10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Pentru a se duce în derizoriu memoria strămoșilor noștri o întreagă propagandă mincinoasă sau exagerată se vehiculează public pe seama geților. Iată cele mai vehiculate 10 falsuri despre geți:

1. Geții erau giganți de la 2,5 la 10 m înălțime. Fals.

Geții erau oameni ca și azi, la fel cum și azi printre noi avem ”giganți” de 2,2 m sau mai mult, dar niciodată geții nu au atins înălțimi de 10 metri. Lipsa osemintelor acestora și ascunderea lor de către conspirații internaționale, nu va fi niciodată un argument.

Unul dintre acești ”giganți” era împăratul Maximin Thrax care avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic. Maximin a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atât de puternic încât putea trage un car cu boi de unul singur.

Citiți aici:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Singura explicație rațională pentru această mitologie a uriașilor pe arealul românesc se bazează pe o cât se poate de banală realitate antică.

Arheologul român Traian Popa a afirmat în 2008:

”Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi, iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus – se pare – la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun – de altfel – şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită.”

De altfel, acest mix populațional sau ”concubinaj” genetic este explicat prin prezența între pelasgii neolitici care erau mici de statură (1,5-1,6 m) a războinicilor solizi, de genul împăratului get Maximin Thrax, care în 2000-3000 de ani a făcut ca aceste diferențe între pelasgii străvechi și geții arieni să se estompeze. De asemenea, este explicabil de ce pelasgii mioritici au ales să domesticească mamiferele mici gen oaie sau capră, și de ce geții ”uriași” au domesticit caii și boii.

2. Geții au construit piramidele din Egypt și America. Fals.

Nu avem certitudinea că geții migrați în Africa, cum au fost și getulii au pus umărul la ridicarea acestor edificii. Principalul argument este că cei mai mulți geți au trăit totuși în Europa, și fără să aibe astfel de veleități ale construcției de edificii megalomanice cum erau piramidele.

Adevărat, geții au construit kurgane (movile) funerare pentru înmormântarea lor și dacă poate fi demonstrat că piramidele nu sunt decât niște kurgane disproporționat de mari, ar însemna că faraonii care au fost reprezentați în sculpturile egiptene chiar cu cușme getice (cu moț cum se vede în poza de mai sus) pe cap, ar răsturna o istoriografie interpretată eronat până azi de cel puțin 3000 de ani.

Kurganele au fost ”piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul ”Institutului Arheologic German”, iar Dr. Haluk Berkmen în lucrarea ”De la kurgane la piramide” a scris:

”Formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele.”

Dr. Mihai Vinereanu în ”Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 spunea că Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi. De exemplu la Perşi ”gorkhanah”= ”monument funerar”.

De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar – de monument funerar – dacă acesta era într’adevăr sensul primar, nu s’a păstrat, românescul ”gorgan” însemnând ”movilă, ridicătură de pământ”. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ”gorgan” are aceeaşi origine cu persanul ”gorkhanah” şi ar putea fi un împrumut dintr’o limbă iranică.

Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ”gorgan” şi de faptul că geții, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de geți, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, geții fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor.

De altfel, sensul românescului ”gorgan” nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ”gurgui”, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini getice. ”Gurgui” (tot din fondul pre-latin), ca şi geticul ”gurguleu” a derivat dintr’o formă mai veche ”gurguliu”, provenit din proto arhaicul ”gag” / ”gog” pentru ”rotund” / ”umflat”, contaminat cu un alt radical proto arhaic ”kouko” = ”curbat”, ca şi muntele sacru al geților Kogaionon. În ce priveşte acest oronim getic, avem convingerea că provine de la proto arhaicul ”keug”=”a îndoi” / ”ridicătură”, fiind vorba de un munte.

De la acest radical provine şi ”guguian” în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul getic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor geți, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmigetuzo, dar capitala regatului getic, în opinia lui Vinereanu nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel getic. Acolo trebuie să fi fost doar un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmigetuzo trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului.

Istoricul Britanic Arnold Toynbee în ”Civilizaţii stăvilite” scria:

”Relaţiile oamenilor cu stepa – întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri – a adus mult mai mult cu /marea nebrăzdată de plug/ după cum o numea Homer, decât cu/pământul ferm/ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor – în afara oazelor sau insulelor – un loc unde să’şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi’au făcut obiceiul să’şi întemeieze cămine trainice.”

În ”Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile de extindere ale folosirii kurganelor, iar saltul până în Egipt ar fi fost substanțial:

Se poate lesne observa cum de la faza I de la Gurile Dunării, Bazinul Dunării, Ardeal și nordul pontic al stepelor Mării Negre și Caspice, se extinde în faza II spre Tracia sud-balcanică, Ilyria, centrul Europei și Germania, apoi în valul III în spațiul Baltic și Scandinavic.

În Anatolia și Levant nu au existat astfel de obiceiuri funerare, deci este greu de crezut că au trecut Marea Mediterana fără să se fi extins mai întâi spre Turcia de azi. Așadar fenomenul piramidelor nu poate fi atribuit geților ca populație, mai ales că există deosebiri de substanță și de specific constructiv al acestora, ci cel mult se poate afirma că anumiți faraoni, cum este și Tutankhamon se trag genetic din populațiile geților de la Marea Neagră.

Nu suntem însă de acord că egiptenii ar fi fost geți, pentru că numeroase reprezentări ale egiptenilor ni’i prezintă negroizi, pe când geții erau ariani cu piele albă, preponderent blonzi sau roșcați și mulți cu ochii de culoare albastră înainte de apariția etniilor mixate de azi.

Ca să îngropăm definitiv povestea piramidelor construite de geți ar trebui să aflăm și secretul Sfinxului care se presupune că a fost erodat de ploi torențiale acolo în plin plin deșert. John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit ca eroziunea Sfinxului s’a datorat nu nisipului și vântului, asa cum s’a considerat multa vreme, ci ploii. El a ajuns la aceasta concluzie, pornind de la observația ca eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Totuși Sfinxul este situat în plin deșert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat. Așadar, Sfinxul, are o istorie neconvențională care trebuie rezolvată în altă cheie.

Descoperirile și concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociatiei Americane pentru Promovarea stiintelor, în fața a 247 de cercetători. Prezentarea sa i’a convins pe geologi, dar a ridicat semne de întrebare din partea egiptologilor cărora li se dau peste cap multe ”certitudini”. Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie și geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuțioase l’au condus la aceleași concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului și nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul dateaza dintr’o epoca mai înaintată, în care aceste ținuturi aveau un climat temperat. Conform afirmațiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranță precede cu mai multe milenii civilizația egipteană.

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei și apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaște la ora actuală faptul ca în urma cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum și într’o mare parte din Africa, ploua regulat și erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe aceasta informație climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr’o perioada pre-egipteana. Pe de alta parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.Hr., în acea epoca, în fata sa răsărea exact constelația Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecția sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul sa fi fost construit la acea vreme, după reguli și cunoștințe astronomice de o asemenea precizie, când civilizația umana era de’abia la începutul epocii fierului?

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complica tot mai mult. Capul se află într’o stare mai bună decât corpul și este mai mic din punct de vedere proporțional. Tinând cont de mărimea labelor din față și trasând proporțiile reale se obține un monument mult mai mare.

Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de’a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci. Ce reprezinta atunci în realitate capul Sfinxului?

Versiunea oficială sustine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliția din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât și pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele doua morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura și bărbia sunt diferite și de morfologia rasei albe mediteraneene.

Contrar așteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră. Aceasta descoperire poate explica de ce nasul și o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni apartinând rasei albe, iar aceste elemente negroide din înfățișarea Sfinxului se poate să fi fost distruse din motive rasiale. Era desigur o manieră de a se asigura că nicio ființă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulți conducători ai Egiptului s’au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându’l și sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizația egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoșător, când urât, când admirat pentru că era dat dintr’o epocă ancestrală și ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântaresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafața blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum s’au realizat în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica și a poziționa cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci și șase săptămâni de pregătire, utilizându’se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a așeza un al doilea bloc de piatra de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci saptamâni de pregatire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziționa 5000 de blocuri de acest gen, 500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii și extracției unor asemenea mastodonți. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conțin fiecare pâna la 2,5 milioane de blocuri de acest gen?

Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă aceasta caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, asa cum putem constata și în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum și a structurilor din Insula Paștelui.

Cu 60 de ani în urma, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizații antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatra exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavități, existând o adevărată rețea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într’un vast oras antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenței care are acces la mecanismele forțelor naturale și cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoștințelor care dezvăluie originea ancestrală a umanității.

De unde provine însă această știință? Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabilește ca Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepție despre ultimii 100.000 de ani de civilizație umană.

Cu ocazia unei conferințe susținute în 1992 la sediul Națiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmații care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenția asupra existenței unui fețe pe suprafața acestei planete. Aceasta imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenționată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenței și al forțelor naturale.

La fel stau lucrurile și pe Marte. Hoagland a împărțit în două imaginea feței de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obține o imagine antropomorfa. Copiind simetric jumătatea din stânga se obține un cap de leu. Avem de’a face din nou cu aceeași ființă hibrid om-leu. O oglinda cosmică, un ecou marțian al Sfinxului de la Gizeh?

Hoagland susține că fața de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Sa fie ea un alt mesaj al civilizației antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizații atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferințe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea pe Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani. Trăiau geții pe vremea aceea?

3. Geții vorbeau latina. Fals.

Geții vorbeau getica, o limbă soră cu latina, dar și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele și care se trăgeau dintr’un limbaj arhaic comun. ”Traca”, ”ilyra”, ”scytica” erau doar variații regionale (dialecte) ale limbii getice.

4. Geții au sculptat statuile de geți pe care apoi romanii le’au furat. Fals.

Victoria imperiului roman asupra principalului dușman din epocă, geții, a avut un așa mare impact pentru acele vremuri, încât recunoașterea puterii lor a fost transpusă în zeci sau sute de statui, metope, și monumente (columna, arcul lui Constantin), apoi recrutați în legiuni romane pentru ocuparea altor teritorii (Britania). Dar cea mai bună explicație pentru numărul mare de statui de geți este că Traian se fălea cu această izbândă și a consumat mult aur furat din Geția, pentru a arăta contemporanilor lui marea lui realizare, mai întâi prin aceste statui.

5. Geții au construit podul de la Drobeta. Fals.

Este știut că pentru a trece Dunărea, geții nu aveau nevoie de poduri, ci le era suficient să aștepte iernile care erau îngrozitor de aspre încât înghețau ape curgătoare precum Dunărea. Chiar dacă tehnologic aveau posibilitatea de a construi un astfel de pod, nu avem nicio dovadă palpabilă despre acest demers, sunt doar speculații pentru a ”onora” în fals geții cu merite de care nu ar fi avut nici ei nevoie.

În plus nu ar fi făcut această greșeală strategică de a ușura trecerea Dunării de către romani înapoi pentru contraofensivă. Dimpotrivă pentru a fi greu de cucerit o cetate getică, aceștia își construiau fortificațiile pe cele mai înalte culmi și greu accesibile, nu în câmp cum își făceau romanii castrele. De ce să afirmăm că geții erau toți culți și știau să scrie sau că au ridicat construcții de care nu aveau nevoie? Prin denaturarea adevărului istoric și a’i ridiculiza prin falsuri, nu onorăm memoria lor. Îi onorăm doar spunând adevărul despre ei.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s’a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105.

De asemenea, pe Columna de la Roma, se poate distinge o imagine stilizată a podului, care permite ”…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le’a antrenat construcţia podului.

Dintr’o descriere a construcţiei podului, făcută de Procopiu din Caesareea în lucrarea ”De aedificis” aflăm că această construcție a fost realizată utilizând mâna de lucru a coldaților din Legiunea VII Claudia Felix, Cohorta I Cretum, Cohorta III Brittanum, Cohorta II Hispanorum şi Legiunea a V-a Macedonica. Din această prismă, a faptului că legiunile erau de geți macedoneni putem aprecia că și de către geții sud-dunăreni a fost construit podul, dar nu la inițiativa lor, ci a romanilor.

Locul de construire al podului a fost ales cu pricepere, într’un loc unde apele Dunării, ieşite din defileul Cazanelor, sunt mai liniştite, iar albia râului, formată dintr’un pietriş de consistenţă tare, permite susţinerea greutăţii podului.

De asemenea, în locul unde s’a construit podul, lăţimea şi adâncimea apei erau favorabile unei asemenea construcţii. S’a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră legată cu ciment roman şi cărămidă (aceastea din urmă având consistenţa şi soliditatea pietrii, fiind făcută chiar pe șantier).

De menţionat că cimentul după căderea Imperiului Roman de Apus s’a rătăcit în uitare fiind redescoperit peste aproximativ un mileniu. Până de curând chiar formula acestuia era secretă, doar cu analize de laborator a putut fi descoperită compoziţia exactă a acestui material-minune. Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s’a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându’se în prezent.

6. Geții ar fi neamul primordial al omenirii. Fals.

Așa cum s’a dovedit din nenumărate studii genetice, geții au fost un amestec carpatic a 5-6 haplogrupuri umane străvechi, pe care noi românii îl moștenim. Acest amestec este din neolitic și epoca bronzului, și nu din epoca medievală cum eronat se susține de falsificatorii istoriei numiți ”istorici”. Principalul amestec genetic este al hpg. I și J cele mai vechi în Europa, și a câtorva haplogrupuri venite dinspre Anatolia și care au extins agricultura în Europa, atunci când clima a permis, și este vorba aici de hpg. E1b1b (EV-13), dar și hpg. G dinspre Caucaz, la care s’au alăturat în epoca bronzului evident cel mai important, membrii clanurilor cu hpg. european R1 care au adus păstoritul cornutelor mari și inclusiv caii în epoca bronzului.

Deci, Adamul sau Eva primordială poate nici nu s’au născut în Carpați, ci doar locul s’a dovedit de foarte timpuriu propice pentru dezvoltarea unei civilizații. Dar motive să susținem că aici a avut loc apariția omului nu avem încă certe. Reiterăm, nu cu astfel de ipoteze fantasmagorice repunem adevărul la locul său firesc.

7. Geții și’au denumit regatul Dacia. Fals.

Nu ne’a rămas nicio dovadă istorică că vreunul din regatele getice carpatice, ar fi fost numită de geți, Dacia. De asemenea, niciun istoric nu a produs vreo dovadă că regatul lui Dacibală se numea Dacia înainte de a fi cucerit de romani.

Atenție! Doar regatul lui Dacibală a fost cucerit, cel cu care s’a aflat în conflict direct cu romanii în războaiele geto-romane, nu și restul regatelor getice din afara arcului carpatic care erau clientelare Romei.

Avem în schimb dovezi nenumărate că a fost colonie romană începând cu 106 d.Hr. la nord de Dunăre, și apoi după 260 d.Hr. mutată fiind la sud de Dunăre (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea) după ce geții au recâștigat teritoriul pe care se înființase colonia romană Dacia din nordul Dunării.

Cu alte cuvinte, ”Dacia” este plăsmuirea romanilor, și nu a geților! Când vor apare dovezi scrise de geți despre Dacia, vom putea reconsidera aceste afirmații, dar deocamdată istoria nu consemnează decât dovezi romane despre aceasta, și nu anterioare anului 106, ci ulterioare morții lui Dacibală!

8. Goții nu ar fi fost tot geți. Fals.

Geții nu trăiau doar în Geția Carpatică. Goții erau neamuri getice din nordul și estul Daciei romane, numiți și vizi-goți sau austro-goți dintre geții liberi, așa cum și celții erau neamuri getice în vest, iar scyții și samo-geții (sarmații) în est. Aceștia vorbeau un dialect nordic al limbii getice, vezi Biblia lui ”Vulpilă” (Wulfilla) și au format împreună cu triburile locale,  carpii și costobocii, alianțe armate puternice conduse și de căpetenii locale, dar și de goți (Atanaric, Alaric în poză, etc) care au cucerit Roma și au distrus imperiul roman definitiv în 410 d.Hr..

Unul dintre argumentele puternice că și Alaric era de neam get, și nu germanic cum se minte în istoria scrisă, este că a fost îngropat sub albia unui râu după ce se deviase albia râului Busento. Râul a fost deviat temporar de la cursul său, în timp ce mormântul era săpat și îngropat șeful vizigot și o parte dintre prăzile sale cele mai prețioase. Când lucrarea a fost terminată, râul a fost adus din nou pe albia sa și captivii care au lucrat au fost executați pentru a nu se afla secretul acestora, precum în ”povestea” despre tezaurul getic al lui Dacibală, fiind o practică getică străveche.

9. ”Suntem urmașii dacilor și romanilor”. Fals.

”Daci” este o etnie inventată acum 2000 de ani de romani, cel mai probabil după numele lui Dacibală, sau după denumirea cetăților getice, dave, davii fiind geții locuitori ai acestora. Autohtonizarea și extrapolarea până la exacerbare a acestor etnonime de împrumut, estompează adevăratul etnonim al neamului de pelasgi sau de geți și nicidecum de ”daci”. Al romanilor cu atât mai puțin, aceștia fiind prezenți prin legiuni formate la sudul Dunării unde tot geți trăiau.

De altfel, este știut că geții au trăit în toată Europa, pe când de ”daci” Strabon, un istoric elen contemporan cu Bureo Bisteo, spunea că trăiau doar spre izvoarele Dunării și Panonia unde erau cu siguranță teritorii controlate de geții-celți, precum triburile boilor sau scordiscilor, dar tot el despre Bureo Bisteo spunea că este get.

În antichitate era o practică generalizată de a se denumi triburi după numele conducătorului (Tyras cu tyra-geți, Italo cu italici etc.) sau după un anumit toponim (Tracia cu traci). Faptul că romanii aveau probleme militare doar cu o parte a marelui neam al geților și nu cu întregul neam al geților, este plauzibil să fie numiți astfel doar acea confrerie războinică cu care s’au confruntat legiunile romane.

10. Cușma getică ar fi fost doar neagră!!! Fals.

Este recunoscut pe plan mondial că simbolul libertății este ”pileusul” de culoare roșie, prezent pe nenumărate steme sau stindarde ce simbolizează câștigarea libertății sau a independenței unor popoare prin luptă armată sau doar politică. Negrul în schimb simbolizează doliul, sau semnul că aceștia au fost înfrânți și subjugați, chiar transformați în sclavi, un mesaj subliminal către poporul român să’i considerăm azi pe geți morți și așa să rămânem pe vecie, un popor subjugat!

Cu toții suntem părtași la punerea în aplicare a unui plan de deposedare a geto-românilor de dreptul de a avea propria istorie și mai nou chiar de ţară.
Etapele atingerii acestor planuri sunt mai întâi ştergerea identităţii naţionale, iar apoi prin estomparea sentimentelor naționale și de aprtenență la marele neam getic, deposedarea de teritoriul pe care au trăit în vechime geții carpato-dunăreni.
Despre acest lucru, poetul, prozatorul Miron Scorobete, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, spune:

”Retezarea rădăcinilor, aducerea românilor în starea de a nu’şi mai recunoaşte părinţii; în prima fază, se diabolizează romanii în aşa măsură încât românii nu doar să’i dezavueze, ci să’i urască de moarte ca pe cei mai mari duşmani; în faza următoare, dacii să fie prezentaţi ca o seminţie difuză, despre care nu există documente convingătoare, care a şi dispărut încă din antichitate şi cu care, oricum, românii nu au nici o legătură, sau, dimpotrivă, dacilor să li se atribuie merite disproporţionate care să’i scufunde definitiv în ridicol…După ce românii vor deveni o gloată fără o origine lămurită, fără părinţi, apăruţi de nu se ştie unde, li se contestă dreptul de a se considera stăpânii acestui teritoriu, ei mai putând întârzia pe aici doar pentru prestarea muncilor degradante, toleraţi din milă pe lângă acareturile stăpânilor. Pentru a se ajunge aici e necesară amputarea istoriei, falsificarea ei şi, în final, ştergerea ei totală. Se contestă numele de român şi de România inventându’li’se etimologii abracadabrante….
Drapelul naţional românesc e înlocuit cu steaguri străine ale foştilor satrapi ai provinciilor. Astfel că, în timp ce se pun pe tapet tot felul de ”drepturi ale omului”, care mai de care mai absurde, unui întreg popor cu o vechime de milenii pe teritoriul lăsat lui moştenire de la părinţi i se interzice dreptul de a avea un trecut şi o patrie. Unealta de care se uzează pentru atingerea scopului este negarea continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu, condiţie pentru a li se nega şi dreptul de a şi’l atribui, de a avea o ţară a lor.”

De aceea, cunoscând metodele subversive al dușmanului, această pagină va prezenta mereu dovezi de necontestat ale continuităţii geto-românilor în Carpați. De asemenea, lista minciunilor despre geți, o puteți continua fiecare dintre voi, pentru că sunt nenumărate, iar continuarea popularizării a acestor falsuri despre strămoșii noștri nu face decât un serviciu acestor dușmani declarați sau nevăzuți ai geto-românilor. Există o mitologie proto-românească, proto-getică, extrem de bine conturată, care s’a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri.

Din mitologia românească, amintim în treacăt mitul Fârtatul şi Nefârtatul (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii sau geții kapnobați, bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea înțelege sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, sau mai antic Pelasgia sau Geția, fără Meşterul Manole sau Miorița?

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DIN ISTORIA FURATĂ A GEȚILOR

Adevărata obârşie a poporului român și istoria neamului, este ţinută sub obroc tocmai de cei care ar trebui să fie cei mai îndârjiţi apărători ai adevărului istoric şi identităţii neamului, plătiţi cu ”banul văduvei”. Deşi dovezi arheologice şi scrise sunt nenumărate pe teritoriul de azi al României, dar şi primprejur nu sunt pomenite nici măcar la ”fapt-divers” prin manualele de istorie.

Câteva date despre ”mileniul de întuneric”, dintre secolele III şi XIII, vin în ajutorul celor spuse. Câteva răscoale s’au întins pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia.

De ce sunt ele importante în devenirea noastră?

Pentru că aceasta este perioada în care ADEPȚII LATRINISMULUI, afirmă că s’a produs romanizarea geților din Dacia, inclusiv a celor din exteriorul provinciei supuse.

Victoria finală a lui Traian din anul 106 d.Hr., când, după cum spune Winston Churchill, Decebal ”pe care nu’l putea învinge decât moartea, ce nu pătează onoarea”, încolţit de romani îşi curmă viaţa, și pune capăt războiului.

”Capul şi mâna dreaptă i’au fost tăiate şi înfăţişate lui Traian care a dispus să fie trimise imediat la Roma, ca dovadă a desăvârșitei sale victorii. La Roma, capul acestui vajnic erou al antichităţii a fost expus pe una din scările de piatră ce urca pe colina Capitolinului, pe aşa numitele trepte ale Gemoniei”, cum scrie Horia Ursu, în ”Traian”, Editura ”Albatros”, Bucureşti, 1971, ed.a II-a Ed. „Mirabilis”, Tip. Semne, Bucureşti, 2004, spuse preluate de Valeriu Popovici-Ursu în ”Adevărata obârşie a poporului român”, p.51.

Tactica şi metodele pe care le’a utilizat Traian pentru înfrângerea geților sunt cele prezentate de Simion Lugojan în Columna lui Decebal, ”De bello Dacico”, Ed. de Vest, Timişoara, comentarii Pirtea Maria, Oradea, 2006 şi „Dacii la ei acasă”, Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, pp. 222-255 – eliminarea elitei, a comandanţilor, sacerdoţilor, medicilor, astronomilor, scribilor, în măsura în care nu au prea putut.

”După imaginea de pe Columnă, spune Valeriu Popovici-Ursu, p.52 din cartea citată, în care un soldat arată lui Traian capul decapitat al unui conducător, rezultă că Traian, a promis premii pentru fiecare comandant ucis. Prin exterminarea elitei se urmărea îngenuncherea poporului învins, ca apoi să’l subjuge şi să’l deposedeze de toate bogăţiile.”

Serbările de la Roma, după înfrângerea temporară a geților, nu ar fi avut fastul descris în literatura timpului. Serbările organizate au durat 123 de zile, timp în care convoaiele prădalnice au cărat tezaurul geților cu cei 50.000 de geți luaţi sclavi şi gladiatorii pe care aveau să’i vândă sau siliţi să lupte în arenele romane, pentru distracţia gloatei adunate şi satisfăcute.

Străini de istoria noastră ”la aniversarea a 1900 de ani de la moartea eroului nostru naţional, Decebal, în 2006, în loc să’i ridicăm o statuie regelui Decebal, i’am ridicat statuie lui Traian, cuceritorul şi distrugătorul spiritualităţii şi civilizaţiei multi-milenare a poporului român!”, scrie indignat şi îndreptăţit Valeriu Popovici-Ursu.

Despre ce au însemnat războaiele cu geții, este redat conţinutul unui document inedit, niciodată citat ori comentat în toată cultura română până acum, susţine profesorul Popovici, scrisoare a IV-a trimisă de Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Tânăr – c. 61- c. 113 – conţinută în a VIII-a carte de scrisori, începute probabil din 108 d.Hr., către Caninius, iubitul său fiu (Iordanes, Despre originea şi faptele Geţilor. Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001. Studiu introductiv, autor G. Gheorghe, pag. XVIII-XIX):

”Foarte bine faci să te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos?
Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt – pentru ultima oară.
O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice până la înălţimea celor mai măreţe opere.
O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rând chiar acela al regelui, nu sunt potrivite cu versurile greceşti.”

Ce rezultă din această scrisoare, referitoare la poemul privitor le faptele puse în discuţie, traducere de Liana Manolache în volumul Opere complete Ed. Univers 1977 ?

”Când Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie împotriva sa şi’a adunat ”Consiliul de stat”, compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sarcedoţii geţilor şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu’l vor distruge, până nu vor rade Roma de pe faţa pământului”, că altfel nu poate fi înţeleasă fraza lui Plinius – ”un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea”, sunt traduse din Anuarele geţilor întocmite de Carlo Troja, publicate de către Neigebaur, care detaliază alte şi alte întâmplări ale timpului.

Că lucrurile chiar aşa au stat, iar nu altfel, spune Valeriu Popovici, că altfel, cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici, după moarte, reiese şi din ”succesiunea şi înverşunarea” cu care, ani mulţi, geţii liberi, ”o parte a strămoşilor românilor de astăzi”, au atacat Imperiul Roman şi au reuşit, până la urmă, retragerea lor!

La anul 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, ceea ce înseamnă punerea în aplicare a poruncii lui Decebal, să nu se lase până nu’i vor distruge pe cotropitori. Dealtfel, tot în Anuarele daco-geţilor sunt pomenite şi alte evenimente care îndeamnă la continuarea războaielor geţilor ”pentru a smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania şi fertilele Moldova şi Valahia”…

Aşa, ”daco-geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere până la Dunăre”.

Anul 174, Amal domneşte peste geţi şi este întemeietorul Amalilor, continuă precizările Carlo Troia, deci dinastia Amalilor este de origine getă, ceea ce scrie şi Iordanes în opera sa. Şi accentuează însuşi profesorul Valeriu Popovici:

”Dacia n’a fost ocupată de goţi, cum este scris în toate manualele de istorie, neexistând nici un cuvânt ”german” în limba noastră, aşa zişii goţi erau geţi, de aceeaşi etnie cu noi românii.”

Anul 271 este momentul realizării poruncii lui Decebal, abandonarea Daciei romane de către Aurelian, sub presiunea repetată a celor care ştiau să’şi respecte jurământul dat regelui lor.

Autorul cărţii ”Adevărata obârşie a poporului român”, Valeriu D. Popovici-Ursu, evocă în continuare creştini şi personalităţi române care au avut un mare rol, chiar în întreaga Europă, şi pe care istoriografia română actuală încă îi ignoră, pe ”cei care au scris întâiul capitol de istorie nu numai literară în cultura scrisă românească”, (Ion N. Oprea).

În 117 are loc o mare răscoală a geţilor din provincia romană Dacia, susţinuți de geţii liberi. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i’au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l’au făcut să nu’şi pună gândul în realitate. Tot în acelaşi an Hadrian distruge podul lui Traian de peste Istru, pentru a împiedica pe geții de la nordul Dunării să încerce eliberarea fraţilor lor din dreapta fluviului.

Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atât cei din provincia romană Dacia, dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor.

În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsând în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.

În anii 245-247, romanii poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor, cum mai erau numiţi geţii din Moldova şi Bucovina de azi care doreau să’i alunge din toate teritoriile ce le stăpâneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi numiți şi goţi, din imperiul amal, se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpâni pe pământurile neamului.

În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sunt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia, informaţie pe care nu o veţi găsi prin niciun manual de istorie. căci nu se pupă cu teoria stârpirii tuturor războinicilor geți şi romanizarea restului populaţiei.

În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii / goţii la Istru. iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi / goţi numiţi ”leii scytici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Alţi cinci împăraţi romani, după războaiele cu geții / daci / carpi răzvrătiţi şi’au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de ”Carpicus Maximus” şi de ”Dacicus Maximus”: în anul 236 Maximinus Thrax (Tracul), care a luat şi titlurile de Germanicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Se demonstrează astfel că geții, ca populaţie, erau o prezenţă reală în zonă, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia. (Ing. Dan Ioan Predoiu, Dacia Magazin, octombrie 2004). La această listă mai adăugăm câteva nume:

Aurelianus Carpicus,
Diocleţian Carpicus Maximus,
Maximinian Carpicus Maximus,
Galerius Carpicus Maximus,
Constantinus Carpicus Maximus,
Constantius Chlorus Carpicus Maximus,
Constantin cel Mare Carpicus Maximus.

Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie, dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să’i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor.

În 248 carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria.

Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii / goţii îşi duceau ,”viaţa, adică pe pământul Scyţiei, la ţărmul Pontului,… Pe când domnea peste romani Filip Arabul…Goţii (geţii), cum se întâmplă, suportând greu că li s’au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”.

În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani.

Această realitate îl face pe Sextus Rufus (Brev.) să scrie:

”Dacia Gallieno imperatore amissa est – Dacia pe vremea împăratului Galliean (253-268 n.n.) este pierdută.”

După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, istoricii îl consideră got.

Geți (goții) cu bonete care au demolat definitiv imperiul roman. GOȚII CU BONETE GETICE !!!

Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l’a uitat.

În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii / goţii lui Ostrogotha şi Kniva / Canabaud pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu’le în ruine.

Deşi lipsesc detaliile privind organizarea statală, capitala, viaţa cotidiană, aceste uimitoare informaţii vin să completeze tabloul unei epoci îndepărtate şi ţinute intenţionat la întuneric.

Acum este momentul în care controlul părţii de răsărit a imperiului roman este luat de ”uzurpatorul” Regalian, despre care Trebollio Pollio, în Triginta Tyranni, IX, Scriptorea Historiae Augustae scrie:

”Gentis Daciae, Decebalus ipsius ut fertur affinis”, tradus prin ”de origine dacică, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal”, fost comandant al trupelor din Iliria şi care a fost proclamat împărat. Dar despre acest Regalian se mai spune că a fost urmat la conducere de soţia sa Sulpicia Dryantilla.

Istoria a mai consemnat răscoale în anii 138-139, 140, 143 (provocate de ”nebunia geţilor”), 156, 157-158 (costobocii din Est), 159 (răscoală a geților din nordul provinciei), 167-170, urmate de represaliile din anii 171-172, cele două războaie marcomanice (170-175 şi 178-180).

În jurul anului 190 împăratul Commodus reuşeşte să încheie pace cu ”barbarii” după zece ani de lupte!

În perioada împăratului Septimus Sever şi a fiului său, probabil şi datorită originii lor trace, adică de acelaşi neam cu geţii, se ajunge la o oarecare stabilitate, nemaifiind consemnate numeroase lupte în Dacia, dar imediat după asasinarea lui Caracalla (217) geții au pustiit provincia în doi ani consecutivi: 217 şi 218.

De remarcat că după 250, la Nicopolis şi Philippopolis / Plovdiv, 270 Naysus / Niş sau 271-272 Dobrogea, toate luptele se dau în sudul Dunării, ceea ce arată fără dubii că imperiul pierduse controlul la nordul fluviului.

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani și care ridică întrebări serioase celor care i’au îngropat pe geți la 106 d.Hr.

GOȚII CU BONETE GETICE !!!

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani.

Sarcofagul „Marelui” Ludovisi este un sarcofag roman antic, datând din aproximativ 250-260 d.Hr de la un mormânt lângă Porta Tiburtina. De asemenea, este cunoscut sub numele de Sarcofagul Via Tiburtina, deși și alte sarcofage au fost găsite acolo. Este cunoscut pentru intensa reprezentare, compoziție clasică de ”zvârcolire și foarte emoționantă”. Romani și goți, și este un exemplu de scene de luptă favorizate în arta romană în timpul crizei din secolul al treilea.

Descoperit în 1621 și numit după primul proprietar, Ludovico Ludovisi, sarcofagul este acum afișat la Altemps Palazzo din Roma, o parte a Muzeului Național al Romei.

Sarsofagul este decorat cu o scena de lupta grandioasă dintre romani si ”barbari”. Scena convulsivă este organizată pe patru niveluri: două mai mici sunt ocupate de ”barbari” călare sau pe jos, rănit, murind sau mort; cei doi soldați mai mari sau cavaleri romani s’au angajat să termine adversarii sau lupta cu restul de dușmani.

Figura centrală a compoziției pe partea din față este un tânăr comandant militar roman călare, presupus a reprezenta persoana decedată (defunctul sarcofagului). Fața lui este senină, iar brațul său se prelungește cu încredere într’un „gest, care este dificil de interpretat, dar pare a fi unul de rămas bun”.

Imaginea sa este portretizată cu precizie, cu capul bărbos, expresiv și marcat cu o cruce „X” pe frunte (recunoașterea inițierii mitraice), care a permis să se identifice cu unul dintre fiii lui Decius, Hostilianus (sunt cunoscute alte doua portrete cu același semn de inițiere și cu caracteristici fizice similare) care a murit de ciumă, în ciuda imaginii de luptă a sarcofagului.

Hostilianus

Dar ceea ce face toată lucrarea să devină controversată, sunt GEȚII reprezentați în luptă, unii dintre ei purtând bonetele getice binecunoscute. Doi din ei sunt călare (foto 3), restul sunt pe jos (foto 3 și 5). Modul cum sunt reprezentați barbarii, seamănă izbitor cu alte reprezentări artistice ale geților, cum sunt și cele de pe Columnă.

Întrebările care se ridică firesc, sunt mai multe:

1. A greșit artistul perioada și locul luptelor dintre romani și ”barbari”? Imposibil, Hostilianus nefiind contemporan cu Traian.

2. ”A făcut confuzie” sculptorul între GOȚI și GEȚI? Cum e posibil să nu cunoști care sunt dușmanii imperiului în secolul III, când insuși fratele defunctului murise în luptele cu ”GOȚII” conduși de Cniva?

3. Evident mai rămâne întrebarea cu implicațiile cele mai adânci: GOȚII sunt GEȚII? În acest caz artistul nu a făcut nicio confuzie, iar ”barbarii” de pe basorelief sunt chiar GEȚI.

Sursa: getbeget.org, foto: https://it.wikipedia.org/wiki/Sarcofago_Grande_Ludovisi

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

sau: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬