REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

LEGĂTURILE NEBĂNUITE DINTRE GEȚI ȘI FARAONI

”Nici un lucru n’ar fi clar nimănui, nici în raporturile sale cu alte lucruri nici în cele cu el însuşi, dacă n’ar exista numărul şi esenţa sa.” (Philolaus)

În primii ani ai istoriei egiptene, trupurile faraonilor trecuți în lumea de dincolo erau ținute în piramide, structuri masive din piatră construite la marginea deșertului, în apropiere de Nil. Piramidele erau atît morminte regale, cît și temple religioase, unde spiritul faraonului mort avea sa fie venerat.

De foarte multe ori s’au invocat legăturile dintre geți și vechiul Egipt şi faptul că faraonii egipteni erau blonzi, ceea ce contrasta cu restul populaţiei, alcătuită din mulatri afro.

Din ultimele cercetări ale genomului uman chiar au demonstrat că ADN-ul faraonilor era asemănător cu acela al populaţiilor din nordul Dunării, dar unora li se pare prea mult excesul de legături al lumii antice cu geții din spaţiul mioritic.

Încă nu putem afirma cu certitudine că piramidele nu sînt decît niște tumuli la o scară mult mărită și făuriți din blocuri de piatră. Așa cum știm în Rumînia regăsim cu mult peste 5.000 de astfel de ”piramide”, dar ridicate din pămînt.

Un tumul, sau cum i se mai spune, gorgan, este o movilă ridicată din pămînt, din piatră sau din blocuri de piatră, de formă conică sau piramidală, și cu detalii de construcție mult mai complexă decît o movilă, ridicat deasupra unui mormînt în scop de protecție cu holuri și o cameră centrală mortuară.

Un alt nume comun este kurgan, pentru acest tip de movile, ușor diferit, în interiorul cărora defunctul era îngropat alături de multe bogății. Cu cît acești tumuli sînt mai înalți, cu atît defunctul avea un rang mai important în societate și bineînţeles, era mai bogat.

Ambele sînt marcate de o înălțime artificială care ascunde cel mai adesea mormintele unor defuncți ai triburilor getice (indo-europene) antice, în timp ce movile de acest tip sînt necunoscute în America și în Orientul îndepărtat. În Japonia, o întreagă epocă a istoriei – perioada Kofun – a fost numită imediat după înmulțirea tumulilor.

Tumulii sînt caracteristici pentru multe culturi antice din toată lumea, ei fiind ridicați începînd din neolitic, nu numai în scop funerar, ci și ca observator astronomic sau semn geodezic.

Tradiția de a ridica movile de înmormîntare a fost un semn distinctiv al multor popoare din întreaga lume, într’o gamă largă de epoci istorice. Cei mai renumiți sînt tumulii getici și/sau gotici, scytici, etrusci, celtici, sarmatici, viking, cumani, avari, tătari, mongoli și cei japonezi pomeniți mai sus.

Tumulii au fost construiți pe un interval larg de timp ce însumează peste 5000 de ani, dintre neoliticul tîrziu și epoca bronzului pînă în antichitate și chiar pînă în Evul Mediu (mil. IV/III î.Hr. – sec. XIII).

Ca să putem afirma cu certitudine că piramida unui faraon este un tumul mai mare, trebuie să răspundem la întrebarea: ce i’a determinat pe vechii geți care au ajuns pe teritoriul african să ridice astfel de ”tumuli”?

Știm de la egiptenii contemporani că străbunilor lor, le spun ”jed” cu semnificația de ”bătrîn”, ”strămoș”, ceea ce nu poate fi o coincidență oarecare, cu aceea că de la strămoșii noștri carpatici ne’a rămas și nouă sintagma ”get-beget”.

Există totuşi şi alt gen de dovezi, chiar incontestabile, pentru că sînt încifrate în construcţiile geților. Aceste dovezi sînt legate de etaloanele de lungime folosite de geți în proiectarea şi realizarea sanctuarelor de pe platoul Sarmisegetuzei.

Cu toate că ceea ce a mai rămas din sanctuarele geților pare doar ruină, provocată de năvălitori şi de timp, pietrele care mai stau încă în picioare şi conturează planul construcţiilor multimilenare, marchează, prin dispunerea lor, planul şi informaţia înscrisă de meşterii geți. Cum e posibil?

Marea coincidență este că geții, ca şi Arhitectul Piramidei-Keops, au înscris în măsurile sanctuarelor lor anumite numere sacre, ce se regăsesc şi în măreţul monument egiptean.

Piramida lui Keops ar putea fi anterioară Egiptului antic, fiind un mesaj din neolitic.

Informaţiile încifrate în măsurile ei sunt foarte precise (matematic) şi putem să constata că piramidologii, care s’au ocupat cu acest subiect, au fabulat mult, iar unii au căzut de’a dreptul în subiectivism, deoarece informaţia din Piramidă este ştiinţă pură, chiar superioară ştiinţei timpului nostru.

În ciuda faptului că pe traseul istoriei, uneori bibliotecile au fost arse, cărţi de mare valoare fiind pierdute pentru totdeauna, se pare că mesajele unor civilizaţii apuse au rămas încifrate în construcţiile lor, aşa cum este şi cazul celor getice, de la Sarmisegetuza.

De aceea pietrele lor vorbesc despre ştiinţa avansată pe care o posedau şi, cu siguranţă, sursa culturii lor provine dintr’un timp ancestral şi nu de la Pitagora, care i’ar fi fost învăţător lui Zalmoxe, după presupunerile subiective ale lui Herodot.

Totuşi el este ambiguu şi recunoaşte deschis:

”Eu despre acestea şi despre subterană (în care s’a retras Zalmoxe pentru trei ani), nici nu zic că n’au fost, nici nu cred tare că ar fi fost, bănuiesc numai că Zalmoxe acesta trebuie să fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Dar ori că a fost om Zalmoxe, ori că va fi el vreun zeu pămîntean al Geţilor, treaba lui.”

Această tatonare a lui Herodot, aproape de ambiguitate, arată că informaţia pe care o avea nu era din surse sigure, la care aveau acces doar iniţiaţii geți, ci, mai degrabă, cele relatate erau zvonuri răspîndite pe cale orală în popor.

Dar nu numai Zalmoxe şi religia lui vin dintr’un timp îndepărtat, ci întreg sistemul de valori al geților este ancestral. Referindu’se la modelul practic de măsurare a timpului în sanctuarele de la Sarmisegetuza, profesorul Cornel Samoilă scrie:

”Este cert că nu a fost conceput dintr’o dată, ci este o chintesenţă de experimente şi modele rezultate din observarea timp de mii de ani a cerului, cu transmiterea informaţiilor din generaţie în generaţie.” [4; p.38]

Probabil că piramidele, ca şi neamul geților, provin dintr’un timp mai îndepărtat, plasat undeva prin neolitic, unde îşi află originea lumea de azi. O origine comună, uitată şi ignorată de ştiinţa oficială, căci cine vrea vede că lumea e plină de piramide şi aproape toate limbile pămîntului au adiacenţă cu limba rumînă.

Deci cîndva, înainte de marile cataclisme, cum au fost Potopul şi scufundarea capitalei Atlantidei, a existat o civilizaţie avansată care construia piramide, geții fiind o linie genetică directă din aceasta, iar ipoteza atlantă nu este chiar lipsită de fundament.

Evident că ideea nu este nouă, căci, după cum afirmă Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bioinformatică la Universitatea Reading, Anglia):

”Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei.”

Ori, frînturi din acea ”cultură precursoare” se regăseşte în toată antichitatea, care totdeauna, cînd era posibil, se raporta la informaţia ei, mai ales în materie de construcţii şi de etaloane de măsură, care toate provin (sau au adiacenţă) cu măsuri ale Marii Piramide egiptene.

Vom vedea mai departe că sanctuarele geților încifrează aceleaşi numere, regăsite în mixtura dimensională a Marii Piramide, ceea ce arată cunoaşterea avansată a geților, dar şi ceva extrem de important pentru înţelegerea moştenirii getice, şi anume faptul că ei utilizau ca etaloane pentru măsurat lungimea cotul şi degetul piramidal şi culmea, la acelaşi nivel de precizie la care acest etalon străvechi a fost ”conservat” în interiorul Piramidei-Keops.

Drept ar fi să amintim aici că deja într’o broşură scrisă de H. Ciocan, dar tipărită la Piteşti, fără a se consemna anul apariţiei, acesta arată că ”cotul moldovenesc este cot sacru”, fiind foarte apropiat de măsura cotului piramidal, folosit la proiectarea Piramidei egiptene şi care avea 0,63566 m (exact).

Degetul piramidal era definit ca 1/25 dintr’un cot, avînd, în consecinţă, 0,0254264 m.

Informaţia despre etaloanele Arhitectului Piramidei-Keops există în interiorul ei, deasupra uşii de intrare în Camera Regelui fiind reliefată o formă absidată (un dreptunghi absidat, ca o potcoavă) ce are circumferinţa de un cot piramidal, iar grosimea de 25 de ori mai mică, reprezentînd un deget piramidal.

De asemenea, despre unităţile de măsură utilizate în ţara noastră, ne este utilă şi cartea lui Nicolae Stoicescu intitulată ”Cum măsurau strămoşii”, care este o sursă bună în argumentarea celor afirmate mai sus.

Misterul este numitorul comun atît al piramidelor egiptene, cît și al construcțiilor de la Sarmisegetuza

Piramidele de la Giza, pe malul vestic al Nilului, la sud de Cairo, au fost construite din blocuri imense din calcar și granit, fiecare bloc cîntărind mai mult de două tone. Este încă un mister modul în care aceste pietre gigantice au fost ridicate în construcția piramidelor, mai ales că în acea perioadă, acum 4000 de ani, nu existau mașinării și metode inginerești de care să știm, care să transporte astfel de greutăți.

Se spune că forța umană a contribuit cel mai mult la realizarea acestor contrucții incredibile. Există însă mult mai multe mistere ce se învîrt în jurul piramidelor de la Giza.

Dintre toate acestea, Piramida lui Keops, denumită și Marea Piramidă, a stîrnit cel mai mult interes în rîndul istoricilor, matematicienilor și arheologilor.

Una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, singura care încă stă în picioare, Marea Piramidă a fost construita între anii 2700 – 2500 î.Hr. Timp de 43 de secole, pînă în anul 1889 cînd s’a construit Turnul Eiffel din Paris, aceasta avea să fie cea mai înaltă construcție din întreaga lume, măsurînd 139 de metri în înălțime.

Cîteva lucruri fascinante despre Piramida lui Keops:

Marea Piramida a fost construită pentru Faraonul Keops, cunoscut și sub numele de Khufu (al doilea faraon al dinastiei a IV-a), fiul lui Sneferu și al lui Hetepheres I.

Acesta a urcat la tron în jurul varstei de 20 de ani și a fost faraon timp de 23 de ani. În prezent se cunosc foarte putine informatii despre Keops, acestea fiind dezvăluite cîteva secole dupa moartea sa, în Istoriile lui Herodot.

Singura statuie a sa care a fost găsita are în jur de 8 centimetri.

În construcția piramidei s’au folosit în jur de 2,3 milioane de blocuri de piatră. Acestea au fost luate de la cariera de piatră de la Aswan, situata la circa 845 de kilometri depărtare de locul în care s’a ridicat piramida. Fiecare bloc cîntărește în medie 2,5 tone, iar piramida în sine cîntărește 6,5 milioane de tone.

Conceputa ca mormînt, Marea Piramida contine trei camere (Camera Regelui, Camera Reginei si Marea Galerie) create cu scopul de a găzdui trupul lui Keops și al soției sale, precum si comorile lor pe care le’au luat cu ei în viața de apoi. Intrarea se află în fațeta de nord. Camera mortuară a faraonului se găsește fix în inima piramidei și poate fi accesată străbătînd Marea Galerie și un coridor ascensional.

La începutul acestei galerii există și un pasaj care duce către Camera Reginei. Camera Regelui conține un sarcofag realizat din granit roșu, la fel ca pereții încăperii. Este extrem de interesant modul în care a fost încăperea construită, pietrele camerei potrivindu’se atît de bine încît nu se poate introduce între ele nici măcar un card.

Orientat conform direcțiilor busolei, sarcofagul este cu doar un centimetru mai mic decît intrarea în cameră, motiv pentru care se presupune că acesta a fost introdus aici încă din timpul construcției piramidei.

Nu se mai găsește aproape nimic în Camera Regelui. Cu excepția sarcofagului, s’a furat tot din această încăpere, inclusiv trupul și comorile faraonului. În plus, carcasa albă de calcar care cîndva acoperea exteriorul a fost luată și folosită de diferiți conducători și regi în alte proiecte de construcție.

Piramida lui Keops deslușește o mulțime de date și teorii matematice și astronomice.

Această minune a lumii antice continuă și în ziua de azi să’i uimească pe matematicieni și fizicieni.

Iată cîteva dintre teoriile care s’au descoperit aici: Fiecare fațadă a piramidei este orientată cu precizie spre cîte un punct cardinal: Nord, Est, Vest si Sud.

Piramida este așezată exact pe paralela de 30 de grade, cea care separă în mod egal uscatul de ape.

Diagonalele prelungile ale Piramidei lui Keops traversează centrul fiecărui continent.

O latură a bazei piramidei are 365 de coți si aproape un sfert, exact cîte zile are un an.

Cultul Soarelui

Lipsa acoperișului la templele getice, pentru a nu ascunde Soarele, aranjamentul stîlpilor și lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedește cunoașterea calendarului de 365 de zile și a mișcării Soarelui pe parcursul anului, utilizarea focului sacru și practicarea incinerației, ca omagii aduse Soarelui.

Cultul Soarelui a fost foarte răspîndit, pe toata suprafata pămîntului si la diverse culturi, dar prima atestare arheologică a venerării Soarelui provine din Egipt, unde în sec. XIV î.Hr.

Cînd faraonul Ikhnaton sau Akhenaton a reformat religia egipteana, el a reluat cultul zeitatii antice Ra – Horakhte, sub numele de Aton, o denumire veche dată discului Soarelui. Ra era un zeu egiptean reprezentînd o personificare a soarelui, fiind cel mai puternic din toți zeii. Era venerat la Heliopolis (Cetatea Soarelui).

Cetatea Soarelui la geți se numea Helis (elinește) sau Elio (Helio) în getică.

A fost prima formă de monoteism cunoscută în istorie, care însă a durat puțin, deoarece preoții vechilor temple au instigat populația împotriva faraonului Akhenaton, care a fost asasinat, iar templele lui Aton au fost distruse.

În perioada interbelică, mai mulţi istorici cunoscuţi, precum Vasile Pîrvan, au lansat teza că religia geților ar fi fost una monoteistă, iar faptul că religia creştină a fost acceptată atît de uşor în vechea Geție ar fi explicabil prin asemănarea dintre cele două credinţe religioase. Însă există alţi istorici care spun că geții erau politeişti şi că ar fi avut o serie de divinităţi, prin care Zalmoxe, zeul suprem, Gebeleizis, zeu solar şi Bendis, Zeiţa Lunii.

Toate populațiile care au venerat Soarele au avut unele caracteristici comune: existența unor orașe-cetăți și credința în natura sacră a regelui.

Soarele era conducătorul atît al lumilor superioare cît si a celor inferioare, pe care le vizita zilnic în cursul deplasării pe bolta cerească, fiind simbolizat de ochiul care le vede pe toate. El era garantul justiției și sursa înțelepciunii.

Mărturii care dovedesc existența cultului Soarelui la geți:

„Soarele de andezit” de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din plăci de andezit și avînd în centru un disc de 1,5 m diametru. Săgeata încrustată este orientată către nord.

Acest loc, după cum susțin unii istorici, ar fi fost altarul pe care se aduceau ofrande și se realizau sacrificii…

În preajma Discului Soarelui afli o liniște nefirească. Dacă ai pătruns în mijlocul cetății, acolo unde se mai văd încă rămășițele marelui templu, ai sentimentul că timpul va rămîne pe loc pentru totdeauna, prins în soarele de andezit.

Cîțiva pași mai departe, un vas uriaș de piatră strînge ploaia într’un luciu de apă pe care se ivesc năluci de demult. Aici, magii citeau stelele și urmăreau curgerea vremii, iar în clipele de taină chemau puterea muntelui prin ritualurile lor magice.

Legenda spune că geții nu aleseseră întîmplător înălțimile Grădiștei să’și construiască aici măreața Sarmisegetuza. Dincolo de beneficiile strategice ale regiunii, geții credeau că aceste locuri era ocrotite de energiile sacre emanate din inima muntelui, unde se spune că ajungeau sufletele nemuritoare.

Soarele de Andezit, cum i se spune cadranului uriaș de piatră, marca grota în care trăise zeul lor, Zalmoxe, în timpuri imemoriale.

Cîțiva autori antici au scris despre cunoștințele astronomice ale geților, referindu’se, desigur, doar la anumite persoane sau grupuri de persoane, la preoți, inițiați, elite.

Aceste cunoștințe, transmise pesemne pe cale ezoterică, le confereau inițiaților capacitatea de a prevesti anumite fenomene. Cele două personaje implicate în povestirile păstrate sînt Zamolxe și Deceneu, ambii considerați inițiați și reformatori, care ar fi călătorit pînă  în Egipt de unde au și deprins cunoștințele de astronomie.

Iată ce spune Strabon, în ”Geografia” sa (VII, 3, 5):

”Se spune că un get cu numele Zamolxe a fost sclavul lui Pythagoras și că ar fi deprins de la acesta unele cunoștințe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni,
căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo. Întorcîndu’se la el în țară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători și la popor, întrucît, întemeiat pe semnele cerești, el făcea prorociri.”

Porphyrios spune în ”Viața lui Pythagoras”:

”[Pythagoras] mai avea și un alt adolescent, pe care îl dobîndise în Tracia, numit Zamolxe. […] Îndrăgindu’l, Pythagoras l’a învățat să cerceteze fenomenele cerești
și [să se priceapă]la sacrificii și la alte ceremonii în cinstea zeilor.”

Cel mai amplu pasaj se găsește la Iordanes, în ”Getica”, 69-70:

”Demonstrîndu’le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, [Deceneu] le’a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita Lunii și cu cît globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pămîntesc și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec îndrumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se depărta de polul ceresc. Vezi cu mare plăcere că niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice… putem vedea pe unul cercetînd poziția cerului, … pe acesta studiind creșterea și descreșterea Lunii, pe celălalt observînd eclipsele Soarelui și cum,nprin rotația cerului, astrele care se gră- besc să atingă regiunea orientală, sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu’se după o regulă prestabilită.”

Interpretarea acestor pasaje a variat, de la acceptarea fără rezerve a autenticității informațiilor pînă la contestarea totală a acesteia de către unii cercetători, invocîndu’se caracterul anecdotic al povestirilor.

Cu siguranță, calea de mijloc este cea mai potrivită: nu pot fi contestate în bloc aceste informații, deoarece preocupările de astronomie ale geților au fost confirmate arheologic, dar nici nu putem avea certitudinea că detaliile acestor relatări sînt în întregime reale.

Despre liniștea nefirească a ruinelor și despre fiorul energiei din adînc vorbesc foarte mulți din cei care ajung la măreața cetate. Puținii oameni care străbat pădurea găsesc aici mai mult decît vestigii arheologice, găsesc o cale de a citi istoria dincolo de informațiile mărunte pe care le’au adunat istoricii.

Sarmisegetuza, cea mai importantă moștenire lăsată de geți, locul care ne’ar putea dezvălui atît de multe despre istoria strămoșilor noștri, a fost cercetată superficial, cunoscîndu’se mai puțin de 3 % din întreaga așezare.

Surprinzător este numărul mare de temple, al căror rol nu este descifrat pe deplin. Cu siguranță, preoții oficiau ritualuri prin care chemau bunăvoința zeilor și încercau să descifreze viitorul. Dar templele aveau și rol de școală și inițiere, aici erau transmise pe cale orală toate cunoștințele și întreaga moștenire spirituală a poporului.

Cine pleacă urechea la legendele locului, va fi surprins să afle despre preotesele lui Bendis, zeița Lunii și a Magiei, și despre copilele fecioare care le slujeau.

Cetatea preoteselor de la Fețele Albe, construită tot în perimetrul capitalei Sarmisegetuza, este înconjurată de mister și tenebre. Povești vechi spun că, aici, aveau loc ritualuri greu de înțeles, în cadrul cărora, uneori, era sacrificată o tînără fecioară, pentru ca rugămințile preoteselor să fie ascultate de Zalmoxe. Tînăra aleasă să fie trimisă în lumea umbrelor era educată din pruncie să fie mîndră de sacrificiul pe care îl făcea și să creadă cu tărie în nemurirea sufletului ei.

Dacă era într’adevăr așa, nu vom știi niciodată. Adevărul istoric este greu de recuperat, dar cultul preoteselor înveșmîntate în alb, războinice abile și stăpîne ale magiei, s’a păstrat în legenda ielelor, făpturi din altă lume care se arată doar în Noaptea de Sînziene.

Sursă: Mesajul atlanților: Pledoarie pentru o abordare ştiinţifică a Piramidei Keops, Dorel Bîrsan

https://biransblogblog.wordpress.com/

A. Pețan, Cunoștințe de astronomie la daci. Câteva considerații despre Sarmizegetusa Regia

Citește și: ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE TOCSINI

Nu vom obosi să repetăm celor care insistă că ”dacii” au existat cu adevărat, că aceștia erau în realitate geți, inclusiv celor care s’au cățărat pe așa-zisele baricade ale luptei cu falsurile din istoria scrisă despre  trecutul geto-rumînilor, fie că el se numește Rocsin sau Săvescu, ambii aflîndu’se într’o eroare clasică pe care o fac și iluștri cărturari precum Eminescu sau Eliade.

Redau mai jos un scurt dialog stîrnit de postarea pe youtube de Rocsin a unui clip despre Imnul național, în care spune că Traian ar trebui să lipsească nu doar din Imn, dar și să fie reconsiderată istoria vis-a-vis de interpretarea corectă a acțiunilor lui în Geția nord-dunăreană, dialog care nu a catadicsit să’l susțină ci a preferat să ne blocheze dovedind parșivitate:

Thraxus Ares:

”Dragă Roxin, Trogus Pompeius spune că așa-zișii ”daci” (un exonim regăsit mai ales la latini) sînt o mlădiță a geților.

Păi cum refacem noi trecutul prin îndepărtarea falsurilor, dacă o ții în continuare că strămoșii noștri sînt ”daci”? Nu cumva introduci tocmai dumitale falsuri printre celelalte existente de secole bune?

De asemenea, printre alte afirmații regăsite prin clipurile dumitale, susții că geții sînt traci, altă ENORMITATE care văd că rezistă din antichitate și pe care o îmbrățișezi fără menajamente… neînțelegînd că tracii erau geții din Tracia.

Strămoșii noștri sînt pelasgii matriarhali (vezi Cucuteni, Turdaș, Hamangia etc) și geții patriarhali (războinicii epocii bronzului și fierului), acesta este singurul adevăr istoric despre neamul geto-rumînesc, chiar dacă printre aceștia s’au mai strecurat ulterior frați genetici ai geților antici cum erau elenii mediteraneeni sau celții din vest, sau cîțiva asiatici (avari, cumani, pecenegi) care cei mai mulți erau probabil geți turcizați în marele areal asiatic unde s’au deplasat acum cîteva mii de ani prin extinderea firească a geto-arienilor.

Struțo-cămilele geto-daci, traco-geți, traco-daci sînt enormități introduse în istorie tocmai de aceia care doresc bulversarea generațiilor actuale de rumîni. Da, rumîni, nu FALSUL ”români”…

Așadar, ca să ai credibilitate fă te rog mai întîi curățenie printre propriile dumitale concepții sau percepții despre neamul geto-rumînilor, abia mai apoi emite pretenții de îndepărtare a falsurilor din trecutul nostru !!!

Un demers făcut pe jumătate sau chiar pe sfert nu are efect decît minor, sau nesemnificativ și va fi ignorat în continuare !”

Daniel Rocsin:

”Iarta’mă ca îti spun dar, indiferent ce crezi tu despre cunostiintele tale, nu prea întelegi cu adevarat istoria. Dio Casius spune clar ca dacii isi spuneau lor insisi daci. Iar Tracii inseamna mai mult decat getii, in sensul ca numele de traci este mai cuprinzator, in randul lor inscriindu-se multe neamuri, printre care getii si dacii.

Prin urmare, atat numele de traci, cat si cel de geti sau daci au toata justificarea si au legatura cu stramosii nostrii. Dincolo de asta, stiu ca esti mult prea suficient si orgolios ca sa accepti ca poti gresi si o sa o dai mai departe cu aceleasi teorii, pretinzand ca eu falsific istoria cu buna stiinta sau din ignoranta. Si, asa cum ii sta bine unui clevetitor cu pretentii de mare cunoscator al istoriei, vei face asta tot restul vietii din anonimat. Tie- rusine cu tine sau de ce nu te prezinti cu nume, prenume si fotografie ca sa stim si noi cu cine vorbim?”

Thraxus Ares:

”Dragă, nu e cazul să repeți aceleași enormități la nesfîrșit, doar ca să’ți încălzească clipa de satisfacție efemeră. Fără să’ți dai seama ai devenit un tonomat consecvent în aceeași eroare mereu.

Cei care te urmăresc, îți cunosc erorile pe care le’ai preluat și dumitale cu aceeași nonșalanță de la cei care au făcut erori înaintea dumitale.

Dar la eroarea fundamentală pe care o emiți de ani buni, se adaugă una și mai gravă, clamarea tot ca un tonomat că vrei să repari greșelile altora.

Să fim serioși ! Este hilar să constați că cel care vrea să schimbe o eroare, ține morțiș să o înlocuiască cu o altă eroare.

De ce să înlocuim ”latinii” închipuiți ai latinopaților, cu ”dacii” închipuiți ai dumitale? De ce nu vlahi atunci? Tot exonim este !!!

Nu ne spune că nu poți face diferența dintre exonim și endonim !!!

Cine și’ar mai dori în acest caz vreo schimbare? Ca peste un timp să muncească alții să’ți schimbe teoriile eronate? Oare ne facem că nu vedem cît de greu scăpăm de inerțiile unei educații cu grave carențe ale actualelor generații?

Cu toții constatăm cum după cel puțin 10 ani de perseverență în cruciada la care te’ai înhămat nu realizezi că nu s’a schimbat mare lucru. Orice om întreg la cap ar căuta cu alte arme să rezolve problema care persistă.

Precum vezi, eu nu’ți contest ”patriotismul”, ”devotamentul” și ”implicarea”, chiar dacă în spatele perdelelor de fum pe care le împrăștii există și profit mai mult pe seama naivilor care’ți cumpără produsele.

Foarte bine dacă pe cîrca ”dacilor” tăi închipuiți scoți bănuți frumoși, deși este complet imoral.

Dar nu ne jucăm cu istoria unui popor, totuși, doar ca să’i meargă unuia afacerea, pentru că scorneala cu ”dacii” a prins la o parte din publicul rumînesc. Și mai ales cu etnonimul real al neamului rumînesc, care știi destul de bine că este Get sau Pelasg, iar acest lucru tot mai mulți încep să’l cunoască.

Nu te lasă stăpînii să te abați de la linia impusă sau autosuficiența?

Argumentul pe care l’ai invocat (Dio Cassius) arată și mai clar autosuficiența și lipsa de analiză mai profundă asupra subiectului pentru care te’am abordat. Lucius Claudius Cassius Dio a trăit (155-235 d.Hr) într’o perioadă în care exista Colonia Dacia și era natural ca pe acești coloniști să’i numească daci, iar locuitorii acestei colonii să’și spună daci, la fel cum geții din Colonia Tracia își spuneau traci, sau geții din Colonia Moesia să’și spună moesi, panoni în Colonia Panonia, scyți în Scyția etc.

Generațiile băștinașilor din Colonia Dacia Romană din perioada 155-235 d.Hr cît a trăit istoricul menționat, aveau conștiința apartenenței la acea Colonie numită Dacia de romani, tot așa cum oltenii din Oltenia sînt conștienți de apartenența la Regiunea Oltenia, iar dacă întrebi un oltean îți va spune că este oltean cu siguranță, iar un moldovean, de asemenea, și azi, cînd în egală măsură știu că etnonimul neamului este rumîn (sau eronat român).

E suficient să privești la generațiile actuale de basarabeni cum de sînt ei conștienți de apartenența la o republică fantomă cam tot cît a existat și Colonia Dacia, ca să pricepi fenomenul…

Dar noi nu discutăm aici cum își spuneau geții din toate regiunile locuite de ei, ci care este endonimul real al strămoșilor noștri.

În altă ordine de idei Dio Cassius era tot latin, ca și alții care menționează ”dacii” în scriptele lor, iar așa cum știm deja cam toți latinii le spuneau la geți, daci…Cum puterea romană era predominantă în Balcani, nu e de mirare că Dio Cassius elen la origini se folosește de clișeul epocii sale să’i numească pe locuitorii de la nordul Dunării și nu de etnonimul general al geților.

Cine ne mai spune nouă rumînilor azi geți, sau chiar daci? Prea puțini.

Dar oricît vei căuta în trecutul nostru mai departe de acum 2000-2100 de ani nu vei găsi pomenit acest exonim pentru geți. Chiar romanii înainte de anii 100 î.Hr. le spuneau numai geți. Nu existau nici daci, nici Dacia, vezi Pomponius Mela care prin 43 î.Hr. nu ne arată pe hărțile lui nici daci, nici Dacia.

(click pe Sarmația ca să vezi online harta lui Pomponius Mela n.n.)

Oare de ce? Pomponius Mela era mai latin decît cel invocat de dumneata, care a trăit ulterior peste 2 secole, elenul Dio Cassius, și natural trebuia să descrie unde sînt acești ”daci” închipuiți de tine pe hărțile sale în care apar alături de geți și istrienii, adică dunărenii care evident tot geți erau, dar nu și ”dacii” dumitale.

Să înțelegem că doar atît ne dorești istoria noastră a rumînilor? De cel mult 2000-2100 de ani?

Cam puțin pentru pretențiile clamate de un patriot, din moment ce te contrezi cu cineva care’ți dă mură’n gură argumentat unde greșești.

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, și despre care am pomenit în comentariul anterior, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al vocontilor din Galia „Narbonensis”.

El este cu mult mai credibil decît Dio Cassius, din două motive:

1. Nu folosește un anumit tip de clișeu al epocii, ”dac” nu era un clișeu încă, Dacia nu exista, vezi Pomponius Mela, dar va apare ca etnonim probabil în special pentru ”davi”, acei geți care locuiau în davele montane.

2. Trăiește în perioada de apariție a majorității davelor montane, și este contemporan cu apariția anti-tezei davi-daci, și cu siguranță a știut cine au fost acei davi (daci) care au construit davele montane, mai ales complexul de la Orăștie.

Endonimul GET (după părerea mea este adevăratul etnonim al neamului alături de ”pelasg” care este la fel de vechi) însă se pierde în negura vremurilor. Nu întîmplător îl regăsim și în titulatura SarmiGETuzei, capitala spirituală a geților.

Get, deși este pomenit și în războaiele cu perșii de acum 2500 de ani, ascunde o primordialitate foarte clară și de necontestat, identificîndu’se cu vechimea pămîntenilor, ge-geea, reprezentînd în limba anticilor însăși Pămîntul și primii pămînteni.

Nu vreau să insist mai mult decît este cazul, aceste lucruri fiind arhicunoscute de cei mai mulți dintre pasionații istoriei noastre. De aceea, este de neînțeles cramponarea celor care cred că au confiscat lupta de renaștere a adevărului istoric despre neamul rumînesc în ținte false, la fel de false ca ale acelora care sînt în prezent la butoanele istoriei deja contrafăcute.

Poate ar fi momentul să’ți faci un up-date la retorică. Sau ți’e rușine să recunoști că ai greșit ce ai enunțat în ultimii ani?

Părerea mea este că ar trebui să începi să te întrebi cu ce au greșit mai mult adepții Școlii Ardelene, mai mult decît o faci dumneata personal de ani buni.”

Ce ar mai fi putut replica Rocsin unui răspuns atît de explicit și logic?

Asta dincolo de faptul că acest mare ”războinic” din teama de a dezbate deschis despre subiect, contului Thraxus Ares de pe youtube i’a fost interzis să mai posteze pe contul youtube a lui Rocsin – ”Marele Bărbat” ?

Poate doar banalități, sau explicații puerile, ori paralele cu subiectul, de genul celei care o făcuse oricum, identitatea celui care semnează cu pseudonimul Thraxus Ares. Cînd cineva nu mai are argumente duce discuția în derizoriu, schimbă subiectul sau pune pumnul în gură celuilalt interzicîndu’i posibilitatea să’l conteste cu argumente valide.

De parcă alegerea publicării sub numele real ar aparține altei persoane, nu celui care nu vrea publicitate, merite puerile sau chiar atacuri inconștiente ale unor descreierați care nu sînt de acord cu teoriile avansate de cel care a ales să semneze cu nume fictiv, nepopulare, dar sincere, fără să urmărească vreo notorietate efemeră.

Da, acesta este ”Marele Bărbat” Rocsin, un individ alunecos și parșiv care nu acceptă contraargumente, și îi interzice pe pagina sa de youtube pe criticii care nu sînt de acord cu inepțiile care le susține de ani buni.

Nu, acesta insistă cu strămoșii noștri închipuiți, ”dacii”, care nici pe vremea lui Herodot nu existau, fără a accepta că este în eroare.

Această hartă este concepută după descrierile făcute în opera sa ”Istorii”, Herodot nemenționînd nicăieri ”dacii”, în contradicție cu geții, tyrageții, thyssageții massageții…

Pe spațiul Rumîniei, existau doar Geți, Tyrageți, Neuri și Agathîrși considerați a fi scyți, dar care la rîndul lor se trag din marele neam getic.

Herodot pomenește de davi (davos) prin care identificăm geții care locuiau în Dave, cetățile fortificate ale geților, care circula în paralel cu varianta ”Ceta” de la care ne vine și termenul de cetățeni.

Iată mai jos termenul de davo geto în alfabetul vechi getic.

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim ambii termeni semn că ”davi’ a fost mai puțin important dacă nu ne’a rămas pînă azi în lexic, dar cuvîntul ”cetățeni” s’a consacrat și își are conform lui Mihai Vinereanu originea din cuvintele getice ceta (vezi foto jos), cetu, cetie care înseamnă cete, cetate, garnizoană, și este predecesorul rumînescului ceată, cetate, cetățuie, cetățeni și are echivalent și în latină, dar nu ne parvine de la romani.

Citește și: DANIEL ROCSIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Etnia majoritară a antichității a fost cea a geților

Cei care nu a auzit de geți, nu are decît să se documenteze și (poate) la sfîrșit, va constata că cel mai întâlnit etnonim în antichitate este cel de get, pe o intindere geografică care nu mai lasă loc de îndoieli la întrebarea: cine era ”etnia” majoritară a antichității (ghilimelele sînt puse deoarece geții nu erau un popor care trăia într’un imperiu sau un mare regat, ci în mii de triburi și zeci de regate)?

Ca număr și întindere geografică, geții erau chiar înaintea inzilor care trăiau doar în India, nu cum trăiesc azi urmașii geților pe 6 continente…

Dar, pentru toți cei care contestă materialul de față, să ia o temă pentru acasă:

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Geți

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrageți

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masageții

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae)sau sarmați https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sargeți

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii.” Jordanes

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

Yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor. La aceste neamuri care au dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia, Africa, America se adaugă neamurile cu alte etnonime, dar care fac parte din același mare grup genetic R1, deci frați genetici cu toții:

cimerienii, celții (gelții, galli), hitiții (ghitiții), troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc.

Să vedem ce spune și Strabon la trecerea dintre milenii în opera sa ”Geografia” despre geți și davi (daci), misi și alte neamuri getice numite în fel și chip și despre alt clișeu al acelor vremuri ”tracii”, în capitolul VII. Strabon a trăit între anii 63 î.Hr. și a decedat în 23 d.Hr. la Amasia unde se și născuse, la vîrsta de 86 de ani.

Strabon, așadar a trăit în perioada cînd apare pentru prima oară menționați acei geți numiți și ”daci”:

”VII,1,3. … Numai că unii din suebi locuiesc, după cum am spus, în Pădurea [Hercinică], alţii în afara ei – învecinîndu’se cu geţii.

VII,3,1. Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.

Hartă creată pe baza descrierilor lui Strabon

Fiindcă nu sînt cunoscute aceste locuri, sînt luaţi în seama făuritorii de mituri ce vorbesc despre munţii Ripei şi despre hiperboreeni, crezîndu’se minciunile lui Pytheas masaliotul despre ţinuturile din jurul Oceanului, lucruri născocite pe care el le înşiruia sub cuvînt că face ştiinţă astronomică şi cercetări matematice.

Dar mărturia acestora trebuie nesocotită. Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într’o tragedie că Oritia a fost răpită de Boreas şi dusă

«dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sînt izvoarele nopţii şi unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijeşte, vechea grădină a lui Febus»,

această susţinere, neputînd întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte ca şi ceea ce ne spune Socrate în Fedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi şi contemporane.

VII,3,2. Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci – acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni.

Frigienii nu sunt atlceva decît brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi – socot eu – mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că aceşti misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i’a pomenit Homer în versurile sale:

«El şi’a întors privirea îndărăt, uitîndu’se la ţara tracilor îmblînzitori de cai şi a misilor războinici, pricepuţi în lupta de aproape».

Dacă cineva ar înţelege aceasta ca privindu’i pe misii din Asia, pasajul nu s’ar lega de context. A susţine că [Zeus] nu şi’a întors ochii de la Troia spre pămîntul Traciei şi că nu a îmbrăţişat dintr’o privire – o dată cu Tracia – şi Misia, care este aproape, ci s’a uitat spre ţinuturile vecine cu Troada, aşezate în spatele ei şi pe ambele ei laturi, despărţite fiind, însă, de traci prin toată lăţimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele şi a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia «şi’a întors» înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi.

Oricine şi’ar întoarce privirea de la troieni spre cei ce nu sînt în spatele lor sau la dreapta şi la stîngă, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt. Cele ce spune – mai departe – Homer confirmă părerea noastră, căci acestor misi el adaugă pe hipemolgi, galactofagi, abii, care sunt scyţi, şi pe sarmaţii ce’şi duc traiul în care. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii – mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii. Totuşi pe scordisci unii îi numesc «scordişti, pe taurisci «teurişti» şi «taurişti».

VII,3,3 (C. 296). Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.

Pe toţi aceştia poetul i’a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi». Îi numeşte «abii» mai ales pentru că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om necăsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus, numai pe jumătate casă, pentru că [acesta murind] este văduvită de el. Iar epitetul de «luptători din apropiere» dat misilor se datorează faptului că nu pot fi biruiţi – ca nişte buni războinici ce sînt.

De aceea, în cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie scris «moesii care luptă din apropiere» în loc de «misii care luptă din apropiere».

VII,3,4. Ar fi de prisos, poate, să schimbăm un text acceptat de atîţia ani. Mult mai probabil e că, în vechime, aceştia au purtat numele de misi şi că – [cu timpul] – s’a schimbat în acel de astăzi, iar cuvîntul «abii» nu ar trebui înţeles în legătură cu abţinerea de la plăcerile trupului, ci, mai degrabă, ar trebui luat în sensul că aceia n’au vetre şi trăiesc în care. Deoarece de cele mai multe ori neînţelegerile izvorăsc din învoieli şi stăpînirea bunurilor, e drept ca pe aceştia, care duc o viaţă atât de modestă şi folosesc atît de puţine lucruri, lumea să’i numească «cei mai drepţi».

Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rînd mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Iată pentru ce au mers uneori cu exagerarea pînă la cinism. Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi – între aceştia – mai ales la geţi.

Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectind realitatea istorică:

«Aşa sîntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă): nu suntem din cale afară de cumpătaţi»,

şi puţin mai departe da exemple de necumpătare în privinţa femeilor:

«Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întîmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul om, n’a fost însurat, n’a cunoscut iubirea.»

Susţinerile acestea sînt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu’i «adoratori ai zeilor» şi «oameni care umblă în fum» pe cei fără femei, [geţii] s’ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s’a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie…

Iată ce mai spune acelaşi poet, aducînd pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele [soţului] sînt:

«Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare.»

Pe misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri:

«Jertfeam de cîte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stînd în cerc, iar altele scoteau urlete».

Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că la geţi sînt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea] bizuindu’ne pe întreaga istorie a geţilor – că în neamul lor rîvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.

VII,3,5. Se spune că un GET cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni, căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo.

Întorcîndu’se la el în ţară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucît, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l’a convins pe rege să’l facă părtaş la domnie, spunîndu’i că este în stare să’i vestească voinţa zeilor.

Mai întîi, [Zamolxis] s’ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecîndu’şi viaţa într’o peşteră, pe care a ocupat’o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întîlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decît înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei.

Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfînt şi s’a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lîngă el. Pe cînd domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

VII,3,7. … Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe scyţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care’i jertfeau şi’i mîncau, slujindu’se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobîndit marea numele de «neospitalieră».

Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii – oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s’a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât scyţii, sau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii?

Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strîngă bogăţii sau să facă negoţ decît dînd o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu’i fi cunoscut el pe sciţi, cînd doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi?

Căci pe atunci scyţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene:

«Pe etiopieni, pe liguri şi pe scyţii hipemolgi».

De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi – cînd este vorba de învoieli -, Homer i’a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cît de cît viaţa îndeletnicindu’se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rînd, femeile şi copiii – aşa cum concepe Platon.

De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre scyţi:

«Scyţii care mănîncă brînză din lapte de iapă şi au legi bune».

Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe scyţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decît noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s’a răspîndit aproape la toţi, corupînd moravurile şi introducînd la scyţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să’şi mulţumească nenumăratele lor pofte.

Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetîndu’se a porni pe mare, ei s’au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblînzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea – despre care tocmai am vorbit – cu vicleşugul.

VII,3,8. Scyţii care au trăit înaintea noastră – mai ales cei de pe vremea lui Homer – au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scyt împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i’a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s’au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sînt pline – şi ele – de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit – specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea.

Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus,  după ce a năvălit în ţara tribalilor – despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscînd de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse – cât putu mai repede – la el în ţară. A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lîngă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate.

Regele, primindu’i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă – în timpul ospăţului – de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar – au adăugat aceştia – pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n’a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care’l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decît orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu].

Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l’a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i’a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I’a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dînşii. Iar după ce l’a cinstit ca pe un oaspete, a legat prietenie cu el şi l’a lăsat să plece.

VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale.

Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci cînd poetul zice:

«a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»?

Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinînd că ei nu sunt decît născocirea poetului, întrucât n’ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într’adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s’a prefăcut în misi.

Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rînd.

VII,3,11. Lăsînd la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întîmplările din vremea noastră sînt următoarele:

Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, GETUL Burebista l’a înălţat atÎt de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – pînă în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de’a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (! proroc, prevestitor n.n.) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.

Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat cînd am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.

Citește: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului.

Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decît aceea potrivit căreia numele ar veni de la «scyţii dai», care locuiesc prea departe, lîngă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într’adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau – cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia.

Neamul geţilor, care se înălţase atît de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sînt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

VII,3,13. Prin ţara lor curge rîul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare pînă la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpînirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, pînă la Pont – de’a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru.

Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sînt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s’au amestecat cu tracii şi cu misii.

Acelaşi lucru s’a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucît vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume scyţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu’se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri.

Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într’atît încît puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s’au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sînt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpînirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.

VII,3,14. Între [geţi şi] Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Cînd Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva scyţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa.

Într’un tîrziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai tîrziu, pornind la război împotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întîlnit un barbar bun la suflet, după cum am arătat mai sus.

VII,3,17. … Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Boristene este pustiul geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali, apoi urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu’se şi cu agricultura. Se spune că aceştia locuiesc lîngă Istru, adeseori şi pe un mal şi pe celălalt, înăuntrul ţării se aflau bastarnii, care se învecinează cu tyrageţii şi cu germanii. Şi ei sînt un fel de neam germanic şi se împart în mai multe triburi. Unii poartă numele de atmoni şi sidoni; alţii, acela de peucini şi locuiesc în insula Peuce din Istru.

Roxolanii sînt cei mai de la miazănoapte dintre acei care locuiesc în cîmpiile dintre Tanais şi Boristene. Căci toată regiunea de la miazănoapte, cuprinsă între Germania şi Marea Caspică, este cîmpie – în măsura în care o cunoaştem. Nu avem însă ştiinţă dacă deasupra roxolanilor locuiesc alte neamuri… Cît despre roxolani, ei au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator, avîndu’l în fruntea lor pe Tasios. Au venit în ajutorul lui Palacos, fiul lui Sciluros, şi ei se bucurau de faima unor oameni viteji. Dar înaintea unei falange orînduite şi cu arme grele, orice seminţie barbară – ostaşi uşor înarmaţi – vădeşte slăbiciune. Aceia, opunînd cam vreo cincizeci de mii de oameni celor şase mii ai lui Diofant, generalul lui Mitridate, nu au putut ţine piept, ci majoritatea lor au fost ucişi.

Se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele şi au drept arme de atac lănci, arc şi sabie. Seamănă cu ei cei mai mulţi dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pîslă, sunt bine fixate pe carele unde ei îşi petrec viaţa, în jurul corturilor se află turmele, al căror lapte ei îl folosesc drept hrană, făcând din acesta şi brînză, iar carnea animalelor o mănîncă. Ei le urmează la păşune, schimbînd mereu locurile, după cum au iarbă, în timpul iernii stau prin mlaştinile de lângă Lacul Meotic, iar vara în cîmpii.

VII,5,2. O parte din teritoriul amintit dacii l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’a biruit pe boi si pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpînirea lui Critasiros.

(Tabel cu o încercare nereușită de a situa rîul Parisos menționat de Strabon cît mai aproape de Carpați prin identificarea sa cu Tisa, pentru a nu deranja pe germani, acolo unde spune foarte clar Strabon că se află acești ”daci” la poalele Alpilor sau la Izvoarele Dunării n.n.)

Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin rîul Parisos (după unii rîul Paar din Germania, după alții Tisa n.n.) – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiţi scordisci. Într’adevăr, aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar pe cei dintîi i’au nimicit dacii, pe cîtă vreme cu aceştia din urmă adeseori ei au făcut alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, pînă la Segestica şi Istru.

Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Oraşul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor rîuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind pînă la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. De acolo curg rîuri care duc multă marfă la [oraşul] acesta, printre altele şi marfă din Italia.

De la Aquileia la Nauportos, trecînd peste Ocra, sînt trei sute cincizeci de stadii – unii spun cinci sute -, iar pe drumul acesta carele pot merge până la Nauportos, veche colonie a tauriscilor. Ocra este cea mai joasă parte a Alpilor, care se întinde din Retia pînă la Iapodi. De acolo, munţii se înalţă din nou la Iapodi, purtînd numele de Albi.

De asemenea, şi de la Tergeste – sat al carnilor – este o trecătoare prin Ocra, către mlaştina ce se cheamă Lugeon. În apropiere de Nauportos, întâlnim rîul Corcoras, care primeşte mărfurile aduse pînă la Nauportos, şi se varsă în Savos, iar acesta în Dravos – acel afluent al lui Noaros ce se varsă lîngă Segestica. De acolo, Noaros – cu apele sporite, deoarece îl primeşte apoi şi pe Colapis, care curge din muntele Albion, pe la iapodi – se varsă în Dunăre, la scordisci.

Rîurile despre care vorbim curg mai mult spre miazănoapte. De la Tergeste la Dunăre se face un drum de vreo mie două sute de stadii, în apropiere de Segestica întîlnim şi Siscia, un fort, şi Sirmium, aşezate pe drumul care duce spre Italia.

VII,5,4. … [Locuitorii de lîngă Adriatica] se tatuează întocmai ca şi toate neamurile ilirice şi trace.”

Ca o concluzie care o tragem din spusele lui Strabon din aceste vorbe:

”A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi”,

este una singură și certă:

Unii dintre geți, erau numiți de ”autorii” latini și daci. Dar nu reiese de nicăieri că geții își spuneau astfel: ”daci”.

De ce Geții Liberi și Demni au fost transformați în ”daci” robi / sclavi ai Romei?

Cine privește fără prejudecăți harta Imperiului lui Boerobistas (Burebista) și are o fărîmă de sinceritate va constata că spațiul ocupat de Imperiul roman din teritoriile geților se apropie simțitor de 40-50%, ceea ce este în contradicție și cu cei care minimalizează că a fost de fapt ocupat doar 14%, sau o treime (33%) cum spune Roxin, dar și cu cei care exagerează (latinopații) că a fost aproape 80-90%.

Tot sudul Geției lui Boerobistas a fost inclus în imperiul roman.

Cei care minimalizează acest procent spun că Imperiul lui Boerobistas a fost aproape de 10 ori mai mare decît a fost în realitate, iar cei care exagerează îi includ și pe geții sau pe iazigii clientelari imperiului, uitînd că aceștia erau independenți în realitate față de Roma.

Ce s’a întîmplat cu teritoriile geților de la sud de Dunăre nu a fost atît de evocat în monumente și scrieri precum cele de la nord de Dunăre.

Imperiul Roman nu a acordat nici unei alte regiuni cucerite atît de multă atenție mai ales din partea artiștilor plastici, iar Columna lui Traian, operă care a revoluționat arta romană, devine un argument în plus în acest sens, dar și prin multitudinea statuilor geților rămase ca dovadă vie pînă astăzi.

Această hartă a Geției lui Boerobistas este incompletă pentru că nu acoperă Regiunea Apollonia, Munții Haemus (Balcani), nici izvoarele Dunării spre Germania, nici teritoriile Scordiscilor cuceriți la sud, mărginindu’se în toate punctele cardinale în prea puține teritorii controlate de Boerobistas, în opinia noastră o hartă falsă.

O altă latură a problematicii supusă dezbaterii este că nu pe toate reprezentările de geți din muzee se află, eticheta ”Captivus Dacus”, iar  etichetele cel mai probabil au fost puse mult mai tîrziu.

Noi credem că adevăratul motiv pentru care se vehiculează etnonimul de ”dac” este de a se împămînteni statutul de rob al locuitorului din Carpați.

Dintre aceste statui de geți, cele mai multe au fost descoperite de’a lungul timpului în urma săpăturilor din Forul lui Traian.

Este posibil ca acestea să fi fost realizate la comanda lui Traian, împăratul învingător, special pentru a’i împodobi forul.

Dar toate statuile au fost amplasate la înălțime, iar toți geții reprezentați sînt cu priviri semețe și clare, cu o atitudine liniștită, fie ei tineri sau bătrîni, fie nobili, sau geți de rînd.

Deși se cunoaște că au fost luați prizonieri după anul 106 cînd a căzut Geția lui Decebal, totuși aceste statui nu par a fi de geți prizonieri pentru că nu sînt încătușați sau ținuți în lanțuri.

În Galeria Chiaramonti, în Sala Braccio Nuovo, mai sunt amplasate trei capete colosale de geți, deosebit de expresive. Chiar pe partea dreaptă a acestei săli se află un comatus get, aflat în floarea vîrstei.

În comparație cu el, capetele de romani din stînga și din dreapta sa sînt de două ori mai mici.

Aproape de ieșire se află și celelalte două capete de geți: un tînăr comatus ce poartă numărul de ordine 115 și inscripția ”Captivus Dacus”, care are o atitudine mîndră și calmă.

La numărul 124 se află un tarabostes cu binecunoscuta’i cușmă getică. Este mai în vîrstă decît ceilalți doi, cu barba stufoasă ce îi este aranjată elegant, are părul tuns scurt la spate și fruntea ușor încruntată. Privește înainte, are pomeții ușor proeminenți, iar întreaga înfățișare arată inteligentă și hotărîre.

Despre acest chip s’a mai spus de multe ori că îl reprezintă chiar pe însuși regele Daci Balo (Decebal).

Daci Balo

În Roma, aproape de Colosseum, se află cel mai mare arc de triumf din Roma. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat în cinstea acestuia după victoria de la podul Milvius, împotriva lui Maxentiu, din începutul secolului al IV-lea al erei creștine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc înfățișează scene de luptă dintre geți și romani.

Trecuseră deja două secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dăinuiau în memoria romanilor.

Specialiștii consideră că aceste basoreliefuri făceau parte dintr’un monument al lui Traian, fiind refolosite la acest monument.

Imaginea lui Traian din aceste scene se pare că a fost înlocuită cu cea a lui Constantin, dar geții nu au fost înlocuiți. Pe cele opt coloane corintice ale arcului se află opt statui imense de geți. Statuile geților străjuiesc arcul de la o înălțime de aproape 25 de metri.

Patru dintre acestea sînt de nobili geți, iar patru sînt de oameni de rînd, fără căciula specifică rangului.

Atitudinea lor este una demnă, iar aceștia stau cu capetele ușor aplecate (parcă privesc peste Roma) și mîinile împreunate. Toți sînt bărboși, au plete lungi și mantii ornate cu franjuri pe margini ce sunt prinse pe un umăr și le ajung până la călcîie. Pantalonii lor sînt strînși la glezne, iar în picioare au opinci. Ochii lor scrutează zarea, pînă dincolo de mări și țări, acolo unde adevărul dăinuie.

Se crede că aceste statui provin tot din Forul lui Traian, deși nu există dovezi clare. Întrebarea ce dăinuie și astăzi este acesta:

Ce caută niște statui de geți, pe un monument ridicat la două secole după războaiele lui Traian cu Decebal?

Sau se încerca păstrarea respectului cuvenit unui popor ce a salvat omenirea la ceas de grea încercare…

Geții, urmașii pelasgilor, cei ce au refăcut nucleul Vechii Europe, acordînd o nouă șansă umanității, reprezentau un model uman în fața căruia și Imperiul Roman se înclina cu respect.

La Muzeul Borghese se află un bust enorm, probabil o fostă statuie întreagă a unui tînăr get, cu ambele mîini lipsă și cu fața zdrobită.

Alte statui, capete și busturi de geți se găseau odinioară în Roma, în muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar în atelierele unor sculptori, precum Canova și Tadolini sau Monteverde.

Din păcate, colecțiile au fost mutate, unele au fost vîndute sau descompuse, reîntregite, iar urma acestor statui a fost pierdută.

Dar orașul Roma nu este singurul care ascunde astfel de comori.

La Florența se află cîteva statui minunate de daci, sculptate în porfir roșu, iar alte statui se găsesc la Napoli.

În afara Italiei, găsim geții ”de piatră” în multe muzee și colecții private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israel etc.

Cel mai recent cap de get a fost descoperit în 1999, în Forul lui Traian. El a fost expus pentru scurta vreme și la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei din București.

Leonard Velcescu, cel care a pornit un studiu vast asupra chipurilor de geți, spunea:

”Aceste sculpturi de geți, păstrate acum în muzee și colecții particulare, au fost găsite în mare parte în Forul lui Traian și au fost făcute de artiștii antici romani în perioada lui Traian. Există însă și statui de geți făcute într’o perioadă mai tîrzie, posterioară lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine și o altă istorie.

Este foarte important de reținut că, din punct de vedere iconografic, în timpul lui Traian, arta romană se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de geți, din punct de vedere portretistic, este remarcabilă.

Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipă, adică toate la fel, cum se reprezentau de pildă divinitățile, ci au fost sculptate după modele reale, într’un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioadă.

Detaliile sînt minuțios realizate și naturaliste, reprezentînd fizionomia detaliată a fiecărui personaj: atitudine demnă, privire ageră, de neînvins, calma la exterior, relativ agitată la interior, gata sa treacă la acțiune, la momentul potrivit.

Statuie de Get la Muzeul Luvru, Paris

Cînd mă refer la sculpturile de geți redate în teza mea, vorbesc, bineînțeles, de statui întregi, de statui acefale (fără cap), busturi, capete, multe fragmente (brațe, mîini, picioare, etc.).

Aceste statui de geți au fost făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma.

Conform reconstituirilor Forului lui Traian făcute de italieni și, ceva mai recent, de americani, cred că au fost la origine în jur de o sută de statui de geți. În curtea principală a forului, aceste statui se aflau la înălțime, deasupra porticurilor (galeriilor) care înconjurau piața principală a acestui for, cam în dreptul fiecărei coloane care susținea porticul.

Acestor statui din marmură trebuie să li se adauge și statuile din porfir roșu-vișiniu care au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate ști exact cîte statui de geți au făcut parte din acest portic, menționat de mai multe ori în antichitate.

De altfel, așa s’a aflat de existența lui, din scrieri, căci deocamdată arheologii nu au găsit nimic și nu au reușit să’l localizeze în complexul forului.

De ce nu s’a mai găsit nici o urmă?

Pentru că toate complexurile monumentale din Roma au fost ”jefuite”, materialele au fost descompletate, luate și reutilizate la construcții, mai ales în timpul Renașterii.

Și cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile și nuanțele, așa se poate explica de ce acest portic a dispărut complet: era construit din porfir roșu, material de construcție deosebit de căutat în Renaștere și Baroc. Și acest portic din porfir se pare că a existat cu adevărat, căci au fost găsite 5 statui de geți din porfir roșu-vișiniu.

Două se află în prezent la Luvru (Franța), trei la Florența, iar cîteva fragmente în rezervele Forului lui Traian (Italia).

Chiar dacă se vorbește de niște prizonieri de război, toate statuile de geți sînt ale unor oameni liberi, nu sclavi sau prizonieri.”

Leonard Velcescu vorbește deschis despre un nou subiect:

”Pot să vă spun că aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a ”barbarilor” în inima lumii romane, adică la Roma.

De ce romanii (mai precis Traian) au decis să’i reprezinte pe geți, popor considerat ”barbar”, în centrul de elită al lumii romane?

De ce nu au fost reprezentate personalitățile romane, cum ar fi fost mult mai logic?

Este un Mare Mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a’l glorifica pe împăratul Traian.

Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adăuga că, în același timp, acest loc de o mare importanță pentru romani a fost dedicat în mare parte și glorificării geților.

Învinșii au fost glorificați și omagiați de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanță și poate fi considerat total ieșit din comun.”

Romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea geților, popor învins în inima sa, Sarmizegetusa care a fost demolată practic, incendiată și rasă de pe fața pămîntului, iar imaginea lumii ”barbare”, prezentată în locul cel mai de preț al lor, Forul.

De ce acest contrast între Sarmizegetusa distrusă și evidențierea și etalarea statuilor geților? Dacă erau atît de importanți geții, de ce nu a fost conservată Sarmizegetusa?

Ochii statuilor de geți ascund o enigmă, iar expresia lor este aceea a unor înțelepți.

De ce au vrut romanii sa îi aibă, în mijlocul Romei și în mijlocul imperiului lor, pe acești enigmatici inițiați, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat?

De ce i’au adus în for și le’au închinat o grandioasă columnă, celebrîndu’le moartea și sacrificiul?

Nu Traian și neamul său de cuceritori ai lumii sînt cei ce i’au scos pe geți din istorie distrugîndu’le inima lor Sarmizegetusa?

Oarecum trebuie sa le fim recunoscători într’un fel, pentru că i’au făcut astfel nemuritori, prin trupul marmurei. Aceste minunate statui de geți sînt tot atîtea altare ale neuitării groaznicei grozăvii din care a fost salvat neamul getic.

Pare a fi ciudată această anomalie, dar nu foarte ciudat în definitiv, pentru că cea mai mare parte a teritoriilor geților erau incluse deja în Imperiu, iar mulți dintre acești geți deveniseră cetățeni ai imperiului, cu dreptul de a urca pe scara socială, ceea ce s’a și petrecut.

Poate că romanii în intențiile lor distructive nu au vrut ca un alt centru spiritual al lumii să fie mai important decît Roma.

Poate că imaginea ”sclavilor daci” nu este decît o strategie actuală de a îngenunchea imaginea veche a geților nobili și demni, în ochii contemporanilor, și pentru ca noi urmașii lor să fim umili în fața Romei, în fața occidentului, în fața creștinismului vestic catolic, și să uităm de măreția strămoșilor noștri, ori chiar să ținem doliu etern acestora, prin purtarea căciulilor negre pe care le vedem azi pe capetele celor care vorbesc doar despre ”daci”, nu și despre geții nobili și demni care purtau cușme roșii.

Da, Sarmizegetusa se constituia în acea vreme într’un centru politic puternic care se dovedise pe vremea lui Boerobistas capabil să contrabalanseze geopolitica acestui continent.

Romanii au distrus acest centru care concura Roma, dar de asemenea, nu trebuie uitat cîți împărați geți au condus’o ulterior.

De ce uităm acest aspect important care este omis cu obstinație din cărțile de istorie?
Din cauza acestei legi draconice a uitării instituite acum cîteva mii de ani, ”damnatio memoriae”, au dispărut toate cărțile ce vorbeau despre Geți și Geția, s’au ascuns dovezile arheologice, paleontologice, geologice, astronomice, biologice, ale șocurilor planetare prin care a trecut Pămîntul.

Nu sînt foarte îndepărtate acele timpuri.

Trebuia să uităm ca să putem merge mai departe sau trebuie să ne reamintim ce se vrea uitat?

Uitarea atît de necesară în trecut trebuie acum înlăturată și regîndit rolul geților în istoria imperiului roman.

Priviți ochii geților și încercați să înțelegeți ceva din tăcerea lor.

sau: DACII SUNT DIN NEAMUL GEȚILOR, ROMÂNE! IUBEȘTE’ȚI STRĂMOȘII REALI!

Sursă hărți: wikipedia (Pomponius Mela), noema.crifst.ro

Alte resurse: forumromanum.org, Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964 (citatul din Geografia lui Strabon), ziarulnatiunea.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ !

Unul din adevărurile greu acceptate încă de istorici este că geții la un anumit moment istoric deja vorbeau mai multe dialecte. Acest adevăr neîndoielnic nu este cunoscut încă de foarte mulți dintre noi, pentru că nu a fost abordat serios nici de către lingviști, nici de către de istorici, neavînd surse scrise pe această nișă.

Geția, spațiul getic, Terra Getarum în latinește este posibilul loc atît de căutat, al genezei popoarelor

Dar, odată ce familiile, gințile, triburile sau neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, comunitățile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent unii de alții. Cu toate acestea, astăzi, Geții antici încă, sînt considerați, contrar evidențelor istorice, doar un trib restrîns la Dunăre, ceea ce este întru totul fals.

Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari, celți, scyți, geto-daci, geto-goți, samo-geți, tira-geți, massa-geți, yuezhi, gitti, jați, geats, dahi, daci, doci, sau chiar iranieni, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare POPOR GETIC, care au populat Europa Pelasgică (Pelasgii fiind cei mai vechi locuitori europeni), dar și mari teritorii asiatice care se întindeau prin expansiunea strămoșilor noștri, de la Atlantic pînă în India, și chiar mai departe pînă în insulele japoneze, apoi prin colonizări succesive pînă Australia, Africa, și ambele Americi.

Generic, geții sînt cunoscuți și ca poporul care vorbeau limbile indo-europene, atît cele ramificate în grupa centum, cît și cele din grupa satem, iar simplul fapt că genetic și unii și ceilalți au haplogrupuri genetice înrudite nu mai este considerată azi doar o coincidență, așa cum finicii (finlandezii), chinezii și alte neamuri asiatice nu sînt nici indo-europeni la vorbă, nici frați cu europenii din punct de vedere genetic.

Cîteva informații despre expansiunea incontestabilă a geților

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală ), n’au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării. (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas)

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem si strănepotul lui Noe, asa cum este scris în Geneză.

În „La selva di varia istoria”:

Spun scriitorii, aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, cînd au populat pămîntul sub comanda lui GETER – nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa în teritoriul Valahiei si încă se mai disting în peninsula mai sus numită în Ostrogoţi si Vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de răsărit si Goţii de Apus.

Sigur, interpretarea că anumite popoare pomenite în Geneza biblică i’ar face evrei este complet deplasată.

Aici trebuie să amintim, de asemenea, că în acea vreme ”fizica pămîntului era diversă iar Ablavio, interpretînd gresit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală si pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma :

”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur si Geter, care sînt amintiţi de Moise, în Geneză. La început au locuit împreună, deasupra Mării despre care am vorbit.

Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel: din Messa vor iesi acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separîndu’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de astăzi, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia si Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali. Din al treilea fiu, Ur, au iesit popoarele Urone, despre care nu avem nici o memorie. Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte.

La aceeasi pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Scyţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pămîntul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă si Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Dacia (Geția):

”Dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul iesit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări si se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris: Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atîta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atîta ușurinţă, s’a continuat pentru atîta timp să fie considerată pămîntul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de natiuni, ar fi migrat iniţial Goţii.

Se spune că aceștia au fost scyţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole Înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcînd la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai si la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche). (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că:

”În timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonînd Septentriunea, s’a refugiat în Scyţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decît forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atatea naţiuni.”

”Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rîndul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Asii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560-636)

Polonezii sînt urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord. (Jan Trynkowski, istoric polonez).

Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice. (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883 , în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geții sînt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179 );

Getii sînt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc. );

Geţii sînt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

Sarmatia GETICĂ (Σαρματία).

Sarmatia antică, un teritoriu antic din nordul Rumîniei, în partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa, și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la rîul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, se invecineaza cu malul mărilor Neagră și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud.

Un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, pe care a împărțit Scythia; delimitată la sud-vest și sud de rîurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Theiss), și Tyras (Nistru), care se diviza Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania; și se întindea la nord pînă la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest pare să fi fost de origine germană, așa cum Venedi pe Marea Baltică, și iazigi, Rhoxolani, iar Hamaxobii în sudul Rusiei; celelalte triburi din vest de Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani Scyți, un popor scytic care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de rîul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmatia Europaea și Sarmatia Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată. Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sarmații (Sarmatæ latină sau elină, Sauromatæ Σαρμάται, Σαυρομάται) au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărînd din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Scyției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sînt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și Caucazul la sud.

Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goți, turci). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

SARMAȚIA, numele unei țări din Europa și Asia. O formă anterioară a cuvîntului în elinește este SAUROMATAE

Numele pare să aibă în primul rînd proveniența la eleni, prin scyții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie ca această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI (getae).

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși îl utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, și mulți alții.

Mai importante decît originea numelui sînt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acestă nișă este Ptolemeu; indicațiile lui Strabon sînt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde pînă la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică poziție a țărilor care nu sînt germanii din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, germanici (vii, p 289).

De cîteva națiuni particulare, cum ar fi Jazygii, Hamaxobii, și Roxolanii, o etichetă scurtă este dată, fără însă, a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice.

În Asia, țara Sauromatae este intinsă în cîmpiile Sarmatae, mărginită de muntii Caucaz.

Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabon aproape incluzînd, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sînt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Daci.

Sarmatae aici, sînt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele Ungariei, Moldovei, și Galliciei. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord); dar tot insuficient.

Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, avea limita de vest pe Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un capăt de țară necunoscută !; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; la est, istmul din Crimeea, și Don.

Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Galliciei, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei. Aceasta îi include pe Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sînt scyți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales pe Venedi.

Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sînt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici.

Din națiunile mai mari din Samatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sînt plasați mai la nord decît Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai tîrziu sînt rareori menționați VENEDI.

Nici Jazyges, nu sînt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sînt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobi este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scytice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.

Alauni, în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decît Alanii din Caucaz; Periegesis sînt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sînt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sînt schimbările care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scytice, nu este improbabil ca Peuc-ini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sînt formele reale pe care numele Patz-inacks, exact în țara Peuc-inilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor), sau chiar pecenegii de mai tîrziu.

Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor; deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele; într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc.

Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decît din Basarabia.

Atmoni și Siaones la Strabon au fost bastarni.

Geografia națiunilor minore este mai obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începînd, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luînd malul estic al Vistulei primul.

Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încît să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestyii, adică populațiile din țară chihlimbarului, sau Prusia de Est….

Pe harta ptolemaică nu este probabil ca acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) să poată fi stabiliți spre sud, în Prusia de Est, deși nu este imposibil. Ei au fost, probabil, mai la est.

Acei Bulanes (Sulones?), cu Phrugundiones la sud, și Avareni la nordul Vistulei, ne aduce la frontiera Getică. De aici detaliile sînt toate conjuncturale.

Zeuss a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii, și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.

Nestor a numit o populație Suliczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este prea mult spre est.

În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunînd că aceasta e citirea adevărată) cuvîntul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă.

Nestor îl foloseste frecvent. Este Pole, adică în primul rînd ocupanți ai cîmpiei.

Ori de cîte ori, apoi, s’au aflat la cîmpie aceștia puteau fi Polyane, iar Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora; Lekhs (Leșii), sau polonezii de pe Vistula, dar și Polyane ai Niprului.

Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna în Geographica cruciali. După nume, ei sînt atît ca Burgundiones și ar fi sugerat ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne.

Apoi, există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este, probabil, identică.

Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu pot fi explicați mai mult pe principiul sugerat de cuvîntul Polyane, dacă cuvîntul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația.

În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvîntul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată.

Dintre acestea ar putea fi în oricare caz, apariția lor în diferite și depărtate părți, dar în nici un caz nu implică migrații.

Avarenii pot fi plasați în Gallicia.

Rumîniei îi revin Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sînt aceștia Anarții lui Cezar?

Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Dacilor, fapt care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.

Ombrones dacă sînt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane.

Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborît de la un trib galic vechi, iar Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag „Regele boilor”.

De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură, numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, „Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos de Umbria.

Pliniu cel Bătrîn a scris cu privire la etimologia populară a numelui:

”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, „oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”

Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice sau, în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celtii fiind asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția, sau Dacia cum o numește el după colonia romană înființată după 106. d.Hr. Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia modernă și sud-estul Poloniei.

Orașul getic de la Docidava a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit Pîrvan, ceea ce ne arată că ei înșiși își spuneau daci sau doici, doci, cam cum își spun azi germanii: deutsch (doici).

Anartophracti (sau Anartofraktoi) sînt menționați de Ptolemeu.  Numele acestui trib pare a fi compus denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Geția, susție Czarnecki.

Anartofraktoi au fost un trib getic din nord, în conformitate cu Braune sau în amestec daco-celtic, conform lui Pîrvan.

În sursele antice, cea mai veche mentiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).

În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):

„Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci si se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile „pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”

În jurul 172 AD, Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native a provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai tîrziu de 180 d.Hr.

Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae (Pien-Geții), iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați.

După Webber (2001). la bessi războinici între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns pînă la Chersones.

Bessii au fost înfrînţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datînd din perioada 133-177 d.Hr., cînd prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Geția extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

De numele bessilor vom auzi peste 1000 de ani cînd apare familia Basarabilor, apoi și mai tîrziu cînd va lua ființă provincia Bessarabia sau Basarabia din stînga Prutului.

Gallicia, cu părți din Volînia și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.

Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începînd din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volinia, Podolia, și Kiev ne dă o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat.

La sud sînt munți Peucinian (Bukhovinia?).

(1) Galindae – Aceștia sînt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.

(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.

(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.

(4) În Igylliones, Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atîtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă, Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae , Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi, sau Get-wesia, și Got-wezia, toate formele actuale.

Zonă a populației, care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.

(5) Costobocii din Podolia.

(6) Transmontanii, acesta este un nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. În traducere, trans-muntenii, a fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.

A treia listă, începe, de asemenea, cu:

(1) Venedii, urmeaza linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Cuvânt cu cuvânt, aceasta este Vylte și Wilzi ai Evului Mediu; o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone. Au fost, de asemenea nativi, pluralul fiind Weletabi.

Puține națiuni afară mai proeminent decît aceste Wilts din perioada Carlovingian. Ei mint, însă, la vest de Prusia, și într’adevăr de Pomerania, din care Oder le’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decît în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae de Tacitus.

Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liut-ICI (Luticzi). Un sinonim probabil pentru Veltae a lui Tacitus a fost, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcînd parte din actuala Lithuania sau Lettland. Adăugați la aceasta faptul că un scriitor, cel puțin (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută.

Este sigur, însă, Veltae sînt menționați în Lettland, adică în părțile de sud ale Livoniei, și, probabil, în unele părți ale Lituania de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini, la nord de Veltae,

(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.

(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvîntul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn, – Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C. Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil = Kar-Elia.

Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a Slavonilor și lituanienilor, la cea a Esthonienilor, Ingrianilor, și Finlandezilor. Apoi, la est, –

(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).

Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatîrși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci pînă în Munții Rhipaean.

Apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni. Între Alauni și Hamaxobii Karyones și SARGAȚII.

SARGEȚII sînt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scito-sarmate din regiunea Donului.

Vasile Pîrvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sînt sciți asimilați de localnicii daci. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele rîului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpînd o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint.

Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană a Geției intra-carpatice, romanii au pus mîna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis.

Nu se știe exact dacă sargeții (respectiv SarGeția) din Geția ar putea fi de origine scito-iraniană, dar precum ne spune și numele, se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole pînă la cucerirea romană.

La cotul Donului (Tanais), Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sînt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlones în Ekaterinoslav.

Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost Uralici, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică, lucru puțin probabil deoarece Munții Rhipaean au fost identificați adesea cu Munții Carpați de mai tîrziu.

Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor – Sjevera, pe Desna, SEM, și Sula, – un cuvînt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri.

Aorsi pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupantul în prezent al regiunii Oka.

Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).

Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.

Sargații sînt menționați în Ptolemeu. La sud de Tanaitae venit Osuli (Soliczi lui Nestor), ajungînd pînă la Roxolanii, adică ocupînd părți din Cherson și Ekaterinoslav.

Între roxolanii și Hamaxobii, Rhakalani și Exobugitae.

În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sînt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sînt mai spre vest.

Rhakalani pare însă o altă formă de Roxolani. În Exo-bug-gitae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis-ului, numele elinesc al rîului Kuban din sudul Rusiei, dar mai puțin consistent decît gitae, care înseamnă evident, geți, denumirea antică a Bugului fiind Hypanis.

S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii, localizarea s’ar potrivi.

Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.

Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau prin Munții Carpați, cărora le vor da numele, pînă atunci fiind identificați cu Munții Ri. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai tîrziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei.

Avem o Victoria Carpica Arpi; Carpiani și Καρποδάκαι – Carpodaci (Zeuss îi face Dacii Carpaților) mai multe forme ale acestui nume – CARPI.

Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii, și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei Romane. Între Bastarni și Roxolanii sînt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarnii în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyragetae.

Pentru Tauroscythae și Tyrangetae, în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.

Amadocii ocupau Munții Amadocus conform lui Ptolemeu. Această juxtapunere a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decît o arată.

Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. V. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decît prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.

Costobocii sînt creatori culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib daco-getic:

”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”

În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon etc.

Interpretînd hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană.

Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pîrvan a admis și el această interpretare.

Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sînt nume getice, sau cum se mai spunea în vechime: tracice.

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sînt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sînt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lîngă rîul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.

Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoi și saboci.

Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzînd triburi sarmate, germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 î.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungînd pînă în Attica și distrugînd templul Eleusis.

Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.

În 172 î.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă.

La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei Romane), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițîndu’le ajutorul romanilor și subsidii romane.

Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Cînd costobocii au invins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamînt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.

Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 î.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai tîrzie. Nu putem, însă, miza prea mult pe această relatare, Piroboridava fiind adesea identificată în afara arcului carpatic, în Moldova, deci în afara Daciei Romane.

Numele de Chuni este unul important și înseamnă Huni.

În Torek-KAD-ae și Exo-bug-itae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr-get-ae, & C, Costo-bok-i, Sa-Boc-i, ceea ce ne arată o frăție getică între tyra-geți și costoboci.

Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.

RÎURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, de Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.

MUNȚII – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Nici unul dintre aceștia nu sînt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi, Munții Valdai.

Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decît există cu adevărat, toți munții lui erau, cel mai probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.

Claudius Ptolemeu a trăit între anii 100 – 170 d.Hr și a fost un matematician, un astronom, geograf și astrolog.

El a locuit în orașul Alexandria, în provincia romană din Egipt, sub stăpînirea Imperiului Roman, avînd nume latin, de la care mai mulți istorici au presupus că a fost și cetățean roman. Ptolemeu a citat filosofi eleni, și a folosit observații babiloniene și teoria lunară babiloniană.

Ptolemeu a scris mai multe tratate științifice, dintre care trei au fost importante pentru științele bizantine, islamice și occidentale de mai tîrziu.

Primul este tratatul astronomic acum cunoscut sub numele de Almagest, deși inițial a fost intitulat Tratatul matematic (Mathēmatikē Syntaxis) și apoi cunoscut sub numele de The Great Treatise.

Al doilea este Geografia, care este o discuție aprofundată a cunoștințelor geografice ale lumii eleno-romane.

Al treilea este tratatul astrologic în care a încercat să adapteze astrologia horoscopică la filozofia naturală aristotelică din zilele sale. Aceasta este uneori cunoscută sub denumirea de Apotelesmatika, dar mai des cunoscută sub numele de Tetrabiblos din elenă care înseamnă ”Patru cărți” sau de către Quadripartitum latin.

Deși Abu Ma’shar credea că Ptolemeu este unul dintre Ptolemii care a condus Egiptul după cucerirea lui Alexandru, titlul de ”rege” Ptolemeu este în general privit ca o marcă de respect pentru poziția ridicată a lui Ptolemeu în știință.

Ptolemaeus este un nume elinesc și pare o dată în mitologia elenă și are o formă homerică. Era comună în rîndul clasei superioare a Macedoniei la vremea lui Alexandru Macedon, și în armata lui Alexandru s’au numărat mai multe din acest nume, dintre care unul s’a făcut chiar faraon în 323 î.Hr.

Ptolemeu I Soter, primul rege al ptolemei Regat. Toți regii bărbați ai Egiptului elenistic, până când Egiptul a devenit provincie romană în 30 î.Hr., încheind stăpînirea familiei macedonene, au fost și Ptolemei.

Numele Claudius este un nume roman, aparținînd gens Claudia; ciudata formă multipartă a întregului nume Claudius Ptolemaeus este un obicei roman, caracteristic cetățenilor romani.

Mai mulți istorici au dedus că acest lucru indică faptul că Ptolemeu ar fi fost cetățean roman. Gerald Toomer, traducătorul lui Almagest al lui Ptolemeu în engleză, sugerează că cetățenia a fost probabil acordată unuia dintre strămoșii lui Ptolemeu fie de împăratul Claudius, fie de împăratul Nero.

Astronomul persan din secolul al nouălea, Abu Ma’shar, îl prezintă pe Ptolemeu ca un membru al liniei regale a Egiptului, afirmînd că urmașii generalului lui Alexandru Ptolemeu I, care a condus Egiptul, erau înțelepți ”și l’au inclus pe Ptolemeu Înțeleptul, care a compus cartea Almagestului”.

Abu Maʿshar a înregistrat credința că un alt membru al acestei linii regale ”a compus cartea despre astrologie și a atribuit’o lui Ptolemeu”.

Putem dovedi confuzie istorică asupra acestui punct din observația ulterioară a lui Abu Ma’shar:

”Se spune uneori că omul foarte învățat care a scris cartea de astrologie a scris și cartea Almagestului. Răspunsul corect nu este cunoscut.”

Există puține dovezi cu privire la strămoșii lui Ptolemeu, în afară de ceea ce se poate trage din detaliile numelui său; cu toate acestea, savanții moderni se referă la relatarea lui Abu Ma’shar ca eronată și nu se mai îndoiește că astronomul care a scris Almagestul a scris și Tetrabiblos ca omologul său astrologic.

Ptolemeu a scris în greacă veche și se poate demonstra că a folosit date astronomice babiloniene.

Poate că a fost cetățean roman, dar a fost etnic fie elen, fie egiptean elenizat. El a fost adesea cunoscut în surse arabe mai tîrziu drept ”Egiptul de Sus”, sugerînd că ar fi putut avea originile în sudul Egiptului.

Astronomul din secolul al XIV-lea Theodore Meliteniotes și’a dat locul de naștere drept orașul elinesc proeminent Ptolemais Hermiou în Thebaid (Thebais).

Această atestare este destul de tîrzie, însă nu există alte dovezi care să o confirme sau să o contrazică.

Mai târziu, astronomii, geografii și fizicienii arabi s’au referit la el cu numele său în arabă Baṭlumyus. A murit la Alexandria în jurul anului 168-170 d.Hr (69-70 ani), Egipt, Imperiul Roman

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate sînt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers 1898, Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed.

Harta 1: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Data primei ediții: 1540
Data hărții: 1542
Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri, 1542.

Harta 2:  Abrahami Ortelii. Pontvs Euxinvs (17th century).  (upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6b/Abrahami_Ortelii._Pontvs_Euxinvs_%2817th_century%29.jpg)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

DECEBAL A FOST GET, ”DACII” SUNT O INVENȚIE A ROMANILOR

”Decebal, căpetenie a geților,” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu – marele economist interbelic ucis de legionari – afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sunt mai puternice decît forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gîndi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național rumînesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avîntat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară.

Care sunt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat?

Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală (”aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atît de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s’a trecut la argumente antropologice pentru a o susține.

Decebal pe Tăblițele de la Sinaia apare sub numele Dacebalo, Dacibalo, Dacebialo sau Daciobalu

Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții; cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea getică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea rumînilor: dacii nu sunt geți, nici traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

În realitate astfel de concepte se elaborează cu un scop precis: colonizarea.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate.

Citiți și:   DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Amintim pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuînd cu o sumă de ”lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi’au predat conștiința pe cîțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării.

Reținem însă retoric ”raționamentele” lor:

Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că ”dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:

Geții apar (menționați) în istorie în sec. V î.Hr., dacii de abia în sec. I î.Hr., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.

Ritualurile de înmormîntare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zalmoxe, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la daci; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).

Sigur, aceste aserțiuni nu au acoperire în relitățile trecute, pentru că tocmai Zamolxe a introdus cultul nemuririi și incinerarea la geți, iar Deceneu doar a continuat’o.

Unul dintre cei care afirmă că geții şi dacii sunt același popor, explicînd dualitatea denumirilor, este Pompeius Trogus:

”Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor…”, (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII/3, 16 – cf. l 12/I, 359).

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al voconților din Galia ”Narbonensis”.

Peste 3 secole și Dio Cassius spune că geții și dacii sunt acelați popor(el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți), și de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele geto-romane.

Îşi scrie opera la cca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci este o sursă de primă mînă, adevărul istoric fiind emis de el în condiții de fin cunoscător, el afirmînd acest lucru deja după 100 de ani de existență a provinciei Dacia Romană, știind astfel că populația Daciei Romane nefiind uniformizată / omogenizată de cucerirea romană, așa cum mai cred în mod cu totul fals îndeobște unii și în ziua de azi.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atît acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine.

O să le luăm pe rînd.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sunt pomeniți direct doar în sec I î.Hr. – în treacăt de către Cesar, însă nu trebuie uitat Strabo care amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.Hr., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de ”Davos” şi ”Geta”, făcînd glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII).

Deci apare termenul de ”Davos”, nu ”dac”, și asupra căruia vom reveni mai jos.

Tot de la marele geograf știm că ”pe cînd domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara ”dacică”), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot) o avea Decaineos (Deceneu)”.

Citiți și:  GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sunt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu getic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărîmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Geția, unul dintre următorii regi este Cotiso.

Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că ”dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Dar tot Cotiso este menționat ca ”rege al geților” nu al dacilor, de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într’un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius:

”Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso].”

Dincolo de implicarea geților în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului getic), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume getice asupra unei populații numite de unii latini (nu de toți), ”dacice”, asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul getic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s’a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al geților:

”Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s’au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dînșii se alegeau regii şi preoții.”

Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă:

”…geții purtători de pilaeus”, (fragment din Geticele).

Pilaeus = celebra ”căciulă” getică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într’o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius:

”Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati.”

În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Geției (lat. Terra Getarum) face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva geților, unde arcașii localnici au avut un rol important:

”sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă… întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pămîntului getic”, (Punicele, 323-324).

Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea getică (zoomorfia brățărilor getice e a viperei).

Tot Criton, cunoscător de la sursă – l’a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Geția – îi numește pe geți într’unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, ”căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rînd, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele getice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

”Traian Eneidul, stăpîn peste toți muritorii
Stăpînului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe’o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce’a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, pînă ce au fost biruiți…”, (Antologia Palatina).

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este certă.

De unde a apărut atunci ambivalența Geți = Daci?

Explicația izvorăște din etimologia numelui ”Dac” și resurgența lui într’un anumit moment al istoriei Geției.

De la Strabo știm că ”dacii” sunt un trib antic din NV, și care trăiesc înspre izvoarele Dunării în Germania de azi, Cehia, Austria, Panonia, și într’o Transilvanie aflată sub stăpînire scythică, apoi celtică. Pînă la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui ”dac” sub interpretarea lui Nicolae Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua), ceea ce se dovedește a fi foarte corect intuit.

Dar chiar şi aşa se confirmă etnia geților, davele fiind getice.

Însă savantul rumîn din Chicago, Mircea Eliade, aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup, din numele getic și frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în ”De la Zalmoxe la Gingis Han”.

El conturează ideea că ”dacii” sunt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să capete un nou înțeles: draco-ul getic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geții din estul și sudul Carpaților.

Pe baza teoriei lui Mircea Eliade am colorat cu siclam, teritoriul triburilor controlate de către Decebal, și care s’ar presupune că erau înrolate în Confreria războinicilor purtători de Draconi pentru a știi cam cît din suprafața Rumîniei actuale era Regatul lui Decebal.

Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorînd balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului.

E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor getice montane, care strînși sub geniul ”getului Burebista” (Strabo) reușesc să’şi recucerească teritoriile transilvane, împingând pe arienii veniți dinspre stepă (numiți și scyți ”iranieni” cu totul anacronic) înspre est, iar pe geții cimerieni (numiți și celți) spre vest – de o manieră așa brutală încît Burebista e numit ”ucigătorul de celți”.

Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într’un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata getică putea strânge 200.000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămîni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpînirea getică se întindea pînă în Slovacia de azi.

Acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.Hr. mari forțe în Orient spre a sfărîma pe Burebista şi ”imperiul său getic”, (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav etc.).

”Geții purtători de pilaeus”. Sau ”Dacii” de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al ”lupului”, adică al geților cu draco (victoria tinerilor lupi o numește Eliade).

În ciuda impunerii eponimului lor sacru, geții lui Burebista își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sîngelui getic: rîul unde și’a îngropat Decebalus comoara deviindu’i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numea Sar-Geţia, în traducere literală, ”Izvorul Geţiei”, sau ”Geția de sus (înaltă)”, sau altfel spus se puneau bazele unei noi surse de putere a Geților care trebuie să iradieze de această dată din Ardeal, pentru că acolo de unde a iradiat prima oară pe timpul lui Zalmoxe, la Gurile Dunării nu a rezistat fiind prea expusă.

În getică, sara = rîu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor etc.

Însăși capitala regatului getic, SarmizeGetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = ”Izvorul Divin al Geţiei”, (v. Religia Dacilor, p. 628).

Dar, nu trebuie uitat și de sensul cuvîntului Tsar = împărat, care nu este slav, ci getic, și care vine tocmai din termenul sar-zar-sal, care înseamnă soare, lumină,  ulterior căpătînd conotația de rege, împărat, împărăție, pentru că în religia getică soarele era stăpînul suprem, iar regele era unsul Zeului Soare pe Pămînt.

De aceea, și Sarmi-Getuzo, Sar mise Getuza, putea avea sensul de ”Soarele (Luminăția) Geților” sau ”Împărăția de sus a geților”. Ulterior de la Țar (rege) va deriva și regatul său, Țara, Țeara.

Este posibil ca ”dacii” să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.Hr. cum sugerează unii, mai ales ne-autohtoni?

Nicidecum. Este exclus ca ”dacii” să fie alt neam străin de geți, termneul de ”dac” nefiind al unei etnii.

Citiți și:   DACII ERAU TOT GEȚI

Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este getică, adică ”geto-dacică” cum redenumesc artificial unii istorici, demonstrația aparține și lui V. Pârvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V).

Apoi l’am pomenit pe Florus care confirmă că ”Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geții și apoi urmașii lor, generațiile ulterioare de geți, peste valurile de cuceriri şi ”popoare migratoare”, care în realitate erau doar ”clanuri cuceritoare” și care și’au făcut iluzia de stăpînire asupra acestor pămînturi.

Draco-ul getic, simbolizând (victoria prin) forța lupului. După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane se poate să fi impus lupul ca eponim sacru în mintea unor latini. De aceea, acum putem să vorbim de Geția Draconului şi de geții draconici, așa cum definește Mircea Eliade confreria războinicilor.

Dar tot nu putem vorbi de ”daci”, ci de impunerea termenului venită din exterior a acestui eponim regăsit doar în menționările latine despre acești davi draconici. Rar în mențiuni elinești și deloc în artefacte getice.

Davii erau clar cei care locuiau în dave, și îi regăsim în menționări elinești și latine, dar și în Tăblițele de la Sinaia, sub forma de ”davo-geto”.

De la Davi și Draco, nu mai este decît un mic pas, pentru niște cronicari ce nu i’au văzut niciodată pe acești războinici înfricoșători că’i numeau pe unii dintre geți sub numele de ”davi”, ”draconi” sau ”daci” mai pe scurt.

Pentru un roman care se considera ”stăpînul lumii” niște războinici care deveneau amenințători la granițele imperiului, deși creau unele probleme nu prezentau un motiv de prea mare deranj în confortul lor zilnic.

Nu a fost o mare diferență și nici de prea mare importanță pentru ei, nuanța sub care îi numeau pe geți, dovadă că ”auxilia dacorum”, adică unitățile de geți înrolați în Dacia Romană mai erau menționați sub forma de ”dacisci”. Astfel de devieri linvistice sunt dese în istoriografie: geți/goți, bastarni/basterni, moesi/misi/mesi, carpi/harpi, blachi, vlahi/volohi/bolohoveni etc.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la Mircea Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie.

”Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormîntare diferite ar semnifica grupuri etnice diferite). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormîntare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică.” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).

Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil în ”La religion romaine archaïque”, Paris, 1966.

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zalmoxe nu era venerat în Geția intra-capartică sunt mult prea multe argumente. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sunt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile getice):

”…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis.”

Or, Traian s’a luptat în primul rînd cu geții draconici bănățeni, olteni și transilvăneni ai lui Decebal, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxe.

Ce alt motiv să fi avut Traian cînd explică clar şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atîta cruzime templele, religia şi cultura getică?

Nu pentru că religia era diferită decît cea politeistă a romanilor și reprezenta un mare pericol pentru imperiu?

Însumînd cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește Rumînia (Romînia este varianta romanizată) provin dintr’un fond etnic primar Pelasgic care este și cel mai vechi, dar şi unul unitar Getic care a unit toate triburile carpatice, dar și care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobîndite în antichitate a căpătat denominare ”dacică” prin numeroasele mențiuni în limba latină de către unii dintre cronicarii latini ai imperiului roman, devenind astfel un clișeu, nu doar în istoriografie, cartografie și geografie, ci și în limbajul omului de rînd.

Draconii davo-geți au devenit prin limba latină, daci.

Dovadă că acest nume de ”dac” și ”Dacia” era dat de romani este că nu a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor cu atît mai mult după ce romanii au numit provincia proaspăt cucerită chiar Dacia, și chiar mai mult decît atît, au ținut atît de mult la această invenție și au dus aceste nume și la sud de Dunăre în alte provincii romane și le’au botezat Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea.

Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de etnonimele atribuite de alții de’a lungul timpului, aici putîndu’l menționa și pe cel de vlahi (cu multiple variațiuni: blachi, olahi, volohi, bolohoveni etc), dar și alte exonime (ausoni – Ovidius), geții sunt nemuritori și trăiesc și prin noi, dar și prin alți europeni.

Și pentru că geții nu s’au oprit a trăi doar pe teritoriul ce va deveni azi Rumînia, altora li s’au spus traci, adică ”trake” ce desemna nordul din perspectiva vechilor eleni, sau geților cimerieni plecați din nordul Mării Negre în vest li se vor spune ori cimbri, ori celți, geților din stepă scyți de la scithe = seceră, coasă și exemplele pot continua. Ceea ce vrem să reliefăm este că tuturor triburilor getice care populau diferite regiuni europene li se găseau diverse eponime, dar ei cu toții erau parte a aceluiași popor getic ”indo-european” care s’a extins după anii 5000-4000 î.Hr.

Vă recomand cu căldură un material ce dezbate și etnogeneza geto-rumînilor, dar și denumirea regatului getic, un material care dacă nu vă va trezi certitudini, vă va trezi cu siguranță măcar întrebări serioase asupra cunoștințelor dvs. actuale.

Vizionare plăcută !

Citește și:  DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Resurse: clujaxio.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VASELE GETICE DE AUR

 

Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato-dunărean sînt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Moigrad (foto 1).

La geți, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î.Hr., în perioada mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul getic de aur descoperit la Biia (jud. Alba) despre care vom vorbi mai jos, dar și figura ”monstruoasă” descoperită la Stînceşti (jud. Botoşani).

Printre alte piese arheologice de excepţie descoperite întîmplător sau prin săpături arheologice sistematice, o atenţie deosebită trebuie acordată tezaurului de vase de aur descoperit la Rădeni (com. Păstrăveni), locul probabil al descoperirii făcute de către un sătean cu ocazia lucrărilor agricole din 1965-1966, numindu’se ”În Fânaţ” şi fiind situat la cca. 400 m de marginea vestică a satului, pe terasa secundară stîngă a pîrîului Rădeanca.

În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ se păstrează doar trei ceşti din totalul de opt al acestui tezaur, toate deformate prin presare şi prin lovituri executate pe corp, aparţinînd secolelor XV-X î.Hr.

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. De ce prima epocă a primului metal din istorie a fost dedicată unui aliaj, care nu este atît de la îndemînă de a fi creat, pe cît pare. Oare nu un fenomen magnetic de natură cosmică a influențat alegerile omului din acele epoci?

Anna Ferrari, cu al său ”Dicţionar de mitologie greacă şi romană” (Ed. Polirom, 2003) ne’a purtat prin epocile istoriei omenirii, din punctul de vedere al anticilor, cei ce aveau o experiență anterioară de mii și mii de ani.

Ei scriau mesajele importante în aur și argint, în marmură și porfir, spre a avea șansa de a ajunge cît mai departe în timp. Căutîndu’se analogii în alte culturi, istoricii țin să menționeze faptul că nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato-dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.

Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sînt tezaurele de figurine plate de la Moigrad (foto 1), prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari (foto 2).

Imaginile prezente pe obiectele de artă produse de către geţi vorbesc despre regi, eroi, zei, într’un limbaj specific epocii lor. Din păcate, lipsa izvoarelor scrise nu ne permite să le decriptăm în totalitatea lor. Astfel, în afara unor constatări de ordin general şi a unor analogii, încercările de a înţelege mesajul încifrat pe obiectele de artă getice nu poate depăşi stadiul unor simple speculaţii culte, dovadă şi opiniile adeseori contradictorii, chiar ireconciliabile, în rîndul cercetătorilor care s’au dedicat acestui domeniu de studiu.

Arta geților nu este o artă în accepţiunea modernă a termenului, ci un mijloc de transmitere a unor informaţii, a unor simboluri, a unor mesaje. Mesajul transmis de obiecte este polivalent. Pe de’o parte, metalul preţios, fie el aur sau argint, era el însuşi un simbol care indica statutul social şi potenţa economică a deţinătorului ei.

Astfel, posesorii coifurilor de aur şi de argint getice, au fost cu siguranţă nişte basilei (regi) importanţi ai vremii în care au trăit, etalîndu’şi luxul în aceste piese care au avut cu siguranţă un rol ceremonial. Vasele de aur și argint bogat ornamentate, rhitonurile şi fialele, exprimă la rîndul lor aceeaşi bogăţie şi opulenţă. Contactul cu lumea mediteraneeană, contactul cu lumea geto-scytică şi prin ea, cu lumea geto-iraniană, generează şi duce în timp la noi modele identitare şi noi moduri de manifestare şi de simbolizare a puterii în întreg spaţiul geto-arian.

Consolidarea şi edificarea regatelor getice sub domnia lui Burebista şi a urmaşilor săi, va duce la crearea unei situaţii politice distincte, la o societate diferită de cea existentă cu cîteva secole înainte. Constelaţiile de regi, basilei şi şefi locali vor ajunge treptat, mai mult sau mai puţin sub influenţa Sarmizegetusei. Piesele de paradă din metal preţios, caracteristice ”veacului de aur” al aristocraţiei getice, nu se mai perpetuează în perioada regatului.

Apar în schimb noi simboluri sau piese de cult, precum garniturile de podoabe şi accesorii de argint, vasele de tip mastos şi kantharos, respectiv falerele sau plăcuţele cu reprezentări mitologice sau sacre. Se constată de asemenea o înmulţire semnificativă a reprezentărilor figurate în şi pe ceramică.

La prima vedere pare greu de explicat de ce aristocraţia şi regalitatea getică a renunţat la coifurile ceremoniale ca instrumente ale prestigiului cîtă vreme potenţa financiară şi economică din această perioadă era una cu mult mai ridicată. Descoperiri arheologice mai vechi şi mai noi vin să aducă nuanţări unora din aceste constatări.

Astfel, e de presupus că discurile de fier, posibil scuturi de paradă descoperite în cetatea de la Piatra Roşie vin să aducă noi date despre formele de manifestare şi legitimare a puterii în această perioadă. Faptul că ele sunt din fier, nu este lipsit de semnificaţie, fierul fiind una din bogăţiile naturale pe care s’au întemeiat regatele getice carpatice, siderurgia getică fiind una dintre cele mai dezvoltate din întreaga Europă Antică.

O notă aparte merită, în acest context şi unele reprezentări de pe baza Columnei Traiane. Aici, mîna artiştilor romani a redat o serie de spolii, piese de echipament militar getic capturat în timpul războaielor. Între scuturile bogat ornamentate, armele curbe şi stindardele specifice, apar şi o serie de coifuri, unele dintre ele de o formă aparte, cu ornamente deosebite, cu bune paralele în arta getică a acestei perioade. Însă în lipsa unor descoperiri arheologice de astfel de piese se ridică întrebarea cît din ceea ce s’a reprezentat acolo este real şi cît este fantezia sculptorilor romani.

Vasele de aur

”Aur pentru zei”, o descoperire aparţinînd epocii bronzului de la Bistriţa

Cea mai spectaculoasă descoperire făcută la Bistrița-Dealul Tîrgului este evident vasul de aur. Obiectul este un vas din aur care, alături de două alte obiecte din bronz, a fost descoperit în anul 2014 cu detectorul de metale.

Datarea vasului între anii 1900 şi 1700 î.Hr. îi asigură locul de cel mai vechi vas de aur  realizat de meşterii locali din Bazinul Carpatic, mult mai timpuriu decît vasele similare din ”fostul comitat Bihor” şi de la Biia.

O altă observaţie demnă de reţinut este aceea că descoperirea datează chiar dinaintea vaselor de aur ale ”lumii minoico-miceniene”, deci este mai veche şi decît acestea.

Pornind de la un model ideal de delimitare a teritoriului aşezării din epoca bronzului de pe Dealul Tîrgului, stabilit doar pe baza razei optime de vizibilitate, s’a trasat un areal imaginar, controlabil în mod direct de către cei care locuiau pe respectiva înălţime. În acest areal nu s’a aflat nici o locuire contemporană, deci erau probabil singurii posesori ai întinsului teren din jur.

Abia mai târziu zona dovedeşte o dinamică umană diferită, mult mai intensă, de la locuiri, la locuri de înmormîntare sau alte dovezi ale prezenţei umane, însumînd peste 20 de descoperiri, databile între 1700 şi 1400 î.Hr.

Legislaţia rumînească privitoare la astfel de descoperiri este, încă, poate prea puţin cunoscută de către arheologi, dar mai ales de publicul larg. Așa cum s’a văzut, în urma verificărilor de la fața locului, nu s’au obținut date noi privind felul în care a fost depusă piesa. De aceea, trebuie să ne mulțumim doar cu informațiile pe care ne’au parvenit de la descoperitor. Potrivit acestuia vasul ar fi fost găsit izolat la o adîncime mică în pămînt.

Săpăturile arheologice au fost realizate pe locul indicat de descoperitori ca fiind cel unde s’ar fi găsit obiectele din metal, respectiv vasul din aur şi cele două obiecte din bronz (un topor şi o daltă), însă fără nici un rezultat.

Sondajele au continuat, în schimb, cu rezultate neaşteptate, pe o înălţime de peaceeaşi culme (alt. 651,7 m), unde ”detectoriştii” ar fi găsit un ac din bronz cu capul rulat.

S’a putut demonstra, astfel, că piesa metalică provenea dintr’o locuire Wietenberg, necunoscută pînă atunci (după Chidioşan, fazele II şi III), ce ocupa atît platoul superior, cît şi pantele, pe care s’au amenajat mai multe terase antropice. Identificarea resturilor unor structuri de locuire, dar şi a unui bogat şi, mai ales, divers material arheologic a permis recuperarea unor informaţii importante privitoare la inventarul locuirilor Wietenberg situate în zonele dealurilor înalte. Au fost descoperite, însă, şi urme de locuire aparţinînd comunităţilor Coţofeni şi epocii getice.

Vasul de aur, care s’ar fi găsit la cca. 700 m de locuirea identificată arheologic, depus fiind la mică adîncime sub solul de pădure actual. Raritatea deosebită a unor astfel de vase ne obligă să zăbovim puţin asupra descoperirii.

Recipientul este mic (diametrul maxim de 12 cm şi înălţimea de 9,4 cm, încorporând 321,61 g de aur) şi a fost realizat prin baterea aurului la rece, pînă la obţinerea formei dorite. Acesta poate fi descris ca o ceaşcă cu corpul pîntecos şi profilul în formă de ”S”, prevăzută cu o toartă ce se supraînălţa din buză.

Analiza metalului, prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray), a indicat folosirea unui aliaj natural de aur şi argint (electrum), care explică culoarea galben-deschisă a metalului, posibil din zona de zăcăminte învecinate de la Anieş-Rodna.

Decorul vasului acoperă părţile decorate şi în cazul vaselor ceramice, iar ornamentele sunt similare şi au fost realizate cu o dăltiţă bine ascuţită: 66 de triunghiuri haşurate înlănţuite, caneluri oblice (care încing partea mediană), benzi incizate oblic, volute (sub toartă) şi spirală (pe fund)

Vasul are forma unei cești cu gura largă, cu profilul în formă de ”S” și este ușor deformat, probabil din cauza greutății pămîntului. Din buza vasului pornește o mică toartă supraînălțată, ruptă încă din vechime.

Vasul a fost curățat de descoperitor astfel încît în prezent nu se mai observă urme ale unor depuneri ce ne’ar fi putut sugera conţinutul său. Buza a fost deteriorată după descoperire, de unde a fost decupată o mică bucată cu scopul de a verifica din ce metal a fost realizat vasul.

Această bucată, recuperată și ea, a fost analizată non-invaziv de către dr. Lucian Barbu-Tudoran prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray) la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice și Moleculare Cluj-Napoca. Prin această metodă se poate identifica compoziția elementelor dintr’o probă. Analizele efectuate atât la suprafață fragmentului de buză cât și în secțiunea sa au demonstrat că vasul a fost confecționat dintr-un aliaj natural de aur și argint (electrum), cu o concentrație de argint care variază între 13,57 și 32,08 % Ag.

Din această cauză vasul are o culoare galben deschisă. Concentrații variate de argint (cuprinse între 37,9% și 64,9%) au fost identificate și pentru alte descoperiri arheologice, cum este cazul unui inel de buclă atribuit bronzului mijlociu descoperit pe Valea Pianului, în zona centrală a Transilvaniei (Cristea 2013, 17, Fig. 6–8).

În ceea ce privește ornamentația, doar la o simplă privire se remarcă eleganța, modul armonios de dispunere a registrelor decorative în funcție de părțile componente ale vasului și priceperea meșterului aurar care a executat cu multă siguranță decorul.

Buza vasului este marcată printr’o linie fin incizată plasată imediat sub margine, banda astfel obținută fiind umplută cu mici crestături oblice. Decorul de pe buză se termină sub toartă cu două volute incizate (Figura de mai jos).

Alte două benzi realizate în aceeași manieră, cu rolul de a separa registrele ornamentale, sunt plasate la baza gîtului și o alta în treimea inferioară. Linia incizată de pe gît constituie suportul pentru un șir de 66 de mici triunghiuri umplute cu trei sau patru linii oblice, fără să existe vreo regulă în dispunerea lor.

Mai deosebite sunt două triunghiuri, diferite ca formă de restul, plasate sub toartă: unul mai lat umplut cu 5 linii oblice și un altul mai ascuțit în care au fost incizate doar două linii oblice. Acesta din urmă pare să fie oarecum înghesuit în acest registru pentru a nu se lăsa un loc gol. Posibil ca artizanul să fi început decorarea vasului din această zonă și la final s-a văzut nevoit să modifice registrul inițial (Figura de mai jos).

Ornamentul central este compus din 60 de caneluri oblice plasate pe pântecul vasului mărginite în partea superioară și inferioară de cele două benzi gravate și umplute cu mici incizii. Baza vasului a fost și ea frumos ornamentată cu o spirală crestată.

Din nefericire nu știm cum se termina toarta, aceasta fiind ruptă din vechime. Cu siguranță ea nu a fost prinsă de corpul vasului. Secțiunea sa este diferită de cea a vasului de la Biia (Soroceanu 2008, Abb. 40), cu care am fi tentați la început să o comparăm.

Din momentul în care am văzut vasul, pe baza formei, dar mai ales a ornamentelor, atribuite perioadei mijlocii a epocii bronzului, identificând elemente decorative Wietenberg II (după N. Chidioșan), A2 și parțial B (după N. Boroffka) sau caracteristice fazei timpurii a acestei culturi arheologice (după G. Bălan).

Discuții recente asupra cănilor acestei secvențe cronologice din Transilvania ne determină să nu mai reluăm subiectul (Bălan et al. 2017, 172, Fig. 266).

Săpăturile care s’au făcut pe Dealul Tîrgului au confirmat acest lucru și au adus argumente în plus.

Dorim să subliniem un aspect important relevat de cercetarea arheologică a locuirii învecinate. Între fragmentele de vase ceramice se regăsesc unele cu decor identic motivelor de pe vasul de aur şi,mai cu seamă, o serie de spirale în relief, care aduc foarte mult cu spirala obţinută pe fundul vasului din metal. Aceste asemănări, o spun şi autorii cercetării, constituie un argument în plus privitor la provenienţa locală a recipientului din metal preţios.

Spirala, așa cum apare ea pe baza vasului de electrum, este un element definitoriu al stilului ceramic Wietenberg II (Chidioșan 1980, 57–59; Boroffka 1994, 249–250; Bălan et al. 2016a, 72, Pl. I; Bălan et al. 2017, 179–180).

La fel ca și pe vasul de aur, ea apare profilată și pe suprafața vaselor ceramice descoperite în așezarea cercetată.

Există însă și varianta de spirale incizate așa cum au fost ele gravate sub toartă. Canelurile oblice sunt des întîlnite pe recipientele ceramice, ele fiind la fel mărginite în partea superioară și inferioară cu linii incizate umplute cu puncte sau hașuri.

La fel de răspîndite sunt, pe ceramica așezării noastre, și triunghiurile umplute cu hașuri.

Avînd în vedere decorul identic de pe vasul de aur și ceramica Wietenberg descoperită în așezarea de pe Dealului Târgului, aflată la cca. 700 de m vest de locul indicat de cel care a găsit piesele de metal, credem că nu există niciun dubiu în a le considera contemporane.

Și pentru alte obiecte decorate, realizate din aur sau bronz din Transilvania, G. Bălan a identificat ornamente similare pe ceramica din necropola de incinerație de la Sebeș, contemporană cu descoperirile noastre (Bălan et al. 2017, 185, Fig. 226–229).

În ceea ce privește materia primă din care a fost confecționat vasul am văzut că avem de’a face cu un aliaj natural de aur și argint al cărui procent variază semnificativ.

Un studiu recent al Al. Țârlea și a colaboratorilor ei, care au analizat prin metoda XRF (X-Ray Fluorescence) un număr de 29 de piese preistorice din România, a arătat că obiectele din bronzul mijlociu au fost realizate din aur cu o puritate mai scăzută. În schimb, în etapele ulterioare ale bronzului târziu și primei epoci a fierului puritatea aurului devine mai mare (Țârlea et al. 2016, 64).

Astfel, piesele din tezaurele de la Săcuieni (jud. Bihor) sau Pecica (jud. Arad), care au fost datate în bronzul mijlociu, au o concentrație de argint cuprinsă între 23,00% și 26,31% (Țârlea et al. 2016, 61, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Vasul de la Biia (jud. Alba), de pe Valea Târnavei în centrul Transilvaniei, a cărui datare a variat între bronzul mijlociu și prima epocă a fierului (Ha B) (Țârlea, Popescu 2013, 59; Țârlea et al. 2016, 67), are și el o concentrație de 15,11 Ag (Țârlea et al. 2016, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Ca sursă de materie primă, ne gîndim în primul rînd la zona Anieș-Rodna aflată la cca. 35 de km în linie dreaptă de locul de descoperire a vasului nostru (Fig. 75). Într’un letopiseţ rusesc, Rodna este amintită ca ”baie” în 1235, foarte probabil exploatarea fiind începută încă de la sfîrșitul secolului al XII-lea. Prosperitatea adusă de exploatarea metalelor preţioase se regăsește și în documentele vremii, Rodna fiind numită civitas încă din 1239 (civitatem Rodna) și oppidum în 1241 (Niedermaier 2012, 218, 226; Rădulescu 2004, 12–13).

În secolul al XIII-lea minele de argint (regis argentifodinam) de aici erau atît de importante încît se bătea o monedă după măsura de la Rodna (Zimmermann, Werner 1892, doc. 118), importanţa minelor de aur și argint fiind mare pînă în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Aici a funcționat în Evul Mediu cea mai mare exploatare de argint și aur din tot Ardealul și Panonia la un loc (Niedermaier 2004, 33–34). Urme ale acestor exploatări s’au identificat cu peste 10 ani în urmă la Anieș în cadrul unui proiect privind mineritul antic din Transilvania (vezi și Wollmann, Slota 2004).

Analizele recente făcute pe zăcămintele din Munții Apuseni au demonstrat cazuri în care era prezentă o concentrație mare de argint în aurul extras din mine sau o concentrație foarte mare de aur în unele nisipuri aurifere (Bugoi et al. 2008; Neacșu et al. 2009; Pop et al. 2011; Cristea 2013, 21–46; Țârlea et al. 2016, 66; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, 28–32).

De aceea este foarte greu de precizat dacă pentru vasul nostru a fost folosită o sursă primară, adică minereul exploatat dintr’o mină, sau una secundară, cum este nisipul aurifer recuperat din rîuri.

Momentan există puține informații privind mineritul preistoric în Transilvania (Boroffka 2006; Thomas 2014). Mult mai facilă era spălarea nisipului aurifer, îndeletnicire practicată constant pe Valea Someșului Mare până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Șotropa 1928, 5, 27).

Avînd în vedere aceste date, este posibil ca sursa de materie primă pentru vasul nostru să fi fost nisipul aurifer. Modul în care a fost confecționat un asemenea vas de aur a fost reconstituit de către B. Armbruster (Armbruster 2000, 128–135; Armbruster 2012; Armbruster 2013, 464–466).

Conform scenariului său, după topirea inițială a metalului la circa 1000 °C, aurul era mai apoi ”copt” la aproximativ 750 °C pentru a se evita crăparea sau ruperea sa. Următoare etapă a fost ciocănirea la rece, probabil cu un ciocan de piatră, pînă s’a obținut forma dorită. Remarcăm că toarta nu a fost adăugată ulterior, ci realizată împreună cu corpul vasului, ca și în cazul exemplarelor de la Biia sau ”fostul comitat Bihor” (Soroceanu 2008, Abb. 39–40). Nu am observat urme de ciocănire, ele fiind îndepărtate printr’o finisare atentă atât a interiorului cît și a exteriorului vasului.

Ornamentarea s’a realizat prin ciocănirea dinspre interior a canelurilor de pe corp și prin incizarea cu ajutorul unei dăltițe a unui motiv spiralic pe baza sa. Inciziile de pe suprafața vasului au fost zgîriate atent și sigur cu o daltă ascuțită.

Analogiile stabilite pe baza elementelor decorative de pe vasul de aur și fragmentele ceramice descoperite în așezarea de pe vîrful Dealului Tîrgului, dovedesc că el a fost un produs local realizat de către un meșter al unei comunități Wietenberg timpurii. Vasul se datează în cronologia relativă în bronzul mijlociu II (Bronz A2 central European) și în cea absolută undeva între 1900 și 1700 î.Hr. Din punct de vedere tipologic el nu se regăsește printre exemplarele, oricum mai tîrzii ale lumii minoico-miceniene (Laffineur 1977; Matthäus 1980).

Același lucru se poate spune și despre vasele de aur descoperite în centrul, vestul și nordul Europei (Metzner-Nebelsick 2003; Gerloff 2010, Abb. 29; Ebbensen, Abrahamsen 2012; Armbruster 2013, 459, Fig. 25.3).

În această situație ne aflăm în fața celui mai vechi recipient de aur produs în Bazinul Carpatic. Descoperirile efectuate mai demult, precum cele din ”fostul comitat Bihor” sau Biia au fost datate în mod diferit de către specialiștii care le’au studiat, fiind plasate într’un interval lung de timp din bronzul mijlociu până în prima epocă a fierului (Soroceanu 2008, 233–234 cu bibliografia mai veche).

Pentru a aminti doar datările mai noi propuse de T. Soroceanu, în sinteza sa privind vasele de metal pre-scytice din Rumînia, vasul de la Biia și’ar găsi mai multe analogii în vesela de metal din sec. X-VIII î.Hr., iar pentru cele din ”fostul comitat Bihor” ar fi argumente pentru a le încadra într’o perioadă post Bronz D (Soroceanu 2008, 234–236).

Acum, prin vasul de la Bistrița, este cît se poate de evident că astfel de căni au fost produse în Bazinul Carpatic cu mult mai devreme. Astfel, se verifică ipoteza lui T. Soroceanu privind distribuirea în timp a recipientelor de aur și nu datarea lor la un singur moment cronologic. Vasul de la Bistrița nu este singura piesă de aur care poate fi atribuită cu certitudine comunităților Wietenberg. Relativ contemporane sunt inelele de buclă sau brățările de aur descoperite la Oarța de Sus (jud. Maramureș) în nordul Transilvaniei (Kacsó 2004, Pl. XXXIX).

Depunerile de aici au fost considerate de către Al. Vulpe, pe bună dreptate, ca aparținând unui sanctuar în aer liber (Vulpe 2001b, 19–20).

Impresia generală pe care o lasă vasul de la Bistriţa este că a fost confecționat de un meșter cu o mare experiență care știa foarte bine ceea ce trebuia să facă. Vasul nu este o inovație sau un experiment, ci un produs pentru o piață obișnuită cu asemenea piese.
Era în toamna anului 2014, cînd un bistriţean, folosindu’se de un detector de metale, avea să descopere pe Dealul Târgului, situat între municipiul Bistriţa şi comuna Dumitra, un vas din aur, precum şi două obiecte din bronz (un topor de tip Hajdúsámson şi o daltă cu toc de înmănuşare).

Nu ştia pe atunci că ce ţine în mînă avea să fie datat ca cel mai vechi obiect din metal preţios din epoca bronzului găsit pe teritoriul României şi că acesta va conduce la descoperirea unei aşezări vechi de aproximativ 3.600 de ani.

Vasul cîntăreşte puţin peste 320 de grame şi a fost realizat din electrum – un aliaj natural din aur care conţine şi argint. A fost datat din epoca mijlocie a bronzului, ca aparţinând culturii Wietenberg, şi se crede că era folosit în ritualuri închinate zeilor.

Șeful Secţiei de istorie a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud:

”Se poate spune că este o depunere rituală, probabil, într-un loc situat în afara aşezării. Se practică în epoca bronzului aşa-numitele depuneri rituale de bronzuri sau de obiecte din metal preţios în afara aşezărilor, pentru zei. Asta este o interpretare. Alţii interpretează că sunt bunuri preţioase ascunse de populaţiile respective. În prezent, cercetarea merge mai mult pe depuneri rituale legate de credinţele oamenilor din epoca bronzului.”

George Marinescu, împreună cu cercetătorul clujean Florin Gogâltan, au fost solicitaţi să efectueze o verificare arheologică a zonei, în urma descoperirii vasului din aur, campania de cercetare avînd loc în vara anului 2016, cu fonduri de la muzeu. Locul indicat de cel care a găsit vasul şi celelalte obiecte de bronz s’a dovedit lipsit de alte secrete. Extinderea săpăturilor la aproape 700 metri distanţă de locul investigat a dus, însă, la identificarea aşezării populaţiei căreia îi aparţinea vasul.

S-au găsit ceramică, râşniţe din piatră care atestă practicarea agriculturii, urmele unor locuinţe din lut şi s-a stabilit că zona fusese terasată şi supusă unor ample lucrări antropice. Pentru George Marinescu, toate acestea sunt dovezi că Dealul Târgului era locuit, în urmă cu aproximativ 3.600 de ani, de o comunitate importantă.

George Marinescu:

”Cred că era vorba despre o comunitate foarte importantă, care a locuit intens acest deal şi era un reper pentru întreaga zonă.”

Ceramica găsită în această aşezare a fost dovada că vasul din aur aparţinea populaţiei respective, deoarece decorurile folosite – triunghiuri haşurate, canelura, brîul crestat – erau identice. Mai mult, această ceramică a ajutat la datarea vechimii vasului din aur.

George Marinescu:

”Este cea mai veche descoperire datată care poate fi atribuită epocii mijlocii a bronzului din Transilvania şi din România, din metal preţios, pentru că mai există descoperiri de vase, dar se datează un pic mai târziu. Ce este important este că, prin ceramica pe care am găsit’o, noi am putut să demonstrăm că este într’adevăr databil în epoca mijlocie a bronzului. Sunt foarte rare în toată Europa astfel de descoperiri, având în vedere metalul din care este confecţionat. Este cea mai valoroasă piesă a muzeului bistriţean, cu care s’ar mândri orice muzeu din lume, cu siguranţă.”

Asemănător ca format cu Vasul de aur de la Biia (jud. Alba; sec. XIII – XII î.Hr.) și cele cinci vase de aur (două fragmentare și trei întregi) din Tezaurul de la Rădeni (jud. Neamț; sec. XII – XI î.Hr.), Vasul de aur de la Bistrița se dovedește a fi cel mai vechi vas din aur aparținând Epocii Bronzului din România – 3600 de ani. Există asemănări și cu piese din Tezaurul de aur de la Valchitran (Bulgaria; sec. XIII î.Hr.), cel atribuit Geților sud dunăreni.

Avînd în vedere asemănările dintre formele vaselor de aur din tezaurele prezentate, dar și a simbolurilor reprezentate pe suprafața lor, este posibil ca acestea să fi fost folosite în ritualurile unei religii comune de pe un teritoriu mult mai vast decît cel getic cunoscut, un teritoriu trans-dunărean și chiar trans-balcanic.

Programul de măsuratori ”in situ” (direct în muzee) efectuat de grupul de arheometrie de la IFIN-HH pe artefacte de aur din Neolitic şi Epoca Bronzului descoperite pe teritoriul Rumîniei a arătat că în Transilvania a existat o neîntreruptă tradiţie de prelucrare a aurul din Neolitic pînă în Epoca Getică folosind preponderent aur aluvionar şi procedee metalurgice primitive.

Astfel în Neolitic s’a început cu folosirea pepitelor din albia rîurilor care erau prelucrate prin batere la rece obţinându’se podoabe (mai ales de mici dimensiuni). O dată cu trecerea la Epoca Bronzului, locuitorii meleagurilor transilvane au început să folosească un procedeu asemănător sintetizării, prin care mici pepite şi praf de aur aluvionar erau încălzite şi simultan supuse baterii cu ciocanul în ”matriţe” de piatră, obţinîndu’se lingouri puternic neomogene în compoziţie.

De remarcat că acest procedeu metalurgic primitiv a fost aplicat inclusiv în Epoca Getică la faimoasele brăţări de aur, aurul nefiind rafinat în Transilvania pînă la venirea romanilor. S’a constatat că foarte multe dintre descoperirile conţinînd artefacte de aur s’au făcut în situri situate în zone bogate în aur aluvionar – ex. Valea Pianului şi rîurile din Munţii Apuseni, cum este rîul Arieş, ceea ce se constituie într’o dovadă a tradiţiei multimilenare de exploatare a aurului în Transilvania.

Cît priveşte descoperirile din zona extra-carpatică, mult mai puţine decît cele din Transilvania, ipoteza plauzibilă este cea a unor obiecte ”de import” din Balcani realizate cu aur aluvionar de la sudul Dunării (Hartmann,1970), lucru confirmat de analiza Tezaurului de la Rădeni – Piatra Neamţ.

Majoritatea artefactelor analizate au prezentat urme de staniu, explicaţii posibile pentru prezenţa acestuia fiind acelea că staniul poate proveni din casiteritul din formaţiunile traversate in formarea placerului de aur sau din sulfosăruri de staniu ce concresc cu aurul filonian – ex. stanit (Cu2FeSnS4), canfieldit (Ag8AnS6) şi pirquitasit (Ag2ZnSnS4) (Popescu & Neacşu, 2011).

În unele artefacte s’au identificat urme de stibiu şi telur – explicate prin faptul că granulele de aur aluvionar folosite proveneau din zone apropiate filoanelor de aur primar, în cazul telurului fiind vorba şi de neîncălzirea de către ”metalurgiştii” preistorici ai aurului la o temperatură înaltă care să’i producă evaporarea.

S’a constatat de mai multe ori că proporţia de cupru în artefactele preistorice depăşea proporţia de cupru din aurul nativ din Transilvania, fapt ce se explică prin confuzia făcută de culegatorii de aur între granulele de aur şi calcopirită.

La aceasta trebuie adăugată şi contribuţia micro-incluziunilor conţinînd calcopirită (cazul unei probe de la Cavnic-Roată) şi pirită, toate ducând în final la un conţinut în impurităţi de cupru şi fier relativ semnificativ în artefactele preistorice de aur.

Plecînd de la analizele compoziţionale efectuate pe probe de aur nativ din Transilvania cum ar fi aur hidrotermal de la Roşia Montană, cariera Cetate şi de la Cavnic, mina Roata, și de aur aluvionar provenit din Valea Pianului, Sebeş, Lupşa-Arieş, Dunăre între Bratislava şi Budapesta, – lucrarea explică aspectele menţionate mai sus prin consideraţii geologice obţinute din studiul complex al compoziţiei şi micro-structurii acestor probe prin metode bazate pe raze X şi de microscopie optică şi electronică de tip SEM-EDAX.

În aurul nativ de la Roşia Montană, cariera Cetate, s’a pus în evidenţă existenţa unor micro-incluziuni de telururi de argint (hessit – Ag2Te) şi compuşi Sb-Ag (pirargirit – Ag3SbS3).

Acest fapt explică prezenţa urmelor de telur şi stibiu în artefactele preistorice de aur din Transilvania, căci metalurgia primitivă folosită de strămoşii noştri (imposibilitatea de a atinge punctul de topire al aurului) făcea posibilă păstrarea acestor micro-incluziuni în lingourile din care ulterior se realizau artefactele.

În aurul de la Cavnic, mina Roată, s’a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa unor telururi de argint – cerveleit-ul (Ag4TeS) si hessit-ul (Ag2Te) – în câmpul metalogenetic Cavnic ceea ce înseamnăevidenţierea cerveleit-ului în districtul metalogenetic Baia Mare.

Aceste rezultate demonstrează că în aurul nativ există micro-incluziuni (de la cîţiva microni pînă la câteva zeci de microni, greu sau imposibil de observat cu ochiul liber) de minerale de aur şi argint cu stibiu, 48 telur şi sulf care se pot regăsi în obiectele preistorice de aur datorită imposibilităţii detectării lor prealabile de către ”minierul” (culegătorul preistoric), la care se adaugă tehnologia metalurgică primitivă care nu permitea topirea totală a aurului, lingourile folosite ulterior la producerea artefactelor fiind obţinute printr-un procedeu asemănător sinterizarii: încălzire parţială (neatingându’se punctul de topire a aurului) cuplată cu ciocănire la cald.

Prezența Sb, Te Sn in artefacte poate fi deci folosită ca indiciu de provenienţă a aurului.

Din punct de vedere geologic se poate denumi fenomenul micro-incluziunilor acestor telururi şi compuşi cu stibiu gen cerveleit, pirargirit sau hessit ca micro-geochimie a aurului, el fiind reversul simetric al prezenţei micro-incluziunilor de aliaj Au-Ag nativ în minerale din zonele aurifere (Tămaş et al. 2006), Cioacă et al. (2010).

Deoarece este unanim acceptat că aurul preistoric provine în cvasitotaliate din placers-uri, s’a acordat o atenţie deosebită studierii probelor de aur aluvionar din diverse zone ale Rumîniei, zone în care s’au descoperit tezaure preistorice, cum sunt Valea Pianului, Valea Arieşului, Văile Crişurilor, Valea Oltului. Analizând două probe de aur aluvionar din Valea Pianului, respectiv Valea Ţebei (Munţii Metaliferi) din colecţiile Muzeului Aurului de la Brad, s’au separat din ele mici granule de culoare cenuşiu închis care analizate prin metodele XRF, micro-PIXE si microscopie electronică de tip SEM-EDAX s’au dovedit a fi granule de casiterit.

Trebuie luată în considerare totuşi şi posibilitatea că în anumite cazuri chiar aurul primar poate fi însoţit de minerale de staniu în filon. Problema provenienţei staniului în aurul aluvionar din Transilvania este într’un fel tranşată, ambele variante trebuind sa fie luate în consideraţie – casiterit şi alte minerale de staniu care însoţesc aurul primar, ceea ce diferenţiază totuşi sursele de aur fiind elementele rare (Ta, Nb), care par să fie specifice aurului din Carpaţii Meridionali (Sebeş, Pianu, etc).

Concluzia cea mai importantă a tezei este că micro-incluziunile de minerale de aur şi argint cu telur şi stibiu – pot furniza elemente de identificare a provenienţei aurului preistoric al artefactelor descoperite în siturile arheologice din Transilvania.

De asemenea, prezenţa staniului constituie un indicator al folosirii aurului atât aluvionar cât şi filonian. Din punct de vedere geologic, rezultatele din această teză pot constitui un punct de plecare pentru realizarea unui studiu complex, implicând atât metodele non-distructive de analiză bazate pe raze X cât şi microscopia opticăşi microscopia electronică de suprafaţă cuplată cu analiza de raze X (SEM-EDAX), toate vizând identificarea şi a altor tipuri de micro-incluziuni – poate chiar unele nano-incluziuni de dimensiuni mai mari – cu telururi şi compuşi de stibiu şi alte elemente cu aur şi argint în probele de aur nativ provenit din zăcămintele Rumîniei.

Despre descoperirile arheologice ale detectoriștilor

Ce s’a învăţat din experienţa unor descoperiri ale celor numiţi, în sens peiorativ, ”detectorişti”? În primul rînd, că mai avem multe de învăţat.

Am învăţat apoi, din acest demers, că o conlucrare este absolut necesară şi că, pentru arheolog, rolul său în această echipă este să recupereze informaţia istorică şi contextele care ogenerează, dar şi să ofere credibilitate unor date aflate la graniţa dintre legendă şi adevăr.

Atunci cînd vom şti, cunoscînd şi legislaţia ţării, să avem comportamentul adecvat în astfel de situaţii, vom putea şi evita pe viitor eventualele abuzuri care pot afecta un demers judiciar firesc.

Sunt atât de multe cazurile de recuperare doar a pieselor găsite (vezi cazul celor din zona Munţilor Şureanu, majoritatea excepţionale) şi atât de multe situaţiile în care arheologul nu a venit în urma braconierului de patrimoniu să reconstituie şi să recupereze contextul istoric, necesar unui dosar complet de artefact.

Şi mai este ceva: atunci cînd ”detectoristul” nu va dori să facă pe arheologul, cînd arheologul nu va dori să facă pe poliţistul de patrimoniu, când poliţistul nu va dori să joace rolul procurorului decaz, şi când cei din urmă nu vor dori să joace rolul arheologului (şi exemplele pot continua…), probabil că vom putea vorbi şi de o normalitate a lucrurilor din ”arheologia furtului” în România, despre care vorbesc mai toţi, dar nu mişcă un deget mai nimeni.

Dacă semenii noştri de acum cîteva mii de ani au adus tribut zeilor un frumos vas de aur, depus pe unul dintre dealurile Bistriţei actuale, faptul că lucrarea ”Aur pentru zei” a apărut sub zodia Anului European al Patrimoniului, îl apreciem tot ca pe un tribut pe care autorii îl aduc arheologiei.

Tezaurul getic de vase din aur de la Rădeni

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii, dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur getic de la Rădeni (com. Urecheni / Păstrăveni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Care este istoria acestei ”comori”?

În timpul unor lucrări agricole, efectuate în marginea de vest a satului Rădeni, la locul numit ”În fînaț”, pe terasa secundară a pîrîului Rădeanca, prin anii 1965-1966, au fost scoase la lumină mai multe vase din aur.

Deşi se bănuieşte, după spusele descoperitorilor, că ar fi fost găsite opt recipiente lucrate din metal preţios, au mai putut fi recuperate doar cinci, întregi şi fragmentare. Trei vase se păstrează în colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra Neamţ din anul 1978, cînd s’a constatat că erau confecționate din aur (inițial s’a crezut că sunt din bronz), iar bucăţi din alte două au ajuns la Muzeul Naţional de Istorie a Rumîniei din București.

Din punct de vedere morfologic este vorba despre ceşti cu una sau două torţi uşor înălţate, având dimensiuni medii (între 8-13 cm). În ceea ce priveşte greutatea vaselor, aceasta variază între aproximativ 200-450 grame.

Fiecare recipient a fost confecţionat dintr’o singură foaie de tablă din aur, iar forma s’a obţinut prin batere la cald pe un calapod, în timp ce torţile s’au obţinut prin laminare, fiind fixate de corpul vaselor prin nituri.

Doar unul dintre cele cinci vase prezintă elemente decorative, pe torţi avînd gravate forme geometrice (romburi haşurate alternativ, ca o tablă de șah; semn al Lumii cu patru laturi, ce se prăbușește și se reface apoi, precum simbolul Coloana Infinitului). Faptul că a fost descoperit întîmplător, ridică anumite probleme în ceea ce priveşte datarea acestui tezaur şi implicit semnificaţiile sale.

Cele mai bune analogii pentru ceştile de aur de la Rădeni pot fi găsite în Ucraina, la Krizovlin, şi în Bulgaria, la Vălcitrăn. Pe baza mai multor elemente care au fost luate în considerare (formă, decoruri, analogii), piesele de aur de la Rădeni au fost datate la nivelul secolelor XII-XI î. Hr., într’o perioadă ce corespunde sfîrşitului epocii bronzului şi începutului epocii fierului.

Deşi am fi tentaţi să credem că aceste obiecte au fost ascunse acum mai bine de trei milenii datorită unor pericole, sau pentru a fi refolosite, există o serie de aspecte care contrazic o astfel de interpretare.

În primul rînd, reţinem informaţia potrivit căreia tezaurul a fost constituit dintr’un vas mai mare, cu două torţi, de care au fost legate cu o sîrmă, probabil tot din aur, alte şapte recipiente. Numărul 8 (7+1) simbolizează octogonul (semn al infinitului, al coșciugului, al Lumii Duble, al acelei intervenții în orbita planetei noastre, cu efecte catastrofale asupra Pămîntului – Potopul planetar).

Recipientele (posibil folosite în libații sau alte manifestări cu caracter sacru) au fost deformate spre a nu mai putea fi umplute, încheindu-și astfel funcția (ca și în cazul ”monstrului” din aur ”pămînt–apă-aer” (mistreț-pește-pasăre) descoperit la Stîncești în formă rulată, sau în cazul spadelor descoperite în mormintele unor războinici, îndoite și pliate de două, sau trei ori, spre a nu mai putea fi folosite. Posibil ca și așezarea acestor artefacte pe rugurile funerare ale războinicilor să fie făcută tot din aceleași motive, să nu mai poată fi folosite de alte persoane).

Nu este exclus, iar în arheologie situaţiile sunt numeroase, ca aceste obiecte să fi avut o destinaţie cultică, iar îngroparea lor, în acelaşi loc, a făcut parte dintr’un anumit ceremonial.

Un alt amănunt care subliniază caracterul deosebit al acestor produse de orfevrărie este cel privitor la deformarea intenţionată a lor încă din vechime, prin presare şi batere. Din nou pot fi găsite confirmări în preistorie ale unor astfel de obiceiuri, în cazul obiectelor metalice. Deşi se poate bănui că vasele getice din Tezaurul de la Rădeni au fost manufacturate în ateliere locale, împreună cu descoperirile din Ucraina şi Bulgaria ele conturează o unitate culturală vastă, pe întreg teritoriul Geților de Aur primordiali.

Importanţa acestui depozit de piese lucrate din aur derivă nu doar din valoarea metalului şi vechimea sa, ci mai ales din aceea că oferă indicii legate de caracterul său mai puţin profan şi ne arată aspecte ale comportamentului uman de acum aproximativ 3000 de ani.

Am considerat necesar să aducem în atenţia publicului larg această descoperire datorită semnificaţiei sale istorice, reflectată şi în numeroasele expoziţii muzeale naţionale în care au fost incluse respectivele vase de aur getice de la Rădeni (jud. Neamț).

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii (Al. Vulpe, V. Mihailescu-Bîrliba, Tezaurul de la Rădeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XI-XIV, Piatra Neamţ, 1986, p. 41-63), dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur de la Rădeni (com. Urecheni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Vasul getic de aur de la Biia

Aflat în prezent în vitrinele Muzeului Național de Istorie a României din București, ”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) a fost descoperit întâmplător într’o carieră de nisip de pe malul râului Târnava în anul 1895. Din cele mai îndepărtate timpuri, datorită situării geografice a acestuia, teritoriul județului Alba a constituit un cadru extrem de favorabil apariției și dezvoltării comunităților umane (cursuri numeroase de apă, relief variat, cu lunci mănoase și păduri întinse).

Astfel, printre cele mai importante descoperiri arheologice care punctează istoria așezărilor acestui județ amintim: relicve din epoca paleolitica (la Sohodol); din neolitic: Cultura Criș (la Alba Iulia) și Cultura Petrești (la Pianu de Jos, Rahău, Limba, Mihalț, Noslac, Daia Romana și Ghirbom); Cultura Coțofeni – faza de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (la Cetate, Cîlnic, Capud, Sebeș, Livezile, Straja, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Blandiana, Piatra Craivii); epoca bronzului (la Alba Iulia, Cetea, Ighiel, Rimeț, Talna, Bucium, Ceru Băcăinți, Roșia de Secaș, etc.), epoca fierului (la Biia, Blaj, Alba Iulia, Sebeș, Crăciunelu de Jos, etc.), alături de geții autohtoni, fiind prezenți pe teritoriul județului și scyții și apoi celții.

Din perioada primului stat considerat centralizat și independent din vremea lui Burebista și apoi Decebal, amintim cetățile fortificate getice ale jud. Alba, pe cele de la Căpîlna, Piatra Craivii, Cugir și Cetatea de Baltă.

”Vasul de aur de la Biia” este ornamentat cu cercuri concentrice şi proeminenţe conice, cu linii în zig-zag incizate. Vasul de aur getic se încadrează perioadei tîrzii a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr); orizontul Turnu Măgurele-Apold.

Lucrat în foaie de aur și ornamentat prin tehnica ”au repousse”, ciocănire și cizelare, vasul are corpul semisferic aplatizat, cu margine răsfrîntă în exterior şi două toarte desprinse din buză, arcuite în jos, libere, terminate în dublă volută (mici discuri spiralice opuse; ”coarne de berbec”, sau ”șarpele încolăcit în Oul Lumii” (cel ce se va naște; semnul dragonului, al șarpelui cu cap de lup, al balaurului).

Pe umăr are un decor punctat în zig-zag; pe diametrul maxim două şiruri orizontale de proeminenţe; pe fund două şiruri circulare de proeminenţe şi cinci grupe de câte trei cercuri concentrice cu umbo central.

După ”mesajele” scrise în aurul său, ”Vasul de aur de la Biia” este un vas de ritual, folosit la stropiri, ablațiuni, etc. El are reprezentat pe fundul său un ”soare” central (trei cercuri concentrice, cu un umbo), urmat de un cerc de ”perle” proeminente, apoi o altă ”orbită” pe care apar patru ”planete” (formate din cîte trei cercuri, cu umbo central).

Urmează două cercuri de perle pe diametrul maxim, apoi punctat în zig-zag decorul prezintă un element repetitiv al unor siluete simplificate de oameni (Hora Zeilor ce ne vor călca în picioare).

Putem vedea aici semnul lui 4 (Lumea noastră, cu patru colțuri – Vechea Biserică Valaho – Egipteană), simbolul tetrapilonului (patru pe margine (picioarele elefantului; fixarea Pămîntului), dar și ”Cel de al V-lea element” în centru Zeul; Păpușa; statuia ”Cel care va sta și va lua”; Creatorului și Distrugătorul; Cel ce susține Lumea. El mai poate reprezenta o hartă cerească sau un mesaj atemporal, cu reprezentarea celor patru epoci mari ale omenirii (existente în ”Metamorfozele” lui Ovidiu).

Mitul succedării pe pămînt a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerări progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuală a fierului, este expus pentru prima oară de Hesiod în lucrarea sa ”Munci şi zile”.

Aici se aminteşte că prima rasă de oameni creată de zei a fost cea de aur, plasată cronologic în perioada cînd Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur trăiau asemenea zeilor, fără griji, fără să trudească şi fără să cunoască sărăcia; nu îmbătrîneau şi îşi petreceau viaţa în sărbători, înconjuraţi de toate lucrurile frumoase, pe care tot pămîntul le oferea fără ca ei să trebuiască să’l lucreze.

Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transformaţi în demoni buni prin voinţa lui Zeus, se ascundeau sub pămînt, veghind asupra muritorilor şi împărţind bogăţii. Mai tîrziu, în timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creaţi oamenii din rasa de argint, inferioară celei dinainte şi diferită de ea. Oamenii de argint îmbătrîneau, deşi timp de o sută de ani rămîneau copii şi abia apoi traversau o scurtă perioadă de maturitate.

Deveniţi adulţi, se făceau vinovaţi de trufie şi de necredinţă faţă de zei, astfel încît şi ei au fost îngropaţi de Zeus în adîncurile pămîntului, unde continuă să fie veneraţi ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar dacă sunt de rang inferior.

Următorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s’a născut din frasini. Definiţi de Hesiod drept ”năprasnici” şi ”cumpliţi”, oamenii din această seminţie erau curajoşi, foarte puternici, cu trupuri viguroase şi ”braţe nebiruite”.

Ei aveau arme de bronz şi au pierit ucigîndu’se unii pe alţii, din cauza dorinţei lor de război;

”Plecară’n mucedele case, la înspăimîntătorul Hades,/

[…] căci sumbra moarte […]/

I’a dus şi părăsiră a soarelui lumină vie.”

Perioada următoare epocii de bronz este mai dreaptă şi mai bună; acum trăiesc eroii, numiţi şi semizei; destinul lor este să fie distruşi în marile bătălii despre care povestesc miturile, începând cu războiul Troiei şi terminând cu cel al Tebei;

”Pieriră în războiul crîncen şi’n bătălia-nverşunată/

O bună parte’n faţa Tebei […]; altă parte/

La Troia poposit’a […]/

Şi’acolo moartea cu obştescul sfîrşit, pe rînd, i’a’nvăluit./

Lor însă, osebit de oameni, le’a dat şi viaţă şi lăcaş/

Cronidul tată Zeus, ducîndu’i la capătul pămîntului”, aceştia sunt locuitorii îndepărtatelor Insule ale Fericiţilor.

A cincea epocă a istoriei omului este cea în care trăieşte poetul; oamenii din epoca fierului:

”nu vor conteni/

Să’ndure trude şi necazuri nu numai ziua ci şi noaptea,/

Sleiţi de griji apăsătoare pe care zeii le trimit.”

Deşi alături de aceste nenorociri vor fi şi lucruri bune, cel ce trăieşte în această perioadă îşi doreşte să fi murit mai devreme sau să se fi născut mai tîrziu. E adevărat că în viitor, după ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, ”de oameni care din născare vor fi cu tîmple-ncărunţite”,

”Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nveşmîntate,/

La zeii veşnici se vor duce şi părăsi-vor omenirea/

Smerenia şi Osîndirea”,iar ”răul n”o să aibă leac”.

În ciuda acestei perspective extreme, a unei vîrste complet opuse celei dintâi (dominată de violenţă şi nedreptate, pe cînd în epoca de aur domneau fericirea şi dreptatea), concepţia ciclică asupra lumii şi timpului lasă loc speranţei că, o dată terminat parcursul de la epoca aurului la cea a răului, este posibil ca el să fie reluat, poate în sens invers, pentru a ne reîntoarce la fericirea originară.

În mitul lui Hesiod despre vîrstele lumii şi omului, accentul cade nu doar pe ideea decăderii progresive, care, de altfel, nu este constantă (epoca eroilor, de pildă, marchează o oprire în procesul de declin, fiind mai bună decît precedenta şi creînd o asimetrie în schema generală a metalelor; o atenţie deosebită se acordă opoziţiei dintre dreptate şi hybris, trufia sau depăşirea limitelor omeneşti; în plus, succesiunea vârstelor omenirii oferă o schemă de referinţă pentru desfăşurarea istoriei omului şi o organizează, luînd în calcul întâmplările paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) şi propunând o ierarhie corespunzătoare a destinelor în lumea de dincolo (de la demonii buni la cei răi şi la cei comuni, morţi obscuri din împărăţia lui Hades).

Vîrstele lumii sunt reduse la trei în dialogul ”Critias” al lui Platon, unde se succedă zeii, eroii şi oamenii. Primii, zeii, şi’au împărţit între ei, în mod egal şi fără disensiuni, dominaţia asupra lumii; Atena şi Hefaistos, cărora le’a revenit Atica, au făcut să se nască acolo eroii minunaţi, în prezent păstrîndu’se doar amintirea faptelor şi numelor acestora (printre ei se numără Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); în sfîrşit, oamenii, împinşi de nevoia de a’şi procura mijloacele de subzistenţă, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor şi s’au limitat să celebreze amintirea numelor acestora şi câteva tradiţii obscure.

În poezia latină, mitul vîrstelor apare în ”Metamorfozele” lui Ovidiu, unde sunt reluate cele patru epoci: a aurului (epoca Geților de Aur primordiali), a argintului, a bronzului şi a fierului; din mitul lui Hesiod se preia în special aspectul decăderii progresive la care face aluzie calitatea descrescătoare a metalelor, dar se reia şi corespondenţa dintre evenimentele de pe pământ şi cele din cer, unde împărăţia zeilor este zdruncinată de certurile şi războiul care îi opune pe giganţi olimpienilor.

În opoziţie cu mitul lui Hesiod, Pitagora şi Platon despre epoca de aur, care are nenumărate variante, apare reconstituirea istoriei omului la Lucreţiu, ce porneşte de la o epocă dominată de viaţa aspră şi crudă, de violenţă şi de lupta sălbatică pentru supravieţuire (Poemul naturii); potrivit lui Lucreţiu şi epicureilor, progresul fazelor istoriei umane marchează trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers faţă de ceea ce presupune Hesiod.

Poetul latin ne oferă un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci cînd descrie începuturile vieţii agricole, ce reprezintă deja o fază superioară a progresului uman.

După Lucreţiu, vîrstele următoare din istoria umană sunt dominate de organizarea vieţii în comunitate şi de stăpînirea unor tehnici mereu noi; nu regăsim însă o succesiune clară de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod.

Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vîrstelor omului din poezia latină îi aparţine lui Vergiliu (”Egloge”), care, bazîndu’se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor şi stoicilor, anunţă venirea unei noi vîrste de aur:

”Ultima vîrstă a venit acum, după profeţia de la Cumae, ciclul marilor secole se naşte de la început, acum se întoarce chiar şi Fecioara, se întorc domniile lui Saturn, acum o nouă rasă e trimisă din înaltul cerului”, ”Bucolicele”.

În comentariul lui Servius, ”Sibila din Cumae a împărţit vîrstele după metale şi a spus cine va fi stăpînul fiecărei vîrste. […] A mai zis şi că la sfîrşitul tuturor vîrstelor se vor repeta lucrurile întocmai, concept comun filosofilor, care spun că, o dată încheiat un mare an, toate stelele se întorc în punctul unde se aflau la început şi pornesc din nou, având aceeaşi mişcare. Iar dacă mişcarea stelelor este aceeaşi, neapărat trebuie să se repete toate întîmplările care au avut loc, fiindcă e limpede că în univers orice lucru depinde de mişcarea astrelor”.

Ustensilele din fier folosite pînă atunci, în istorie, prin metamorfozare sau atracție magnetică spațială? (”zeul” ce va coborî pe Pămînt va avea caracteristici necunoscute; El va lovi cu fulgere plutonice din spațiu (fulgerul lui Jupiter); în present nimeni nu calculează efectele pe care îl poate avea o încărcătură electrică cosmică, creată prin mișcarea continuă a planetelor sistemului solar prin spațiu; magnetismul care ține unit sistemul poate să își schimbe polii ”din mers”, cu efectele adiacente de rigoare).

Posibil ca ”oamenii de cupru” au fost salvați din acest fenomen cataclismic (aveau sîngele albastru) și de aceea au folosit apoi cuprul la crearea ustensilelor necesare vieții de zi cu zi. Acesta fiind prea moale, l’au aliat cu costitorul, creînd astfel bronzul.

Arama avea să influențeze o epocă istorică (numele dat de ”aramă”, poate fi ”A-Rama, sau ”Rama (cu 4 laturi) în care este cuprins A-ul”, ca piramidă-munte ce se va prăvăli peste noi – Piatră de Moară cerească. Avem și expresia ”A’și da arama pe față” (sau „A’și arăta arama!”), cu sens de ”A’și arăta adevăratul caracter” (nemairespectînd conveniențele sociale, politețea, a’și arăta fondul ascuns al firii sale), pentru că ”fenomenul” cosmic ce va veni va apare frumos la vedere, ca un curcubeu – pod și cale spre cele necunoscute și care se vor dovedi mincinoase (semn al penelor colorate pe care îl purtau toate căpeteniile de’a lungul istoriei și al veșmintelor de paradă).

Bronzul este un aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decît cuprul, avînd numeroase întrebuințări tehnice. Toate aliajele cuprului se numesc bronzuri cu excepția aliajelor Cu-Zn care se numesc alame și aliajelor Cu-Ni-Zn care se numesc alpacale.

În mod curent, prin bronz se înțeleg aliaje Cu-Sn și de regulă se precizează principalul element de aliere, de exemplu ”bronz de beriliu” sau ”bronz de aluminiu”. Epoca de bronz (sau a bronzului) este epoca din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Hr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului.

Bronzul este și un pigment metalic de culoare galbenă sau albă, cu care se vopsește un obiect. Bronzul este un metal artificial din care se fac monede, clopote, tunuri, instrumente musicale.

Avem și expresia: ”Caracter de bronz” =  ”caracter ferm, neclintit”, dar și nesimțitor: inimă de bronz.

Hitiții (ghetiții), poporul care a trăit înaintea erei noastre, luptau cu săbii din bronz negru care era mai dur decît oțelul de cea mai bună calitate din timpurile noastre. Atunci, în perioada tîrzie a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr) a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, arta getică, numită de istorici ”artă traco-dacă”.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive. Citîndu’l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman, că acesta ”a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint” numai de la geți.

Așa că, atunci cînd mergem la Roma și suntem fermecați de mulțimea, măreția și frumusețea monumentelor să știți că o parte dintre aceste frumuseți antice ale metropolei au fost făcute cu aurul geților liberi, strămoșii noștri.

”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) și mesajele sale din orizontul epocii de bronz (Hallstatt timpuriu), din sec. XIII – XII î.Hr, au reușit să ajungă pînă la noi.

Să ne aplecăm spre a le citi și a le înțelege…

Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Surse: researchgate.net (Florin Gogâltan, George G. Marinescu), Piutorean Ruxandra (”Imagine și iconografie la geto-daci”), adevărul.ro, ziarulnatiunea.ro (Conf. univ. dr. George V Grigore), agerpres.ro, Cristian Ioan Popa

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI


Deunăzi un maghiaropat mă întreabă de unde vin denumirile de Timiș, Mureș, Deva, și alte asemenea localități de prin zona Ardealului și Banatului, convins că ele sunt denumiri maghiare, așa cum propaganda maghiaropată le toarnă zi de zi acestor români maghiarizați, încă din primele clase ale școlilor pe care le frecventează.

Aici voi răspunde și altor altor maghiaropați, nu doar acestui pui de iredentist manipulat.

Numele râului Timiș, vine din limba getică: thibh-isjo (în traducere ”mlăștinos”), chiar conform dicționarului etimologic al lui Kiss Lajos, În perioada romană, Timișul a fost numit Tibisis sau Tibiscus, luat evident de la localnicii geți, strămoșii românilor. La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca și Tamiș. Slavii sunt veniți înaintea oricărui asiatic din Siberia.

Oricum așa-zișii ”unguri” sunt doar niște români sau niște slavi maghiarizați…adică o gloată de strânsură care au preluat acum 2 secole limba predată de educația la nivel statal, a noului stat Ungaria desprins din imperiul Austriac.

La fel Mureș (Herodot îi spunea Maris acum 2.500 de ani), Cluj vine din latinescul Castrum Clus, clusa înseamnă ”închis” și se referă la situarea Clujului într’un loc închis, înconjurat de dealuri.

Napoca nu provine de la romani, pentru că este o denumire mai veche și este luat de la geții băștinași.

Deva din cuvântul getic dava, însemna ”cetate”, alte teorii susțin că numele s’ar trage de la o legiune romană care s’a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva, dar există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă ”fecioară”, dar oricare ar fi originea sa aceasta este anterioară venirii oricărui corturar din Siberia.

Probabil, marea majoritate a toponimelor sunt mai vechi de 1800-2000 de ani și sunt preluate ori de la geți, ori de la nume latinizate preluate de romani din toponimia locală.

Pretenția maghiaropaților că sunt ungurești, ne dă doar dimensiunea manipulării lor.

Din epoci preistorice datează și hidronimele majore Dunăre, Nistru, Prut, Criş, Siret, Mureş, Olt. Documentele istorice medievale atestă în spaţiul carpato-dunăreano-nistrean multe topice cu vechime milenară.

Ardeal este, de asemenea, un cuvânt getic compus extrem de vechi, componentele ar + deal sună chiar mai românește decât ar crede orice sceptic.

Acestor maghiarizați le recomandăm să nu mai viszeze ungurește. și mai ales să nu se mai împăuneze că au dat vreun nume la ceva în arcul carpatic, pentru că este ori o manipulare prostească, dacă nu chiar grotescă.

În prostia lor cred că civilizația a fost adusă de ei din Siberia pe cai, sau cu căruțe cu coviltir sau fără coviltir…

 

Maghiarizații ar face mai bine că spună de unde mai exact sunt de origine, unde să le căutăm portul ”lor” popular original, muzica ”lor” populară originală, elementele de folclor specifice de fapt europenilor balcanici pe care le poartă și le utilizează fraudulos afirmând că ar fi ”ungurești”.

Pe o logică elementară dacă au migrat în Europa acum 1000 de ani înseamnă că au venit cu toate obiceiurile de acolo.

De unde? Nu știe nimeni! Habar nu au!

Ceea ce au ei ca specific popular nu există nicăieri în Asia (Siberia, Altai sau altundeva), deci se pare că sunt parașutați din neant aici, pentru că nici asiatici nu sunt, dar nici limbă europeană nu vorbesc.

Singura explicație este că sunt români maghiarizați…

De exemplu, la noi românii cei care suntem băștinași de mii de ani aici, folclorul românesc este unic în lume. Noi suntem de aici, și nimeni nu mai are folclorul nostru, pentru că suntem de origine doar de aici, de aceea muzica noastră populară e doar aici.

De aceea și ”folclorul lor” este al nostru, doar că ei și’au abandonat limba strămoșilor noștri și au preluat parțial limba asiaticului Arpad și s’au catolicizat. Spunem parțial, pentru că limba maghiară nu este o limbă găsită nicăieri în Asia, deci este un mix de limbă latină, rumunească (getică), slavă, germană etc.

Cândva veniseră câteva căruțe de migratori, iar aceștia aveau o limbă oricum diferită de cea de azi. Cu siguranță limba maghiară de azi este un ghiveci de rumânisme, germanisme, slavisme, latinisme etc.

Majoritatea războinicilor siberieni au murit la Lechfeld în 955 d.Hr. când au fost uciși de Otto I.

Cu toate acestea numele de Ungaria a fost totuși înstăpânit în centrul Europei, când familia lui Arpad înființează o dinastie și când o parte a strămoșilor românilor de acum 700-1000 de ani au abandonat treptat limba rumunilor vechi de atunci…și au beneficiat de privilegiile statului apostolic creat de Papă.

Dar maghiarizarea în masă s’a petrecut abia din 1867 când s’a generalizat alfabetizarea în toate teritoriile controlate de Buda (Ofen), și s’a început cu toponimele localităților (oiconime) și a numelor persoanelor, cu oronime (nume de forme de relief, hidronime, nume de vânturi (anemonime), nume de localități (oiconime), nume de case, vile, palate (microtoponime), nume de drumuri vechi (hodonime), nume de plante (fitotoponime), nume de animale (zootoponime) etc.

Cu alte cuvinte sunt niște amărâți de români, slavi și germani prostiți și păcăliți care s’au catolicizat și maghiarizat acum câteva secole….

Celor de azi le vine greu de acceptat că toată istoria lor este doar o maculatură fără valoare, scrisă pentru niște idioți care au fost educați să fie xenofobi, românofobi și montați încă de copii să ne fie dușmani nouă ortodocșilor.

Da, dușmani cu frații lor de sânge și de ADN, în ură față de românii adevărați, și cu o istorie complet contrafăcută și servită doar idioților manipulați și ușor de dus de nas.

Ce spun maghiaropații se rezumă la ce spune această copilă complet manipulată de aceste idei:

Aceștia gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă de prin fundul Asiei adusă, dar în același timp au haplogrupuri europene la nivel de ADN, și folclor pur românesc neaoș.

Noi românii respectăm orice așa-zis ”ungur” cu mintea intactă, neîmbâcsită și mai ales nemanipulat, dar nu cretini care se coboară la nivelul de specie inferioară sau de maghiaropat xenofob.

Citiți și:   DE CE CRED ROMÂNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ISTORIA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE ”ÎNTUNERICULUI”, ALĂTURI DE ”ANȚI”, ”AVARI” SAU PROTO-”BULGARI”

Istoria ”oficială” a lăsat mereu să înțelegem că românii un mileniu nu au avut istorie, numai că adevărul este că românii despre un mileniu de istorie nu au fost informați corect. Istoricii care au studiat izvoarele vorbesc despre un mileniu întunecat, 1000 de ani care par să fie şterși din istoria ţării noastre. Este un lucru care afirmat în mod repetat ne va scoate mereu din istorie, dar care se va dovedi mereu fals, mai ales pentru că cei plătiți să facă lumină în trecutul acesta întunecat nu au studiat suficient de mult, iar interpretările lor sunt în defavoarea istoriei reale a acestui popor.

Cine mai are azi dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Evident, aceste lucruri sunt spuse din interese meschine, și nu în slujba adevărului istoric. În apărarea noastră, noi nu nu am putea spune, spre exemplu, că toate acele cronici au fost ascunse, distruse, și sunt în continuare tăinuite, doar, doar, vom dispare din istorie?

Nicolae Iorga:

”Istorie se cheamă ceea ce s’a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat.”

Un adevăr cu valoare de postulat, dacă luam în calcul zecile de mistificări care au avut ca subiect istoria românilor, în special istoria formării poporului român, dupa retragerea aureliană din anul 271. Greu încercaţi, blestemaţi de vuietul războaielor şi luptelor pentru supremaţia teritorială, strămoşii noştri au trebuit să supravieţuiască în nişte condiţii greu de imaginat astăzi. Dacă intrigile şi conspiraţiile se ţeseau ca nişte iţe la curţile domneşti, marea majoritate a populaţiei era influenţată de puterea care era exercitată asupra lor.

Însă de unde au venit, ce s’a întâmplat cu pelasgii sau cu geții sau cu aceia botezați ori traci, ori ”daci”, ori „vlahi”, acestea două din urmă, nume de împrumut atribuite nouă de romani sau de neamurile din jurul nostru, sunt întrebări la care tot românul trebuie să știe răspunsul: Pelasgii și Geții sunt strămoșii europenilor de azi. Aceștia de’a lungul mileniilor au creat numeroase etnii și au dezvoltat numeroase culturi în care au creat diverse limbi care azi se vorbesc în Europa.

O analiză, a lui Neagu Djuvara şi completată de Andreea Dogar, încearcă să facă lumină în întunericul acestei perioade, explicând enigmele create:

”În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer.”

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiarofoni au conceput aşa-numita ”teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia venită din imperiul roman ar fi plecat din Geția odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor geto-gotice, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi !!!

Convenabil pentru niște avari după teritorii străine, și fără rădăcini în Bazinul Carpatic, nu’i așa?

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În definitiv, niște străini de Europa de ce ar accepta aprioric că întreaga Peninsulă Balcanică, până în Munții Pădurea Neagră și Alpi, sau până dincolo de Bug și Don ar fi fost locuite de către strămoșii românilor?

Acești străini (lingvistic) de Europa se află pe teritoriile noastre antice, și evident, fără niciun scrupul vor susține mereu altceva decât adevărul, în loc de a înapoia ce au luat cu japca în trecut… Ba mai mult, ei râvnesc și la bruma de teritoriu care ne’a mai rămas azi în jurul Carpaților.

Ăsta este poate păcatul lor, dar și a breslei istoricilor care nu impun definitiv adevărul istoric la nivel internațional în privinţa formării poporului român, în ciuda acestei ”sărăcii” a documentelor, și din cauza căreia s’au emis atâtea ipoteze. Pentru că sărăcia izvoarelor nu va fi niciodată o dovadă că românii nu sunt urmașii pelasgo-geților, și aceștia nu au locuit continuu și neînrerupt aceste teritorii.

Dacă unii istorici maghiarofoni sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s’au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într’o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Istoria românilor s’a jucat mereu cu banul: cap sau pajură? Au existat sau n’au existat?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într’o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într’un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan. Și asta pentru că regii sau împărații geți care au condus imperii, au fost considerați ori romani, ori bizantini, cumani sau chiar ”unguri”.

Citește și:  LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale ”românești”, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV. Sau dacă au existat au dispărut odată cu tăvălugul devastator al primelor migrații asiatice.

Pentru a umple golul, unii istorici s’au jucat și cu focul, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s’au dovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita ”Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Geții a rămas un ”stat neorganizat”.

În speranța că putem aduce o rază de lumină asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie geto-română (și incorect numită: ”daco-valahă”) vă invităm să descoperiți, asa cum spunea și Iorga, o frântură de istorie, asa cum s’a întâmplat cu adevărat.

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației geto-române și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Geției Carpatice a rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării.

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Geției este atestată, fără putință de tăgada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Geții și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada sec. al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odata cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Despre retragerea aureliană și continuitatea geto-românilor

Invaziile triburilor geto-gotice și geto-carpice, în valuri succesive, în provinciile dunărene, au silit administratia romană să abandoneze Provincia Dacia, aceasta retragându’se strategic în sudul Dunării, dovedind prin asta a cui era proprietatea asupra titulaturii acestei Provincii Romane, Dacia, și nicidecum a geților nord-dunăreni.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, după moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor geto-romane, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, în literatura științifică, cei mai multi specialiști optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul împaratului Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian, Dacia, nu a fost părăsită de întreaga populație este evident, autoritățile evacuând numai armata și administrația, la care se adăugau clasele înstărite, în special cele din zonele urbane, proces care se va repeta întocmai și în alte provincii romane.

Continuitatea geto-românilor la nordul Dunării este dovedită și de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta este realizată după unele surse în anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, și arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică atât la nordul, cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legatură economică a romanilor cu populația getică rămasă în fosta provincie imperială.

Tabula Peutingeriană, este întocmită după alte surse, între anii 260-271 d.Hr., și este păstrată până astăzi într’o copie din sec. XI-XII. Numele i s’a dat după acela al consilierului Conrad Peutinger din Ausburg, la care a fost depusă, în 1507, de umanistul Conrad Celtes. Nici locul unde a fost descoperit manuscrisul, nici autorul hărţii nu sunt cunoscute. Astăzi harta se află la Biblioteca Naţională din Viena.

Tabula Peutingeriană reproduce şi provincia Dacia, dar fără ţinuturile din Estul Transilvaniei, aceasta înseamnând că, la data întocmirii originalului, zona de est a Daciei Romane fusese părăsită de trupele romane.

Această Tabula Peutingeriană este de fapt un pergament compus din 11 segmente (bucăţi iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). În segmentele 7 si 8 din cele 11 ale Tabulei Peutingeriane, se află o frescă unică a ceea ce era provincia Dacia în secolele II-IV d.Hr. Nu mai puţin de 38 de oraşe, cetăţi sau localităţi vrednice de a fi menţionate sunt ilustrate pe documentul antic ca fiind la nordul Dunării. În acelaşi timp, alte 50 de locaţii cu rezonanţă getică apar la sudul aceluiaşi fluviu.

Un factor deosebit de interesant este acela că drumul roman care lega oraşele getice este reprezentat pe o asemenea hartă comercială, cu atât mai mult cu cât zona devenise fieful năvălirilor ”barbare” dupa retragerea aureliană din 275 d.H. Este greu de crezut că o asemenea recomandare putea fi făcută negustorilor romani care ar fi fost expuşi unor atacuri iminente. Se ridică astfel noi semne de întrebare asupra originii Tabulei antice, alți istorici apreciindu’i vechimea la, cel mai tarziu, anul 180 d.Hr.

În Tabula Peutingeriana sunt prezentate şi drumurile romane care străbăteau Dacia romană pe Segmentum VII (a și b) și pe Segmentum VIII (a și b).

Curios este și faptul ca istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici geți sau chiar ”daci” de la numele Coloniei Dacia, denumire folosită în Bizanț până aproape de secolul al X-lea, dată la care începe să fie folosit și termenul de valah.

Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă. Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta provincie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de ”Dacicus”, lucru pe care îl va repeta și împăratul Justinian.

Așadar, dacă nu erau geți în Geția nord-dunăreană, cu cine se luptau romanii după 271?

Este o întrebare cât se poate de justificată, pentru că nu se pomenește de o altă populare sau migrare spre nordul Dunării. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua să existe neoficial în structurile Imperiului Roman. Ori, poate va trebui să acceptăm că de această dată poate chiar geții care recuceriseră teritoriile lui Decebal, aveau acum nevoie de romani.

Cine poate știi cu siguranță azi, cine a avut mai mult nevoie de ceilalți, romanii de regiunile carpatice sau geții din Carpați de unele beneficii care le oferea imperiul?

Astfel au fost create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia, dar și al celui de dac, ce îl va face aproape nemuritor, deși el este pentru geți, un etnonim de împrumut, atât pentru nord-dunăreni, cât și pentru sud-dunăreni, pentru că el a fost deținut de imperiul roman încă din 106 d.Hr, de când l’au inventat.

Curios este faptul că, deși există mulți adepți ai teoriei migraționiste, teorie care spune că poporul român s’ar fi format alături de cel albanez la sudul Dunării, urmând ca apoi să migreze iarăși în nord, nu există nici măcar o singură mențiune a unei asemenea trasmutări de amploare, fapt mai mult decât neobișnuit în canoanele vremii. De fapt, singura mențiune a unei migrații a populației este una în sens invers, de la nord la sud, mențiune care se referă, cel mai târziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici împăratul Galerius (293-311), împărat roman de origine getică, născut, se pare, la sudul Dunării, din tată get din Tracia și mamă ”transdanubiană”, termen referitor la fosta populația getică din provincia cu același nume, Geția.

Mai mult, Galerius era poreclit de către cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decât evidentă la vechile sale ocupații, specifice, de altfel, populației romane de origine getică. La fel de important, pentru susținerea ideii de continuitate a populației getice sau geto-române, este și împăratul Maximinus Thrax (împarat de origine getică), cel care începând cu anul 236 se află în război cu geții liberi și cu sarmo-geții (sarmații).

Referitor la ocupația principală a strămoșilor românilor de azi, aceea de ciobani, dincolo de faptul că unii au ajuns împărați, azi ni se impută sub forme batjocoritoare, de parcă grecii, romanii, sau germanii, și nu mai spunem de unguri, ar fi fost cu toții neamuri de cărturari… De aceea, nu trebuie uitat niciun moment că în proporție de 99% întreaga populație antică a europenilor erau analfabeți.

Continuitatea creștină și culturile de la nordul Dunării

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român ramâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supraviețuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenția cronicarilor, a istoricilor vremii și din atenția autorităților romane.

De asemenea, unul dintre principalele subiecte în jurul căruia se fac speculații și ipoteze este limba carpaticilor, și asta mai ales pentru că pe baza limbii s’au croit actualele națiuni. Numai că ceea ce ar trebui să știe oricine, nu limba deosebește dintotdeauna oamenii între ei, ci amprentele genetice care le poartă azi și românii și care dincolo de alte descoperiri arheologice ele dovedesc continuitatea neamului românesc la nordul Dunării.

Izvoarele arheologice, însă, dovedesc mai presus de orice bănuială, continuitatea populației autohtone în spațiul nord-dunărean. Din secolele III d.Hr. şi până în secolul IX d.Hr., documentele tac cu privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Mai precis cu privire la populaţiile geto-române sau goto-getice. Dar despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente, unele dintre ele le vom spicui mai jos, dar mai ales despre acelea ale anților, avarilor sau a proto-bulgarilor.

Există însă, o veritabilă verigă lipsă. O perioadă întunecată şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea acea populaţie ”olac” sau ”balak” din vechile cronici. O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice.

Încă din secolele III-IV, se remarcă așa numita Cultură Sântana de Mureș, conturată cu precădere în arealul triburilor geto-gotice, triburi ce continuă circulația monetară romană. Totodată se remarcă și continuitatea comerțului cu Bizantul, o dovadă în plus a legăturilor dintre Imperiul Roman de Răsărit și populațiile de la nordul Dunării.

Cultura Sântana este urmată de cultura Ipotești Cândești (secolele V-VII), ce aparține unor comunități sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creșterea animalelor, ceramica de tradiție romană) sunt caracteristice populațiilor proto-românești.

În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Cultura Ipotești-Cândești a fost o cultură arheologică din Europa de Est, care a ajuns la apogeul său pe la mijlocul secolului al VI-lea prin fuziunea elementelor culturilor Praga-Penkovka și Praga-Korchak și a culturilor locale (inclusiv germane) din zona dintre Prut și Dunărea de Jos. Se întindea de la Dunărea de Jos peste teritoriul României și Moldovei. Populația din zonă este considerată, cel puțin oficial, a fi fost formată din descendenți ”romanizați” ai triburilor getice, germane și slavice. Există opinii că ar fi fost și derivată din cultura Sântana de Mureș – Chernyakhov, sau că ar fi reprezentat un grup al Anților, cei care îndeobște sunt considerați niște strămoși ai slavilor.

Casele acestora erau identice cu colibele ”slave” din zonele Praga-Korchak și Penkovka, dar curios, aceştia produceau o ceramică de slabă calitate, considerată de tradiţie romană, ceea ce nu ar corespunde deloc și nu acoperă granițelor de la nord de Dunăre a provinciei romane Dacia.

Site-urile din România mai sunt cunoscute sub numele Ipotești-Cândești-Ciurel sau Ipotești-Ciurel-Cândești .

În site-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce’i drept, cu Bizanţul.

Apoi pentru secolele X-XI d.Hr. reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-românească.

Influența valului migrator sclavin, care se naște dintr’un mix populațional geto-scytic trăitor la est de vechea cultură Cucuteni, se observă pe teritoriul fostei provincii romane  prin Cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidență ceramica lucrată la roată, ceramică ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va răspândi și la sudul Dunării, un rol important avându’l Primul Țarat așa zis Bulgar, deși componente ale sale sunt observate și în spații ce depășesc autoritatea țarilor bulgari.

Cercetătorul Ion Nestor:

”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate, dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în perioada evului mediu întunecat.

Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI d.Hr. au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor geto-gotici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum sclavinii.

În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s’a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi.”

Istoricul Ioan Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”:

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându’se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.”

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă asemănătoare cu latina şi că ei îşi spun ”rumâni”.

În esență cam asta esta este explicația empirică a unui ”mare” academician român.  Sigur, azi cunoaștem că limba română nu este o limbă latină, iar amândouă limba getică (româna) și limba latină se trag împreună dintr’o limbă mult mai veche, comună. Dar clișeele au rămas, pentru că școala românească susține în continuare aceleași neadevăruri, prin funcționarii statului care’și spun ”istorici”. Un lucru este cert, limba latină nu avea cum să fie impusă de sclavini, iar limba getică este natural și mult mai plauzibil să se fi păstrat prin pâlcurile de populație getică care a rezistat atât ocupației romane, cât și aventuroaselor căpetenii de stepă care au perindat acest areal.

Anton Verancsics în secolul al XVI lea:

”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii românește?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român.”

Aceasta arată că iezuiții trimiși de Papă în arealul ardelenesc și’au făcut bine treaba, introducând în mentalul populațiilor ce nu vorbeau limbile săsești sau secuiești, filonul strămoșesc al romanilor care au cucerit vremelnic aceste teritorii.

Secolele XI-XII aduc o altă cultură, Răducăneni, caracterizată prin prezența cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrată la roată și obiectele care vădesc clar prezența unei populații sedentare.

Cultura Raducăneni este cu atât mai importantă cu cât răspândirea așezărilor umane depășește zona montană sau deluroasă și se apropie de câmpie, fapt ce se datorează și creșterii demografice.

Deosebit de importantă este continuitatea creștină a populației autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astăzi că romanizarea și creștinarea comunităților getice ar fi existat cu adevărat, și au reprezentat activități sincrone și complementare, mărturii ale unei vieți creștine datând fără întrerupere încă din secolul al III-lea.

Este adevărat că începând cu secolul al IV-lea, se înmulțesc, pe lângă obiectele cu caracter religios și mormintele de factură creștină. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Geții, nu era creștin, obiectele liturgice și mormintele nu pot aparține decât populației autohtone, de sorginte geto-româna. Apariția unor necropole de incinerație sau chiar birituale sunt considerate, astăzi, ca aparținând slavilor și bulgarilor.

Citește și:  DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

În Dobrogea, procesul de contopire a populatiei getice cu cea romană se consideră, oarecum mai evident, primul nume românesc ”Petre”, fiind descoperit într’o inscripție de pe un vas de lut datat în secolul III, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică.

Numai că existența limbii latine folosită de oficialitățile administrației imperiului roman, nu dovedește că limba română s’ar trage din limba latină, nicidecum, explică doar existența limbii latine și atât, o limbă folosită mai ales în scris ca pe o lingua franca în inscrisuri oficiale, sau pe inscripțiile monumentelor. Frecvent folosită era limba getică de către populația băștinașă care era peste tot majoritară în Balcani, nicidecum funcționarii administrației de la Roma.

Nu mai puțin importantă este mărturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta menționează pe lângă prezența hunilor în Pannonia și populația autohtonă, pe care o numește barbară:

”[…] De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într’o câmpie, și am trecut peste mai multe râuri navigabile dintre care cele mai mari, după Istros, erau așa numitul Drecon, apoi Tigas și Tifesas. Pe acestea le’am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le’am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlaștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, și anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, dupa cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoțeau aveau și ei mei și o băutură preparată din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr’o regiune plină de dealuri am ajuns într’o câmpie împădurită. Acolo ne’au primit luntrași barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate și scobite de ei înșiși. Ei ne’au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregatiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulțimea barbară, pe care am întâlnit’o în cale, deoarece Attila își pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scyt făcea pregătiri de război sub pretext că nu’i fuseseră restituiți toți fugarii. După ce am trecut Istrul și am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape șaptezeci de stadii, am fost nevoiți să ne oprim într’o câmpie până cand Edecon l’a înștiințat pe Attila despre sosirea noastră…După ce am trecut câteva râuri, am sosit într’un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuințele lui Attila, construită din bârne și scânduri frumos poleite și bine încheiate și înconjurață cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumusețe, nu pentru întăritură. După locuința regelui se găsea locuința lui Onegesius împodobită și aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era înfrumusețată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre scyți după Attila, cu piatra adusă din țara peonilor, deoarece la barbarii din părțile acelea nu se găsește piatră și lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

Geții Anți

Etnonimul ”Anți” a fost doar o altă denumire pentru geții de la Marea Neagră care vor vorbi cu timpul o limbă diferită de cea a celor din Carpați.

Anții (latină: antae) sunt considerați îndeobște o ramură timpurie a slavilor, având o organizare statal-tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt frecvent asociați cu cultura arheologică Penkovka.

Anții au fost menționați pentru prima dată în 518. Înregistrat de Procopius (Războiul VII 40. 5-6), raidul Anților a părut să coincidă cu revolta lui Vitalian, dar a fost interceptat și învins de către magister militum Thraciam Germanus.

Germanus a fost înlocuit de Chilbudius la începutul anilor 530, care a fost ucis 3 ani mai târziu, în timpul unei expediții împotriva diferitelor triburi de Sclavi (Sklavenoi). Odată cu moartea lui Chilbudius, Iustinian pare să’și schimbe politica împotriva barbarilor sclavi de la atac la apărare, exemplificată de marele său program de re-fortificare a garnizoanelor de’a lungul Dunării.

Procopius constată că în 539 – 540, Sclavinii și Anții ”au devenit ostili unii față de ceilalți și au fost implicați în luptă”, probabil încurajați de tactica tradițională a „împărțirii și cuceririi” a romanilor.

În același timp, romanii au recrutat mercenari din ambele grupuri pentru a’i ajuta în războiul împotriva Ostro-Geților, numiți și goți.  Cu toate acestea, atât Procopius, cât și Iordanes menționează numeroase raiduri ale Hunilor, Sclavilor, Bulgarilor și Anților în anii 539 -540; raportând că au fost capturate 32 de forturi și 120.000 prizonieri romani.

Între 533 și 545, Anții au invadat Episcopia Traciei, înrobindu’i pe mulți romani și luându’i la nord de Dunăre în patria Anților. Într’adevăr, au existat numeroase raiduri în decursul acestui deceniu turbulent de numeroși barbari, inclusiv al Anților.

La scurt timp după aceea, au devenit foederați bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina de azi), într’o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare. Astfel, între 545 și anii 580, mulți Anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine.

Aceasta făcea parte dintr’un set mai mare de alianțe, inclusiv cu Lombarzii, astfel încât presiunea să poată fi ridicată de pe Dunărea inferioară, iar forțele să poată fi direcționate spre Italia.

Astfel, în 545, soldații Anți se luptau în Lucania împotriva Ostro-Geților, iar în anii ’80 au atacat așezările Sclavinilor la cererea romanilor.

În 555 și 556, Dabragezas, get (ant) de origine, a condus flota romană din Crimeea împotriva pozițiilor persane.

Dabragezas a fost un comandant al Imperiului Bizantin 554 și 555. Singura sursă care conține informații despre Dabragezas este „Istoria” lui Agathias din Mirineas.

În războiul împotriva perșilor pentru influență în Lasika a condus în 554, împreună cu Usigardos o trupă de 600 de călăreți pentru a proteja trupele de asediu ale cetății persane Onoguris din apropierea capitalei din Lasika, Archaiopolis, astăzi Nokalakevi în Georgia pe care au vrut să o cucerească.

În anul 554, în descrierea ostilităților dintre Bizanț și perși, Dabragezas este menționat împreună cu Usigardos. Ei au condus trupele bizantine care au fost trimise împotriva persanilor. Când detașamentul persan s’a mutat la Onoguris, călăreții, conduși de Dabragezas și Usigardos, i’au respins, perșii surprinși s’au panicat și au fugit.

În istoria lui Agathias, Dabragezas a fost desemnat pentru anul 555 ca taxiarh al antichității. Taxiarchul în armata Atenei Antice, ocupa locul al doilea după strateg.

De’a lungul cursului superior al râului Phasis, actualul râu Rioni din Georgia, el a reușit să echipeze zece vase ușoare pentru a proteja navele bizantine și să captureze două nave ale persanilor. Anterior, aceste nave aparțineau bizantinilor, dar au fost prinse de către persani.

Informații suplimentare despre persoana sa nu sunt cunoscute, de asemenea, etimologia numelui său este considerată necunoscută. Noi însă, o considerăm de origine getică, în ciuda ipotezei pan-slaviste avansată de istoricul ceh Lubor Niederle, care a citit numele ca ”Dobrogost”, sau a lingvistuui german Max Vasmer ca ”Dobroezd”.

După Agathias, în 556, este menționat fiul lui Dabragezas, Leontius. Leontius sau Leontie era membru al unei elite de o sută de soldați bizantini, care urmau să efectueze recunoașterea zonei pentru a ataca inamicul. Când detașamentul de recunoaștere se apropia de tabăra inamicului, Leontie a alunecat și s’a rostogolit, scăpând scutul. Zgomotul deși a trezit gardienii, aceștia nu au prevăzut pericolul, și au adormit la loc. Războinicii bizantini i’au atacat și i’au ucis.

Bazându’se pe faptul că fiul lui Dabraghezas purta un nume creștin, se presupune că fie Dabraghezas, fie fiul său, Leontie, au fost botezați în credința creștină, sau doar o Leontie a fost botezat.

Localizarea Anților din secolul al VI-lea

Iordanes și Procopius au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea Anților cu o mai mare precizie. Iordanes (Getica 25) afirmă că au locuit ”de’a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru. P. Barford se întreabă dacă acest lucru implică faptul că au ocupat stepa sau regiunile mai la nord; deși cei mai mulți cercetători, în general, îi văd pe Anți în zona de silvostepă din stânga Nistrului.

În contrast, Procopius îi localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia).

Anții au rămas aliați romani până la ”dispariția” lor în prima decadă a secolului al VII-lea. Sigur, dispariția în scripte, pentru că urmașii geților au primit zeci de etnonime de’a lungul timpului, inclusiv cel al Anților.

Ei erau adesea implicați în conflicte cu avarii, cum ar fi războiul înregistrat de Menandru Getul (50, fr. 5.3.17-21 ) din anii 560.

Mai târziu, în represaliile pentru un atac roman asupra aliaților lor Sclavini, Avarii au atacat Anții în 602. Avarii au trimis generalul lor Apsich să ”distrugă națiunea Anților”. În pofida numeroaselor fricțiuni cu romanii din timpul campaniei, atacul Avar pare să fi încheiat politica pe scena istoriei a Anților. Anții nu mai apar niciodată în surse, cu excepția epitetului Anticus în titulatura imperială din 612.

Curta argumentează că după atacul din 602 Anții și’au pierdut independența politică. Cu toate acestea, epitetul Anticus este atestată în titulatura imperială până în 612, deci Kardaras mai degrabă susține că dispariția Anților se referă la prăbușirea generală a Scyției Dunărene inferioare și a limes-urilor pe care le apărau, timp în care hegemonia pe Dunărea inferioară s’a încheiat.

Indiferent de situație, la scurt timp după prăbușirea limes-urilor dunărene (mai precis retragerea tactică romană), încep să apară primele dovezi ale hegemoniei altor neamuri getice, cea a sclavinilor de exemplu, din nord-estul Bulgariei.

Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau cunoștințe geografice vagi despre ”Scyția”.

Din fosta federație a Anților, următoarele triburi au evoluat pe teritoriul ucrainean:

Severianii – din partea inferioară a râului Desna și partea superioară a râurilor Seim și Sula,

Polanii între Kiev și Roden,

Drevlianii între râurile Pripet și Forîn,

Dulebii în Volînia între Vistula, Bugul de Sud și Stîr,

Croații albi, la nord de Munții Carpați,

Ulicii, de’a lungul malul stâng al Bugului de Sud

Tiverții, între râurile Nistru și Prut.

O cataramă de aur din mormântul din Ödenkirche, domeniul Keszthely-Fenékpuszta, Zala, Ungaria; pe partea inferioară este inscripția greacă ANTIKOY, ”cuceritorul anților”

Deși considerată o uniune tribal predominant slavă, au apărut numeroase alte teorii, mai ales cu privire la originea nucleului lor de conducere; inclusiv a unor teorii ale nobilimii conducătoare ariană (iraniană), gotică (getică) și slavă sau a unei anumite amestecuri a acestora.

Multe dispute au apărut din cauza unor dovezi literare slabe: puținele sunt cunoscute în afară de numele tribal însuși și o mână de antroponime. Numele ”Anți” în sine nu pare a fi slavic și este adesea considerat a fi un cuvânt arian (iranian).

Omeljan Pritsak, citând pe Max Vasmer, susține că anta- înseamnă în sanscrită ”frontieră, sfârșitul”, deci *ant-ya ar putea însemna ”om de la frontieră”, sau ”care este la sfârșitul anului”, iar în osetină att’iya înseamnă ”ultimul, în spatele”.

Aceeași opinie a fost împărtășită de F.P. Filin și Oleg Trubachov.

În comparație, Bohdan Struminsky a considerat că etimologia lui ”Ant” rămâne nedovedită și totuși este ”irelevantă”. Struminskyj a analizat numele personale ale șefilor Anților și a oferit alternative etimologice germane la etimologia slavă obișnuită (propusă inițial de Stanislaw Rospond).

Deși prima atestare neechivocă a tribului Anților în secolul al VI-lea d.Hr., cercetătorii au încercat să conecteze Anții cu un trib An-tsai dintr’o sursă chineză din secolul al II-lea î.Hr. (Hou Han-shu, 118, pag. 13).

Pliniu cel Bătrân (Istoria Naturală VI, 35) îi menționează pe Anții care locuiesc în apropierea țărmurilor Azovului; și inscripțiilor din peninsula Kerci datând din secolul al III-lea d.Hr. care poartă cuvântul ”antas”.

Bazându’se pe documentația despre triburile „sarmaților” care locuiau în regiunea nord-pontică din secolele timpurii ale Epocii de după Hristos, și ale unor presupuse împrumuturi iraniene în cultura slavă și de sorginte sarmatică în cultura Penkovka, savanți precum Robert Magosci, Valentin Sedov și John Fine Jr. susțin propunerile anterioare ale unor savanți din epoca sovietică, cum ar fi Boris Rybakov, că Anții erau inițial un trib de frontieră Sarmato-Alan care s’ar fi slavizat, dar care și’ar fi păstrat numele. Numai că și sarmații și alanii, așa cum s’a dovedit prin deshumarea unor rămășițe omenești care au aparținut acestora, purtau haplogrupul R1, ca și geții, celții și scyții, fiind așadar cu toții frați genetici.

Sedov susține că etnonimul era pentru populația slavo-scyto-sarmatică care trăia între râurile Nistru și Nipru și mai târziu pentru triburile slavice care au ieșit din această simbioză slavo-iraniană.

Cu toate acestea, perspectivele recente privesc entitățile tribale numite de sursele greco-romane ca formațiuni politice fluctuante care erau, mai presus de toate, ramuri etnice bazate pe stereotipuri etnografice, mai degrabă decât din informații de primă mână, sau cunoștințe precise despre limbajul barbar sau despre ”cultură”.

Szmoniewski rezumă faptul că Anții nu erau o entitate „discretă, omogenă din punct de vedere etnic”, ci mai degrabă „o realitate politică foarte complexă”.

Dovezile lingvistice și contemporane sugerează că proto-slava (limba geților estici) era limbajul comun al unei zone de la Alpii de Est până la Marea Neagră, de către populații cu diverse etnii, inclusiv slavii, romanii provinciali, triburile considerate germane (cum ar fi Gepizii și Lombarzii) și popoarele ”turcice” (cum sunt considerați de exemplu Avarii și Bulgarii).

În plus, s’a propus ca Sklavinii să nu se distingă de ceilalți în funcție de limbă sau cultură, ci de tipul organizației lor militare. În comparație cu Avarii sau cu Goții sec. al VI-lea, Sklavinii erau mai numeroși, grupuri mici, disparate, dintre care unul – Antai – a devenit foederați, constituiți printr’un tratat.

Ipoteze

Conform legăturii dintre Sarmați-Anți, Anții au fost un subgrup al Alanilor, care a dominat regiunea Mării Negre și a Caucazului de Nord în perioada „Sarmatică târzie”.

Anții se aflau între Prut și Nistrul inferior în secolele I – II d.Hr. Din secolul al IV-lea, centrul lor de putere s’a mutat spre nord și spre Bugul sudic. În secolele al V-lea și al VI-lea, ei s’au stabilit în Volhynia și ulterior în regiunea din mijlocul Niprului lângă orașul actual Kiev, pe măsură ce se deplasau spre nord de stepa deschisă, spre stepa pădurilor. Ei au organizat triburile slave, iar numele de Anți a fost folosit pentru corpul mixt al Sclavinilor Alanici.

Oricare ar fi originea lor exactă, Iordanes și Procopius par să sugereze că Anții erau slavi până în secolul al V-lea. În descrierea pământurilor din Scythia (Getica, 35), Iordanes afirmă că ”rasa populației Veneților ocupă o mare întindere a pământului, deși numele lor sunt acum dispersate în diferite clanuri și locuri, dar ele sunt numite în principal Sklaveni și Anți”.

Mai târziu, în descrierea faptelor lui Ermanaric, regele Ostro-Getic mitic, el informează că Veneții ”au acum trei nume: Veneți, Anți și Sklaveni” (Get. 119). În cele din urmă, Iordanes detaliază o bătălie între regele Anților, Boz și Vinitharius (succesorul lui Ermanaric) după subjugarea acestuia de către Huni. După ce a învins inițial geto-goții, Anții au pierdut a doua bătălie, iar Boz și 70 dintre nobilii săi conducători au fost răstigniți (Ioan, 247).

În mod tradițional, oamenii de știință au luat socotelile lui Iordanes la valoare nominală, ca dovadă că Sklavenii și cea mai mare parte a Anților au coborât din Venedi, un trib cunoscut de istorici precum Tacitus, Ptolemeu și Pliniu cel Bătrân.

Cu toate acestea, utilitatea Geticii într’o aventură etnografică precisă a fost pusă la îndoială. Marcant în ceea ce privește îndoielile a fost Walter Goffart, care susținea că Getica a creat o poveste complet mitică a originii gotice și a altor popoare.

Curta mai susține că Iordanes nu avea o cunoaștere etnografică reală a ”Scythiei” (dar cine a avut?), în ciuda afirmațiilor că el însuși era un Goth (adică Get) și că s’a născut în Tracia. El a împrumutat foarte mult de la istoricii anteriori și a făcut legătura numai artificial între Sklaveni și Anți din secolul al VI-lea cu vechii Venedi, care au ”dispărut” de’a lungul secolului al VI-lea.

În timp ce era anacronic, el a folosit și o „strategie de narațiune modernizatoare”, în care evenimentele mai vechi – războiul dintre Ostro-geții lui Vithimiris (Vinitharius la Iordanes) și alani – au fost reeditate ca un război între Vinitharius și contemporanii Anți. În orice caz, nicio sursă din secolul al IV-lea nu’i menționează pe Anți, iar ”ostro-goții” s’au format doar în secolul al V-lea – în interiorul Balcanilor între geți, deci ei erau tot geți.

În afara respectului față de istoricii mai în vârstă, stilul narativ al lui Iordanes a fost influențat de dezbaterea lui polemică cu contemporanul său – Procopius. În timp ce Iordanes a legat Sclavinii și Anții de vechii Venedi, Procopius afirmând că ambii au fost denumiți odată Sporoi (Procopius, Istoria războaielor VII 14.29).

Sporoi sau Spori au fost, conform cercetărilor orientale romane efectuate de către Procopius (500-560), vechiul nume al Anților și Sclavenilor, două ramuri slave timpurii. Procopius a afirmat că Sclavenii și Anții vorbeau aceeași limbă, dar nu le’a urmărit originea comună înapoi la Veneți (ca Iordanes), ci la un popor numit „Sporoi”.  El a derivat numele din seria greacă („eu împrăștii grâu”), deoarece „au populat pământul cu așezări împrăștiate”.

Iordanes a scris despre slavi în lucrarea sa Getica (551):

”Deși provin dintr’o singură națiune, acum ei sunt cunoscuți sub trei nume, Veneți, Anți și Sclaveni”

(ab unastirpe exorti, tria nomina edderunt, id est Veneti, Antes, Sclaveni); adică slavii de Vest, slavii de Est și slavii sudici.

El a afirmat că Veneți au fost strămoșii Sclavenilor și Anților, cele două grupuri fiind obișnuiți să fie numiți Veneți, dar acum sunt ”în principal” numiți Sclaveni și Anți.

Conform istoricului ceh Francis Dvornik (1893-1975), Sporoii au fost, probabil, Spalii menționați de Iordanes (551) și Spaleii menționați de Pliniu cel Bătrân (77-79), dar potrivit Societății Americane de Studii Sârbe, mai degrabă decât să conecteze etnonimul sporoi cu Spali, care este puțin cunoscut, este mult mai probabil ca, după vechea viziune, să avem o interpretare grecească a numelui Sorpoi / Sorboi – legată de sârbi.

Tezaurul Pereshchepino poate fi considerat ca parte dintr’un tezaur al vreunui șef de trib al Anților, datând de la începutul secolului al VII – lea.

Oricare ar fi originea lor, Anții au fost în cele din urmă atacați și ”distruși” de Avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea, sau cel puțin așa este acceptat la nivel oficial de către istorici, și asta doar pentru că nu au alte explicații pertinente.

Avarii nu au fost de sorginte turcică, ci mai curând tot de neam geto-scytic.

Regatul Avar, numit îndeobște Hanat deoarece a fost considerat de sorginte turcică, și’a avut întinderea în Europa Centrală, în special în Câmpia Panonică când în regiune, în 567 și’au început hegemonia Avarii, un neam nomad cu origini și afiliere etno – lingvistică incertă, considerați de unii turcici, de alții indo-europeni.

Noi considerăm că erau geto-scyți din stepa eurasiatică rupți de timpuriu din massa-geții de la Marea Caspică.

Izvoarele istorice fiind precare, este dificil de stabilit originea etnică a avarilor.

Potrivit cronicilor chinezești, avarii ar fi fost o ramură a poporului vorbitor al unui idiom indo-european și având numele chinezești Yüe-tschi (acceptat ca fiind un nume al geților) sau ”Cücen”.

Pe măsură ce Imperiul Göktürk s’a extins spre vest, hanul Bayan a condus un grup al Avarilor și Bulgarilor, stabilindu’se în cele din urmă în jurul anilor 568 în provincia romană Pannonia.

Sosirea în Europa

În 557, Avarii au trimis o solie la Constantinopol, marcând astfel primul lor contact cu Imperiul Bizantin – probabil încă din Caucazul de Nord. În schimbul aurului, ei au fost de acord să subjuge ”gintele nesăbuite” în numele bizantinilor. Ei au cucerit și au încorporat numeroase triburi nomade – Kutriguri și Sabiri – și i’au învins și pe Anți.

Prin 562, Avarii au controlat bazinul inferior al Dunării și stepele de la nord de Marea Neagră.  În momentul în care au sosit în Balcani, Avarii au format un grup eterogen de aproximativ 20.000 de călăreți.

După ce împăratul bizantin Iustinian I (527-565) i’a cumpărat, au avansat spre nord-vest în Germania. Cu toate acestea, opoziția francilor a oprit expansiunea Avarilor în această direcție.

Căutând bogate ținuturi pastorale, avarii au cerut inițial terenuri la sud de Dunăre în Bulgaria, dar bizantinii au refuzat, folosind contactele lor cu Göktürcii ca o amenințare împotriva agresiunii Avare.

Avarii și’au îndreptat atenția spre Câmpia Carpatică și spre apărările naturale pe care le  oferea. Cu toate acestea, bazinul carpatic a fost apoi ocupat de Geto-Gepizi.

Citește și: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

În 567, Avarii au format o alianță cu Lombarzii – inamicii Gepizilor – și împreună au distrus o mare parte din Regatul Gepid. Avarii i’au convins pe Lombarzi să se mute în nordul Italiei, o invazie care a marcat ultima majoră mișcare geto-gotică în perioada marilor migrații.

Continuând politica lor de succes de a întoarce diferiți barbari unul împotriva celuilalt, bizantinii au convins Avarii să atace Sclavinii din Scythia Minor (Dobrogea); țara lor era bogată în bunuri și nu fusese niciodată cucerită înainte. După devastarea unei mari parți din teritoriul Sclavinilor, Avarii au revenit în Pannonia după ce mulți dintre supușii regelui Avar au dezertat de sub comanda împăratului bizantin.

Perioada Avară Timpurie (580-670)

În jurul anului 580, Regele Avar Bayan a stabilit supremația asupra majorității triburilor slave, bulgare și geto-gotice care trăiau în Pannonia și în Bazinul Carpatic. Când Imperiul Bizantin nu a putut să plătească subvenții sau să angajeze mercenarii Avari, aceștia au jefuit teritoriile balcanice.

”Avarii” prădând pământurile balcanice, imaginea reprezentându’ne mai curând niște nobili români (valahi)

Potrivit lui Menandru, Bayan a comandat o armată de 10.000 de bulgari Kutriguri și a cucerit Dalmația în 568, tăind efectiv legătura terestră bizantină cu Italia de Nord și cu Europa de Vest. Prin 582, avarii au capturat Sirmium, un fortăreață importantă din Pannonia. Când bizantinii au refuzat să mărească suma subsidiilor, așa cum a cerut fiul lui Bayan și succesorul lui Bayan al II-lea (din 584), Avarii au procedat și la capturarea Singidunum și Viminacium. Cu toate acestea, s’au întâlnit cu blocade în timpul campaniilor balcanice ale lui Mauriciu în anii 590.

Cu toate acestea, până în anul 600 Avarii au înființat un imperiu nomad care conducea o multitudine de popoare și se întindea din Austria de azi în vest până la stepa ponto-caspică din est.

După ce au fost învinși în patria lor, unii Avari s’au separat de bizantini în 602, dar împăratul Mauriciu (Flavius Mauricius Tiberius Augustus) a decis să nu se întoarcă acasă așa cum era obiceiul. El și’a menținut tabăra armatei dincolo de Dunăre pe parcursul iernii, iar greutățile care au rezultat acestui fapt au determinat armata să se revolte.

Acest lucru le’a dat Avarilor un răgaz necesar. Au încercat o invazie din nordul Italiei în 610. Războiul civil bizantin în curs de desfășurare a determinat o invazie persană și, după 615, Avarii s’au bucurat de mână liberă în Balcani neînfrânați de nimic.

”În fiecare an, hunii [Avarii] au venit la slavi, pentru a petrece iarna cu ei; apoi au luat nevestele și fiicele slavilor și au adormit cu ei, iar printre alte maltratări [deja menționate], slavii au fost, de asemenea, obligați să plătească taxe hunilor. Dar fiii Hunilor, care au fost crescuți odată cu soțiile și fiicele acestor Venedi, nu mai puteau suporta în cele din urmă această asuprire și au refuzat supunerea sub Huni și au început, așa cum am menționat deja, o rebeliune. Când armata Venedilor s’a ridicat împotriva hunilor, comerciantul Samo a participat, de asemenea. Și astfel bravura lui Samo s’a dovedit în mod minunat, o masă imensă de huni care au căzut sub sabia Wenedilor.” -  Cronica lui Fredegar , Cartea a IV-a, secțiunea 48, scrisă capoximativ în 642.

Regatul Avar în jurul anului 650

În timpul negocierilor cu împăratul Heraclius sub zidurile Constantinopolului din 617, Avarii au lansat un atac surpriză. Pentru că nu au reușit să ocupe centrul orașului, au jefuit suburbiile orașului și au luat 270.000 de captivi. Plățile în aur și mărfuri către Avari au atins suma record de 200.000 de solidi (solidus a fost o monedă de aur emisă pentru prima oară în vremea lui Constantin cel Mare și care a circulat din 309 în Imperiul roman până la reforma monetară a lui Alexie Comnenul) cu puțin timp înainte de anul 626.

În 626, asediul Constantinopolului de către o forță comună Avaro-Sassanidă a eșuat. După această înfrângere, puterea politică și militară a avarilor a scăzut. Sursele bizantine și ale francilor au documentat un război între avari și oponenții lor din Vlăsia Slavă, a Wenedilor.

În anii ’30, Samo, conducătorul franc al primei organizări politice slavice cunoscută sub numele de Uniune tribală a lui Samo sau regiunea lui Samo, și’a sporit autoritatea asupra țărilor nord-vest dle Regatului Avar, în detrimentul avarilor, afirmând până la moartea sa în 658. Datorită vitejiei lui și a calităților militare, slavii l’au ales ca rege al alianțelor de triburi numite Imperiul Samo (623–658). După moartea lui Samo în anul 658 s’a destrămat și această alianță slavă.

Cronica Fredegar a înregistrat că, în timpul rebeliunii lui Samo în 631 d.Hr, 9.000 de bulgari conduși de Alciocus în vestul Pannoniei (Bavaria de azi), unde Dagobert a masacrat cei mai mulți dintre ei. Ceilalți 700 s’au alăturat Wenedilor.

Pe vremea regatului lui Samo, Kubrat al clanului Dulo a condus o revoltă de succes pentru a pune capăt autorității Avare peste Câmpia Panonică; el stabilind ceea ce bizantinii numise Patria Onoguria, „patria Onogurilor”. Războiul civil, sau cel puțin o luptă de succesiune în Onoguria între forțele comune Kutrigure și Utigure, a izbucnit prin 631 până în 632. Puterea forțelor Avarilor Kutriguri a fost zdruncinată, iar Avarii au intrat sub controlul Patriei Onoguria.

De asemenea, în conformitate cu lucrarea lui Constantin al VII – lea, De Administrando Imperio (secolul al X-lea), un grup de croați separați de croații albi au trăit în Croația Albă și au venit din proprie voință sau au fost chemați de împăratul bizantin Heraclius (610-641), pentru a lupta a’i învinge pe Avari, după care și’au organizat în cele din urmă propriul lor principat în Dalmația.

Perioada Avară Mijlocie (670-720) și târzie (720-804)

Odată cu moartea lui Samo, unele triburi slavice au intrat din nou sub conducerea Avarilor. Kubrat a murit în 665 și a fost urmat de Batbayan din Vechea Bulgarie Mare. Până în 670, cronica vieneză înregistrează că, în 677, etnia „Ungri” (Onogur Bulgar) a fost stabilită definitiv în Pannonia.

După moartea lui Kubrat sau câțiva ani mai târziu în timpul lui Bezmer, imperiul a fost dizolvat în 5 ramuri. Două dintre ele (conduse de Batbayan și Kotrag) au fost supuse de imperiul Khazar, iar cea de’a patra condusă de Asparukh a întemeiat Imperiul bulgar al Dunării și l’a consolidat prin victoria de la Ongal.

Cea de’a patra ramură s’a mutat în Ravenna, iar cea de’a cincea, condusă de Kuber, s’a mutat în Regatul Avar.

Potrivit miracolelor Sfântului Demetrius, alianța avaro-slavă din nordul Carpaților a forțat în sud Bulgarii din Onoguria de Vest (Sirmium) în aproximativ același moment în care Bătălia de la Ongal a avut loc la sud de Carpații Orientali. Noul element etnic marcat de clești de păr pentru pigtailuri; șabloane curbate, cu un singur tăiș; largi, arcuri simetrice marchează perioada mijlocie Avaro-Bulgară (670-720).

Bulgarii din Onogur sub conducerea lui Kuber, expulzat din vestul Onoguriei (Sirmium), s’a mutat spre sud, stabilindu’se în regiunea actuală a Macedoniei. Bulgarii din Onoguria, conduși de Hanul Asparukh – tatăl Hanului Tervel – stabilit permanent pe Dunăre (c. 679-681), extindea primul imperiu bulgar din Onoguria, în Bulgaria.

Deși imperiul Avar a scăzut la jumătate din dimensiunea sa inițială, noua alianță avaro-slavă și’a consolidat conducerea spre vest de părțile centrale ale bazinului mijlociu-dunărean și și’a extins sfera de influență spre vest spre bazinul vienez.

Au apărut noi centre regionale, cum ar fi cele din apropiere de Ozora și Igar – județul Fehér din Ungaria. Aceasta a întărit baza de putere a Avarilor, deși cea mai mare parte a Balcanilor se afla acum în mâinile triburilor slave, deoarece nici Avarii, nici bizantinii nu au reușit să’și reafirme controlul.

Un nou tip de ceramică – așa-numita ceramică ”Devínska Nová Ves” – a apărut la sfârșitul secolului al VII-lea în regiunea dintre Dunărea de Mijloc și Carpați. Aceste vase erau asemănătoare cu ceramica manuală din perioada anterioară, dar obiectele fabricate pe roți au fost găsite și în localitățile din Devínska Nová Ves.

Cimitirele mari de înhumare găsite la Holiare, Nové Zámky și în alte locuri din Slovacia, Ungaria și Serbia de la începutul perioadei din jurul anului 690 arată că rețeaua așezărilor din bazinului carpatic a devenit mai stabilă în perioada târzie a Avarilor.

Cele mai populare motive din perioada Avară târzie – griffins și tendril – de decorare a curelelor, monturilor și al altor artefacte legate de războinici – pot reprezenta fie nostalgie pentru trecutul nomad pierdut, fie dovedește un nou val de nomazi care sosesc din stepele pontice la sfârșitul secolului al VII-lea.

Potrivit istoricilor care acceptă această din urmă teorie, imigranții ar fi putut fi Onogurii sau după alții, Alanii. Totuși, studiile antropologice ale scheletelor indică prezența unei populații cu caracteristici mongoloide, deci nu erau alani, cu siguranță.

Regatul în perioadele de mijloc și târzii a fost un produs al simbiozelor culturale dintre elementele slavice și originale ale Avarilor, cu o limbă slavă ca lingua franca sau cea mai comună limbă, ceea ce arată că nu aveau o limbă atât de diferită de a băștinașilor.

În secolul al șaptelea, Regatul Avar a deschis o ușă pentru expansiunea slavică demografică și lingvistică în regiunea Adriatică și Marea Egee.

La începutul secolului al VIII-lea, în bazinul carpatic a apărut o nouă cultură arheologică așa-numita cultură „griffin și tendril”. Unele teorii, inclusiv teoria „dublei cuceriri” a arheologului Gyula László, o atribuie sosirii unor noi coloniști, cum ar fi maghiarii timpurii, dar acest lucru este încă în dezbatere. Arheologii maghiarii Laszló Makkai și András Móczy atribuie această cultură unei evoluții interne a Avarilor care rezultă din integrarea emigranților bulgari din generația anterioară a anilor 760.

Potrivit lui Makkai și a lui Mócsy, „cultura materială – arta, îmbrăcămintea, echipamentul, armele – din perioada târzie Avară / Bulgară au evoluat în mod autonom față de aceste noi baze”. Multe regiuni care au fost odată importante centre ale imperiului Avar și’au pierdut semnificația în timp ce au apărut altele noi. Deși cultura materialelor Avare găsită pe o mare arie a Balcanilor de Nord poate indica existența unor Avari, probabil reprezintă și prezența unor slavi independenți care au adoptat obiceiurile avare.

Declinul treptat al puterii Avarilor s’a accelerat până la căderea sa rapidă într’un singur deceniu. O serie de campanii franceze din anii 790, începând din anul 791, s’au încheiat cu cucerirea teritoriuluilui Avar după opt ani. Campania din 791 s’a încheiat cu succes, deși nu s’au purtat bătălii.

Avarii au fugit înainte ca armata carolingiană să sosească pe Dunăre, în timp ce o boală a adus moartea majorității cailor Avarilor. Luptele tribale au început, arătând slăbiciunea regatului avar.

Francii fuseseră susținuți de slavii care au înființat centre politice pe teritoriul fostului regat Avar. Unul dintre fiii lui Carol cel Mare a capturat o tabără mare, fortificată, cunoscută sub numele de „inel”, care conținea o mare parte din prada din campaniile anterioare ale Avarilor.

În 796, căpeteniile Avare s’au predat și au acceptat creștinismul, Pannonia fiind cucerită. Potrivit Annales Regni Francorum, Avarii au început să se supună francezilor începând cu anul 796. Cântecul ”De Pippini regis Victoria Avarica” care sărbătorește înfrângerea avarilor de la Pepin din Italia în 796 încă mai supraviețuiește. Francii au botezat mulți avari și i’au integrat în Imperiul franc.

Numărul tot mai mare de dovezi arheologice din Transdanubia presupune, de asemenea, o populație avară în bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea. Constatările arheologice sugerează o prezență substanțială, târzie a Avarilor în Câmpia Mare a Ungariei, totuși este dificil să se determine o cronologia corectă.

Rezultatele preliminare ale noilor săpături implică, de asemenea, că teoria cunoscută și acceptată în mare măsură a distrugerii zonei de control a Avarilor este depășită, depopularea dezastruoasă a Regatului Avar nu s’a întâmplat niciodată, așa cum nu s’a petrecut niciodată, de altfel și nicăieri nici dispariția geților. Odată pierdut controlul politic, au devenit supuși și ei la rândul lor la fel cum au fost și geto-românii din Carpați.

În 799, unii Avari s’au revoltat.

În 804, Imperiul bulgar a cucerit ținuturile sudice ale Avarilor din Transilvania și sud-estul Pannoniei până la fluviul Dunărea de mijloc, iar mulți Avari au devenit supuși ai Imperiului Bulgar.

Hanul Theodorus, convertit la creștinism, a murit după ce i’a cerut lui Carol cel Mare ajutorul în 805; el a fost urmat de Hanul Abraham (Avraam), care a fost botezat ca nou client franc (și nu ar trebui să se presupună din numele său că acesta a fost mai degrabă Khavar decât Pseudo-Avar).

Francii au transformat teritoriile Avare sub controlul lor printr’un marș militar.  Jumătatea Pannoniei de est a fost apoi acordată Prințului slav Pribina, care a stabilit principatul Balaton, în 840. Într’o vreme când slavii Carentani nu erau încă diferențiați între Slovaci, Sloveni, Croați și alții, principatul a fost întemeiat de către cneazul Pribina venit din Moravia Mare în anul 847. I’a succedat fiul său, cneazul Koțel. A continuat să existe, în vest, până când a fost împărțită între carintieni și cei de est în 871. Francii au cucerit principatul, transformându’l într’un marchizat, în 876. În 896 a fost definitiv cucerit de Maghiari, iar populația slavă a fost treptat maghiarizată.

Istorie

Potrivit lui Pohl, o prezență Avară în Pannonia este sigură în 871, dar după aceea numele nu mai este folosit de cronicari.

Pohl scria:

”Pur și simplu s’a dovedit imposibilă menținerea unei identități a Avarilor după ce instituțiile Avare și pretențiile mari ale tradiției lor au eșuat.”

Regino a scris de asemenea, despre ei în anul 889.

Înregistrările bizantine, printre care ”Notitia episcopatuum”, ”Additio patriarchicorum thronorum” de Neilos Doxopatres , ”Chronica” lui Petrus Alexandrinus și ”Patriarhatul Notitia” menționează existența Avarilor din secolul al 9-lea ca o populație creștină.

Avarii s’au amestecat deja cu mai mulți slavi de’a lungul generațiilor și mai târziu au intrat sub conducerea politică a unor forțe externe, precum Francii, Bulgaria și Marea Moravie. Avarii din regiunea cunoscută sub numele de ”solitudo avarorum” numită curent – Alföld – a dispărut într’un arc de trei generații în Ungaria, așa cum și’au pierdut identitatea și alte etnii din această zonă, inclusiv geto-românii.

Ei s’au unit încet cu slavii pentru a crea un popor vorbitor de limbă geto-slavonă bilingvă care a fost supus dominației franceze; iar invadatorii maghiari au găsit acest popor compozit la sfârșitul secolului al IX-lea.  De Administrando Imperio, scrisă în jurul anului de 950, menționează în mod clar prezența unei populației Avare în regiunea Croației moderne.

Geto-Românii (Valahii)

Asupra apariției valahilor pe scena istoriei nu vom insista foarte mult, doritorii vor putea să studieze și aici mai multe detalii:

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Originile termenului de valah se regăsesc cu mult inainte de apariția proto-românilor, mai precis la populațiile de origine germanică în ale căror idiomuri, ”walha” desemna celții din triburile vecine, una dintre dovezile în acest sens fiind denumirea străveche a vechilor celți din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odată cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea își schimba sensul, definind acele populații ”romanizate”.

De abia odată cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populației de la nordul Dunarii, ca o ”recunoaștere” a descendenței acesteia din Imperiul Roman, cel puțin așa cum se credea. În realitate noi avem nu doar cu cei din Italia de azi, obârșie comună, ci cu toate popoarele europene, inclusiv cu slavii.

Azi se cunoaște că toate limbile europene au o geneză comună dintr’o limbă străveche, din care se trag și unele limbi asiatice, precum sanscrita, persana, iraniana etc. Cu alte cuvinte a existat cândva un popor arhaic (cărora i se spune generic, de origine ”indo-europeană”) din care se trag toate aceste popoare actuale.

Cronicile bizantine, începand cu secolul al X-lea, vor defini comunitățile de pe teritoriul fostei provincii romane Dacia cu acest apelativ: valah, vlah, walsh.

La fel se va întâmpla și cu celebra cronica ungară a notarului Anonymus, care pomenește în repetate rânduri prezența valahilor, vlahilor, volohilor sau a blascilor în Transilvania și la nordul Dunării.

Printre alte mențiuni ale prezenței valahilor în zona nord dunăreană se numără:

Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care în secolul a IX-lea pomenește prezența Țării Balakilor (Blahilor) în nordul Dunării;

Cronica turcească din secolul al IX-lea, Ogusmane, care menționează existenta unei țări a valahilor, situată la nordul Dunării și la nordul Mării Negre, până la Nipru;

1120 – Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, în ”Gesta Henrici”, pomenește Blachina – Țara Blahilor – printre cuceririle Romei;

1167 – Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbește despre valahi ca despre coloniștii romani;

Literatul persan Gardizi, care în secolul al XI-lea mentioneaza prezența unui popor creștin de origine latină, situat între neamurile rușilor, bulgarilor și ungurilor;

Cronica împaratului german Frederick-Barbarossa, cel care amintește existența unei țări numite Valahia între Muntii Carpați și Dunăre;

Mențiunea din cronicile khazare a Țării Ardil – Ardeal – este un nume preluat de triburile asiatice și transformat în Erdely.

Perioada Kubrat

În Nominalia hanilor bulgari, Kubrat este menționat Kurt, fiind membru al clanului Dulo și conform căreia nașterea lui este dată în calendarul Bulgar de semnul boul (shegor vechem). De asemenea, spune că vârsta lui era de 60 de ani. Presupunând durata de viață este menită, aceasta ar pune moartea sa în 653 sau 665 AD. Astfel, data morții lui Kubrat în funcție de sursele istorice și arheologice este plasată între anii 650 și 665 d.Hr. În mod corespunzător, nașterea lui ar fi putut fi între 590 și 615 dacă teoria lui Somogyi este corectă.

Bulgarii, un popor nomad turcic, au provenit din Confederația Hunică din secolul al 5-lea și l’au considerat pe Attila drept primul lor conducător. La moartea lui Attila, triburile care mai tarziu au format bulgarii s’au retras în est în Pasul dintre Marea Neagră și Caspică. Triburile bulgare vestice s’au alăturat lui Khvarat, în timp ce bulgarii din est au intrat sub Hanatul occidental turc până la sfârșitul secolului al VI-lea.

Teofanul Mărturisitorul l’a numit „regele Hunilor Onogunduri”.  Patriarhul Nichifor I (758-828) l’a numit „domnul Onuğundur” Kubrat  și „domnitorul Onuğundur-Bulgar”.

Ioan de Nikiu (n . 696) l’a numit ”șeful hunilor”. D. Hupchick l’a identificat pe Kubrat ca „Onogur”, P. Aur ca ”Oğuro-BULGAR”,  H.J. Kim ca ”huni bulgari”.

Potrivit lui H.J. Kim, Onogundur / Onogur făceau evident parte din confederația Bulgară.

Marea Bulgarie veche și migrația bulgarilor

Kubrat și’a petrecut viața timpurie la palatul imperial al imperiului bizantin din Constantinopol, în timp ce istoricul bizantin al secolului al VII-lea, Ioan de Nikiu, povestește:

”Acest proiect se referă la Kubratos, șeful hunilor, nepotul lui Organa, care a fost botezat în orașul Constantinopol și a fost primit în comunitatea creștină în copilărie și a crescut în palatul imperial. Iar între el și cel în vârstă Heraclius a avut loc o mare afecțiune și pace, iar după moartea lui Heraclius, el și’a arătat afecțiunea față de fiii săi și de soția sa Martina din pricina bunătății [lui Heraclius]. După ce a fost botezat cu botezul dătător de viață, el a biruit toți barbarii și păgânii prin virtutea botezului sfânt. Acum, atingându’l, se spune că el a susținut interesele copiilor lui Heraclius și s’a opus celor ale lui Constantin.”

Fie că era un copil sau un adult tânăr în timpul petrecut în Constantinopol este neclar. Momentul exact al acestui eveniment este, de asemenea, necunoscut, dar probabil coincide cu domnia împăratului Heraclius (r. 610-641). Convertirea lui sau a lui Organa către creștinism este plasată în jurul anului 619 d.Hr.

Se pare că tânărul Kubrat a făcut parte din coaliția planificată și inițiată de Heraclius sau Organa, împotriva alianței Sasanide-Avare. Aceasta coincide cu alte alianțe ale lui Heraclius cu popoarele de stepă, toate în interesul salvării Constantinopolului.

Kubrat, în 635, potrivit lui Nichifor I , „domnitorul Onoğundur- bulgari, s’a revoltat cu succes împotriva Avarilor și a încheiat un tratat cu Heraclius”.

S’a format Statul Marea Bulgarie (Magna Bulgaria).

Potrivit lui Nichifor I, Kubrat a instruit cinci fii ai săi (Batbayan, Kotrag, Asparuh, alte două nemenționate sunt considerate a fi Kubrat și Alcek) pentru a ”nu se separa locul lor de locuință unul față de celălalt, astfel încât prin a fi în concordanță unii cu alții, puterea lor să poată să prospere”.

Cu toate acestea, unirea tribală liberă s’a rupt sub tensiuni interne și în special în presiunea Khazarilor dinspre Est.

Moartea lui Kubrat

Kubrat și fii de Dimitar Gyudjenov (1926)

Tezaurul Pereshchepina a fost descoperit în 1912 de câțiva țărani ucraineni în vecinătatea Poltavei, în satul Malo Pereșcepîne. Se compune din obiecte de aur și argint diverse, cu o greutate totală de peste 50 kg din perioada migrațiilor, inclusiv un inel care i’a determinat pe cercetători să identifice situl ca mormânt al lui Kubrat.

Inelul a fost înscris în greacă „Chouvr (á) tou patr (i) k (íou)”, indicând demnitatea patriciană pe care el a obținut’o în lumea bizantină.

Comoara indică o relație strânsă între bulgari și bizantini, de exemplu, brățările erau influențate sau făcute de un aurar bizantin. Primele monede de comori au fost emise după 629, de Heraclius, iar ultima c. 650 d.Hr., de către Constans II, care poate fi asociat cu cucerirea Khazară viitoare.

Kubrat a murit ”când Constantin a fost în Occident”, undeva în timpul domniei lui Constans II (641-668).

Krum

Krum a fost un Han proto-bulgar în perioada: 796 / 803 – 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s’a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau Avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s’ar fi născut în Macedonia. Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile proto-bulgare şi a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr’o ramură a clanului „regal” turcic Dulo care s’a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kubrat şi care a înfiinţat un nou stat bulgar, cu ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea regatului Avarilor pentru a înfrânge restul Avarilor şi pentru a’şi extinde autoritatea sa peste Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi de’a lungul Dunării în estul Pannoniei. Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

Conflictul cu Nichifor I Genikos

Nicefor I (Nikeforos Genikos), scris și Nichifor (n. 760 e.n., Pisidia, Turcia – d. 26 iulie 811 d.Hr.., Pliska, Bulgaria), a fost un împărat bizantin între 802 și 811, fiind întemeietorul dinastiei focide.

Descendent dintr’o familie de origine arabă, Nichifor a fost numit ministru de finanțe (logothet) în timpul împărătesei Irina Ateniana. În 802, ajutat de patricieni și eunuci, a obținut tronul, în 803 asociindu’l la tron și pe fiul său, Staurakios (Stavrakios). Nichifor a fost nevoit să facă față la două revolte împotriva sa.

Nichifor s’a angajat într’o reorganizare generală a Imperiului Roman, creând noi teme (provincii) în Balcani (unde a inițiat reelenizarea prin reinstalarea grecilor din Anatolia) și consolidând frontierele. Având nevoie de sume mari pentru a’și spori forțele militare, s’a așezat cu mare energie pentru a mări veniturile imperiului.

Prin impozitele grele el a pierdut favoarea supușilor săi și, în special, a clerului, pe care de altfel căuta să’l controleze ferm. Deși a numit un iconodul, Nichifor în calitate de patriarh, împăratul Nichifor a fost portretizat ca un ticălos de către istoricul ecleziast Teofan Mărturisitorul.

În 803, Nichifor a încheiat un tratat, numit ”Pax Nicephori”, cu Carol cel Mare, dar a refuzat să recunoască demnitatea imperială a acestuia. Relațiile s’au deteriorat și au condus la un război împotriva Veneției în anii 806-810. După război, Veneția, Istria, Dalmația și sudul Italiei au fost încorporate în Imperiul Bizantin.

Conflictul a fost rezolvat numai după moartea lui Nichifor, iar Veneția, Istria, coasta dalmată și Italia de sud au fost repartizate în Est, în timp ce Roma, Ravenna și Pentapolis au fost incluse în regiunea vestică.

În anul 811, Nicefor a invadat Bulgaria, l’a înfrânt pe hanul Krum, conducătorul bulgarilor și a cucerit capitala Pliska. Dar la întoarcerea spre Constantinopol, pe 26 iulie 811, Nichifor a fost împresurat, înfrânt și ucis de bulgari.

La rândul său, Krum s’a angajat într’o politică de expansiune teritorială. În 807 forţele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. Trupele bulgare au capturat aproximativ 332 – 348 kilograme de aur și a ucis mulți soldați inamici, inclusiv toți strategii și majoritatea comandanților.

În 809, oştirea lui Krum a asediat şi a forţat capitularea cetăţii Serdica (Sofia). După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oşteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viaţa acestora va fi cruţată.

Actul a provocat reacţia împăratului bizantin Nichifor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populaţiei din Anatolia şi de a o coloniza de’a lungul frontierei pentru a o proteja. Nichifor I a încercat, fără succes, să recupereze şi să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nichifor I a întreprins o expediţie de amploare împotriva Bulgariei.

Theophanes a scris că Împăratul „a fost descurajat de gândurile sale rele și sugestiile consilierilor săi care se gândeau ca el”. Unii dintre șefii săi militari considerau că invazia Bulgariei este imprudentă și prea riscantă, dar Nichifor era convins de succesul său final.

În iunie a invadat terenurile bulgare și a mers prin trecătorile Balcanilor către capitala Pliska. A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nichifor a decis să’şi continue campania.

Pe 20 iulie, Nichifor a împărțit armata în trei coloane, fiecare marșând printr’o altă rută spre Pliska. El s’a confruntat cu puțină rezistenț, armata lui a reuşit să evite ambuscadele bulgarilor din Munţii Balcani şi a învins o oaste care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia. După trei zile, a ajuns în capitala unde bizantinii au întâlnit o armată de 12 000 de soldați de elită care păzeau cetatea. Bulgarii au fost învinși și majoritatea au pierit.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în faţa zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanţe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Împăratul a rechiziționat tezaurul lui Krum, a ascuns’o și nu a permis să ajungă în mâinile trupelor sale. Totodată a permis oştirii sale să prade şi să incendieze Pliska.

Hanul Krum a încercat din nou să negocieze pacea. Potrivit istoricului Theophanes, proclamarea lui Krum a spus:

”Iată’te, ai câștigat. Așa că luați ce vreți vă rog și mergeți cu pace.”

Noua tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Nichifor, încrezător de succesul lui, îl ignora. El credea că Bulgaria a fost complet cucerită.

Mihai Sirianul, patriarhul Iacobinilor sirieni din secolul al XII-lea, a descris în Cronica sa brutalitatile și atrocitățile trupelor lui Nichifor:

”Nichifor, împăratul romanilor, a năvălit asupra ţinuturilor bulgarilor: el a fost victorios şi a ucis un număr mare dintre aceştia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit’o şi a devastat’o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduşi copii mici în faţa sa, să fie puşi la pământ şi ucişi, spărgându’li’se capetele cu pietre. Ostașii bizantini au jefuit și au ars câmpurile neculese, au tăiat tendoanele boilor, oi și porci au fost sacrificați.”

În timp ce Nichifor I şi armata sa se ocupau cu jaful, devastările şi incendierea capitalei bulgarilor, Krum şi’a mobilizat poporul (inclusiv femeile și mercenarii Avari) pentru a face alte capcane şi ambuscade în trecătorile munţilor. Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informaţii despre pregătirile de luptă ale lui Krum.

Inițial, Nichifor intenționa să treacă prin Moesia și să ajungă la Serdica înainte de a se întoarce la Constantinopol, dar după primirea veștilor despre aceste pregătiri pentru luptă și’a schimbat decizia și a ales calea cea mai scurtă spre capitala sa.

Împăratul prea credincios a neglijat să cerceteze înainte. La 25 iulie, armata lui a intrat în trecătoarea Vărbica, dar cavaleria lui i’a spus că drumul era blocat cu ziduri groase de lemn, iar detașamentele lui Krum priveau de pe înălțimile din jur.

Împăratul a devenit panicat de situație și a spus în repetate rânduri tovarășilor săi:

”Chiar dacă am avea aripi, nu vom putea scăpa de pericol.”

Înainte de a se retrage, trupele lui Krum au blocat și intrarea în vale. În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresuraţi în trecătoarea Vărbica. Armata lui Krum s’a repezit și au început să’i ucidă pe acei bizantini panicați și încurcați în totalitate. Bizantinii s’au opus fără rezerve pentru un timp scurt și au pierit. După ce au văzut soarta tovarășilor lor, următoarele unități au fugit imediat.

Trupele bizantine au ars zidul în mai multe locuri, dar pe măsură ce se grăbeau să treacă peste el, au căzut în șanț împreună cu părțile arzânde ale palisadei. Aproape toți au pierit; unii au fost uciși de sabie, alții s’au înecat în râu sau au fost răniți și au murit după ce au căzut de pe zid, alții dintre ei au murit în foc.

Nichifor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oşteni. Printre nobilii uciși au fost patricienii Theodosios Salibaras și Sisinnios Triphyllios. Garda imperiala i’a dus fiul, Staurakios, în siguranţă, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l’a paralizat. Se spune că numai câțiva au supraviețuit înfrângerii.

Potrivit tradiţiei, Krum a dispus ca ţeasta împăratului Nichifor să fie preparată, încrustată cu argint, şi a folosit’o drept cupă pentru vin. Aceasta i’a sporit faima asupra cruzimii sale şi, împreună cu invaziile şi jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i’au adus porecla de Noul Sanheribn (în akkadiană – Sîn-ahhī-erība = Sin (zeul lunii).

Bătălia de la Pliska a fost una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria bizantină și amintirea despre ea a împiedicat conducătorii bizantini să’și mai trimită trupele la nord de Balcani mai bine de 150 de ani după aceea, ceea ce a dus la creșterea influenței și extinderii Bulgariei la vest și la sud în Peninsula Balcanică, rezultând o mare întindere teritorială a Primului Imperiu Bulgar.

În ciuda acestei victorii ale lui Krum, mulți bulgari mongoloizi au fost uciși. Aceste pierderi coroborate cu pierderile de peste un secol în care vor muri și ultimii bulgari, va duce la exterminarea și ultimelor rămășițe mongoloide ale asiaticilor, chiar dacă alături de ei își pierd viața numeroși geto-români din sudul Dunării.

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit”, (p. 223), vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor asiatici și nu a ”bulgarilor” băștinași (adică geto-românii), în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini !

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine, după care se întemeiază Țaratul Vlahilor.

Părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nicio zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuilă la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.

Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria, Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii mongoloizi care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

Cine cutreieră Bulgaria contemporană cu greu va găsi picior de mongoloid, și mai ales unul care să nu fie tătar, ci urmaș veritabil al vulgarilor de la Volga, că doar nu erau și aceștia tot indo-europeni, adică frați cu geții, nu’i așa?

Toate izvoarele ne prezintă acești bulgari ca pe niște oameni ai rasei mongoloide. De aceea românii de azi trebuie să facă o distincție clară între proto-bulgarii asiatici de origine altaică și bulgarii de azi care în mare parte sunt urmașii geto-românilor sud-dunăreni, care vorbesc o limbă slavonă (bisericească) introdusă în spațiul bizantin de geto-românii Chirilă și Metodiu, originari din Salonic, o limbă căreia pe întinsul așa-zis slav limbii i s’a imprimat, treptat, însușirea bolnăvicioasă, mai ales a pseudo-slavilor de a inversa sensul originar al cuvintelor paleo-slave.

Cu toate acestea, există numeroși români care nu sunt recunoscuți ca minoritate în Bulgaria, deși sunt aproape 300 000 de vorbitori de limbă română. De aici decurg toate celelalte neajunsuri: nu au dreptul la școală în limba lor, nu au reprezentant în Parlament, nu au dreptul la slujbă religioasă în limba maternă. Toate acestea se întâmplă, și nu doar în Bulgaria, ci și în Ungaria (400.000) și Grecia (800.000) țări membre a Comunității Europene, sau în Serbia (600.000) și Ucraina (1.500.000) țări în care însumat trăiesc aproape 4 milioane de români, vlahi, aromâni, macedo-români, machidoni etc.

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DECEBALUS…PER SCORILO

Vasul cu inscripția ”Decebalus…Per Scorilo”
Probabil cel mai celebru artefact găsit de arheologi la Sarmizegetusa Regia, vasul cu inscripția ”Decebalus per Scorilo” a iscat multe discuții și continuă să își păzească tainele. Informațiile arheologice făcute publice sunt destul de puține, iar sensul inscripției încă nu este pe deplin lămurit.

Câteva variante de interpretare a inscripției ”Decebalus…Per Scorilo”?

Lipsa de informație referitoare la orice temă, lasă loc imaginarului. Acolo unde istoria nu ne’a dat niciun indiciu, nevoia noastră de a găsi o explicație, de a modela trecutul conform dorințelor noastre, ne’a făcut să căutăm argumente, dovezi circumstanțiale, analogii, pentru a completa puzzle-ul.

Imaginea astfel obținută nu este neapărat ”adevărul istoric”, ci adevărul pe care ni’l doream, cel care ne legitimeaza, cel de care avem nevoie.

Una dintre cele mai controversate inscriptii din istoria romanilor o reprezintă textul format din trei cuvinte scrise în oglindă și în sensuri diferite (foto 1), aflată pe un vas descoperit în Munții Orăștiei la Grădiștea Muncelului:

1. DECEBALVS

2. PER

3. SCORILO

Prin forma sa conică, dimensiuni, datorită orificiilor practicate în două grupuri de câte două sub buza îngroșată, vasul este un unicat în ceramica getică. Sub buză, înainte de ardere, au fost imprimate de patru ori câte două ștampile. Prima conține încadrat într’un cartuș dreptunghiular cuvântul ”DECEBALVS” iar cealaltă într’o casetă similară cuvintele ”PER SCORILO”.

Din cele patru ştampile s’au păstrat întregi doar două, iar din a treia doar prima parte, ”DECEBALVS”. Cele două inscripții nu sunt dispuse în același rând, iar cea de a doua este imprimată răsturnat. Acest fapt ne duce cu gândul că este vorba de două texte total separate. Inscripția se poate citi și traduce și în forma pe care au propus’o majoritatea istoricilor, dar se poate citi și în alte chei, calea spre speculații fiind deschisă oricui, mai ales că această inscripție este unică și nu avem un precedent sau un model. La un lucru despre care nu ai informații, poate să fie orice. Odată cu publicarea informațiilor despre vas au apărut și primele interpretări.

Constantin Daicoviciu, cel care a condus primele sapaturi sistematice în zonă (1954) și care a găsit mai multe fragmente din vas a propus traducerea textului în limba getică (”limba dacă” cum eronat se mai vehiculează), prin: ”Decebal, fiul lui Scorilo”, cuvântul ”PER” neputând însemna decât ”fiu” în limba getică în accepțiunea acestuia, argumentând cu existenta unor patronime de felul Ziper, Seiciper etc.

Decebalus era clar cine era, cât despre Scorilo, acesta apare menționat în Getica lui Iordannes, ortografiat Coryllus și în Stratagemele lui Frontinus, scris Scorylus.  Daciștii au îmbrățișat imediat teoria venită în sprijinul viziunii lor despre ”statul geto-dac”.

O alta interpretare dată inscripției a fost ”Decebal prin Scorilo”. I.I.Russu, cel mai mare specialist în ”limba traco-dacă” cum o denumește dânsul, a considerat că Decebalus este un nominativ latin clar, iar cuvântul per poate fi prepoziţia latină per ”prin” sau ”pentru”. Decebalus, poate chiar regele, ar fi proprietarul atelierului, iar Scorilo, olarul.

Pentru ambele teorii exista argumente și contra argumente, reputați istorici și specialiști situându’se de ambele parți.

Există și alte interpretări, unele mai elaborate și mai fantasmagorice decât altele. După Adrian Bucurescu, autorul ”Daciei secrete”, traducerea corectă este ”Creat pentru casa lui Decebal”. Scorilo semnifică în ”limba dacă” creat, scris împodobit, iar particula ”VS” terminația de la Decebalus se referă la noțiunea ”casă”.

”Decebal este cel ce controleaza puterile lui Scorilo” este altă tălmăcire a celor trei cuvinte presupuse a fi în limba dacă. Decebal este dor un titlu care arată cât de evoluată spiritual era persoana care îl purta, iar Scorilo face referire la Zorilă (în denumire populară), deci la Sirius.

O altă explicație pe care am gasit’o este că motivul pentru care ștanța ”PER SCORILO” apare scris cu susul în jos este aceea că romanii, chiar dacă erau analfabeți trebuiau să verse conținutul vasului numai pe o parte, cea cu scris, și aceasta era marcată. La golire se murdarea o singură parte de fiecare dată. ”PER SCORILO” însemnând într’un dialect al peninsulei italice: ”pentru scurgere”. De remarcat că inscripția se găsește lângă orificiile care ar putea fi de scurgere.

Interiorul vasului. În partea de sus se vede una dintre cele două perechi de orificii.

O inscripție greu de interpretat

Cele patru perechi de ștampile fuseseră aplicate înainte de ardere, în pasta moale a vasului, însă inversate, de la dreapta la stânga, iar unele cu capul în jos. Se pare că cel care le’a aplicat nu știa care este sensul acestora.

Literele sunt latinești și sunt în relief. Specialiștii spun că forma lor trimite spre sfârșitul sec. I d.Hr., ca de altfel întreg contextul arheologic în care a fost descoperit vasul. Deci, vremea lui Decebal.

 

Inscripția avea să iște dezbateri aprinse încă din 1803. Pentru Török era prima dovadă că situl este roman. Avea să își schimbe însă părerea după săpăturile fiscului austriac din 1803-1804, pentru că materialele scoase din săpătură aveau să demonstreze că ruinele nu au aparținut romanilor. Dezbaterile din epocă nu au putut elucida sensul inscripției, mai cu seamă că nu se cunoștea și cealaltă parte a ei, care conține numele lui Decebal.


Fragment din manuscrisul lui Kemény Jozsef, aparținând abatelui Karl Eder, în care se discută despre inscripția PER SCORILO descoperită de Paul Török în 1803

Imediat după descoperirile din 1954-1955 s’au lansat două interpretări: este o inscripție în limba latină, care arată cui aparține vasul și cine l’a executat, sau o inscripție în limba getică, ce spune că Decebal este fiul lui Scorilo. Ambele interpretări lasă întrebări fără răspuns. În vremurile recente, au fost propuse ”rafinări” ale celor două versiuni, în încercarea de a rezolva necunoscutele din ecuație. Numărul celor care s’au ocupat de această inscripție este mare. Au înflorit și interpretările fanteziste, cărora nu le vom acorda atenție aici.

Trebuie subliniat însă că pentru ca o interpretare să aibă șanse să fie veridică, e necesar să se ia în calcul toate detaliile contextului în care a fost găsit vasul. O ”traducere” matematică, cu tot felul de trimiteri și analogii la rădăcini indo-europene, la albaneză, latină sau alte limbi, poate fi înșelătoare, în absența datelor despre locul descoperirii inscripției, funcționalitatea vasului etc.

Dacă am lua nenumăratele sensuri ale rădăcinei proto-europene *per, ne vom afla în fața unei multitudini de interpretări.

1. În Proto-europeană, avem cel puțin cinci sensuri ale rădăcinii *per-:

–  ”înainte” și, prin extensie, ”în față, înainte, în primul rând, prin, în fața, șef, spre, aproape, împotriva” etc.

– „a conduce, a trece peste”.

– ”a încerca, a risca”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte”, prin noțiunea de „a conduce peste, a apăsa înainte”.

– ”a lovi”

–  ”a circula în, a vinde”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte, prin” prin noțiunea de ”predare” sau ”distribuie”.

Având aceste 5 sensuri putem să speculăm:

”Decebal, conducătorul lui Scorilo”, ”Decebal, înaintea lui Scorilo” etc.

2. Inscripție în limba getică

Prima interpretare (și cea care a făcut cea mai strălucită carieră) îi aparține coordonatorului săpăturilor de atunci, arheologul Constantin Daicoviciu: ar fi vorba de o inscripție în limba getică, ce se traduce ”Decebal, fiul lui Scorilo”.

Per ar fi cuvânt getic și ar însemna ”copil”, înrudit cu latinescul ”puer” și presupus în antroponime getice și iliro-tracice compuse de tipul Ziper, Seiciper (al șaselea fiu), Eptaper (al șaptelea fiu) și altele. Interpretarea lasă multe întrebări fără răspuns, iar nu puțini au fost cei care au încercat să rezolve necunoscutele acestei ”traduceri”.

a. Prima problemă este aceea legată de aspectul latinesc al inscripției. Lăsând deoparte alfabetul utilizat, toate cele trei cuvinte au aspect latin: Decebalus are o desinență latină, per este identic cu o prepoziție latinească, iar Scorilo are de asemenea aspect latinesc, fie că e vorba de un dativ/ablativ de la Scorilus, fie că e vorba de un nominativ Scorilo, cu o temă consonantică, atestat exact așa într’o inscripție latinească din Pannonia.

Dar totul are o rezolvare. Dan Alexe, de exemplu, susține că -us este, de fapt, de o terminație getică, identică cu cea din latină, căci ambele sunt limbi indo-europene. ”Coincidența” asta cu iz dacopat trebuie confruntată cu inscripția (latinească!) din Moesia Inferior în care numele lui Decebal apare flexionat Decibalm, alături de Mamutzim, ambele fiind la cazul ablativ/instrumental, cu o desinență nevocalică, desigur nelatinească (CIL III 7477). Dacă numele ar fi avut o temă vocalică, aceasta ar fi trebuit să se regăsească și la celelalte cazuri. Inscripția este pusă de o femeie getă, foarte probabil vorbitoare nativă a acestei limbi, într’o latină ce pare ”contaminată” de limba sa maternă.

Altă rezolvare găsește Sorin Olteanu, într’un text publicat pe internet și între timp dispărut. El crede că este o inscripție getică ușor latinizată, și o traduce la fel ca Daicoviciu, admițând, în plus, că Scorilo se află la cazul genitiv (getic). Adică Decebalus e latinizat, dar Scorilo nu. Ideea în sine merită atenție, dar e forțată utilizarea explicației cu latinizarea doar acolo unde ne convine.

b. A doua problemă este cea a cuvântului per, tradus prin ”copil”. Fiind un cuvânt monosilabic, poate avea o multitudine de interpretări, în diverse limbi. Se invocă însă un punct de sprijin: s’ar ști, din alte surse, că Decebal e fiul lui Scorilo. În realitate nu știm nimic, sunt doar speculații. Iordanes pomenește un rege Coryllus, care a domnit după Burebista și Comosicus. Depărtarea este mult prea mare pentru a fi tatăl lui Decebal. Frontinus pomenește de un Scorylo, o căpenie a geților din vremea războaielor civile de la Roma.

Inițial s’a afirmat că este vorba de războaiele civile dintre Augustus și Antonius, de altfel singurele care meritau acest nume. Perioada părea să coincidă cu cea în care domnise Coryllus al lui Iordanes, deci putea fi vorba de unul și același personaj. Dar, după ce s’a descoperit vasul cu inscripția, Constantin Daicoviciu a decis că Scorylo al lui Frontinus este tatăl lui Decebal, iar arma civilia erau, de fapt, tulburările din preajma morții lui Nero, din anii 68-69 d.Hr.: numai bine cât să’i iasă calculul pentru filiația dintre cei doi. Întreaga demonstrație este trasă de păr. În opinia mea, nu există nici un indiciu că Scorilo ar fi fost tatăl lui Decebal, mai ales că acesta din urmă i’a urmat la tron lui Duras/Diurpaneus, nu presupusului său tată (dar nici asta nu e o problemă pentru Daicovici: Duras putea fi frate cu Scorylo și unchi al lui Decebal…).

Oricât s’au dat peste cap, istoricii nu au reușit să demonstreze convingător că Scorilo din inscripția de pe vas este tatăl lui Decebal. Dar nici cu lingvistica nu stăm mai bine. Dacă per este cuvânt getic și înseamnă ”copil”, ce facem cu copil, care este considerat cuvânt getic (cu echivalent în albaneză), și prunc, de asemenea considerat getic?

Noroc că per a dispărut, altfel aveam prea multe sinonime. Dar sigur a existat, că altfel nu iese traducerea inscripției…

Încă două observații. Mai întâi, limbile indo-europene fac o diferență clară între ”copil” și ”fiu”, pe care le desemnează prin cuvinte diferite (chiar dacă în unele există o sinonimie parțială între cele două). Ar fi fost de așteptat să se folosească cuvântul pentru ”fiu” în această situație. Apoi, filiația se exprimă, în cele mai multe limbi indo-europene, prin cazul genitiv (și atât): ”cutare al lui cutare”. Este, de altfel, forma clasică de exprimare a patronimicului în greacă, de exemplu. Deci ar fi fost de așteptat o formulă care să însemne ”Decebal al lui Scorilo”.

Dar, evident, trebuie luate în calcul și excepții.

În toată această încurcătură cu per = ”copil”, iată că același Dan Alexe găsește o ”rezolvare”: ”per” este getic, dar nu înseamnă ”copil”, ci ”pentru”, la fel ca albanezul për. Adică inscripția, tot getică, s’ar traduce: ”Decebal pentru Scorilo”.

Rezolvarea este ingenioasă, numai că nu e sănătos să ne uităm doar în curtea albanezilor: oare cum se spune ”pentru” în limbile romanice? În italiană, de exemplu? Ei? Latinescul pro cu sensul ”pentru”, a fost înlocuit de per în latina târzie, devenit por în unele zone, rămas per în altele.

Cam multe coincidențe: și în getică și în latină terminația -us, și în getică, și în latină per înseamnă ”pentru”. Și cum decidem dacă e în getică sau în latină, dacă sună identic în ambele?

În ce’l privește pe Scorilo, ar fi un acuzativ getic, spune Alexe, cu o desinență nazală, pe care geților le’a fost dificil să o redea. Adică dacă nu e și nu e, înseamnă că le’a fost greu să o pună. Trecem peste faptul că numele Scorilo este redat identic, dar la nominativ, într’o inscripție latinească. Sau să nu trecem?

c. În sfârșit, ce’a de’a treia problemă este cea semantică, valabilă pentru cei care susțin că ”per” înseamnă ”copil”: ce sens ar avea această inscripție în contextul în care era utilizat vasul? De ce ar scrie cineva pe un vas ceramic, de patru ori, că Decebal este copilul lui Scorilo? Cui s’ar adresa acest mesaj?

3. Inscripție în limba latină

I.H. Crișan este cel care a descoperit primele fragmente în 1954. El a afirmat de la început că este vorba de o inscripție în limba latină (v. de ex. Burebista și epoca sa, 1977, p. 442-443), interpretare la care au subscris ulterior mai mulți specialiști. Cele două nume sunt considerate antroponime aparținând proprietarului vasului și olarului. Astfel, inscripția ar spune că vasul îi aparține lui Decebal și a fost făcut prin intermediul lui Scorilo, adică ar fi o simplă marcă de olar:

Decebalus [fecit] per Scorilo. ”Decebal [l’a făcut] prin Scorilo”.

Nici această interpretare nu e lipsită de semne de întrebare.

a. Prima întrebare: cine erau, în acest caz, Decebalus și Scorilus? Cei care susțin această ipoteză cred că ar putea fi două personaje oarecare, ambele nume fiind frecvente în arealul getic, sau că ar fi vorba de regele Decebal și un meșter olar pe nume Scorilus. Ar fi într’adevăr o coincidență interesantă ca cei doi (proprietarul de vas și olarul) să poarte numele a doi regi geți, dintre care unul cu siguranță contemporan cu ”proprietarul” vasului și locuind la doi pași de acesta. Dacă însă admitem că Decebal este însuși regele, care sunt criteriile pentru a afirma că Scorilo din inscripție nu aparține și el casei regale, ci este doar un meșteșugar?

b. A doua întrebare: ce caz gramatical are Scorilo? Dacă inscripția e în latină, e clar că Decebalus e la nominativ, iar per este o prepoziție care cere acuzativul. Nu e deloc clar însă ce e cu forma Scorilo. Cum am arătat mai sus, acest nume este cunoscut din alte două surse literare, ca nume de rege, dar apare și în inscripții latinești mai târzii, (un libert Scorilo, în CIL III 13379, la Aquincum, în Pannonia).

Există două soluții:

A) Scorilo este un ablativ, folosit greșit după prepoziția per, în loc de acuzativ. Nominativul ar fi Scorilus, de declinarea a II-a, adică o formă apropiată de Coryllus al lui Iordanes. Greșeala este destul de frecventă în latina provincială. Chiar în Dacia romană sunt atestate câteva astfel de greșeli: per Proculo (Romula), per Sironia (Salinae), per Valerio Valeriano (v. Sorin Stati, Limba latină în inscripțiile din Dacia și Scythia Minor, 1961, p. 105).

B) Scorilo este un nominativ de declinarea a III-a consonantică, așa cum îl găsim și la Frontinus și în inscripția din Pannonia. În acest caz, am avea o latină de tip ”lingua franca” sau ”basic english”, aparținând unui get care nu știe să decline și a pus totul la nominativ. Un soi de flexiune analitică, fără desinențe la cazurile oblice.

c. A treia întrebare: dacă e vorba de o banală marcă de olar, de ce nu mai există nici o astfel de marcă în toată zona capitalei Regatului Getic? C.C. Petolescu vede dificultatea acestei probleme și vine cu o soluție: o nouă interpretare (Decebal, regele dacilor, 2016, p. 49).

Da, inscripția este latină, spune el, dar nu e o marcă de olar, ci o dedicație: vasul este dedicat lui Scorilo de către Decebal, per având sensul ”pentru”, care, așa cum am arătat mai sus, îl înlocuiește pe pro în latina populară.

Inscripția s’ar traduce, în acest caz: ”Decebalus pentru Scorilo”, unde Scorilo putea fi tată, frate, fiu sau altă rudă a regelui Decebal.

Nu’i așa că ne’am întors la Dan Alexe, care traduce exact la fel, însă din limba getică?

Se vede din toate cele de mai sus cât de dificilă este chestiunea interpretării acestei inscripții. Dificultatea vine tocmai din faptul că avem doar trei cuvinte, dintre care două sunt nume proprii, iar al treilea poate însemna orice ne dorim noi. Concluzia imediată este că nu se poate da o rezolvare cu date atât de puține.

E frustrant, dar ar trebui să ne mulțumim cu atât. Trebuie să admitem că textul are aspect latin, dar poate fi atât în latină, cât și în getică, latinizat. Restul sunt speculații. Nu trebuie să uităm că nu cunoaștem funcționalitata vasului, nu știm ce făceau cu el. Trebuie luată în calcul și varianta unui mesaj care ne scapă total, care poate avea legătură chiar cu utilizarea vasului sau care consfințea vasul ori conținutul său.

Discuția rămâne deschisă.

Concluzii

Singurul lucru util pe care îl putem face este să ne întoarcem la datele arheologice și să le coroborăm cu cele lingvistice. Proprietarul casei în care a fost găsit vasul era cu siguranță un personaj foarte important, câtă vreme poseda un vas unic, ce purta și ”semnătura” lui Decebal. Cei care au numit ”palat” această casă nu au exagerat prea tare: proprietarul putea fi într’adevăr un membru al casei regale.

Complexul celor șase terase trebuie privit din această perspectivă: era aproape de instalația de apă a orașului, era alcătuit din clădiri importante, între care una este cea a medicului posesor de trusă chirurgicală, iar alta este marea clădire circulară cu vasul inscripționat. Era, probabil, unul dintre cele mai importante nuclee ale Sarmizegetusei civile (dacă nu cel mai important).

Date noi ne’ar putea aduce în primul rând arheologii. Cum ar fi să se reia săpăturile pe ”Platoul cu șase terase”, dat fiind că trei din cele șase au rămas necercetate?

Sau au fost cercetate, dar nu s’a făcut public ce s’a descoperit?

Scurt istoric al descoperirii

Puțini cunosc adevărata istorie a descoperirii fragmentelor ceramice ștampilate cu numele lui Decebal și al lui Scorilo: o istorie destul de neobișnuită, în care hazardul a jucat un rol deloc de neglijat.

La începutul secolului al XIX-lea, descoperirile de comori în zona ruinelor de la Grădiștea Muncelului alertau oficialitățile. În luna iunie a anului 1803, procuratorul fiscal Paul Török pornea la drum, spre străvechiul oraș din munți, pentru a vedea locul în care sătenii găsiseră aur cu un an înainte. Cum văile nu erau practicabile la acea vreme, singurul mod în care se putea ajunge în sit din Lunca Grădiștii, era pe coama Dealului Grădiștii, pe vechiul drum dacic. Se traversa, așadar, așezarea civilă de vest, până la Poarta de Vest a fortificației. Török a fost atent pe unde a trecut și a consemnat, într’un raport ulterior, descoperirile întâmplătoare pe care le’a făcut. Între acestea se număra și un fragment ceramic, cu inscripția (în transcrierea propusă de el) PER Sco Rilo. Nu se spune unde anume a fost găsit, nici în ce context, dar pare să fie vorba de un fragment aflat la suprafața solului, căci procuratorul nu avea timp de săpături în acel moment.

În 1954, cercetările sistematice conduse de Constantin Daicoviciu au abordat câteva terase din așezarea civilă. Pe una dintre acestea, situată în apropierea iazului, arheologul I.H. Crișan a găsit un fragment ceramic cu ștampila DECEBALVS și un al doilea, cu ștampila PER SCORILO.

În anul următor au fost scoase din pământ mai multe fragmente, care erau prinse între rădăcinile unui fag, și s’a constatat că aparțin unui vas de mari dimensiuni. Au existat patru seturi a câte două ștampile aplicate simetric, sub buza vasului, compunând inscripția DECEBALVS PER SCORILO. Lipsea o singură ștampilă cu PER SCORILO – cea găsită în 1803 – însă la vremea aceea nu era cunoscut raportul lui Paul Török… Acesta avea să fie publicat după câteva decenii și, abia atunci, se va afla că bucata lipsă fusese găsită cu un secol și jumătate înainte și, foarte probabil, pierdută între timp.

Un vas ieșit din comun

Vasul care poartă această inscripție este unul cu totul ieșit din comun. Avea forma unei pâlnii și a fost lucrat la roată, din lut roșiatic. Dimensiunile sale (raportate la forma ciudată a vasului) sunt impresionante: înălțimea 75 cm, diametrul gurii 125 cm, iar cel al fundului de doar 6 cm (cifrele variază puțin de la un autor la altul). Buza îngroșată a fost străpunsă de patru perforații, situate față în față două câte două, care sugerează, spun specialiștii, că vasul era suspendat.

Totuși, nu cred că putem vorbi despre suspendarea unui vas de asemenea dimensiuni fără să îi cunoaștem greutatea – atât gol, cât și plin cu diverse substanțe. Nu am găsit asemenea calcule, așa că am purces și le’am făcut. Luând în considerare o grosime a peretelui de 3 cm (cât consemnează raportul de săpătură) și o densitate medie a ceramicii de 1-1,1 kg/dm3, am obținut o greutate a vasului gol de peste 60 kg. Capacitatea lui era de 187 litri. Umplut, fie și parțial, probabil depășea 100 kg. La acestea se adaugă faptul că orificiile erau foarte mici, deci prin ele nu putea trece un fir sau un lanț solid care să susțină o asemenea greutate.

Șansele ca acest vas să fi fost suspendat sunt aproape nule. Mai degrabă era așezat pe sol, pe un suport, iar micile orificii serveau la atașarea de vas a unor elemente funcționale (vasul trebuia apucat cumva și manipulat) sau decorative. Ne putem imagina și că vasul era adâncit în pământ, însă acest lucru ar fi trebuit să fie evidențiat de săpătura arheologică: or, raportul arată că toate fragmentele se aflau pe podeaua casei.

La ce putea servi un asemenea vas? S’a afirmat că este vorba de un vas de cult. Arheologul I.H. Crișan susține că este un unicat în lumea dacică, nimic similar nu se mai poate identifica între miile de vase ceramice dacice cunoscute până acum. Mai mult, nici în afara granițelor Geției nu s’au putut găsi analogii pentru acest vas – nici la greci, nici la romani, nici la celți.

Totuși, spune I.H. Crișan, există câteva analogii pentru forma vasului: bolul conic de la Popești, din lut (publicat de Radu Vulpe în MCA VII, 1960, p. 330), și cupele de argint din tezaure getice precum cel de la Sâncrăieni – în ambele cazuri fiind vorba de exemplare de mici dimensiuni. O analogie pentru un vas cu aceste dimensiuni și această formă nu există nicăieri.

Vasul conic de la Popești

Nu am găsit informații sau interpretări cu privire la modul în care putea fi utilizat acest vas, ce se punea în el. Se ardeau în el substanțe, mirodenii? Nu știu dacă s’au găsit urme de ardere (secundară) pe pereții vasului. Era umplut cu lichide?

Putem doar specula, în lipsa altor date și a unor analogii.

Unele interpretări sunt anulate de calculele de mai sus. C.C. Petolescu susține că vasul fie servea la un ritual legat de cultul morților, fie mai degrabă era un capac de urnă funerară. El presupune că Decebal s’a îngrijit de mormântul unei rude apropiate (tată, frate, fiu), încercând să’i eternizeze memoria. Trecând peste faptul că până acum nu s’a identificat nici un mormânt și nicio urnă în zona capitalei Regatului Getic și că vasul a fost găsit în interiorul unei clădiri cu inventar domestic, e totuși greu de imaginat cum ar fi arătat acea urnă, dacă doar capacul ei avea peste 60 kg și 1,25 m diametru.

Dacă este un vas de cult, se pune întrebarea ce căuta în așezarea civilă, într’o locuință cu inventar obișnuit (cum se va vedea mai jos): se practicau și acolo ritualuri, în contexte mai puțin ”oficiale”?

Ne’am fi așteptat ca un astfel de vas să fie descoperit în zona sacră, unde se concentrează templele și alte amenajări considerate a avea rol religios.

Lipsesc multe fragmente din vas: C. Daicoviciu spune că au fost duse de la fața locului de căutătorii de comori. Poate că echipa lui Török a luat nu doar fragmentul cu inscripția, ci mai multe bucăți găsite la suprafață.

Vasul a fost reconstituit și expus la Muzeul Național de Istorie București, pe un stativ special. Din păcate, valoroasa piesă nu mai poate fi văzută astăzi, din pricina faptului că muzeul este închis (situație ce durează de mai mult de un deceniu).

O altă variantă propusă este că acest vas, cel mai probabil se folosea ca de altfel și discul de andezit, ca un Astrolab, care era umplut cu apă atunci când era necesar să se facă observaţii ale bolţii cereşti reflectată pe suprafaţa apei. Pe discul de andezit se putea observa chiar mişcarea stelelor în raport cu piesele în formă de T, apreciindu’se deplasarea lor unghiulară, posibil prin intermediul unui instrument gen teodolit, plasat chiar în centrul Astrolabului, unde era plasat şi cel ce făcea observaţiile.

Spre această ipoteză conduce şi prezenţa acelui canal tangenţial la disc, trecând pe sub el, şi faptul că discul era prevăzut cu un orificiu în formă de pâlnie pentru scurgerea apei, la încheierea observaţiilor apa fiind deversată în acelaşi canal alăturat.

Discul de piatră numit ”Soarele de Andezit”, era cel mai probabil un astrolab

Unii istorici au lansat aberanta idee că geții aveau ritualuri de sacrificii umane şi de aceea era prevăzut acel orificiu, chipurile pentru a se scurge sângele sacrificaţilor în sol. Asemenea ipoteze nu mai au rost în lumina celor arătate până la acest punct, adevărata funcţie a Soarelui de Andezit fiind aceea de instrument de prospectare a cerului. După cum se vede nu e de ajuns să fi arheolog sau istoric şi atât, ca să înţelegi rostul şi informaţia încifrată în construcţiile geților.

Trebuie să fi şi un pic matematician, şi fizician, şi astronom, şi chiar piramidolog pentru a aborda şi a înţelege ştiinţa strămoşilor noştri, care dezminte imaginea de popor barbar creionată de duşmanii ascunşi și cei la vedere ai geților. Vor trebui cercetate şi alte zone cu construcţii, din perioada veche a lui Burebista şi, cu siguranţă, vor apărea şi alte surprize legate de construcţiile fabuloase și obiceiurile neștiute ale geților.

O dovadă a faptului că în jurul discului era o coroană este spaţiul liber dintre ”săgeata” de piatră care indică Nordul şi discul Astrolabului, spaţiu ce a fost completat (posibil de arheologi) cu o piatră, care se vede de la o poştă că diferă de celelalte pietre ce configurează săgeata.

Dacă era o platformă pentru sacrificii nu se explică forma circulară, căci mai simplu s’ar fi realizat o platformă poligonală, după cum nu aveau nici un rost acele piese în formă de ”T”. Apoi, de ce era nevoie de o ”săgeată” de piatră care să arate Nordul, la o asemenea platformă destinată sacrificiilor? Gradul de precizie în realizarea Soarelui de Andezit nu justifică folosirea lui ca platou pentru sacrificii, ci arată, mai degrabă, că e vorba despre un instrument pentru observaţii. Cu siguranţă viitorul va demonta şi această prejudecată conform căreia geții practicau sacrificiile umane, concepţie bazată doar pe zvonuri istorice lansate de unii, care nu ştiau nimic sigur despre adevărata credinţă şi cunoaştere a geților, ce era păstrată într’un cerc restrâns de iniţiaţi şi nu era împărtăşită oricărui ”turist” care le călca plaiurile.

Văzut ca un Astrolab, discul de andezit (posibil și vasul ”Decebalus…per Scorilo”) apare ca un aparat sofisticat, unic în istoria lumii, ce foloseau la observaţiilor astronomice şi ajuta la calibrarea fină a Calendarului, plasat în imediata apropiere. În acest sens pledează şi piesele în formă de T, ce erau dispuse precis pe un cerc cu raza de circa 3,04 m, trasat pe suprafaţa discului, iar măsurile lui sunt foarte riguros exprimate în degete şi coţi piramidali, fapt ce va fi demonstrat mai jos.

Pe de altă parte, implicarea factorului obsesiv al Piramidei în Calendarul getic, adânceşte misterul creat în jurul acestui număr iraţional şi al rolului său în cadrul cunoaşterii anticilor. Faptul că s’a înscris în monumente de talia piramidelor făcute din piatră dură, arată că acest număr Ω era foarte preţuit de antici şi au dorit, cu preţul unui efort formidabil, transmiterea lui peste timp, iar noi (deocamdată) suntem încă departe de a înţelege rostul său matematic.

Un loc aparte

Locul în care a fost găsit vasul pare să fie unul dintre cele mai importante ”microcartiere” ale Sarmizegetusei Regia. Este vorba de un platou cu șase mici terase, situat în apropierea cisternei orașului, în așezarea civilă de vest, la câteva sute de metri depărtare de Poarta de Vest. Din păcate, nu știm ce adăposteau toate cele șase terase: au fost publicate infromații doar pentru trei dintre ele.

Pe terasa II a fost găsit vasul cu inscripție, într’o clădire impresionantă. Pe terasa IV, situată lângă terasa II, se află o altă clădire, rectangulară, din chirpici, cu două încăperi și cu inventar bogat, inclusiv o serie de arme.

Pe terasa V s’a găsit celebra trusă medicală a unui chirurg dac (sau străin, venit să presteze în capitala lui Decebal), într’o clădire circulară, cu diametrul de 6 m, ce avea pereții din gard de nuiele. Nu avem informații despre terasele I, III și VI. Cert este că întreg ansamblul celor șase terase este unul deosebit.

Platoul cu șase terase. După C. Daicoviciu et al. 1955 (redesenat A.P.)

O clădire neobișnuită

Ieșită din comun este și clădirea în interiorul căreia a fost găsit vasul. Constantin Daicoviciu spunea, despre această construcție, că este neobișnuită din toate punctele de vedere. Este vorba de o construcție poligonală, din bârne de lemn suprapuse, având 21 de laturi (în alte surse 20) lungi de câte 2 metri. Forma obținută în plan este virtual circulară, iar clădirea e posibil să fi avut etaj. Diametrul construcției este de 12,5 m, suprafața încăperii fiind de 122,65 mp: o încăpere imensă…


Clădirea cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”. Reconstituire (fără etaj) de Dinu Antonescu

În interiorul încăperii s’au găsit urmele a două vetre de foc, iar chiar în centru, resturile marelui vas, răspândite pe o suprafață mare. Se pare că vasul era amplasat în mijlocul uriașei încăperi circulare.


Planul clădirii cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”, după Daicoviciu et al. 1955. Cu roșu, dispunerea fragmentelor vasului în momentul descoperirii (situația din 1954)

C. Daicoviciu și I.H. Crișan numesc clădirea ”palat”, e drept că între ghilimele. Inventarul clădirii nu ne permite să afirmăm că era o clădire de cult: o lupă de fier, pile, dălți pentru scobit în lemn, două topoare, dornuri pentru găurit plăci de metal, cuțite, seceri, cuie, o balama, obiecte din bronz și sticlă, ceramică, cereale și legume carbonizate.

La acestea se adaugă o monedă de bronz din vremea lui Traian, emisă în anul 101-102 d.Hr. Pe aceeași terasă, în apropiere de marea clădire, se aflau două dependințe din lemn. Clădirea a pierit într’un incendiu puternic, probabil în anul 106, iar stratul gros de arsură l’a determinat pe I.H. Crișan să insiste asupra faptului că avea etaj.

Rezumat

Vasul cu inscripție a fost găsit în așezarea civilă a Sarmizegetusei Regia, primele fragmente în 1803, restul în 1954 și 1955.
Se datează cu certitudine la sfârșitul sec. I d.Hr., în vremea lui Decebal.
Vasul are dimensiuni neobișnuite, o formă atipică și este unic atât în Geția, cât și în restul Europei contemporane.
Nu se cunoaște la ce era folosit vasul.
Clădirea în care a fost găsit vasul este una neobișnuită (ca formă și dimensiuni), dar are inventarul unei case obișnuite (cu excepția marelui vas).
Complexul ”rezidențial” în care se afla clădirea este unul deosebit, atât ca amplasare, cât și în ce privește componența sa.
Inscripția este scrisă cu litere latine.
Cele patru perechi de ștampile au fost aplicate invers (de la stânga la dreapta), unele cu capul în jos, ceea ce arată că meșterul nu prea avea experiență.
Există două direcții de interpretare a inscripției: în limba getică (”Decebal fiul lui Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”) sau în limba latină (”Decebal prin Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”).
Două dintre cele trei cuvinte sunt antroponime getice.
Per rămâne cheia inscripției, însă cu șanse mici de rezolvare pe viitor, dacă nu apar date noi.

Citește și:   DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

sau:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Sursa: biransblogblog.wordpress.com, hetel.ro, dacica.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA