LEGIUNILE DIN DACIA ROMANĂ

1_Dacii_liberi_

Legiunile rămase în Colonia Dacia Romană pe o perioadă mai îndelungată au fost patru. Vom începe descrierea legiunilor cu principala legiune, în opinia noastră, care arată că așa-zisa romanizare a geților este doar o gogoriță.

Legiunea a fost încropită în sudul Dunării într’o regiune getică unde au fost recrutați și înrolați geți macedoneni (adică arumînii antici). Este de presupus că acești recruți nu aveau cunoștințe de limbă latină, și că aceștia își vorbeau limba maternă, adică limba getică a acelei perioade care se vorbea în Sudul Dunării, printre toate triburile Getice.

Și atunci se pune întrebarea: cu cine au romanizat romanii Geția ocupată?

Tot cu geți ??????

Legiunea a existat pînă în secolul al V-lea în Moesia. Domitian a așezat veterani ai acestei legiuni la Scupi în Macedonia, de unde provine supranumele legiunii. Legiunea a V-a a fost folosită în campania din anul 88 împotriva geților, unde a ieșit victorioasă în Bătălia de la Tapae, iar în secolul al II-lea a fost una din cele două legiuni romane staționate permanent în provincia-colonie Dacia Romană.

Legiunea a participat la bătălia de la Philippi, de unde îi derivă numele de Macedonica. Adusă pe teritoriul Moesiei, probabil de împaratul roman Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.), s’a aflat aici în timpul împaratului Tiberius (14-37 d.Hr.). În jurul anilor 33-34 d.Hr. a participat la construirea drumului roman de pe malul sudic al Dunării, apoi, sub împăratul Claudius (41-54 d.Hr.), la operațiunile militare care au dus la anexarea Traciei Imperiului Roman.

În timpul împăratului Claudius, Legiunea a fost cantonată în castrul de la Oescus. A rămas în Europa pînă în anul 62 d.Hr., cînd împaratul Nero (54-68 d.Hr.) a strămutat’o în provincia Armenia din Orientul Apropiat.

Staționată o anumită perioadă în zona Pontului, a fost trimisă, după declanșarea Primului Război Iudaic (69-70 d.Hr.) la Alexandria, apoi în Palestina, unde a participat la asedierea și cucerirea Ierusalimului.

După încheierea Războiului Iudaic, a fost trimisă înapoi la Oescus, în Moesia.

Următoarele operațiuni militare la care a luat parte au fost războaiele geto-romane dintre anii 87-89 d.Hr. ale împaratului Domitian (81-96 d.Hr.), desfășurate după invazia Geților în Moesia (iarna 84/85 d.Hr.) și alungarea acestora.

În timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.) s’a numărat printre cele cel puțin 14 legiuni participante la cele 2 războaie geto-romane (101-102 și 105-106 d.Hr.).

draco-tricolor-copy

Stindardul getic preluat de romani

Fie între anii 102-105 d.Hr., fie după anul 106 d.Hr., Legiunea a fost mutată de împaratul Traian de la Oescus la Troesmis în Moesia Inferior, pentru întărirea militară a regiunii Dunării de Jos, unde a rămas timp de 6 decenii (106-168 d.Hr.).

O parte a Legiunii a fost mobilizată la cel de al Doilea Război Iudaic din Palestina (132-135), în vremea împăratului Hadrian (117-138), iar mai tîrziu, imediat după urcarea la tron a împaratului Marcus-Aurelius (161-180), la luptele din provincia Armenia (162-165) împotriva Regatului Parților, după ce aceștia ocupaseră provinciile romane Armenia, Capadocia și Siria.

Abia revenită din campania orientală, Legiunea a V-a Macedonica este trimisă în Europa Centrală spre a apăra granița de nord a Imperiului Roman de invazia unei vaste coaliții de neamuri și triburi getice, în cadrul așa-zisului Prim Război Marcomanic.

Staționarea Legiunii la Potaissa

În momentul sosirii legiunii în provincia-colonie Dacia Romană, aceasta era păzită de o singură legiune romană, Legiunea XIII Gemina.

Legiunea a luat efectiv parte la expediția anti-marcomană din anul 168 în nordul Alpilor, la încheierea căreia a fost cantonată la Potaissa (azi Turda) spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis. La Potaissa, Legiunea a construit un castru de format-standard, pe terasa superioară a Arieșului, pe platoul numit azi Dealul Cetate, o fortăreață dreptunghiulară de 573 x 408 m.

Între anii 167-170, Dacia Romană a fost invadată de mai multe ori de triburi getice învecinate și neînvinse. Luptele romane de la nord de Dacia Romană au durat însă numai pînă la moartea lui Marcus-Aurelius (180).

1533736_380370285453145_192121901264712037_n

Geți robiți înrolați în legiunile romane, cărora romanii le spuneau dacisci

Urmașul său, împăratul Commodus (180-192), a renunțat să mai continue aceste războaie. La ultimele lupte din anul 180, se presupune că a participat și Legiunea a V-a Macedonica.

Legiunea a fost antrenată în luptele împaratului Septimius Severus (193-211) contra rivalilor săi la tron, Albinus (193-197) și Pescenius Niger (193-194).

Sub împaratul Caracalla (211-217) s’a produs prima marea năvală a Geților în Dacia Romană (uniți cu triburi de geți liberi, din afara Daciei Romane). Cu domnia împaratului Maximinus Thrax (235-238) începe perioada anarhiei militare și se întețesc atacurile popoarelor ”barbare” ale geților liberi contra Imperiului Roman.

În anul 242 își fac apariția la Dunăre Geții Carpi. Marele atac al Geto-Carpilor împotriva Daciei Romane s’a produs în timpul împăratului Philippus Arabus (244-249). Romanii i’au învins pe Gerto-Carpi în anul 247.

Provincia-Colonie Romană Dacia a trecut în anii 245-248 prin momente deosebit de critice datorate atacurilor Geților liberi dinspre nord și nu este exclus ca însăși castrul Potaissa să fi fost atacat, sau cel putin amenințat. După victoria Romanilor asupra Geto-Carpilor (247), Dacia Romană se reface destul de repede, inclusiv castrul Potaissa.

Între anii 248-250 Geții liberi au întreprins noi incursiuni militare în Geția de nord.După staționarea la Potaissa, în timpul împaratului Gallienus (253-268) o parte a Legiunii a V-a Macedonica a fost dislocată în alte regiuni de graniță ale Imperiului, spre a stăvili invazia popoarelor năvălitoare, adică tot a geților neînvinși.

După anul 260 situatia în Dacia Romană devine critică; urmele epigrafice dispar, iar cele literare vorbesc de amissio Daciae (pierderea Daciei Romane). Împăratul Aurelian (270-275) a restabilit temporar autoritatea asupra provinciei Dacia Romană, pentru a retrage apoi definitiv trupele și administrația romană prin anii 274-275.

Cu acea ocazie, Legiunea a V-a Macedonica a părăsit castrul Potaissa, în care fusese cantonată timp de peste un secol (168-274), fiind din nou amplasată la Oescus (Moesia). În următoarele decenii, Legiunea a avut ca sarcină supravegherea graniței de nord a Moesiei, de’a lungul Dunării.

După reorganizarea provinciei romane Oriens (azi Egipt) în anul 293 de către împaratul Diocletian (284-305), în nou creata provincie Aegyptus Herculia au fost transferate detașamente din mai multe legiuni, între care și Legiunea a V-a Macedonica.

Despre staționarea Legiunii la Memphis există mărturii scrise din secolele IV-V.

Această ultimă perioadă din istoria Legiunii, care suferise importante modificări organizatorice în urma reformelor militare ale împaratilor Diocletian (284-305) și Constantin cel Mare (306-337), rămîne deocamdată neclară, ca și începuturile ei (în sec.1 î.Hr.).

Un detașament al Legiunii a rămas la Oescus, avînd rol de a păzi noul pod peste Dunăre dintre Oescus si Sucidava (azi Corabia), dat în funcțiune în anul 328.

3265318-assets-roman_legion

Legiune romană

2. Legiunea a XIII-a Gemina – adusă deja în primul război cu geții din provincia Pannonia Superior, aproximativ vestul Ungariei şi estul Austriei de azi.

Legiunea a XIII-a Gemina, o legiune considerată de elită a armatelor romane, a participat la multe evenimente istorice însemnate.

De asemenea, Legiunea a XIII-a Gemina a fost cantonată după desăvîrşirea cuceririi teritoriului de la nord de Dunăre căreia romanii i’au spus Dacia, în castrul de la Apulum (Alba Iulia de azi).

Spre deosebire de restul legiunilor romane, care aveau ca simbol taurul și acvila, simbolul ”Legiunii a XIII-a Gemina” era leul. O altă particularitate era culoarea albastră a mantiilor și scuturilor. Culoarea celorlalte legiuni a fost roșul.

Datorită problemelor financiare, Iulius Cezar a fost nevoit să recruteze din centrul și sudul Italiei mulți condamnați la moarte. Combativitatea deosebită a acestora a determinat instituirea unei tradiții în recrutarea membrilor legiunii.

Cu timpul, membrii cohortelor auxiliare vor fi recrutați din afara Italiei. Astfel, arcașii erau sirieni, iar cavaleria era alcătuită din sarmați.În 89 d.Hr. legiunea a fost mutată pe Dunăre, la Vindobona (astăzi Viena);

În 92 d.Hr. participă în luptele contra sarmaților (sarmo-geți)), apoi la războaiele geto-romane;

Între 106-268 d.Hr. este staționată la Apulum (Alba-Iulia), devenind principala legiune din Colonia Dacia Romană, pînă la retragerea aureliană. Soldații lăsați la vatră primesc terenuri agricole în Colonia Dacia Romană;

În 268 d.Hr. este cantonată la Poetovio (azi Ptuj, în Slovenia);

În 270 d.Hr. este mutată în Colonia Ulpia Ratiaria (astăzi satul Artschav din Bulgaria, lîngă Dunăre);

În jurul anului 400 d.Hr. Legiunea a XIII-a Gemina se destramă, întrucît salariile si proviziile nu au mai fost asigurate.

Steagul legiunii nu a fost niciodată găsit, fiind ascuns de legionarii romani și devenind subiectul multor legende.

124280109_2834802600065629_8596886147264296921_n

Împăratul Get Galeriu cel care avea bodyguarzi trupe ale geților

3. Legiunea a IV-a Flavia Felix, adusă din provincia Moesia Superior, în mare teritoriul Serbiei de azi.

Legiunea a IV-a Flavia Felix a rămas probabil încă vreo doi ani pe locul viitorului oraş (colonia) Ulpia Traiana Sarmizegetusa din Ţara Haţegului, după care (probabil prin anul 108) a ridicat castrul de la Berzobis (Berzovia, jud. Caraş-Severin).

Legiunea a IV-a Flavia Felix a fost o legiune romană creată de împăratul Vespasian în anul 70, din rămășițele Legiunii a III-a Macedonica. Legiunea a fost activă în Moesia Superior în prima jumătate a secolului al IV-lea.

Simbolul legiunii era tot un leu.

În timpul răscoalei batavilor, Legiunea a III-a Macedonica a luptat pentru Vespasian, dar împăratul nu mai avea încredere în oamenii săi, probabil din cauză că ei îl sprijiniseră pe Vitellius cu doi ani în urmă. Prin urmare Legiunea a III-a Macedonica a fost desfințată. și o nouă legiune, a patra, a fost formată. Împăratul a dat numele soției sale, Flavia, noii legiuni.

Deoarece simbolul legiunii era leul se consideră că legiunea a fost probabil formată în perioada iulie / august 70, cînd Flavia Felix se afla în Burnum, Dalmatia (Kistanje de azi, Croația), unde a înlocuit Legiunea a XI-a Claudia.

După atacul geților din 86, Domițian a mutat legiunea în Moesia Superior, la Singidunum (astăzi Belgrad, Serbia).

În anul 88, Legiunea a IV-a Flavia Felix a participat la invazia din nordul Dunării în Geția.

A participat și la războaiele geto-romane ale lui Traian. Legiunea a fost victorioasă în a doua bătălie de la Tapae. A participat de asemenea și la ultima luptă și decisivă împotriva geților lui Decebal, cucerind capitala lor, SarmiGetuzo.

În războaiele marcomanice (166-180 d.Hr), legiunea a trecut Dunărea împotriva triburilor geto-germanice.

Legiunea posibil să fi luptat în unul sau mai multe războaie contra sasanizilor, dar a staționat în Moesia Superior pînă la prima jumătate a secoulului al IV-lea.

124194808_2834803410065548_1357023568137287896_n

Comandant de legiune (legatus legionis). Acest membru al clasei senatoriale este echipat cu armură zisă ”anatomică” (thorax), coif cu panaş şi spadă (gladius).

4. Legiunea I Adiutrix

O a patra legiune este presupusă de specialişti că ar fi staţionat o vreme ceva mai scurtă la începutul ocupaţiei romane în Colonia Dacia, anume Legiunea I Adiutrix, venită şi ea din Pannonia Superior.

Legiunea I Adiutrix (Prima Legiune Salvatoare), a fost o legiune a armatei imperiale romane fondată în 68 d.Hr., posibil de Galba cînd s’a răzvrătit împotriva împăratului Nero (r. 54–68).

Ultima înregistrare care menționează I Adiutrix este în 344, cînd a fost staționată la BriGetio (Szőny orașul din Ungaria de azi), în provincia romană Panonia.

Emblema legiunii era un capricorn, folosit împreună cu calul înaripat Pegas, pe căști simbolul folosit de legionarii Adiutrix I era un delfin.

După uciderea lui Domițian în 96, I Adiutrix, împreună cu armata danubiană, au jucat un rol important în politica romană, obligîndu’l pe Nerva să’l adopte pe Traian ca succesor al său.

Cînd Traian a devenit împărat, a dat legiunii cognomenul Pia Fidelis (”loial și credincios”) pentru a le recunoaște sprijinul.

Între anii 101 și 106, sub comanda noului împărat, I Adiutrix, împreună cu IV Flavia Felix și XIII Gemina, au cucerit o parte din Geția și au ocupat provincia nou formată și numită Dacia Romană.

Traian și’a folosit și Pia Fidelis în campania împotriva Parthiei (115-117) care era tot un regat getic, dar au fost trimiși înapoi în Panonia de către succesorul său împărat Hadrian, cu baza în BriGetio.

În deceniile următoare, I Adiutrix a rămas la frontiera Dunării.

Sub Marcus Aurelius, I Adiutrix a purtat războiul împotriva Marcomanilor comandat de Marcus Valerius Maximianus.

Între 171 și 175, comandantul a fost Pertinax, împărat pentru o scurtă perioadă în 193.

Cînd Septimius Sever a devenit împărat, I Adiutrix a fost printre susținătorii săi, urmărindu’l în marșul spre Roma.

În următoarele decenii, baza principală a fost din nou Panonia, dar au jucat un rol în mai multe războaie cu parții, și anume în campaniile din 195 și 197–198 ale lui Septimius Severus, 215–217 conduse de Caracalla și 244 de Gordian al III-lea.

1237402-1332122474

A luat parte și la bătălia de la Mediolanum.

Legiunea a primit cognomenul Pia Fidelis Bis (”de două ori loial și credincios”) și Constans (”de încredere’), cîndva în secolul al III-lea.

Cît despre legiunea I Adiutrix, nu se ştie unde a staţionat în Colonia Dacia Romană şi nici cît timp, doar se bănuieşte că ar fi avut garnizoana tot în apropiere de Apulum, dacă este corectă interpretarea unei ştampile de pe o ţiglă găsită în apropiere de Alba Iulia care ar menţiona cele două legiuni împreună.

Şi mai multe dintre alele şi cohortele participante la războaiele cu geții au rămas în noua provincie-colonie, fiindu’le stabilite locuri de garnizoană de’a lungul arterelor de transport principale din Dacia Romană, care nu au fost altceva decît drumurile de campanie construite de diferitele coloane expediţionare romane în timpul celor două războaie şi care apoi au fost desăvîrşite tot de soldaţi ca drumuri definitive în provincia-colonie Dacia Romană.

O altă misiune, devenită acum importantă, a acestor unităţi militare a fost de a asigura frontierele teritoriului inclus în provincia-colonie Dacia Romană, trupele fiind plasate la graniţele acestei provincii, care erau totodată graniţe externe ale Imperiului Roman în această regiune.

Dintre trupele cu caracter special care au rămas în Colonia Dacia Romană după război sînt interesante cea de exploratores Germaniciani, care au ajuns să staţioneze în castrul de la Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara, în apropierea fostului nucleu al statului getic din Munţii Orăştiei), şi pedites singulares Britanniciani, cantonaţi în fortificaţia de la Cigmău (jud. Hunedoara, tot în apropierea cetăţilor getice centrale). Exploratores erau soldaţi specializaţi în iscodire şi adunare de informaţii, pe cînd pedites singulares erau soldaţi de gardă, care fuseseră probabil garda înalţilor demnitari din statul-major al lui Traian în timpul războaielor.

Ambele unităţi au fost lăsate în Colonia Dacia Romană să supravegheze fostul centru politic şi religios al statului lui Decebal din Munţii Orăştiei, pentru a evita o eventuală formare a unui nou nucleu de rezistenţă getică anti-romană.

Soldaţii din aceste unităţi nu erau, cum s’ar putea crede, germanici sau britanni, ci fuseseră selectaţi pentru aceste misiuni din trupele auxiliare staţionate pe teritoriul provinciilor romane Britannia şi Germania.

123986271_2834803570065532_1959954290367685730_n

Centurion (cu faţa) şi optio (adjunct de centurion, cu spatele). Ambii ofiţeri poartă coifuri cu panaş, diferind doar orientarea acestuia pe coif. Adjunctul poartă armură de zale (lorica hamata), iar centurionul, armură cu solzi (lorica squamata) şi protecţii ale tibiilor (cnemide). În mîini ţin cîte un baston care era simbol al gradului, dar era folosit şi pentru disciplinarea soldaţilor.

Citește și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

sau: REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

DECEBAL A FOST GET, ”DACII” SÎNT O INVENȚIE A ROMANILOR

”Decebal, căpetenie a geților,” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu, marele economist interbelic ucis de legionari, afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sînt mai puternice decît forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gîndi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național rumînesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avîntat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară.

Care sînt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat?

Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală (”aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atît de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s’a trecut la argumente antropologice pentru a o susține.

Decebal pe Tăblițele de la Sinaia apare sub numele DaceBalo, DaciBalo, DaceBialo sau DacioBalu

Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții.

Cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea getică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea rumînilor: ”dacii” nu sînt geți, nici traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

În realitate astfel de concepte se elaborează cu un scop precis: colonizarea.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate.

Această poveste cu superioritatea ”dacilor” este azi întreținută cu o acerbă îndîrjire mai ales de ignoranții care au căzut în această capcană, cărora li s’a nășit și un nume de botez: dacopați.

Citiți și:   DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Amintim aici și pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuînd cu o sumă de ”lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi’au predat conștiința pe cîțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării.

Reținem însă retoric ”raționamentele” lor:

Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că ”dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:

Geții apar menționați în istorie în sec. V î.Hr., ”dacii” de abia în sec. I î.Hr., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.

Ritualurile de înmormîntare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zalmoxio, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la ”daci”; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).

Sigur, aceste aserțiuni nu au acoperire în relitățile trecute, pentru că tocmai Zamolxio a introdus cultul nemuririi și incinerarea la geți, iar Deceneu doar a continuat’o.

Unul dintre cei care afirmă că geții şi ”dacii” sînt același popor, explicînd dualitatea denumirilor, este Pompeius Trogus:

”Şi dacii sînt o mlădiţă a geţilor…”, (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII/3, 16 – cf. l 12/I, 359).

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al voconților din Galia ”Narbonensis”.

Peste 3 secole și Dio Cassius spune că geții și dacii sînt acelați popor (el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți), și de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele geto-romane.

Nimeni nu ne spune de ce se insistă pe spusele lui Dio Cassius.

Îşi scrie opera la cca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci este o sursă de primă mînă, adevărul istoric fiind emis de el în condiții de fin cunoscător, el afirmînd acest lucru deja după 100 de ani de existență a provinciei Dacia Romană, știind astfel că populația Daciei Romane nefiind uniformizată / omogenizată de cucerirea romană, așa cum mai cred în mod cu totul fals îndeobște unii și în ziua de azi.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atît acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine.

O să le luăm pe rînd.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sînt pomeniți direct doar în sec I î.Hr. – în treacăt de către Cesar, însă nu trebuie uitat Strabo care amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.Hr., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de ”Davos” şi ”Geta”, făcînd glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII).

Deci apare termenul de ”Davos”, nu ”dac”, și asupra căruia vom reveni mai jos.

Tot de la marele geograf știm că ”pe cînd domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara ”dacică”), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot) o avea Decaineos (Deceneu)”.

Citiți și:  GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sînt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu getic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu getic se fărîmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Geția, unul dintre următorii regi este Cotiso sau Coson.

Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că ”dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Dar tot Cotiso (Coson) este menționat ca ”rege al geților” nu al dacilor, de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într’un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius:

”Cosoni getarum regi”, Suetoniu.

”Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso]”, Suetoniu

Dincolo de implicarea geților în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului getic), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume getice asupra unei populații numite de unii latini (nu de toți), ”dacice”, asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul getic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s’a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al geților:

”Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s’au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dînșii se alegeau regii şi preoții.”

Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă:

”…geții purtători de pilaeus”, (fragment din Geticele).

Pilaeus = celebra ”căciulă” getică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într’o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius:

”Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati.”

În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Geției (lat. Terra Getarum) face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva geților, unde arcașii localnici au avut un rol important:

”Sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă… întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pămîntului getic”, (Punicele, 323-324).

Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea getică (zoomorfia brățărilor getice e a viperei).

Tot Criton, cunoscător de la sursă – l’a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Geția – îi numește pe geți într’unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, ”căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rînd, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele getice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

”Traian Eneidul, stăpîn peste toți muritorii
Stăpînului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe’o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce’a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, pînă ce au fost biruiți…”, (Antologia Palatina).

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este certă.

De unde a apărut atunci ambivalența Geți = Daci?

Explicația izvorăște din etimologia numelui ”Dac” și resurgența lui într’un anumit moment al istoriei Geției.

De la Strabo știm că ”dacii” sînt un trib antic din NV, și care trăiesc înspre izvoarele Dunării în Germania de azi, Cehia, Austria, Panonia, și într’o Transilvanie aflată sub stăpînire scythică, apoi celtică.

Pînă la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui ”dac” sub interpretarea lui Nicolae Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua), ceea ce se dovedește a fi foarte corect intuit.

Dar chiar şi aşa se confirmă etnia geților, davele fiind getice.

Însă savantul rumîn din Chicago, Mircea Eliade, aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup, din numele getic și frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în ”De la Zalmoxe la Gingis Han”.

El conturează ideea că ”dacii” sînt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului.

Lucrurile încep să capete un nou înțeles: draco-ul getic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geții din estul și sudul Carpaților.

Pe baza teoriei lui Mircea Eliade am colorat cu siclam, teritoriul triburilor controlate de către Decebal, și care s’ar presupune că erau înrolate în Confreria războinicilor purtători de Draconi pentru a știi cam cît din suprafața Rumîniei actuale era Regatul lui Decebal.

Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gîndi la Sf. Gheorghe omorînd balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului.

E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor getice montane, care strînși sub geniul ”getului Burebista” (Strabo) reușesc să’şi recucerească teritoriile transilvane, împingînd pe arienii veniți dinspre stepă (numiți și scyți ”iranieni” cu totul anacronic) înspre est, iar pe geții cimerieni (numiți și celți) spre vest – de o manieră așa brutală încît Burebista e numit ”ucigătorul de celți”, celtoctonul.

Draco-ul getic, simbolizînd (victoria prin) forța lupului.

Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într’un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata getică putea strînge 200.000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămîni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpînirea getică se întindea pînă în Slovacia de azi.

Acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.Hr. mari forțe în Orient spre a sfărîma pe Burebista şi ”imperiul său getic”, (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav etc.).

”Geții purtători de pilaeus”. Sau ”Dacii” de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al ”lupului”, adică al geților cu draco (victoria tinerilor lupi o numește Eliade).

În ciuda impunerii eponimului lor sacru, geții lui Burebista își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sîngelui getic: rîul unde și’a îngropat Decebalus comoara deviindu’i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numea Sar-Geţia, în traducere literală, ”Izvorul Geţiei”, sau ”Geția de sus (înaltă)”, sau altfel spus se puneau bazele unei noi surse de putere a Geților care trebuie să iradieze de această dată din Ardeal, pentru că acolo de unde a iradiat prima oară pe timpul lui Zalmoxio, la Gurile Dunării nu a rezistat fiind prea expusă.

În getică, sara = rîu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor etc.

Însăși capitala regatului getic, SarmizeGetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui Dan Oltean: Sarmi-Ze-Getusa = ”Izvorul Divin al Geţiei”, (v. Religia Dacilor, p. 628).

Dar, nu trebuie uitat și de sensul cuvîntului Tsar = împărat, care nu este slav, ci getic, și care vine tocmai din termenul sar-zar-sal, care înseamnă soare, lumină,  ulterior căpătînd conotația de rege, împărat, împărăție, pentru că în religia getică soarele era stăpînul suprem, iar regele era unsul Zeului Soare pe Pămînt.

De aceea, și Sarmi-Getuzo, Sar mise Getuza, putea avea sensul de ”Soarele (Luminăția) Geților” sau ”Împărăția de sus a geților”. Ulterior de la Țar (rege) va deriva și regatul său, Țara, Țeara.

Este posibil ca ”dacii” să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.Hr. cum sugerează unii, mai ales ne-autohtoni?

Nicidecum.

Este exclus ca ”dacii” să fie alt neam străin de geți, termenul de ”dac” nefiind al unei etnii.

Citiți și:   DACII ERAU TOT GEȚI

Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este eminamente getică, sau ”geto-dacică” uzînd de un pleonasm folosit artificial și cu insistență de unii istorici, demonstrația aparține și lui V. Pîrvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V).

Apoi l’am pomenit pe Florus care confirmă că ”Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geții și apoi urmașii lor, generațiile ulterioare de geți, peste valurile de cuceriri şi ”popoare migratoare”, care în realitate erau doar ”clanuri cuceritoare” și care și’au trăit iluzia de stăpînire asupra acestor pămînturi.

După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane se poate să fi impus lupul ca eponim sacru în mintea unor latini. De aceea, acum putem să vorbim de Geția Draconului şi de geții draconici, așa cum definește Mircea Eliade confreria războinicilor.

Dar tot nu putem vorbi de ”daci”, ci de impunerea termenului venită din exterioriul teritoriului getic, a acestui eponim regăsit doar în menționările latine despre acești geți draconici din dave, rar în mențiuni elinești și deloc în artefacte getice.

Davii erau clar cei care locuiau în dave, și îi regăsim în menționări elinești și latine, dar și în Tăblițele de la Sinaia, sub forma de ”davo-geto”, sau ”dabo-geto”, b=v în cele mai multe cazuri.

De la Davi și Draco, nu mai este decît un mic pas, pentru niște cronicari ce nu i’au văzut niciodată pe acești războinici înfricoșători că’i numeau pe unii dintre geți sub numele de ”davi”, ”draconi” sau ”daci” mai pe scurt.

Pentru un roman care se considera ”stăpînul lumii” niște războinici care deveneau amenințători la granițele imperiului, deși creau unele probleme nu prezentau un motiv de prea mare deranj în confortul lor zilnic.

Nu a fost o mare diferență și nici de prea mare importanță pentru ei, nuanța sub care îi numeau pe geți, dovadă că ”auxilia dacorum”, adică unitățile de geți înrolați în Dacia Romană mai erau menționați sub forma de ”dacisci”.

Astfel de devieri lingvistice sînt dese în istoriografie: geți / goți, bastarni / basterni, moesi / misi / mesi, carpi / harpi, blachi / blaci / vlahi / volohi / bolohoveni etc.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la Mircea Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie, eventual un alt crez.

Credința în nemurire se putea manifesta prin ambele rituri funerare.

”Începînd cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormîntare diferite ar semnifica grupuri etnice diferite). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormîntare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică.” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).

Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil în ”La religion romaine archaïque”, Paris, 1966.

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zalmoxio nu era venerat în Geția intra-capartică sînt mult prea multe argumente. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sînt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile getice):

”…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis.”

Or, Traian s’a luptat în primul rînd cu geții draconici bănățeni, olteni și transilvăneni ai lui Decebal, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxio.

Ce alt motiv să fi avut Traian cînd explică clar şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atîta cruzime templele, religia şi cultura getică?

Nu pentru că religia era diferită decît cea politeistă a romanilor și reprezenta un mare pericol pentru imperiu?

Însumînd cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește Rumînia (Romînia sau România sînt variantele romanizate) provin dintr’un fond etnic primar Pelasgic care este și cel mai vechi, dar şi unul unitar Getic care a unit toate triburile carpatice, dar și care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobîndite în antichitate a căpătat denominare ”dacică” prin numeroasele mențiuni în limba latină de către unii dintre cronicarii latini ai imperiului roman, devenind astfel un clișeu, nu doar în istoriografie, cartografie și geografie, ci și în limbajul omului de rînd.

Draconii davo-geți au devenit în limba latină, daci.

Dovadă că acest nume de ”dac” și ”Dacia” era dat de romani este că nu a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor cu atît mai mult după ce romanii au numit provincia proaspăt cucerită chiar Dacia, și chiar mai mult decît atît, au ținut atît de mult la această invenție și au dus aceste nume și la sud de Dunăre în alte provincii romane și le’au botezat Dacia Ripensis sau Dacia Mediterranea.

Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de etnonimele atribuite de alții de’a lungul timpului, aici putîndu’l menționa și pe cel de vlahi (cu multiple variațiuni: blachi, olahi, volohi, bolohoveni etc), dar și alte exonime (ausoni – Ovidius), geții sînt nemuritori și trăiesc prin noi, dar și prin alți europeni.

Și pentru că geții nu s’au oprit a trăi doar pe teritoriul ce va deveni Rumînia de azi, altora li s’au spus traci, adică ”trake” ce desemna nordul din perspectiva vechilor eleni, sau geților cimerieni plecați din nordul Mării Negre în vest li se vor spune ori cimbri, ori celți, geților din stepă scyți de la scithe = seceră, coasă și exemplele pot continua.

Ceea ce vrem să reliefăm este că tuturor triburilor getice care populau diferite regiuni europene li se găseau diverse eponime, dar ei cu toții erau parte a aceluiași popor getic ”indo-european” care s’a extins după anii 5000-4000 î.Hr. în toată Europa.

Citește și:  DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Resurse: clujaxio.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și astăzi sunt români care nu’și cunosc strămoșii, iar despre strămoșii românilor, ar fi indicat să ne expimăm corect. Strămoșii noștri își spuneau GETO, adică Geții.
De aici a fost numit și Regatul GETYO, Geția sau Țara Geților, acela căruia romanii îi spuneau Terra Getarum.

Citește aici cum se numea Țara Geților:  GETYO, PATRIA DIVINĂ

Geții și’au numit capitala de suflet Sarmi-GETUZO cu etnonimul neamului nostru: GETUZO, cum am spune azi GETUȚII.

Pentru SARMI există 2 explicații plauzibile:

a. SARMIS, SARMIO, SIRMIU, sau SIRMOY BASILE cum apare pe o Tăbliță (foto de mai jos), regele zeificat al GEȚILOR

Citește aici despre Zeificarea Regelui Sirmio:  ZEIFICAREA LUI SIRMIO (TĂBLIȚA 8)

b. Frăția SARMO-GETUZO sau SARMO-GEȚII

Se știe de conviețuirea sarmo-geților sau sarmații (latinizat) cu geții din Carpați, și de războaiele duse de aceștia împotriva imperiului roman. Nu este exclus ca geții să’și fi numit triburile după propriul rege, iar în acest caz sarmații să devină ginta triburilor care l’au avut rege pe Sirmoy Basile.

În concluzie, nu mai avem motive de îndoială în această privință. Tăblițele de la Sinaia ne sunt un bun reper pentru acest subiect. Nu mai trebuie decât ca lingviștii, arheologii și istoricii să facă demersuri pentru a autentifica și interpreta integral, dar și de a descoperi noi artefacte care să reconfirme acest tezaur național, care sunt Tăblițele de la Sinaia, o adevărată Cronică a Geției.

GETYO, GETIO își numeau Regatul sau Țara Geților

GETO – Geții este neamul nostru, GETO repetându’se atât de des în Tăblițele de la Sinaia încât nu mai încape îndoială cum își spuneau Geții.

Sigur, exprimările scribilor în Tăblițe sunt diverse, Dabo-Geto fiind altă formă, dar aici nu trebuie uitat cum numeau Geții cetățile lor: Dave. Forma Dabo-Geto reprezentând Geții din Dave, cunoscând că geții nu trăiau doar în cetăți fortificate, ci și în sate pe văi, sau la șes așa cum întâlnim o expresie pe Tăblița 127,  ”IN GIOSO DENOI” adică, ”jos la șes”.

În ce privește Dacia, nu este pomenit pe Tăblițele care vorbesc de Regii Sirmio (Sarmio), Dromikto (Dromihete) sau Boero Biseto (Burebista), deci nu acesta a fost Regatul Geților, ci mai curând doar o colonie romană. În schimb se pomenește de un Lăcaș Sfânt, Eliau, dacă nu chiar de mitica și vestita ”Helios” a lui Dromikto (Dromihete), atunci poate chiar un Regat din sudul Carpaților la șes, existent înainte de unificarea geților.

Așadar, Geții nu își spuneau Daci, și nu acesta este etnonimul neamului antic al românilor. Geții erau numiți de romani astfel, cel mai probabil de la Daci Balo, regele învins care s’a sinucis, pentru a crește valoarea prăzii.

Nu mai este cazul să insistăm asupra faptului că Geția nu a fost ocupată pe de’a întregul de romani, pentru că deja au scris mulți autori pe acest subiect, amintim doar că din suprafața de azi a României doar 13 județe acoperea ”Dacia Romană”, colonia înființată de romani după 106 d.Hr. după ce au distrus toate templele și fortificațiile getice din Ardeal, Banat și Oltenia ale regelui Daci Balo.

O altă dovadă că Dacia a fost doar provincie romană nu și regat getic este că această provincie a fost mutată de romani la sudul Dunării în 260-270 d.Hr, după doar 150 de ani de exploatare asiduă, din care nu au extras doar bogățiile solului și subsolului, ci au exploatat și forța umană dintre care se recrutau soldați pentru cohortele ”Dacorum”.

Un alt argument implacabil, pentru falsificatorii istoriei care contestă că Dacia a fost doar colonie romană este că nu există niciun document scris de geți din care să rezulte că ei au dat această denumire vreunui regat getic. Niciunul !!!

Un singur izvor nu există măcar, de la geți, unul singur, dar sunt istorici cu galoane care totuși insistă pe această eroare, sau mai bine spus, un fals monumental, aducând ca ”argumente” doar texte străine (latinești sau elinești) contemporane existenței Coloniei Dacia sau ulterioare mutării provinciei la sudul Dunării, dar niciun document al geților original prin care să demonstreze că toponimul ”Dacia” ar fi aparținut geților.

Deci, un document getic prin care să confirme autohtonitatea acest toponim nu există. Niciun istoric nu a putut până azi să facă proba existenței acestui regat la geți.

Așadar, dacă acest toponim, Dacia, este doar un nume de botez dat de ocupanți pentru un teritoriu ocupat de ei, după ce au ucis mulți băștinași și au călcat în picioare toate lăcașele de cult ale geților, transformându’le în cenușă, demolând tot ce definea civilizația getică, de ce ar trebui să mai menținem această eroare impardonabilă, acest fals creat de mai multe generații de istorici, unii intenționat, alții preluându’l ca pe un  simplu clișeu perfid înstăpânit acum 1912 de ani de către tagma cartografilor și povestitorilor?

Clișeul verbal se formează și printre termenii din istorie sau toponimici ca și în vorbirea curentă prin banalizarea unui cuvânt prin repetarea excesivă a lui. Așa s’a ajuns ca o parte din români să se declare complet eronat ”daci”, deși daci dacă au existat ei erau doar coloniștii sau locuitorii coloniei romane Dacia aduși de aiurea. Dacă dacii erau alogenii locului de acum 1900 de ani, cum mai putem afirma că noi românii autohtoni suntem urmașii străinilor aduși din alte părți ale vechiului imperiu roman. Sigur, nu asta ar fi cu totul inexact, deoarece mulți au fost aduși de la sud de Dunăre, unde tot geți trăiau, dar falsitatea etnonimului ”dac” pentru un autohton este nu doar evidentă, ci și greu de combătut cu documente. Un fals rămâne un fals.

Un român nu poate fi un urmaș de ”dac”, chiar dacă el a fost adus. Românul de azi este tot un urmaș de get fie el și sud-dunărean, ori de alt neam (ex: sirian) care a fost asimilat aici. Dar în niciun caz de ”dac”.

Pe istoricii plătiți să mențină o minciună în viață îi înțelegem, aceștia cedând uneia dintre slăbiciunile omenești, acela de a’și consolida scaunul, dar nu trebuie să facem o virtute din aceste obiceiuri josnice care ne calcă și memoria înaintașilor în picioare de fiecare dată când se pronunță verbal sau în scris falsul etnonim, ”dac”.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA