusa.

Dealul Cetății vedere spre NE

În anul 1968 săpăturile arheologice au fost reluate de către Zoltán Székely de la muzeul din Sfântu Gheorghe. Acesta a săpat o secţiune de peste o sută de metri, cuprinzând acropola şi primele două terase. În acest fel a putut mai bine estima dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor de piatră. Concluziile sale au surprins lumea ştiinţifică, autorul descria o cetate cu foarte multe elemente de fortificare, unele de dimensiuni impresionante precum zidul terasei a II-a cu o lăţime de 8,80m. Fără a se deplasa la faţa locului pentru a se convinge de afirmaţiile lui Zoltán Székely, majoritatea arheologilor au tratat cu neîncredere descoperirile de pe Dealul Cetăţii. S’a considerat că era nefiresc ca o cetate getică să aibă asemenea dimensiuni, atâtea ziduri şi mai ales atât de mari. Astfel, descoperirile lui Zoltán Székely au fost ignorate în epocă. A fost nevoie de o catastrofă naturală pentru ca cetatea de la Covasna să revină în atenţia cercetătorilor.

Dealul Cetății vedere spre vest

În noiembrie 1995 o vijelie puternică a smuls din rădăcini copacii de pe Dealul Cetăţii, dezvelind porţiuni de ziduri şi complexe de locuire. Ca măsură urgentă s’a impus supravegherea curăţării şi exploatării masei lemnoase pentru a preveni alte posibile distrugeri ale vestigiilor arheologice. De asemenea s’a propus începerea unor cercetări arheologice pentru a salva patrimoniul expus intemperiilor. Ca urmare, în anul 1998 au fost reluate săpăturile arheologice de către Viorica Crișan și Valeriu Sîrbu în Cetatea Zânelor, săpături care continuă neîntrerupt până astăzi, colectivului adăugându’i’se pe parcurs și alți membrii, precum Paul Pupeză.

Imagini cu Zidul terasei 1Z, Bastionul de pe terasa II văzut de pe Terasa III, Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, Zidul de pe terasa III adosat bastionului, Zidul de pe terasa II și bastionul, Latura nordică a bastionului, Bârne carbonizate căzute în exteriorul bastionului pe terasa II, Fundația bastionului, Zidul terasei 1 paramentul exterior, Zidul de pe terasa II, Zidul acropolei și Colțul NE al bastionului de pe Terasa II

Zidurile: Atât platoul superior cât și restul teraselor au fost împrejmuite cu ziduri din piatră Acestea, pe lângă protecție susțineau pământul adăugat pentru extinderea teraselor. Lungimea totală a zidurilor depăşeşte 700 m. Acestea erau îngropate în pământ pe o adâncime de 0,65 – 0,70 m pentru o mai bună stabilitate. La ridicarea zidurilor s’a folosit piatră locală, sumar făţuită, lemn şi lut. Pietrele erau aşezate mai întâi pe două şiruri (paramente) dispuse paralel, la o distanţă care variază de la un zid la altul. Pietrele din aceste şiruri au fost alese cu grijă, latura cea mai dreaptă fiind orientată spre exterior. Spaţiul dintre cele două şiruri era ulterior umplut cu pietre (emplecton). Lutul a fost folosit ca liant.

Latura sudică a bastionului de pe Terasa II, imagine mărită din 2004

În unele sectoare de zid s’au păstrat urmele unor bârne patrulatere din lemn dispuse transversal; acestea legau paramentele conferind structurii mai multă stabilitate. Astfel de ziduri puteau atinge înălţimi de 3–5 m. Cât de înalte au fost zidurile însă este greu stabilit cu exactitate, acestea păstrându’se astăzi doar pe 1–1,50 m. Grosimea variază în jurul a 2 m, dar în situațiile de pantă foarte abruptă sau acolo unde se rezolva o problemă tehnică — de exemplu unirea zidului din terasa III cu peretele bastionului de pe terasa II grosimea putea să fie și dublă.

Capac sec. I î.Hr. – I d.Hr. descoperit pe T1 în S1, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 5871) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Săgeată din fier sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7E, piesă din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe (Nr. Inv. 13137) imagine din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

1. Ataș din bronz sec. II – I î.Hr. descoperit pe TII în colțul de SE al bastionului, (Nr. Inv. 5871),
2. Aplică din bronz sec. I d.Hr. descoperit pe TII în S7G,
3. Mărgea sec. I î.Hr. descoperită pe TII în S7E, (Nr. Inv. 13133),
4. Fibulă de tip Nauheim sec. I î.Hr. – începutul sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7H,
5. Fibulă lunulă prima jumătate a sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7G, 6. Fibula sec. I d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
7. Fibulă puternic profilată sec. I – prima jumătate a sec. II d.Hr. descoperită pe TII în S7C,
8. Țintă din argint sec. I d.Hr. descoperit pe TIII în S7G, piese din inventarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni Sf. Gheorghe, imagini din ”Dacii din Curbura Carpaților”. Catalog de expoziție 2009

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Jigodin, Câmpul Morii

Localizare: pe malul drept al Oltului, în punctul cel mai îngust al defileului Oltului de la Jigodin-Băi; denumiri: Jigodin I; Dealul Morii.

Relief: un bot de deal cu pante line spre est și sud și abrupte spre vest și nord, ridicat cu 50 deasupra Oltului care curge chiar pe la poale, pe latura nordică; localizat la extremitatea estică a dealurilor înalte cu fundament eruptiv ce fac parte din Munții Harghita. Platoul superior are o formă neregulată, cu axul lung orientat NE-SV și cu o înclinație generală a reliefului spre est. Accesul pe sit se făcea, cel mai probabil ca și astăzi, pe o șa lină aflată în partea de sud a platoului, șa ce cotește spre vest, spre baza dealului. Un zid de piatră neprelucrată legat cu pământ închidea complet platoul pe toate laturile. Suprafața închisă de incintă măsura cca. 0.34 ha.

Vedere spre nord-est, panoramă 180. Șaua de acces ocupată de case de vacanță.

Istoricul cercetării: Situl intră alături de celelalte două fortificații de la Jigodin în atenția lui Orbán Balázs, și apoi a lui Alexandru Ferenczi. Primele săpături sunt făcute de colectivul condus de Mihai Macrea în 1950. Săpături sistematice au fost executate cu întreruperi începând cu 1980 (Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Zoltán Székely). Cele mai recente săpături sunt conduse de Viorica Crișan, ultimele două campanii de cercetări fiind cele din 1998 și 2000.

În 1997 situl a fost grav afectat de instalarea neautorizată a unei antene de telecomunicații ocazie cu care jumătate din platou, stratul de cultură și zidurile de incintă de pe laturile vestice și nord-vestice au fost nivelate cu buldozerul și împinse pe pantele abrupte ale dealului. Cantități însemnate de materiale au fost descoperite în pământul excavat. Peste latura sud-vestică a fortificației și pe șaua de acces s’au construit în ultimele două decenii case de vacanță.

Fortificația: zidul, de 2.5 m lățime, a fost construit din blocuri de piatră neprelucrată, de origine locală, foarte probabil exploatată chiar din sit, de forme și mărimi diferite, legate cu pământ umed, bătătorit. În funcție de terenul pe care a fost amplasat, de natura stâncii din fundament și de înclinația pantelor, constructorii din vechime și’au adaptat tehnica de fundare și stabilizare. Pe latura sud-vestică cercetările au pus în evidență faptul că zidul a fost fixat într’un șanț cu profil în V, săpat inițial în fundamentul stâncos al dealului. Șanțul de fundație, adânc de 1.20 m, a fost umplut cu piatră mărunțită și pământ bătătorit pentru a forma o suprafața plană, o platformă pe care s’au așezat pietrele din zid. Pietrele mai mari și cu fețe mai regulate au fost alese pentru a forma fețele zidului, cele mai mărunte fiind așezate în zona centrală, în emplecton. Datorită distrugerii în timp a zidului acesta a ajuns să se păstreze sub forma unui val de pământ cu miez de piatră, pe alocuri înalt de doar 40 cm. Pe latura nordică unde stânca a fost relativ plană, nu s’a mai săpat șanț de fundație, pietrele zidului fiind așezate direct pe stâncă și fixate într’un strat de lut galben. Pe exterior, fața zidului a fost susținută de un rambleu de piatră mărunțită fixat într’o treaptă săpată la exteriorul zidului de incintă.

Stratigrafie și cronologie: pe platou, în apropierea zidurilor, sub stratul de humus de 20–25 cm grosime se află stratul arheologic, gros de 40–50 cm, de culoare cenușie. Deși nu s’a evidențiat decât un singur nivel, cel corespunzător perioadei getice (sec. I î.Hr. – I d.Hr.), în alveolări sau descoperit și materiale mai vechi din prima vârsta a fierului specifice Culturii Gâva.

Cultura Gâva a fost o cultură hallstattiană timpurie răspândită în NV României, NV Ungariei, SE Slovaciei, în N. Republicii Moldova și Ucrainei Transcarpatice. Este considerată unul din primele centre ale complexului hallstattian timpuriu, caracterizat prin ceramică neagră, lustruită și canelată. Cel mai probabil este vorba de o evoluție a culturii Otomani, o cultură materială din epoca bronzului (secolele XIX-XIII î.Hr.), denumită după numele comunei Otomani, județul Bihor, unde au fost descoperite primele așezări. A avut o arie de răspândire mare, cuprinzând nordul Crișanei, bazinul inferior al Someșului, Câmpia Tisei și estul Slovaciei. Tipice pentru această cultură sunt ceșcuțele cu toartă, strachinile și vasele pântecoase cu gât cilindric și margine evazată. Prelucrarea bronzului a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, în special la confecționarea armelor, prevăzute cu ornamente realizate artistic.
Riturile variază pe parcursul celor trei etape caracteristice: incinerația, înhumare în poziție chircită (ca în poziția fetală), în față și revenirea la incinerația specifica fazei I.

Primele propuneri de periodizare ale culturii Gâva au distins două faze (Gâva I şi II), prima fiind datată în Ha A1 pe baza descoperirilor de obiecte de bronz din aşezarea de la Nagykálló
– Telekdomb, în vreme ce faza II a fost datată în perioada Ha A2 –B1, pe baza tiparelor fragmentare descoperite în aşezărilede la Prügy şi Poroszló.
Periodizarea avansată de T. Kemenczei a înregistratobservaţii critice, formulate de M. Vicze şi mai ales, de G. Szabó, care a preferat să utilizeze denumirea de Proto-Gâva pentru descoperirile din perioada Bz D – Ha A1 şi să propună o prelungire a culturii până la nivel de Ha B2-B3. Pentru descoperirile din nord-vestul României I. Németi a utilizat sistemul
propus iniţial de T. Kemenczei, în schimb pentru teritoriul Transilvaniei propriu-
zise a lipsit un consens în ceea ce priveşte periodizarea şi cronologia culturii Gâva, fazele acesteia căpătând diferite denumiri regionale (Mediaş-Reci,Reci II-Cernatu) generatoare de confuzii, aşa cum corect observa A. László.

Acest lucru, ca și descoperirile de materiale ceramice getice mai vechi, specifice secolului II î.Hr. în poziție secundară, alături de alte materiale din prima vârstă a fierului, pe pantele vestice ale dealului, sub pietrele prăbușite din zid, sugerează că la momentul ridicării zidului, cândva în secolul I î.Hr., platoul a fost nivelat, iar urmele anterioare de locuire au fost împinse pe pante. Descoperirile mai semnificative datează din secolul I d.Hr. Situl a funcționat până în preajma războaielor de cucerire ale romanilor, fiind distrus printr’un incendiu — cu această ocazie ori imediat ulterior acestora.

Planul sitului: Piese de metal (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) descoperite la Jigodin I


Ateliere de prelucrare a metalelor: pe latura sudică a platoului și pe șaua de acces au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe locuințe de suprafață, rectangulare, cu dimensiuni variate (L4: 5 x 4 m, L5: 3.5 x 4 m) al căror inventar (creuzete, zgură, minereu de fier, nicovale) sugerează că în interior se prelucrau metale. Ele au fost denumite «locuințe atelier». Erau prevăzute cu vetre mari amenajate cu pietre, îndelung folosite.

Locuința-atelier (L4), cercetată în 1998 și 2000, a fost construită pe talpă de piatră, din bârne de lemn și împletitură de nuiele amestecată cu lut. Cel puțin alte două construcții au fost distruse în momentul amplasării antenei de telecomunicații în 1997. Aceste ateliere poartă urmele unui puternic incendiu, ele fiind distruse anterior momentului distrugerii zidului de incintă, deoarece pietrele din zid au fost descoperite deasupra resturilor de ateliere.

Clădire cu absidă: în centrul platoului au fost cercetate parțial trei clădiri rectangulare de suprafață, construite din bârne, pe structură de stâlpi (diametru 20 cm, fixați în gropi de 0.80−1 m adâncime). Cea mai mare dintre cele trei clădiri (3.6 x 7.4 m) avea latura îngustă absidată, marcată de gropi stâlpi și orientată spre nord.

Cetatea lui Tiburț, Biborțeni

Localizare: Imediat la sud de localitatea Biborțeni (jud. Covasna) se ridică cu cca. 120 m deasupra văii Baraoltului un deal împădurit, într’o poziție înaintată, dominantă, din care se poate supraveghea tranzitul între Pasul Hatod la est și Defileul Oltului din Munții Perșani de la Racoș (Brașov) la vest. Punctul se numește Cetatea lui Tiburț/Tiborc. Limita vestică a dealului este trasată de cursul pârâului Várpatak.

Aspect: Platoul superior, orientat SV-NE, este închis de o incintă de mari dimensiuni, de formă neregulată, complexă, ce urmărește conturul formei de relief. Dimensiuni aproximative: 280 m EV x 100m/120 m NS. Suprafață: 2.4 ha. Pantele sunt abrupte pe toate laturile. Accesul în incintă și legătura cu dealurile și platourile de la sud se face pe o unică șa îngustă, localizată în sectorul sudic al sitului.


Fortificație: Astăzi incinta se prezintă sub forma unui val de pământ, încă bine individualizat pe marginile platoului (care nu este complet aplatizat ci prezintă un microrelief complex), fără șanț exterior. Săpăturile din 1948 ale lui Zoltán Székely au constatat că valul reprezintă de fapt vestigiile unui zid de piatră neprelucrată legat cu pământ, lat de 1.2 m. Singurele materiale arheologice descoperite în săpăturile de atunci ale Muzeului Raional din Sfântu Gheorghe au fost de factură getică (vase lucrate cu mâna din pastă poroasă și la roată și decorate cu vopsea roșie). Astăzi, suprafața sitului este complet împădurită cu foioase și bine acoperită de un strat compact de frunze uscate. Nu se observă materiale arheologice la suprafață.

Fortificația astăzi

Istoricul cercetărilor: Cercetătorul József Benkő (1778) considera incinta ca reprezentând un castru roman. Orbán Balázs (1868) a tăiat valul și a identificat pentru prima dată zidul de piatră. El a interpretat situl ca fiind o cetate timpurie a ungurilor. Zoltán Székely a executat în 1948 cel puțin 5 secțiuni în diferite puncte ale traseului incintei, descoperind în toate zid de piatră legată cu pământ fără mortar. Materialele prezentate de el sunt de factură dacică, totuși nu rezultă din descrierea publicată (1955) dacă în poziție secundară sau in situ. Deși pomenește descoperirea unui «mormânt de incinerație» în urnă, imediat spatele zidului, și mai apoi — fragmente de «urne» ca fiind vase lucrate cu roata și pictate cu vopsea roșie, materialul publicat rămâne prea sumar pentru a trage concluzii clare privind datarea fortificației. El consideră lipsa turnurilor și a teraselor ca fiind nespecifică cetăților getice cunoscute în secuime — de tipul Covasnei și cetății de la Zetea.

Viorica Crișan (2000) a văzut materialul ceramic aflat în Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, datându’l în perioada sfârșitului secolului II î.Hr. — I d.Hr.

Situl merită a fi inclus într’un program de cercetări viitoare: este poziționat într’o zonă strategică, așa cum sugerează și prezența castrului de la Baraolt aflat la 12 km vest; de asemenea, se află aproape de centrul rezidențial getic de la Racoș; tehnica de construcție a zidului și lipsa șanțului exterior sunt mai degrabă elemente specifice fortificațiilor getice decât medievale. Pe de altă parte, forma incintei și dimensiunile ei sunt neobișnuite.

Alte descoperiri arheologice de epocă getică clasică în zonă: La 2 km nord de Biborțeni, pe valea râului Baraolt, pe malul său stâng, Székely a cercetat, pe o movilă de pământ, în urma înștiințării primite din partea unui localnic ce folosea locul drept nisipărie, un complex de epocă getică clasică (o groapă cilindrică de 1.5 m adâncime) ce a conținut fragmente de ceramică neagră lucrată cu mâna provenind de la fructiere (vase cu suport), fragmente de ceramică lucrată la roată și pictată cu vopsea roșie, dar și un maxilar uman și cenușă. Tot aici, localnicul găsise anterior un schelet uman, la adâncimea de 1.8 m, orientat E-V, iar lângă el mai multe vase întregi.

Cetatea Păgânilor – Racu

Cetatea Păgânilor (Pogányvár ) din Racu a fost o fortificaţie încă din Epoca Fierului-La Tene secolul 1, având un rol defensiv, dar a fost locuită şi în Evul Mediu Timpuriu.  În Europa Centrală epoca fierului se împarte în două mari perioade: cultura Hallstatt (HaC și D) și cultura La Tène (începând cu 450 î.Hr.).

A fost demolată mai târziu de austrieci. Astăzi se pot vizita doar ruinele cetății.

”Între pâraiele Var şi Şugău se înalţă o stâncă semeaţă. În vârf mai găsim şi astăzi ruinele uneia dintre cetăţile rabonbanilor de odinioară: Cetatea Păgână. Spune’se că rabonbanii şi’au ascuns comorile în beciul de sub cetate.”

Localizare: la 8 km vest în linie dreaptă de localitatea Racu, județul Harghita, și 7 km vest de valea Oltului, în punctul Cetatea Păgânilor; alte denumiri: Racul Ciucului (II), Csikrákos, Pogányvár

Relief: o înălțime stâncoasă a Munților Harghita, desprinsă cu 25–30 m deasupra platoului deluros înalt din jur denumit Gâtul Cetății/ Várnyaka (cota 1240 m). Laturile de sud și vest sunt abrupte. La baza pantei sudice, cu 100 de m mai jos, curge Pârâul Cetății/Varul. Platoul, relativ plan, este alungit pe direcția SV-NE și are o suprafață de cca. 3100 mp. Drumul de acces, lat de 2.5−3 m, a fost săpat în stâncă (într’o perioadă necunoscută, posibil chiar de geți).

1. Reprezentare a sitului sec. XIX, 2. Harta topografică 1/25000, 3. Schița sitului de Al. Ferenczi, 4. Planul sitului și stratigrafia de Z. Szekely, 5. Planul sitului de Orban

Aspect: situl este complet împădurit cu conifere. Pe suprafața platoului se văd urmele unor gropi de mari dimensiuni, posibil ale unor căutători de comori din vechime.

Fortificație: pe marginile de nord și est ale platoului se ridică un zid (1−2 m grosime) de lespezi de piatră locală, neprelucrate, legate cu mortar. Acestea se închideau în colțul NE printr’un bastion rectangular. Suprafața închisă de ziduri măsura probabil în jur de 2000 mp. Acestea reprezintă vestigiile unei cetăți medievale ridicată în secolele XII-XIII, dar suprapun, așa cum au arătat cercetările lui Székely, un zid mai vechi din epoca getică clasică.

Zidul getic avea lățimea de 2.5 — 3 m și a fost atestat pe laturile de nord, est și sud. Profilul publicat de Székely reprezintă un singur nivel diferit de sterilul arheologic.

Istoricul cercetărilor: Periegheză Al. Ferenczi. Săpături D. Kovacs (1959) și Zoltán Székely în 1960. Deși acesta din urmă a săpat destul de mult (conform planului de sit publicat), datele publicate sunt extrem de sumare. Amintește că a găsit ceramică lucrată cu mâna (din pastă neagră sau brună) sau la roată (din pastă cenușie) — cești cu toartă, borcane cu brâu alveolat, fructiere, dar și o seceră și cuțite de fier.

1. Drumul săpat în stâncă, lățime de 2.5−3 m, 2. Accesul pe sit de pe platoul Gâtul Cetății este în prezent amenajat, 3. Fortificația medievală pe latura nordică, vedere din interior, 4-6. Fortificația medievală, vedere din interior.

Am descris până acum următoarele cetăți și fortificații: Cernat-Vârful Ascuțit, Cetatea Zânelor-Covasna, Cetatea Jigodin-Câmpul Morii, Cetatea Tiburț-Biborțeni, Cetatea Păgânilor -Racu, dar vom reveni în curând cu noi informații pe acest post sau unul separat, despre alte fortificații (Jigodin-Dealul Cetății și Dealul Cetății Mici, Olteni-Cetatea Fetei etc.), eventual vom lărgi aria și pe județul Brașov unde, de asemenea, se află numeroase cetăți getice și despre care avem informații și localizări certe.

Bibliografie:

Repertoriul Arheologic al Județului Covasna, 1998, p. 38–39, p. 72,
Repertoriu Arheologic al Județului Harghita, 2000, 144–146, p. 215,

Iulian Marțian, Repertoriul arheologic pentru Ardeal, Bistrița 1920, p.24

Viorica Crișan,  Dacii din estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, 2000, p. 24,, p.30, 45–48, p.65, Aspecte ale sistemul defensiv de pe linia Carpaţilor Răsăriteni în vremea lui Decebal, în Viorica Crișan, Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu, Liliana Suciu (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, p. 303–318, Viorica Crișan, Gabriela Gheorghiu, Mariana-Cristina Popescu, Cercetările arheologice de la Miercurea Ciuc-Jigodin I — campaniile 1998, 2000, în Istros, 2004, p. 111–145,

Viorica Crișan (în foto), Paul Pupeză, Cristian Găzdac, Radu Zăgrean, Covasna – Cetatea Zânelor, în Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu (ed.), Dacii din Curbura Carpaţilor. Catalog de expoziţie, Sf. Gheorghe, 2009, p. 59–78, Viorica Crișan, Valeriu Sîrbu, Covasna – Fairies Fortress. A Carpathian Mountain Fortified by Dacians, în Pop H., Băjenariu I. (ed.), Identităţi culturale locale şi regionale în context european. In memoriam Alexandri V. Matei, Cluj-Napoca, 2010, p. 266 – 285.

Ann Dodd-Oprițescu, Szács János, Cetatea de la Băile Jigodin. Săpături 1980–1984, în Symposia Thracologica, 5, 1987,

Constantin Daicoviciu, E. Chirilă, S. Kiss, Dumitru Protase, Ioan Russu, Zoltán Székely, Graniţa de est a Daciei şi triburile libere de la hotarele de răsărit ale Daciei, în SCIV, 1, 1950, p. 115–122.

Mihai Macrea și colaboratorii, Despre rezultatele cercetărilor întreprinse de șantierul arheologic Sft. Gheorghe-Brețcu, 1950 în Studii și Cercetări de Istorie Veche București, II, 1, 1951, p. 308,

Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, Un nou punct fortificat în peisajul arheologic al secolelor I î.Hr. — I d.Hr. în zona Jigodin — Harghita în estul Transilvaniei, Istros, XXI, 2015, p. 499–535,  Magdalena Ștefan, Dan Ștefan, Dan Buzea, From Sites to Landscapes in Late Second Iron Age Eastern Transylvania. New perspectives on the Fortified Sites from Jigodin, Ephemeris Napocensis, XXV, 2015, p. 21–42

Zoltán Székely, Muzeul Regional Sfântu Gheorghe — Almanah 1879–1954, Târgu Mureș, 1955, p. 14–16,  Cetatea dacică de la Covasna, în SCIV, 23, 2, 1972, p. 201–214, Contribuţii la studiul prelucrării fierului la dacii din sud-estul Transilvaniei, în Aluta, 1981, p. 31–36,   József Benkő, Transsilvania specialis, 1778, p. 548,  Săpături executate de Muzeul din Sfântu Gheorghe (1959−1966), în Materiale și Cercetări Arheologice, IX, 1970, p. 304–305, Contribuţii la problema aşezărilor şi cetăţilor dacice din sud-estul Transilvaniei, în Cumidava, III, 1969, p. 99–122,

Orbán Balázs, A Székeföd leírása, 1868, I, p. 215–216,  II, p. 34–35, p. 69–72 A székeföd leirasa, Pesta, 1869, vol. III,

Alexandru Ferenczi, Cetăți antice în județul Ciuc, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice Secția pentru Transilvania, IV, Cluj 1932–1938, p. 240–244, p. 283–288.

Sursa: ironageatlas.net4u.ro, academia.edu (Horia Ciugudean), mncr.ro, Ioana Ardeleanu -mesageruldecovasna.ro

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬‪ ROMANIA

DACOFOBIA, O NOUĂ MESERIE EVREIEASCĂ

Dan Alexe este motivul perfect pentru care să începi o frază cu minusculă, deoarece atunci când acest individ încearcă să ne dovedească că este cel mai înverșunat getofob sau dacofob al strămoșilor noștri geți, reușește fără prea mare osteneală să devină și un românofob de frunte, chiar de calitate. Fițuica sa ”Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu, ediție care se revarsă ca o duhoare prin librăriile noastre ne trezește inevitabil întrebări serioase asupra utilității acestor incinte care găzduiesc comerțul cu astfel de atacuri furibunde la fundația românismului.

Ceea ce constatăm cu stupoare odată cu apariția acestei lucrări este că lui Robert Roesler în 1871 , în lucrarea ”Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” i’a lipsit răutatea viscerală pe care Dan Alexe o etalează, pentru că nu și’a permis să meargă atât de departe cu ”cercetările” anti-românești asupra istoriei vechi a românilor, limitându’se  să afirme doar că poporul şi limba română s’au format la sud de Dunăre şi abia în secolul al XIII-lea au imigrat la nord de Dunăre, afirmație evident contrazisă definitiv de numeroasele dovezi arheologice scoase la lumină ulterior, dar și de ordin lingvistic sau genetic.

Ar fi interesant să aflăm de unde se naște, ceea ce prof. Dr. Mihai Popescu încearcă să explice într’o emisiune de’a lui Roxin:

”Dușmănia, ranchiuna, batjocura sunt elementele care îi definesc atitudinea față de cultura românească și istoria românilor.”

Lui Robert Roesler nu’i lipsea doar răutatea, ci și informații actuale despre credința monahilor de la Muntele Athos pe care o incriminează într’un alt articol românofob, și în care spune:

”De câte ori merg la muntele Athos, descopăr că ideologia naționalistă a calugărilor români de acolo depăşeşte în aberație protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminați le explică pelerinilor că pe lângă faptul că franc-masonii și evreii controlează nu doar planeta în general, ci până și Sfântul Munte, ceea ce ar explica situația inferioară a schimnicilor români de acolo- românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalți a tinut’o până acum într’o mediocritate forțată. Pe scurt, calugării români de la muntele Athos se închină protocronic.”

În aceast paragraf fără să vrea își arată cel mai probabil de unde i s’a născut românofobia lui, atunci când ideea universal valabilă că ”franc-masonii și evreii controlează” i s’ar părea o aberație atunci când românii sau ”monahii mai luminați” nu ar gândi doar așa, ci și ar ”explica pelerinilor” despre credința lor, deci ar face în opinia lui și prozeliți antisemiți.

Epigrama lui A. C. Cuza ministru de stat (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) și
membru al Consiliului de Coroană (1939), despre un deputat sau senator al epocii pe nume Dacian ar părea potrivită în context:

”După nume – Alexe – nu pare a fi jidan.
După chip și – obrăznicie – nu se poate să nu fie.”

Petre Constantinescu, cunoscut sub pseudonimul Paul Everac, avea o părere foarte realistă despre evrei pe care o redau aici:

”Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de’a ajunge la bani, de’a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile; el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să’l duci de nas pe client ca să’ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n’o poate practica oricine: să’ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu’ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s’o facă.

Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându’l ţării (ceea ce nu prea face nici un alt tip de cetăţean străin) urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într’unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să’şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant.

Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice. Sub acest prodigois înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu. Ca evreu el e idisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii. El îşi respectă tradiţiile, dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe ”goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu’i cunoaşte tainele sfinte, n’are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar. În mod ideal el ar trebui distrus. Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit. ”Poporul ales’ nu are nevoie de competitori. Dumnezeu i’a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi’a ales fără greş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie, proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi’a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i’au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într’o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i’a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l’a înzestrat corespunzător.

Deci Hitler, venind în fruntea altui ”popor superior”, ba chiar a unei ”rase superioare”, s’a văzut infuzat de acest ”popor ales” (sau chiar ”rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăiei adunat, ci difuz, – dar cu atât mai solitar. Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă (vizibilă). Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i’au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene).

Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii. În prima fază Hitler s’a mulţumit să’i împrăştie, să’i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul ”etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s’a străduit să’i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică. Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!”

Dacă nici prin ceea ce spune Everac nu recunoașteți personajul Dan Alexe, atunci să vedem ce mai spune chiar personajul pe propria pagină de facebook, de acolo de unde și’a adunat rătăcirile zilnice și a încropit manuscrisul ce adună toate elucubrațiile din fițuica sa mai sus amintită, atunci când dă o replică unei moderatoare tv și  totodată încearcă să ne dea un temei foarte serios al izvoarelor antisemitismului românesc dacă el există:

”Fata aia (moderat drăguță) de la România TV care a spus că Mihai Răzvan Ungureanu e din ”secta mozaică” trebuie dată afară din presă, după un pic de flagelare în direct cu cablul microfonului. Se spune, ”evreu”, tâmpito. Nu există ”sectă mozaică”. Ai vrut, la ordinele lui Ghiță, să spui că MRU e evreu. MRU nu este evreu, iar chiar dacă ar fi tu tot o tâmpită rămâi.”

Nu cunoaștem mai nimic despre tirajul acestei ”opere” românofobe care a inundat piața de carte, dar cei care s’au ostenit să dea bani pe această lucrare veninoasă au avut recenzii în presa scrisă și am să vă redau câteva opinii pe care le’am descoperit. Aceste recenzii sunt adevărate replici, unele dintre ele mergând până într’acolo încât să’i considere munca, o boală care excede mercenariatul evident, numită alexopatie.  Aceasta în pofida asigurărilor pe care ni le dă că a fost invitat la editura Humanitas, și nu a cerut personal publicarea manuscrisului. Mai rămâne să aflăm dacă invitația a fost făcută înaintea scrierii acestei cărți și nu după.

Fragment din volumul Corneliu Florea, Vara pisicilor negre, Bistriţa, Editura Aletheia, 2016, 250 p:

”…s’a întors în Europa, în Belgia chiar în Bruxelles unde e mare căutare de poligloţi, de mercenari pentru parlamentul european, considerat de mulţi europenii un teatru de marionete şi astfel, în AD 2015, librăriile din România s’au umplut de volumele lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu. Editura nu scrie câte exemplare are tirajul editat, doar că copyright îi aparţine.

În cazurile de cărţi comandate se practică această înţelegere între cel cu bani şi interese – ce pe parcurs ies la iveală – să i se scrie şi editeze la comandă cărţile. A trecut ceva apă pe Tamisa de la începuturile modeste de recoltare a mercenarilor cu peniţa pe Grub Street, până acum, când interesele celor ce vor să stăpânească angajează mercenari pentru ţelurile lor mari, globale, deci plătesc bine pe toţi care îi servesc. Dan Alexe recunoaşte că nu a bătut, cu manuscrisul în braţe, la poarta Humanitas, ci Gabriel Liiceanu l’a invitat la editură. Domn mare Gabriel Liiceanu, de editor nici nu mai vorbesc, are maniere alese, dacă dedesubturile afacerilor au fost aranjate.

Volumul de 350 de pagini a lui Dan Alexe, are opt secţiuni, ca opt raiduri de bombardamente peste tot ce românii credeau, susţineau şi demonstraseră că face parte din identitatea lor milenară, dar din care, după raidurile lui Dan Alexe s’a ales praful şi pulberea, arătând la fel ca Dresda după 15 Februarie 1945! De ce?! Din interesul unor puternici străini ce şi’au găsit mercenari pentru acest ţel de cucerire şi jefuire. Din prima secţiune aflăm că noi, românii trăim în ţara lui mici şi bere…că suntem în depresie religioasă …cu basmele împrumutate de la vecini … şi suntem nişte tembeli. Secţiunea a doua este despre dacopatie, termenul este construcţia proprie a lingvistului poliglot, format din românescul dac şi din grecescul pathie = suferinţă. Pathie – suferinţă este des întâlnit în terminologia medicală: cardiopatie, pneumopatie, hepatopatie şi tocmai era să uit psihopatiile, adică suferinţele psihice, incurabile, ale unora, chiar cu multă carte, fiindcă vorba ardeleanului, probabil, după Dan Alexe, împrumutată: unde’i multă minte, nu’i toată bună şi trag concluzia că mulţi domni o folosesc numai pe cea nebună.

Dacopatia este teza lui Dan Alexe prin care respinge şi desfiinţează în mod grobian pe toţii românii, de la obişnuiţi la erudiţi, care încearcă, susţin şi dovedesc însuşirile geto-dacilor şi specificitatea de popor primordial din marea familie tracică din antichitatea aşezaţi în partea de Sud Est a Europei. Felul cum luptă împotriva veridicităţiilor arheologice, istorice, lingvistice în această secţiune demonstrează că este o teză comandată şi plătită. Fiindcă la educaţia, cultura şi abilitatea verbală şi scrisă pe care le are, numai aşa se poate explica ceea ce a scris despre români sau, poate că s’a rătăcit mintal, făcând o formă personală de sociopathie, în urma căruia i se poate crea un termen personal de alexopatie. Am să revin la această secţiune pentru explicaţii.

Secţiunea a treia e o lucrătură lingvistică amplă prin care ne copleşeşte cu împrumuturile lingvistice între popoare, absolut firesc, dar nici un popor nu a împrumutat vreun cuvânt, nici măcar o onomatopee de la daci fiindcă, aşa cum se ştie de la Dan Alexe încoace, dacii nu au fost în stare de o limbă proprie, ci numai de împrumuturi, pe care nu le’au mai înapoiat. Şi, ca exemplu pe care îl comentează cu amploare, stufos ne aduce la cunoştinţă că strămoşii noştri au împrumutat de la ruşi şi pizda, aşa e în carte scrisă cu aldine. Merită, dacă nici de atâta cuvânt nu am fost în stare în mii de ani să formăm. Secţiunea a patra, demonstraţiile lingvistice împotriva ideii că limba română ar avea rădăcini proprii, continuă.

Totuşi, în persiflare, prin jocuri de rădăcini de cuvinte, s-ar putea ca mămăliga să aibă ceva în comun cu noi fiindcă nu explodează !! Probabil, în cutia craniană a lingvistului, mâncările altor popoare pot să şi explodeze, ca poliglot putea să ne dea exemple. Secţiunea a cincea este despre importantul aport al cuvintelor ţigăneşti la îmbogăţirea limbii pe care o vorbesc românii în aceste zile, când foarte des folosesc mişto şi nasol. Şi nu numai atât, dar mai ales cât ne’au îmbogăţit cultura şi faima în lume. În următoarea secţiune ne demonstrează cât suntem de balcanici, ne place sau nu, dar după Dan Alexe ar trebui să fim mândri, chiar să renunţăm că suntem din Munţii Carpaţi, să ne numim balcanici, ce înseamnă de asemenea munte şi asta datorită faptului că atât sârbii cât şi bulgarii cântă manele ca şi românii, plus încă câteva argumente de alexopat!

Secţiunea a şaptea este foarte bine venită fiindcă ne scuteşte de teoriile lingvistice antiromâneşti, Ne dă un răgaz interesant, îl descoperim ca pe un narator plăcut cu un dezvoltat spirit de observaţie pe care’l prelucrează literar cu umor şi satirice sclipiri. Susţin, şi acest capitol dovedeşte, ca este inteligent, este literat, dar în loc să facă literatură de calitate, de care este capabil, coboară în rândul mercenarilor ordinari. Ultima secţiune, intitulată ”Mult e dulce şi apoasă’’ parafrazând ”Mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim’’, ne dovedeşte cât de josnic poate coborî un mercenar cu peniţa, în cazul de faţă Dan Alexe, care îl atacă defăimător pe Mihai Eminescu! Nici nu putea să’şi termine această cartea comandată fără un atac la poetul nostru naţional, dar o face pe la spate. cu josnicie, recurgând la un artificiu, cred ca dintr’un atavism psihic, introducând poeţi naţionali din Sud Estul Europei, pe care îi clasifică în derizoriu poeţi naţionali provinciali, în aceiaşi oală, în care referirile la Mihai Eminescu sunt relevante, ajungând până unde se cere şi impune, prin corectitudinea politică a tot stăpânitoare, la perpetuarea antisemitismului în România de azi. Deşi la valoarea sa intelectuală e greu de crezut că nu cunoaşte adevărul istoric şi reacţiile adverse, dar mercenarii ţin cont numai de simbria lor.

MERCENARUL ALEXOPAT – MANIPULATOR PERNICIOS

Dan Alexe, vrând să fie şi original faţă de patronul său, a creat termenul de dacopatie şi derivate, referindu’se la dacologi şi dacofili, dar a ieşit o pseudo-daco-patie, fiindcă aceşti români şi chiar şi nişte străini, interesaţi de istoria noastră, începând de la geto-daci, nu acuză nici o suferinţă, doar o curiozitate istorică, încercând să dezlege enigmele ei. Sunt preocupaţi de istorie, arheologie, citesc şi călătoresc, studiind vechi documente prin marile biblioteci, admirând statui antice de daci prin marile muzee, privind statuile celor opt daci nobili ca înfăţişare pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare din Roma, se uimesc, se întreabă, deschid ipoteze şi teorii, vor să dezlege dileme şi trileme istorice şi arheologice, se întâlnesc în congrese de dacologie, în spirit şi formă academică. Este o activitate intelectuală normală, fără urme de suferinţe fizice sau psihice. E drept în multe privinţe sunt nemulţumiţi.

Nu comentez, doar amintesc că, în România interbelică, după apariţia volumului GETICA – o protoistorie a Daciei a lui Vasile Pârvan, cei ce se înţepeniseră definitiv în teoria romanizarii şi latinizării Daciei au lansat împotriva lui o torpila de hârtie daco-mania fără nici un efect, pentru că la vremea aceia Ro-mania era întregită şi naţională, iar majoritatea românilor o iubeau cu dăruire, erau preocupaţi de trecutul ei şi vroiau cât mai mult adevăr despre identitatea lor. Azi, în vremuri de pre-globalizare europeană, s’a trecut la Ro-fobie în care o mulţime de Dani-Alexi atacă şi demolează trecutul şi identitatea României, calomniază şi defăimează românii din trecut ce s-au dedicat cu trup şi suflet patriei, generaţii de’a rândul. Oare nu ar fi mai nimerit să se ocupe corect de actualitate, de problemele generaţiei lor, că multe mai sunt, poate rezolvă vreuna. Trecutul e trecut.

Ascultaţi cum îşi începe alexopatul atacul pentru care a fost plătit:

”Sursele antice despre identitatea daco-geţilor sunt egale cu zero” (pag.50). Şi ca să ne convingă, compară cele zise de greci şi romani despre daci şi geţi cu valoarea mătasea-broaştei de pe lac. Clar cu cine avem cunoştinţă. După un astfel de enunţ categoric şi imperativ, Dan Alexe şi’a dat examenul în faţa istoricilor, iar în faţa cititorului educat devine un zero, pardon, ”00”! Cititorul român ştie de la istoricul antic Strabo că ”dacii şi geţii vorbeau aceiaşi limbă” (prin urmare, dacii aveau o limbă recunoscută, nu stăteau cu braţele încrucişate pe marginea timpului după împrumuturi.

Pentru această precizare, hack writer moldovean îl consideră un zero pe marele istoric, geograf şi filosof antic. Ori îi bolând ori îi plătit să scrie bolânzii. Nici istoricul Herodot, care timp de două mii de ani a fost universal recunoscut ca cel mai mare istoric al lumii antice europene, nu scapă pentru că a scris, în Istorii – capitolul IV:

”Cei mai viteji şi drepţi dintre traci sunt geţii” pentru această comparaţie în favoarea geţilor, mercenarul cu peniţă îl scoate dintre istorici şi’l face jurnalist (pag.52) acuzaţia fiind: a scris după un zvon! Săracul Herodot, până la alexopatul moldovean i’a fost!

Început promiţător, istoricii antici sunt zero, deci şi istoria lor e zero, iar, dacă i se comandă, Dan Alexe scrie el o istorie antică, pentru că el ştie mai bine decât Herodot şi Strabo cum a fost atunci!

După ce şterge şi neagă sursele antice, trece la teritoriul dacic despre care scrie că e o construcţie romantică a dacopaţilor, construcţie pe care el lingvistul o demolează cu condeiul; atât dimensiunile cât şi populaţia Daciei. Pentru el nu a existat un regat unit sub Burebista sau Decebal, ci doar un teritoriu sălbatic, cu populaţie redusă şi dispersată, căruia nu i se cunosc limitele şi pe care trăiau grupuri tribale neomogene, migratoare ce vorbeau limbi diferite. Aceste fabulaţii le întinde pe pagini întregi şi în concluzie: Îi numim ”daci” pentru că aşa ne’a învăţat romantismul naţionalist de la Bălcescu şi Pârvan încoace (pag. 58).

Cât de mare poate fi rătăcire unui psihopat, cât de falsificator poate deveni pentru o simbrie, oricum l’a depăşit în teorii pe istoricul Robert Roesler, care a golit Transilvania de rumâni pentru ca unguri să spună că au fost primii acolo! Sunt hărţi ale europenilor pe care Dacia este trasată şi însemnată un mileniu întreg, se găsesc şi la Vatican, din nefericire nu se mai găsesc cele două volume istorice ale războaielor daco-romane. Patru războaie au dus romanii imperiali împotriva dacilor până au reuşit să cucerească o parte din Dacia, cea care avea aurul şi sarea, domnule Dan Alexe, două sub Împăratul Domiţian, şi două cu Împăratul Traian, acele istorii ne’ar fi adus mult mai multe date istorice despre daci şi Dacia, aţi fi avut mai multă mătasea broaştei pe balta pe care orăcăiţi! Dar şi fără ele, oamenii citiţi ştiu de daci şi Dacia.

Împăratul Traian, după războaiele cu dacii, în semn de bravură militară, şi-a luat şi numele de Dacicus, fără să ştie de romantismul naţionalist a lui Bălcescu şi Pârvan. Să argumentam pentru cititor – pe alexopat îl lăsam în plata pre-globalizării de Bruxelles – în Forumul Roman se află cea mai mare istorie gravată în piatră, din toate timpurile, şi sunt despre războaiele dintre daci şi romani pe Columna lui Traian! De ce oare, când într’o mie de ani romanii republicii şi imperiului au dus’o dintr’un război în altul? De ce dintre sutele de războaie în care au fost învingători au ridicat numai câteva arcuri de triumf si columne, iar Columna lui Traian, e cea mai mare, cea mai elocventă despre daci? Ca să apară un Dan Alexe, după aproape două mii de ani, să pună în scriitura lui de comandă pe traci, geţi, daci şi Dacia în ghilimele, să dea impresia că sunt născociri ale dacopaţilor lui! Ce ordinar, să’şi defăimeze, pentru o mână de arginţi, naţia din care poate face parte!

Scriitorimea şi istoricii români ar trebui să contracareze relele intenţii, rătăcirile, lui Dan Alexe, care s’a alăturat grupului Patapievici – Boia & comp! Nepăsarea faţă de aceste minimalizări în ridicol şi defăimări grosolane este complicitate tacită sau poltronism din partea scriitorimii şi specialiştilor români, care se scuză cu nu ne punem mintea cu Dan Alexe! Foarte, foarte greşit fiindcă el este inteligent şi fără caracter, prin urmare foarte periculos ca hack writer!

De la Bălcescu şi Pârvan, mercenarul sare la gâtul lui Nicolae Densuşianu pentru că în mult comentata, în fel şi chip, Dacia preistorică, autorul este înclinat spre fantezii şi teorii rasiale!?!

Alexopatul a luat’o razna rău de tot, mai avea un pic şi de la teorii rasiale, ca e plina lumea de ele, îl putea considera pe Nicolae Densuşianu un proto-legionar antisemit şi primea un bonus. Dar şi fără această extensie scurtă şi la modă, îşi lasă deoparte specialitatea – pe care o afişează ca ştiinţa ştiinţelor, prin care el rezolvă toată istoria lumii – când în fapt lingvistica, chiar aşa de diversă, stufoasă şi amestecată, nu le poate duce în spate pe toate câte ar vrea el şi se dă psihiatrul ’’cazului clinic’’ Nicolae Densuşianu ce este ignorant şi maniac de Secolul XIX (pag.60)

Nu am citit Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, dar ştiu că autorul a fost ardelean educat la Blaj şi Sibiu, fiind un elev şi student eminent. A început ca notar la Făgăraş, a devenit membru corespondent al Academiei Române, apoi bibliotecarul Academiei, când a făcut cercetări în bibliotecile din Transilvania, Ungaria, Austria şi Roma strângând 38 de volume de manuscrise despre poporul nostru, de la daci până în zilele lui. A fost numit director al Bibliotecii Naţionale Militare şi a scris monumentala istorie Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria Pe această somitate culturală a vremurilor sale, alexopatul îl face caz clinic, cu următoarele semne psihiatrice: ignorant şi maniac, ocultist, fără studii de istorie, iar prin Dacia preistorică dă dovadă de magmă dementă, un delir mistic.(pag. 60 şi 94).

Ce neruşinat, nici faptul că e mercenar cu condeiul, nu’l scuză. Secolul XIX-lea a fost un secol efervescent, cu tendinţe marcate de naţionalism în toată europa şi protocronismul (protos = primul, cronos = timp) era o adevărată carieră de date pentru bazele naţionalismului general din acel secol. Nicolae Densuşianu se înscrie printre ceilalţi care au cercetat şi compilat timpul începuturilor şi la fel ca toţi ceilalţi protocronişti a scris laudativ despre poporul său. Dacă istoricii, nu indivizi cu condeiul de închiriat, ar face un amplu studiu comparativ între protocroniştii secolului XIX-lea vor vedea că toţi se înscriu în aceiaşi parametri laudativi şi înfloritori ai naţiunii lor. Protocronismul se practică şi astăzi în istorie şi literatură, e doar o întoarcerea la primul timp, fără a fi nevoie de autorizaţie semnată de Dan Alexe, ca să nu mai vorbim de arheologie care scormoneşte după primul timp istoric. Oamenii de cultură sunt liberi să’şi aleagă preocupările şi să pornească cu ele la drum, numai Cronos va hotărî dacă drumul fiecăruia va fi lărgit, pietruit, marcat şi luminat sau va ajunge o cărare înfundată în uitare. Prin urmare, cei ce scriu să judece bine şi să nu acuze sau denigreze pe cei din generaţiile anterioare, e decent să rămână în rândul generaţilor lor cu critica semenilor.

Voi exemplifica cu Dan Alexe acest enunţ, presupunând că nu s’ar fi născut în 1961 în Moldova, ci o sută de ani mai devreme în Transilvania, ar fi făcut parte din generaţia de români ardeleni a lui Nicolae Densuşianu, exact în timpul în care maghiarizarea românilor ardeleni atingea cotele de asimilării primejdioase, cum ar fi gândit şi ce ar fi scris Dan Alexe? În orice caz, nu ceea ce scrie astăzi după urechea grefată la Bruxelles. Raţionamentul complex al evoluţiei sociale, de la o generaţie la alta, este şi un catalizator de decenţă şi bun simţ social.

Nu vorbim de bun simţ social în cazul sociopaţilor şi psihopaţilor, o largă categorie de indivizi cu personalitate instabilă şi neprevăzute reacţii care, în spatele unui şarm permanent afişat, condus inteligent, maschează trăsături egocentrice, de supremaţie şi dominaţie, interese bine şi subversiv urmărite, pe un fond afectiv minim reprimat de un egoism cavernos. Un tablou general din care face parte, mai mult sau mai puţin, şi alexopatul mercenar în discuţie care, după ce le’a dat istoricilor antici nota zero, după ce pe daci şi Dacia le’a scris în ghilimele, considerând că şi cuvintele uzuale le’au împrumutat de pe la seminţiile ce au trecut prin spaţiul carpato-danubian-pontic, trece la un alt atac.

Întâi face pregătirea atacului, pe câteva pagini, în care ne scrie cum au fost asimilaţi total galii, iberii (sic, lingvistule) celţii după care ajunge la concluzia: unificarea lingvistică a Daciei s’a produs datorită latinizării şi graţie cuceririi romane (pag. 70). Rog istoricii să desfăşoare această frază pe argumente şi să desluşească clar intenţiile acestui pen for hire – condei de închiriat. Eu, cititorul fără studii, ştiu doar că în Anglia romanii au stat 400 de ani, în Iordania 600 de ani şi nu i’au latinizat pe băştinaşi, în schimb i’a unificat lingvistic pe daci în 165 de ani, având în vedere calităţile eminente de profesori ai legionarilor cuceritori şi aptitudinile dacilor faţă de latină cum nu s’au mai întâlnit în tot Imperiul Roman!! Ştiinţificul lingvistic alexopat, ştie şi mai multe, din care ne scrie şi nouă cititorilor, că unificarea lingvistică a durat şi după retragerea romanilor, prin contactul permanent cu triburi deja latinizate dimprejur sau de la câmpie. Aşa da, acum pricepem cum e cu unificarea lingvistică din Maramureş până în Câmpia Bărăganului a rumânilor. Şi io, un dacofil ca atâţia alţii, fost medic în Maramureş, credeam că şi’au păstrat limba lor fiindcă au fost daci liberi, cum au scris istoricii!

Da de unde, după moldoveanul lingvist aflăm noi, dacofilii, că nişte triburi latinizate, nu ştiu unde şi când, au trecut munţii ce înconjoară Maramureşul să continue opera unificări lingvistice prin latinizare. Ce noroc că a găsit Dan Alexe o explicaţi pe care o impune. Tot de la el citim că toţi ibericii (locuitorii Peninsulei Iberice) au fost şi ei latinizaţi, cu mic cu mare, cu excepţia bascilor protejaţi de izolarea munţilor (pag.67). Curios că triburile latinizate din peninsulă nu au trecut munţii să’i latinizeze şi pe basci că erau şi acolo trecători prin munţi la fel ca în Maramureş! O lămureşte şi pe asta, altădată.

Îmi place tot mai mult de alexopat, nu-i prost deloc, dar are o patie, o suferinţă cu personalitatea şi’a pierdut integritatea şi pune raţionalitatea la spate, când alege din istorie numai ceea ce trebuie să scrie în cartea comandată. De exemplu, dacă învăţaţii antici au scris apreciativ despre geto-daci sursele lor le’a considerat egale cu zero, iar Herodot a fost coborât din rang până la nivel de jurnalist! Dar, găsind el în Xenopol că, atât Strabon cât şi Herodot au arătat şi faţa cealaltă a medaliei despre daco-geţi, nişte briganzi nomazi şi poligami (pag.76).

Dan Alexe jubilează încă o dată, sursele antice nu mai sunt egale cu zero, îi ridică înapoi în rang pe cei doi şi începe canonada pentru care a fost plătit Din nou dacii, de data asta fără ghilimele, sunt prezentaţi ca ultimii oameni, seminomazi, detestând munca în schimb preferând incursiunile de jefuire, fiind poligami pe ranguri, cu cât mai multe femei cu atât de rang mai mare, femeile lor lipsite de moravuri, dacii îşi vindeau surplusul de copii, mai ales fetele, fără să aibă o limbă ştiută, de vreo cultură nici vorbă şi cu religie ambiguă, mai mult rituale păgâne (pag. 76–79).

Aşa a scris, aşa îi amintim că, tot acest comportament era la modă în acele vremuri ale omeniri!! Şi ca fapt divers, acei oameni, geto-dacii, cum or fi fost ei, civilizaţilor imperiali le’au trebuit patru războaie să’i înfrângă, şi numai o parte din Dacia. Şi fiindcă tot am ajuns la civilizaţia imperială romană, nu vreţi să ne scrieţi ceva şi despre morala împăraţilor romani, să luăm de exemplu pe Elagabalus?!!

Citindu’l pe Dan Alexe încep să înţeleg mai bine sintagma noastră ţărănească de neam prost ce se potriveşte mai bine unor domni cu carte, ce vor să sară mai sus ca puricii – comparând după proporţii – şi mie a început să mi se facă greaţă corticală citind daco-inepţiile acestui hack writer. Să i le citească Gigi Becali ce l’a dus cu helicopterul la Muntele Atos, să afle cum l’a portretizat pe el şi pe monahii români de acolo, suferinzi de un protocronism clinic.”

Roxana-Mălina Chirilă pe blogul său:

”Renunț la Dacopatia lui Dan Alexe. Aveam de gând să o citesc până la capăt ca să’i fac recenzia, dar e o carte care mă enervează la fiecare a doua pagină.

Foarte rar abandonez (complet intenționat) un volum – de obicei mă plictisesc și intenționez să revin mai târziu, dar n’o mai fac , cum s’a întâmplat cu 50 de umbre. Alteori sar peste câteva pagini, cum am făcut cu Atlas Shrugged, unde Ayn Rand a scris un capitol lung de ideologie care era fix tot ce auzisem până atunci în carte, repetat de vreo cinci ori la rând.

Însă Dacopatia a reușit performanța de a mă agasa până când am început să-mi pun întrebări filozofice cu privire la motivul de a citi o carte până la final. E un volum cu o identitate incertă, un amalgam de etimologii interesante și de păreri ale autorului, piperate cu ad hominem și cel puțin o poveste pe care un om cu o minimă decență nu ar expune’o publicului larg.

Primul capitol, ”Geste și gesturi la români”, e o compilație de ceea ce aș fi descris ca ”articole numai bune de blog” din cauza scriiturii și a lipsei de dovezi clare și argumentări solide. Am descoperit azi că așa și sunt: articole de pe blogul autorului. Să ne înțelegem: n’am nimic împotriva articolelor de pe bloguri, dar depinde cum încerci să le prezinți. Dacă e clar că sunt păreri, e în regulă, e interesant, dezbatem. Dacă sunt spuse cu un aer de expert/cunoscător/savant și omul dă de înțeles că știe despre ce e vorba, aștept ca părerile lui să se bazeze foarte clar pe piloni solizi. Altfel simt că e reclamă falsă și eventual o mini-înșelăciune.

Așa am aflat de la Dan Alexe că, de exemplu, călușarii au fost ar fi putut fi o societate homosexuală inițiatică. Aveți aici secțiunea, cam cum arată și’n carte. Problema e că dovezile cam scârțâie și logica e dubioasă: călușarii se îmbrăcau și vorbeau ca femeile de Rusalii (cf. Dimitrie Cantemir, că alte surse nu contează din motive de pitong), iar ”bărbat care se poartă ca o femeie de Rusalii” = ”homosexual”.

Așa pot să spun și eu că ”bărbat îmbrăcat în urs/capră de Anul Nou” = ”ritual inițiatic de bestialitate” sau ”uniunea spiritului cu sufletul arhetipal ar ursului”. Poate Alexe are dreptate, poate nu, dar dacă are dreptate e din pur accident. Are același fundament științific pe care l’ar fi avut un grec din Atena antică dacă s’ar fi uitat cum pică o țestoasă din cer și ar fi zis:

”Ioai, nu ți se pare că țestoasa aia are o accelerație de 10 metri pe secundă la pătrat, mai mult sau puțin?”

Dar hai să vă dau un exemplu mai clar. Își dă cu părerea despre români și muncă și aduce tangențial în vorbă și etimologia lui ”tembel”.

Citez (pag. 28):

Ca o completare, trebuie menționată și atitudinea față de simularea muncii. Dovada e turcismul tembel, care în română a ajuns să însemne un nebun. În turcă, tembel nu are absolut nimic de’a face cu sănătatea mintală, ci înseamnă pur și simplu leneș și doar leneș […].

Un tembel în turcă e un leneș pe față, un leneș care nici măcar nu se preface că muncește… or, pentru un român, care trebuie permanent să se prefacă, în virtutea mecanismului ancestral de supraviețuire socială, care pretinde, așadar, că ar munci, doar un nebun nu simulează. De aici strania alunecare semantică a lui tembel de la lene spre o nebunie sau prostie pe care nimic nu o anunța în termenul inițial.

Nu e o argumentație lingvistică sau antropologică. E o părere a autorului: ”românii se prefac că muncesc”, împănată cu etimologie. Dacă n’ar spune lucrurile astea în serios ar fi în regulă, dar ca lingvist/antropolog nu prea merge.

În virtutea aceleiași etimologii pot veni și eu cu o teorie: să spunem că românii de rând erau mai muncitori pre-comunism (comunismul fiind marele egalizator care a distrus dorința de muncă a multora) decât în timpul comunismului și după el. Însă ”tembel” e un cuvânt mai vechi, pentru că e de origine turcă, nu rusă. Când turcii și’au instalat conducerea pe la noi, nobilimea română a început să’i cam imite: și’au luat haine turcești, au preluat din cultura turcă statul degeaba și leneveală… (parcă de la Lucian Boia am aflat astea)

Oamenii de rând i’au văzut pe incapabilii ăștia de la conducere și și’au spus ”sunt niște tembeli!” – adică ”sunt niște leneși turciți”. Dar la un moment dat clasa conducătoare s’a franțuzit, lenea a fost ascunsă de alte năbădăi și sensul cuvântului s’a denaturat în asemenea măsură încât să reflecte caracteristica vajnicilor noștri șefi de țară – și a șefuleților de pretutindeni.

Despre turcizarea păturii superioare a societății românești am citit la Boia (cred că el era; mi’e lene să caut), dar restul raționamentului e basmul meu personal, burtologia mea. Am vreo dovadă? Nu. Ar putea fi adevărat, bănuiesc, dar din punct de vedere istoric și lingvist raționamentul meu nu valorează nici cât o ceapă degerată – fix ca al lui Dan Alexe, de altfel. Nici el, nici eu nu aducem dovezi concrete. Amândoi facem speculații imaginative. Aaaa, că sună logic, că e o părere care ar avea sens – da. Dar științele, fie ele și umaniste, nu se bazează pe păreri. Ironia sorții, Dacopatia și alte rătăciri românești prezintă rătăcirile autorului ca fiind măcar semi-valide, chiar dacă Alexe critică rătăcirile altora.

În al doilea capitol, ”Dacopatie și Athos”, Alexe critică extrem de dur persoanele care au venit cu teorii aberante despre istoria românilor și îi ia la rost pentru lipsă de dovezi și invenții crase. Ceea ce cam ipocrit, dacă luăm în considerare ce zic mai sus. Însă ceea ce m-a făcut să pun cartea deoparte și să mă gândesc serios la abandonarea ei a fost atitudinea lui Alexe față de cei pe care’i critică:

Psihopatul pseudo-savant Edgar Saks (p. 104)

Atât de lipsiți de cele mai elementare cunoștințe lingvistice și istorice sunt acești oameni profund deranjați mintal (p. 104)

Dementul protocronist albanez (p. 108)

De la alții am înțeles că acesta ar fi „umor”. Întâmplător am umor, știu cum arată, am mai văzut așa ceva. Ce e aici e ad hominem – și nici măcar o variantă relativ inocentă, de o ironie ușoară (zevzec, nebun, imbecil în accepțiune Eco-istă etc.), pe care aș mai putea s’o înțeleg. Am căutat să văd dacă nu cumva Edgar Saks ar fi fost internat la psihiatrie, diagnosticat cu vreo boală – sau măcar un criminal, ca să justifice folosirea lui ”psihopat”. Nimic de genul: Saks e ”psihopat” pentru că Alexe nu se poate limita la combaterea ideilor lui, ci trebuie să arunce cu invective în mijlocul raționamentului.

Aș avea și eu câteva invective pregătite pentru Alexe… dar articolul acesta nu e locul potrivit pentru ele.

Apoi, în același capitol despre dacopatie, Alexe descrie vizita lui la Athos împreună cu Gigi Becali. Povestește el ce povestește despre călugării izolați de lume care cred că dacii au fost primii pe lume, dar se abate din drum și ne spune că la un moment dat Becali nu prea’l mai înghițea. De ce? Printre altele, poate și pentru că Alexe a dat peste Becali într’un moment intim, când era la spovedanie și plângea, surprinzându’l deci într’o poziție vulnerabilă și personală. E o scenă pe care Alexe ne’o descrie cu savoare și lux de detalii.

De la asta m’aș aștepta de la un hăhăit de pe net căruia i se pare amuzant să arunce cu invective și să arunce la gunoi intimitatea cuiva pentru că e un personaj public neiubit de intelectuali. Alexe genul de persoană care consideră că insultele sunt ok, dacă nu ne place omul – și că intimitatea altora nu valorează mare brânză.

Respectul meu pentru Alexe a scăzut cu fiecare ”banc” și a ajuns în abisuri la povestea cu Becali, care nu era cerută de absolut nimic din carte. Ce relevanță are spovedania lui Becali pentru subiectul dacopatiei? Dar pentru miturile naționale? Fix zero barat. E o răutate gratuită.

După cum ziceam, cartea m’a enervat prin stilul amestecat de cultură și mahala, de explicații lingvistice scrise cot la cot cu împunsături din răutate. Poți fi un intelectual care discută despre finețuri de lingvistică și istorie, sau poți să faci un mișto crunt și dur la adresa celor care nu’ți convin – înțeleg ambele ipostaze. Dar combinația e nefericită – intelectualul miștocar! Omul cult și educat, dar lipsit de obraz! Am trăit s’o văd și pe asta.

Mă frapează e că volumul e publicat la Humanitas, care e teoretic o editură serioasă. Sigur, am auzit critici la adresa tuturor autorilor bine vânduți de acolo, dar de obicei erau ale colegilor de breaslă care vedeau lucrurile mai nuanțat, sau mai altfel. Aici însă problemele sunt mari: nu argumentația lingvistică e proastă (nu m-am obosit să-l verific pe Alexe), ci abordarea cu totul. Iar cineva de la Humanitas și’a dat acordul ca Dacopatia să apară în forma curentă: păreri presărate cu invective, etimologii și cursuri despre istoria limbii. Pe lângă descrieri ale limbii țigănești, Alexe scrie și despre ”Mitologia Vămii Vechi”, ”De ce sunt posace româncele?”, ”De ce nu au românii mafie ca în Balcani?” Cineva de la editură s’a uitat la struțocămila asta și a zis ”Dap, e bine așa, hai s’o dăm la tipar”. O alură de carte bine cercetată, care înconjoară un miez de opinii fără o argumentare clară… de ce, Humanitas? De ce?

Bănuiesc că sunt două direcții din care’mi poate veni un reproș:

1. Că nu sunt lingvistă și nu înțeleg cu adevărat înțelepciunea lui Alexe – la care răspund că, deși nu a fost materia mea favorită, am făcut și eu vreo 3 ani de LEC (lingvistică predată de catedra de engleză) și 1 an de introducere în lingvistică (predată de catedra de orientale). Se adună și măcar câteva noțiuni de bază despre ce e acest domeniu tot am. În plus, ca lingvist, Alexe se apropie primejdios de tare de anumite erori. Din etimologii faci ce vrei, dacă’ți dorești cu adevărat. Sunt interesante, dar poți croi orice basm îți pohtește inimioara pe baza lor, după cum demonstrează și el și demonstrez și eu.

2. Că de fapt volumul nu se vrea unul argumentat ca la carte (sau ca în cărțile ”serioase”), ci o colecție de eseuri cu părerile autorului. Caz în care vine întrebarea: atunci de ce atacă părerile nefondate ale altora fără să indice clar că și ale lui sunt la fel de nefondate? Mai puțin abracadabrante, e drept, dar atât de mult ne amețește cu etimologiile și gramatica diverselor limbi încât la un moment dat mai-mai că’l crezi pe cuvânt doar pentru că-ți aruncă în cale informații care strălucesc frumos. Neînțelegerile se iscă din mai puțin de atât, ultimul lucru pe care ni’l dorim e să avem alexopați peste câțiva ani. Bineînțeles, critica asta vine pe lângă faptul că aruncă invective în stânga și’n dreapta și că n-are deloc discreție.

Renunț la Dacopatie fără păreri de rău. Există bloguri care mă interesează mai mult, lingviști mai profunzi și scriitori care mă irită mai puțin.”

Răzvan Codrescu pe blogul său, răspunzându’i ”atacului murdar” asupra lui Petre Țuțea:

”Dar, în pofida aparenţelor, nu de Petre Ţuţea este în realitate vorba în “atacul murdar” al ”documentaristului” de la Bruxelles, ci de o întreagă paradigmă cultural-spirituală dezagreată de establishment-ul actual (ca să nu zic: ”de noua gîndire unică”). Citiţi ce scrie dl Dan Alexe despre Nae Ionescu (căruia nu cred să’i fi citit vreun curs integral, căci atunci s’ar mai fi luminat, cum au păţit-o şi alţii):

”… pînă şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi. Mitul subzistă însă pe fond de frustrare… etc.”!

Petre Ţuţea ar fi un produs tipic al şcolii lui Nae Ionescu (sau, altfel spus, ”aşa dascăl, aşa învăţăcel”). Dl. Dan Alexe se preface a uita că din aceeaşi ”şcoală” au făcut parte – şi nu s-au dezis niciodată de marele lor Profesor – şi un Mircea Eliade, şi un Constantin Noica, şi un Emil Cioran, şi un Mircea Vulcănescu, şi un Vasile Băncilă, şi atâţia alţii (de care probabil că vajnicul ”documentarist” nici nu va fi auzit, ”urechismul” neputînd fi mai mult decât este). Dumnealui se leagă ”la vedere” numai de Petre Ţuţea, pentru că i se va fi părut mai lesne atacabil. Ce ne facem însă cu ceilalţi? Sunt şi ei ”habotnici”, ”dezlânaţi”, ”fascişti” sadea, ”demagogi” semidocţi şi anti-occidentali? Sau mai degrabă trebuie să conchidem că dl. Dan Alexe face figură de sfertodoct ireverenţios şi de politruc al noilor soviete? Aş avea toate temeiurile să înclin spre această din urmă concluzie. Dar ştiu bine că ”nu mor caii cînd vor câinii” şi că avem probleme mai serioase, la dreapta, decât să ne sinchisim de elucubraţiile câte unui euro-flaşnetar de serviciu (mai ales din tagma tot mai penibilă a celor care duc viaţă dulce prin Occident şi, din când în când, le mai scapă şi necăjiţilor de pe-acasă câte o reţetă de cum trebuie să trăiască şi să gândească după ”normele” în vigoare).
Şi încă ceva: mi se pare că Balcanii sunt cu atât mai mult ”curul Europei” cu cât se strămută mai la Vest. ”Orizontala” nu ne rezolvă: e nevoie de ”verticală”…

…Regizor de filme documentare, pripăşit prin Belgia încă dinainte de 1989, şi care de la o vreme a prins şi gustul scrisului (şi n’ar scrie rău, doar că mi se pare a fi din categoria tot mai extinsă şi mai ofensivă a celor care vorbesc ce ştiu, dar nu ştiu ce vorbesc…).”

”Dacopatia este o rătăcire, o luare razna. Dacopații postuleaza o națiune adamica, o esență biologică românească ce ar transcende epocile, veacurile, culturile. Este o nebunie ce trebuie oprită – prin sarcasm și prin ironie. Dacă nu’i oprești există pericolul să ajungă în manualele școlare,” spune micul nostru jidan decretând fals o istorie doar a lui de parcă ar fi alfa și omega.

Cei care susțin continuitatea getică nu ”postulează o națiune adamică de esență biologică românească”, ci susțin sau aduc în spațiul public un argument firesc. Un popor nu poate fi exterminat chiar dacă este cucerit. Și dacă are resurse să nu dispară din istorie rezistă și trăiește pe locurile pe care s’a născut sau pe alte locuri fără a’și abandona limba. Un exemplu. Poporul israelian cucerit și răspândit în toate cele patru vânturi nu și’a abandonat tradițiile istoria, credințele și limba. Și, când s’a ivit ocazia, în 1949, și’a refăcut țara, și a trecut poate, prin vicisitudini mai mari decât geții. De ce geții și’ar fi abandonat limba, obiceiurile și tradițiile? De ce micul nostru jidan și’ar dori dispariția geților și nu a evreilor? Spun jidan și nu evreu pentru că el are grijă mare la nuanțele semantice în care să fie pomenit neamul din care se trage, iar în ce privește neamul nostru extrem de neglijent.

Un popor nu este o esență adamică pură. Nimeni nu susține așa ceva. Iar dacă ar exista cineva ar fi ușor de combătut. Cum să consideri continuitatea ”o nebunie”când există mii de dovezi și apar permanent PROBE care atestă fără putință de tăgadă continuitatea ? Adevărul are dreptul să intre în orice manual. Și, în special, în cele școlare. Și aroganții trebuie contracarați cu fermitate, dispreț și, evident cu sarcasm și ironie. Dar cel mai bine cu argumente. Să văd un romanopat cum argumentează că nu a fost continuitate pe aceste teritorii când:

În satul Olteni din județul Covasna este atestată existenţa milenară a geților înainte, în timpul şi după ocupaţia romană. De fapt continuitatea getică este documentată şi cu alte dovezi, inclusiv sec XIII. Iar descoperirile arheologice vin, şi tot vin şi reconfirmă adevărul implacabil.

În încheiere redau ”Patomania denigropatică sau schizoidismul romanomaniac”, text postat de Emanuel Cristescu:

”Alegațiile unui mărunt detractor, dintr’o lungă serie de astfel de specimene, nu pot pune la îndoială opere fundamentale ale istoriei noastre. El, detractorul, seamănă cu un pigmeu care s’ar lua la trântă cu piramidele. Ce credibilitate, pe fond, poate avea un autor care începe cacofonic un text? (cã ceea) la al patrulea cuvânt și, din păcate pentru el o mai comite și în a treia pagină (unică, când).

Dar, trecând peste aceste aspecte, care denotă precaritatea culturii sale, să vedem câteva situații care arată modul lui de a proceda și intențiile textuale. Spune acest denigrator ad-hoc :

”Grecii și romanii nu s’au ocupat niciodată de limbile barbarilor.”

Moise ori Zeus să fi fost și tot ar fi trebuit să’i fi tremurat măcar microprocesorul sau tasta dacă sinapsele îi vor fi fost perfect stabilizate! Câteva exemple. Și fiindcă tot ne’am ocupat zilele acestea de Ovidius, să cităm, mai întâi, din ilustrul exilat :

”Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi, ţărmul tine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducându’se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu’i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte*.
Părul şi barba lor n’au fost tunse niciodată.
Mana lor dreaptă e totdeauna gata sa înfigă cuţitul, pe care îl are legat la şold orice barbar.”
*Zeul războiului la romani. Ovidiu (48 a.Chr.-17 p.Chr.) – Tristele, V,7,45-54:

Să fi fost acest text un răspuns la o preocupare firească a unui roman cu privire la opulațiile din zona unde fusese surghiunit Ovidius ? Sau nici vorbă de așa ceva ?

Mai departe. De ce va fi scris Dio Cassius:

”Era (Decebal) foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un luptător si se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr’o înfrângere. Din aceasta pricină multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani”.

Cumva din lipsă de preocupare față de daci ?

Și, tot Dio Cassius, de ce o fi relatat despre întâlnirea lui Domițian cu solul dac :

”Domițian puse lui Diegis o diadema pe cap, ca și cum ar fi fost un adevărat învingător și omul în stare să dea un rege dacilor”, a comentat cu ironie Cassius.

Și a continuat:

”El (Domițian) cheltuise foarte mulți bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți la felurite lucrări folositoare în timp de pace și de război și făgădui să’i dea mereu multe”.

Oare aceste discuții se desfășurau, cum am spune astăzi, în limbaj non verbal ? Există, prin urmare, două ipoteze de lucru : ori vorbeau o limbă înrudită care le permitea să se înțeleagă între ei, ori aveau preocupări comune, fiecare pentru limba celuilalt, pentru a se putea înțelege. Pentru că nu avem noi acum dicționare, enciclopedii în acest sens, nu înseamnă că nu au existat preocupări ale grecilor și romanilor pentru limba dacilor (și reciproc aș sublinia eu).

Să amintim doar câteva dintre operele pierdute ale antichității : Traian, ”De bello dacico”, medicul Criton, însoţitor în campaniile împăratului Traian, ”Getica”, Dion Chrysostomos, ”Getica”, cărţile despre războaiele dacice ale lui Appian, Arrian, Ammianus Marcellinus precum şi capitolul despre războaiele daco-romane al lui Dio Cassius. Să mai amintim Poemul lui Florus dedicat victoriilor împăratului Traian.

Să fi fost scrise toate aceste opere din lipsa de preocupare față de daci și limba lor ?

Ori, ca o concluzie, războaiele persane, macedonene, romane cu dacii vor fi fost pregătite și vor fi avut loc tot din lipsa de preocupare a acestora față ”poporul barbar” dac ? Să nu uităm că, la rândul lor, pentru daci, toți acești năvălitori tot ”barbari” erau !

Când o operă fundamentală, fie ea și mitologică, este catalogată drept ”elucubrații clinice” probabil fără măcar să o fi citit’o, circumspecția firească devine deja certitudine: ipochimenul face orice altceva numai informare ori istorie nu. De aceea nu mai poți crede o iotă din ce scrie, manipulatoriu și ticălos, încercând să demoleze opera unui savant : Getica lui Pârvan.

Pentru această întreprindere nu se dă în lături de la nimic: denigrare, insinuare, aluzii, răstălmăciri, minciună. Nimic din ceea ce deontologia ar presupune: acuratețe, informație, referințe, onestitate, corectitudine etc. Doar opinii personale cu iz denigrator. Sunt prea cusute cu ață albă, prea ies precum păduchele în frunte, prea multe, prea insultătoare pentru a avea credibilitate și pentru a le lua cineva în serios. Voi oferi un singur exemplu.

Iată ce scrie denigratorul de ocazie mizând pe faptul că, probabil, cititorul va lua pe nemestecate ce spune el și nu va verifica :

”Este comic și revelator că până și acolo unde un text antic, cel al lui Tacit (Hist. I 2) spune că dacii se războiau între ei și că erau ”vestiți pentru măcelurile reciproce”— nobilitatus cladibus mutuis Dacus—, Pârvan sucește textul spunând că acele masacre mutuis: ”erau ”reciproce” firește cu Roma, nu între ei” (p. 62).

Să vedem ce spune ”Getica” (Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, București, 1982, pagina 62.)

”Luptele interne care au turburat imperiul roman la căderea lui Nero, mai ales în provinciile dunărene, au făcut atât pe suebi și sarmați cât și daci, să’și reia activitatea pustiitoare în sudul Dunării. Tacitus (Hist. I 2), pomenind atacurile acestora din urmă, întrebuințează expresia destul de obscură, dar foarte caracteristică : ”dacii vestiți pentru măcelurile reciproce”: ”nobilitatus cladibus mutuis Dacus : ”reciproce”, firește, cu Roma, nu între ei (deși și această înțelegere ar fi exactă, din punctual de vedere intern dacic): Tacitus vrea să spuie, că guvernatorii din Illyricum, deși reușesc să bată din când în când pe daci, sunt totuși adesea ei înșiși bătuți”.

Prin urmare, orice om de bună credință poate constata probitatea lui Pârvan. El, pornind de la textul lui Tacit, a cărui expresie o consideră ”destul de obscură” expune cele două posibilități interpretative :

a) ”firește, cu Roma, nu între ei”
b) ”nu între ei (deși și această înțelegere ar fi exactă, din punctual de vedere intern dacic”

Ce face răstălmăcitorul? Citează trunchiat, minte prin omisiune și’l acuză pe Pârvan de ceva comis de el însuși, adică de denigrator.

Relevant, nu ? Păi merită un asemenea ipochimen tratat drept autor ? Când el este un impostor textual sadea ? De aceea mă și mir că are și susținători. Dar, înțelepciunea noastră ancestrală, putând proveni de la celebrii noștri strămoși, geții, dacii, daco-geții, ne vorbește despre”sac și despre petic”.

În fine, cred că am exagerat acordând prea multă atenție acestui mincinos căruia, probabil, din acest motiv și nu numai, un tânăr intelectual, Costi Rogozanu, a găsit de cuviință că nu merită a’i spune altceva decât, ”Hai sictir”.

Evident că eu nu voi proceda astfel. Voi spune doar atât : distinse denigrator nu ești nici primul și nu vei fi nici ultimul din seria denigratorilor neamului nostru. Dai cu pietre într-un pom cu roade. Cu prea multe roade. Cu extrem de multe roade. Mănânci și tu o pâine cu un preț pe care cei din neamul nostru, al dacilor, nu l’ar plăti niciodată.”

Astfel de indivizi mai sunt aciuați prin România, și’au luat nume românești și provoacă diversiuni în mediul online. Aceștia sunt cei care vor federalizarea României, și nu vor să dea socoteală pentru falsurile la care recurg pentru a’și atinge scopurile anti-românești.

Un alt exemplar ce’și spune ”Ilarie Duma-Sofian”,  și pe care’l  găseați aici:

( https://www.facebook.com/profile.php id=100013035602963&fref=ufi ), și’a închis contul după ce a fost deconspirat. Dar o recunoaște fățiș pe contul google, când spune ”dragi prieteni acum pe Facebook mă cheamă ILARIE DUMA-SOFIAN am luat numele unui mare cărturar din ”ŞCOALA ARDELEANĂ” . Şi încerc să nu-l fac de râs………..Din aceleaşi motive ca în trecut ura antisemită.Cineva câţiva erau deranjaţi de Pseudonimul iudaic Golani Yehuda…”

Vezi aici:  https://plus.google.com/110058822271771932175/posts/gX4aeRfSC53

În realitate el este un evreu din Israel, care a devenit de când se află prin România și ”german” nu doar ”român”, și după cum chiar personajul afirmă, este chiar rudă cu Avram Iancu, ori chiar cu Mihai Viteazu:

Aici spune că ”Ilarie Duma-Sofian” este un pseudonim:

https://plus.google.com/110058822271771932175

Dar adevărul îl spune pe situl personal:

”Sunt israelian și grec nativ( din naștere) și rezident român. Sunt din tribul lui Levi, Casa lui Aaron Cohen (în ebraică Aharon Cohen). Sunt preot mozaic ca alte sute de mii de israelieni din Israel sau Diaspora. Cetățeniile dobândite foarte utile,nu exprimă identitatea nativă,nici originea etnică și nici religioasă. Am copilărit în România,am făcut mare parte din studii pe teritoriul României,restul în Israel.”

Aici:      http://dorindavidaaurel.blogspot.ro/

Pe lângă fabricarea unei ”origini românești” considerându’se chiar urmaș al eroului național, încearcă să falsifice istoria românilor inventând prezența evreilor pe teritoriile getice:

”Pe teritoriul Daciei antice primii evrei au ajuns aici in vremea regelui Solomon, la Drobeta. In timpul campaniilor militare contra dacilor foarte multi iudei au venit in Dacia ca aliati sau refugiati din calea regelui Darius. In timpul regelui Decebal evreii aveau colonii la Dunare si traiau amestecati cu grecii si cu arameii si se numeau HYPERBOREOS […] si au fost primul trib dacic nu yazig sau traco-dalmat, dacic prin adoptie care a intrat in lupta cu trupele lui Traian Nerva. Din anul 100-101 era noastra pana in 105 trupele hiperboreenilor evrei-greci naturalizati la Dunare au aparat Dacia singuri, fara implicarea directa a trupelor dacice. Cetatile greco-ebraice de pe Dunare se numeau Svarim (Severin), Torah (Tereea), Dibreta (Drobeta), Yahwiata (Yahovita), si chiar Sarmisegetuza.”

Aici găsiți și alte elucubrații:

https://sites.google.com/site/bibliaarmateiromane/dacia-si-scito-dacii-mentionati-in-biblie

În loc de conluzie ridicăm o simplă întrebare:

Oare nu era nevoie și de o astfel de atitudine ”alexopată” în peisajul românesc?  Întotdeauna un organism sănătos își crează anticorpi, iar ceea ce face cu prisosință românofobul nostru este să joace rolul de corp străin, de microb al unui organism bolnăvicios cum este și cel al României.

Nu de altceva, dar oameni ca acești indivizi și care măsluiesc trecutul nostru, dau în același timp peste mână acelora care bat câmpii serios, iar acei geto(daco)logi bine-intenționați sunt astfel invitați să’și regleze tirul efectiv pe elemente de esență și nu colaterale și sforăitoare.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA

GEȚIA, ȚARA GETO-RUMÎNILOR

Civilizaţia getică a fost creată de neamul care s’a dezvoltat la Marea Getică (Neagră), cunoscuți în istorie sub numele de geţi. Geții localizați spre izvoarele Dunării mai erau numiți și daci (deutsch în germană), în special de autorii latini.

Etnonimul geților a fost inclus cu siguranță în denumirea capitalei geților,  SarmiGETuzo, principalul centru politic, militar, administrativ și religios al regatului getic în timpul lui Boereo Bistas, semnificînd Geții lui Sarmis (Hermes) care era un rege-zeificat al geților sau chiar Geția Sarmatică, adică a geților lui Sarmis, sarmo-geții (vorbitorii de limbă getică) prin transcriere în latină devenind sarmați sau în elina veche, sauromați.

Deși, SarmiGETuzo, conține în componența numelui etnonimul strămoșilor noștri, particula GET din titulatură este omisă de lingviști, istorici sau arheologi cînd fac mențiuni vis-a-vis de identitatea etnică a strămoșilor noștri.

Să încercăm să dăm o dezlegare veridică a acestui toponim getic, cu o importanță deosebită.

În cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei” Napoleon Săvescu spune că Sarmisegetusa, în sanscrită înseamnă ”Eu mă grăbesc să curg”, care este orice dar nu o semnificație plauzibilă. Acestui sens forțat dat capitalei geților nu e cazul să’i dăm prea multă atenție, pentru că nu are un înțeles pertinent.

Dar cunoaștem că s’au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă în timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”.

Vasil (Basil) știm că înseamnă rege, domn, domnitor, din mai multe surse. Împărații Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N. Sadoveanu, romanul ”Creanga de aur”), originea numelui Vasile = Domnul, Domnitorul.

Denumirea de basilica, tot din limba getică veche vine, care înseamnă casa domnului.

Sarmis, înseamna cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, în cartea „MARAMUREȘENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. „DRAGOS VODA”, CLUJ NAPOCA 1998) spune ca prof. I.I. Russu, în studiile făcute asupra limbii getice (”Limba traco-dacilor”, 1967, pag. 89 -129) afirmă că denumirea orașului Sighetul Marmatiei, vine din lexicul geților, care avea toponime pentru localitățile întărite cu palisadă ca ”Zigethes”.

Sighetul pînă prin anul 1720 se scria în documente Zigeth, Zygeth, pe urmă colonizatorii profitînd că în maghiară la insulă se spune sigeten, iar orașul, e înconjurat de Iza, Tisa, și pârâul Ronișoara, avînd o formă de insulă, i’au spus Marmoroshsigeten, adică insula Maramureșului.

Dar, maramureșenii astăzi nu spun ”merem la Sighet”, ci ”merem la oraș”, cum în antichitate spuneau ”merem în cetate” (Zygetes), sau ”merem în capitală”, sau așa cum considerăm noi că este și mai corect ”merem la templu”, cum azi mai tot rumînul spune ”mergem la biserică”.

Săpăturile arheologice efectuate în deceniile trecute au scos la iveală vestigii din epoca bronzului, în mai multe localități din Maramureș, dar cea mai elocventă este așezarea de la Oncești (H. Daicoviciu și O. Bandula – ”Cercetarile de la Oncești din Maramureș”,1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), și în special așezarea fortificata de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului (K Horedt – ”Așezarea fortificată din perioada tîrzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare), care dovedesc existența cetăților fortificate.

Noi credem că I.I Russu este în eroare și că denumirea Sighet nu are legătură cu insula Sighetului, în speță cu cuvîntul ”maghiar” ”sigeten”, ci exact pe dos, așa cum reiese din aceste descoperiri arheologice, geții lui Boero Bistas sau ai lui Sarmis nu au așteptat să vină asiaticii în Europa pentru a’și numi templul lor Zygetes, sau capitala SarmiGETuzo, iar cum se știe deja la SarmiGETuzo nu există nici o insulă.

Zygetes, poate fi în schimb localizarea unui templu al zeului geților, adică Zy-Getes=Zeul-Geților, care în epoca bronzului a fost fortificat, însemnînd că templul zeului fortificat a devenit în vorbirea geților Zygetes=Sigethen=Sighet.

A se avea în vedere și etimologia Zalmoxio, cel mai probabil Zeul-Moș, propus de Densușianu.

Dacă ”Sarmis”, înseamnă cel mai mare, cea mai mare, iar ”zygetes”, însemna templu fortificat, cetate, așezare religioasă întărită cu palisadă, atunci ce ar însemna un cuvînt compus din Sarmis și Zygetes?

SarmiGETuzo (Sarmizegetusa) evident că ar însemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adică într’un cuvînt CAPITALĂ (religioasă), Mitropolia antică a geților.

De remarcat, că pe tăblițe apare mai des în forma SarmiGetuzo și nu Sarmisegetuza, oarecum logic datorită pleonasmului ”cel mai mare+zeu”, Sarmisegetuza devenind prin simplificare ”cetatea regelui zeificat al geților” = ”zeul geților” printre cetăți sau ”Geții lui Sarmis”, adică locul geților unde se întîlneau cu zeul.

IORDANES (sec. Vl):

”GEŢII n’au fost deci lipsiţi de oameni care să’i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s’au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”

CLEMENS din Alexandria (sec. II-III):

”Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxio. Zamolxio a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sînt aleşi se mîhnesc amarnic, spunînd că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”

Această explicație are și logică, fiindcă în vechime se obișnuia să se dea numele unei așezări sau unei ape, exact înțelesul pe care’l dă substantivul respectiv (ex. Danubius, Don, derivă din danu=apă curgătoare, zeița ploilor tot Danu se chema, în letonă, Danaii (eleni) erau geții dunăreni migrați spre sud, aluots înseamnă izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu etc).

O mare confuzie s’a făcut în trecut de către cronicari și menținută artificial, atribuind sarmaților o identitate separată de a geților, deoarece sarmații nu sînt altceva în transcriere latină, decît sarmo-geții, sau în elină sauromații, adică vorbitorii de limbă getică.

De menționat că limba getică era vorbită de numeroase triburi de gintă geto-scytică, geto-scyții (scuții) fiind numiți astfel datorită cruzimii lor și care trăiau cu predilecție la șes, din Panonia și de la cazanele Dunării, pînă în stepele nord-pontice, numiți în special de lingviști ca ”euro-indieni” vorbitori de de ”indoeuropeană”, un limbaj considerat de origine și definit ambiguu pentru a nu se crea valuri naționaliste sau rasiste, și din care s’au născut numeroase limbi euro-asiatice.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întîmplător scythe în engleză și’a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi.

Deși este considerat provenind din proto-germanicul *segithoz , ca variante mai sînt în germanul segede, olandezul sichte, sau vechiul german segensa, toate se pare că au rădăcina PIE *sek- care înseamnă ”a tăia”.

Scyții sau scuții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente.  Sc- s’a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere,  în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm cine erau acești scyți cînd mai tot rumînul știe că geții foloseau coasa la război, iar armele geților numite sica nu erau altceva decît niște coase mai mici ținute la brîu. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit falxuri, dar și acestea erau tot niște coase alungite printr’un mîner mai lung pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Denumiri ambigue precum cea de ”indo-europeni” ne relevă în fapt, etnia geto-scyților care au locuit aceste meleaguri din epoca bronzului, și din care se rup acum 5000 de ani acei purtători de R1b care vor fi mai tîrziu menționați ca celți (keltoi el.) în zona Alpilor și care sînt responsabili de apariția fierului în confecționarea armelor, și de dezvoltarea în centrul Europei a culturilor Urnfield-Hallstatt-La Tene, mai tîrziu germano-italo-celți.

Citește și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

La geneza și răspîndirea acestor limbi ariane, au contribui și celții (numiți keltoi de eleni şi gali în latină), care au dus spre vest dialectul centum, iar massa-geții, perșii și indo-arienii au dus spre est dialectul satem (vezi în cele două hărți de mai jos).

În bazinul Dunării au rămas carpato-geții și limba getică, din care se nasc alte numeroase limbi europene.

După limbă am putea împărți acest mare neam arian vorbitor de dialecte indo-europene astfel:
1. Occidentală, geto-celții centum (romanicii, germanicii)
2. Orientală, indo-arienii satem (iranienii)
3. Medianii satem-centum (rumînii, slavii, elenii), limbi în care se întrepătrund ambele limbaje. În cazul limbii rumîne fiind numeroasele influențe prin imprumuturi tîrzii (franțuzismele) din franceza modernă, care adoptase deja prin standardizare artificială numeroase latinisme.

Începînd cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr., înflorirea economică şi culturală caracterizată în modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, ”incrementa Dacorum per Rubobostem regem”, a fost ilustrată îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea aşezărilor fortificate şi de construcţia cetăţilor întărite, apărate de ziduri de piatră (cetătile getice din Munţii Orăştiei).

Vasile Pîrvan (Getica):

”Începînd de la Herodot, care numeşte pe geţi ”cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne’a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orînduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într’un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […].

Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxio, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a’l fi avut ordinul călugăresc getic al ”Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi’au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscînd atît pe Coloana lui Traian, cît şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.”

Acest scurt rezumat din istoria geților carpatici, nu poate fi complet fără menționarea a două evenimente de importanţă majoră:

– întemeierea regatului carpato-getic sub domnia regelui Boero Biseto (Burebista) (82-44 î.Hr.) şi expansiunea teritorială a ethnosului geto-carpatic a avut un puternic impact asupra modului în care Geția Carpatică a apărut în conştiinţa istorică a lumii.

Deşi divizat de către succesorii săi, în patru, apoi în cinci părţi, regatul lui Bureo Bisteo a marcat sfîrşitul puterii tribale, înăuntrul unui spaţiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o forţă economică semnificativă şi pe un potenţial demografic important (menționată de Strabon în Geographia, VII, 3, 13).

– al doilea eveniment îl constituie restaurarea regatului getic în cea de a doua jumătate a primului secol d.Hr., sub domnia regelui Decebal (87-106); mai restrîns, dar bine organizat, regatul a încetat să existe după cucerirea romană (106), cînd regatul condus de Daci Balo devine Dacia romană și este alipită ca provincie imperiului roman.

În intervalul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, în cetăţile din Munţii Orăştiei, a fost creat un sistem de apărare unic în arhitectura europeană. În jurul acestor aşezări fortificate s’au ridicat sanctuare, oarecum similare ca formă, care sînt expresia unei religii puternice şi prestigioase, bine înrădăcinate şi închegate.

Toate elementele vieţii cotidiene în micile aşezări diferind doar în privinţa câtorva detalii de alte aşezări barbare, par neînsemnate în faţa puternicului impact al arhitecturii militare şi religioase a geților, mai cu seamă în aşezările din Munţii Orăştiei.

Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum şi sistemul de apărare, sugerează strînsa legătură dintre spiritul războinic şi cel religios, dintre religie şi stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72).

HELLANICOS (sec. V î.Hr.) scria despre crezul geților:

”…(Zamolxio) înapoindu’se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxio şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sînt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.”

În timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, geții au început să construiască fortăreţe (citadele sau cetăţi fortificate).

Chiar dacă se cunosc acropolele întărite ale multor aşezări, fortificate sau nu (dave), Munţii Orăştiei au meritul de a fi adevărate repere ale unui sistem defensiv unic în complexitatea sa: o vastă regiune (în jur de 500 km2) este ocupată de fortificaţii, mici forturi, turnuri de observaţie.

Preferinţa geților pentru ornamentaţia în piatră se observă în decoraţiunile cu motive militare, dar şi în lucrările de construcţie din interiorul aşezării, de exemplu: ziduri de susţinere a unor terase antropogenetice, sanctuare, drumuri, canale, toate acestea reprezentând probabil muntele sacru al geților Kogaionon.

Mărimea şi proporţiile, aerul sacru impregnat de spiritualitatea mediată de credinţa în nemurire, conferă sitului Sarmigetusei valoarea sa excepţională.

SOLINUS (sec. III):

”Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pînzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să’i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr’un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sînt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”

ARIAN (sec. II):

”În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sînt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi scyţii pînă la vărsare (a Istrului).”

Fortificaţiile cu funcţie pur militară reflectă faza clasică si apogeul civilizaţiei getice.

Cetăți sau fortărețe getice sînt cele de la Costesti-Cetătuia, Costesti-Blidaru, Grădiștea Muncelului – Sarmigetuzo (Sarmizegetusa) Regia, așezarea Fețele Albe, cetatea Piatra Roșia-Cioclovina.

Împăratul IULIAN (sec. IV) despre curajul geților în luptele cu Traian, deși par exagerări, relevă cu prisosință dîrzenia lor în luptă:

”Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxio. Crezînd că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte, decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.”

De altfel, Iulian nu face decît să întărească ce spunea Strabon trei secole mai devreme despre geții lui Boero Biseto:

STRABON (sec.I):

”Lăsînd la o parte trecutul îndepărtat al geților, întîmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista [Βοιρεβιςας, Bœrebistes] l’a înălțat atît de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încît, în cîțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia pînă la Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de’a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci.

Spre a ține în ascultare poporul, el și’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (praestigiatoris) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățînd acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat cînd am vorbit despre Zalmoxio. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geții], este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin.

Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărămițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru.

Astfel de împărțiri sînt vremelnice și se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul. A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sînt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.” (vezi harta 1)

Din ceea ce pune Strabon rezultă ceea ce mulți resping din diverse motive neîntemeiate, că germanii (dacii lui Strabon) erau de fapt geți, iar azi că germanii își spun Deutsch în fapt ei îl confirmă integral pe Strabon, iar studiile genetice, de asemenea.

Citiți și:  LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÂT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4:

”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit’o pe Iulia mai întîi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.”

Ceea ce înseamnă că după 106 d.Hr. nu doar că geții carpatici nu au dispărut așa cum încearcă a ne convinge cei fără origini certe, ci ei au preluat din mers imperiul și este absolut natural cum peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca un împărat de origine cert getică: Maximin Thrax, la 235.

Citiți și:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Pînă în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine getică. Unul dintre ei a fost și getul Galerius.

Și nu doar la Roma, ci pe întreg continentul, pentru că vița geto-pelasgică este în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, pînă în Britania și Iberia.

https://fb.watch/3g-FHwW-ml/

Sursă: eupedia.com, tiparituriromanesti.wordpress.com, etymonline.com

Citiți și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva pregăteşte cea mai importantă expoziţie din acest an, în care va fi prezentată matriţa antică descoperită în urmă cu aproape doi ani, după Sânziene, în situl Sarmizegetusa Regia. Cercetătorii consideră că obiectul unic ar fi aparţinut unui bijutier care a trăit în urmă cu două milenii.

O matriță din bronz, folosită acum 2.000 de ani de un bijutier care lucra în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, se află în colecția de tezaur a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, după ce a fost studiată de specialiștii Universității Babeș-Bolyai și de cei ai muzeului din Cluj-Napoca, timp de un an de zile.
Matrița a fost descoperită în anul 2013, la rădăcina unui fag uriaș care s’a rupt după o furtună puternică ce a avut loc în zona cetății Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei. Piesa, extrem de valoroasă, a fost ridicată de administratorul sitului arheologic și a fost predată istoricilor, care au început să o cerceteze din punct de vedere științific.
“Este o piesă foarte importantă pentru că dincolo de faptul că este o unealtă de bijutier în sine şi nu sunt foarte multe de genul acesta, este o piesă cu importante valenţe artistice. Reprezentările de pe ea sunt foarte frumoase încât ne putem imagina cam ce tipuri de piese se scoteau de acolo, care la rândul lor erau splendide. Descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de’alungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate”, declara anul trecut dr. Gelu Florea, istoricul care a coordonat cercetarea piesei.
În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l’a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit piesa unică din bronz: o matriţă cu ajutorul căreia un meşter fabrica bijuteriile din aur şi argint şi obiectele decorative purtate de locuitorii vechii capitale a Daciei.
Vremea rea de cod galben, a dus la prăbuşirea mai multor copaci în incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia. Trunchiurile smulse din rădăcini de vijelii au distrus zidul de apărare clădit de daci, în urmă cu 2.000 de ani, însă tot ele au scos la iveală o adevărată comoară: matriţa cu ajutorul căreia dacii îşi croiau bijuteriile din aur.
Piesa din tezaur va fi expusă într’o cameră specială a muzeului, cu ocazia lansării unui volum dedicat acestei matrițe, în care vor fi prezentate rezultatele cercetărilor de la Cluj-Napoca.
Pregătirile pentru cea mai importantă expoziţie din acest an, organizată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sunt în toi. Reprezentanţii muzeului susţin că în luna aprilie, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia, după furtuna din noaptea de Sânziene, va trezi interes.
“Pregătim pentru luna aprilie cea mai importantă expoziţie a anului 2015, dedicată expunerii matriţei care a fost găsită întâmplător în Munţii Orăştiei. În tot anul 2014 s’a muncit pentru această expoziţie. Am adus un expert din Ungaria care a restaurat această piesă unică în lume, aşa cum spun arheologii şi acum lucrăm la pregătirea spaţiului în care va fi expusă, un spaţiu extrem de bine securizat şi care să asigure de asemenea ambianţa plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi și prezintă forme diverse de animale mitologice precum inorogul, grifonul sau dragonul și animale reale precum leul, tigrul, rinocerul, țapul, elefantul sau hipopotamul.
Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic. Piesa antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. ”Matriţa este o piesă extrem de complexă, ne-am dat seama de acest lucru pe măsură ce o studiam. Cercetarea ei a fost o aventură intelectuală, care ne-a purtat din spaţiul mediteraneean, în spaţiul nord pontic, la Roma şi în tot felul de locuri în care am găsit informaţii legate de acest fel de obiect”, a relatat conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeş Bolyai, cel care a coordonat cercetările şi editarea volumului care descrie matriţa. Matriţa antică este provenită din atelierul unui orfevrier get (meşter în realizarea de bijuterii din metale preţioase). Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană.

“Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o llimbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea.
Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii. Istoricii care s’au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers.
Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.
Sursa: agerpres.ro, adevărul.ro