ISTORIA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE ”ÎNTUNERICULUI”, ALĂTURI DE ”ANȚI”, ”AVARI” SAU PROTO-”BULGARI”

Istoria ”oficială” a lăsat mereu să înțelegem că românii un mileniu nu au avut istorie, numai că adevărul este că românii despre un mileniu de istorie nu au fost informați corect. Istoricii care au studiat izvoarele vorbesc despre un mileniu întunecat, 1000 de ani care par să fie şterși din istoria ţării noastre. Este un lucru care afirmat în mod repetat ne va scoate mereu din istorie, dar care se va dovedi mereu fals, mai ales pentru că cei plătiți să facă lumină în trecutul acesta întunecat nu au studiat suficient de mult, iar interpretările lor sunt în defavoarea istoriei reale a acestui popor.

Cine mai are azi dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Evident, aceste lucruri sunt spuse din interese meschine, și nu în slujba adevărului istoric. În apărarea noastră, noi nu nu am putea spune, spre exemplu, că toate acele cronici au fost ascunse, distruse, și sunt în continuare tăinuite, doar, doar, vom dispare din istorie?

Nicolae Iorga:

”Istorie se cheamă ceea ce s’a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat.”

Un adevăr cu valoare de postulat, dacă luam în calcul zecile de mistificări care au avut ca subiect istoria românilor, în special istoria formării poporului român, dupa retragerea aureliană din anul 271. Greu încercaţi, blestemaţi de vuietul războaielor şi luptelor pentru supremaţia teritorială, strămoşii noştri au trebuit să supravieţuiască în nişte condiţii greu de imaginat astăzi. Dacă intrigile şi conspiraţiile se ţeseau ca nişte iţe la curţile domneşti, marea majoritate a populaţiei era influenţată de puterea care era exercitată asupra lor.

Însă de unde au venit, ce s’a întâmplat cu pelasgii sau cu geții sau cu aceia botezați ori traci, ori ”daci”, ori „vlahi”, acestea două din urmă, nume de împrumut atribuite nouă de romani sau de neamurile din jurul nostru, sunt întrebări la care tot românul trebuie să știe răspunsul: Pelasgii și Geții sunt strămoșii europenilor de azi. Aceștia de’a lungul mileniilor au creat numeroase etnii și au dezvoltat numeroase culturi în care au creat diverse limbi care azi se vorbesc în Europa.

O analiză, a lui Neagu Djuvara şi completată de Andreea Dogar, încearcă să facă lumină în întunericul acestei perioade, explicând enigmele create:

”În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer.”

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiarofoni au conceput aşa-numita ”teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia venită din imperiul roman ar fi plecat din Geția odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor geto-gotice, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi !!!

Convenabil pentru niște avari după teritorii străine, și fără rădăcini în Bazinul Carpatic, nu’i așa?

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În definitiv, niște străini de Europa de ce ar accepta aprioric că întreaga Peninsulă Balcanică, până în Munții Pădurea Neagră și Alpi, sau până dincolo de Bug și Don ar fi fost locuite de către strămoșii românilor?

Acești străini (lingvistic) de Europa se află pe teritoriile noastre antice, și evident, fără niciun scrupul vor susține mereu altceva decât adevărul, în loc de a înapoia ce au luat cu japca în trecut… Ba mai mult, ei râvnesc și la bruma de teritoriu care ne’a mai rămas azi în jurul Carpaților.

Ăsta este poate păcatul lor, dar și a breslei istoricilor care nu impun definitiv adevărul istoric la nivel internațional în privinţa formării poporului român, în ciuda acestei ”sărăcii” a documentelor, și din cauza căreia s’au emis atâtea ipoteze. Pentru că sărăcia izvoarelor nu va fi niciodată o dovadă că românii nu sunt urmașii pelasgo-geților, și aceștia nu au locuit continuu și neînrerupt aceste teritorii.

Dacă unii istorici maghiarofoni sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s’au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într’o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Istoria românilor s’a jucat mereu cu banul: cap sau pajură? Au existat sau n’au existat?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într’o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într’un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan. Și asta pentru că regii sau împărații geți care au condus imperii, au fost considerați ori romani, ori bizantini, cumani sau chiar ”unguri”.

Citește și:  LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale ”românești”, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV. Sau dacă au existat au dispărut odată cu tăvălugul devastator al primelor migrații asiatice.

Pentru a umple golul, unii istorici s’au jucat și cu focul, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s’au dovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita ”Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Geții a rămas un ”stat neorganizat”.

În speranța că putem aduce o rază de lumină asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie geto-română (și incorect numită: ”daco-valahă”) vă invităm să descoperiți, asa cum spunea și Iorga, o frântură de istorie, asa cum s’a întâmplat cu adevărat.

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației geto-române și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Geției Carpatice a rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării.

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Geției este atestată, fără putință de tăgada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Geții și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada sec. al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odata cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Despre retragerea aureliană și continuitatea geto-românilor

Invaziile triburilor geto-gotice și geto-carpice, în valuri succesive, în provinciile dunărene, au silit administratia romană să abandoneze Provincia Dacia, aceasta retragându’se strategic în sudul Dunării, dovedind prin asta a cui era proprietatea asupra titulaturii acestei Provincii Romane, Dacia, și nicidecum a geților nord-dunăreni.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, după moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor geto-romane, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, în literatura științifică, cei mai multi specialiști optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul împaratului Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian, Dacia, nu a fost părăsită de întreaga populație este evident, autoritățile evacuând numai armata și administrația, la care se adăugau clasele înstărite, în special cele din zonele urbane, proces care se va repeta întocmai și în alte provincii romane.

Continuitatea geto-românilor la nordul Dunării este dovedită și de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta este realizată după unele surse în anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, și arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică atât la nordul, cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legatură economică a romanilor cu populația getică rămasă în fosta provincie imperială.

Tabula Peutingeriană, este întocmită după alte surse, între anii 260-271 d.Hr., și este păstrată până astăzi într’o copie din sec. XI-XII. Numele i s’a dat după acela al consilierului Conrad Peutinger din Ausburg, la care a fost depusă, în 1507, de umanistul Conrad Celtes. Nici locul unde a fost descoperit manuscrisul, nici autorul hărţii nu sunt cunoscute. Astăzi harta se află la Biblioteca Naţională din Viena.

Tabula Peutingeriană reproduce şi provincia Dacia, dar fără ţinuturile din Estul Transilvaniei, aceasta înseamnând că, la data întocmirii originalului, zona de est a Daciei Romane fusese părăsită de trupele romane.

Această Tabula Peutingeriană este de fapt un pergament compus din 11 segmente (bucăţi iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). În segmentele 7 si 8 din cele 11 ale Tabulei Peutingeriane, se află o frescă unică a ceea ce era provincia Dacia în secolele II-IV d.Hr. Nu mai puţin de 38 de oraşe, cetăţi sau localităţi vrednice de a fi menţionate sunt ilustrate pe documentul antic ca fiind la nordul Dunării. În acelaşi timp, alte 50 de locaţii cu rezonanţă getică apar la sudul aceluiaşi fluviu.

Un factor deosebit de interesant este acela că drumul roman care lega oraşele getice este reprezentat pe o asemenea hartă comercială, cu atât mai mult cu cât zona devenise fieful năvălirilor ”barbare” dupa retragerea aureliană din 275 d.H. Este greu de crezut că o asemenea recomandare putea fi făcută negustorilor romani care ar fi fost expuşi unor atacuri iminente. Se ridică astfel noi semne de întrebare asupra originii Tabulei antice, alți istorici apreciindu’i vechimea la, cel mai tarziu, anul 180 d.Hr.

În Tabula Peutingeriana sunt prezentate şi drumurile romane care străbăteau Dacia romană pe Segmentum VII (a și b) și pe Segmentum VIII (a și b).

Curios este și faptul ca istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici geți sau chiar ”daci” de la numele Coloniei Dacia, denumire folosită în Bizanț până aproape de secolul al X-lea, dată la care începe să fie folosit și termenul de valah.

Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă. Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta provincie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de ”Dacicus”, lucru pe care îl va repeta și împăratul Justinian.

Așadar, dacă nu erau geți în Geția nord-dunăreană, cu cine se luptau romanii după 271?

Este o întrebare cât se poate de justificată, pentru că nu se pomenește de o altă populare sau migrare spre nordul Dunării. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua să existe neoficial în structurile Imperiului Roman. Ori, poate va trebui să acceptăm că de această dată poate chiar geții care recuceriseră teritoriile lui Decebal, aveau acum nevoie de romani.

Cine poate știi cu siguranță azi, cine a avut mai mult nevoie de ceilalți, romanii de regiunile carpatice sau geții din Carpați de unele beneficii care le oferea imperiul?

Astfel au fost create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia, dar și al celui de dac, ce îl va face aproape nemuritor, deși el este pentru geți, un etnonim de împrumut, atât pentru nord-dunăreni, cât și pentru sud-dunăreni, pentru că el a fost deținut de imperiul roman încă din 106 d.Hr, de când l’au inventat.

Curios este faptul că, deși există mulți adepți ai teoriei migraționiste, teorie care spune că poporul român s’ar fi format alături de cel albanez la sudul Dunării, urmând ca apoi să migreze iarăși în nord, nu există nici măcar o singură mențiune a unei asemenea trasmutări de amploare, fapt mai mult decât neobișnuit în canoanele vremii. De fapt, singura mențiune a unei migrații a populației este una în sens invers, de la nord la sud, mențiune care se referă, cel mai târziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici împăratul Galerius (293-311), împărat roman de origine getică, născut, se pare, la sudul Dunării, din tată get din Tracia și mamă ”transdanubiană”, termen referitor la fosta populația getică din provincia cu același nume, Geția.

Mai mult, Galerius era poreclit de către cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decât evidentă la vechile sale ocupații, specifice, de altfel, populației romane de origine getică. La fel de important, pentru susținerea ideii de continuitate a populației getice sau geto-române, este și împăratul Maximinus Thrax (împarat de origine getică), cel care începând cu anul 236 se află în război cu geții liberi și cu sarmo-geții (sarmații).

Referitor la ocupația principală a strămoșilor românilor de azi, aceea de ciobani, dincolo de faptul că unii au ajuns împărați, azi ni se impută sub forme batjocoritoare, de parcă grecii, romanii, sau germanii, și nu mai spunem de unguri, ar fi fost cu toții neamuri de cărturari… De aceea, nu trebuie uitat niciun moment că în proporție de 99% întreaga populație antică a europenilor erau analfabeți.

Continuitatea creștină și culturile de la nordul Dunării

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român ramâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supraviețuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenția cronicarilor, a istoricilor vremii și din atenția autorităților romane.

De asemenea, unul dintre principalele subiecte în jurul căruia se fac speculații și ipoteze este limba carpaticilor, și asta mai ales pentru că pe baza limbii s’au croit actualele națiuni. Numai că ceea ce ar trebui să știe oricine, nu limba deosebește dintotdeauna oamenii între ei, ci amprentele genetice care le poartă azi și românii și care dincolo de alte descoperiri arheologice ele dovedesc continuitatea neamului românesc la nordul Dunării.

Izvoarele arheologice, însă, dovedesc mai presus de orice bănuială, continuitatea populației autohtone în spațiul nord-dunărean. Din secolele III d.Hr. şi până în secolul IX d.Hr., documentele tac cu privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Mai precis cu privire la populaţiile geto-române sau goto-getice. Dar despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente, unele dintre ele le vom spicui mai jos, dar mai ales despre acelea ale anților, avarilor sau a proto-bulgarilor.

Există însă, o veritabilă verigă lipsă. O perioadă întunecată şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea acea populaţie ”olac” sau ”balak” din vechile cronici. O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice.

Încă din secolele III-IV, se remarcă așa numita Cultură Sântana de Mureș, conturată cu precădere în arealul triburilor geto-gotice, triburi ce continuă circulația monetară romană. Totodată se remarcă și continuitatea comerțului cu Bizantul, o dovadă în plus a legăturilor dintre Imperiul Roman de Răsărit și populațiile de la nordul Dunării.

Cultura Sântana este urmată de cultura Ipotești Cândești (secolele V-VII), ce aparține unor comunități sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creșterea animalelor, ceramica de tradiție romană) sunt caracteristice populațiilor proto-românești.

În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Cultura Ipotești-Cândești a fost o cultură arheologică din Europa de Est, care a ajuns la apogeul său pe la mijlocul secolului al VI-lea prin fuziunea elementelor culturilor Praga-Penkovka și Praga-Korchak și a culturilor locale (inclusiv germane) din zona dintre Prut și Dunărea de Jos. Se întindea de la Dunărea de Jos peste teritoriul României și Moldovei. Populația din zonă este considerată, cel puțin oficial, a fi fost formată din descendenți ”romanizați” ai triburilor getice, germane și slavice. Există opinii că ar fi fost și derivată din cultura Sântana de Mureș – Chernyakhov, sau că ar fi reprezentat un grup al Anților, cei care îndeobște sunt considerați niște strămoși ai slavilor.

Casele acestora erau identice cu colibele ”slave” din zonele Praga-Korchak și Penkovka, dar curios, aceştia produceau o ceramică de slabă calitate, considerată de tradiţie romană, ceea ce nu ar corespunde deloc și nu acoperă granițelor de la nord de Dunăre a provinciei romane Dacia.

Site-urile din România mai sunt cunoscute sub numele Ipotești-Cândești-Ciurel sau Ipotești-Ciurel-Cândești .

În site-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce’i drept, cu Bizanţul.

Apoi pentru secolele X-XI d.Hr. reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-românească.

Influența valului migrator sclavin, care se naște dintr’un mix populațional geto-scytic trăitor la est de vechea cultură Cucuteni, se observă pe teritoriul fostei provincii romane  prin Cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidență ceramica lucrată la roată, ceramică ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va răspândi și la sudul Dunării, un rol important avându’l Primul Țarat așa zis Bulgar, deși componente ale sale sunt observate și în spații ce depășesc autoritatea țarilor bulgari.

Cercetătorul Ion Nestor:

”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate, dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în perioada evului mediu întunecat.

Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI d.Hr. au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor geto-gotici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum sclavinii.

În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s’a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi.”

Istoricul Ioan Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”:

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându’se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.”

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă asemănătoare cu latina şi că ei îşi spun ”rumâni”.

În esență cam asta esta este explicația empirică a unui ”mare” academician român.  Sigur, azi cunoaștem că limba română nu este o limbă latină, iar amândouă limba getică (româna) și limba latină se trag împreună dintr’o limbă mult mai veche, comună. Dar clișeele au rămas, pentru că școala românească susține în continuare aceleași neadevăruri, prin funcționarii statului care’și spun ”istorici”. Un lucru este cert, limba latină nu avea cum să fie impusă de sclavini, iar limba getică este natural și mult mai plauzibil să se fi păstrat prin pâlcurile de populație getică care a rezistat atât ocupației romane, cât și aventuroaselor căpetenii de stepă care au perindat acest areal.

Anton Verancsics în secolul al XVI lea:

”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii românește?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român.”

Aceasta arată că iezuiții trimiși de Papă în arealul ardelenesc și’au făcut bine treaba, introducând în mentalul populațiilor ce nu vorbeau limbile săsești sau secuiești, filonul strămoșesc al romanilor care au cucerit vremelnic aceste teritorii.

Secolele XI-XII aduc o altă cultură, Răducăneni, caracterizată prin prezența cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrată la roată și obiectele care vădesc clar prezența unei populații sedentare.

Cultura Raducăneni este cu atât mai importantă cu cât răspândirea așezărilor umane depășește zona montană sau deluroasă și se apropie de câmpie, fapt ce se datorează și creșterii demografice.

Deosebit de importantă este continuitatea creștină a populației autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astăzi că romanizarea și creștinarea comunităților getice ar fi existat cu adevărat, și au reprezentat activități sincrone și complementare, mărturii ale unei vieți creștine datând fără întrerupere încă din secolul al III-lea.

Este adevărat că începând cu secolul al IV-lea, se înmulțesc, pe lângă obiectele cu caracter religios și mormintele de factură creștină. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Geții, nu era creștin, obiectele liturgice și mormintele nu pot aparține decât populației autohtone, de sorginte geto-româna. Apariția unor necropole de incinerație sau chiar birituale sunt considerate, astăzi, ca aparținând slavilor și bulgarilor.

Citește și:  DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

În Dobrogea, procesul de contopire a populatiei getice cu cea romană se consideră, oarecum mai evident, primul nume românesc ”Petre”, fiind descoperit într’o inscripție de pe un vas de lut datat în secolul III, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică.

Numai că existența limbii latine folosită de oficialitățile administrației imperiului roman, nu dovedește că limba română s’ar trage din limba latină, nicidecum, explică doar existența limbii latine și atât, o limbă folosită mai ales în scris ca pe o lingua franca în inscrisuri oficiale, sau pe inscripțiile monumentelor. Frecvent folosită era limba getică de către populația băștinașă care era peste tot majoritară în Balcani, nicidecum funcționarii administrației de la Roma.

Nu mai puțin importantă este mărturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta menționează pe lângă prezența hunilor în Pannonia și populația autohtonă, pe care o numește barbară:

”[…] De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într’o câmpie, și am trecut peste mai multe râuri navigabile dintre care cele mai mari, după Istros, erau așa numitul Drecon, apoi Tigas și Tifesas. Pe acestea le’am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le’am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlaștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, și anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, dupa cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoțeau aveau și ei mei și o băutură preparată din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr’o regiune plină de dealuri am ajuns într’o câmpie împădurită. Acolo ne’au primit luntrași barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate și scobite de ei înșiși. Ei ne’au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregatiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulțimea barbară, pe care am întâlnit’o în cale, deoarece Attila își pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scyt făcea pregătiri de război sub pretext că nu’i fuseseră restituiți toți fugarii. După ce am trecut Istrul și am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape șaptezeci de stadii, am fost nevoiți să ne oprim într’o câmpie până cand Edecon l’a înștiințat pe Attila despre sosirea noastră…După ce am trecut câteva râuri, am sosit într’un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuințele lui Attila, construită din bârne și scânduri frumos poleite și bine încheiate și înconjurață cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumusețe, nu pentru întăritură. După locuința regelui se găsea locuința lui Onegesius împodobită și aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era înfrumusețată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre scyți după Attila, cu piatra adusă din țara peonilor, deoarece la barbarii din părțile acelea nu se găsește piatră și lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

Geții Anți

Etnonimul ”Anți” a fost doar o altă denumire pentru geții de la Marea Neagră care vor vorbi cu timpul o limbă diferită de cea a celor din Carpați.

Anții (latină: antae) sunt considerați îndeobște o ramură timpurie a slavilor, având o organizare statal-tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt frecvent asociați cu cultura arheologică Penkovka.

Anții au fost menționați pentru prima dată în 518. Înregistrat de Procopius (Războiul VII 40. 5-6), raidul Anților a părut să coincidă cu revolta lui Vitalian, dar a fost interceptat și învins de către magister militum Thraciam Germanus.

Germanus a fost înlocuit de Chilbudius la începutul anilor 530, care a fost ucis 3 ani mai târziu, în timpul unei expediții împotriva diferitelor triburi de Sclavi (Sklavenoi). Odată cu moartea lui Chilbudius, Iustinian pare să’și schimbe politica împotriva barbarilor sclavi de la atac la apărare, exemplificată de marele său program de re-fortificare a garnizoanelor de’a lungul Dunării.

Procopius constată că în 539 – 540, Sclavinii și Anții ”au devenit ostili unii față de ceilalți și au fost implicați în luptă”, probabil încurajați de tactica tradițională a „împărțirii și cuceririi” a romanilor.

În același timp, romanii au recrutat mercenari din ambele grupuri pentru a’i ajuta în războiul împotriva Ostro-Geților, numiți și goți.  Cu toate acestea, atât Procopius, cât și Iordanes menționează numeroase raiduri ale Hunilor, Sclavilor, Bulgarilor și Anților în anii 539 -540; raportând că au fost capturate 32 de forturi și 120.000 prizonieri romani.

Între 533 și 545, Anții au invadat Episcopia Traciei, înrobindu’i pe mulți romani și luându’i la nord de Dunăre în patria Anților. Într’adevăr, au existat numeroase raiduri în decursul acestui deceniu turbulent de numeroși barbari, inclusiv al Anților.

La scurt timp după aceea, au devenit foederați bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina de azi), într’o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare. Astfel, între 545 și anii 580, mulți Anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine.

Aceasta făcea parte dintr’un set mai mare de alianțe, inclusiv cu Lombarzii, astfel încât presiunea să poată fi ridicată de pe Dunărea inferioară, iar forțele să poată fi direcționate spre Italia.

Astfel, în 545, soldații Anți se luptau în Lucania împotriva Ostro-Geților, iar în anii ’80 au atacat așezările Sclavinilor la cererea romanilor.

În 555 și 556, Dabragezas, get (ant) de origine, a condus flota romană din Crimeea împotriva pozițiilor persane.

Dabragezas a fost un comandant al Imperiului Bizantin 554 și 555. Singura sursă care conține informații despre Dabragezas este „Istoria” lui Agathias din Mirineas.

În războiul împotriva perșilor pentru influență în Lasika a condus în 554, împreună cu Usigardos o trupă de 600 de călăreți pentru a proteja trupele de asediu ale cetății persane Onoguris din apropierea capitalei din Lasika, Archaiopolis, astăzi Nokalakevi în Georgia pe care au vrut să o cucerească.

În anul 554, în descrierea ostilităților dintre Bizanț și perși, Dabragezas este menționat împreună cu Usigardos. Ei au condus trupele bizantine care au fost trimise împotriva persanilor. Când detașamentul persan s’a mutat la Onoguris, călăreții, conduși de Dabragezas și Usigardos, i’au respins, perșii surprinși s’au panicat și au fugit.

În istoria lui Agathias, Dabragezas a fost desemnat pentru anul 555 ca taxiarh al antichității. Taxiarchul în armata Atenei Antice, ocupa locul al doilea după strateg.

De’a lungul cursului superior al râului Phasis, actualul râu Rioni din Georgia, el a reușit să echipeze zece vase ușoare pentru a proteja navele bizantine și să captureze două nave ale persanilor. Anterior, aceste nave aparțineau bizantinilor, dar au fost prinse de către persani.

Informații suplimentare despre persoana sa nu sunt cunoscute, de asemenea, etimologia numelui său este considerată necunoscută. Noi însă, o considerăm de origine getică, în ciuda ipotezei pan-slaviste avansată de istoricul ceh Lubor Niederle, care a citit numele ca ”Dobrogost”, sau a lingvistuui german Max Vasmer ca ”Dobroezd”.

După Agathias, în 556, este menționat fiul lui Dabragezas, Leontius. Leontius sau Leontie era membru al unei elite de o sută de soldați bizantini, care urmau să efectueze recunoașterea zonei pentru a ataca inamicul. Când detașamentul de recunoaștere se apropia de tabăra inamicului, Leontie a alunecat și s’a rostogolit, scăpând scutul. Zgomotul deși a trezit gardienii, aceștia nu au prevăzut pericolul, și au adormit la loc. Războinicii bizantini i’au atacat și i’au ucis.

Bazându’se pe faptul că fiul lui Dabraghezas purta un nume creștin, se presupune că fie Dabraghezas, fie fiul său, Leontie, au fost botezați în credința creștină, sau doar o Leontie a fost botezat.

Localizarea Anților din secolul al VI-lea

Iordanes și Procopius au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea Anților cu o mai mare precizie. Iordanes (Getica 25) afirmă că au locuit ”de’a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru. P. Barford se întreabă dacă acest lucru implică faptul că au ocupat stepa sau regiunile mai la nord; deși cei mai mulți cercetători, în general, îi văd pe Anți în zona de silvostepă din stânga Nistrului.

În contrast, Procopius îi localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia).

Anții au rămas aliați romani până la ”dispariția” lor în prima decadă a secolului al VII-lea. Sigur, dispariția în scripte, pentru că urmașii geților au primit zeci de etnonime de’a lungul timpului, inclusiv cel al Anților.

Ei erau adesea implicați în conflicte cu avarii, cum ar fi războiul înregistrat de Menandru Getul (50, fr. 5.3.17-21 ) din anii 560.

Mai târziu, în represaliile pentru un atac roman asupra aliaților lor Sclavini, Avarii au atacat Anții în 602. Avarii au trimis generalul lor Apsich să ”distrugă națiunea Anților”. În pofida numeroaselor fricțiuni cu romanii din timpul campaniei, atacul Avar pare să fi încheiat politica pe scena istoriei a Anților. Anții nu mai apar niciodată în surse, cu excepția epitetului Anticus în titulatura imperială din 612.

Curta argumentează că după atacul din 602 Anții și’au pierdut independența politică. Cu toate acestea, epitetul Anticus este atestată în titulatura imperială până în 612, deci Kardaras mai degrabă susține că dispariția Anților se referă la prăbușirea generală a Scyției Dunărene inferioare și a limes-urilor pe care le apărau, timp în care hegemonia pe Dunărea inferioară s’a încheiat.

Indiferent de situație, la scurt timp după prăbușirea limes-urilor dunărene (mai precis retragerea tactică romană), încep să apară primele dovezi ale hegemoniei altor neamuri getice, cea a sclavinilor de exemplu, din nord-estul Bulgariei.

Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau cunoștințe geografice vagi despre ”Scyția”.

Din fosta federație a Anților, următoarele triburi au evoluat pe teritoriul ucrainean:

Severianii – din partea inferioară a râului Desna și partea superioară a râurilor Seim și Sula,

Polanii între Kiev și Roden,

Drevlianii între râurile Pripet și Forîn,

Dulebii în Volînia între Vistula, Bugul de Sud și Stîr,

Croații albi, la nord de Munții Carpați,

Ulicii, de’a lungul malul stâng al Bugului de Sud

Tiverții, între râurile Nistru și Prut.

O cataramă de aur din mormântul din Ödenkirche, domeniul Keszthely-Fenékpuszta, Zala, Ungaria; pe partea inferioară este inscripția greacă ANTIKOY, ”cuceritorul anților”

Deși considerată o uniune tribal predominant slavă, au apărut numeroase alte teorii, mai ales cu privire la originea nucleului lor de conducere; inclusiv a unor teorii ale nobilimii conducătoare ariană (iraniană), gotică (getică) și slavă sau a unei anumite amestecuri a acestora.

Multe dispute au apărut din cauza unor dovezi literare slabe: puținele sunt cunoscute în afară de numele tribal însuși și o mână de antroponime. Numele ”Anți” în sine nu pare a fi slavic și este adesea considerat a fi un cuvânt arian (iranian).

Omeljan Pritsak, citând pe Max Vasmer, susține că anta- înseamnă în sanscrită ”frontieră, sfârșitul”, deci *ant-ya ar putea însemna ”om de la frontieră”, sau ”care este la sfârșitul anului”, iar în osetină att’iya înseamnă ”ultimul, în spatele”.

Aceeași opinie a fost împărtășită de F.P. Filin și Oleg Trubachov.

În comparație, Bohdan Struminsky a considerat că etimologia lui ”Ant” rămâne nedovedită și totuși este ”irelevantă”. Struminskyj a analizat numele personale ale șefilor Anților și a oferit alternative etimologice germane la etimologia slavă obișnuită (propusă inițial de Stanislaw Rospond).

Deși prima atestare neechivocă a tribului Anților în secolul al VI-lea d.Hr., cercetătorii au încercat să conecteze Anții cu un trib An-tsai dintr’o sursă chineză din secolul al II-lea î.Hr. (Hou Han-shu, 118, pag. 13).

Pliniu cel Bătrân (Istoria Naturală VI, 35) îi menționează pe Anții care locuiesc în apropierea țărmurilor Azovului; și inscripțiilor din peninsula Kerci datând din secolul al III-lea d.Hr. care poartă cuvântul ”antas”.

Bazându’se pe documentația despre triburile „sarmaților” care locuiau în regiunea nord-pontică din secolele timpurii ale Epocii de după Hristos, și ale unor presupuse împrumuturi iraniene în cultura slavă și de sorginte sarmatică în cultura Penkovka, savanți precum Robert Magosci, Valentin Sedov și John Fine Jr. susțin propunerile anterioare ale unor savanți din epoca sovietică, cum ar fi Boris Rybakov, că Anții erau inițial un trib de frontieră Sarmato-Alan care s’ar fi slavizat, dar care și’ar fi păstrat numele. Numai că și sarmații și alanii, așa cum s’a dovedit prin deshumarea unor rămășițe omenești care au aparținut acestora, purtau haplogrupul R1, ca și geții, celții și scyții, fiind așadar cu toții frați genetici.

Sedov susține că etnonimul era pentru populația slavo-scyto-sarmatică care trăia între râurile Nistru și Nipru și mai târziu pentru triburile slavice care au ieșit din această simbioză slavo-iraniană.

Cu toate acestea, perspectivele recente privesc entitățile tribale numite de sursele greco-romane ca formațiuni politice fluctuante care erau, mai presus de toate, ramuri etnice bazate pe stereotipuri etnografice, mai degrabă decât din informații de primă mână, sau cunoștințe precise despre limbajul barbar sau despre ”cultură”.

Szmoniewski rezumă faptul că Anții nu erau o entitate „discretă, omogenă din punct de vedere etnic”, ci mai degrabă „o realitate politică foarte complexă”.

Dovezile lingvistice și contemporane sugerează că proto-slava (limba geților estici) era limbajul comun al unei zone de la Alpii de Est până la Marea Neagră, de către populații cu diverse etnii, inclusiv slavii, romanii provinciali, triburile considerate germane (cum ar fi Gepizii și Lombarzii) și popoarele ”turcice” (cum sunt considerați de exemplu Avarii și Bulgarii).

În plus, s’a propus ca Sklavinii să nu se distingă de ceilalți în funcție de limbă sau cultură, ci de tipul organizației lor militare. În comparație cu Avarii sau cu Goții sec. al VI-lea, Sklavinii erau mai numeroși, grupuri mici, disparate, dintre care unul – Antai – a devenit foederați, constituiți printr’un tratat.

Ipoteze

Conform legăturii dintre Sarmați-Anți, Anții au fost un subgrup al Alanilor, care a dominat regiunea Mării Negre și a Caucazului de Nord în perioada „Sarmatică târzie”.

Anții se aflau între Prut și Nistrul inferior în secolele I – II d.Hr. Din secolul al IV-lea, centrul lor de putere s’a mutat spre nord și spre Bugul sudic. În secolele al V-lea și al VI-lea, ei s’au stabilit în Volhynia și ulterior în regiunea din mijlocul Niprului lângă orașul actual Kiev, pe măsură ce se deplasau spre nord de stepa deschisă, spre stepa pădurilor. Ei au organizat triburile slave, iar numele de Anți a fost folosit pentru corpul mixt al Sclavinilor Alanici.

Oricare ar fi originea lor exactă, Iordanes și Procopius par să sugereze că Anții erau slavi până în secolul al V-lea. În descrierea pământurilor din Scythia (Getica, 35), Iordanes afirmă că ”rasa populației Veneților ocupă o mare întindere a pământului, deși numele lor sunt acum dispersate în diferite clanuri și locuri, dar ele sunt numite în principal Sklaveni și Anți”.

Mai târziu, în descrierea faptelor lui Ermanaric, regele Ostro-Getic mitic, el informează că Veneții ”au acum trei nume: Veneți, Anți și Sklaveni” (Get. 119). În cele din urmă, Iordanes detaliază o bătălie între regele Anților, Boz și Vinitharius (succesorul lui Ermanaric) după subjugarea acestuia de către Huni. După ce a învins inițial geto-goții, Anții au pierdut a doua bătălie, iar Boz și 70 dintre nobilii săi conducători au fost răstigniți (Ioan, 247).

În mod tradițional, oamenii de știință au luat socotelile lui Iordanes la valoare nominală, ca dovadă că Sklavenii și cea mai mare parte a Anților au coborât din Venedi, un trib cunoscut de istorici precum Tacitus, Ptolemeu și Pliniu cel Bătrân.

Cu toate acestea, utilitatea Geticii într’o aventură etnografică precisă a fost pusă la îndoială. Marcant în ceea ce privește îndoielile a fost Walter Goffart, care susținea că Getica a creat o poveste complet mitică a originii gotice și a altor popoare.

Curta mai susține că Iordanes nu avea o cunoaștere etnografică reală a ”Scythiei” (dar cine a avut?), în ciuda afirmațiilor că el însuși era un Goth (adică Get) și că s’a născut în Tracia. El a împrumutat foarte mult de la istoricii anteriori și a făcut legătura numai artificial între Sklaveni și Anți din secolul al VI-lea cu vechii Venedi, care au ”dispărut” de’a lungul secolului al VI-lea.

În timp ce era anacronic, el a folosit și o „strategie de narațiune modernizatoare”, în care evenimentele mai vechi – războiul dintre Ostro-geții lui Vithimiris (Vinitharius la Iordanes) și alani – au fost reeditate ca un război între Vinitharius și contemporanii Anți. În orice caz, nicio sursă din secolul al IV-lea nu’i menționează pe Anți, iar ”ostro-goții” s’au format doar în secolul al V-lea – în interiorul Balcanilor între geți, deci ei erau tot geți.

În afara respectului față de istoricii mai în vârstă, stilul narativ al lui Iordanes a fost influențat de dezbaterea lui polemică cu contemporanul său – Procopius. În timp ce Iordanes a legat Sclavinii și Anții de vechii Venedi, Procopius afirmând că ambii au fost denumiți odată Sporoi (Procopius, Istoria războaielor VII 14.29).

Sporoi sau Spori au fost, conform cercetărilor orientale romane efectuate de către Procopius (500-560), vechiul nume al Anților și Sclavenilor, două ramuri slave timpurii. Procopius a afirmat că Sclavenii și Anții vorbeau aceeași limbă, dar nu le’a urmărit originea comună înapoi la Veneți (ca Iordanes), ci la un popor numit „Sporoi”.  El a derivat numele din seria greacă („eu împrăștii grâu”), deoarece „au populat pământul cu așezări împrăștiate”.

Iordanes a scris despre slavi în lucrarea sa Getica (551):

”Deși provin dintr’o singură națiune, acum ei sunt cunoscuți sub trei nume, Veneți, Anți și Sclaveni”

(ab unastirpe exorti, tria nomina edderunt, id est Veneti, Antes, Sclaveni); adică slavii de Vest, slavii de Est și slavii sudici.

El a afirmat că Veneți au fost strămoșii Sclavenilor și Anților, cele două grupuri fiind obișnuiți să fie numiți Veneți, dar acum sunt ”în principal” numiți Sclaveni și Anți.

Conform istoricului ceh Francis Dvornik (1893-1975), Sporoii au fost, probabil, Spalii menționați de Iordanes (551) și Spaleii menționați de Pliniu cel Bătrân (77-79), dar potrivit Societății Americane de Studii Sârbe, mai degrabă decât să conecteze etnonimul sporoi cu Spali, care este puțin cunoscut, este mult mai probabil ca, după vechea viziune, să avem o interpretare grecească a numelui Sorpoi / Sorboi – legată de sârbi.

Tezaurul Pereshchepino poate fi considerat ca parte dintr’un tezaur al vreunui șef de trib al Anților, datând de la începutul secolului al VII – lea.

Oricare ar fi originea lor, Anții au fost în cele din urmă atacați și ”distruși” de Avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea, sau cel puțin așa este acceptat la nivel oficial de către istorici, și asta doar pentru că nu au alte explicații pertinente.

Avarii nu au fost de sorginte turcică, ci mai curând tot de neam geto-scytic.

Regatul Avar, numit îndeobște Hanat deoarece a fost considerat de sorginte turcică, și’a avut întinderea în Europa Centrală, în special în Câmpia Panonică când în regiune, în 567 și’au început hegemonia Avarii, un neam nomad cu origini și afiliere etno – lingvistică incertă, considerați de unii turcici, de alții indo-europeni.

Noi considerăm că erau geto-scyți din stepa eurasiatică rupți de timpuriu din massa-geții de la Marea Caspică.

Izvoarele istorice fiind precare, este dificil de stabilit originea etnică a avarilor.

Potrivit cronicilor chinezești, avarii ar fi fost o ramură a poporului vorbitor al unui idiom indo-european și având numele chinezești Yüe-tschi (acceptat ca fiind un nume al geților) sau ”Cücen”.

Pe măsură ce Imperiul Göktürk s’a extins spre vest, hanul Bayan a condus un grup al Avarilor și Bulgarilor, stabilindu’se în cele din urmă în jurul anilor 568 în provincia romană Pannonia.

Sosirea în Europa

În 557, Avarii au trimis o solie la Constantinopol, marcând astfel primul lor contact cu Imperiul Bizantin – probabil încă din Caucazul de Nord. În schimbul aurului, ei au fost de acord să subjuge ”gintele nesăbuite” în numele bizantinilor. Ei au cucerit și au încorporat numeroase triburi nomade – Kutriguri și Sabiri – și i’au învins și pe Anți.

Prin 562, Avarii au controlat bazinul inferior al Dunării și stepele de la nord de Marea Neagră.  În momentul în care au sosit în Balcani, Avarii au format un grup eterogen de aproximativ 20.000 de călăreți.

După ce împăratul bizantin Iustinian I (527-565) i’a cumpărat, au avansat spre nord-vest în Germania. Cu toate acestea, opoziția francilor a oprit expansiunea Avarilor în această direcție.

Căutând bogate ținuturi pastorale, avarii au cerut inițial terenuri la sud de Dunăre în Bulgaria, dar bizantinii au refuzat, folosind contactele lor cu Göktürcii ca o amenințare împotriva agresiunii Avare.

Avarii și’au îndreptat atenția spre Câmpia Carpatică și spre apărările naturale pe care le  oferea. Cu toate acestea, bazinul carpatic a fost apoi ocupat de Geto-Gepizi.

Citește și: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

În 567, Avarii au format o alianță cu Lombarzii – inamicii Gepizilor – și împreună au distrus o mare parte din Regatul Gepid. Avarii i’au convins pe Lombarzi să se mute în nordul Italiei, o invazie care a marcat ultima majoră mișcare geto-gotică în perioada marilor migrații.

Continuând politica lor de succes de a întoarce diferiți barbari unul împotriva celuilalt, bizantinii au convins Avarii să atace Sclavinii din Scythia Minor (Dobrogea); țara lor era bogată în bunuri și nu fusese niciodată cucerită înainte. După devastarea unei mari parți din teritoriul Sclavinilor, Avarii au revenit în Pannonia după ce mulți dintre supușii regelui Avar au dezertat de sub comanda împăratului bizantin.

Perioada Avară Timpurie (580-670)

În jurul anului 580, Regele Avar Bayan a stabilit supremația asupra majorității triburilor slave, bulgare și geto-gotice care trăiau în Pannonia și în Bazinul Carpatic. Când Imperiul Bizantin nu a putut să plătească subvenții sau să angajeze mercenarii Avari, aceștia au jefuit teritoriile balcanice.

”Avarii” prădând pământurile balcanice, imaginea reprezentându’ne mai curând niște nobili români (valahi)

Potrivit lui Menandru, Bayan a comandat o armată de 10.000 de bulgari Kutriguri și a cucerit Dalmația în 568, tăind efectiv legătura terestră bizantină cu Italia de Nord și cu Europa de Vest. Prin 582, avarii au capturat Sirmium, un fortăreață importantă din Pannonia. Când bizantinii au refuzat să mărească suma subsidiilor, așa cum a cerut fiul lui Bayan și succesorul lui Bayan al II-lea (din 584), Avarii au procedat și la capturarea Singidunum și Viminacium. Cu toate acestea, s’au întâlnit cu blocade în timpul campaniilor balcanice ale lui Mauriciu în anii 590.

Cu toate acestea, până în anul 600 Avarii au înființat un imperiu nomad care conducea o multitudine de popoare și se întindea din Austria de azi în vest până la stepa ponto-caspică din est.

După ce au fost învinși în patria lor, unii Avari s’au separat de bizantini în 602, dar împăratul Mauriciu (Flavius Mauricius Tiberius Augustus) a decis să nu se întoarcă acasă așa cum era obiceiul. El și’a menținut tabăra armatei dincolo de Dunăre pe parcursul iernii, iar greutățile care au rezultat acestui fapt au determinat armata să se revolte.

Acest lucru le’a dat Avarilor un răgaz necesar. Au încercat o invazie din nordul Italiei în 610. Războiul civil bizantin în curs de desfășurare a determinat o invazie persană și, după 615, Avarii s’au bucurat de mână liberă în Balcani neînfrânați de nimic.

”În fiecare an, hunii [Avarii] au venit la slavi, pentru a petrece iarna cu ei; apoi au luat nevestele și fiicele slavilor și au adormit cu ei, iar printre alte maltratări [deja menționate], slavii au fost, de asemenea, obligați să plătească taxe hunilor. Dar fiii Hunilor, care au fost crescuți odată cu soțiile și fiicele acestor Venedi, nu mai puteau suporta în cele din urmă această asuprire și au refuzat supunerea sub Huni și au început, așa cum am menționat deja, o rebeliune. Când armata Venedilor s’a ridicat împotriva hunilor, comerciantul Samo a participat, de asemenea. Și astfel bravura lui Samo s’a dovedit în mod minunat, o masă imensă de huni care au căzut sub sabia Wenedilor.” -  Cronica lui Fredegar , Cartea a IV-a, secțiunea 48, scrisă capoximativ în 642.

Regatul Avar în jurul anului 650

În timpul negocierilor cu împăratul Heraclius sub zidurile Constantinopolului din 617, Avarii au lansat un atac surpriză. Pentru că nu au reușit să ocupe centrul orașului, au jefuit suburbiile orașului și au luat 270.000 de captivi. Plățile în aur și mărfuri către Avari au atins suma record de 200.000 de solidi (solidus a fost o monedă de aur emisă pentru prima oară în vremea lui Constantin cel Mare și care a circulat din 309 în Imperiul roman până la reforma monetară a lui Alexie Comnenul) cu puțin timp înainte de anul 626.

În 626, asediul Constantinopolului de către o forță comună Avaro-Sassanidă a eșuat. După această înfrângere, puterea politică și militară a avarilor a scăzut. Sursele bizantine și ale francilor au documentat un război între avari și oponenții lor din Vlăsia Slavă, a Wenedilor.

În anii ’30, Samo, conducătorul franc al primei organizări politice slavice cunoscută sub numele de Uniune tribală a lui Samo sau regiunea lui Samo, și’a sporit autoritatea asupra țărilor nord-vest dle Regatului Avar, în detrimentul avarilor, afirmând până la moartea sa în 658. Datorită vitejiei lui și a calităților militare, slavii l’au ales ca rege al alianțelor de triburi numite Imperiul Samo (623–658). După moartea lui Samo în anul 658 s’a destrămat și această alianță slavă.

Cronica Fredegar a înregistrat că, în timpul rebeliunii lui Samo în 631 d.Hr, 9.000 de bulgari conduși de Alciocus în vestul Pannoniei (Bavaria de azi), unde Dagobert a masacrat cei mai mulți dintre ei. Ceilalți 700 s’au alăturat Wenedilor.

Pe vremea regatului lui Samo, Kubrat al clanului Dulo a condus o revoltă de succes pentru a pune capăt autorității Avare peste Câmpia Panonică; el stabilind ceea ce bizantinii numise Patria Onoguria, „patria Onogurilor”. Războiul civil, sau cel puțin o luptă de succesiune în Onoguria între forțele comune Kutrigure și Utigure, a izbucnit prin 631 până în 632. Puterea forțelor Avarilor Kutriguri a fost zdruncinată, iar Avarii au intrat sub controlul Patriei Onoguria.

De asemenea, în conformitate cu lucrarea lui Constantin al VII – lea, De Administrando Imperio (secolul al X-lea), un grup de croați separați de croații albi au trăit în Croația Albă și au venit din proprie voință sau au fost chemați de împăratul bizantin Heraclius (610-641), pentru a lupta a’i învinge pe Avari, după care și’au organizat în cele din urmă propriul lor principat în Dalmația.

Perioada Avară Mijlocie (670-720) și târzie (720-804)

Odată cu moartea lui Samo, unele triburi slavice au intrat din nou sub conducerea Avarilor. Kubrat a murit în 665 și a fost urmat de Batbayan din Vechea Bulgarie Mare. Până în 670, cronica vieneză înregistrează că, în 677, etnia „Ungri” (Onogur Bulgar) a fost stabilită definitiv în Pannonia.

După moartea lui Kubrat sau câțiva ani mai târziu în timpul lui Bezmer, imperiul a fost dizolvat în 5 ramuri. Două dintre ele (conduse de Batbayan și Kotrag) au fost supuse de imperiul Khazar, iar cea de’a patra condusă de Asparukh a întemeiat Imperiul bulgar al Dunării și l’a consolidat prin victoria de la Ongal.

Cea de’a patra ramură s’a mutat în Ravenna, iar cea de’a cincea, condusă de Kuber, s’a mutat în Regatul Avar.

Potrivit miracolelor Sfântului Demetrius, alianța avaro-slavă din nordul Carpaților a forțat în sud Bulgarii din Onoguria de Vest (Sirmium) în aproximativ același moment în care Bătălia de la Ongal a avut loc la sud de Carpații Orientali. Noul element etnic marcat de clești de păr pentru pigtailuri; șabloane curbate, cu un singur tăiș; largi, arcuri simetrice marchează perioada mijlocie Avaro-Bulgară (670-720).

Bulgarii din Onogur sub conducerea lui Kuber, expulzat din vestul Onoguriei (Sirmium), s’a mutat spre sud, stabilindu’se în regiunea actuală a Macedoniei. Bulgarii din Onoguria, conduși de Hanul Asparukh – tatăl Hanului Tervel – stabilit permanent pe Dunăre (c. 679-681), extindea primul imperiu bulgar din Onoguria, în Bulgaria.

Deși imperiul Avar a scăzut la jumătate din dimensiunea sa inițială, noua alianță avaro-slavă și’a consolidat conducerea spre vest de părțile centrale ale bazinului mijlociu-dunărean și și’a extins sfera de influență spre vest spre bazinul vienez.

Au apărut noi centre regionale, cum ar fi cele din apropiere de Ozora și Igar – județul Fehér din Ungaria. Aceasta a întărit baza de putere a Avarilor, deși cea mai mare parte a Balcanilor se afla acum în mâinile triburilor slave, deoarece nici Avarii, nici bizantinii nu au reușit să’și reafirme controlul.

Un nou tip de ceramică – așa-numita ceramică ”Devínska Nová Ves” – a apărut la sfârșitul secolului al VII-lea în regiunea dintre Dunărea de Mijloc și Carpați. Aceste vase erau asemănătoare cu ceramica manuală din perioada anterioară, dar obiectele fabricate pe roți au fost găsite și în localitățile din Devínska Nová Ves.

Cimitirele mari de înhumare găsite la Holiare, Nové Zámky și în alte locuri din Slovacia, Ungaria și Serbia de la începutul perioadei din jurul anului 690 arată că rețeaua așezărilor din bazinului carpatic a devenit mai stabilă în perioada târzie a Avarilor.

Cele mai populare motive din perioada Avară târzie – griffins și tendril – de decorare a curelelor, monturilor și al altor artefacte legate de războinici – pot reprezenta fie nostalgie pentru trecutul nomad pierdut, fie dovedește un nou val de nomazi care sosesc din stepele pontice la sfârșitul secolului al VII-lea.

Potrivit istoricilor care acceptă această din urmă teorie, imigranții ar fi putut fi Onogurii sau după alții, Alanii. Totuși, studiile antropologice ale scheletelor indică prezența unei populații cu caracteristici mongoloide, deci nu erau alani, cu siguranță.

Regatul în perioadele de mijloc și târzii a fost un produs al simbiozelor culturale dintre elementele slavice și originale ale Avarilor, cu o limbă slavă ca lingua franca sau cea mai comună limbă, ceea ce arată că nu aveau o limbă atât de diferită de a băștinașilor.

În secolul al șaptelea, Regatul Avar a deschis o ușă pentru expansiunea slavică demografică și lingvistică în regiunea Adriatică și Marea Egee.

La începutul secolului al VIII-lea, în bazinul carpatic a apărut o nouă cultură arheologică așa-numita cultură „griffin și tendril”. Unele teorii, inclusiv teoria „dublei cuceriri” a arheologului Gyula László, o atribuie sosirii unor noi coloniști, cum ar fi maghiarii timpurii, dar acest lucru este încă în dezbatere. Arheologii maghiarii Laszló Makkai și András Móczy atribuie această cultură unei evoluții interne a Avarilor care rezultă din integrarea emigranților bulgari din generația anterioară a anilor 760.

Potrivit lui Makkai și a lui Mócsy, „cultura materială – arta, îmbrăcămintea, echipamentul, armele – din perioada târzie Avară / Bulgară au evoluat în mod autonom față de aceste noi baze”. Multe regiuni care au fost odată importante centre ale imperiului Avar și’au pierdut semnificația în timp ce au apărut altele noi. Deși cultura materialelor Avare găsită pe o mare arie a Balcanilor de Nord poate indica existența unor Avari, probabil reprezintă și prezența unor slavi independenți care au adoptat obiceiurile avare.

Declinul treptat al puterii Avarilor s’a accelerat până la căderea sa rapidă într’un singur deceniu. O serie de campanii franceze din anii 790, începând din anul 791, s’au încheiat cu cucerirea teritoriuluilui Avar după opt ani. Campania din 791 s’a încheiat cu succes, deși nu s’au purtat bătălii.

Avarii au fugit înainte ca armata carolingiană să sosească pe Dunăre, în timp ce o boală a adus moartea majorității cailor Avarilor. Luptele tribale au început, arătând slăbiciunea regatului avar.

Francii fuseseră susținuți de slavii care au înființat centre politice pe teritoriul fostului regat Avar. Unul dintre fiii lui Carol cel Mare a capturat o tabără mare, fortificată, cunoscută sub numele de „inel”, care conținea o mare parte din prada din campaniile anterioare ale Avarilor.

În 796, căpeteniile Avare s’au predat și au acceptat creștinismul, Pannonia fiind cucerită. Potrivit Annales Regni Francorum, Avarii au început să se supună francezilor începând cu anul 796. Cântecul ”De Pippini regis Victoria Avarica” care sărbătorește înfrângerea avarilor de la Pepin din Italia în 796 încă mai supraviețuiește. Francii au botezat mulți avari și i’au integrat în Imperiul franc.

Numărul tot mai mare de dovezi arheologice din Transdanubia presupune, de asemenea, o populație avară în bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea. Constatările arheologice sugerează o prezență substanțială, târzie a Avarilor în Câmpia Mare a Ungariei, totuși este dificil să se determine o cronologia corectă.

Rezultatele preliminare ale noilor săpături implică, de asemenea, că teoria cunoscută și acceptată în mare măsură a distrugerii zonei de control a Avarilor este depășită, depopularea dezastruoasă a Regatului Avar nu s’a întâmplat niciodată, așa cum nu s’a petrecut niciodată, de altfel și nicăieri nici dispariția geților. Odată pierdut controlul politic, au devenit supuși și ei la rândul lor la fel cum au fost și geto-românii din Carpați.

În 799, unii Avari s’au revoltat.

În 804, Imperiul bulgar a cucerit ținuturile sudice ale Avarilor din Transilvania și sud-estul Pannoniei până la fluviul Dunărea de mijloc, iar mulți Avari au devenit supuși ai Imperiului Bulgar.

Hanul Theodorus, convertit la creștinism, a murit după ce i’a cerut lui Carol cel Mare ajutorul în 805; el a fost urmat de Hanul Abraham (Avraam), care a fost botezat ca nou client franc (și nu ar trebui să se presupună din numele său că acesta a fost mai degrabă Khavar decât Pseudo-Avar).

Francii au transformat teritoriile Avare sub controlul lor printr’un marș militar.  Jumătatea Pannoniei de est a fost apoi acordată Prințului slav Pribina, care a stabilit principatul Balaton, în 840. Într’o vreme când slavii Carentani nu erau încă diferențiați între Slovaci, Sloveni, Croați și alții, principatul a fost întemeiat de către cneazul Pribina venit din Moravia Mare în anul 847. I’a succedat fiul său, cneazul Koțel. A continuat să existe, în vest, până când a fost împărțită între carintieni și cei de est în 871. Francii au cucerit principatul, transformându’l într’un marchizat, în 876. În 896 a fost definitiv cucerit de Maghiari, iar populația slavă a fost treptat maghiarizată.

Istorie

Potrivit lui Pohl, o prezență Avară în Pannonia este sigură în 871, dar după aceea numele nu mai este folosit de cronicari.

Pohl scria:

”Pur și simplu s’a dovedit imposibilă menținerea unei identități a Avarilor după ce instituțiile Avare și pretențiile mari ale tradiției lor au eșuat.”

Regino a scris de asemenea, despre ei în anul 889.

Înregistrările bizantine, printre care ”Notitia episcopatuum”, ”Additio patriarchicorum thronorum” de Neilos Doxopatres , ”Chronica” lui Petrus Alexandrinus și ”Patriarhatul Notitia” menționează existența Avarilor din secolul al 9-lea ca o populație creștină.

Avarii s’au amestecat deja cu mai mulți slavi de’a lungul generațiilor și mai târziu au intrat sub conducerea politică a unor forțe externe, precum Francii, Bulgaria și Marea Moravie. Avarii din regiunea cunoscută sub numele de ”solitudo avarorum” numită curent – Alföld – a dispărut într’un arc de trei generații în Ungaria, așa cum și’au pierdut identitatea și alte etnii din această zonă, inclusiv geto-românii.

Ei s’au unit încet cu slavii pentru a crea un popor vorbitor de limbă geto-slavonă bilingvă care a fost supus dominației franceze; iar invadatorii maghiari au găsit acest popor compozit la sfârșitul secolului al IX-lea.  De Administrando Imperio, scrisă în jurul anului de 950, menționează în mod clar prezența unei populației Avare în regiunea Croației moderne.

Geto-Românii (Valahii)

Asupra apariției valahilor pe scena istoriei nu vom insista foarte mult, doritorii vor putea să studieze și aici mai multe detalii:

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Originile termenului de valah se regăsesc cu mult inainte de apariția proto-românilor, mai precis la populațiile de origine germanică în ale căror idiomuri, ”walha” desemna celții din triburile vecine, una dintre dovezile în acest sens fiind denumirea străveche a vechilor celți din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odată cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea își schimba sensul, definind acele populații ”romanizate”.

De abia odată cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populației de la nordul Dunarii, ca o ”recunoaștere” a descendenței acesteia din Imperiul Roman, cel puțin așa cum se credea. În realitate noi avem nu doar cu cei din Italia de azi, obârșie comună, ci cu toate popoarele europene, inclusiv cu slavii.

Azi se cunoaște că toate limbile europene au o geneză comună dintr’o limbă străveche, din care se trag și unele limbi asiatice, precum sanscrita, persana, iraniana etc. Cu alte cuvinte a existat cândva un popor arhaic (cărora i se spune generic, de origine ”indo-europeană”) din care se trag toate aceste popoare actuale.

Cronicile bizantine, începand cu secolul al X-lea, vor defini comunitățile de pe teritoriul fostei provincii romane Dacia cu acest apelativ: valah, vlah, walsh.

La fel se va întâmpla și cu celebra cronica ungară a notarului Anonymus, care pomenește în repetate rânduri prezența valahilor, vlahilor, volohilor sau a blascilor în Transilvania și la nordul Dunării.

Printre alte mențiuni ale prezenței valahilor în zona nord dunăreană se numără:

Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care în secolul a IX-lea pomenește prezența Țării Balakilor (Blahilor) în nordul Dunării;

Cronica turcească din secolul al IX-lea, Ogusmane, care menționează existenta unei țări a valahilor, situată la nordul Dunării și la nordul Mării Negre, până la Nipru;

1120 – Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, în ”Gesta Henrici”, pomenește Blachina – Țara Blahilor – printre cuceririle Romei;

1167 – Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbește despre valahi ca despre coloniștii romani;

Literatul persan Gardizi, care în secolul al XI-lea mentioneaza prezența unui popor creștin de origine latină, situat între neamurile rușilor, bulgarilor și ungurilor;

Cronica împaratului german Frederick-Barbarossa, cel care amintește existența unei țări numite Valahia între Muntii Carpați și Dunăre;

Mențiunea din cronicile khazare a Țării Ardil – Ardeal – este un nume preluat de triburile asiatice și transformat în Erdely.

Perioada Kubrat

În Nominalia hanilor bulgari, Kubrat este menționat Kurt, fiind membru al clanului Dulo și conform căreia nașterea lui este dată în calendarul Bulgar de semnul boul (shegor vechem). De asemenea, spune că vârsta lui era de 60 de ani. Presupunând durata de viață este menită, aceasta ar pune moartea sa în 653 sau 665 AD. Astfel, data morții lui Kubrat în funcție de sursele istorice și arheologice este plasată între anii 650 și 665 d.Hr. În mod corespunzător, nașterea lui ar fi putut fi între 590 și 615 dacă teoria lui Somogyi este corectă.

Bulgarii, un popor nomad turcic, au provenit din Confederația Hunică din secolul al 5-lea și l’au considerat pe Attila drept primul lor conducător. La moartea lui Attila, triburile care mai tarziu au format bulgarii s’au retras în est în Pasul dintre Marea Neagră și Caspică. Triburile bulgare vestice s’au alăturat lui Khvarat, în timp ce bulgarii din est au intrat sub Hanatul occidental turc până la sfârșitul secolului al VI-lea.

Teofanul Mărturisitorul l’a numit „regele Hunilor Onogunduri”.  Patriarhul Nichifor I (758-828) l’a numit „domnul Onuğundur” Kubrat  și „domnitorul Onuğundur-Bulgar”.

Ioan de Nikiu (n . 696) l’a numit ”șeful hunilor”. D. Hupchick l’a identificat pe Kubrat ca „Onogur”, P. Aur ca ”Oğuro-BULGAR”,  H.J. Kim ca ”huni bulgari”.

Potrivit lui H.J. Kim, Onogundur / Onogur făceau evident parte din confederația Bulgară.

Marea Bulgarie veche și migrația bulgarilor

Kubrat și’a petrecut viața timpurie la palatul imperial al imperiului bizantin din Constantinopol, în timp ce istoricul bizantin al secolului al VII-lea, Ioan de Nikiu, povestește:

”Acest proiect se referă la Kubratos, șeful hunilor, nepotul lui Organa, care a fost botezat în orașul Constantinopol și a fost primit în comunitatea creștină în copilărie și a crescut în palatul imperial. Iar între el și cel în vârstă Heraclius a avut loc o mare afecțiune și pace, iar după moartea lui Heraclius, el și’a arătat afecțiunea față de fiii săi și de soția sa Martina din pricina bunătății [lui Heraclius]. După ce a fost botezat cu botezul dătător de viață, el a biruit toți barbarii și păgânii prin virtutea botezului sfânt. Acum, atingându’l, se spune că el a susținut interesele copiilor lui Heraclius și s’a opus celor ale lui Constantin.”

Fie că era un copil sau un adult tânăr în timpul petrecut în Constantinopol este neclar. Momentul exact al acestui eveniment este, de asemenea, necunoscut, dar probabil coincide cu domnia împăratului Heraclius (r. 610-641). Convertirea lui sau a lui Organa către creștinism este plasată în jurul anului 619 d.Hr.

Se pare că tânărul Kubrat a făcut parte din coaliția planificată și inițiată de Heraclius sau Organa, împotriva alianței Sasanide-Avare. Aceasta coincide cu alte alianțe ale lui Heraclius cu popoarele de stepă, toate în interesul salvării Constantinopolului.

Kubrat, în 635, potrivit lui Nichifor I , „domnitorul Onoğundur- bulgari, s’a revoltat cu succes împotriva Avarilor și a încheiat un tratat cu Heraclius”.

S’a format Statul Marea Bulgarie (Magna Bulgaria).

Potrivit lui Nichifor I, Kubrat a instruit cinci fii ai săi (Batbayan, Kotrag, Asparuh, alte două nemenționate sunt considerate a fi Kubrat și Alcek) pentru a ”nu se separa locul lor de locuință unul față de celălalt, astfel încât prin a fi în concordanță unii cu alții, puterea lor să poată să prospere”.

Cu toate acestea, unirea tribală liberă s’a rupt sub tensiuni interne și în special în presiunea Khazarilor dinspre Est.

Moartea lui Kubrat

Kubrat și fii de Dimitar Gyudjenov (1926)

Tezaurul Pereshchepina a fost descoperit în 1912 de câțiva țărani ucraineni în vecinătatea Poltavei, în satul Malo Pereșcepîne. Se compune din obiecte de aur și argint diverse, cu o greutate totală de peste 50 kg din perioada migrațiilor, inclusiv un inel care i’a determinat pe cercetători să identifice situl ca mormânt al lui Kubrat.

Inelul a fost înscris în greacă „Chouvr (á) tou patr (i) k (íou)”, indicând demnitatea patriciană pe care el a obținut’o în lumea bizantină.

Comoara indică o relație strânsă între bulgari și bizantini, de exemplu, brățările erau influențate sau făcute de un aurar bizantin. Primele monede de comori au fost emise după 629, de Heraclius, iar ultima c. 650 d.Hr., de către Constans II, care poate fi asociat cu cucerirea Khazară viitoare.

Kubrat a murit ”când Constantin a fost în Occident”, undeva în timpul domniei lui Constans II (641-668).

Krum

Krum a fost un Han proto-bulgar în perioada: 796 / 803 – 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s’a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau Avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s’ar fi născut în Macedonia. Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile proto-bulgare şi a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr’o ramură a clanului „regal” turcic Dulo care s’a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kubrat şi care a înfiinţat un nou stat bulgar, cu ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea regatului Avarilor pentru a înfrânge restul Avarilor şi pentru a’şi extinde autoritatea sa peste Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi de’a lungul Dunării în estul Pannoniei. Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

Conflictul cu Nichifor I Genikos

Nicefor I (Nikeforos Genikos), scris și Nichifor (n. 760 e.n., Pisidia, Turcia – d. 26 iulie 811 d.Hr.., Pliska, Bulgaria), a fost un împărat bizantin între 802 și 811, fiind întemeietorul dinastiei focide.

Descendent dintr’o familie de origine arabă, Nichifor a fost numit ministru de finanțe (logothet) în timpul împărătesei Irina Ateniana. În 802, ajutat de patricieni și eunuci, a obținut tronul, în 803 asociindu’l la tron și pe fiul său, Staurakios (Stavrakios). Nichifor a fost nevoit să facă față la două revolte împotriva sa.

Nichifor s’a angajat într’o reorganizare generală a Imperiului Roman, creând noi teme (provincii) în Balcani (unde a inițiat reelenizarea prin reinstalarea grecilor din Anatolia) și consolidând frontierele. Având nevoie de sume mari pentru a’și spori forțele militare, s’a așezat cu mare energie pentru a mări veniturile imperiului.

Prin impozitele grele el a pierdut favoarea supușilor săi și, în special, a clerului, pe care de altfel căuta să’l controleze ferm. Deși a numit un iconodul, Nichifor în calitate de patriarh, împăratul Nichifor a fost portretizat ca un ticălos de către istoricul ecleziast Teofan Mărturisitorul.

În 803, Nichifor a încheiat un tratat, numit ”Pax Nicephori”, cu Carol cel Mare, dar a refuzat să recunoască demnitatea imperială a acestuia. Relațiile s’au deteriorat și au condus la un război împotriva Veneției în anii 806-810. După război, Veneția, Istria, Dalmația și sudul Italiei au fost încorporate în Imperiul Bizantin.

Conflictul a fost rezolvat numai după moartea lui Nichifor, iar Veneția, Istria, coasta dalmată și Italia de sud au fost repartizate în Est, în timp ce Roma, Ravenna și Pentapolis au fost incluse în regiunea vestică.

În anul 811, Nicefor a invadat Bulgaria, l’a înfrânt pe hanul Krum, conducătorul bulgarilor și a cucerit capitala Pliska. Dar la întoarcerea spre Constantinopol, pe 26 iulie 811, Nichifor a fost împresurat, înfrânt și ucis de bulgari.

La rândul său, Krum s’a angajat într’o politică de expansiune teritorială. În 807 forţele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. Trupele bulgare au capturat aproximativ 332 – 348 kilograme de aur și a ucis mulți soldați inamici, inclusiv toți strategii și majoritatea comandanților.

În 809, oştirea lui Krum a asediat şi a forţat capitularea cetăţii Serdica (Sofia). După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oşteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viaţa acestora va fi cruţată.

Actul a provocat reacţia împăratului bizantin Nichifor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populaţiei din Anatolia şi de a o coloniza de’a lungul frontierei pentru a o proteja. Nichifor I a încercat, fără succes, să recupereze şi să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nichifor I a întreprins o expediţie de amploare împotriva Bulgariei.

Theophanes a scris că Împăratul „a fost descurajat de gândurile sale rele și sugestiile consilierilor săi care se gândeau ca el”. Unii dintre șefii săi militari considerau că invazia Bulgariei este imprudentă și prea riscantă, dar Nichifor era convins de succesul său final.

În iunie a invadat terenurile bulgare și a mers prin trecătorile Balcanilor către capitala Pliska. A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nichifor a decis să’şi continue campania.

Pe 20 iulie, Nichifor a împărțit armata în trei coloane, fiecare marșând printr’o altă rută spre Pliska. El s’a confruntat cu puțină rezistenț, armata lui a reuşit să evite ambuscadele bulgarilor din Munţii Balcani şi a învins o oaste care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia. După trei zile, a ajuns în capitala unde bizantinii au întâlnit o armată de 12 000 de soldați de elită care păzeau cetatea. Bulgarii au fost învinși și majoritatea au pierit.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în faţa zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanţe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Împăratul a rechiziționat tezaurul lui Krum, a ascuns’o și nu a permis să ajungă în mâinile trupelor sale. Totodată a permis oştirii sale să prade şi să incendieze Pliska.

Hanul Krum a încercat din nou să negocieze pacea. Potrivit istoricului Theophanes, proclamarea lui Krum a spus:

”Iată’te, ai câștigat. Așa că luați ce vreți vă rog și mergeți cu pace.”

Noua tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Nichifor, încrezător de succesul lui, îl ignora. El credea că Bulgaria a fost complet cucerită.

Mihai Sirianul, patriarhul Iacobinilor sirieni din secolul al XII-lea, a descris în Cronica sa brutalitatile și atrocitățile trupelor lui Nichifor:

”Nichifor, împăratul romanilor, a năvălit asupra ţinuturilor bulgarilor: el a fost victorios şi a ucis un număr mare dintre aceştia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit’o şi a devastat’o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduşi copii mici în faţa sa, să fie puşi la pământ şi ucişi, spărgându’li’se capetele cu pietre. Ostașii bizantini au jefuit și au ars câmpurile neculese, au tăiat tendoanele boilor, oi și porci au fost sacrificați.”

În timp ce Nichifor I şi armata sa se ocupau cu jaful, devastările şi incendierea capitalei bulgarilor, Krum şi’a mobilizat poporul (inclusiv femeile și mercenarii Avari) pentru a face alte capcane şi ambuscade în trecătorile munţilor. Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informaţii despre pregătirile de luptă ale lui Krum.

Inițial, Nichifor intenționa să treacă prin Moesia și să ajungă la Serdica înainte de a se întoarce la Constantinopol, dar după primirea veștilor despre aceste pregătiri pentru luptă și’a schimbat decizia și a ales calea cea mai scurtă spre capitala sa.

Împăratul prea credincios a neglijat să cerceteze înainte. La 25 iulie, armata lui a intrat în trecătoarea Vărbica, dar cavaleria lui i’a spus că drumul era blocat cu ziduri groase de lemn, iar detașamentele lui Krum priveau de pe înălțimile din jur.

Împăratul a devenit panicat de situație și a spus în repetate rânduri tovarășilor săi:

”Chiar dacă am avea aripi, nu vom putea scăpa de pericol.”

Înainte de a se retrage, trupele lui Krum au blocat și intrarea în vale. În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresuraţi în trecătoarea Vărbica. Armata lui Krum s’a repezit și au început să’i ucidă pe acei bizantini panicați și încurcați în totalitate. Bizantinii s’au opus fără rezerve pentru un timp scurt și au pierit. După ce au văzut soarta tovarășilor lor, următoarele unități au fugit imediat.

Trupele bizantine au ars zidul în mai multe locuri, dar pe măsură ce se grăbeau să treacă peste el, au căzut în șanț împreună cu părțile arzânde ale palisadei. Aproape toți au pierit; unii au fost uciși de sabie, alții s’au înecat în râu sau au fost răniți și au murit după ce au căzut de pe zid, alții dintre ei au murit în foc.

Nichifor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oşteni. Printre nobilii uciși au fost patricienii Theodosios Salibaras și Sisinnios Triphyllios. Garda imperiala i’a dus fiul, Staurakios, în siguranţă, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l’a paralizat. Se spune că numai câțiva au supraviețuit înfrângerii.

Potrivit tradiţiei, Krum a dispus ca ţeasta împăratului Nichifor să fie preparată, încrustată cu argint, şi a folosit’o drept cupă pentru vin. Aceasta i’a sporit faima asupra cruzimii sale şi, împreună cu invaziile şi jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i’au adus porecla de Noul Sanheribn (în akkadiană – Sîn-ahhī-erība = Sin (zeul lunii).

Bătălia de la Pliska a fost una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria bizantină și amintirea despre ea a împiedicat conducătorii bizantini să’și mai trimită trupele la nord de Balcani mai bine de 150 de ani după aceea, ceea ce a dus la creșterea influenței și extinderii Bulgariei la vest și la sud în Peninsula Balcanică, rezultând o mare întindere teritorială a Primului Imperiu Bulgar.

În ciuda acestei victorii ale lui Krum, mulți bulgari mongoloizi au fost uciși. Aceste pierderi coroborate cu pierderile de peste un secol în care vor muri și ultimii bulgari, va duce la exterminarea și ultimelor rămășițe mongoloide ale asiaticilor, chiar dacă alături de ei își pierd viața numeroși geto-români din sudul Dunării.

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit”, (p. 223), vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor asiatici și nu a ”bulgarilor” băștinași (adică geto-românii), în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini !

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine, după care se întemeiază Țaratul Vlahilor.

Părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nicio zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuilă la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.

Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria, Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii mongoloizi care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

Cine cutreieră Bulgaria contemporană cu greu va găsi picior de mongoloid, și mai ales unul care să nu fie tătar, ci urmaș veritabil al vulgarilor de la Volga, că doar nu erau și aceștia tot indo-europeni, adică frați cu geții, nu’i așa?

Toate izvoarele ne prezintă acești bulgari ca pe niște oameni ai rasei mongoloide. De aceea românii de azi trebuie să facă o distincție clară între proto-bulgarii asiatici de origine altaică și bulgarii de azi care în mare parte sunt urmașii geto-românilor sud-dunăreni, care vorbesc o limbă slavonă (bisericească) introdusă în spațiul bizantin de geto-românii Chirilă și Metodiu, originari din Salonic, o limbă căreia pe întinsul așa-zis slav limbii i s’a imprimat, treptat, însușirea bolnăvicioasă, mai ales a pseudo-slavilor de a inversa sensul originar al cuvintelor paleo-slave.

Cu toate acestea, există numeroși români care nu sunt recunoscuți ca minoritate în Bulgaria, deși sunt aproape 300 000 de vorbitori de limbă română. De aici decurg toate celelalte neajunsuri: nu au dreptul la școală în limba lor, nu au reprezentant în Parlament, nu au dreptul la slujbă religioasă în limba maternă. Toate acestea se întâmplă, și nu doar în Bulgaria, ci și în Ungaria (400.000) și Grecia (800.000) țări membre a Comunității Europene, sau în Serbia (600.000) și Ucraina (1.500.000) țări în care însumat trăiesc aproape 4 milioane de români, vlahi, aromâni, macedo-români, machidoni etc.

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DECEBALUS…PER SCORILO

Vasul cu inscripția ”Decebalus…Per Scorilo”
Probabil cel mai celebru artefact găsit de arheologi la Sarmizegetusa Regia, vasul cu inscripția ”Decebalus per Scorilo” a iscat multe discuții și continuă să își păzească tainele. Informațiile arheologice făcute publice sunt destul de puține, iar sensul inscripției încă nu este pe deplin lămurit.

Câteva variante de interpretare a inscripției ”Decebalus…Per Scorilo”?

Lipsa de informație referitoare la orice temă, lasă loc imaginarului. Acolo unde istoria nu ne’a dat niciun indiciu, nevoia noastră de a găsi o explicație, de a modela trecutul conform dorințelor noastre, ne’a făcut să căutăm argumente, dovezi circumstanțiale, analogii, pentru a completa puzzle-ul.

Imaginea astfel obținută nu este neapărat ”adevărul istoric”, ci adevărul pe care ni’l doream, cel care ne legitimeaza, cel de care avem nevoie.

Una dintre cele mai controversate inscriptii din istoria romanilor o reprezintă textul format din trei cuvinte scrise în oglindă și în sensuri diferite (foto 1), aflată pe un vas descoperit în Munții Orăștiei la Grădiștea Muncelului:

1. DECEBALVS

2. PER

3. SCORILO

Prin forma sa conică, dimensiuni, datorită orificiilor practicate în două grupuri de câte două sub buza îngroșată, vasul este un unicat în ceramica getică. Sub buză, înainte de ardere, au fost imprimate de patru ori câte două ștampile. Prima conține încadrat într’un cartuș dreptunghiular cuvântul ”DECEBALVS” iar cealaltă într’o casetă similară cuvintele ”PER SCORILO”.

Din cele patru ştampile s’au păstrat întregi doar două, iar din a treia doar prima parte, ”DECEBALVS”. Cele două inscripții nu sunt dispuse în același rând, iar cea de a doua este imprimată răsturnat. Acest fapt ne duce cu gândul că este vorba de două texte total separate. Inscripția se poate citi și traduce și în forma pe care au propus’o majoritatea istoricilor, dar se poate citi și în alte chei, calea spre speculații fiind deschisă oricui, mai ales că această inscripție este unică și nu avem un precedent sau un model. La un lucru despre care nu ai informații, poate să fie orice. Odată cu publicarea informațiilor despre vas au apărut și primele interpretări.

Constantin Daicoviciu, cel care a condus primele sapaturi sistematice în zonă (1954) și care a găsit mai multe fragmente din vas a propus traducerea textului în limba getică (”limba dacă” cum eronat se mai vehiculează), prin: ”Decebal, fiul lui Scorilo”, cuvântul ”PER” neputând însemna decât ”fiu” în limba getică în accepțiunea acestuia, argumentând cu existenta unor patronime de felul Ziper, Seiciper etc.

Decebalus era clar cine era, cât despre Scorilo, acesta apare menționat în Getica lui Iordannes, ortografiat Coryllus și în Stratagemele lui Frontinus, scris Scorylus.  Daciștii au îmbrățișat imediat teoria venită în sprijinul viziunii lor despre ”statul geto-dac”.

O alta interpretare dată inscripției a fost ”Decebal prin Scorilo”. I.I.Russu, cel mai mare specialist în ”limba traco-dacă” cum o denumește dânsul, a considerat că Decebalus este un nominativ latin clar, iar cuvântul per poate fi prepoziţia latină per ”prin” sau ”pentru”. Decebalus, poate chiar regele, ar fi proprietarul atelierului, iar Scorilo, olarul.

Pentru ambele teorii exista argumente și contra argumente, reputați istorici și specialiști situându’se de ambele parți.

Există și alte interpretări, unele mai elaborate și mai fantasmagorice decât altele. După Adrian Bucurescu, autorul ”Daciei secrete”, traducerea corectă este ”Creat pentru casa lui Decebal”. Scorilo semnifică în ”limba dacă” creat, scris împodobit, iar particula ”VS” terminația de la Decebalus se referă la noțiunea ”casă”.

”Decebal este cel ce controleaza puterile lui Scorilo” este altă tălmăcire a celor trei cuvinte presupuse a fi în limba dacă. Decebal este dor un titlu care arată cât de evoluată spiritual era persoana care îl purta, iar Scorilo face referire la Zorilă (în denumire populară), deci la Sirius.

O altă explicație pe care am gasit’o este că motivul pentru care ștanța ”PER SCORILO” apare scris cu susul în jos este aceea că romanii, chiar dacă erau analfabeți trebuiau să verse conținutul vasului numai pe o parte, cea cu scris, și aceasta era marcată. La golire se murdarea o singură parte de fiecare dată. ”PER SCORILO” însemnând într’un dialect al peninsulei italice: ”pentru scurgere”. De remarcat că inscripția se găsește lângă orificiile care ar putea fi de scurgere.

Interiorul vasului. În partea de sus se vede una dintre cele două perechi de orificii.

O inscripție greu de interpretat

Cele patru perechi de ștampile fuseseră aplicate înainte de ardere, în pasta moale a vasului, însă inversate, de la dreapta la stânga, iar unele cu capul în jos. Se pare că cel care le’a aplicat nu știa care este sensul acestora.

Literele sunt latinești și sunt în relief. Specialiștii spun că forma lor trimite spre sfârșitul sec. I d.Hr., ca de altfel întreg contextul arheologic în care a fost descoperit vasul. Deci, vremea lui Decebal.

 

Inscripția avea să iște dezbateri aprinse încă din 1803. Pentru Török era prima dovadă că situl este roman. Avea să își schimbe însă părerea după săpăturile fiscului austriac din 1803-1804, pentru că materialele scoase din săpătură aveau să demonstreze că ruinele nu au aparținut romanilor. Dezbaterile din epocă nu au putut elucida sensul inscripției, mai cu seamă că nu se cunoștea și cealaltă parte a ei, care conține numele lui Decebal.

Fragment din manuscrisul lui Kemény Jozsef, aparținând abatelui Karl Eder, în care se discută despre inscripția PER SCORILO descoperită de Paul Török în 1803

Imediat după descoperirile din 1954-1955 s’au lansat două interpretări: este o inscripție în limba latină, care arată cui aparține vasul și cine l’a executat, sau o inscripție în limba getică, ce spune că Decebal este fiul lui Scorilo. Ambele interpretări lasă întrebări fără răspuns. În vremurile recente, au fost propuse ”rafinări” ale celor două versiuni, în încercarea de a rezolva necunoscutele din ecuație. Numărul celor care s’au ocupat de această inscripție este mare. Au înflorit și interpretările fanteziste, cărora nu le vom acorda atenție aici.

Trebuie subliniat însă că pentru ca o interpretare să aibă șanse să fie veridică, e necesar să se ia în calcul toate detaliile contextului în care a fost găsit vasul. O ”traducere” matematică, cu tot felul de trimiteri și analogii la rădăcini indo-europene, la albaneză, latină sau alte limbi, poate fi înșelătoare, în absența datelor despre locul descoperirii inscripției, funcționalitatea vasului etc.

Dacă am lua nenumăratele sensuri ale rădăcinei proto-europene *per, ne vom afla în fața unei multitudini de interpretări.

1. În Proto-europeană, avem cel puțin cinci sensuri ale rădăcinii *per-:

–  ”înainte” și, prin extensie, ”în față, înainte, în primul rând, prin, în fața, șef, spre, aproape, împotriva” etc.

– „a conduce, a trece peste”.

– ”a încerca, a risca”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte”, prin noțiunea de „a conduce peste, a apăsa înainte”.

– ”a lovi”

–  ”a circula în, a vinde”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte, prin” prin noțiunea de ”predare” sau ”distribuie”.

Având aceste 5 sensuri putem să speculăm:

”Decebal, conducătorul lui Scorilo”, ”Decebal, înaintea lui Scorilo” etc.

2. Inscripție în limba getică

Prima interpretare (și cea care a făcut cea mai strălucită carieră) îi aparține coordonatorului săpăturilor de atunci, arheologul Constantin Daicoviciu: ar fi vorba de o inscripție în limba getică, ce se traduce ”Decebal, fiul lui Scorilo”.

Per ar fi cuvânt getic și ar însemna ”copil”, înrudit cu latinescul ”puer” și presupus în antroponime getice și iliro-tracice compuse de tipul Ziper, Seiciper (al șaselea fiu), Eptaper (al șaptelea fiu) și altele. Interpretarea lasă multe întrebări fără răspuns, iar nu puțini au fost cei care au încercat să rezolve necunoscutele acestei ”traduceri”.

a. Prima problemă este aceea legată de aspectul latinesc al inscripției. Lăsând deoparte alfabetul utilizat, toate cele trei cuvinte au aspect latin: Decebalus are o desinență latină, per este identic cu o prepoziție latinească, iar Scorilo are de asemenea aspect latinesc, fie că e vorba de un dativ/ablativ de la Scorilus, fie că e vorba de un nominativ Scorilo, cu o temă consonantică, atestat exact așa într’o inscripție latinească din Pannonia.

Dar totul are o rezolvare. Dan Alexe, de exemplu, susține că -us este, de fapt, de o terminație getică, identică cu cea din latină, căci ambele sunt limbi indo-europene. ”Coincidența” asta cu iz dacopat trebuie confruntată cu inscripția (latinească!) din Moesia Inferior în care numele lui Decebal apare flexionat Decibalm, alături de Mamutzim, ambele fiind la cazul ablativ/instrumental, cu o desinență nevocalică, desigur nelatinească (CIL III 7477). Dacă numele ar fi avut o temă vocalică, aceasta ar fi trebuit să se regăsească și la celelalte cazuri. Inscripția este pusă de o femeie getă, foarte probabil vorbitoare nativă a acestei limbi, într’o latină ce pare ”contaminată” de limba sa maternă.

Altă rezolvare găsește Sorin Olteanu, într’un text publicat pe internet și între timp dispărut. El crede că este o inscripție getică ușor latinizată, și o traduce la fel ca Daicoviciu, admițând, în plus, că Scorilo se află la cazul genitiv (getic). Adică Decebalus e latinizat, dar Scorilo nu. Ideea în sine merită atenție, dar e forțată utilizarea explicației cu latinizarea doar acolo unde ne convine.

b. A doua problemă este cea a cuvântului per, tradus prin ”copil”. Fiind un cuvânt monosilabic, poate avea o multitudine de interpretări, în diverse limbi. Se invocă însă un punct de sprijin: s’ar ști, din alte surse, că Decebal e fiul lui Scorilo. În realitate nu știm nimic, sunt doar speculații. Iordanes pomenește un rege Coryllus, care a domnit după Burebista și Comosicus. Depărtarea este mult prea mare pentru a fi tatăl lui Decebal. Frontinus pomenește de un Scorylo, o căpenie a geților din vremea războaielor civile de la Roma.

Inițial s’a afirmat că este vorba de războaiele civile dintre Augustus și Antonius, de altfel singurele care meritau acest nume. Perioada părea să coincidă cu cea în care domnise Coryllus al lui Iordanes, deci putea fi vorba de unul și același personaj. Dar, după ce s’a descoperit vasul cu inscripția, Constantin Daicoviciu a decis că Scorylo al lui Frontinus este tatăl lui Decebal, iar arma civilia erau, de fapt, tulburările din preajma morții lui Nero, din anii 68-69 d.Hr.: numai bine cât să’i iasă calculul pentru filiația dintre cei doi. Întreaga demonstrație este trasă de păr. În opinia mea, nu există nici un indiciu că Scorilo ar fi fost tatăl lui Decebal, mai ales că acesta din urmă i’a urmat la tron lui Duras/Diurpaneus, nu presupusului său tată (dar nici asta nu e o problemă pentru Daicovici: Duras putea fi frate cu Scorylo și unchi al lui Decebal…).

Oricât s’au dat peste cap, istoricii nu au reușit să demonstreze convingător că Scorilo din inscripția de pe vas este tatăl lui Decebal. Dar nici cu lingvistica nu stăm mai bine. Dacă per este cuvânt getic și înseamnă ”copil”, ce facem cu copil, care este considerat cuvânt getic (cu echivalent în albaneză), și prunc, de asemenea considerat getic?

Noroc că per a dispărut, altfel aveam prea multe sinonime. Dar sigur a existat, că altfel nu iese traducerea inscripției…

Încă două observații. Mai întâi, limbile indo-europene fac o diferență clară între ”copil” și ”fiu”, pe care le desemnează prin cuvinte diferite (chiar dacă în unele există o sinonimie parțială între cele două). Ar fi fost de așteptat să se folosească cuvântul pentru ”fiu” în această situație. Apoi, filiația se exprimă, în cele mai multe limbi indo-europene, prin cazul genitiv (și atât): ”cutare al lui cutare”. Este, de altfel, forma clasică de exprimare a patronimicului în greacă, de exemplu. Deci ar fi fost de așteptat o formulă care să însemne ”Decebal al lui Scorilo”.

Dar, evident, trebuie luate în calcul și excepții.

În toată această încurcătură cu per = ”copil”, iată că același Dan Alexe găsește o ”rezolvare”: ”per” este getic, dar nu înseamnă ”copil”, ci ”pentru”, la fel ca albanezul për. Adică inscripția, tot getică, s’ar traduce: ”Decebal pentru Scorilo”.

Rezolvarea este ingenioasă, numai că nu e sănătos să ne uităm doar în curtea albanezilor: oare cum se spune ”pentru” în limbile romanice? În italiană, de exemplu? Ei? Latinescul pro cu sensul ”pentru”, a fost înlocuit de per în latina târzie, devenit por în unele zone, rămas per în altele.

Cam multe coincidențe: și în getică și în latină terminația -us, și în getică, și în latină per înseamnă ”pentru”. Și cum decidem dacă e în getică sau în latină, dacă sună identic în ambele?

În ce’l privește pe Scorilo, ar fi un acuzativ getic, spune Alexe, cu o desinență nazală, pe care geților le’a fost dificil să o redea. Adică dacă nu e și nu e, înseamnă că le’a fost greu să o pună. Trecem peste faptul că numele Scorilo este redat identic, dar la nominativ, într’o inscripție latinească. Sau să nu trecem?

c. În sfârșit, ce’a de’a treia problemă este cea semantică, valabilă pentru cei care susțin că ”per” înseamnă ”copil”: ce sens ar avea această inscripție în contextul în care era utilizat vasul? De ce ar scrie cineva pe un vas ceramic, de patru ori, că Decebal este copilul lui Scorilo? Cui s’ar adresa acest mesaj?

3. Inscripție în limba latină

I.H. Crișan este cel care a descoperit primele fragmente în 1954. El a afirmat de la început că este vorba de o inscripție în limba latină (v. de ex. Burebista și epoca sa, 1977, p. 442-443), interpretare la care au subscris ulterior mai mulți specialiști. Cele două nume sunt considerate antroponime aparținând proprietarului vasului și olarului. Astfel, inscripția ar spune că vasul îi aparține lui Decebal și a fost făcut prin intermediul lui Scorilo, adică ar fi o simplă marcă de olar:

Decebalus [fecit] per Scorilo. ”Decebal [l’a făcut] prin Scorilo”.

Nici această interpretare nu e lipsită de semne de întrebare.

a. Prima întrebare: cine erau, în acest caz, Decebalus și Scorilus? Cei care susțin această ipoteză cred că ar putea fi două personaje oarecare, ambele nume fiind frecvente în arealul getic, sau că ar fi vorba de regele Decebal și un meșter olar pe nume Scorilus. Ar fi într’adevăr o coincidență interesantă ca cei doi (proprietarul de vas și olarul) să poarte numele a doi regi geți, dintre care unul cu siguranță contemporan cu ”proprietarul” vasului și locuind la doi pași de acesta. Dacă însă admitem că Decebal este însuși regele, care sunt criteriile pentru a afirma că Scorilo din inscripție nu aparține și el casei regale, ci este doar un meșteșugar?

b. A doua întrebare: ce caz gramatical are Scorilo? Dacă inscripția e în latină, e clar că Decebalus e la nominativ, iar per este o prepoziție care cere acuzativul. Nu e deloc clar însă ce e cu forma Scorilo. Cum am arătat mai sus, acest nume este cunoscut din alte două surse literare, ca nume de rege, dar apare și în inscripții latinești mai târzii, (un libert Scorilo, în CIL III 13379, la Aquincum, în Pannonia).

Există două soluții:

A) Scorilo este un ablativ, folosit greșit după prepoziția per, în loc de acuzativ. Nominativul ar fi Scorilus, de declinarea a II-a, adică o formă apropiată de Coryllus al lui Iordanes. Greșeala este destul de frecventă în latina provincială. Chiar în Dacia romană sunt atestate câteva astfel de greșeli: per Proculo (Romula), per Sironia (Salinae), per Valerio Valeriano (v. Sorin Stati, Limba latină în inscripțiile din Dacia și Scythia Minor, 1961, p. 105).

B) Scorilo este un nominativ de declinarea a III-a consonantică, așa cum îl găsim și la Frontinus și în inscripția din Pannonia. În acest caz, am avea o latină de tip ”lingua franca” sau ”basic english”, aparținând unui get care nu știe să decline și a pus totul la nominativ. Un soi de flexiune analitică, fără desinențe la cazurile oblice.

c. A treia întrebare: dacă e vorba de o banală marcă de olar, de ce nu mai există nici o astfel de marcă în toată zona capitalei Regatului Getic? C.C. Petolescu vede dificultatea acestei probleme și vine cu o soluție: o nouă interpretare (Decebal, regele dacilor, 2016, p. 49).

Da, inscripția este latină, spune el, dar nu e o marcă de olar, ci o dedicație: vasul este dedicat lui Scorilo de către Decebal, per având sensul ”pentru”, care, așa cum am arătat mai sus, îl înlocuiește pe pro în latina populară.

Inscripția s’ar traduce, în acest caz: ”Decebalus pentru Scorilo”, unde Scorilo putea fi tată, frate, fiu sau altă rudă a regelui Decebal.

Nu’i așa că ne’am întors la Dan Alexe, care traduce exact la fel, însă din limba getică?

Se vede din toate cele de mai sus cât de dificilă este chestiunea interpretării acestei inscripții. Dificultatea vine tocmai din faptul că avem doar trei cuvinte, dintre care două sunt nume proprii, iar al treilea poate însemna orice ne dorim noi. Concluzia imediată este că nu se poate da o rezolvare cu date atât de puține.

E frustrant, dar ar trebui să ne mulțumim cu atât. Trebuie să admitem că textul are aspect latin, dar poate fi atât în latină, cât și în getică, latinizat. Restul sunt speculații. Nu trebuie să uităm că nu cunoaștem funcționalitata vasului, nu știm ce făceau cu el. Trebuie luată în calcul și varianta unui mesaj care ne scapă total, care poate avea legătură chiar cu utilizarea vasului sau care consfințea vasul ori conținutul său.

Discuția rămâne deschisă.

Concluzii

Singurul lucru util pe care îl putem face este să ne întoarcem la datele arheologice și să le coroborăm cu cele lingvistice. Proprietarul casei în care a fost găsit vasul era cu siguranță un personaj foarte important, câtă vreme poseda un vas unic, ce purta și ”semnătura” lui Decebal. Cei care au numit ”palat” această casă nu au exagerat prea tare: proprietarul putea fi într’adevăr un membru al casei regale.

Complexul celor șase terase trebuie privit din această perspectivă: era aproape de instalația de apă a orașului, era alcătuit din clădiri importante, între care una este cea a medicului posesor de trusă chirurgicală, iar alta este marea clădire circulară cu vasul inscripționat. Era, probabil, unul dintre cele mai importante nuclee ale Sarmizegetusei civile (dacă nu cel mai important).

Date noi ne’ar putea aduce în primul rând arheologii. Cum ar fi să se reia săpăturile pe ”Platoul cu șase terase”, dat fiind că trei din cele șase au rămas necercetate?

Sau au fost cercetate, dar nu s’a făcut public ce s’a descoperit?

Scurt istoric al descoperirii

Puțini cunosc adevărata istorie a descoperirii fragmentelor ceramice ștampilate cu numele lui Decebal și al lui Scorilo: o istorie destul de neobișnuită, în care hazardul a jucat un rol deloc de neglijat.

La începutul secolului al XIX-lea, descoperirile de comori în zona ruinelor de la Grădiștea Muncelului alertau oficialitățile. În luna iunie a anului 1803, procuratorul fiscal Paul Török pornea la drum, spre străvechiul oraș din munți, pentru a vedea locul în care sătenii găsiseră aur cu un an înainte. Cum văile nu erau practicabile la acea vreme, singurul mod în care se putea ajunge în sit din Lunca Grădiștii, era pe coama Dealului Grădiștii, pe vechiul drum dacic. Se traversa, așadar, așezarea civilă de vest, până la Poarta de Vest a fortificației. Török a fost atent pe unde a trecut și a consemnat, într’un raport ulterior, descoperirile întâmplătoare pe care le’a făcut. Între acestea se număra și un fragment ceramic, cu inscripția (în transcrierea propusă de el) PER Sco Rilo. Nu se spune unde anume a fost găsit, nici în ce context, dar pare să fie vorba de un fragment aflat la suprafața solului, căci procuratorul nu avea timp de săpături în acel moment.

În 1954, cercetările sistematice conduse de Constantin Daicoviciu au abordat câteva terase din așezarea civilă. Pe una dintre acestea, situată în apropierea iazului, arheologul I.H. Crișan a găsit un fragment ceramic cu ștampila DECEBALVS și un al doilea, cu ștampila PER SCORILO.

În anul următor au fost scoase din pământ mai multe fragmente, care erau prinse între rădăcinile unui fag, și s’a constatat că aparțin unui vas de mari dimensiuni. Au existat patru seturi a câte două ștampile aplicate simetric, sub buza vasului, compunând inscripția DECEBALVS PER SCORILO. Lipsea o singură ștampilă cu PER SCORILO – cea găsită în 1803 – însă la vremea aceea nu era cunoscut raportul lui Paul Török… Acesta avea să fie publicat după câteva decenii și, abia atunci, se va afla că bucata lipsă fusese găsită cu un secol și jumătate înainte și, foarte probabil, pierdută între timp.

Un vas ieșit din comun

Vasul care poartă această inscripție este unul cu totul ieșit din comun. Avea forma unei pâlnii și a fost lucrat la roată, din lut roșiatic. Dimensiunile sale (raportate la forma ciudată a vasului) sunt impresionante: înălțimea 75 cm, diametrul gurii 125 cm, iar cel al fundului de doar 6 cm (cifrele variază puțin de la un autor la altul). Buza îngroșată a fost străpunsă de patru perforații, situate față în față două câte două, care sugerează, spun specialiștii, că vasul era suspendat.

Totuși, nu cred că putem vorbi despre suspendarea unui vas de asemenea dimensiuni fără să îi cunoaștem greutatea – atât gol, cât și plin cu diverse substanțe. Nu am găsit asemenea calcule, așa că am purces și le’am făcut. Luând în considerare o grosime a peretelui de 3 cm (cât consemnează raportul de săpătură) și o densitate medie a ceramicii de 1-1,1 kg/dm3, am obținut o greutate a vasului gol de peste 60 kg. Capacitatea lui era de 187 litri. Umplut, fie și parțial, probabil depășea 100 kg. La acestea se adaugă faptul că orificiile erau foarte mici, deci prin ele nu putea trece un fir sau un lanț solid care să susțină o asemenea greutate.

Șansele ca acest vas să fi fost suspendat sunt aproape nule. Mai degrabă era așezat pe sol, pe un suport, iar micile orificii serveau la atașarea de vas a unor elemente funcționale (vasul trebuia apucat cumva și manipulat) sau decorative. Ne putem imagina și că vasul era adâncit în pământ, însă acest lucru ar fi trebuit să fie evidențiat de săpătura arheologică: or, raportul arată că toate fragmentele se aflau pe podeaua casei.

La ce putea servi un asemenea vas? S’a afirmat că este vorba de un vas de cult. Arheologul I.H. Crișan susține că este un unicat în lumea dacică, nimic similar nu se mai poate identifica între miile de vase ceramice dacice cunoscute până acum. Mai mult, nici în afara granițelor Geției nu s’au putut găsi analogii pentru acest vas – nici la greci, nici la romani, nici la celți.

Totuși, spune I.H. Crișan, există câteva analogii pentru forma vasului: bolul conic de la Popești, din lut (publicat de Radu Vulpe în MCA VII, 1960, p. 330), și cupele de argint din tezaure getice precum cel de la Sâncrăieni – în ambele cazuri fiind vorba de exemplare de mici dimensiuni. O analogie pentru un vas cu aceste dimensiuni și această formă nu există nicăieri.

Vasul conic de la Popești

Nu am găsit informații sau interpretări cu privire la modul în care putea fi utilizat acest vas, ce se punea în el. Se ardeau în el substanțe, mirodenii? Nu știu dacă s’au găsit urme de ardere (secundară) pe pereții vasului. Era umplut cu lichide?

Putem doar specula, în lipsa altor date și a unor analogii.

Unele interpretări sunt anulate de calculele de mai sus. C.C. Petolescu susține că vasul fie servea la un ritual legat de cultul morților, fie mai degrabă era un capac de urnă funerară. El presupune că Decebal s’a îngrijit de mormântul unei rude apropiate (tată, frate, fiu), încercând să’i eternizeze memoria. Trecând peste faptul că până acum nu s’a identificat nici un mormânt și nicio urnă în zona capitalei Regatului Getic și că vasul a fost găsit în interiorul unei clădiri cu inventar domestic, e totuși greu de imaginat cum ar fi arătat acea urnă, dacă doar capacul ei avea peste 60 kg și 1,25 m diametru.

Dacă este un vas de cult, se pune întrebarea ce căuta în așezarea civilă, într’o locuință cu inventar obișnuit (cum se va vedea mai jos): se practicau și acolo ritualuri, în contexte mai puțin ”oficiale”?

Ne’am fi așteptat ca un astfel de vas să fie descoperit în zona sacră, unde se concentrează templele și alte amenajări considerate a avea rol religios.

Lipsesc multe fragmente din vas: C. Daicoviciu spune că au fost duse de la fața locului de căutătorii de comori. Poate că echipa lui Török a luat nu doar fragmentul cu inscripția, ci mai multe bucăți găsite la suprafață.

Vasul a fost reconstituit și expus la Muzeul Național de Istorie București, pe un stativ special. Din păcate, valoroasa piesă nu mai poate fi văzută astăzi, din pricina faptului că muzeul este închis (situație ce durează de mai mult de un deceniu).

O altă variantă propusă este că acest vas, cel mai probabil se folosea ca de altfel și discul de andezit, ca un Astrolab, care era umplut cu apă atunci când era necesar să se facă observaţii ale bolţii cereşti reflectată pe suprafaţa apei. Pe discul de andezit se putea observa chiar mişcarea stelelor în raport cu piesele în formă de T, apreciindu’se deplasarea lor unghiulară, posibil prin intermediul unui instrument gen teodolit, plasat chiar în centrul Astrolabului, unde era plasat şi cel ce făcea observaţiile.

Spre această ipoteză conduce şi prezenţa acelui canal tangenţial la disc, trecând pe sub el, şi faptul că discul era prevăzut cu un orificiu în formă de pâlnie pentru scurgerea apei, la încheierea observaţiilor apa fiind deversată în acelaşi canal alăturat.

Discul de piatră numit ”Soarele de Andezit”, era cel mai probabil un astrolab

Unii istorici au lansat aberanta idee că geții aveau ritualuri de sacrificii umane şi de aceea era prevăzut acel orificiu, chipurile pentru a se scurge sângele sacrificaţilor în sol. Asemenea ipoteze nu mai au rost în lumina celor arătate până la acest punct, adevărata funcţie a Soarelui de Andezit fiind aceea de instrument de prospectare a cerului. După cum se vede nu e de ajuns să fi arheolog sau istoric şi atât, ca să înţelegi rostul şi informaţia încifrată în construcţiile geților.

Trebuie să fi şi un pic matematician, şi fizician, şi astronom, şi chiar piramidolog pentru a aborda şi a înţelege ştiinţa strămoşilor noştri, care dezminte imaginea de popor barbar creionată de duşmanii ascunşi și cei la vedere ai geților. Vor trebui cercetate şi alte zone cu construcţii, din perioada veche a lui Burebista şi, cu siguranţă, vor apărea şi alte surprize legate de construcţiile fabuloase și obiceiurile neștiute ale geților.

O dovadă a faptului că în jurul discului era o coroană este spaţiul liber dintre ”săgeata” de piatră care indică Nordul şi discul Astrolabului, spaţiu ce a fost completat (posibil de arheologi) cu o piatră, care se vede de la o poştă că diferă de celelalte pietre ce configurează săgeata.

Dacă era o platformă pentru sacrificii nu se explică forma circulară, căci mai simplu s’ar fi realizat o platformă poligonală, după cum nu aveau nici un rost acele piese în formă de ”T”. Apoi, de ce era nevoie de o ”săgeată” de piatră care să arate Nordul, la o asemenea platformă destinată sacrificiilor? Gradul de precizie în realizarea Soarelui de Andezit nu justifică folosirea lui ca platou pentru sacrificii, ci arată, mai degrabă, că e vorba despre un instrument pentru observaţii. Cu siguranţă viitorul va demonta şi această prejudecată conform căreia geții practicau sacrificiile umane, concepţie bazată doar pe zvonuri istorice lansate de unii, care nu ştiau nimic sigur despre adevărata credinţă şi cunoaştere a geților, ce era păstrată într’un cerc restrâns de iniţiaţi şi nu era împărtăşită oricărui ”turist” care le călca plaiurile.

Văzut ca un Astrolab, discul de andezit (posibil și vasul ”Decebalus…per Scorilo”) apare ca un aparat sofisticat, unic în istoria lumii, ce foloseau la observaţiilor astronomice şi ajuta la calibrarea fină a Calendarului, plasat în imediata apropiere. În acest sens pledează şi piesele în formă de T, ce erau dispuse precis pe un cerc cu raza de circa 3,04 m, trasat pe suprafaţa discului, iar măsurile lui sunt foarte riguros exprimate în degete şi coţi piramidali, fapt ce va fi demonstrat mai jos.

Pe de altă parte, implicarea factorului obsesiv al Piramidei în Calendarul getic, adânceşte misterul creat în jurul acestui număr iraţional şi al rolului său în cadrul cunoaşterii anticilor. Faptul că s’a înscris în monumente de talia piramidelor făcute din piatră dură, arată că acest număr Ω era foarte preţuit de antici şi au dorit, cu preţul unui efort formidabil, transmiterea lui peste timp, iar noi (deocamdată) suntem încă departe de a înţelege rostul său matematic.

Un loc aparte

Locul în care a fost găsit vasul pare să fie unul dintre cele mai importante ”microcartiere” ale Sarmizegetusei Regia. Este vorba de un platou cu șase mici terase, situat în apropierea cisternei orașului, în așezarea civilă de vest, la câteva sute de metri depărtare de Poarta de Vest. Din păcate, nu știm ce adăposteau toate cele șase terase: au fost publicate infromații doar pentru trei dintre ele.

Pe terasa II a fost găsit vasul cu inscripție, într’o clădire impresionantă. Pe terasa IV, situată lângă terasa II, se află o altă clădire, rectangulară, din chirpici, cu două încăperi și cu inventar bogat, inclusiv o serie de arme.

Pe terasa V s’a găsit celebra trusă medicală a unui chirurg dac (sau străin, venit să presteze în capitala lui Decebal), într’o clădire circulară, cu diametrul de 6 m, ce avea pereții din gard de nuiele. Nu avem informații despre terasele I, III și VI. Cert este că întreg ansamblul celor șase terase este unul deosebit.

Platoul cu șase terase. După C. Daicoviciu et al. 1955 (redesenat A.P.)

O clădire neobișnuită

Ieșită din comun este și clădirea în interiorul căreia a fost găsit vasul. Constantin Daicoviciu spunea, despre această construcție, că este neobișnuită din toate punctele de vedere. Este vorba de o construcție poligonală, din bârne de lemn suprapuse, având 21 de laturi (în alte surse 20) lungi de câte 2 metri. Forma obținută în plan este virtual circulară, iar clădirea e posibil să fi avut etaj. Diametrul construcției este de 12,5 m, suprafața încăperii fiind de 122,65 mp: o încăpere imensă…

Clădirea cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”. Reconstituire (fără etaj) de Dinu Antonescu

În interiorul încăperii s’au găsit urmele a două vetre de foc, iar chiar în centru, resturile marelui vas, răspândite pe o suprafață mare. Se pare că vasul era amplasat în mijlocul uriașei încăperi circulare.

Planul clădirii cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”, după Daicoviciu et al. 1955. Cu roșu, dispunerea fragmentelor vasului în momentul descoperirii (situația din 1954)

C. Daicoviciu și I.H. Crișan numesc clădirea ”palat”, e drept că între ghilimele. Inventarul clădirii nu ne permite să afirmăm că era o clădire de cult: o lupă de fier, pile, dălți pentru scobit în lemn, două topoare, dornuri pentru găurit plăci de metal, cuțite, seceri, cuie, o balama, obiecte din bronz și sticlă, ceramică, cereale și legume carbonizate.

La acestea se adaugă o monedă de bronz din vremea lui Traian, emisă în anul 101-102 d.Hr. Pe aceeași terasă, în apropiere de marea clădire, se aflau două dependințe din lemn. Clădirea a pierit într’un incendiu puternic, probabil în anul 106, iar stratul gros de arsură l’a determinat pe I.H. Crișan să insiste asupra faptului că avea etaj.

Rezumat

Vasul cu inscripție a fost găsit în așezarea civilă a Sarmizegetusei Regia, primele fragmente în 1803, restul în 1954 și 1955.
Se datează cu certitudine la sfârșitul sec. I d.Hr., în vremea lui Decebal.
Vasul are dimensiuni neobișnuite, o formă atipică și este unic atât în Geția, cât și în restul Europei contemporane.
Nu se cunoaște la ce era folosit vasul.
Clădirea în care a fost găsit vasul este una neobișnuită (ca formă și dimensiuni), dar are inventarul unei case obișnuite (cu excepția marelui vas).
Complexul ”rezidențial” în care se afla clădirea este unul deosebit, atât ca amplasare, cât și în ce privește componența sa.
Inscripția este scrisă cu litere latine.
Cele patru perechi de ștampile au fost aplicate invers (de la stânga la dreapta), unele cu capul în jos, ceea ce arată că meșterul nu prea avea experiență.
Există două direcții de interpretare a inscripției: în limba getică (”Decebal fiul lui Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”) sau în limba latină (”Decebal prin Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”).
Două dintre cele trei cuvinte sunt antroponime getice.
Per rămâne cheia inscripției, însă cu șanse mici de rezolvare pe viitor, dacă nu apar date noi.

Citește și:   DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

sau:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Sursa: biransblogblog.wordpress.com, hetel.ro, dacica.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CĂSĂTORIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ARE O VECHIME DE MII DE ANI

Pentru cei mai mulți români limba română este orice altceva, dar nu un urmaș de nădejde al limbii geților. Foarte mulți lingviști naturalizați pe meleagurile noastre au încercat după cum o cereau interesele politice să teoretizeze originea lexicului românesc spre orice altă sursă lexicală, numai limba geților să nu fie, prin cele mai diverse și năstrușnice subterfugii.

Astfel, conform dicționarelor etimologice fabricate de alții ne’am trezit noi românii că vorbim cuvinte din limbajul altor popoare cu predilecție, și mai puțin din substratul vechi european. Pentru un popor tradiționalist acuzat tot mai des că nu este occidental, și opune o rezistență acerbă modernizării, este chiar o minune că lexical am preluat 90 % din vocabular de la alții !!!

În același registru orbitează și terminologia instituției căsătoriei la români, deși observăm o particularitate în limba română.

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sunt exprimate în limba română printr’un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie de limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din latinescul miles ”soldat”, fie din turcescul amir ”șef, conducător” sau din grecescul myron ”unsoare, mir”, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539).

Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine getică.

Românescul mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio– ”bărbat tânăr, mire”, cu forma feminină *meri– ”soție tânără” (IEW, 738).

Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ”tânăra soție” (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-europeană.

Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. sanskritului marya ”bărbat tânăr, iubit, logodnic”, vezi prusacul martin ”mireasă”, lituanianul marti ”fată, soție tânără (până devine mamă)”, goticul crimeean marzus ”nuntă”. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-europene.

Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ”regină, crăiasă”, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sunt împrumuturi din troiană sau getica sud-tracică.

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ”căsătorit, soț”< PIE *meri ”soție tânără” (cf. de Vaan (EDL, 365).

Ulterior în latina târzie termenul s’a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-europeană, ci doar derivatul maritus.

Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s’a format după același principiu, după care s’a format românescul însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ”soție” din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă.

Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu.

Prin urmare, aceste verb neatestat s’a ”păstrat” doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s’a păstrat, nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție.

Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR (Dicționarul Etimologic al Limbii Române) s’a arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ”mascul, taur” (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ”mascul” (Beekes, (EDG, 1, 141); cf. sanskritului ukśán ”taur”, ukś, ukśáti ”a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță)”, avestanul uχšan ”taur”, vechiul persan aršan ”bărbat”, grecescul arsin ”mascul”, lat. uxor ”soție”, faliscanul uxor, uxon ”id”, goticul anhsa, eng. ox ”bou”, cymricul yoh ”bou, taur”.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ”mascul, taur” în acela de ”soție”, dar același lucru s’a putut întâmpla și în getică (și dialectele traco-ilire), de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi europene și ariane asiatice, cu sens de ”mascul, taur, bărbat”.

Este demn de remarcat că forma uxorari ”1. a se mărita; 2. a se însura” (Niemeyer, 2. 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071.

Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că românescul însura provine probabil de la o formă getică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-european menționat mai sus, care s’a pierdut în română, cum s’a pierdut și din latină (limbă care de altfel s’a pierdut de tot, prin faptul că nu o mai vorbește nimeni) forma derivată din PIE *meri- ”mireasă, soție tânără” care a dat pe maritus, maritare.

Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei.

Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (getică) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

Citește și:  CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ”soț” < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sunt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină.

După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr’o sursă necunoscută, probabil pre-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine ”indo-europeană”. Într’adevăr, forme similare există în mai multe limbi ”indo-europene” (cf. DELR, 185).

Considerăm că lat. casa ”colibă, bordei” este un împrumtut, fie din dialectele celtice, fie din cele traco-ilire. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d.Hr., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sunt foarte slabe, și departe de a fi convingătoare (vezi DELR).

Din păcate, când s’a elaborat DELR nu s’a găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, s’a descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ”jurământ, promisiune” (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ”jurământ”, cymr. llw ”id”, bret. le ”id”, got. liugan, –aida ”a se căsători”, liuga ”căsătorie”.

Pokorny susține că radicalul s’a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română (recte limba getică).

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-european, cu sensul de ”promisiune de a lua în căsătorie”. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ”jurământ”, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ”a se căsători, căsătorie”, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ”jurământ, promisiune” păstrat în limbile celtice, evoluând către ”promisiune de a lua în căsătorie” ca în limba română, până la ”a lua în căsătorie, căsătorie” ca în dialectul gotic.

Numai că ar fi o mică șansă ca românescul logodi să fie de origine gotică (care este în fapt tot un dialect getic), dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții (geții nordici) și geții carpatici nu s’au amestecat prea mult căsătorindu’se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Geția Carpatică, au plecat spre Italia cucerind’o.

Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către geți, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul ”gotic” al gepizilor nu a plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația stră-română de aici.

Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine getică.

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ”a se căsători” (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735).

Este destul de evident că formele latine sunt cognați cu românescul nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sardul nuntas și corsicanul nonza sunt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sunt forme de substrat în aceste limbi.

Avem, de asemenea, grecescul nymfe ”mireasă, fată tănără” despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul getic (sau traco-iliric), dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi proto-europene, datorită nazalei ”m” care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi (dialecte) romanice menționate mai sus.

În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul proto-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai, iar pentru greci, hiperboreenii erau geții sau alte popoare proto-europene situate undeva la nord de Dunăre.

Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ”a curta, a se căsători” (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ”a se împerechea”, ceh. snoubiti ”a curta, a cere în căsătorie”.

Este destul de evident că românescul nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în getică în anumite condiții. Cel de’al doilea n (< m) este epentetic.

Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-getică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându’se la forma *numta > nuntă.

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ”însoțitor”, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele Tăblițelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ”împreună, însoțit” (cf. Nicolaescu, p. 201) sau ΣΟΤΙVO ”împreună cu, alături de” (cf. Nicolaescu, p. 201).

În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din vechiul slav nevjesta < v.sl. vesti, veda ”a duce”; cf. eng. to wed ”a se cununa”. Termenul se găsește în mai multe limbi slave, dar cu sensul de ”mireasă”, nu de ”soție”.

Pentru ”soție” toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom.ânescul mireasă și a ajuns să însemne ”soție”, fără să înlocuiască nici pe cel de ”soție”, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție, fiind în definitiv vorba doar de un împrumut.

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în getică mergând până la proto-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin getică, excepție făcând ”nevastă” care este de origine slavă, un termen alternativ.

De aceea, avem convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându’se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

Românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul nostru.

Citește și:   BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Bibliografie selectivă: limbaromana.org

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Librairie Klincksieck, Paris, 1951

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press, 1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar dacă istoria scrisă de tagma istoricilor din România ignoră cu desăvârșire actele de arme sau evenimentele la care au participat geții de pretutindeni, această istorie getică există și va trebui să fie scoasă la lumină cândva.

Teodoric, este doar unul dintre marii regi ai geților, ai geților strălucitori mai exact, căci asta însemna ostrogoți, geții strălucitori. Teodoric cel cu adevărat mare, nu doar la propriu, ci mai ales datorită faptelor sale, nu a fost probabil judecat la justa sa valoare deoarece mult timp știri despre perioada în care el a domnit au lipsit, parte din ele fiind pierdute (voit sau nu), o altă parte fiind prezentate deformat.

Motivele sunt diverse și probabil cel mai important este acela că goții au fost desemnați ca aparținând germanicilor, deși mulți istorici antici, medievali sau mai apropiați zilelor noastre au specificat identitatea geților cu a goților.

Dimpotrivă, Germanicii aparțin Neamului Getic, și nu este doar o figură de stil, ci este un adevăr încă ținut secret de Germania și de foarte mulți istorici, tocmai de a nu deranja națiunea germană ! În fapt aceasta este și rațiunea de a nu se mai spune adevărul despre neamurile antice, tocmai de a nu mai tulbura apele etnice în Europa, sau de a se evita războaie azi când tendința este alta, aceea de a unifica națiunile și de a se desființa granițele.

Sigur, acesta este un aspect destul de rațional, dar tot la fel de rațional este argumentul că adevărul oricât de dureros ar fi pentru unii, el trebuie scos la lumina zilei.

Iată că a trebuit să treacă sute de ani ca unele dintre documentele sau operele ce se refereau la Teodoric să iasă la iveală. Dispariția acestor izvoare despre el se datorează în principal acelei teribile ”damnatio memoriae” ce i’a fost aplicată după moartea sa.

Teodoric este cel ce prin politica pe care a dus’o, atât pe plan intern cât și extern, a urmărit crearea unui Imperiu Getic care să cuprindă, dacă nu toată Europa, cel puțin aceleași provincii ce compuneau Imperiul Roman de Apus.

Ravenna, oraşul lui Teodoric cel Mare

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte: maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească.

”Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat’o să iasă în lume.

În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să’şi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să’l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii.

Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s’au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată; turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius.

Aici s’a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric. Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat’o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752.

A reuşit astfel să’şi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Povestea Regelui Poporului

Adevărul este că nu ştim prea multe despre acest rege get, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui; dar după ce citim despre el, este imposibil să nu devină treptat un personaj favorit, mai ales că este unul din reprezentanții de seamă ai geților care au domnit peste acea puternică Romă care a distrus Sarmisegetuza.

Povestea acestui rege, Teodoric începe în provincia Panonia, când se naște la 12 mai 454 și este fiul regelui get Teodemir, din stirpea Amalilor și al Erelievei. Teodoric rege al poporului, aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui, avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l’a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să’l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să’l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte, o garanție a păcii dintre bizantini și ostrogoți.

Se spune că mândrul Teodoric s’a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

Acolo a stat zece ani, învățând latina și greaca, pe care reuși să le stăpânească foarte bine, dar și tehnicile de luptă folosite de armatele imperiale, lucru ce’i va folosi în viitor. După cei zece ani petrecuți la Constantinopol, tatăl său îl răscumpără, iar el se făcu imediat remarcat ca un bun comandant al ostrogoților în diferite bătălii, câștigându’și repede un bun prestigiu.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să’l înlăture pe Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să’l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani.

De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s’a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i’a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într’un mod nedemn de el, probabil şi’a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie.

Astfel, după moartea tatălui său, în 474, deveni rege al ostro-geților și continuă politica de aliat al imperiului, de la care obținea compensații pentru protecția granițelor. Din alianța cu Teodoric împăratul spera că acesta va reuși să țină sub controlul geților, noile populații barbare ce se iveau la granițele imperiului, asigurându’și astfel liniștea în interior.

Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea; ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l’a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de geţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei: când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor.

Succesul lui Teodoric îi aduse recunoașterea de către împăratul Zenon ca federat roman și atribuirea în 484 a titlului de consul, iar câțiva ani mai târziu i se ridică și o statuie ecvestră la Constantinopol, oficializând astfel dominația ostro-getă în zona balcanică.

Dar puterea lui Teodoric și a ostrogoților deveni repede un motiv de neliniște pentru împărat, în același timp în care Odoacru în Italia își mărea zona de influență, amenințând interesele Bizanțului. Astfel, Zenon se gândi să rezolve problema punându’i pe cei doi unul împotriva celuilalt și deja, în toamna anului 488 Teodoric cu ajutorul Bizanțului pregătea o campanie spre Italia.

Ascensiunea lui Odoacru, barbarul care i’a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l’a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim.

Afectat de invazii și nesiguranță, perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate și aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus, totuși, nu mai putea funcționa.

Contestând drepturile lui Julius Nepos asupra părții de apus a statului roman, Orestes, comandantul armatei din Italia și’a proclamat fiul, Romulus, împărat în 475. Istoria îl va reține cu numele de Romulus Augustulus (”Romulus cel Mic”).

În august 476 din cauza lipsei banilor pentru plata trupelor din Italia, s’a produs o răscoală a mercenarilor rugi, sciri și heruli, conduși de Odoacru (Odovacar). Originea acestui lider a rămas neclară. Pentru istoricii antici, ce nu era roman, era barbar, adică nedemn de cercetat cu atenție, pentru acești scriitori, toți se asemănau. Unii îl consideră scir (estul Germaniei). Iordanes ni’l prezintă ba rege al turcilingilor (sudul Galiei), ba din neamul rugilor (Scandinavia, apoi estul Germaniei). Consularia Italica, lista consulilor, îl dă herul (estul Germaniei). Theophanes îl numește, cu destulă nesiguranță, got (get). Unele teorii moderne îl prezintă drept hun.

Pe 28 august 476, în apropiere de Piacenza, Orestes este ucis după ce suferise o înfrângere în fața lui Odoacru. Pe 4 septembrie 476, Romulus Augustulus este detronat și exilat în Campania unde se pare că a trăit mai multe decenii din ”pensia” ce unele surse spun că o primise de la Odoacru. Romulus era doar un uzurpator, adevăratul împărat fiind Julius Nepos, care este asasinat însă în 480. Anul acesta marchează stingerea liniei dinastice apusene în timp ce ziua de 4 septembrie 476 înseamnă formal căderea Imperiului Roman de Apus. Dar, oricât de mult s’ar fi transformat şi ”barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori.

Între timp, Odoacru este ales rege de soldații săi, trimite semnele imperiale la Constantinopol, prin acest gest recunoscând autoritatea împăratului de aici, care l’a acceptat ca reprezentant al său pentru Italia, cu titlul de patricus.

Schimbările nu au fost resimțite de contemporani. La fel ca în secolul V, puterea politică este la conducătorul militar, care acum nu mai era nominal sub ascultarea împăratului din Apus, ci din Răsărit. Acesta a continuat să numească anual un consul. Biserica și aristocrația senatorială, două grupuri foarte influente în Imperiul Roman târziu, nu au pierdut prea multe în urma evenimentelor din 476. Senatul chiar a primit de la Odoacru dreptul de bate monedă din bronz, noul conducător fiind implicat și în alegerea papei Felix al II-lea.

Din anul 476 statul supraregional a dispărut, fiind înlocuit cu un fragmentarismul. Statul roman ce reunea un centru de luare a deciziilor (împărat, curte, birocrație imperială), cu armată profesionistă, mecanisme bine puse la punct de colectare a taxelor, de emitere a monedei, de îndeplinire a procedurilor juridice, a încetat să existe.

Totuși, multe din structurile locale romane nu au dispărut, ci au fost preluate de noii stăpânitori, care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepțiile germanice de guvernare. Noul mod de funcționare a statului și societății s’a realizat diferit de la o regiune la alta, în cadrul așa-ziselor ”regate barbare”, marcând trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.

De ce a căzut Imperiul Roman de Apus? Istoricul Tacitus (56-117) ne oferă răspunsul.

”Auferre, trucidare, rapere, falsis nominibus imperium; atque, ubi solitudinem faciunt, pacem appellant.”

Aceste cuvine au fost spuse, conform istoriilor lui Tacitus, de Calgacus, liderul unei coaliții a triburilor caledoniene (din Scoția) când ținea un discurs compatrioților săi. În traducere înseamnă:

”Distrug (jefuiesc), omoară, își iau titluri false și îi spun imperiu, unde transformă totul în deșert îi spun pace.”

Expresia ”îi spun pace” face referire directă la faptul că sintagma ”am dat pace tuturor” era des folosită de romani, era chiar înscrisă pe monezi. Statul roman a fost condamnat la dispariție cum a depășit granițele Italiei. Roma devenise un stat prea întins, dificil de administrat și pe măsură ce supunea diferite popoare își făcea numeroși dușmani care vor ataca în multe rânduri, ducând în final la circumstanțe complexe ce au determinat disoluția Imperiului fondat de Cezar, Augustus și Traian.

Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l’a răpus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i’a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Romulus Augustus deposedat de coroană de Odoacru

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându’l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să’şi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer.

Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l’a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l’a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor.

Şi într’adevăr, Orestes l’a forţat pe Nepos să plece în exil şi l’a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l’au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l’a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat.

Mai exista totuşi senatul, care i’a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar: s’a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a’l elimina pe Odoacru.

Puterea și decăderea lui Odoacru

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le’a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să’şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr’un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia.

Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându’şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii, deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zenon avea să îi decidă soarta.

S’a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zenon a profitat de acţiunea sa ”tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zenon îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile getului Teodoric, căruia i’a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Teodoric era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l’a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zenon a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora.

Pentru Zenon, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

În 489 Teodoric traversă Alpii orientali cu armata sa. Teodoric l’a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l’a învins. L’a urmărit apoi până la Verona unde l’a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Războiul dintre Teodoric și Odoacru a durat până în 493, sfârșind după asediul asupra Ravennei, cu un armistițiu între cei doi. Asediul pare să fi fost imortalizat în celebrele saga germanice cunoscute sub numele de ”Bătălia corbilor”.

La asediu au participat circa 20.000 de războinici ostrogeți (deși se spune că Teodoric avea în urma sa aproximativ 100.000 de oameni, aceștia însă nefiind toți combatanți), înarmați până’n dinți, cu scuturi rotunde, lănci și cămăși din zale.

Getul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s’a prefăcut că a trecut de partea lui Teodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi.

Senatul roman, pentru binele țării, a propus ca cei doi să guverneze împreună, după anticul model al consulatului. Cei doi pare să fi fost de acord. Dar cronicarul numit Anonimul Valesian ne spune că în timpul banchetului dat în cinstea înțelegerii dintre cei doi, Teodoric l’a omorît pe concurentul său, lovindu’l cu spada pe la spate.

Teodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare: getul l’a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit.

Și exact în același moment viitorul rege ar fi exclamat:

”Pare că canalia nu are oase în corp”.

De la acest episod se pare că ar fi rămas celebrul proverb ce a traversat secolele ”La masă nu se îmbătrânește!”.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într’un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Din acel moment Teodoric rămâne unicul a conduce și este desemnat rege de către toată armata.

Noul rege trebuie să fi părut teribil în ochii romanilor: era un om imponent, cu mult mai înalt decât media și cu spatele larg, acoperit de piei de fiare, neargăsite, atârnând deasupra unei platoșe de aur strălucitor, o centură de piele împânzită de fibii, ce susținea spada pusă într’o teacă de piele încrustată cu plăci și pietre prețioase, asemănătoare celor ale hunilor. Părul ondulat îi cădea pe spate, o barbă stufoasă îi încadra fața, făcând să iasă în evidență ochii cu o privire sfredelitoare, în timp ce ținea frâiele impozantului cal de bătălie.

Primele cuvinte ale regelui, adresate romanilor fură:

”Eu vin să vorbesc cu voi ce sunteți dominatorii lumii și doresc să construim împreună o conviețuire pașnică.”

Se mai spune despre el că zicea ”nihil perperam gessit”, adică ”nu greșesc niciodată”.

De aici începe marea operă de construcție a Imperiului getico-gotic a lui Teodoric, operă ce s’a reflectat atât în politica sa internă cât și în cea externă, o operă căreia și’a dedicat întreaga viață.

Unul dintre primele acte ale lui Teodoric după moartea lui Odoacru este un edict prin care regele ostrogoților stabilește pentru romanii care au fost de partea regelui mort, pierderea drepturilor civile și politice, măsură ce va fi însă atenuată prin intervenția episcopului de Pavia, fiind aplicată doar celor ce au făcut uz de arme împotriva ostrogoților. Dacă ne gândim însă că Liberiu, curajos apărător al Cesenei, nu a pățit nimic, ba mai mult, va avea o mare considerație din partea lui Teodoric, se poate crede că edictul nu a fost aplicat cu rigurozitate, ci a fost temperat. Și nu s’ar fi putut altfel gândindu’ne la raporturile lui Teodoric cu Imperiul din Orient.

Deși confirmat rege de către ostrogoții săi imediat ce a intrat în Ravenna, pentru romani nu fu decât un patrician. Abia în 498 împăratul Anastasie îi conferi autoritatea regală și’i dădu ”ornamenta Palatii”, însemnele regale, ce fuseseră trimise de Odoacru la Constantinopol în ultimii ani dinaintea morții.

Dar noua autoritate a lui Teodoric nu era fără limite și nu avea aceeași putere pe care o avuseseră împărații occidentali. Suveranitatea lui Teodoric era limitată doar la Italia, iar puterea regală nu era ereditară.

Teoretic exista însă unitatea imperiului roman, din care Italia făcea parte; aceasta însă era guvernată de un rege ce trebuia să aibă recunoașterea imperială.

Italia era deci, ca un regat vasal al imperiului și Teodoric, un coleg minor al lui Anastasie. Nu era Augustus, doar Rex; bătea moneda, dar moneda avea imaginea împăratului și doar monograma regelui; putea să numească un consul, dar acesta trebuia să fie confirmat de Constantinopol. Și in timp ce împăratul putea promulga legi pentru tot imperiul, Teodoric putea da doar edicte, valabile doar pentru Italia.

Între limitările impuse suveranității lui Teodoric erau, fără dubii, obligația de a menține neschimbate ordonanțele antice și de a lăsa administrația în mâna romanilor.

Aceste clauze, se crede, ar fi fost aplicate oricum, chiar dacă n’ar fi fost impuse de împărat. Neschimbate rămasera așadar administrația și magistraturile la Roma și în provincii, iar Ravena rămase capitală. Aici își avea reședința prefectul pretoriului; la Roma în schimb era vicarius urbis, de care depindeau cele opt provincii suburbicarie. Provinciile rămaseră neschimbate ca număr și sub ”judices”, numiți de către rege, ce administrau justiția și tot la fel rămaseră ordonanțele municipale, în fruntea cărora erau ”duumviri” cu un ”curator” ce controlau administrația financiară și cu un ”defensor” ce supraveghea administrația citadină.

Prima problemă care solicită o rezolvare urgentă era ca Teodoric să găseasca un spațiu pentru poporul său. Odoacru o rezolvase distribuind alor săi o treime din pământuri: Teodoric îl imită. Cu tact politic numi șef al unei comisii instituite în acest scop (deputatio tertiarum) pe Liberiu, prefectul pretoriului,care fu lăudat de Cassiodor pentru a se fi comportat cu mare echitate și prudență, spre a nu crea nemulțumiri printre romani.

În ce mod și unde se atribuiră pământurile nu știm sigur. După Procopiu, ostrogoților le fură atribuite pământurile ce inițial fuseseră date barbarilor lui Odoacru. Că acestea fură cuprinse între cele distribuite ostrogoților nu există dubiu, dar că fură numai acestea nu pare posibil, dat fiind numărul mare al ostrogoților și majora extindere a loturilor, numite sortes.

Dacă e să dăm crezare că laudele lui Cassiodor pentru Liberius sunt sincere – și nu sunt motive să nu’l credem – împărțirea trebuie să fi lovit doar marii latifundiari și pământurile necultivate.

Majora localizare a geților fu în nordul Italiei; în Italia centrală, Lazio și sudul Toscanei nu fură afectate și la fel se zice de Campania, Lucania, Bruzio și Sicilia. Dar dacă o bună jumătate din Italia nu fu afectată e de presupus că proprietarii neafectați au fost obligați să plătească fiscului o treime din recolte (illatio tertiarum).

Dacă administrația civilă fu lăsată în mâna romanilor,uzul armelor fu în schimb rezervat geților. Dar asta nu trebuie înțeles în sens absolut. Romanii, chiar dacă în număr foarte limitat, puteau participa, nu erau excluși din armată. Și același lucru se poate spune despre geți pentru însărcinările civile sau politice. Știm de fapt că geți erau nu puțini dintre consilierii lui Teodoric, între care majordomii (maiores domus) și tot geți acei funcționari, numiți saioni, ce depindeau de maestrul birourilor și aveau sarcina de a transmite ordinele regelui.

Dar principala funcție pe care geții o exercitau în viața statului era cea militară. Cetățeni erau romanii și trebuiau să’și ofere serviciile în favoarea binelui națiunii; soldați erau geții și aveau sarcina de a’i proteja și apăra pe cetățeni.

Comandantul suprem al armatei era Teodoric, chiar dacă, după cucerirea Ravenei, încredințase conducerea războaielor generalilor și conților săi, numiți comites.

Geții trăiau cu familiile pe pământurile primite, dar în caz de război sau exerciții aveau obligația de a se pune imediat sub arme. Pe timp de pace garnizoane, mai mult sau mai puțin numeroase, ce se schimbau periodic, locuiau în unele orașe ale regatului. Prezidii se găseau la Palermo și Siracuza, al căror comes deținea comanda militară a întregii insule, prezidii la Reggio Calabria, Napoli, Roma, Norcia, Rieti, Treviso, Ravena, Verona, Pavia, Tortona, în castele și orașe de graniță.

O altă problemă pentru Teodoric, după moartea lui Odoacru, fu cea a politicii interne. Era domn a două popoare, romani și geți, foarte diverse între ele ca origine, tradiții, obiceiuri și civilizație. Era necesar ca aceste două popoare să trăiască în armonie și trebuiau eliminate toate posibilele cauze de discuții. În acest scop, spre anul 500, Teodoric dădu faimosul edict ce’i poartă numele: Edictum Teodorici, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atât romanii cât și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale.Dar deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădu un tribunal propriu:prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, până ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întâmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru,în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți. În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege. Astfel, cu ajutor divin, amândouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decât alții respectă legile. Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri. Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sunt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără. Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportându’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

În acest mod se exprima Teodoric în Comitiva Gothorum adresată romanilor, în care e sumar dar clar indicat programul de guvernare.

Ținta spre care tindea Teodoric în politica sa internă era de a putea guverna pacific asupra celor două popoare și de a le face să trăiască în armonie sub legi comune ce însă nu excludeau pe cele tradiționale ale fiecăruia:

Că ar fi sperat Teodoric într’o fuziune a celor două popoare e puțin probabil, căci el știa ce diferență e între unul și altul, așa cum știa că toleranța prin intermediul unei administrări înțelepte poate fi singura cale.

Pentru a’și câștiga simpatia romanilor era nevoie de o politică atentă bazată pe justiție și pe respectul cultului creștin ce va deveni catolic, să țină cont de condițiile economice ale Italiei să repună în drepturi anumite obiceiuri dragi poporului roman și să arate interesul regelui pentru opere de utilitate publică și de ornament.

Știu să pună în practică atât de bine politica sa că reuși să’și atragă faima de suveran just și pios și să dea Italiei pentru mulți ani pace și prosperitate. Războaiele și alte calamități ce se abătuseră asupra Italiei o sărăciseră și depopulaseră.

Sub domnia lui Teodoric populația crescu; multe mii de persoane capturate de burgunzi în incursiunea făcută în Liguria fură restituite; mlaștinile Pontine sunt parțial asanate și lucrări benefice agriculturii fură făcute pe pământurile Ravenei; agricultura fu impulsionată, scăzu prețul grâului și al vinului, produse ale solului ce mai înainte nu ajungeau pentru susținerea populației vor fi chiar exportate.

Bunăstarea crescu într’atât că, după spusele unui cronicar din secolul al VI-lea, cu un solid de aur se puteau cumpăra șaptezeci de măsuri de grâu și treizeci de amfore de vin.

Roma, ce fusese mult neglijată de ultimii împărați, primi o atenție deosebită din partea lui Teodoric. Zidurile, palatul regal, teatrul lui Pompei și canalizările fură restaurate, fu reparat portul Licini, fu regularizat uzul apelor publice, se redeschiseră distribuțiile gratuite de grâu, iar pentru distracția poporului, se repuseră în vigoare spectacolele de circ.

A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian.

Ravenna, San Vitale, Teodora (prima jumătate a sec. VI)

Dar nu doar Roma primi atenție: la Ravena construi un palat magnific, un amfiteatru, mausoleul său în stil roman și biserici foarte frumoase, între care cea din San Martino și Sant’Apolinare, cea din urmă, faimoasă pentru mozaicurile sale, pentru acoperiș și pentru coloane; Verona avu un palat bogat ornat cu un portice, a fost restaurat apeductul, s’au făcut noi terme și o nouă împrejmuire cu ziduri; la Pavia se construiră ziduri, terme, palate și un amfiteatru, cucerindu’și împreuna cu Verona o mare importanță; opere importante realiză și la Parma, Spoleto și Terracina, iar această activitate cu adevărat notabilă a unui principe considerat barbar îi aduse titlul de ”amator fabricarum et restaurator civitatum.”

Activitatea de construcție și protecția acordată literaților făcu să fie considerat Teodoric un rege iubitor al artelor și literaturii. Le fu de mare ajutor celor docți și multora dintre aceștia le dădu funcții înalte.

Poetul Aratore fu numit conte al curții, Simacus fu făcut principe al Senatului, Severin Boethius, filosof și poet, fu numit consul, Enodiu obținu episcopia Paviei. Și un literat fu secretarul lui Teodoric: Cassiodor. Bunicul acestuia fusese tribun și notar la curtea lui Valentinian al III-lea.

Tatăl fusese sub Odoacru conte și consul al Siciliei, și sub Teodoric avusese guvernul lui Bruziu și prefectura pretoriului. Cassiodor, la rându’i fu chestor, consul și maestru al oficiilor, un funcționar devotat și neobosit,un prețios instrument de guvernare în mâna lui Teodoric.

Mare admirator al goților scrise o istorie a geților ”De origine actibusque getarum”, ”pierdută” din păcate, sperând după cum spunea în romanizarea acestora.

În afara politicii interne Teodoric privea, poate cu majoră atenție, la vecinele state barbare apărute în vechile provincii ale imperiului occidental.

Africa de nord, de la Tripoli până în Gibraltar, era a vandalilor, ce posedau și Sardinia, Corsica și Balearele, și care,după moartea lui Genseric, din cauza urii dintre cuceritori și popoarele subjugate, dar și a disensiunilor din familia conducătoare nu mai erau atât de puternici ca altădată, dar reprezentau totuși o națiune teribilă în special pentru flotă, a cărei dominație era incontestabilă în vestul Mediteranei.

O națiune mai puternică decât cea a vandalilor era,fără dubii,cea a vizigoților ce dominau în peninsula iberică,cu excepția Galiției locuită de suevi, și în foarte fertilele pământuri ale Galiei, între Pirinei, Loire, Alpi și Mediterana.

Capitala regatului vizigot era la Tolosa, rege Alaric al II-lea, urmându’i în 484 tatălui său Euric, care printr’o imprudentă politică favorabilă arianismului împotriva catolicismului galo-roman dăduse naștere unei mari uri între populația indigenă și dominatori.

Mai puțin puternic era regatul burgundic,fără ieșire la mare,frământat și acesta de neîntelegerile religioase dintre cuceritori și cuceriți, și împărțit între Gundobad și Godogisel,cei doi fii ai lui Gundioc.

Cel mai puternic regat barbar de dincolo de Alpi era cel al francilor. Acest popor, sub Clodione, de la malul drept al Rinului inferior trecuse pe cel stâng, cucerind tot teritoriul până la Somma și rămânând ca federat al imperiului. Mort în 451 Clodione, regatul franc se împărți în mai multe domenii, unul dintre care avea capitala la Tournay și ca principe pe Meroveu, capul dinastiei merovingiene, ce luptase cu Eziu împotriva lui Attila și, după moartea lui Valentinian al III-lea, își extinsese dominația în Belgia sudică și în Galia nordică. Lui Meroveu îi urmă Childeric, ce își împinse cuceririle până la Loire dar în bătălia cu Siagriu, ultimul apărător al Galiei romane,fu învins și trebui să se retragă în vechile granițe ale statului.

Aceștia fură din nou călcați de succesorul Clodoveu, care, cucerit în 486 Soissons, constrânse pe Siagriu să se refugieze la curtea regelui vizigot Alaric al II-lea. Cu această victorie începu norocul lui Clodoveu; tot teritoriul de la Sena la Loire ajunse în puterea sa, fură supuse și celelalte principate france apărute după moartea lui Clodione, și capitala de la Tournay fu mutată la Paris. Mai mult decât pe forță regatul lui Clodoveu se baza pe justiție și egalitate.

Viața popoarelor vecine ținea trează atenția lui Teodoric. Acesta nu intenționa să’și extindă pentru moment dominația ce, în afară de Italia, cuprindea și Reția, Noricum, Panonia și Dalmația, dar dorea ca echilibrul în Europa occidentală să nu fie tulburat, căci succesul politicii sale interne depindea și de menținerea păcii cu statele vecine.

Se temea de un conflict cu imperiul din orient, gândind că i’ar putea face și lui ceea ce’i făcuse lui Odoacru. Voia așadar să’și consolideze poziția, înconjurându’se de prieteni, aproape formând o confederație a principatelor barbare din Europa occidentală asupra căreia, în calitate de monarh din partea cea mai veche și civilă a Imperiului Roman occidental, să fie exercitată o hegemonie, chiar dacă nu materială. Iar asta nu era ușor.

O rețea de înrudiri între regii barbari ce’i convenea lui fu mijlocul folosit de Teodoric spre a’și ajunge ținta pe care politica sa externă o propunea.

În 492 luă de soție pe Audefleda, sora lui Clodoveu; căsători pe fiica sa Teodogota cu regele Alaric al II-lea al vizigoților, și pe cealaltă fiică, Ostrogota, o dădu lui Sigismund, fiul lui Gundobad, regele burgunzilor; căsători pe sora sa, Amalafrida, cu Trazimund, regele vandalilor. Amalafridei dădu ca dotă pe Lilibeu și fu însoțită în Africa de un numeros și bogat alai. În sfârșit, dădu de soție lui Erminafrid, regele turingilor, pe nepoata Amalaberga.

O certa perioadă de pace domni în Europa și în parte meritul fu al acestor relații de înrudire și al rolului de moderator asumat de Teodoric; dar era o gravă eroare a se gândi că aceasta va dura, căci erau germeni ai revoltelor în Europa împotriva cărora relațiile de rudenie nu mai contau.

Unul dintre primele motive era cel al diferenței de religie între stăpânitori și supuși, ceea ce era fatal regatelor barbare occidentale. Apoi,dorința nestăpânită de expansiune a unor popoare, ce făcea zadarnic orice gând de pace și, în sfârșit, nevoia unor alte popoare de a’și asigura propriile granițe, ce nu putea găsi altă cale decât războiul.

De aceasta nevoie era preocupat însuși Teodoric, al cărui regat, în partea dinspre Dunăre, era expus încontinuu invaziilor barbare, și tocmai din această nevoie izbucni războiul de la Sirmia.

Realitatea doborî idealul de pace exact prin cel ce’și făcuse un scop din acesta în politica sa.

După venirea ostrogoților în Italia, Panonia fu ocupată de lepizi, sub regele Traseric, aceștia reprezentând o continuă amenințare pentru domeniile lui Teodoric. Deși aparținea, încă din timpul lui Valentinian al III-lea, imperiului din orient, Teodoric în anul 503 hotărî să alunge lepizii din Panonia și să anexeze această provincie regatului său. În 504 trimise în Panonia o armată sub conducerea generalului Pitzia ,ce ocupă Sirmia și eliberând provincia de lepizi se apucă să o fortifice.

Ocuparea Panoniei era o violare a tratatelor cu Constantinopolul și avu ca efect ruperea raporturilor dintre curtea de la Ravenna și cea bizantină. Războiul nu întârzie a fi declarat. Munde, un conducător barbar ce se afla în favorurile lui Teodoric, în fruntea unei hoarde de heruli, huni și goți, intră în Moesia.

Anastasie trimise împotriva lui o armată de zece mii de bulgari comandați de un magister militum, Sabinian. În ajutorul lui Munde se duse Pitzia cu două mii de fanți și cinci sute de călăreți și într’o sângeroasă bătălie ce avu loc la Horrea Margi, pe Morava, Sabinian fu bătut și constrâns să se salveze fugind.

În timp ce acestea aveau loc în Iliria, zvon de război se auzea dincolo de Alpi, încă de la sfârșitul lui 503; alemanii încălecați de franci amenințau a se revărsa în Italia. Teodoric pară amenințarea în 504, acordând protecție alemanilor și dându’le un sediu în teritoriul din Noricum. Acest fapt nu putea să’i placă lui Clodoveu, care pare că se plânse cumnatului. Totuși relațiile dintre franci și ostrogoți nu fură rupte, în schimb motive mult mai grave, câțiva ani mai târziu, trebuie să fi dus la izbucnirea războiului între Teodoric și Clodoveu.

Diferența de religie constituia o prăpastie de netrecut între catolicii galo-romani supuși ai vizigoților și dominatorii lor arieni. Speranțele primilor erau puse în francii catolici și intoleranța clerului găsea ecou cu siguranță în sufletul lui Clodoveu, care visa să fie stăpân peste toată Galia.

Sufla, fără dubiu, în foc curtea de la Constantinopol, care fiind în puternică opoziție cu Teodoric, avea tot interesul să creeze neînțelegeri între arienii din occident și, deci, ostrogoților, împingând pe Clodoveu împotriva vizigoților.

Momentul era foarte delicat; echilibrul la care atât ținea Teodoric stătea să se rupă. Făcu o tentativă de a’i reconcilia pe cei doi, discutând cu ei, apoi încercă de a reuni într’o ligă pe regii herulilor, turingilor, varnilor și burgunzilor spre a frâna ardoarea lui Clodoveu,sau,dacă acesta insista în a dori războiul să’i pună împotrivă o confederație. Dar totul fu in zadar. Alianța propusă de el nu se făcu, iar Sigismund, regele burgunzilor, trecu de partea francilor.

Temutul război începu în 507.

La Vouglè, într’o sângeroasă bătălie, Clodoveu îl învinse pe Alaric al II-lea, ce își pierdu și viața în această luptă, iar moartea sa avu consecințe mai grave decât chiar înfrângerea. În urma lui rămânea un fiu de vârstă fragedă, Amalaric, și un bastard, de vârstă majoră, Gesalic. Ultimul reuși să urce pe tron, dar nu salvă situația regatului vizigot. După victoria de la Vouglè, Clodoveu invadă Aquitania și ocupă Tolosa, apoi se împinse în Gasconia și dădu însărcinare fiului și aliaților burgunzi să ocupe teritoriile orientale ale Galiei.

Aielate (Arles) fu asediată de burgunzi și franci. Nemaiconsiderând necesară prezența sa în teatrul de operațiuni, Clodoveu se îndreptă spre Paris. La Tours îl întâmpinară mesageri ai împăratului Anastasie, care, în numele stăpânului lor, îi conferiră consulatul onorific. Nu știm dacă prin mijlocirea papei, cum unii au gândit, au fost trimise de la curtea bizantină însemnele de consul lui Clodoveu, cum nu se știe dacă între acesta și împărat a fost vreo înțelegere.

Ravenna, Sant’Apollinare Nuovo, Portul (începutul sec. VI)

Se poate totuși presupune că da, dată fiind incursiunea navală operată de bizantini în 508 pe coastele sudice ale Italiei. Incursiunea fu respinsă, dar își atinse scopul propus de Anastasie, de a’l împiedica pe Teodoric de a trimite sprijin în ajutorul vizigoților. Acest impediment fu însă de scurtă durată, căci nu o incursiune, ci doar o mare expediție putea să rețină armata ostrogotă în Italia.

Anastasie sau nu voi sau nu reuși s’o facă, iar Teodoric, luate măsurile necesare pentru apărarea coastelor, reuși în schimb la începutul verii lui 508 să’și cheme la ordine soldații și să înceapă pregătirile pentru o expediție în Galia.

O primă armată, în același an 508, comandată de contele Tuluin, trecu în Galia și ocupă teritoriul ce de la Duranza se întinde până la Marsilia. Mai târziu,o a doua armată mai numeroasă decât prima, prin pasul Susa, trecu în Provența. Era comandată de contele Ibba. Acesta rămase cu o parte din armata în Provența, iar cealaltă parte o încredință lui Mammo, căruia îi dădu sarcina să ocupe teritoriul de la nord de Duranza.

Îndeplinite aceste operațiuni, cele două armate se reuniră la Avignon și mărșăluiră spre Arles, sub zidurile căruia se dădu o mare bătălie ce sfârși cu victoria ostrogoților (509). După Iordanes, francii și burgunzii ce pieiră fură treizeci de mii în această zi ce decise soarta războiului. Un acord se concretizează cu francii, care abandonaseră teritoriile ocupate ale vizigoților, mai puțin teritoriul dintre Loire și Garrona.

Arcul lui Costantin

Lui Teodoric nu’i rămânea decât să lupte cu Gesalic pentru a’l pune pe tron pe nepotul Amalaric. Ibba fu însărcinat să ducă la bun sfârșit acest război. După ce ocupă Narbonese, generalul a trecut în Spania și la Barcelona îl învinse pe Gesalic, care a fugit în Cartagina, la curtea regelui vandal Trazimund. După doi ani, în 511, își încearcă din nou norocul și se prezentă dinaintea Barcelonei, dar va fi înfrânt și ucis.

În același an muri Clodoveu și regatul său fu împărțit între cei patru fii: Teoderic, Clodomir, Childebert și Clotariu.

Intervenția ostrogoților salvase de la ruină regatul vizigot. După terminarea războiului, Teodoric ținu pentru sine Provența ,pe care Odoacru o lăsase vizigoților, și le desemnă un episcop și un prefect al pretoriului; pentru celelalte teritorii ale vizigoților își asumă guvernarea în numele nepotului Amalaric. Dar guvernarea sa fu mai mult cu numele decât efectivă. Adevăratul suveran fu Teudis, trimis în Spania ca locotenent al regelui, devenind adevăratul stăpân și în 536, murind Amalaric, fu încoronat rege al vizigoților.

Războiul ostrogoților împotriva francilor dezechilibrase Europa occidentală, dar totul fu în beneficiul lui Teodoric. Politica sa pacifistă, bazată pe rudenie falimentase.

Cu toate acestea războiul îi aduse extinderea teritoriului și un prestigiu cu mult mai mare decât i l’ar fi conferit constrângerile dinastice. Părea că Imperiul Roman de Apus reînvie într’un Imperiu Getic. Dar puterea domniei nu derivă din forța poporului, ci din autoritatea personală a regelui.

Una dintre marile preocupări ale lui Teodoric era și asigurarea succesiunii, el neavând urmași de sex masculin. Dorind cu orice preț să’și asigure un moștenitor, aduse din Spania pe Eutaric, din stirpea amalilor și în 515 îi dădu de soție pe fiica sa, Amalasunta.

Găsit moștenitorul era necesară pentru acesta recunoașterea din partea curții bizantine, recunoaștere pe care cu toate eforturile depuse nu reuși s’o obțină de la Anastasie, ci doar de la Iustinian I, urcat pe tron în 518, și care în anul următor îi conferi lui Eutaric însemnele consulatului, trimițând pe reprezentantul său la Roma și Ravena pentru sărbătorile ce se celebrară.

Prețul acelei recunoașteri nu fu mic. Pentru a o obține se făcea mediator al păcii dintre biserica romană și curtea bizantină, schimbând calea politicii religioase pe care o urmase până în acel moment și care fusese stâlpul politicii sale interne. Din politica religioasă a lui Teodoric, ce fu într’un prim timp pentru el o mare forță și un element important de guvernare, schimbând calea deveni nu cea din urmă cauză a destrămarii regatului ostrogot.

Teodoric era arian, la fel ca restul poporului său, iar politica sa religioasă avu la baza respectul și toleranța altor culte. Vorbindu’le evreilor le spuse:

”Nimănui nu’i putem impune religia pentru că nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale.”

Avu raporturi cordiale cu papii și episcopii, nu se amestecă în treburile lor, îi favoriză și’i acceptă ca mediatori, până ce putu să o facă.

Când, dupa moartea papei Festiu, romanii se divizară în două fracțiuni, una de partea lui Simac, cealaltă de partea lui Lorenzo, Teodoric fu solicitat să facă arbitrajul, însă acesta declară că trebuia recunoscut acela ce a fost ales primul și care avea un număr mai mare de voturi. Chiar fără să vrea, Teodoric făcu să triumfe, cu această decizie, politica sa religioasă, adversară Constantinopolului. Dupa alegerea lui Simac ca papă, în 498, anul următor acesta stabiili reguli clare pentru următoarele alegeri ale papilor, iar Teodoric jucă un rol important în ce privește reconcilierea bisericii de la Roma și cea de la Constantinopol, în cele din urmă această reconciliere întorcându’se tocmai împotriva sa.

Teodoric făcu tot ce era omenește posibil spre a păstra armonia între cele două popoare, roman și ostrogot. Dar această armonie fu doar aparentă, în ciuda tuturor eforturilor sale și concesiilor făcute poporului roman. Toate nemulțumirile, în special cele religioase, făceau pe romani să’i privească pe bizantini ca pe speranța eliberării de barbari.

Și în timp ce Italia se orienta spre Imperiul Bizantin,o serie de decese îl lovi pe Teodoric. În 522 muri Eutaric, ce lăsă un fiu de cinci ani, pe Atalaric. În același an, prin instigările celei de’a doua soții, Sigismund, regele burgunzilor își asasină fiul Sigeric avut cu fiica lui Teodoric, Ostrogota. Acestui asasinat îi urmă din partea succesorilor lui Clodoveu, aliați ai regelui ostrogot, invazia regatului burgund, al cărui rege fu făcut prizonier și ucis.

În 523 Teodoric trimitea în Borgogna pe contele Tuluin cu o armată ce, înstăpânindu’se de teritoriul de la nord de Durazza, cu orașele Charpentras, Orange și Vaison, începu tratativele cu regele Godemar, succesorul lui Sigismund.

În același an în care ostrogoții își lărgeau domeniile în dauna burgunzilor, murea în Africa Trasimund, căruia îi urmă Ilderic, favorabil catolicismului.

Amalafrida, sora lui Teodoric și văduva regelui vandal, fu constrânsă să se refugieze între mauri, dar fu apoi prinsă și ucisă.

Toate aceste evenimente îndurerară mult inima bătrânului rege get, care’și vedea astfel destrămată toată politica sa de înrudiri. Moartea lui Eutaric îl făcu din nou să se preocupe de problema succesiunii; războiul cu burgunzii slăbi regatul și revelă în franci dorința de a’și extinde domeniile; avântul lui Ilderic pe tronul vandal îl lăsă fără un aliat la sud, procurând însă unul bizantinilor. Își dădu seama că visul său de treizeci de ani începea să se destrame, ceea ce’l făcu să devină iritabil și suspicios. Nu mai era omul generos de altădată,iar instinctele de barbar renăscură în el,uneori urmate chiar de cruzime.

Câțiva ani mai înainte, probabil în 520, fiind el la Verona, începură grave dezordini la Ravena,cauzate de ura dintre evrei și catolici;cei din urmă incendiaseră sinagogile evreilor din oraș. Teodoric ordonă ca responsabilii să reconstruiască pe banii lor edificiile și cei ce nu puteau plăti să fie biciuiți în mod public. În plus interzise romanilor să poarte arme.

În 523, unul dintre acei romani implicați în incidentul cu evreii, Ciprian,ce intrase în serviciul regelui, iar pentru a se arăta de încredere îi învăță pe fiii săi limba geților și’i edifică în uzul armelor acestora,având la curtea regelui funcția de referent, interceptând niște scrisori, îl acuză pe patriciul Albiniu, președintele senatului, că s’ar fi pus de acord cu împăratul Iustinian spre a porni război împotriva regelui. În apărarea lui Albiniu veni ilustrul om al acelor timpuri, Severin Boethius. Acesta se bucura de stima și prietenia lui Teodoric.

În 510 fusese consulul regelui, în 522 fii săi fură numiți și ei consuli.Boethius, nechemat, veni la Verona și susținu in fața regelui inocența lui Albiniu. În ardoarea apărarii, proferă cuvinte ce aveau să’l piarda, zicând că sentimentele lui Albiniu sunt aceleași cu ale sale și ale tuturor celor din senat și că dacă Albiniu este vinovat, atunci el și tot senatul sunt vinovați.În fața lui Boethius fu adus Ciprian, care’și menținu acuzațiile.

Teodoric ordonă arestarea lui Albiniu și Boethius. Despre soarta primului dintre ei nu se știe nimic sigur,dar nu se crede a fi scăpat de pedeapsa capitală. Boethius fu judecat de către senat, care, temându’se a nu se compromite, fără să’l interogheze îl condamnă la moarte. A fost executat în 524 probabil la Pavia.

În același an în care Albiniu și Boethius au fost arestați,împăratul Iustinian publică un edict împotriva ereticilor,primii între aceștia fiind manicheii. Era o consecință a înțelegerii dintre Roma și Constantinopol și era încă, deși în edict biserica ariană nu era menționată,un îndepărtat anunț de război împotriva arianului Teodoric. Că așa este o probează faptul că, după câțiva ani, persecuția va fi extinsă asupra tuturor ereticilor, așadar și a geților, mulți dintre ei fiind constrânși să abjure și să consemneze bisericile catolicilor.

Regele ostrogot nu putea să nu se intereseze de soarta celor de aceeași religie cu el și suspectând că persecuția religioasă doar preceda trimiterea unei armate bizantine în Italia,încercă să cedeze de o parte și să evite de alta, trimițând o solie la împărat.

Șeful acestei solii fu desemnat papa Ioan I,ce în 523 îi urmă lui Ormisda, impunându’i să’i ceară lui Iustinian să restituie bisericile, să revoce edictul de persecuție și să dispună reîntoarcerea la credință a arienilor ce fuseseră constrânși să abjure.

Arianismul a fost o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut). Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l’a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s’a mai menținut ca practică religioasă o perioadă.

În 525, împreună cu cinci episcopi și patru senatori, papa Ioan plecă din Ravenna. La Constantinopol papa avusese o primire triumfală. Ioan I rămăsese la Constantinopol șase luni. Rezultatul soliei pare să fi fost favorabil cererilor lui Teodoric, cu excepția reîntoarcerii la credință a arienilor constrânși să abjure.

Regele get suspectă că ceva nu e în regulă dată fiind primirea făcută la Constantinopol papei, așa încât după întoarcerea acestuia la Ravenna îl arestă și în 18 mai 526 acesta muri.

Moartea papei agravă situația lui Teodoric față de romani și de Constantinopol. Pe romani încercă să’i îmbuneze indicând ca succesor al papei un susținător al partidului getic ce fu ales apoi sub numele de Felice al III-lea. Se temea însă de bizantini, care aliați cu vandalii, amenințau cu războiul.

Pericolul major era dinspre mare, de aceea regele ordonă să fie adusă în portul din Ravena o flotă de o mie de nave, însă pregătirile nu se terminaseră încă atunci când, în vârstă de șaptezeci de ani, la 30 august 526, Teodoric moare.

Monograma lui Teodoric

Simțindu’și moartea aproape, Teodoric chemă personajele cele mai proeminente dintre geți și în prezența lor desemnă ca succesor pe nepotul de zece ani, Atalaric, recomandând acestora de a respecta poporul roman, senatul și să’și țină prieten pe împărat.

Cu aceste ultime dorințe punea în discuție toată politica sa.

Dar, după moartea sa numele său a fost șters din toate bisericile și de pe toate monumentele: Teodoric fusese înfierat cu ”damnatio memoriae”.

Un singur lucru nu au reușit, să’l șteargă din memoria noastră. Iar de pe monumente au uitat să șteargă ceva: monograma lui Teodoric, astfel încât minciuna că acele monumente sau biserici ar fi fost construite de unii sau alții dintre următorii suverani sau de nu știu care papă a ieșit la iveală, căci minciuna are întotdeauna picioare scurte.

Comorile Ravennei: mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i’a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală: centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare.

Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi’a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat tesere speciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într’o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură.

Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

În Ravenna pot fi vizitate azi cinci obiective majore: Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile și Battistero Neoniano

Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese.

Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios.

Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s’a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul azi).

Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii

Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al geților de vest (vizigoţilor) şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant; şi arată iubirea care i’a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într’un sicriu de argint şi depus într’un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. În acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Pe boltă, un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic; se bănuieşte doar că Galla Placidia i’ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Battistero degli Ortodossi (sau Neoniano)

Este cel mai vechi monument, înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într’o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor.

Cappella di S. Andrea (sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, are o celebră şi senzaţională boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări…

Basilica di S. Apollinare Nuovo

A fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui; Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi cu cușme getice.

Ravenna: oraşul care l’a primit pe Dante

Ravenna este renumită și pentru Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s’a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s’au străduit să’i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i’au făcut un mormânt somptuos. Ravenna n’a cedat, pentru că, orice s’ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l’a primit şi nu în cel care l’a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s’au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să’l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i’a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.

Sfârșitul domniei lui Teodoric cel Mare

Spre sfârşitul domniei lui, Teodoric devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi’au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într’adevăr, într’un tiran…

Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l’a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte; la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi.

S’au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Bibliografie:

– H. Wolfram – Storia dei goti – 1985

– Marc Pevèn – articol din ”I viaggiatori ignoranti” – 2015

– C.Maccabruni – Pavia: La tradizione dell’antico nella città medievale, 1991

– P. Heather – L’impero ed i barbari, 2010

– Epistolae Theodericianae variae, editura T. Mommsen in Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berolini 1984

– Le libre Pontificalis a cura di L. Ducesne, I, Paris, 1955

– Cassiodor, Variae, II, VII, IX

Traduceri: Ana Maria Moraru

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SPARTACUS, GETUL CU DESCENDENȚĂ REGALĂ CARE A ÎNGROZIT ROMA, ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Spartacus a fost înainte de toate, simbolul luptei împotriva asupririi romane împotriva geților luați prizonieri și transformați în sclavi, pentru că Roma asta a fost pentru geții liberi: o închisoare.

Neînfricatul get care a devenit gladiatorul Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăsește aproape în toate genurile și reprezentările artistice care au ajuns pînă la noi de’a lungul timpului.

Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul și filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decît a făcut arta pentru alta figură din panteonul universal.

Istoria devine legendă, legenda devine mit. Multe evenimente și figuri istorice se învăluie de’a lungul timpului cu o aură simbolică atît de puternică, încît aproape că nu mai rămâne nimic din istoricitate.

Poate că unul dintre cele mai bune exemple este nimeni altul decât Spartacus, a cărui substantă mitică i’a învins cu desăvârşire caracterul istoric.
Îl cunoaştem cu precădere din cinema, fie că este vorba de filmul cu Kirk Douglas, fie remake-ul cu Goran Vijnic, fie seria produsă de Starz Network.

Spartacus ilustrează fără doar și poate acea aspirație eternă a umanității spre libertate. Astăzi nu știm cu siguranță dacă revolta lui a avut un program, dacă a urmărit într’adevăr eliberarea sclavilor din întregul imperiu, asa cum ni’l prezintă literatura. Dar faptul că a ținut în șah Roma republicană timp de aproape trei ani, i’a îndemnat pe scriitori să’i atribuie acest plan îndrăzneț.

Avem un Spartacus care luptă împotriva corupţiei, sclaviei, autorităţii romane, pe fondul unor puternice conflicte interioare provocate de pierderea familiei sale şi de condiţia sa de rob fugar. Personajul nu este acelaşi cu Spartacus din sursele antice, iar povestea sa a evoluat într’atât până când mitul a învins istoria.

De ce spunem mit şi nu legendă?

Pentru că în vreme ce legenda este mai mult o poveste ţesută în jurul unor eroi, mitul pretinde să ofere o explicaţie asupra unei lumi, a valorilor şi comportamentelor umane, folosindu’se de imaginea eroilor.

Despre Spartacus au scris istoricii antici Appian, Plutarh, Sallustius si Florus. Dintre aceștia, ultimul oferă cele mai multe informații, deși se arată ostil sclavilor, scriind de pe pozițiile aristocrației senatoriale.
Dar, până să vedem cum îl înfățișează literatura, să încercăm să’l cunoaștem pe Spartacus asa cum îl infațișează istoricii.
Istoricul și biograful Plutarh, în biografia dedicată omului politic si generalului roman Marcus Licinius Crassus, învingătorul revoltei sclavilor, îl descrie ca fiind ”distins și mai elenizat decât un trac”.

De asemenea, ne mai informează că se remarcă prin ”prestigiu, inteligență și putere”.
Asadar, nu avem de’a face cu un sclav oarecare, însușirile pe care i le atribuie Plutarh, ne fac să bănuim în el un om educat, familiarizat cu cultura elenă.

Plutarh precizează și tribul căruia îi aparține Medilor, sau Maidicas, Maedii (de asemenea, Maidani, Maedan, în helenică veche „Μαίδοι”) un trib getic care, în vremuri istorice, au ocupat zona dintre Paionia și Tracia, la marginea de sud-vest din Tracia, de’a lungul cursului mijlociu al râului Strymonului și cursul superior al râului Nestus, (azi Bulgaria de sud-vest), alături de dardani. Capitala lor a fost Iamphorynna.

Tribul lui Spartacus, maedii, a fost un trib independent în cea mai mare parte a istoriei lor, iar regele get Sitalces a recunoscut independența lor, împreună cu alte câteva triburi războinice „de frontieră”, cum ar fi dardanii, agrianii, și paionianii (peonii), ale căror terenuri au format o zonă tampon între puterea regatului Odrisian la est și de triburile ilire în vest, în timp ce Macedonia a fost localizată la sud de Paeonia.

Tot Plutarh îl descrie pe Spartacus ca „un nomad de neam trac”, referindu’se la medobitini. Un număr de maedi au emigrat în Asia Mică și au fost numiți medobitini, datorită faptului că regiunea era numită Bitinia.

Istoricul german Th. Mommsen crede că numele indică o descendență regală, ca reprezentant al dinastiei Spartakizilor.

În general, se considera că Spartacus a fost adus ca prizonier la Roma, după cucerirea Traciei de către armatele romane. Condamnat să devină gladiator (sclav obligat să lupte în arena, spre amuzamentul publicului), nu era greu să apară și legende cu privire la puterea lui covârșitoare.

Una dintre acestea, aminitită și de Plutarh, povestește despre un șarpe găsit încolăcit în jurul feței lui.
Soția lui Spartacus – căreia nu i se cunoaște numele – avea darul profeției. Ea i’a prezis, în urma acestei întâmplări, ca va dobândi o mare putere, dar va avea parte și de un sfârșit tragic. Plutarh, de asemenea, spune că soția lui Spartacus a fost o proorociță a aceluiași trib, ea a fost înrobită împreună cu el.

Getul Sclav care a sfidat Roma. Filmul revoltei

Ce ne spun sursele antice? Căci nici ele nu se pot lăuda cu obiectivitate absolută, în mare însă faptele se prezintă cam aşa: Spartacus a fost un gladiator care s’a revoltat împotriva stăpânului său şi a condus o răscoală de sclavi care s’a întins pe o perioadă trei ani (73-71 a.Hr.), răvăşind Peninsula Italică.

Repartizat la scoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, de la Capua, Spartacus a provocat acolo o revolta a sclavilor, alaturi de alti gladiatori precum geto-celtul Crixus și geto-germanul Oinomaus. Asemenea școli pregăteau luptători care urmau a fi vânduți stăpânilor de sclavi pentru a se înfrunta în amfiteatre. Personalitatea getului balcanic s’a impus repede in fata celorlalti lideri. Aceasta explică și succesele rapide asupra cohortelor (unități militare) trimise de la Roma.

Revolta a rămas în istoriografia modernă cu numele de cel de’al treilea război servil. În textele vechilor autori nu se discută mai deloc despre caracterul lui Spartacus, ci doar ni se spune laconic că a îndrăznit nesăbuit să respingă standardele sociale romane şi că era o ameninţare la adresa structurilor bine definite ale Romei.

Spartacus va reapărea în conştiinţa colectivă începând cu secolul al 18-lea, invocat de diverşi autori precum Voltaire sau Marx, care analizează implicaţiile acţiunilor sale împotriva instituţiei sclaviei. De aici va începe o schimbare radicală a imaginii lui Spartacus, care va deveni un fel de metaforă a crizelor socio-politice din Europa modernă. Apoi, caracterul său va fi mult romanţat, pentru a se potrivi cu idealurile secolului al XIX – lea, o vreme când se punea mare accent pe investigarea profilelor psihologice ale eroilor.

Nu în ultimul rând, personajul nostru va fi asimilat şi ideologiei comuniste, după cum transpare în filmul din 1960 bazat pe romanul al lui Howard Fast. Pe scurt, povestea violentă şi brutală a lui Spartacus va fi modificată astfel încât să se muleze pe diverse mentalităţi politice.

Este important să reţinem că şi textele antice care tratează subiectul au fost scrise după evenimente. Cele mai timpurii care ne’au rămas sunt Istoriile lui Sallustius.
După el, au mai scris despre al treilea război servil şi Appian, Plutarh, Florus şi Orosius. Plutarh ne povesteşte că, după ce fost vândut unui lanista (patron de gladiatori) pe nume Lentulus Batiatus, Spartacus împreună cu doi camarazi, Crixus şi Oenomaus, se revoltă, îi înving pe soldaţii din Capus şi îşi aşează tabăra pe lângă Vezuviu.

Florus pretinde că armata sa ajunge să aibă nu mai puţin de 10.000 de oameni, puţin probabil, dar propune cifra pentru a corespunde teoriei sale că ar fi dorit să mărşăluiască spre Roma.

Prima dată vine împotriva sclavului pretorul Clodius Glaberus, care este luat prin surprindere noapte şi se trezeaşte cu tabăra jefuită. Apoi alţi doi pretori, Lucius Cossinius şi Publius Valerius vin în ajutorul său, dar şi ei sunt învinşi.

Până în anul 73 a.Hr. se adună în jurul lui Spartacus nu mai puţin de 70.000 de oameni, conform lui Appian. Având avantajul unui nou val de soldaţi, Spartacus jefuieşte zona rurală din jurul Vezuviului, dar se confruntă imediat cu legiunile consulilor L. Publicola şi G. Clodianus. Comandanți militari precum Claudius Glaber, Publius Varinius, consulii Cornelius Lentulus si Gellius Poplicola figurează ”la loc de cinste” printre învinșii lui Spartacus.

O altă victorie repurtată la Mutina, asupra proconsului Cassius Longinus, nu influențează în bine mersul răscoalei, deoarece neîntelegerile între Spartacus și celelalte căpetenii, Crixus și Oinomaus, au dus la dezbinare în rândul armatei sclavilor și la separarea celor doi ofițeri de comandantul lor. Deşi unitatea comandată de Crixus piere, Spartacus tot reuşeşte să câştige.

Drept răzbunare, 300 de prizonieri de război sunt sacrificaţi, ironic, în cadrul unor lupte gladiatoriale.
Spartacus capturează apoi oraşele Thurii şi Picenum, strângând arme şi provizii, dar, măcinat de dorul de casă, îi îndeamnă pe camarazii săi să plece acasă. Aceştia sunt însă prea absorbiţi de perspectiva jefuirii bogatelor vile şi merg tocmai până la Apulia. Alarmat, senatul îl va trimite cu trupe pe Crassus, care implementase o poltică extrem de feroce în interiorul armatei: decimarea, uciderea aleatorie a unui soldat din zece dacă se dovedeau laşi. Frica i’a motivat şi rezultatul s’a văzut, conform lui Appian, în înfrângerile pe care începe să le sufere armata de sclavi.

Spartacus caută o cale de scăpare şi intră în tratative cu piraţii cilicieni. Spartacus străbătuse întreaga Peninsula Italică, spre sud, încercând să traversese strâmtoarea Messina și să debarce în Sicilia, dar flota promisă de pirații cilicieni nu a mai ajuns la locul prevăzut pentru îmbarcare. Aceştia însă nu îşi onorează promisiunea de a’i furniza corăbii şi Spartacus se vede prins între cele 8 legiuni ale lui Crassus şi legiunile unui alt general, Lucullus.

În felul acesta, hărțuit de trei armate romane, cea a lui Lucullus, guvernatorul Macedoniei, a generalului Pompeius și a lui Marcus Licinius Crassus, cel mai avut cetățean al Romei, Spartacus hotărăște să’l înfrunte pe ultimul și să’și croiască drum spre Roma.

Dar in Lucania, în bătălia de pe râul Silarius, este învins și ucis după o apărare disperată.
Va muri în luptă în 71 a.Hr., cei rămaşi fiind crucificaţi.
Istoricul Florus spune că a suferit o moarte onorabilă pentru un sclav, căci romanii nu l’au considerat niciodată pe Spartacus un general liber. Aceasta este în linii mari povestea, dar diverse elemente diferă, în funcţie de epoca şi ideologia fiecărui autor.

Poate că relatarea lui Sallustius este cea mai importantă, pentru că pe baza acesteia se conturează celelalte imagini ale gladiatorului. Istoricul îl admiră pentru curajul şi calităţile sale de lider, considerându’l un real pericol pentru statul roman. Avea caracter, îi inspira pe ceilalţi, era talentat în luptă, avea o cauză. Aspectul acesta moralizator se va păstra la Appian sau Orosius.

Mai mult, Plutarh spune despre el că se afla deasupra condiţiei sale de sclav, că era asemenea marilor conducători romani. Îl contrastează puternic cu Crassus, un personaj avid şi invidios.

Rănirea lui este înfățișată într’o frescă descoperită în 1927 în orașul Pompei. Datorită acestei descoperiri îl cunoaștem și pe ofițerul care l’a rănit cu lancea în picior (pe la spate, cum apare în frescă) și care a ținut astfel să’și imortalizeze pe peretele casei sale ”fapta de vitejie”: Felix Pompeianul.

În holul de intrare al unei case destul de obișnuite din Pompeiul antic, îngropată sub straturi de vopsea ulterioară, sunt urme slabe ale unei schițe interesante de doi bărbați care se luptau călare. Deasupra călăreților, este scris în limba oscană – una dintre limbile timpurii ale Italiei de Sud, încă o dovadă a faptului că latina nu era unitară în imperiul roman.

Numele unuia este puțin lizibil, dar probabil spune „Felix Pompeianul” (sau „Fericitul Pompeian”). Celălalt se citește în mod clar, în Oscană, ”Spartaks”, care în latină ar fi „Spartacus” .

La prima vedere, scena pictată pe perete arată ca o bătălie militară. Dar trompetiștii de pe ambele părți ale acestor luptători se potrivesc cu cei găsiți adesea lângă gladiatori în tablourile antice. Deci, probabil, acest lucru este destinat să descrie lupta gladiatorială regizată. Bărbații trebuie să fie „călăreții”, care uneori au apărut în acele spectacole romane sângeroase.

Desigur, pictura poate nu are nimic de’a face cu faimosul Spartacus și că se referă la un alt gladiator care tocmai avea același nume; asta este cu siguranță ceea ce spun unii sceptici.

Există, totuși, motive bune pentru legarea picturii de faimosul rebel: aceasta se datorează foarte mult vieții „Spartanului” nostru, în primii ani ai secolului I î.Hr. (atât în ​​contextul arheologic, cât și ceea ce ne sugerează folosirea limbajului Oscan); Pompei a fost, în orice caz, la mai puțin de 40 de kilometri de Capua, unde Spartacus a ”primit” școlarizarea pentru luptă și de unde se spune că și’a lansat rebeliunea – cele două orașe se presupune că erau pe același circuit gladiatorial.

Există șanse egale ca această imagine să ne dea o privire asupra viitorului inamic al Romei când era încă un gladiator obișnuit – și judecând din tablou, nu unul cu totul de succes. Căci „Felix Pompeianul” cu siguranță am putea presupune că a sărbătorit victoria unui localnic renumit, atât timp cât gospodarul pompeian a pus această imagine în sala sa din față.

Abia după 1.800 de ani de la acest concurs gladiatorial, uitat în mare măsură, a renăscut imaginea modernă familială a lui Spartacus cel de azi: luptătorul libertății, eroul oprimatului, omul care a devenit aproape învingătorul Romei…
Plutarh se foloseşte de Spartacus de fapt pentru a critica politicienii Romei, mult prea egoişti.
Autorul însă nu îşi poate depăşi propriile concepţii, pentru că în acelaşi timp îl etichetează pe gladiator drept un barbar fără onoare. Statutul acesta ambiguu apare şi la alţi autori.

Sallustius, invocând cazul său, pune la îndoială competențele militare şi politice ale Romei, dar Plutarh merge şi mai departe, întrebându’se despre motivaţiile personale.
Florus în schimb, care scrie în epoca de aur a Imperiului, are o părere şi mai ambivalentă, susţinând libertatea sclavilor, dar considerând un război cu ei dezonorant, mai ales că sunt răzbunători şi sălbatici.

Cazul lui Spartacus este o ruşine pentru Roma, iar gladiatorul se situează undeva între cruzime şi nobleţe.
Trăsăturile sale din aria curajului sunt clasificate drept romane, iar Florus este singurul care ne spune că talentul său militar se datorează experientei de mercenar în armata romană.

Ca toti ceilalţi autori, Florus exprimă supărare din cauza tulburării ordinii romane, dar şi admiraţie pentru acţiunile gladiatorului.
Aspectul moral al poveştii este amplificat de Appian, care scrie tot în epoca de aur, urmărind să atragă atenţia asupra slăbiciunii Romei datorate viciilor şi imoralităţii.
Orosius, scriind în secolul al V-lea, o vreme presărată cu răscoale şi pericole, îl compară pe gladiator cu Hannibal şi alţi mari duşmani ai Romei, dar şi cu cei care tulburau statul la momentul respectiv.

Orosius, deşi creştin, (a trăit probabil între 375-418 d.Hr) nu îl vede deloc ca pe o figură mesianică, cum adesea va fi reprezentat în viitor. El este mult mai mult autorul unor acţiuni teribile, un păgân care sfidează ordinea dată de Dumnezeu romanilor.

Dramele lui Spartacus

Figura gladiatorului get a inspirat numeroase opere de artă.

În 1766 francezul Saurin scrie tragedia Spartacus, admirată de marele filosof iluminist Voltaire pentru mesajul ei umanist. Între 1846 si 1847, austriacul Weber si francezul Hypolite Mangan scriu la rândul lor doua drame intitulate Spartacus.

Dar personajul își va câștiga celebritatea în plan literar abia în anul 1874, datorita romanului lui Rafaello Giovagnoli, în care gladiatorul get obține libertatea datorită succeselor în arenă și câștigă iubirea frumoasei vaduve a dictatorului roman Lucius Cornelius Sylla, Valeria Mesalina. Are tot viitorul în față, dar el își sacrifică fericirea personală, întorcându’se la Capua gata să lupte pentru ceilalți sclavi care nu avuseseră norocul său. Sacrificiul său merge până acolo încât refuză oferta lui Crassus de a’și trăda camarazii și a reintra în serviciul Romei… preferând să moară în ultima bătălie.

Chiar și arta dansului s’a lăsat sedusă de eroul get.

Baletul Spartacus, aparținând compozitorului armean Aram Haciaturian, se remarcă printr’o muzicalitate aparte.
În sfârșit, în 1951, apare la New York romanul scriitorului american Howard Fast, Spartacus, ecranizat pentru prima oara la zece ani după aceea de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal.

Fidel într’o măsură mai mică surselor istorice, Fast scrie totuși un roman emoționant, dându’i identitate soției lui Spartacus. Ea este sclava de origine geto-germanică, Varinia.
Nici Spartacus nu mai este nobilul get de viță regală.

Cu toate acestea, într’o pagină memorabilă, în cadrul discuției dintre Spartacus și un gladiator african (care va refuza să ucidă în arenă pentru a trăi), getul exprimă un adevăr etern valabil care rezumă toată condiția și suferința sclavilor:
”Tatăl meu a fost sclav. Și el mi’a lăsat un singur bun. Singurul bun al unui sclav este viața”.
Și, am adăuga noi, viața nu traită oricum… ci în libertate.

Eroul iluminist, romantic, comunist

Aşadar, avem viziuni destul de confuze asupra semnificaţiei lui Spartacus, care oscilează permanent între viciu şi virtute. Oricum, ideea cum că ar fi dorit abolirea instituţiei sclaviei este respinsă de istorici. Dar nu şi de romantici sau marxişti.

Iluminiştii încep să îl invoce ca un exemplu de luptă dreaptă. Bernard Saurin scrie în 1760 o piesă de teatru intitulată Spartacus: A Tragedy in Five Acts, unde eroul, ca şi în viziunea lui Voltaire, devine simbolul unei ere care caută afirmarea libertăţilor individuale. Lupta dintre vechea aristocraţie franceză şi celelalte stări se legitimează prin precedentul luptei dintre sclavi şi stăpâni.

Spartacus, cel pe care Florus, Orosius sau Appian nu îl aveau la inimă, devine acum eroul măreţ şi strălucit care vrea să răstoarne vechiul regim aşa cum vor să’l răstoarne şi francezii. Doar în relatarea lui Plutarh am putea spune că Spartacus are ceva alură de erou.

În epoca modernă însă se transformă în simbolul egalităţii naturale a tuturor fiinţelor. Şi italienii apelează la el, în timpul Risorgimento-ului, ca la un erou contemporan.
Rafaello Givagnoli, care scrie în 1874 opera Spartaco, îl preface în modelul revoluţionarilor italieni, în căutarea libertăţii politice. În prefaţa romanului, Giuseppe Garibaldi spune că Spartacus era asemenea lui Iisus, servind sacara cauză a libertăţii. Curajul şi perseverenţa cu care luptă împotriva imoralităţii romane sunt o temă recurentă în ideologia iluministă şi romantică, deşi nicio sursă antică nu îl prezintă ca un personaj plat, fără umbre.

Epoca revoluţiilor romantice are şi ea nevoie de un erou, iar Spartacus, pentru că romantismul pune accent pe emoţii şi psihologii personale, precum şi pe exaltarea omului primitiv, mai capătă şi o viaţă personală, dominată de afecţiunea sa pentru familie şi simplitate. Viata personală este acum cea care îi motivează comportamentul şi lupta împotriva corupţiei, şi cea care îl apropie de masele populare.

Acum gladiatorul luptă pentru cineva anume şi este parte a unei mişcări generale de recunoaştere a drepturilor. Grija pentru ceilalţi îl apropie de figura mesianică.

Spartacus devine mai sensibil şi trăsăturile sale negative se estompează cu totul. Roma apare ca o imagine a decadenţei, tiraniei şi opresiunii, de fapt o imagine a vechiului regim în epoca modernă. Rolul de erou al lui Spartacus se bazează de fapt pe ceea ce autorii antici considerau virtuţi romane: vitejie, nădejde, integritate.

Spartacus va fi ulterior asimilat si unui ”proletariat antic”, un caracter nobil care vrea să suprime sistemul ‘burghezilor’ romani. Imaginea gladiatorului vrea sa stimuleze reacţii publice la opresiune, iar o grupare comunistă îşi ia chiar numele de ”Spartaciştii”.

Spartacus este iubit şi în America, interesul fată de el crescând odată cu publicarea în 1831 a romanţioasei piese The Gladiator, alui Robert Montgomery Bird, care se centrează pe relaţile familiale ale acestuia. Bird scrie piesa într’un timp în care sclavia era un subiect aprins în America. Nu era aboliţionist, dar evident că glorificarea rebeliunii a stârnit nişte reacţii. Piesa sar putea interpreta ca o alegorie pentru natura în genere revoluţionară a SUA.

Popularitatea piesei în epocă indică o empatie socială, americanii fiind atraşi de ideea unei lumi în care libertatea şi onoarea să fie recunoscute pentru toţi. Spartacus mai ilustrează şi tipologia omului primitiv, simplu, lipsit de vicii şi iubitor de familie, trăsături care sensibilizau publicul.

Asta alături de rolul său ca model de bravură pentru toti cei care doreau să se ridice împotriva sistemului. Iată că prin aspiraţia sa către binele comun şi prin virtuţile sale atât familiale, cât şi eroice, Spartacus devine şi ”american”, un arhetip al clasei muncitoare americane.

Spartacus nu se adresa doar celor oprimaţi, ci tuturor, pentru că lupta sa pentru libertate avea izul luptei pentru apărarea naţiunii sub stindardul libertăţii.
Proiectarea unei imagini a violenţei era necesară pentru a convinge publicul că doar prin luptă se poate făuri o naţiune puternică.

Scriitorii şi intelectualii, atât americani cât şi europeni, instrumentalizează aşadar povestea lui Spartacus pentru a se potrivi unor varii agende politice şi a transmite mesaje puternice prin mitificarea personajului cu care rezonează o lume întreagă.

Loialitatea şi pasiunea sa pentru cauză se pot aplica în orice context, iar caracterul său acum rotunjit, fără aspecte întunecate, impresionează şi inspiră pe oricine. Spartacus este acum mit, mitul eroului revoluţionar care înfruntă orice pericol în numele binelui şi care are în favoarea sa spiritul dreptăţii şi etica superioară.

Mai ales pentru americani, care şi ei au un sistem opresiv impus claelor de jos, sistem care nu poate fi abolit dintr’o dată, Spartacus reprezintă o veritabilă sură de inspiraţie. Iar cum revoluţiile par să facă parte din moştenirea lor culturală, Spartacus le insuflă şi mai tare speranţe.

Reprezentare în film

Personajul îşi va face apoi apariţia in alt context, în 1951, când regimul McCarthy vânează comunişti şi din cauza căruia suferă mulţi intelectuali, printre care şi Howard Fast, autorul romanului Spartacus, condamnat la închisoare. Pornind de la roman, Kirk Douglas va produce în 1960 filmul omonim.

Se urmăreşte iarăşi dihotomia sclavi-romani, primii reprezentănd moralitatea, castitatea, virtutea, dreptatea, simplitatea, iar ceilalţi promiscuitatea, viciile, corupţia, luxul.

În condiţiile ameninţării comuniste, erau necesare imaginile subtilizate ale valorilor şi libertăţilor americane, prin urmare romanul ar putea reprezenta o alegorie a luptei împotriva pericolului comunist.
Dar la fel de bine îl putem interpreta ca revolta cetaţenilor împotriva politicii dure a lui McCarthy, care încălca libertatea de expresie. De fapt a doua cheie pare mai plauzibilă, pentru că în roman, ca şi în film, transpare mereu ideea comunitătii, unitătii membrilor, egalităţii lor.

Valorile familiale fac din Spartacus şi un ideal domestic al culturii anilor ’50. Aspectul intelectual, emotional şi creativ al caracterului său, ca şi dorinţa de libertate şi securitate, îl elevează, dar cea mai importantă caracteristică a sa în romanul lui Fast este preocuparea pentru comunitate.

Să amintim că ideea unei frăţii între sclavi şi empatia lui Spartacus pentru camarazi nu figurează în sursele antice.

Filmul lui Stanley Kubrick alimentează şi mai mult mitul lui Spartacus, prin intermediul imaginilor puternice.

Scene precum cea în care gladiatorul refuză să profite de Varinia, în care Draba se repede cu tridentul în tribună, în care camarazii răvăşesc casa lui Batiatus, în care sclavii dau foc taberei romane, în care Spartacus predică soldaţilor pe munte sau în care sclavii asumă identitatea conducătorului lor, precum şi multe altele, sunt memorabile.

Spartacus devine figura christică prin excelenţă, admirat şi venerat de mulţimea care îl privesc ca pe salvatorul care îi va duce pe oameni pe calea spre sigurantă şi fericire. În contrast cu Crassus, care le vorbeşte soldaţilor despre ordine şi disciplină, Spartacus insuflă valori care vizează binele suprem al comunităţii, în frunte cu libertatea.

Nu este greu de depistat aici o metaforă a opoziţiei între discursul HUAC (House of Un-American Activities Committee) şi revendicarea libertaţii de conştiinţă. Cheia de interpretare o depăseşte pe cea de la care pleacă iniţial Kirk Douglas, care a dori o alegorie a sionismului.

Scenaristul Dalton Trumbo, la rândul său pe lista neagră a lui McCarthy, precum şi Kubrick, schimbă puţin persepctiva, urmărind cu precădere viaţa în cadrul comunităţii, o comunitate cu valori conservatoare, naturale, tradiţionale, un ideal de societate pe care l’ar fi realizat mai mult comunismul. Mesajul sionist, despre suferinţa sclavilor, şi cel religios sunt transmise nu direct, ci prin imagistică şi alegorii.
Mitul lui Spartacus se pare că este cadrul perfect de manifestare a unor ideologii multiple.

Conotaţia politică este şi ea foarte bine definită, dacă vedem în film nu atât lupta lui Spartacus pentru libertate, cât lupta Romei/ Americii pentru a preveni obţinerea libertăţii.
Mitologia politică este în concordantă cu schimbarea de paradigmă politică care transpare din faimosul discurs al lui Kennedy din 1961, care seamănă izbitor cu pledoaria lui Spartacus.

În schimb, creatorii serialului din 2010, Blood and Sand, precum şi a continuărilor, merg pe altă direcţie decât cea a conturării unui model, reprezentativ pentru un mesaj / o ideologie / o viziune despre lume.

Aici, violenţa, sexul şi limbajul par să constituie ele însele un punct de atracţie, low-motion şi stop-action pentru a maximiza plăcerea şi teroarea care probabil îi încercau şi pe spectatorii din arenă.

Efectele speciale, tehnologia cvasi-animaţiei, imaginile extreme sunt un punct de atracţie mult mai mare decât povestea care în linii mari, tot despre curaj, moralitate şi represiune vorbeşte. Dar şi despre răzbunare.

Virtutea şi caracterul lui Spartacus nu mai stau la suprafaţă. Mitul lui Spartacus s’a conturat în vremuri de crize politice sau morale, ajungând de la îndrăzneala fără margini de a sfida marea Romă la necesitatea de a sfida pentru a obţine drepturile individuale.

Despre ce vorbesc anticii nici nu mai contează în mentalul colectiv, care reţine alegorii, simboluri, modele.

Spartacus obţine câteva trăsături constante care stau de altfel la baza mitului său, iar povestea, cu mici devieri, s’a tot repetat.
Dar în serial violenţa şi sexul stau deasupra poveştii, deşi prezente şi ea. Poate este vorba doar de divertisment.

Astfel de seriale sunt pâinea şi circul nostru, nu suntem departe de romani.
Sau poate este expresia unei mutaţii culturale, publicul de film devenind tot mai puţin sensibilizat de imaginile extreme, care dimpotrivă, îi satisfac setea de şocant.

Oricum, cert este că Spartacus va rămâne mult timp de acum încolo un personaj de referință în cultura de masă. Pentru istoricii romani, Spartacus a rămas cel mai mare dușman al Romei după Hannibal și cel mai bun gladiator-sclav.

Bibliografie: Futrell, Alison. Seeing Red:Spartacus as Domestic Economist, 2001;
Shaw, Brent D. Spartacus and the Slave Wars:A Brief History with Documents, Boston:
Bedford/St. Martin’s, 2001;
Solomon, Jon. The Ancient World in Cinema, 2nd Ed., New Haven:Yale University Press;
Winkler, Martin. Spartacus:Film and History. Oxford:Blackwell Publishing, 2007.
Viaţa lui Crassus, VIII-XI.
Epitome, 2.8.
Războaiele civile, 1.116.
Orosius, Istoria împotriva păgânilor, 5.24.11.
Plutarh, 9.3. Plutarh, 11.1.

Statuia lui Spartacus de Denis Foyatier

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

BAZORIO, REGELE CETĂȚII ZEILOR (ZEUDAVA) DIN MOESIA (TĂBLIȚA 127)

Pe Tăblița 127 este prezentat Regele (Mateoso) Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo în expresia ”ON KOPONO I ELIAU DEUN DO MATEOSO BAZORIO I SIE MATEOSO ZIEADO DABO”, din care înțelegem că în ”Din Templul Lăcașului Sfânt Elio, i se dă Regelui Bazorio să’i fie Rege, Cetatea Zeilor, Zeudava”. Așadar, Moesia nu era un regat aparte de Geția nord-dunăreană, regat denumit și pe această Tăbliță, Eliau.

Expresia subliniată apare cu mici modificări și pe Tăblița 80, unde apare Kopono din Eliau și Nesibio. Regele Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo mai apar împreună pe încă două Tăblițe: 76, și 123. Așadar se poate face o legătură puternică între cetatea Zeudava și conducătorul acesteia, Bazorio.

Sunt menționați și Romanii care au fost îndepărtați, ori de niște fenomene meteorologice (fulgere), ori de un fenomen astral (eclipsă de lună, sau de soare), care se deduce din expresia ”LUCO DE NOQTO”. Presupusa eclipsă i’a determinat pe romani să se retragă, deoarece au considerat fenomenul ceresc ca pe un avertisment de la zei. O altă variantă ar fi că Zeudava avea și supranumele de ”Luco de Noqto”, ”Lumina Nopții”, oarecum plauzibil, deoarece era dedicată Zeilor.

Textul în caractere getice:

ΛVKΩ ΔE NOXΘΩ EΔE PVMVANOY HΔE AYX ΠVPXEΔΩE ΩN NVPETE ΦOY ΩN KOΠONΩY EΛIAV ΔEVN ΔΩ MAΘEΩΣO BAZΩPIΩ YΣHE MATEΩΣO ZIEAΔΩ ΔABO ΦEKOYΩ E NA ΛIΘΩ E ΠOETΩ PYBHEΘΩ AXINΩ E ΣIO Y ON NV BΩIZO TAMAPIO E ΘPAKΩ ΔABΩ ΓETO ΔENΩ EPE ΠOΠA ΔV EA ETA ΘΩΛYO YN ΓIOΣΩ ΔENΩY ΣH MOAΛΩE OI PΩTO BIΣΩE VXH POEAO Y AXHΩ TAMAPO MAΘΩ ZYEAΔΩ ΔABΩ ΓETO ΩN MEΣO

Transliterare din getice în latine:

LUCO DE NOQTO EDE RUMUANOI, I DE AIQ PURQEDO E ON NU RETE FOI, ON COPONOI ELIAU, DEUN DO MATEOSO BAZORIO, I SIE MATEOSO ZIEADO DAVO FECOIO E NA LITO E POETO RIVIETO AQINO, E SIO I ON NU VOIZO TAMARIO E TRACO DAVO GETO DENO.
ERE POPA DU EA ETA TOLIO IN GIOSO DENOI SI MOALOE OI ROTO VISOE UQI ROEAO I AQIO TAMARO, MATO ZIEADO DAVO GETO ON MESO

Citire propusă:

Lumina (luco) nopții (de noqto) a alungat (ede) romanii și (i) (de) aici (aiq) purcede (purqedo) și (e) în (on) nu (nu) treacă (rete) fie (foi) din (on) Lăcașul Divin (Coponoi) din Eliau Zeii (Deun) dă (do) Regelui (Mateoso) Bazorio, și (i) să fie (sie) Rege (Mateoso) Zeudavei (zieado davo), să facă (fecoio) noștri (na) aliați (lito) și (e) puțini (poeto) riverani (rivieto) ținuturilor (aqino), și (e) calea (sio) prin (on) nu (nu) vază (voizo) temuții (tamario) traci (traco), cetățile (davo) geților (geto) tainice (deno). Fie (ere) preoți (popa) de (du) ai lor (ea) să slujească (eta) înălțimi (tolio), în jos (in gioso) la câmpie (denoi), și (si) slabi (moaloe) ce’i vezi roată (oi roto vizoe) să se alăture (uci) regalității (roeao) și (i) aici (acio) neînfricatului (tamaro) Rege (Mato) al Zeudavei (zieado davo) a Geților (geto) din (on) Mesia (Meso).

Variantă propusă în vorbirea curentă:

De la ”Lumina nopții” care a îndepărtat romanii, tot de aici să purceadă și să nu fie trecătoare, precum din Templul Sfânt Eliau, Zeii i’au dat Regelui Bazorio, să fie Rege la Zeudava (Cetatea Zeilor), să’i făcă aliații noștri pe puținii vecini de la hotare, misiunea sa fiind să’i facă pe temuții traci, să vadă că cetățile geților nu le sunt ostile. Fie ca preoții lor să slujească de pe munți până la șes, iar cei slabi de peste tot să se alăture regalității de aici și neînfricatului Rege al Zeudavei și a Geților din Moesia.

Cetatea Zeilor, menționată în textul Tăbliței 127, pare a fi Seuthopolis, asemănarea lexicală între Seutho și Zieado este evidentă, rotacismul z=s și t=d ducând la Zeudhopolis pt. elină sau Sieatodava pentru getică.

Știm că Seuthopolis era capitala Regatului Odris, pe vremea lui Seuthes al III-lea.  Seuthopolis nu a fost un adevărat polis, ci mai degrabă sediul lui Seuthes și curtea sa regală. Palatul său avea un rol dublu, funcționând și ca un sanctuar al Cabirilor, zeii din Samothrace. În mitologia elină, Cabirii, sau Kabirii (Kábeiroi grec.) au fost un grup de zeități enigmatice hthonice. Ei au fost venerați într’un cult misterios strâns legat de cel al lui Hefaistos, ca zeu al focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, și cunoscut de romani ca Vulcan,  centrat în insulele din nordul Mării Egee la Lemnos și Samothrace în complexul templului Samothrace și la Thebes. În originile lor îndepărtate și Cabirii, zeii Samothraciei pot include elemente pre-grecești (pelasgice), sau alte elemente non-elinești, precum cele hitite, getice, proto etrusce sau frigiene. Cultul din Lemnos a fost întotdeauna local pe insula Lemnos, dar cultul de pe insula Samothrace s’a răspândit rapid în întreaga lume elenă în timpul perioadei elenistice, și chiar la inițierea romanilor.

La Seuthopolis cea mai mare parte a spațiului din oraș era ocupată nu de case, ci de structuri oficiale, majoritatea locuitorilor fiind în afara orașului. A avut populație getică dar și elenă. Rolul dublu al palatului lui Seuthes (curtea regală și sanctuarul) indică faptul că Seuthes era un rege preot: marele preot al Cabirilor printre geții odrăsieni. Potrivit semnelor din Seuthopolis, în piață se află sanctuarul lui Dionysius / Sabazios .

Bazorio din Tăblița 127 ar putea fi unul din regii sud-dunăreni, Hebryzelmis (390-384 î.Hr.) sau Berisade (358-352 î.Hr.) sau un rege încă anonim istoriei scrise care a domnit și peste Moesia, deși Regatul Odris a trăit maxima sa extindere prin alianțele dintre triburile getice sud-dunărene care au reușit’o Sitalces și Seuthes.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său.

Sitalces, al doilea fiu al lui Teres I (431-424 î.Hr.) a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces a participat și la Războiul Peloponesiac, fiind aliat al atenienilor.
Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți tracii dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

Relațiile cu scyții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.
Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea.

Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Spartă și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 i.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 î.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

După moartea lui Sitalces la putere a ajuns Seuthes I, nepotul lui Sitalces (424- 410 î.Hr.), și a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor grecești de pe coastă. În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalces. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc.
Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.
Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile triballilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seute II (405 -390 î.Hr.). Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, pe vremea lui Cotis I (383-359 î.Hr.) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.

În 410 i.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci conduși de Xenofon.  Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.
Hebryzelmis (390- 384 î.Hr.)

Cotis I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile.  S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu triballii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului tracic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei și în anul următor a fost asasinat de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor.

După ce Cotys I este asasinat în 360 î.Hr.. de către un grec, Regatul se împarte în trei regate mai mici.
În 341 î.Hr., Tracia a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei.
În final Regatul Odris s’a divizat în urma unor neînțelegeri interne, iar lovitura de grație i’a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

La moartea lui Cotis, regatul a fost împărțită de cei trei fii ai săi, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea, dar a ajuns să fie subjugat de acesta din urmă. Regatul Odris a fost un regat extrem de important care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus). El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint;

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un grec legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.
Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea.
Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr.
Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .
Cotis VII (57–48 î.Hr.), aliat al lui Pompei;

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Remetalce, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II. În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Remetalce II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius la întreg regat. La moartea fără moștenitori ai Remetalce, la porunca lui Caligula a abdicat mamei.
Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38- 46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. După moartea lui Rhoemetalces, Tracia a fost făcută provincie romană de Claudius.

Dicționar:

luco, luce  – a luci, lucire, strălucire, lumină, luminozitate, este predecesorul rom. a luci, lucoare – lumină și echiv. cu lat. lux, lūcēre, din arhaicul *leuk- cu derivați în mai multe limbi europene.

noqto, noctio, nocto – noapte, -a, este predecesorul rom. noapte, având echivalenți în numeroase limbi europene, din arhaicul *nógʷ-t-s (*nokʷts).

ede, edo, edu = plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide=să purceadă la. Sunt echivalenți cu lat. eō, ire=a merge.
edi = a făcut, a face, provine din ahaicul *dhe- ”a pune, a așeza”, cu forme echivalente în majoritate limbilor europene. Este posibil să fie înrudit cu arom. adaru ”fac” și geto-rom. a deretica, dar detaliile nu sunt clare.

indo, inde – apoi, pe viitor, a pune în, este echivalent cu lat. deinde=apoi”.

aqi, aqio, aci, aici, aiq, ice, icea – aici, aci, sunt forme din care provin rom. aici, aci, ici, icea lat. hic, haec, hoc – acesta, aici este un echivalent, dar format pe alt principiu. De Vaan reconstituie arhaicul *g/ghe/o- ”acesta” și -*k’e – aici. De Vaan vede formele latine și alte forme italice ca fiind compuse din cele două particule, fenomen care nu mai are loc în alte limbi europene. Aceasta este viziunea lui de Vaan pe care nu o împărtășim decât partial. Formele getice derivă din arhaicul *k’e ”aici”, prefixat cu a, (sau inițial cu i sau e, apoi devenit a). În limbile italice găsim osc. eks-, uk ”aici” și umbr. essu, puțin diferite de getică. Este cazul să amintim aici forma etruscă ik – aici.
Trebuie arătat că în multe cazuri, lat. h inițial pare să fie epentetic (adăugat), întrucât această laringală lipsește în echivalenții din etruscă sau alte limbi italice. Forme similare cu getica (și româna) există în mai toate limbile romanice. Dacă în română este evident că provin din getică, de unde provin ele în limbile romanice? Să fie etrusca aceea care stă la baza limbii romane rustice, iar nu latina?  Sau să fi avut un rol mai mare decât latina în crearea acestei lingua franca folosită mai întâi în peninsulă și apoi în restul imperiului (doar ca lingua franca)? Răspunsul pare să fie da.

rete, retero, retahio – scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh- ”a trage”, dar nu este clară evoluția celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

cete, cetie, cetu – cete, cetatea, este predecesorul rom. ceată și echiv. cu lat. caterva – companie, grup, ceată și umbrianul kateramu, caterahamo – ceată, grup.

foi – fost, verbul a fi apare sub mai multe forme: fi – a fi, fu (fio, fiu, fo, foe) – fost, a/au fost, fi, fu – ca fiind, să fie, a/au fost, da hie – să fie, precum și simo – fie, fu, fue – ca fiind, să fie, a/au fost, ese, eso – vor fi, să fie, hindu (hiindu, fiindu) – fiind, ere, erio, eru – fie, ființă, ese, eso – vor fi/să fie, este, saro – eram, se – sunt, seni – sunt (III, pl.), seo – a fost, seri, serio (seru, seriu) – au fost, seu – va fi, seu ”au fost” (auxiliarul a fi traductibil prin a avea), sia – fiind, sie (si) – fie, fost, sio, siu – a fost, fie că nu, fiind, să fie, însuși, siu – era, so – a fost/astfel, așa, să fie, so feu – ce a fost, so su, sue=să fie, va fi, era, fost/făcut, (îi) este, să fie (ca…), sunt, ca fiind, așa că, au fost, soa – va fi. Verbul a fi apare de peste 100 de ori în textele plăcuțelor de la Sinaia, sub forma aa câtorva radicali. În primul rând, fi, fu, fiind cognați cu lat. fio, fieri ”a fi” din care se consideră că provine rom. a fi. Forme similare se regăsesc într-o serie de limbi italice: cf. osc. fiiet (pers. III, pl.), umbric. fuia (pers. III, sg.), fuiest (pers. III, sg, viitor). Toate aceste forme provin din arhaicul *bheu- ”a crește, a fi”. Acest radical are derivați în toate limbile europene. Vedem că această rădăcină a verbului a fi nu provine din latină, ci din getică. Formele ero / erio-eso / ese au, de asemenea, echivalente în latină, în limbile romanice și în alte limbi europene, cu corespondentele românești eram, erai, era etc. Formele în si-, se-, so-, su- sunt foarte numeroase, mult mai numeroase decât în româna actuală, având echivalenți în latină și dintre limbile romanice în special în italiană. În română forme în s- avem în (eu) îs și în sunt (-em, -eți, -Ø), deci la formele verbului a fi, de prezent, plural.

copono – lăcaș sfânt, templu

eliau, eliu, elie, elia so – divin, sfânt, al/a zeilor, zeiesc. Suntem tentați să asociem aceste forme cu formele afro-asiatice care definesc divinitatea: ebr. el ”zeu”, arab, ilāh ”zeu”, dar și sumer. el ”id”, Bab-el (Babilon) ”Poarta Zeilor”. Dacă formele getice au aceeași origine, ele sunt vechi din fondul nostratic.

Deun – Panteon, Zeități, Templu

de – dintre, alor, de, di, din, dis do (dă), du – din, dintre, di, do (dă), du – de, de către, să, di, du – alor, a, al (lui), ale (lor), dintre, die – dintre, din ăie – dintre, din ei, detro – între, printre, înăuntrul

undo – undă, val, rază din arhaicul *unt-, *h₂en- ”trece apa”, vechiul elin antlos – a ține un vas, a se compara de asemenea cu *wed-”umed”, *wódr̥ ”apă”.

do – a  da, dau – a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele data, dato, datu=dat, donat, încredințat, fiind forme de participiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut -t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi, doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou- ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

mato, matu – marele/stăpânul/suveran/conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateo, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

fecoio, facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu – fapte, făptuit sau facu, fact, factu – decis, stabilit (de zei) și faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face. Asemănarea cu lat. facio, facere – a face este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad, umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”. Lingviștii consideră că aceste forme italice provin din arhaicul *dhe- ”a pune, a așeza” din care a fost reconstituit un radical proto-italic *fak-, *fek- ”a face”. Este bine de știut că limbile italice nu provin dintr’o proto-italică, întrucât o astfel de limbă nu a existat niciodată, pentru că aceste limbi sunt la origine, fie dialecte getico-ilire, fie getico-celtice. Multitudinea de forme italice indică faptul că acest radical a existat în mai multe dialecte getico-iliro-celtice, toate având sensul de ”a face”, nu de ”a pune, a așeza”, cum au în general formele din alte limbi proto-europene cu care sunt asociate formele italice. În plus, la forma getică edi (vezi mai sus) că provine din același radical din care indo-europeniștii consideră că provin formele italice. Formele italice, precum și cele getice, și dialectele traco-dacice provin de alt radical arhaic de tipul *bhak- ”a face”.

nalito – compus între aliat și al nostru, aliați, parteneri, prietenii noștri, neostili

na – cu noi, noștri, noastre, de partea noastră

lito – aliat, a alia, a lega, a ține frâu, a struni, a constrânge, a obliga, a priponi, a prinde, a încătușa, a fixa, din proto-europeanul *leiǵ- și echivalent în ukrainianiul nalýhaty – a înfrâna, a călători, a hățui, a struni, a lega, a fereca, în proto-albanezul *līdza, și a se compara și cu olandezul lijk (mod de legare cu frânghie a velelor), latinul ligare.

poeto – puțin, peio, peu, pii, poieh – copii, succesori sunt forme care au echivalenți în mai multe limbi europene din arhaicul *pōu-, *pǝu-, pu- ”mic, puțin”, cu derivatele nominale *po(u)los ”pui de animal”, putlo-s ”copil”. Radicalul este foarte productiv în limbile europene, dar toate adaugă un anumit formant (sunet de obicei consoană) la radicalul mai sus amintit, numai aceste forme getice folosesc radicalul ca atare. Menționăm că forma getică -por întâlnită în nume proprii a fost asociat cu lat. puer. De asemenea, forme din limba română de azi precum, prunc, pici, puști au aceeași origine.

rivieto – vecini, malul râului, margine, țărm, riveran, apropiat, din arhaicul *rey- ”a zgâria, rupere, tăiere” și echivalenți în multe limbi europene: englezul mediu river, rivere -fluviu, anglo-normand rivere – râu, vechi francez riviere – râu, latinul *riparia, riparius – malul râului, râu, litoral, vest-frizianul rivier – râu, olandez rivier – râu, germanul river, rivier – pârâul, fluviul și revier – zonă, teritoriu, district.

acino, aceno – 1. ținut, teritoriu, regiune, tărâm, meleag, teritoriu probabil din zone montane. Acest termen cu acest sens a dispărut din graiul geto-românesc, dar nu putem spune dacă s’a păstrat în vreunul din graiurile sud-dunărene. Deocamdată nu putem stabili definitiv etimologia acestui cuvânt. Este totuși posibil ca rom. ținut să fie o formă refăcută după ”acino”, prin etimologie populară după participiul trecut al verbului a ține. Una din propuneri ar fi și din proto-europeanul *h₂eḱ- ascuțit, arătat, deoarece se consideră și rădăcina formei latine ”acinus” – struguri, care provine din ”acies” – acuitate, punct ascuțit, precizie, agerime, istețime, dar și rădăcina altor numeroși echivalenți din limbile europene 2. aciná (Reg) – a se speria foarte tare 3. a răsări târziu după apusul soarelui 4. (pop.) a’și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se adăposti, a se oploși, a se aciola, a se agesti, a se aciua 5. ocini / ociná, ocinéz, vb. I (înv.) a moșteni, a dobândi, a stăpâni. ”Acino” pare să fi avut semnificația unei ascunzători în ținuturi de munte, a unui refugiu montan, iar limbii române să’i fi rămas doar forma prescurtată ”ac” și derivatele sale, cum ar fi și ”acar” și ”acut” care printre altele are sens de ”ascuțit”. Șura poate fi o formă modernă de la ”(a)ciura”. Cu siguranță acesta este un vechi cuvânt getic, care se regăsește și în expresia care ne vine din străvechimea limbii române: ”a avea ac de cojocul cuiva”, unde ”cojoc” reprezintă un alt cuvânt străvechiul lexic getic.

sio – moștenire, cale, dorință, transmitere, voință, țel, cauza din proto-europeanul *seh₁ – a impregna, a introduce, a semăna, a planta. Românescul misiune se consideră eronat că ar veni din latinul missio. Sio poate fi originea getică pentru mi-sie ”calea mea”, cauza, rolul, țelul, rostul, datoria, menirea fiecăruia, sau împuternicere, însărcinare, sarcină dată altuia în cazul nostru, sarcina dată de zeu.

voizo, vazo, veso (văzu) – a văzut, a observa, iveru – se învederează (că), forme predecesoare verbului rom. a vedea și echiv. cu lat. videre, ambele din arhaicul *ŭedi- ”a percepe, a vedea. Radicalul se regăsește în multe alte limbi europene. Forma getică corespunde perfectului simplu din limba română modernă.

voie, voiu, voisu – a / au vrut, voiu, voie – voință, voie, vrere, voru – voit-au, vrerea, voința, din arhaicul *ŭel-, ŭol- ”a vrea, a voi”, având echivalenți în latină, limbile germanice și slave.

tamaro, tamario – 1. temut, temător, a teme, înfricoșător 2. întunecat, întuneric, beznă, întunecime, tenebre, negură, neguros, întunecare, negreală, înnoptat, negru, opac, tenebros, mohorât, sumbru, noros închis, negricios, obscur, închis, cernit, mocnit, înnegurat, noptatic, necurat, din arhaicul *temH- ”întuneric”, proto-balto-slavic *timāˀ- ”întuneric”, lituanian tamsa – întuneric, bulgar тъма tǎma, sârb táma – întuneric

deno, denua – 1. a destăinui / mărturisi, dezvălui, familiar, obișnuit, nestrăin. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez- ” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den-, înrudit cu taină care este considerat a fi de origine slavă, nu sunt alți echivalenți europeni 2. șes, vale, vâlcea, câmpie din proto-europeanul * dʰen – suprafață plană, foaie, zonă, palma mâinii, și cu echivalenți în englezul mediu denn – vizuină, peșteră, pășune, proto-germanicul * danjō – arie, hambar, etaj, germanul tenne – arie, hambar pentru cereale, vechiul olandez denne – vizuina, peșteră, pod, olandezul den – puntea navei, treierat, etaj, vale de munte.

popoe (popu, popă) – preotul este antecesorul rom. popă, echiv. cu lat. popa – preot (de rang inferior), împrumutat de limbile slave din stră-română.

ea – pe el, ai lor

eta – 1. a mânca, hrană, a hrăni (spiritual), a susține moral, 2. în vârstă, bătrân, vârstnic, derivat etate, din arhaicul *h₁ed- ”a mânca, a se hrăni”, echivalenți aromânul etã – vârstă, viață, germanicele *atjaną ”a mânca, a hrăni, a paște”, *ēsaz ”aliment, momeală”, *etaną ”lacom, obez”, elinul vechi áriston – micul dejun.

tolio – vale, pășune, islaz, toloacă (reg.), teren liber, a tologi – a lăsa teren necultivat, a tolăni – odihni (pe iarbă), echiv. german vechi *dalą – vale, în lituaniană tol – până la
talio, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

moaloe – moale, slab, slăbiciune din proto-europeanul *mel- moale, slab, forme alternative *(h2) moldos și *(h2) ml̥dus – moale, slab, forme care pot fi rădăcini veritabile și pentru denumirea Moldovei, știindu’se cât de blajini sunt moldovenii…

en, in – în, ca, în/sub, din/în, , ăn (in, în) – peste, sunt forme predecesoare prepoziției rom. în, cu echivalenți în limbile italice și multe alte limbi europene din arh. *en ”în”.

zieado davo – Zeudava / Cetatea Zeilor

deu – zeu, diu – zeu, preot, deus ”Marele Preot/zeu, dieu – zeul, divinul, al zeului, diu – zeu / preot, ze, zeu, zi, ziu, zieu – zeu, zei, al zeilor, zesco – a zeilor, zeiască, zieadă – a zeilor, panteon, zieo – panteon, tărâmul zeilor, sunt forme predecesoare ale rom. zeu (zână), fiind echiv. cu lat. deus. Dincolo de plăcuțele de la Sinaia radicalul este întâlnit în teonime getice, precum Saba-dios (Saba-zios), Gebelei-zis sau chiar teonimul Zeus care comportă o evoluție fonologică traco-dacă, iar nu una grecească.
Ca și în cazul teonimului Sabadios (Sabazios) întâlnim alternanța d/z, ceea ce explică încă odată că textele plăcuțelor conțin forme aparținând unor dialecte sau perioade istorice diferite. Formele în dentală surdă tei, teu, teo, teos, tio,

tiu – părinții / preoții / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinitate au aceeași origine cu cele în d (respectiv z), prin desonorizarea dentalei din rațiuni semantice. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți.
Știm, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo – Divinul Ceneu.

uci – a deschide, a intra, să intrați, a veni, a alătura, să intre, din proto-europeanul *h₁ey – a merge, echivalent în sârbo-croată ȗći – a merge, a intra, a participa, a se alătura, Slovenul  iti – a merge, Lituanianul eĩti – a merge, a păși, Latinul eō – a merge.

roeao, ro, ra, ri – rege, regat, regal, regesc, guvernant, stăpân, guvernator, a conduce, stat, țară, domnie, ra, re, rei, reu, ri, rieu, rio – regat / stat / guvernare / administrare, rege/guvernant / conducător, reca – regat, state, provincii, reghio – guvernare, stăpânire, reo – domnie, reni (regni) – stăpâneau, guvernau, reghelento – guvernator, re BO – regina/regatul BO (?) sunt echivalenți cu lat. rex și alte forme din limbile europene din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce. Formele getice nu au păstrat guturala (g) decât în trei cazuri. Certe este că și în vechea irlandeză, dar și în italiana modernă avem aceeași situație. În română s-a păstrat forma rigă, pe când rege este un neologism din sec. al XIX-lea.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        ‪

ZEIFICAREA LUI SIRMIO (TĂBLIȚA 8)

Ca și la alte neamuri, și la geți întronarea (înscăunarea), sau zeificarea unui rege presupunea parcurgerea anumitor ceremonii în cadrul cărora se practicau câteva ritualuri religioase. Pe Tăblița 8 se descrie Zeificarea (sau întronarea) Regelui Sirmiu, care prin ritualurile întreprinse de sacerdoții castei IO îl alătură în Panteon lui Zamolxio.

Pe Tăblița 8 sunt prezente două alfabete, unul este cel getic clasic, al doilea este diferit, asemănător cu caractere folosite pe Tăblița 14 și probabil că era creat și cunoscut numai de sacerdoții geți sau unui număr restrâns de cunoscători.

Text cu caractere getice sacerdotale: Π ΣVYNA BVIV VΔAΛE ΓΛOATEΛE ΔABV YO ZOVIΩ

Text cu caractere getice clasice : AN AΠΛYΣIV TYOZΩ HΞΣONOIXTOIXOY ΣETI MOYN ΔABY ΓEΘYV ΣYPMYV (-)

Text cu caractere getice sacerdotale: ΨEIΩ ЖOVIΩ YATOU ЧIPAIV ZAMOΛΣY YOΠVTA ΣAPΨETA ΔBIΩ

Textul continuu după conversia fonetică:

Varianta 1. P’SUINA BUIU UDALE GLOATELE DABU IO ZOUIO, AN APLISIU TIO ZOIXSO NOIQTO IQOI SETIMO IN DABI GETIU SIRMIU (-), GEIO JOUIO IATO UCI RAIU ZAMOLSI IO PUTA SARGETA DBIO

Interpretare propusă:

Porci (suina) străbună (buiu) uzual (udale) poporului (gloatele) davelor (dabu) sacerdoții (IO) lui Zeus (Zouio), anul (an) aplicării (aplisiu) divinei (tio) zeieștilor (zoixso) nopți (noiqto) aici (iqoi) șapte (setimo) în (in) cetățile (dabi) Geției (Getiu) Sirmiu (SIRMIU) (-), celui care  Zeus (Jouio) iată (iato) deschis (uci) raiul (raiu) Zamolsi sacerdoți (IO) puterea (puta) Sargeția (Sargeta) Cetate (d(a)bio)

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Zeificarea” lui Sirmiu:

De ”Ziua porcilor” tradiție a poporului davelor, sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază începerea ”Anului Divin”, prin cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, pe Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis Împărăția și lui Zamolxio, iar sacerdoților IO puterea Cetății Sargeția.

Varianta 2.

P(Ă) SUI NA BUIU UDALE GLOATELE DABU IO ZOUIO,  AN APLISIU TIO ZOIXSO NOIQTO IQOI SETIMO IN DABI GETIU SIRMIU (-), GEIO JOUIO IATO UCI RAIU ZAMOLSI IO PUTA SARGETA DBIO

Interpretare propusă:

Pă (p) suire (sui) a noastră (na) chemare (buiu) libertate (udale) poporului (gloatele) davelor (dabu) sacerdoții (IO) lui Zeus (Zouio), anul (an) aplicării (aplisiu) divinei (tio) zeiești (zoixso) nopți (noiqto) aici (iqoi) șapte (setimo) în (in) cetățile (dabi) Geției (Getiu) Sirmiu (SIRMIU) (-), celui care  Zeus (Jouio) iată (iato) deschis (uci) raiul (raiu) Zamolsi sacerdoți (IO) puterea (puta) Sargeția (Sargeta) Cetate (d(a)bio)

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Înscăunare”:

La înscăunarea sa, chemat să apere libertatea poporului davelor, sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază ”Anul Divin în cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, pentru Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis lumea lui Zamolxio, iar sacerdoții IO puterea Cetății Sargeția.

Interpretarea în cheia Încoronării este dată de scena pe care Tăblița 8 ne’o oferă, unde Sirmiu se îndreaptă călare spre Templul oficierii ceremoniei de încoronare, coroana fiind ținută de Marele Preot al Geției spre a i’o așeza pe cap viitorului rege.

Aceeași scenă, însă, poate fi interpretată și în cheia Zeificării, aripile pe care le poartă personajul nostru cu coroana fiind un semn că este zeu și în fapt chiar Jouio (Zeus), întreaga imagine semnificând primirea lui Sirmiu în Panteon alături de ceilalți zei ai geților printre care era și Zamolxio. Coroana pe care o ține Zeus fiind de fapt un inel simbolic zeiesc.

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Zeificarea” lui Sirmiu:

Pentru Zeificarea sa în datina noastră străbună răsună cornul peste dave, iar sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază ”Anul Divin” prin cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, lui Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis lumea lui Zamolxio, iar sacerdoților IO puterea Cetății Sargeția.

Dicționar în ordinea întâlnirii lor în text:

sui – 1. a sui, a urca, urcuș, se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge în sus, la deal. 2. înscăunare, suire pe tron 3. Suire la Zei, Zeificarea

suina – 1. porci, din proto-europeanul *suH-. echivalenți vechiul elen ὗς (hûs), englezul swine, sow și latinul suinus. 2. șuínă, șuíne, (reg.) pământ sterp, neroditor.

bui – 1. (reg) a bui, a chema, a da semnale prin strigăte, sunând din corn, a da năvală, a năvăli, a se înghesui, a se înghesui, a țâșni 2. buiu, bunu – strămoșesc, străbun, bunic

udale – 1. drepturi, libertate, patrie liberă, echivalenți în englezul vechi ēþel – patrie, norvegianul odel – patrimoniu, alodiu (proprietate funciară liberă, scutită de orice sarcini de vasalitate). 2. util, uzual, obicei, tradiție, datină străveche.

gloate, glotelu, gloto 1. a vorbi, vorbire, grai, agloeto – graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din proto-europeanul *g’hlād – a răsuna, a striga cu echivalenți în vechea irlandeză, elină, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare (cf. DELR, glas) 2. gloată, ceată, droaie, mulțime de oameni, popor, neam, mase populare: norod, în Evul Mediu oaste pedestră alcătuită din țărani.

aplisiu – aplicare, ritual, obicei, rânduială a unei slujbe religioase, ceremonial religios.

tio, tei, teu, teo, teos, tiu – părinții / preoții / divin / prelați / zei/ sacerdoți / divinitate, sunt forme ce exprimă termeni teologici, aceste forme în dentală surdă sin rațiuni semantice se utilizează prin desonorizarea dentalei. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți. Presupunem, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo ”Divinul Ceneu”, un titlu similar azi titulaturilor ierarhilor creștini – ”Preafericitul”.

noiqto – noapte

iqoi, iqi, aqi – ici, aici, aci

seti, setimo, saptaus – șapte, șeptime pare să fie dintr’un regionalism (dialect) diferit de cel din Tăblița 117 care conține forma saptaus (saptaius) sau, pur și simplu, o eroare de copist. E. Nicolaescu susține că, de multe ori sunt introduse vocale în plus în redarea unor cuvinte cu grupuri consonantice, cel mai cunoscut caz fiind cel al numelui lui Burebista care este redat sub formă diferită aproape de fiecare dată. Aici avem o situație similară unde grupul consonantic pt este simplificat prin elidarea lui consoanei p.

geio, geo – cel care, cei care, care

iato – 1. iaca, iată, cuvânt prin care se atrage atenția asupra cuiva sau a ceva. 2. Uite! 3. (Popular) după, când, numai ce, cuvânt care exprimă surpriza. 4. hiatus, întrerupere, deschidere, căscat, a căsca

uci – a deschide, a intra, să intrați, a veni, a alătura, să intre, din proto-europeanul *h₁ey – a merge, echivalent în sârbo-croată ȗći – a merge, a intra, a participa, a se alătura, Slovenul  iti – a merge, Lituanianul eĩti – a merge, a păși, Latinul eō – a merge.

IO – Casta Sacerdoților

puta, puto, poio (puo, pou), po – va putea, poate să, putință, putere. Este echivalent cu lat. poteo, –ere – a putea. Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi surori precum umbr. putiiad, putiians – a putea. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

raiu – regatul, împărăția, lumea, raiul, provine din proto-europeanul *neredʰ – extinde mai departe, crește, sau  *reh₁t-  a bara, a stăvili, a îngrădi, a închide, a exclude, a bloca, rază, a străluci, a radia

Pe Tăbliță apare regele Sirmio, portretizat călare, la fel ca pe placa 135.

Pe Tăblița 8 este menționată și cetatea SarGeția, grafiată ”SarGeto” care semnifică Geția de Sus (sar=sus), și unde se pare că puterea o dețineau sacerdoții castei IO, un ordin sacerdotal despre care nu cunoaștem foarte multe detalii, dar apare suficient de des pe Tăblițe pentru a’i menționa însemnătatea.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        ‪

”DACIA CATOLICĂ” A FOST MAI MARE DECÂT ”DACIA FELIX”

De ce afirmăm că Dacia Catolică, adică ”Felicitas Dacia” a fost mai mare decât ”Dacia Romană, numită și ”Dacia Felix”? Pentru că în Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic) 1699-1918 ocupa un teritoriu mai mare, decât ocupa Imperiul Roman între anii 106-260, când Aurelian decide să mute provincia la sudul Dunării. Pe harta de mai sus cu roșu sunt marcate domeniile Imperiului Roman, iar cu albastru domeniile care le’au exploatat și controlat suplimentar Imperiul Habsburgic după 1699.

FELICITAS DACIAE / PROFECTIO AUG [USTI] MDCCLXXIII

Împăratul Iosif al II-lea și Colonia ”Felicitas Daciae” ardeleană

„Fericita Dacia” (Transilvania) sau altfel spus ”Călătoria împăratului în 1773”, este o ironică fațetă a istoriei teritoriilor getice. Palatul imperial Hofburg de la Viena este și o pagină de istorie a Transilvaniei. Colonia de la marginea estică a imperiului este o prezenţă mai discretă în conglomeratul de muzee şi monumente din inima Vienei, decât, să zicem, Boemia sau Galiţia, dar există acolo, fără doar şi poate.

Urmele trecutului imperial al Transilvaniei se fac simțite în Josefplatz, în încăperile tezaurului şi în magazinele cu suveniruri, dar cu siguranță şi în alte locuri, pe care, această succintă trecere în revistă nu le acoperă.

Iosif al II-lea când a călătorit în Colonia Transilvania în 1773,  vizitând și colonii precum Ungaria, Slavonia și Banatul, cu această ocazie s’a realizat și grupul statuar care azi poate fi vizitat la Viena în curtea Bibliotecii Naționale fostă Imperială, aflată în Josefsplatz.

Un prim reper foarte vizibil al acestui traseu sui-generis este pilastrul din dreapta-spate al monumentului împăratului Iosif al II-lea, amplasat în faţa Bibliotecii Naţionale a Austriei. Basorelieful îl înfăţişează pe împărat, în ţinută militară romană, ”primind omagiile” Coloniei Dacia, personificată de o femeie îngenuncheată în faţa împăratului călare, care îi ţine mâna dreaptă în mâna sa.

În cealaltă mână, lăsată pe lângă corp, ”Colonia Dacia” reprezentată sub o formă feminină, ţine un scut cu blazonul Transilvaniei: acvila, cele şapte turnuri soarele şi luna, toate însemne ce’i reprezintă pe români. Atitudinea împăratului este una blândă, protectoare şi radiază bunăvoinţă faţă de femeia îngenuncheată. În fundal, este reprezentată zeiţa Fortuna, golind un corn al abundenţei.

Basorelieful poartă inscripţia ”Felicitas Daciae” (Fericirea Daciei) în partea superioară şi Profectio Avg[usti] MDCCLXXIII (Plecarea împăratului 1773) în cea inferioară. Opera de artă este practic identică cu reversul medaliei emise în 1773 cu ocazia plecării împăratului din Transilvania, după vizita întreprinsă de acesta în provincie. Fără îndoială, medalia în cauză a fost sursa de inspiraţie a sculptorului.

Statuia din Josefplatz este opera lui Franz Anton Zauner, care a început lucrul la ea în 1795, la cinci ani de la moartea împăratului, şi a finalizat’o abia în 1806. Iosif al II-lea a vizitat de mai multe ori Transilvania, atitudinea sa prietenoasă faţă de români fiind la baza mitului ”bunului împărat”, care a rezistat în zona rurală a Transilvaniei vreme de peste un secol. Hotelul ”Împăratul romanilor” din Sibiu, fondat chiar în 1773, a fost botezat aşa în cinstea sa. Iată titulatura completă a acestui împărat:

Iosif al II-lea, prin harul lui Dumnezeu ales Împărat Roman, pentru totdeauna August, Rege în Germania, Rege al Ierusalimului, Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiciei şi Lodomeriei, Arhiduce de Austria, Duce de Burgundia, Lorena, Stiria, Carintia, Carniola, Mare Duce de Toscana, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Duce de Brabant, Limburg, Luxemburg, Gelderland, Württemberg, Silezia Sus şi de Jos, Milano, Mantua, Parma, Piacenza, Guastalla, Auschwitz, Zator, Calabria, Bar, Montferrat, Teschen, Prinţ de Suabia, Charleville, Conte princiar de Habsburg, Flandra, Tirol, Hennegau, Kyburg, Gorizia, Gradisca, Margraf al Sfântului Imperiu Roman, Burgau, Lusatia de Sus şi de Jos, Pont-à-Mousson, Nomeny, Conte de Namur, Provence, Vaudémont, Blâmont, Zutphen, Saarwerden, Salm, Falkenstein, Senior al Mărcii Venzilor şi de Mechelen.

În total, aproape 60 de teritorii !!!

Statuia împăratului este încadrată de 4 stâlpi de peste 2 metri pe care sunt așezate aceste reliefuri. În cel cu ”Fericita Dacia” se observă și stema Ardealului, lucru care dovedește ce reprezenta spațiul carpatic pentru Imperiul Roman, dar și pentru Sfântul Imperiu Romano-German, iar spațiul carpatic se dorea catolicizat și stăpânit, iar acest relief dovedește că doar Ardealul a fost considerată ”Daciae” mai întâi de Roma antică, adică vechea colonie romană Dacia care a avut doar 150 de existență, și care pe lângă Ardeal includea Oltenia și parțial Banatul, apoi de către Roma Catolică, aceste regiuni find incluse și Imperiului Habsburgic.

La câţiva paşi de Josefplatz, printre exponatele importante aflate în tezaurul imperial de la Hofburg se numără coroana principelui ardelean Ştefan Bocskay.

Acesta a condus armatele transilvănene care între 1604 şi 1606 au reuşit să le respingă pe cele habsburgice din Transilvania, restabilind autonomia principatului, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În 1605, el a fost ales principe, dar şi rege al Ungariei, titlu revendicat şi de habsburgi. Bocskay a fost confirmat în ambele poziţii de sultanul Ahmed I, care i’a făcut cadou o coroană superbă, din aur, bătută cu rubine, smaralde, safire, turcoaze şi perle.

Cu aceasta, principele transilvănean a fost încoronat ca rege al Ungariei de către marele vizir Lala Mehmed Paşa, în 11 noiembrie 1605. Pentru a nu înfuria curtea vieneză şi mai tare, Bocskay a susţinut că priveşte coroana nu ca pe un simbol al suveraniăţii, ci doar ca pe un cadou de la turci.

Nu se cunoaşte numele celui care a fabricat coroana, dar se presupune că aceasta a fost realizată în Persia. Cum în lumea otomană coroanele erau neobişnuite, sursa de inspiraţie pentru coroana lui Bocskay au constituit’o mitrele episcopale ortodoxe, acestea fiind la rândul lor inspirate de coroanele bizantine. Coroana principelui transilvănean este alcătuită din două părţi principale: un inel larg, cu o corolă de flori de crin stilizate, şi cupola care porneşte din acest inel. Bijuteria a ajuns în posesia Habsburgilor în 1610, după moartea lui Bocskay şi încoronarea ca rege al Ungariei a arhiducelui de Austria, Matthias. Dieta Ungariei a decis să îi ofere acestuia coroana, care a fost adusă la Viena de palatinul Gheorghe Thurzo. Coroana este expusă alături de cutia în care a fost trimisă de sultan, fabricată la Isfahan, din piele de Persia.

”Felicitas Daciae” pe stema monarhiei

Transilvania mai este prezentă şi pe două dintre tabardurile (tunici scurte şi fără mâneci, care se purtau peste armură) heralzilor imperiali, obiecte de îmbrăcăminte expuse tot în sălile care adăpostesc tezaurul. Una dintre tunici este din 1813, iar a doua este din 1830. În primul caz, stema Transilvaniei este prezentă în partea stângă a scutului blazonului imperial, la mijloc.

În al doilea caz, este vorba de tabardul purtat de herald cu ocazia încoronării lui Ferdinand I ca rege tânăr al Ungariei. Vulturul bicefal este reprezentat purtând două coroane, ale Ungariei şi Boemiei, deasupra cărora se află coroana imperială. Într-una din gheare are sabia şi sceptrul, în cealaltă, globul, toate trei însemne ale puterii imperiale. Pe pieptul vulturului se regăseşte stema Casei de Habsburg-Lorena, de aceasta fiind prinse cu coliere însemnele ordinelor imperiului: Ordinul Lânii de Aur, Ordinul Militar Maria Theresia, Ordinul unguresc al Sfântului Ştefan, Ordinul austriac Leopold şi Ordinul austriac al Coroanei de Fier. Pe aripi, vulturul poartă 11 scuturi cu stemele celor mai importante ţinuturi ale habsburgilor.

Aici, Transilvania este reprezentată în partea dreaptă, a treia stemă, numărând de sus. Privind de la stânga la dreapta şi de sus în jos, cele 11 steme reprezintă Ungaria, Galiţia, Austria de Jos, Salzburg, Stiria, Tirol, Carintia (stânga) şi Carniola (dreapta), Moravia (stânga) şi Silezia (dreapta), Transilvania, Iliria şi Boemia. Interesant este că autorul somptuoasei broderii a greşit culoarea leului de pe blazonul Tirolului, reprezentându’l negru, şi nu roşu.

Această stemă a devenit în 1867, cu foarte puţine modificări, operate la modul de reprezentare a însemnelor ordinelor imperiale, stema medie a Austro-Ungariei, până în 1915. Un pliant-suvenir cu arborele genealogic al Habsburgilor, care are pe copertă această stemă se găseşte de cumpărat la aproape toate magazinele de profil.

În 1915, stema în cauză a fost schimbată cu una în care provinciile care ţineau de coroana Sfântului Ştefan erau reprezentate pe alt scut decât cele administrate de Viena. Acest blazon, în care Transilvania figurează în partea din dreapta-jos a scutului din dreapta, a avut o viaţă extrem de scurtă, fiindcă imperiul a murit trei ani mai târziu.

Pe mulți români aceste realități îi deranjează, și probabil le zdruncină serios percepția și cunoștințele despre istoria acestor locuri, dar adevărul este uneori atât de simplu de spus, și chiar de acceptat și înțeles. De asemenea, sunt destui așa numiți ”daciști” cu aere de istorici care chiar asta și’ar dori de la țara noastră, să fie în continuare o colonie a unui imperiu german, ori roman sau romano-german și nu vreun regat sau imperiu de sine-stătător.

Ceea ce trebuie subliniat este că Imperiul Habsburgic a reușit performanța să includă mult mai mult în zona de influență a Romei: întreg Banatul, toată Crișana, Maramureșul, cât și Bukowina (Nordul Moldovei), teritorii care niciodată în istorie nu au fost cucerite de Imperiul Roman. Dar doar atât înseamnă ”Dacia” și pentru Vatican, ”Felicitas Dacia” fiind un relief făcut în cinstea împăratului, dar prin care catolicii se și felicitau de reușita lor incredibilă ca după ce geții au distrus imperiul roman, să revină în Carpați și să recâștige teritoriile pierdute.

Pe relief este Împăratul habsburgilor Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) fiul cel mare al Mariei Thereza, a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei, Transilvaniei inclusă în 1699.

Blazonul Ardealului există și pe relieful de la Viena și pe moneda aniversară emisă cu acceași ocazie și inscripționată cu ”Felicitas Daciae”, ținută de o cucoană care simbolic ar plăti birul împăratului. În poza de mai jos avem un detaliu:

Semnificația acestei monede aniversare, dar și a reliefului de la Viena dacă mai era nevoie de vreo altă dovadă, este că Roma Catolică prin Vatican și toți regii și împărații care s’au închinat Papei, au fost și s’au considerat mereu conducători și continuatori ai imperiului Roman de vest dispărut la 476.

De asemenea, Felicitas, are conotații ce nu pot fi contestate și sunt exclusiv de sorginte romană.

Ce înseamnă ”Felicitas” și cum trebuie tradus în legătură sa cu Ardealul?

Felicitas în cultura antică romană derivă de la adjectivul latin, Felix – „rodnic, binecuvântat, fericit, norocos” și este o condiție a productivității, binecuvântării sau fericirii inspirată de divinitate.

Felicitas ar putea cuprinde atât fertilitatea unei femei, cât și norocul sau norocul generalului. Personificarea divină a lui Felicitas a fost cultivată ca o zeiță, deși felicitas poate fi tradus ca „noroc”, iar zeița Felicitas împărtășește unele caracteristici și atribute cu cele ale Fortunei, dar cele două se disting în religia romană. Fortuna a fost imprevizibilă, iar efectele sale puteau fi negative, deoarece se recunoaște existența unui altar pentru Mala Fortuna, ”Fortuna Rea” (Ghinion).

Felicitas, cu toate acestea, avut întotdeauna o semnificație pozitivă. Apare cu mai multe epitete care se concentrează asupra aspectelor puterii sale divine.

Felicitas avea un templu la Roma încă din mijlocul secolului al II-lea î.Hr., iar în timpul perioadei republicane a fost onorat la două festivaluri oficiale ale religiei de stat romane, la 1 iulie împreună cu Juno și 9 octombrie ca Fausta Felicitas. Felicitas a continuat să joace un rol important în cultul imperial și a fost prezentat frecvent pe monede ca simbol al bogăției și prosperității Imperiului Roman, cât și mai târziu al Celui Romano-German.

Atributele sale primare sunt caduceul și cornucopia, iar cuvântul englez „felicity” derivă din felicitas, și probabil și acel ”a felicita” românesc, via franceză din ”feliciter”.

În sensul său religios, felix înseamnă „binecuvântat, sub protecția sau favoarea zeilor, fericit”. Ceea ce este felix a atins păcatul divin, o stare de armonie sau pace cu lumea divină.

Cuvântul derivă din arhaicul european * dhe (i) l, adică „fericit, roditor, productiv, plin de hrană”. Cuvintele latine asociate includ femina – „femeie” (persoana care furnizează hrana sau dă sân bebelușului); felo – „a suge” în ceea ce privește un copil; filius – „fiu” (o persoană alăptată); și , probabil , fello, fellare – pentru a efectua felație, cu un înțeles inițial non-sexual «a suge».

Asocierea magică continuă cu a potenței sexuale, creșterea și norocul general a productivității este indicată de inscripția ”Hic habitat Felicitas” («Felicitas locuiește aici») pe un relief apotropaic a unui falus la o brutărie din Pompei.

În cultura arhaică romană, felicitas a fost o calitate care exprima legăturile strânse dintre religie și agricultură. Felicitas a fost pusă în discuție atunci când sacrificiul Suovetauriliei condus de Cato Bătrânul ca cenzor în 184 î.Hr. a fost provocat ca fiind neproductiv, poate pentru viciu, eroare rituală. Suovetaurilla a fost unul dintre ritualurile cele mai sacre și tradiționale ale religiei romane: sacrificiul unui porc (sus), unei oi (ovis) și unui taur (taurus) divinității Marte pentru a binecuvânta și purifica terenurilor (lustratio).

În următorii trei ani, Roma a fost afectată de o serie de semne boli și prodigii (prodigia –  eveniment extraordinar, cu caracter magic sau supranatural; minune, miracol), cum ar fi furtuni puternice, epidemii și ”dușuri de sânge”, care a necesitat o serie de explicații și invinovățiri (supplicationes). Discursul pe care Cato l’a făcut să se justifice este cunoscut sub numele de ”Oratio de lustri sui felicitate”, „Discurs despre Felicitas al lui Lustrum” și supraviețuiește doar ca o posibila citare de către o sursă ulterioară. Lustrația a fost inițial un sacrificiu pentru ispășire și purificare oferite de către unul dintre cenzori în numele poporului roman, la încheierea recensământului, iar sacrificiul era adesea sub forma unui sacrificiu animal, cunoscut sub numele de suovetaurilia .

Cato spune că ar trebui să se găsească o ”Lustrație” care sa producă ”felicitas”, „dacă culturile ar fi umplut depozitele, dacă vinul ar fi fost abundent, dacă uleiul de măsline ar fi curs în mod deliberat din livezi”, indiferent în ce altfel de formă ar fi putut să apară. Eficacitatea unui ritual ar putea fi exprimată prin ”Felicitas”.

Abilitatea de a promova felicitas a devenit o dovadă a excelenței și a îngăduinței divine. Felicitas a fost, în același timp, un dar divin, o calitate care a trăit într’un individ și o capacitate transmisibilă de a genera condiții productive în afara lui: a fost o formă de ”autoritate carismatică”.

Cicero enumeră Felicitas ca fiind unul dintre cele patru virtuți ale exemplului general, împreună cu cunoștințe de științe militare (scientia rei militaris), Virtus (ambele ”vitejie“ și ”virtute”), și auctoritas – ”autoritate”. Virtus a fost un compliment normal pentru felicitas, despre care nu se părea că se leagă de cei nevrednici. Cicero a atribuit Felicitas în special lui Pompeius Magnus (”Pompei cel Mare”), și a distins în acest Felicitas chiar norocul divin de care s’au bucurat generali de succes, cum ar fi Fabius Maximus, Marcellus, Scipio cel Tânăr și Marius.

Scrierile (sententiae) lui Publilius Syrus sunt deseori atașate de calitățile divine, inclusiv de Felicitas:

”Felicitas-ul poporului este puternic atunci când este milostiv” (”Potențiali misericori publica est Felicitas).

Felicitas a fost cuvântul de ordine folosit de trupele lui Iulius Caesar la bătălia de la Thapsus, numele de divinități și personificări divine fiind adesea înregistrate în acest scop în ultima republică.

Felicitas Iulia (”Julian Felicitas”) a fost numele unei colonii din Hispania, care a fost restaurată sub Caesar și cunoscută și ca Olisipo, actuala Lisabona, Portugalia.

Un calendar din Cumae arată că un ”supplicationes” a fost sărbătorit pe 16 aprilie pentru ”Felicitas” – ul Imperiului, în cinstea zilei în care Augustus a fost prima dată aclamat ca împărat.

În timpul republicii, numai monedele, printre care și Felicitas, erau doar personificări divine despre care se știa că au avut un templu sau un altar public. Pe singurul tip de monedă republicană, Felicitas apare cu un bust și purtând o diademă. Pe monedele romane existente, Felicitas apare cu un caduceu numai în perioada imperială. Primul exemplu cunoscut este Felicitas Publica pe un dupondius emis sub Galba.

Felicitas Temporum reprezentat de o pereche de cornucopiae pe un denarius (193-194 d.Hr.), emis sub Pescennius Niger

Felicitas Temporum (”Prosperitatea timpului”), reflectând o ideologie a epocii de aur, a fost printre virtuțile inovatoare care au început să apară în timpul domniei lui Traian și Antoninus Pius.

Sub Septimius Severus, a cărui domnie a urmat extrem de scurtei durate a mandatului unui luider militar, Pertinax și în condiții nesatisfăcătoare sub Commodus, monedele folosite pentru a exprima eforturile sale spre restabilirea ”Pax Romana”, cu teme precum ”Felicitas Temporum” și ”Felicitas saeculi” (”Prosperitata Epocii”, Saeculum), a predominat în anii 200-202.

Unele monede imperiale folosesc aceste fraze cu imagini ale femeilor și copiilor în familia împăratului.

Când Imperiul a venit sub conducere creștină, virtuțile personificate care fuseseră cultivate ca zeități ar putea fi tratate ca concepte abstracte, deși ulterior Imperiul de la Niceea a adoptat numeroase tradiții elenice, inclusiv o versiune a zilei de sărbătoare a prosperității ”Felicitanalia”, descrisă de Ovid în 11 cartea Fasti (poezie).

Felicitas Perpetua Saeculi (”Perpetua fericire a erei”) apare pe o monedă emisă sub Constantin, primul împărat care s’a convertit la creștinism.

Concluzia pe care lesne o tragem este că Ardealul sau oricare dintre coloniile imperiale ale Romei Antice, sau Romei Catolice, au fost într’un fel sau altul un Felicitas care aduceau numeroase beneficii în averi, produse sau resurse naturale, iar cei care susțin prin orice mijloc ”Dacia” nu sunt decât niște unelte în slujba lor, conștiente sau inconștiente. Toate teritoriile getice care se regăseau în Imperiul Habsburgic până în 1918, când acesta se destramă, am putea să le numim generic, ”Dacia Catolică”, pentru că s’a urmărit asiduu acest scop

Uneori regăsim această manifestare inconștientă și la unii care au ca ocupație  repunerea adevărului istoric la locul lui prin demontarea minciunilor despre istoria românilor, sau cel puțin așa cred ei:

DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Citește și:  ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

sau:  DACII ERAU TOT GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

Sursă: laudator.blog.hu, Bogdan Stanciu

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Tăblița 120 este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

Muzeul Mănăstirii Sinaia deține două tăblițe originale care fac parte dintr’o imensă cronică scrisă lăsată moștenire în aur și plumb de către geții carpatici, motiv pentru care ne’am propus să redăm aici în acest articol, varianta de descifrare pe care o propunem.

Nu cunoaștem istoria acestor două tăblițe, dar este cert că Mănăstirea le deține de ceva vreme, tăblițe care au fost prezentate publicului cu diferite ocazii.

Prima dintre ele este un medalion care are încrustat pe una dintre fețe pe Sirmio sau Sarmis cum mai este cunoscut din istoriografie, pe cealaltă fațetă fiind un rege a cărui existență este controversată, deoarece avem extrem de puține date istoriografice: Kiesoniu sau Coson așa cum este menționat de antici.

Pe una dintre fețe sunt încrustate caractere arhaice. De menționat este că pe Tăblițele de la Sinaia sunt cel puțin 3-4 tipuri de alfabete arhaice folosite pentru a se transmite texte posterității, altele decât cele din alfabetul dunărean, cunoscut azi ca fiind ori latine, ori elene.

Răzvan Anghel în studiul ”Mato Davo Geto”, realizat între 2006-2014 a identificat 3 astfel de alfabete, iar pentru medalionul Mănăstirii de la Sinaia s’a folosit cel din coloana 3 din tabelul de mai sus.

Transpus în caractere moderne textul ne dezvăluie numele Regelui (Mato) Kiesoniu (Coson) ”al Cetății SarmGetuzo”, ori poate ”al Sarmo-Geților”, iar în zona centrală cel mai probabil este chiar figura sa:

MATO KIESONIU O SARMGETO, AN …(?)

Textul este scris circular în sensul invers acelor de ceasornic, pe care le’am numerotat cu roșu de la 1 la 22. Deasupra capului lui Kiesoniu este indicat un an, dar datorită necunoașterii celor două caractere care sunt similare altora de pe alte tăblițe (ex.: Tăblița 131) nu știm ce cifre indică punctele și liniile de pe tăblițe.

Dicționar:

mato, matu – regele / marele / stăpânul / suveranul / conducătorul, matiho – ”preamărețul”, matoso gheto – ”Geții Mari”, mateu – ”majoritatea, grosul”.

Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

Poza de mai sus este a unei copii după Tăbliță – Medalion deținută de Mănăstirea Sinaia iar în dreapta avem una dintre cele 3 variante de interpretare pe care le avansăm:

Varianta 1:

Evocă ori o alianță a lui Pudio (un rege necunoscut) cu romanii, ori, mai puțin plauzibil (dar nu poate fi exclus), o Marcă a unui ambasador al regelui menționat de artefact care dorește parafarea unei păci cu romanii.

Pudio luptătorul (atleu) lui (lue) Zamuelo (Zamolxio) împreună (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:
Pudio luptătorul lui Zamolxio alături de romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Originalul Medalionului de la Muzeul Mănăstirii Siniaia

Forma ZAMUELO este rar întâlnită pe tăblițe, dar numeroasele forme sub care apare Zalmoxio, ne îndreptățește să credem că despre el este vorba și aici: ZAMOLXEOIU, ZAMOLSQI, ZAMOLXSIO, ZAMOLSQO, ZAMOLXIOI, ZAMOLXIU, ZAMXOI, ZAMOLSXOI

Varianta 2:

Evocă voința lui Zamolxio de a încheia o pace tactică cu romanii.

Zamuelo (Zamolxio) a pus (pu) divinii (dio) luptători (atleu) întâmpine (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) îi alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:

Zamolxio a pus divinii luptători să’i întâmpine pe romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Varianta 3:

Zamolxio a pus divinii luptători să anunțe pe romani, că nobilii îi va alunga din Patria Divină.

Citește și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Dicționar:

dio – divin, zeiesc

pu, po, pi, pie, pus, pusere – puse, a pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sânt echivalenți cu lat. ponō, – ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.
dio – divin, zeiesc,

Atleu, luteo, lutue – luptător, luptă, războinic, soldat, combatant, formă arhaică și pentru atlet

on – prepoziție: în, din, spre, asupra, pe
sonto – 1. sunt (a fi), sau 2. vb. a suna, a chema, a anunța, comunicare, a afla, a lua la cunoștință

onsonto – înștiințare, încunoștințare, a da de știre, informare, întâmpinare, înfruntare, înființare, întruchipare

balie-lo, balie, balo – războiul, război, războinic, luptător, oștean, bela – (al) războinilor / luptătorilor, cu echivalenți în latină bello, bellare – a se război, bellator – războinic, luptător, sau în etruscă bele – a se război.
În plus zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna ”război”. Război provine dinrtr’un mai vechi *razbalio, unde balio are aceeași origine cu balo, iar raz– este un prefix, refăcut după za- care ajunsese un prefix fără semnificație în proto-română, forma de bază evoluând astfel: –balio > *-bal’iu >* –boiu > *-boi.

nobalie, nobalio, nobalisu – nobil, nobiliar, nobilime, nobalitico – ”nobilissimul” echivalenți cu lat. nobilis – ”faimos, nobil” < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”. Termenul ar putea fi ori de origine latină, deși ar fi putut exista și în getică.

edo, ede, edu – plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide = să purceadă la. Sunt echivalenți cu latinul eō, ire ”a merge”. Radicalul apare și în forma compusă gedi, gedu (ge+edo) = care a venit, de unde a venit. Acest verb getic are mulți echivalenți în limbile europene, dar nu s’a păstrat in limba geto-română (dar s’a păstrat în aromână) decât în interjecția di = îndemn pentru cai să pornească la drum, de un mai vechi *idi sau *edi, (similar cu forma de imperativ singular din latină ii < eo, ire ”a merge”) prin elidarea vocalei inițiale. Aceste forme provin din arhaicul *ei-, *i– ” a merge”. În limbile slave, precum și în anumite forme celtice și italice apar forme în dentală ca în v.sl. iti ”a merge”.

Cea de’a doua tăbliță deținută de Muzeul Mănăstirii Sinaia este posibil să pomenească de Muntele Kogaion unde Zamolxio a stat ascuns departe de geți.

KOGAION PE TĂBLIȚA DE LA MÂNĂSTIREA SINAIA?   TĂBLIȚA MARE

Transcriere din getice în latine:

DOPA KAPO DIO ZABELIO A IO SOP SO SERINA GLOTO ARMOSA DAV SIRMIO DROMIHTO KRONOS POLTAVIO LINATO ISO RA KAGHIO ORU SI SE GETA VRE NODENOS GEO TO KOS. RA SARMGITIOZA TOPO
În casetă: SAR MOGATO DAV SKIT GET

Citire propusă:

După (dopa) Sfântul (kapo) zeul (dio) Zabelio la (a) IO (io) înțelepciunea sa (sop so) rapid (serina) vorbire (gloto) armatei (armosa) davei (dav) Sirmio (Sirmium) Dromihto în timpul (cronos) cât ar fi trait (poltavio) granița (linato) iso (unități de măsură) Regat (Ra) atotcuprinzător (kaghio) aur (oru) și (si) ai săi (se) Geți (Geta), vrere (vre) tainică (nodenos) cea (geo) de a închega (to kos) Regat (Ra) SarmGitioza Măreț (topo)
Casetă: Sarmogato Dava, Templul (skit) Getic

Variantă în vorbirea curentă:

După Sfântul Zeu Zabelio, la IO, înțelepciunea sa a fost transmisă prin viu grai armatelor, până la cetatea Sirmio, tot timpul vieții lui Dromihto, în toate granițele atotcuprinzătorului său Regat de Aur, iar Geții prin dorința sa de suflet, reuniți în Regatul Măreț SarmGitioza.
Casetă: Dava Sarmogato, Templul Getic

Comentarii:

Deși pe Tăblița de la Mânăstirea Sinaia este menționat Dromihete, ea nu este turnată în timpul său, ci ulterior, pe timpul existenței capitalei Geției la Sarmgitioza, ceea ce ne demonstrează că geții erau preocupați să’și țină istoria înscrisă pe tăblițe, ca o adevărată Cronică.

Pe tăblița de la Mânăstirea de la Sinaia, apare menționat Kaghio, un toponim (Muntele Sacru al Geților) ce aduce a Ko-gajon menționat și de Strabon, și care apare și pe câteva hărți de acum 2 secole și identificat cu Cașinul din județul Bacău. Această formă se asociază cu denumirile Kaszon sau Kaszin menționate pe hărți. Pronunțând Koh-Kaszon regăsim destul de clar termentul de Ko-gajon menționat de Strabon. Când alăturăm această analogie cu existența, la poalele muntelui, și a unui râu cu nume identic, la fel ca în descrierile lui Strabon putem spune că am localizat muntele la care se face mențiune.
Ka-ghio (pe tăbliță), Ko-gajon (Strabon), Koh-Kaszon (hărți 1814-1830), Caşin (Bacău) pe harta Romaniei de astăzi lângă Onești și apa Cașinului care se varsă în Trotuș și mai apoi in Siret, se pare că avem localizat misteriosul Kogaionon.

Cu toate acestea, în text are sens de ”atotcuprinzător”.

Scrierea în antichitate era apanajul persoanelor sacre, a preoților, inițiaților și uneori a celor care pretindeau tronul domnesc și care învățau scrierea în temple; marea masă a populației nu cunoștea scrierea, fapt perpetuat până în vremurile moderne când s’a introdus alfabetizarea în masa.

Prin urmare, conceptul conform căruia geții nu cunoșteau scrierea este un adevăr obținut printr’o forțată generalizare istorică valabilă pentru foarte multe populații antice, dar în esență un neadevăr istoric datorat nesincronizării cu gradul uriaș de spiritualitate și tradiții existent în spațiul Carpato-Danubian, mai ales dacă avem în vedere persoanele sacre, inițiații și nu populația obișnuită. Pentru comparație să luăm imperiul roman, unde populația era analfabetă și nu cunoștea scrierea era de peste 98% din întreaga populație.

Sirmio, Sirmium mai târziu (Sremska Mitrovica în nordul Serbiei, azi), este o cetate getică menționată în tăblița analizată. Regele geților tribali, Syrmus, este considerat fondatorul omonim al cetății Sirmio. În secolul 1 d.Hr., Sirmium a câștigat statutul de colonie romană, și a devenit un centru militar și strategic important al provinciei Pannonia. Împărații romani Traian, Marcus Aurelius și Claudius II au pregătit expediții de război în Sirmium. În 103 Pannonia a fost împărțită în două provincii: Pannonia Superior și Pannonia Inferior, iar Sirmium a devenit capitala acesteia din urmă.

Dicționar:

dopa – după, apoi, în urma, conform

cap (capu) – capăt, sfârșit, capo, capi, capu = cap/preot, căpetenie/sfânt, capoe = preoteasă, capono = căpetenie, lăcaș sfânt, copono = lăcaș sfânt, sfânt, capisenta = capiștea, templul, ieslea, copo = căpeteniile (preoți) / sfânt sunt forme din care provin cap (și celelalte derivate) având cognat lat. caput, precum și în multe alte limbi europene provenind de la arhaicul *kap-ut ”cap”. Forma verbală decapeu = decapitare prezintă pref. de- întâlnit și în română, precum și în latină și limbile romanice.

a = contra, la, spre

sop, sop so = cercetător, gânditor, înțelepciunea sa, din arhaicul *sap- ”a încerca, a cerceta”, echivalenți lat. sapiens = a discerne, a fi capabil de discernământ

serina =rapid, cursiv, curgător, alergător, transmitere…mătase, chinezesc, direct din arhaicul *ser- ”a curge, a alerga”, a se vedea sanskritul sara=curgere, sarit = râu, pârâu și vechiul elin ὁρός-horós=zer. De asemenea, poate avea sens de chinez din sanskritul cīna  = China, posibil via arabic aṣ-ṣīn=China, sau din elina veche seres=chinezesc (Σῆρες), China, teritorii chinezești, dintr’o rădăcină chinezească apropiată.

Zabelio = zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna=război.

IO = casta sacerdoților geți

glotelu, gloto = a vorbi, vorbire, grai, agloeto = graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din arhaicul *g’hlād- ”a răsuna, a striga” cu echivalenți în vechea irlandeză, greacă, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituiți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare.

limio, limu = granița / limes, linatu, lunea = linie, frontiera, țărm, hotar, graniță, echivalent cu lat. limes = granița. Acest cuvânt getic nu s’a păstrat în limba româna, decât prin a limita, limită care nu sunt îndepărtați de sensul antic.

poltavio (po alto vio/bio) = de a fi existat / trăit. Forma poltavio este un verb compus (sau locuțiune verbală), unde rădăcina verbală -vio ca și subst. vida au pre-existat formelor rom. viu, viața, a viețui, fiind echivalent cu lat. vita, vivus, toate provenind din arh. *gʷīwe/o- ”a trăi”, *gʷīwo- ”viu”, *gʷītā- ”viață”, cu echivalențe în limbile italice, celtice, baltice și slave. Rom. viu (vioi) provine din bio (-vio), pe când rom. viața provine de la o formă alternativă *vetia, în loc de vida.

bio / rubio, bioso, vioso, bioso=vecin, vecini, convivi, biotu ra = state învecinate. Se știe că sat are o formă mai veche fsat < geticul *visato=sat, așezare ți am dedus ca denumirea orașului getic Potaissa, cum apare în textele latine, trebuie să fi fost în getică Patavisa, unde pata = larg, mare și vissa = sat, așezare (format pe același principiu ca și Satu-Mare). Walde (II, 783), consideră, în mod corect, că lat. vicus = sat din arhaicul *uoikos ”locuință, casă”,
Latinul vicus devine vicinus ”vecin”. Sub o formă sau alta radicalul se găsește în foarte multe limbi europene. Privind cu atenție formele getice bioso, vioso, biotu și ținând cont ca lat. vicinus provine din vicus, putem conchide ca aceste forme provin de la același radical arhaic *uoikos, cu metateza vocalelor din prima silaba, și cu trecerea arhaicului *k > s, prin palatalizare, fenomen specific limbilor getică și româna.

iso, izo (izu) = unitate de lungime. Fără a ști încă etimologia acestui termen, putem spune că odată aflată această etimologie, ne’am putea face o părere despre sistemul metric (de măsurare) folosit de geți.

ra, reca, raca = regat, state, provincii, reghio = regesc, regalitate, guvernare, stăpânire, reo = domnie, ro, ra, ri = rege, guvernat, stăpân, guvernator, a conduce, regat, stat, țară, domnie.

Kaghio = Ka, kaghio, cagio = gânditor, înțelepciune, atotcuprinzător, îngrădire, închidere, mărime, direct din arhaicul *kagh – ”a prinde, mărime, împeltituri, gard”, echivalent în celtică *kagio- „a cuprinde, închide, anexa”, gallicul caium, franceză veche cai, chai, quai=grind, englezul mediu key, keye, caye, keye = debarcader, galezul cae = gard, gard viu

oru, oro = aur, aurit, echivalent lat. aurum

si = și, inclusiv, este forma din care provine conjuncția rom. și. Forma getică si se pronunță probabil tot și, întrucât provine din arhaicul *kʷe ”și” prin palatalizarea labio-velarei *kʷ > č > š.

segeta, saceu = săgeți, a săgeta, a străluci, este echivalent cu lat. sagitta, formă întâlnită la Naevius și care a rămas cu etimologie necunoscută, deși forme similare există nu numai în română, ci și în albaneză și în limbile celtice, dar și în îndepărtata hittită: cf. hitt. šiyattal=săgeată, ir. saighid=săgeată, lance, bret. saeth=săgeată”, alb. shigjetë=săgeată, dar și alb.(tosk.) segetë = rază, jet, șuvoi. Sensul formei dialectului tosk trimite direct la radicalul arhaic *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. Saceu, sagitta rămas fără etimologie în limba latină. Este un substantiv format cu sufixul de agent -er-o, frecvent în română, latină și în alte limbi europene. Astfel, acest substativ derivă probabil de la o radăcină verbală proto-getico-ilirico-celtică *se(l)g-, *sa(l)k- care este apropiat de arhaicul *selg- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. În măsura în care atât săgețile cât și sulițele se aruncă împotriva dușmanului, putem considera etimologia redată aici ca fiind corectă, cu mențiunea că lichida l a fost elidată, atât pentru saceu, cât și pentru săgeată, arhaic pentru a săgeta.

schitu, skiteu = templul, trebuie asociat cu rom. schit care este considerat de origine mediogreacă < gr. ασκήσις ”exercițiu, instruire” < άσκέω ”a prelucra, a modela” sau ”a exersa, a antrena” (la Herodot) a cărui etimologie rămâne necunoscută în greacă (cf. Beekes, I, 150). Nu este exclus ca sa fie forma de doua verbe diferite, cu origini diferite, asociate la un moment dat prin etimologie populara, în limba greaca. De aceea, nu putem să ne pronunțăm cu privire la originea acestui termen getic. În schimb, este cert că el exista în limba getica înaintea venirii romanilor și în mod evident înaintea creștinismului.

cronos = cronologie, timp, vreme; în timpul Renașterii, se identifica cu Cronus și Chronos ce a dat naștere la ”Părintele Timpului” înarmat cu o coasă agricolă (cosor). H. J. Rose în 1928 a observat că încercările de a’i da lui Kronos o etimologie greacă au eșuat. Recent, Janda (2010) oferă o etimologie cu adevărat europeană a ”uneltei de taiere”, de la rădăcina (e) *ker- ”a tăia” (keiro greacă) motivat de actul caracteristic al lui Cronus de ”tăiere a cerului” (sau organele genitale ale lui Uranus antropomorf). Echivalentul indo-iranian a rădăcinii este kar, ceea ce înseamnă ”a face, a crea” de unde și karma, dar Janda susține că sensul inițial ”să taie” într’un sens cosmogonic se mai păstrează în unele versete din Rigveda referitoare la Indra.

denos, deno, denua =  a destăinui, mărturisi, dezvălui. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez-” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den- ”taină” care acum nu’l mai putem considera a fi de origine ”slavă”. Nu are echivalenți europeni.

nodenos = secret, taină, mister

geo = cel care, cei care, care, din arhaicul *g/ghe/o- ”acesta”

kos = a fixa, prinde, însăila, broda, înfige, a bate cuie, a înțepa, acțiunea de a coase, cosoi, cosor, cosac (colină, teren), cosalău (fâneață), cosaștină (fâneață), echivalent în cos, coasire, megl., istr. cos. lat. pop. cosĕre, macedon. kos = oblic, înclinat, vegl. koser, it. cucire, prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser, calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura, catalană cos = corp, krosah din sanscrită krosah= apel, strigăt, norveg. kos = îmbrățișare, sb. kosak = fâneață.

topo = înalt, măreț, semeț, nu pare să se fi păstrat nimic similar în română. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng. top = vârf, înățime, v. scan. toppr = vârf.

Considerații asupra Tăblițelor de la Sinaia și demontarea ideii preconcepute că acestea ar fi ”falsuri”, dar și despre ”suspecții” de serviciu ”Hașdeu și Densușianu”

Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan care se încurajau unii pe alții să le conteste autenticitatea: ‘

”…le văzuse și el și credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le’a considerat niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii”, declara academicianul în 2004, într’un interviu.

Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: ”eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept falsurile lui Hașdeu”.

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P. P. Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este ”Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și Tecuci, iar cel de’al doilea fals ar fi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374.

Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hașdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hașdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa ”Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de ”descălecatul” lui Dragoș.

Având aceste ”antecedente”, și pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hașdeu figurează primul pe lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb.

Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi ”plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s’a dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la ”Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și energie să plăsmuiască sutele de plăci.

Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze inscripțiile misterioase, afirmă:

”Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hașdeu] nu se regăsește în plăci.”

Acad. Al. Vulpe a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să’i demonstreze lui Gr. Tocilescu existența scrierii la geț

Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet ”propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hașdeu limba geților era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și’a imaginat niciodată că limba getică este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave.

Nici în privința vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine.

Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul ”Traian” și revista ”Columna lui Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hașdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Hașdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea ”Dacia preistorică”.

Aurora Pețan consideră că ”aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar ”Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”

Falsitatea: ”argumente”

1. Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul referitor la cetatea ”Cumidava”.

În plăcile de plumb apare cuvântul ”Comieodabo”, desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de ”Comidava”, iar dintr’o inscripție latinească sub forma ”Cumidava”.

Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, ”Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma ”Cumidava”, scrisă de un roman într’o inscripție latinească, este forma autentică getică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă acestea ar fi fost autentice.

Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan întrebă retoric ”de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea ”Cumidava” apare într’o inscripție ”latinească”, scrisă de un ”roman”, în secolul al III-lea d.Hr.:

”De ce suntem obligați să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă?”

Cu alte cuvinte geții nu aveau dreptul să’și pomenească una dintre cetăți într’una din Tăblițe într’o anumită formă lexicală, doar pentru ca să nu se trezească un istoric peste 2000 mii de ani ca să le conteste ceea ce ai au lăsat în scris urmașilor.

De altfel, acest argument pică și la simpla studiere a toponimelor sau chiar a onomasticii getice, care desființează astfel de idei preconcepute. Am dat deja mai sus un exemplu de ”unitate în diversitate” pentru numele lui Zamolxio. Astfel de exemple sunt zeci în tăblițe, ceea ce face ca argumentul lui Vulpe să nu se susțină.

Komieodabo (Comidava) este identificată cu cetatea antică Comidava, situată lângă orașul Râșnov, județul Brașov.

Ptolemeu plasează cetatea Comidava (Κομίδαυα) la est de râul Olt (Aluta). Aceasta apare pe Tăblița 120 în expresia ”Q. GOIROE LO KOMIEODABO” adică ”Chiliarhul Goiroio la Comieodavo”, care spune că Goiroio este suveranul cetății Comieodava în timpul domniei lui Boerobisteo, cu o armată de 3.000 de luptători.

Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere ”în care a intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de ”urechea” grecului și a romanului”.

Astfel, aceasta observă că ”în numele grecești și romane din tăblițe, vocala ”i” cu cantitate scurtă era percepută adesea ca ”e”, iar ”u” scurt ca ”o” (numele lui ”Lucullus” este redat ”Locolo”, cuvântul grecesc ”basileus” este transpus ”baseleo” etc.). Deci, conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin ‘u’ ceea ce în limba dacilor era un ”o” închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”

2. S’a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu.

Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul chirilic este ”necunoscută”, așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Hr., deci într’o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ‘ci’, existent și în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90.

Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în spațiul geto-carpatic de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Hr.

Știind că limba goților nu poseda sunetul ”ci”, doamna Pețan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nicio valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi existat și la geți, mai ales că ambele alfabete – cel gotic și cel chirilic – au fost create în zona getică?

În privința semnului pentru ‘gi’, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică ”gi” în sec. XVII, pe când în textele românești apare cu un secol mai devreme).

Aurora Pețan subliniază că, desigur, există și specialiști care afirmă că românii l’au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc ”necunoscută”.

Așa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc.

Cât despre litera gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc ”koppa”, folosit și în alfabetul grec, și în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa și stigma fiind utilizate numai în acest scop).

3. Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita ”pronunție reuchliniană”, nu ca în elina veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea ”i”, la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV î.Hr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente.

Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s’a produs după sec. V-VI d.Hr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină.

În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în niciun singur alfabet antic sau modern.

Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în ”variație liberă”. Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

În concluzie, nu există argumente infailibile care să respingă autenticitatea limbii și lexicului din cuprinsul acestor Tăblițe de o importanță deosebită pentru istoria noastră, și nu insistăm aici asupra suportului de plumb care le poartă, care deși sunt unanim acceptate ca fiind copii, acest aspect constituie totuși, singura piedică reală pentru declararea lor ca autentice.

Probabil, doar o descoperire epocală și suficient de publică, pentru a nu mai putea fi tăinuită așa cum s’a petrecut cu acestea, și adusă la lumină doar de către un arheolog străin, care să cuprindă și inscripții cu lexic getic similar celor din Tăblițele de la Sinaia, va mai putea îndupleca mai întâi casta istoricilor și apoi casta lingviștilor ca să reconsidere acest tezaur de limbă getică arhaică.

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA