REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

GETO-RUMÎNII DIN CARPAȚI VORBESC DE CÎTEVA MII DE ANI LIMBA GETICĂ

Deși, principalilor trădători ai neamului geto-rumînesc carpatic nu le place că pe acest areal se menține o unitate lingvistică de nezdruncinat după cel puțin 4000-5000 de ani de continuitate etno-genetică, în pofida existenței în aceste milenii a cîtorva imperii care au stors de vlagă sute de generații de băștinași, și au extras comori și resurse imense, e bine să ne reamintim măcar din cînd în cînd și noi băștinașii, dar și celor care speră să înfrîngă această cerbicie a băștinașilor, că nu vor reuși să întrerupă această linie milenară de cultură și tradiție.

Deja suntem obișnuiți că una dintre principalele unelte ale trădătorilor neamului rumînesc s’a dovedit a fi în diverse împrejurări lucian boia (paprika), care printre altele, declară în mod cu totul fals că Ştefan cel Mare vorbea ”moldoveneşte” şi că ”dacă i’am fi spus că e rumîn, n’ar fi înţeles ce spunem”.

Ce e drept, nu știm cît de ridicată era școala și erudiția pe atunci, și cît de multe cunoșteau despre strămoșii lor, rumînii din vremea lui Ștefan cel Mare.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sînt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive. Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba rumînească populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare.

Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, care ca și slavona era tot o lingua franca de circulație pentru documente, deşi limba maternă a fiecărui european era limba acelui neam în care s’a născut, iar această limbă a fiecărui neam abia pe la sfîrşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă cam toate limbile popoarelor europene.

Primul document în limba rumînă păstrat pînă în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Sigur, au existat documente redactate în limba rumînească și mai demult, dar acestea nu ne’au parvenit prin timp, sau nu au fost încă descoperite.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia trădătorului lucian boia paprika este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii rumîn-moldovean.

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Rumînie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începînd din anul 1924.

Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Cînd vorbim de identitatea etnică medievală a rumînilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de rumîni, iar documentele scrise de rumîni mai apoi sînt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hîrtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor). Nu putem decît să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gîndeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea ”ex valahico in latinum versa est” – ”a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească ”valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare?

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de ”limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era ”valahă” – sau mai bine zis rumînească, ”valah” fiind numele dat rumînilor de străini, un exonim.

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli?

Este greu de răspuns la această întrebare cîtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sînt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pîrîu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lînă Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mîndrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea Pîrcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vîlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cîrlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s’ar înţelege fără probleme cu un oltean, cu un dobrogean, sau cu un ardelean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea rumîneşte – sau cel puţin s’ar fi înţeles cu un rumîn – dar ce limbă credea el că vorbea?

Noi credem că Ștefan ce la Mare nu avea probleme de acest gen. De nicăieri nu rezultă că rumînii din acele vremuri aveau astfel de preocupări.

Tătarul şi legea rumînească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redăm în rîndurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

”(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi rumînii după legea rumînească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pîrî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea rumînească, cum este legea rumînească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea rumînească.”

Fragmentul necesită cîteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar. În original, ”legea rumînească” este redată prin ”voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi ”legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, pentru că este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu’l zăpăci într’o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să’i vorbească de ”Valahia Minor”.

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început ”domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia ”legea moldovenească” – însă a preferat ”legea vlahă” sau ”legea rumînească”, fără doar și poate pentru că moldovenii aveau conștiința apartenenței mai largi la neamul rumînesc carpatic, ”jus valahicum” nefiind aplicat doar de unele grupuri rumînești restrînse, ci de întreaga suflare rumînească.

În cazul de faţă, cînd discutăm despre ”legea rumînească” în opoziţie cu ”legea robilor” şi ”legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea rumînilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

”Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de ”zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica rumînilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de ”jus valahicum” din Transilvania, aflat în vigoare pînă tîrziu în secolul al XVIII – răspîndirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme juridice îndreptăţindu’ne să folosim termenul de ”legea rumînilor”.

Germanii supăraţi pe unguri înainte de apariţia naţiunilor

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială, fără nici un fel de suport în perioadele anterioare.

Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – se spune că nu conta originea etnică.

Numai că această teorie nu prea se potriveşte deloc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sîrg pe unguri pe la 1613.

Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona deja, la Braşov de pe la 1500.

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim.

Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lîngă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa:

”Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani.”

Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene.

Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune:

”Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă.”

Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari):

”De asemenea, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german.”

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii.

Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tîmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn braşoveni din anul 1523:

”De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii.”

Moldovenii erau de fapt rumîni, rumări

Bodea Rumărul dintr’un hrisov al lui Ștefan cel Mare, emis la Suceava pe 13 martie 1489 (6997)

Traducere din Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova. Vol. III (1487 – 1504), București, 1980:

”Iar hotarul acestei seliști, unde a fost Târgul Săratei, mai sus de gura Săratei, <să fie> începând de asemenea de la gura Săratei, și pe malul Prutului în sus pînă la seliștea lui Bodea Sîrbul (Бодѣ Сръбоуʌа), de aici tot pe malul Prutului în sus, pînă la seliștea lui Bodea Rumărul* (Бодѣ РȢмърȢʌа), iar de aici în sus la deal și peste cîmp la pisc la matca Săratei, de aici pe vechiul drum la deal și pe vîrful dealului în jos. la movila săpată, de aici pe pisc la un stîlp și la un alt stîlp, de aici pe drum până la hotarul lui Limbădulce. Acesta le este tot hotarul.”

Fotocopie din Colecția de Documente a Serviciului Județean Iași al Arhivelor Naționale

Scrisoare din perioada 1592-1597

Primarul rumîn și cel armean din Suceava și consilierii lor cer lui (Gaspar sau Johannes) Budaker și lui Urban (Weidner) să elibereze niște oameni reținuți la Bistrița. Ei exprimă totodată rugămintea de a nu se reclama drepturi vamale pentru boii cumpărați în Transilvania de Csáky István.

”† Scris’am adecă noi, birăul cel rumânescu şi cu cel armenescu şi cu 24 de pîrgari de la uraş, de la Suceava, şi vă mulţemim dumilor-voastre ca fraţilor şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă prentru ce aţi făcut bine de ne’aţi socotitu oameni ai noştri şi fraţii. Acmu ne rugăm dumilor-voastre să faceţi b(i)ne prentru voia noastră să grăiţi acelui neamiş mare, lui Ianăş, ce ţine vidicul dumilor-voastre pre acolea, ca să slobodzească pre feciorii noştri ce avem acolea, însă armeani şi cu alţii ce au pre lîngă ei. Iară, de bine ce veţi face dumile-voastre, noi avem a mulţemi ca fraţilor, şi ce va hi treaba dumilor-voastre la noi, noi avem a face prentru voia dumilor-voastre. Şi să fiţi dumile-voastre sănătoş, adevăr.

Sc(r)is în Suceava.

Și ne rugăm dumilor-voastre, că am înțelegut că ceareți du(mi)le-voastre vamă de preste acei boi ce’au luat Ceachi Iuștuan. ce ne rugă, să iertați dumile-voastre, că nu să cade, nice’i cu direaptă.

† Scris’am la giupînul, la Budachi birăul, și la Orban birăul, sănătate.”

Toader, fiul Agathonei, vinde unui frate partea sa din satul Nemerniceni, ținutul Suceava (1609)

”Adecă eu Toader, ficioriul Agathonii, fratele lui Evloghie din Nemerniceni despre Șumuz, din țănutul Sucevii, mărturisesc însumi pre mine cu acestu zapis al mieu, cum am văndut a patra parte de giumătate de sat Nemerniceni, ce iaste parte me, fac trei jerebii și giumătate, așijdire și giumătate de heleșteu, din gios și din mo(a)ra, giumătate și de heleșteu din sus, iarăși a patra parte. Și am văndut fratelui nostru lui Vasilie Șaptelici și giupănesii sale Tofana și ficiorilor săi drept 100 de taler(i) bătuți, de argintu, tot taleri de față. Și mi’au plătit deplin, denainte a mulți oameni buni și boeri: Nicolai hotnog și Dubău hotnog și Cărstiian pihnicer și Zota vameș și Londe, nepot Mihili(i) și’nainte doi șultuj(i) Pet(ru) rumînesc și Norco arminesc și Gavriil Potlog și Ghelasie a Magdalinii și Andahur cupeț și Hiorga cupeț, ginerile Turcului și Toader și Afvar, a dumisale hatmanului și Isaico și Costin și toți vătămanii de ocolul Sucevii. Și am văndut cu tot venitul, cum scrie mai sus, ca să’i hie de acum înainte diriaptă ocină fratelui nostru, Vasilie Șaptelici și fimei sale Tofanii și cuconilor săi și nepoților și strănepoți(lor).

Și noi dacă am văzut de bună voia lor vănzare și tocmala și deplin plata, noi am pus mai mare mărturie și pecețile noastre cătră acestu zapis. Și altul ca să nu să amestice, denaintea scrisorii mele, ca să să știe.

S’au scris în Suciav(a), 7117 (=1609) Ghenar 28.
S’au posleduit, Constandin Leondari sulg.
Mare log(o)f(ă)t.”

Moldovean vorbitor de limbă rumînă

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cît se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică.

În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau rumîni care vorbeau limba rumînă.

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său:

„Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi rumîni şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera avînd aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu rumînii din Transilvania şi Ţara Rumînească.

”Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi rumînilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumîn, adică rîmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

”Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumîneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Rumînească”

Acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, acest fragment este ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste sau de maghiaropați și de către trădătorii și dușmanii neamului rumînesc.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani, însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.

În definitiv, Moldova ca regiune nu reprezintă decît o mică parte a Regatului lui Burebista, care se întindea și peste Moldova, și peste Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, și pînă dincolo de Nistru spre Crimeea, dincolo de Dunăre, la vest pînă dincolo de Panonia, pînă la Munții Alpi, dar și la sudul Dunării pînă la Marea Adriatică și Marea Egee.

Numai și dacă luăm o astfel de întindere a vechilor provincii controlate de geți, putem spune ori că așa-zisa limbă moldovenească se vorbește și azi în Grecia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, ori că în toată Moldova – Basarabia, și dincolo de Nistru în Transnistria și Ucraina se vorbește încă limba lui Burebista, LIMBA GETICĂ !!!

Pentru că în Moldova nu a călcat picior de soldat roman !

Pentru că din toate documentele pe care le avem despre Burebista, reiese că era get ! Burebista nu era nici latin, nici moldovean, nici valah !

Datorită științelor moderne, cum ar fi genetica, știm deja azi că cei mai mulți trăitori de azi din teritoriile Geției lui Burebista sînt urmașii celor care trăiau aici dintotdeauna și acum 5000 de ani și acum 10.000, iar limba lor a fost moștenită din generație în generație pînă azi și nu a fost adusă de nicăieri, ci mai curînd dusă spre locurile unde azi se vorbesc limbi înrudite cu limba rumînă.

Deci, să fim bine înțeleși, rumînii de azi nu vorbesc nici latina, nici alt grai regional… fie el bănățean, oltenesc sau transnistrean. Sîntem geți, și vorbim o limbă getică modernă căreia îi spunem limba rumînă datorită unui accident istoric !

Acest accident este confuzia perpetuată secole la rînd și în care se află și azi aceia care încă mai cred că limba rumînă este urmașa limbii vorbită de soldații romani trimiși de la Roma să treacă Dunărea și să’l prindă pe Decebal, nicidecum să alfabetizeze o populație. Acest ”accident” așa cum este natural nu s’a petrecut nici, în Egipt, nici în Palestina la Ierusalim, nici în Asia Mică (Turcia), nici în Britania, Iberia sau în alt loc cucerit de Roma.

Cînd s’au făcut aceste presupuneri empirice, precum că limba rumînească ar fi un vlăstar al limbii latine, ramura lingvisticii numită etimologie era la începuturi. Cu ajutorul etimologiei deși era aplicată încă din antichitate, asupra majorității lexicului rumînesc încă nu i s’a dat verdictul final. Poate doar datorită Dicționarului Etimologic al lui Mihai Vinereanu, putem vorbi de o apropiere de originile reale ale limbii rumînești, acesta susținînd că limba rumînească se trage direct (60% din lexicul actual) din substratul vechi european, fiind una dintre cel mai vechi limbi europene.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

DECEBAL A FOST GET, ”DACII” SUNT O INVENȚIE A ROMANILOR

”Decebal, căpetenie a geților,” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu – marele economist interbelic ucis de legionari – afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sunt mai puternice decît forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gîndi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național rumînesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avîntat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară.

Care sunt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat?

Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală (”aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atît de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s’a trecut la argumente antropologice pentru a o susține.

Decebal pe Tăblițele de la Sinaia apare sub numele Dacebalo, Dacibalo, Dacebialo sau Daciobalu

Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții; cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea getică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea rumînilor: dacii nu sunt geți, nici traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

În realitate astfel de concepte se elaborează cu un scop precis: colonizarea.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate.

Citiți și:   DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Amintim pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuînd cu o sumă de ”lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi’au predat conștiința pe cîțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării.

Reținem însă retoric ”raționamentele” lor:

Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că ”dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:

Geții apar (menționați) în istorie în sec. V î.Hr., dacii de abia în sec. I î.Hr., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.

Ritualurile de înmormîntare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zalmoxe, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la daci; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).

Sigur, aceste aserțiuni nu au acoperire în relitățile trecute, pentru că tocmai Zamolxe a introdus cultul nemuririi și incinerarea la geți, iar Deceneu doar a continuat’o.

Unul dintre cei care afirmă că geții şi dacii sunt același popor, explicînd dualitatea denumirilor, este Pompeius Trogus:

”Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor…”, (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII/3, 16 – cf. l 12/I, 359).

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al voconților din Galia ”Narbonensis”.

Peste 3 secole și Dio Cassius spune că geții și dacii sunt acelați popor(el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți), și de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele geto-romane.

Îşi scrie opera la cca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci este o sursă de primă mînă, adevărul istoric fiind emis de el în condiții de fin cunoscător, el afirmînd acest lucru deja după 100 de ani de existență a provinciei Dacia Romană, știind astfel că populația Daciei Romane nefiind uniformizată / omogenizată de cucerirea romană, așa cum mai cred în mod cu totul fals îndeobște unii și în ziua de azi.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atît acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine.

O să le luăm pe rînd.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sunt pomeniți direct doar în sec I î.Hr. – în treacăt de către Cesar, însă nu trebuie uitat Strabo care amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.Hr., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de ”Davos” şi ”Geta”, făcînd glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII).

Deci apare termenul de ”Davos”, nu ”dac”, și asupra căruia vom reveni mai jos.

Tot de la marele geograf știm că ”pe cînd domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara ”dacică”), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot) o avea Decaineos (Deceneu)”.

Citiți și:  GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sunt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu getic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărîmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Geția, unul dintre următorii regi este Cotiso.

Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că ”dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Dar tot Cotiso este menționat ca ”rege al geților” nu al dacilor, de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într’un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius:

”Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso].”

Dincolo de implicarea geților în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului getic), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume getice asupra unei populații numite de unii latini (nu de toți), ”dacice”, asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul getic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s’a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al geților:

”Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s’au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dînșii se alegeau regii şi preoții.”

Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă:

”…geții purtători de pilaeus”, (fragment din Geticele).

Pilaeus = celebra ”căciulă” getică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într’o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius:

”Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati.”

În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Geției (lat. Terra Getarum) face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva geților, unde arcașii localnici au avut un rol important:

”sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă… întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pămîntului getic”, (Punicele, 323-324).

Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea getică (zoomorfia brățărilor getice e a viperei).

Tot Criton, cunoscător de la sursă – l’a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Geția – îi numește pe geți într’unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, ”căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rînd, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele getice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

”Traian Eneidul, stăpîn peste toți muritorii
Stăpînului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe’o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce’a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, pînă ce au fost biruiți…”, (Antologia Palatina).

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este certă.

De unde a apărut atunci ambivalența Geți = Daci?

Explicația izvorăște din etimologia numelui ”Dac” și resurgența lui într’un anumit moment al istoriei Geției.

De la Strabo știm că ”dacii” sunt un trib antic din NV, și care trăiesc înspre izvoarele Dunării în Germania de azi, Cehia, Austria, Panonia, și într’o Transilvanie aflată sub stăpînire scythică, apoi celtică. Pînă la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui ”dac” sub interpretarea lui Nicolae Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua), ceea ce se dovedește a fi foarte corect intuit.

Dar chiar şi aşa se confirmă etnia geților, davele fiind getice.

Însă savantul rumîn din Chicago, Mircea Eliade, aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup, din numele getic și frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în ”De la Zalmoxe la Gingis Han”.

El conturează ideea că ”dacii” sunt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să capete un nou înțeles: draco-ul getic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geții din estul și sudul Carpaților.

Pe baza teoriei lui Mircea Eliade am colorat cu siclam, teritoriul triburilor controlate de către Decebal, și care s’ar presupune că erau înrolate în Confreria războinicilor purtători de Draconi pentru a știi cam cît din suprafața Rumîniei actuale era Regatul lui Decebal.

Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorînd balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului.

E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor getice montane, care strînși sub geniul ”getului Burebista” (Strabo) reușesc să’şi recucerească teritoriile transilvane, împingând pe arienii veniți dinspre stepă (numiți și scyți ”iranieni” cu totul anacronic) înspre est, iar pe geții cimerieni (numiți și celți) spre vest – de o manieră așa brutală încît Burebista e numit ”ucigătorul de celți”.

Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într’un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata getică putea strânge 200.000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămîni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpînirea getică se întindea pînă în Slovacia de azi.

Acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.Hr. mari forțe în Orient spre a sfărîma pe Burebista şi ”imperiul său getic”, (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav etc.).

”Geții purtători de pilaeus”. Sau ”Dacii” de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al ”lupului”, adică al geților cu draco (victoria tinerilor lupi o numește Eliade).

În ciuda impunerii eponimului lor sacru, geții lui Burebista își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sîngelui getic: rîul unde și’a îngropat Decebalus comoara deviindu’i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numea Sar-Geţia, în traducere literală, ”Izvorul Geţiei”, sau ”Geția de sus (înaltă)”, sau altfel spus se puneau bazele unei noi surse de putere a Geților care trebuie să iradieze de această dată din Ardeal, pentru că acolo de unde a iradiat prima oară pe timpul lui Zalmoxe, la Gurile Dunării nu a rezistat fiind prea expusă.

În getică, sara = rîu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor etc.

Însăși capitala regatului getic, SarmizeGetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = ”Izvorul Divin al Geţiei”, (v. Religia Dacilor, p. 628).

Dar, nu trebuie uitat și de sensul cuvîntului Tsar = împărat, care nu este slav, ci getic, și care vine tocmai din termenul sar-zar-sal, care înseamnă soare, lumină,  ulterior căpătînd conotația de rege, împărat, împărăție, pentru că în religia getică soarele era stăpînul suprem, iar regele era unsul Zeului Soare pe Pămînt.

De aceea, și Sarmi-Getuzo, Sar mise Getuza, putea avea sensul de ”Soarele (Luminăția) Geților” sau ”Împărăția de sus a geților”. Ulterior de la Țar (rege) va deriva și regatul său, Țara, Țeara.

Este posibil ca ”dacii” să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.Hr. cum sugerează unii, mai ales ne-autohtoni?

Nicidecum. Este exclus ca ”dacii” să fie alt neam străin de geți, termneul de ”dac” nefiind al unei etnii.

Citiți și:   DACII ERAU TOT GEȚI

Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este getică, adică ”geto-dacică” cum redenumesc artificial unii istorici, demonstrația aparține și lui V. Pârvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V).

Apoi l’am pomenit pe Florus care confirmă că ”Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geții și apoi urmașii lor, generațiile ulterioare de geți, peste valurile de cuceriri şi ”popoare migratoare”, care în realitate erau doar ”clanuri cuceritoare” și care și’au făcut iluzia de stăpînire asupra acestor pămînturi.

Draco-ul getic, simbolizând (victoria prin) forța lupului. După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane se poate să fi impus lupul ca eponim sacru în mintea unor latini. De aceea, acum putem să vorbim de Geția Draconului şi de geții draconici, așa cum definește Mircea Eliade confreria războinicilor.

Dar tot nu putem vorbi de ”daci”, ci de impunerea termenului venită din exterior a acestui eponim regăsit doar în menționările latine despre acești davi draconici. Rar în mențiuni elinești și deloc în artefacte getice.

Davii erau clar cei care locuiau în dave, și îi regăsim în menționări elinești și latine, dar și în Tăblițele de la Sinaia, sub forma de ”davo-geto”.

De la Davi și Draco, nu mai este decît un mic pas, pentru niște cronicari ce nu i’au văzut niciodată pe acești războinici înfricoșători că’i numeau pe unii dintre geți sub numele de ”davi”, ”draconi” sau ”daci” mai pe scurt.

Pentru un roman care se considera ”stăpînul lumii” niște războinici care deveneau amenințători la granițele imperiului, deși creau unele probleme nu prezentau un motiv de prea mare deranj în confortul lor zilnic.

Nu a fost o mare diferență și nici de prea mare importanță pentru ei, nuanța sub care îi numeau pe geți, dovadă că ”auxilia dacorum”, adică unitățile de geți înrolați în Dacia Romană mai erau menționați sub forma de ”dacisci”. Astfel de devieri linvistice sunt dese în istoriografie: geți/goți, bastarni/basterni, moesi/misi/mesi, carpi/harpi, blachi, vlahi/volohi/bolohoveni etc.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la Mircea Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie.

”Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormîntare diferite ar semnifica grupuri etnice diferite). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormîntare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică.” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).

Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil în ”La religion romaine archaïque”, Paris, 1966.

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zalmoxe nu era venerat în Geția intra-capartică sunt mult prea multe argumente. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sunt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile getice):

”…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis.”

Or, Traian s’a luptat în primul rînd cu geții draconici bănățeni, olteni și transilvăneni ai lui Decebal, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxe.

Ce alt motiv să fi avut Traian cînd explică clar şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atîta cruzime templele, religia şi cultura getică?

Nu pentru că religia era diferită decît cea politeistă a romanilor și reprezenta un mare pericol pentru imperiu?

Însumînd cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește Rumînia (Romînia este varianta romanizată) provin dintr’un fond etnic primar Pelasgic care este și cel mai vechi, dar şi unul unitar Getic care a unit toate triburile carpatice, dar și care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobîndite în antichitate a căpătat denominare ”dacică” prin numeroasele mențiuni în limba latină de către unii dintre cronicarii latini ai imperiului roman, devenind astfel un clișeu, nu doar în istoriografie, cartografie și geografie, ci și în limbajul omului de rînd.

Draconii davo-geți au devenit prin limba latină, daci.

Dovadă că acest nume de ”dac” și ”Dacia” era dat de romani este că nu a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor cu atît mai mult după ce romanii au numit provincia proaspăt cucerită chiar Dacia, și chiar mai mult decît atît, au ținut atît de mult la această invenție și au dus aceste nume și la sud de Dunăre în alte provincii romane și le’au botezat Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea.

Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de etnonimele atribuite de alții de’a lungul timpului, aici putîndu’l menționa și pe cel de vlahi (cu multiple variațiuni: blachi, olahi, volohi, bolohoveni etc), dar și alte exonime (ausoni – Ovidius), geții sunt nemuritori și trăiesc și prin noi, dar și prin alți europeni.

Și pentru că geții nu s’au oprit a trăi doar pe teritoriul ce va deveni azi Rumînia, altora li s’au spus traci, adică ”trake” ce desemna nordul din perspectiva vechilor eleni, sau geților cimerieni plecați din nordul Mării Negre în vest li se vor spune ori cimbri, ori celți, geților din stepă scyți de la scithe = seceră, coasă și exemplele pot continua. Ceea ce vrem să reliefăm este că tuturor triburilor getice care populau diferite regiuni europene li se găseau diverse eponime, dar ei cu toții erau parte a aceluiași popor getic ”indo-european” care s’a extins după anii 5000-4000 î.Hr.

Vă recomand cu căldură un material ce dezbate și etnogeneza geto-rumînilor, dar și denumirea regatului getic, un material care dacă nu vă va trezi certitudini, vă va trezi cu siguranță măcar întrebări serioase asupra cunoștințelor dvs. actuale.

Vizionare plăcută !

Citește și:  DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Resurse: clujaxio.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Viziunea răspândită despre geți și ”daci” este că a fost un popor unitar care a ocupat, acum aproximativ 2.000 de ani, cea mai mare parte a teritoriului actual al României. Această idee apare ca fiind intrinsec acceptată încă din secolul XIX. În ce măsură este ea într’adevăr susținută de dovezile arheologice? Ce putem spune despre identitatea locuitorilor din bazinul carpatic prin prisma interpretărilor recente?

Problema statalităţii și etnicității la geţi a făcut să curgă foarte multă cerneală. Discuţiile pe marginea apariţiei, a formării unui stat getic au fost aprinse între specialişti. Unii dintre ei au fost aprigi susţinători şi apărători ai statalităţii. Alţii au fost mai sceptici. Au existat şi unii care n’au acceptat’o.

Deci, de la bun început, nu există, nici pe departe, o unanimitate în ceea ce priveşte ideea statului la geți. Însă, în ceea ce privește etnia geților este cât se poate de clară până la apariția din sânul lor a acelor triburi de ”daci” intra-carpatici, pomeniți îndeosebi în textele latinești.

Chiar printre autorii, de altfel specialişti remarcabili, care susţin existenţa statului există controverse legate de momentul începuturilor, a originii, întinderii statului etc.

Coerenţa lipseşte, controversele au fost prezente. Indiferent de taberele în care s’au situat, cei care s’au ocupat foarte serios de această problemă, uneori până la nivelul unor amănunte exasperante pentru un neiniţiat în epigrafie, ori în lectura textelor antice, toţi sunt de acord că izvoarele, documentele care să confirme, fie şi parţial, această teză sunt extrem de puţine.

De fapt avem de a face cu un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, şi cu câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi necontemporani cu presupusele evenimente. Cel mai aproape de timpul în care s’ar fi petrecut evenimentele legate de activitatea lui Burebista, văzut ca iniţiator al statalităţii getice, este, fără îndoială, Strabon (cca. 64 î.Hr – 25 d. Hr). Lui îi aparţine şi afirmaţia că ”dacii” şi geţii vorbeau aceeaşi limbă. Această afirmație vine în mileniul de după nașterea lui Hristos.

În același timp ne’a rămas scris și că ”dacii” erau tot geți, și asta înainte de Strabon. Pompeius Trogus, spune în sec I î.Hr:

”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”

Opera lui Strabon, Geografia, are în cuprinsul cărţii a VII-a referiri la spaţiul getic şi la Boerebistas. Dar însuşi autorul a simţit multe din neajunsurile informării sale, cu toate că a dispus de o serie de date obţinute de la oameni în general bine informaţi, mai ales ofiţeri care au comandat armate în diferite părţi ale lumii antice, a unor călători poate şi a unor negustori. Simţind că nu toate informaţile pot fi credibile, Strabon şi’a luat unele rezerve. Să vedem însă pasajele privitoare la geţi atât de des invocate în favoarea ideii de stat.

Strabon, Geografia, VII, 3, 11:

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i’a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i’a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i’a nimicit cu desăvârşire. Pentru a’şi convinge poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de proprocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s’au lăsat convinşi să’şi stârpească viile şi să’şi ducă viaţa fără vin. Cât despre Boerebistas, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i’au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar Augustus şi’a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându’se după o împrejurare sau alta.”

Tot Strabon mai scrie:

”…O parte din teritoriul amintit geții l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’au biruit pe boi şi taurisci – semninţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros, (Geografia, VII, 5, 2).

”Strămutându’se în regiunea de lângă Istru ei, (boii) locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu’se cu geții, până când acetia din urmă le’au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Illiria, a rămas loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

În textul strabonian mai sunt câteva pasaje în care se face referire la geţi, dar nu au legătură cu subiectul nostru.

Cel de’al doilea document care este folosit la maximum este decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (astăzi Balcic) Este un document epigrafic, păstrat fragmentar. Se păstrează doar 49 de rânduri din care ultimele 20 aproape intacte. Redam mai jos părțile lizibile și care ne interesează direct.

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…….., pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totodată a obţinut de la el…. oraş…..şi’a dezlegat poporul…..”

”Şi în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo şi a ajuns la acesta (la Boerebistas) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante……”

”Şi fiind trimis de regele Boerebistas ca ambasador la Cn (aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat….”

În ceea ce priveşte izvoarele despre geți, mai putem aminti şi pe Iordanes (De Getarum sive Gotharum origine et rebus gestis) care scria despre geți ca fiind acei goți pomeniți în istoriografia europeană:

”Apoi, în vreme ce la goţi (geţi) domnea Burebista, a venit în Goția (Geția) Deceneu, pe timpul când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Burebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii (geţii) au început să pustiască pământurile germanilor, pe care acum le stăpânesc francii.”

Acestea sunt sursele – izvoarele – pe care se bazează cei care susţin fondarea, existenţa şi persistenţa unui stat getic al cărui început îl văd pe vremea lui Burebista.

Fără a mai lungi povestea statalității Geției credem că despre Boerebistas şi performanţele sale politico-militare se pot spune următoarele:

Boerebistas a existat, a fost un foarte interesant personaj al antichităţii sec. I î.Hr, a fost un mare rege – cel dintâi – dar nu singurul dintre regii din Geția, Illyria, Moesia, Panonia, Macedonia și Tracia! Deci din Geția, nu din Dacia, cum eronat se afirmă fără dovezi despre existența acestui regat !!!

Dacia nu a existat ca regat, ci doar ca provincie romană.

A stăpânit tot teritoriul din sudul Dunării, dar şi teritorii de la nord de Dunăre din Ardeal și Moldova. Din aceste zone de nord îşi lansa atacurile asupra Traciei şi chiar a Macedoniei. Este adevărat că nu ştim cât de mult a stăpânit la nord de Dunăre, dar este incert că avea sub ascultare zonele din nordul Carpaților sau dincolo de Nistru.

De ce au dat romanii denumirea de Dacia, provinciei ocupate la nord de Dunăre este iar un subiect pe care putem specula. În primul rând că romanii s’au luptat îndeosebi cu Daci Balo, și nu cu toți geții.

Dacă teritoriul controlat de regele Daci Balo a fost cucerit, este cât se poate de logic ca romanii să creeze doar acolo o provincie, și nu peste teritoriile celorlalte triburi getice neimplicate în război. De aceea, Dacia, cel mai probabil preia numele lui Daci Balo, așa cum este întâlnit pe Tăblițele de la Sinaia. Sigur, romanii nu au spus coloniei Dacibalia, ci ”Dacia” mai simplu și ”daci”, geților cuceriți.

În poza de mai sus, am localizat cu roșu siclam, teritoriul controlat de Confreria războinicilor lui Daci Balo, teritoriu care va deveni mai târziu colonia Dacia Romană.

Faptul că Buerebistas este recunoscut drept mare rege printre regii Traciei îl plasează ca personalitate politico-militară puternică între Dunăre şi M-ţii Haemus (Balcani). Din cetățile sale din zona Dunării ataca Buerebistas provinciile romane Tracia şi Macedonia, și cel mai probabil nu de undeva din zona transilvană, ceea ce ar fi fost o îngreunare nu doar militară, dar şi logistică.

Boerebistas era un mare rege între regii Geției rămaşi în afara orbitei şi ocupaţiei romane din Tracia. Din aceste zone şi’a lansat atacurile şi asupra celţilor. Este vorba despre celţii amestecaţi sau nu cu ilirii (zona de nord, nord-est a Serbiei de astăzi, sau / şi sudul Ungariei de astăzi Pannonia). Acolo se plasau la vremea sa tauriscii şi boii, nu în zona transilvană unde geto-celţii au conviețuit nestingheriţi în prezenţa geților carpatici.

Informaţia potrivit căreia Boerebistas s’a amestecat în problemele politice ale statului roman este sigură. Ambasada sa la Cneius Pompeius, de asemenea. Probabil că de aici a pornit şi ideea potrivit căreia Caesar ar fi dorit să intreprindă o expediţie getică, cu intenţia de a’l pedepsi pe cel care s’a aliat cu inamicul său, Cnaeius Pompeius.

Niciun singur autor care pledează pentru existenţa statalităţii la geți nu a putut să demonstreze de unde a pornit puterea lui Boerebistas, cum i’a adus ”sub ascultare” pe ceilalţi geţi, ca să nu mai pomenim de comunităţile de geto-celţi din zona intracarpatică, pe bastarnii din Moldova, ori pe sarmaţii (sarmo-geții roxolani) din zona de nord a Dobrogei şi sudul Basarabiei. După cum nu s’a putut susţine nici măcar ideea unui centru de putere în Munţii Orăştiei. Se ştie, şi încă de multă vreme, că cetăţile şi centrul de la Sarmizegetusa sunt posterioare activităţii lui Buerebistas cu cel puţin 80 de ani.

Ce rămâne?

În mod cert că Burebista a fost un personaj, o personalitate importantă a vremii sale, un ”rege” care a avut un anume rol în evenimentele din zona Balcanilor pe timpul războaielor civile de la Roma (din anii 80 î.Hr şi până prin 44 î.Hr), iar acesta și’a exercitat influența asupra a mari întinderi în jurul Carpaților, dar mai cu seamă la sudul Dunării până la granițele cu imperiul roman care se extindea permanent.

A încercat să’şi impună voinţa pe un teritoriu pe care, probabil, intraseră triburi celtice şi îi creau anumite probleme. Nici vorbă însă de crearea unui stat, cu atât mai puţin unul centralizat ! Activitatea sa l’a adus în centrul atenţiei politicii romane, Cnaeius Pompeius dorindu’l ca aliat în războiul contra lui C.I. Caesar.

Problemele identificării populațiilor antice, folosind sursele scrise. De ce spunem geto-daci? Nu pare ciudat?

Utilizarea unui nume compus pentru a denomina o populație, antică sau modernă, este, în general, un fenomen relativ rar, dar nu nemaiîntâlnit. Spre exemplu, în secolul V d.Hr., în Marea Britanie, întâlnim noii veniți anglo-saxoni.

Dar cum am ajuns în România să folosim termenul de geto-daci?

Numele folosite astăzi pentru a face referire la diferite populații care au ocupat Europa în epoca fierului provin din texte latine sau grecești. Populațiile din Europa temperată și de nord nu foloseau scrisul, sau folosirea lui era extrem de restrânsă. De aceea, informațiile pe care le avem cu privire la numele acestor populații sunt externe și provin, în marea lor majoritate, din zona mediteraneeană.

O asemenea situație creează probleme cercetătorilor fiindcă, în fapt, nu cunoaștem ce termeni foloseau pentru a se identifica ei înșiși oamenii din diferitele zone ale Europei temperate și de nord. La aceasta se adaugă și dificultatea localizării unor populații, având în vedere natura limitată a cunoștințelor geografice din perioada respectivă, precum și reperele vagi care sunt folosite în această privință.

Astfel, atunci când folosim surse antice pentru a numi populațiile dintr’o mare parte a Europei este ca și cum ne’am baza pe cunoștințele unui învățător primar din America de Nord pentru a numi și localiza numeroasele grupuri etnice din Africa, fără atlas sau Wikipedia! Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ignorăm scrierile autorilor antici, însă trebuie să folosim informațiile pe care ni le transmit cu mare circumspecție.

De la geți la geto-daci

Pentru perioada antică nu avem nicio sursă care să folosească termenul geto-daci. Așadar, nu avem de ce să ne referim la geți prin sintagma geto-daci.

Avem, în schimb, destui autori care utilizează geți sau daci pentru a face referire la populații din zona bazinului carpatic. În general, numele geți apare cu predilecție în sursele grecești, în timp ce termenul daci se găsește mai adesea în cele latine. Cea mai veche mențiune a termenului get o găsim în secolul V î.Hr. la Sofocle, în tragedia Triptolem; unul dintre personajele sale, Charnabon, este menționat ca domnind peste geți. De cealaltă parte, termenul ”daci” este folosit mai târziu, prima oară fiind abia în secolul I î.Hr., în lucrarea lui Caesar, De Bello Gallico.

Cum am ajuns la geto-daci, atunci?

Termenul geto-daci este o construcție modernă a istoricilor. Deci, este complet artificială. Ea se bazează în principal pe citatul redat mai sus din Geografia lui Strabon (VII.3.13), unde autorul menționează că geții și ”dacii” vorbesc aceeași limbă. Având în vedere că adesea apartenența la un popor este legată de folosirea aceleiași limbi, s’ar putea trage concluzia că geții și ”dacii” sunt unii și aceeași, de unde etnonimul geto-daci.

Însă lucrurile nu sunt atât de clare. Aceeași limbă nu însemnă neapărat același grup etnic, cel puțin nu la Zoe Petre într’o analiză a surselor literare (Practica Nemuririi, 2002) unde argumentează în mod convingător că există o ambiguitate în textele antice cu privire la geți și ”daci”. În timp ce unele scrieri sugerează o identificare a geților cu dacii, altele par să indice populații distincte. În plus, limba și identitatea etnică nu sunt întotdeauna în corelație directă. Avem cazuri, inclusiv în zilele noastre, unde aceeași limbă este folosită de grupuri etnice distincte, spre exemplu valonii și francezii, ambele grupuri vorbind franceza.

De asemenea, sunt situații când în cadrul aceluiași grup etnic sunt utilizate limbi diferite, precum rusa sau ucraineana în cazul cazacilor. În plus, două sau mai multe grupuri etnice pot să dezvolte, în timp, o identitate comună sau un popor se poate diviza la un moment dat în mai multe etnii. Nu putem ști în ce măsură astfel de situații se întâlneau și în perioada antică.

Totuși, studii etnografice asupra diferitelor populații care par să’și fi păstrat, în mare, organizarea tradițională, situate, cu precădere, în Africa, Asia de Sud-Est sau Polinezia, susțin adesea un scenariu similar.

În aceste condiții, ce alte indicii avem că, la sfârșitul epocii fierului, aproximativ două mii de ani în trecut, spațiul carpatic a fost locuit de un singur popor? Folosirea acelorași vase într’un areal nu garantează că vorbim de același popor.

Argumentul arheologic cel mai des întâlnit este că avem o unitate în ceea ce privește cultura materială, însemnând că oamenii foloseau aceleași tipuri de obiecte: aceleași tipuri de oale, străchini sau alte vase ceramice, aceleaşi tipuri de bijuterii, de armament etc. În fapt, avem ceva varietate în ceea ce privește obiectele întâlnite.

Chiar dacă ignorăm varietatea formelor și acceptăm ideea unei unități în ceea ce privește cultura materială, acest lucru nu poate fi folosit pentru a argumenta existența unui popor unitar. Ceea ce contează în această privința sunt elementele de natură culturală, obiceiurile, tradițiile.

Pentru a face o analogie cu ziua de astăzi, catalanii, bretonii și ardelenii folosesc, în marea lor majoritate, obiecte identice sau foarte similare. Se îmbracă în mare la fel, folosesc farfurii, căni și tigăi similare, majoritatea făcute în China. În schimb au obiceiuri diferite și cu siguranță se consideră ca fiind etnic diferiți.

Drept urmare, este cazul să nu mai presupunem o unitate a populației la sfârșitul epocii fierului și, în schimb, să ne punem cu seriozitate o întrebare în acest sens. Era bazinul carpatic locuit acum aproximativ două mii de ani de oameni ce se considerau ca făcând parte din același grup etnic?

Viața de zi cu zi și identitatea etnică la sfârșitul epocii fierului

Mai întâi, cu siguranță că majoritatea oamenilor din perioada respectivă să nu fi fost preocupați de natura identității lor etnice, aspect care persistă și pe perioada medievală până târziu în epoca modernă. Trebuie să ne imaginăm că viața multora era grea, oamenii erau concentrați aproape exclusiv asupra nevoilor zilnice. Activitatea lor se desfășura pe un areal restrâns deoarece călătoria era periculoasă și anevoioasă cu mijloacele de transport ale timpului și în lipsa infrastructurii.

Cei mai mulți oameni trăiau în comunități mici, rurale și aveau foarte puțin contact în afara acestora. Apartenența la astfel de grupuri mici era probabil cel mai important element identitar. Acest fenomen îl întâlnim și în Europa până târziu în Evul Mediu sau chiar în epoca modernă, până când centralizarea statală și dezvoltarea infrastructurii au condus la un contact mult mai strâns între locuitorii aceluiași stat.

De aceea, oamenii din bazinul carpatic probabil se identificau arareori în epoca fierului folosind etnonime precum daci, geți sau orice alt astfel de termen. Pare mai verosimil că o persoană din perioada respectivă ar fi spus, în viața de zi cu zi, că este X a(l) lui Z din satul de la poalele dealului.

Cu toate acestea, în Tăblițele de la Sinaia ne rămân câteva indicii prețioase legate de etnicitatea geților, denumirea Regatului Getyo (Geția), dar și a Capitalei Sarmi Getuzo.

Mai multe aici: TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și totuși existau unele contacte în afara acestor grupuri locale. Asemenea contacte se puteau petrece în cadrul diferitelor evenimente de natură economică, să zicem un târg, sau cu ocazia unor festivități religioase sau de altă natură, cum pare să fi fost cazul la Măgura Moigradului. Însă și astfel de reuniuni erau probabil limitate numai la comunitățile dintr’un areal geografic destul de restrâns, ținând cont că timpul necesar pentru a străbate distanțe mai mari de câțiva kilometri trebuie măsurat în zile. Astfel de întâlniri, în funcție de regularitatea lor, aduceau mici comunități cu obiceiuri similare în contact și contribuiau la dezvoltarea unei identități de grup mai extinsă.

La acestea se adaugă rapoartele cu indivizi proveniți din comunități mai îndepărtate. Ținând cont de numeroasele texte antice ce menționează lideri politici din bazinul carpatic, cât și de existența unor centre de putere destul de mari, în special în Munții Orăștiei, dar și pe valea Siretului sau a Argeșului, prezența unor formațiuni politice destul de mari pentru perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr. nu poate fi pusă la îndoială.

Totuși, în niciun caz nu putem să comparam organizarea acestora cu cea a unui stat centralizat. Contactul diferitelor comunități locale cu membri ai administrației acestor formațiuni politice era probabil extrem de limitat. Se poate, însă, ca existența unor astfel de state incipiente să fi contribuit, în timp, la coagularea unui simț de apartenență la un grup de mai mare anvergură.

Nu trebuie să uităm de activitatea negustorilor. Mulți dintre aceștia călătoreau distanțe considerabile și astfel puteau proveni din comunități foarte îndepărtate. Astfel de indivizi s’ar fi oprit, în principal, în așezările de dimensiuni mai mari, însă se poate ca, în cadrul diferitelor târguri, oamenii adunați din diferite mici comunități să fi venit sporadic în contact cu astfel de comercianți. În aceste cazuri, cu siguranță ar fi observat diferențe culturale importante, ceea ce se poate să’i fi făcut conștienți de apartenența la un grup cultural din care negustorul nu făcea parte.

Pentru sfârșitul epocii fierului, avem identificate și o serie de așezări unde erau concentrați un număr destul de mare de oameni. La nivelul actual de cunoștințe, putem spune cu certitudine că, la o serie de situri din Munții Orăștiei, de pe valea Mureșului, a Siretului și nu numai, numărul locuitorilor se putea ridica la câteva sute, iar, în unele cazuri (în principal, Sarmizegetusa Regia), chiar la câteva mii.

În aceste locuri putem vorbi de existența unor identități comunitare la o scară mai mare. În plus, astfel de așezări jucau un important rol comercial, administrativ și militar, astfel încât contactele locuitorilor acestor situri se puteau întinde pe distanţe mult mai mari.

În astfel de mari așezări este probabil ca deosebirile de natură socială să fi jucat un rol semnificativ. Avem destule dovezi arheologice, precum și texte antice, care sugerează existența unor diferențieri sociale importante în secolele I î.Hr. – I d.Hr. în bazinul carpatic. Este foarte posibil să avem un sistem cel puțin bipartit, cu o elită aristocratică și oameni obișnuiți. În astfel de sisteme, membri ai elitelor se pot simți, din punct de vedere identitar, mai apropiați de elitele dintr’un loc îndepărtat decât de oamenii obișnuiți situați în imediata apropiere.

Spre exemplu, în timpul Războiului de o sută de ani, nobilii din Franța și Anglia erau mai asemănători între ei decât erau un nobil de țăranii care munceau pe domeniul său. Bineînțeles, asta nu înseamnă că avem neapărat aceeași situație în epoca fierului.

Revenim acum la întrebarea cu privire la identitatea etnică a locuitorilor la sfârșitul epocii fierului. Putem vorbi de un grup etnic unitar în bazinul carpatic pe baza dovezilor arheologice?

Am încercat să răspundem la această întrebare în ultimii ani pornind de la dovezile funerare, având în vedere că modul în care o populație își tratează morții este o caracteristică profund înrădăcinată în valorile culturale ale unui grup.

Analiza mormintelor relevă tradiții funerare diferite

Când strângem la un loc dovezile funerare din secolele II î.Hr. – I d.Hr. din bazinul carpatic, obținem aproximativ 360 de indivizi. Este un număr surprinzător de mic pentru o perioadă de trei sute de ani, ținând cont că discutăm despre un areal deloc restrâns și că știm, cu siguranță, că mulți oameni au trăit (și murit!) în acest teritoriu. Numărul mic de morminte se datorează practicării unor obiceiuri funerare care nu lasă nicio dovadă arheologică, în paralel cu inhumația și incinerația.

Această situație o întâlnim nu doar în bazinul carpatic, ci, cu unele excepții, în marea majoritate a Europei temperate după anul 200 î.Hr., precum și în alte perioade din preistorie. Acest lucru nu înseamnă că toți acești oameni își înmormântau morții într’un mod similar, ci pur și simplu că nu avem informații.

Dar ce ne spun cele 360 de morminte?

Comparând modul în care corpul a fost tratat, locul acestor descoperiri funerare și obiectele depuse alături de corp observăm că mormintele pot fi împărțite, în mare, în două grupări clar diferențiate. Una dintre ele este situată, cu predilecție, în vestul, sau sud-vestul bazinului carpatic, urmând, în mare, linia Oltului, iar cealaltă se află la est de același râu. În unele areale, în special pe valea Mureșului, în sud-vestul Transilvaniei, morminte din cele două grupări pot fi întâlnite în relativă apropiere unul de altul, dar acest lucru pare mai degrabă a fi o excepție.

Diferențele dintre cele două grupări sunt majore, atât din punct de vedere al ritului funerar, cât și în ceea ce privește obiectele depuse alături de corp. Spre exemplu, în gruparea vestică, incinerația este ritul dominant, în timp ce, în cea estică, inhumația este folosită, cu puține excepții, în mod exclusiv.

De asemenea, în gruparea vestică, armele ocupă un rol central în inventarul funerar, dar în cea estică ele sunt practic absente. Nu în ultimul rând, elementele de port și bijuteriile depuse în mormintele aparținând celor două grupări sunt aproape în totalitate diferite.

În lumina acestei analize, se pare că ne aflăm în fața a două tradiții culturale distincte în ceea ce privește modul în care anumiți indivizi erau înmormântați. Comunitățile care practicau aceste tradiții par a se fi amestecat rar, preferând să ocupe areale diferite, ceea ce sugerează dacă nu o dorință reală de diferențiere, cel puțin tradiții diferite. Este interesant că în sud-vestul Transilvaniei interacțiunea pare să fi fost mai puternică, mai ales că în apropiere de această zonă întâlnim marile așezări din Munții Orăștiei, care stau la baza regatelor din secolele I î.Hr. – I d.Hr., ce includ regiuni ocupate de ambele grupări.

De la unitate la inegalitate. O interpretare surprinzătoare

Când interpretăm aceste rezultate în lumina cunoștințelor precedente despre bazinul carpatic la sfârșitul epocii fierului obținem o imagine cel puțin interesantă. Este posibil că, acum două mii de ani, pe teritoriul României nu aveam un grup etnic unitar, ci mai degrabă două populații aflate într’un raport de complementaritate. Dar aceasta nu era o relație pe picior de egalitate, ci una profund dominată de una dintre părți, de războinicii din vest.

Cum ajungem la o astfel de concluzie?

Analiza mormintelor datate la sfârșitul epocii fierului indică existența a două grupuri culturale, însă pare probabil ca, începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr., si poate chiar începând cu sfârșitul secolului II î.Hr., contactele dintre membrii celor două grupuri să fi căpătat o nouă dimensiune. Mormintele întâlnite în grupa vestică includ în general multe arme. Cercetări anterioare au indicat existența unor grupuri de războinici foarte activi în zona Porților de Fier, nord-vestul Bulgariei și sud-vestul Olteniei, care adesea făceau incursiuni de jaf în zona sudică a Balcanilor, pe parcursul secolului II î.Hr.

În aceeași perioadă, conform unor cercetători, o parte dintre acești războinici par să fi trecut munții în sud-vestul Transilvaniei, preluând controlul asupra regiunii și punând bazele unui important centru de putere. Se poate ca din acest grup de războinici, originar din grupul cultural vestic, să fi făcut parte liderii politici ulteriori ai regiunii, precum Burebista, cunoscuți prin sursele scrise. Pe parcursul secolului I î.Hr., teritoriul controlat de acest centru se extinde, acaparând o mare parte a arealului în care viețuiau comunități aparținând grupului cultural estic. Astfel, folosind probabil cu precădere forța armată, liderii militari proveniți din grupul cultural de la vest de Olt se instalează drept conducători, drept elite, în mare parte a teritoriului actual al României.

Sunt și alte câteva elemente care susțin un astfel de scenariu. Poate cel mai elocvent este reforma religioasă, făcută de Deceneu și Burebista, cândva în prima jumătate a secolului I î.Hr. Această reformă este paralelă cu extinderea masivă a teritoriului controlat de războinicii din grupul cultural vestic. Reforma vine cu noi tipuri de temple, care adesea par să fie în strânsă legătură cu elemente de tip militar.

Conform lui Strabon (Geografia, VII.3.11), un alt factor important al noii credințe pare să fi fost supunerea față de conducători. De asemenea, dacă ne putem baza pe informațiile primite de la Iordanes (Getica, XI.71-72), Deceneu ar fi împărțit societatea în două. Pe de o parte, grosul populației, iar pe de cealaltă parte, nobili, conducătorii și preoții. Religia a fost una dintre uneltele folosite de noile căpetenii pentru a menține controlul asupra populației, care probabil împărtășea credințe diferite, de unde nevoia unei reforme.

Noua religie legitima controlul unei elite războinice, în mare parte străină, asupra vastului areal stăpânit de ei. În acest fel înțelegem de ce, după cucerirea romană, templele similare celor de la Sarmizegetusa Regia dispar cu rapiditate nu numai din regiunile controlate de administrația și armata romană, ci și din zonele situate mult în afara stăpânirii romane. Odată ce centrul de putere din Munții Orăștiei dispare, nu mai exista fundamentul militar și ideologic necesar pentru a susține existența templelor și a practicilor religioase afiliate lor.

Diviziunea spațiului carpatic, într’o arie estică și una vestică, este consemnată și în sursele scrise, din nou la Strabon (Geografia, VII.3.12). Acesta menționează că din timpuri vechi teritoriul a fost împărțit într’o regiune vestică, locuită de daci, și una estică, locuită de geți. Nu putem trage de aici imediat concluzia că cele două grupuri culturale identificate prin analiza practicilor funerare corespund într’adevăr dacilor, în vest, și geților, în est. Însă cele doua elemente par să coroboreze destul de bine.

Cucerirea romană ascunde și ultimele urme ale diferențelor dintre daci și geți

În cele din urmă, această coabitare neegalitară dintre presupușii daci și geți ia sfârșit, sau este profund dereglată, de cucerirea romană în anul 106 d.Hr. Regatul învins de Traian era un regat dacic prin faptul că era condus de o elită ce ori se identifica, ori era identificată de cuceritori prin acest nume, DACI BALO.

Având în vedere că nobilimea este pătura socială cu care administrația romană ar fi venit în contact prin excelență, nu este surprinzător că acest termen a fost extins asupra locuitorilor întregului teritoriu și că a fost folosit pentru a denomina noua provincie.

În concluzie, pare puțin posibil ca spațiul carpatic să fi fost locuit de un grup etnic unitar la sfârșitul epocii fierului. Marea majoritatea a oamenilor se identificau aproape exclusiv la un nivel local, prin familie și comunitatea rurală din care făceau parte. Numele de natură etnică nu le’ar fi spus prea mult. La nivel macro, două grupuri culturale mari par să se fi conturat, separând bazinul carpatic într’o zonă vestică și una estică, care, după spusele lui Strabon, ar corespunde dacilor, la vest, și geților, la est. Dar, acestea două nu sunt în final decât două etnonime seci, care nu definesc cu prisosință două popoare diferite structural.

Pe parcursul secolelor I î.Hr. – I d.Hr., o mare parte a acestui spațiu este adusă sub stăpânirea unui centru de putere controlat probabil de o elită războinică getică din zonele vestice considerate ca fiind ”dacice”, ce reușește să se impună asupra comunităților getice din est. În aceste condiții, singurul mod în care putem folosi cuvântul geto-daci este pentru a descrie o coabitare neegalitară între două populații cu tradiții culturale, cel puțin în parte, diferite la sfârșitul epocii fierului.

Dar, oricât am încerca să diferențiem mai cu seamă forțat, cultural, funerar, lingvistic populațiile getice din Carpați, originea comună a acestora nu comportă dubii. Indiferent cum erau numiți geții de pe ambii versanții ai Carpaților aceștia au aceiași obârșie genetică, drept dovadă că aceștia erau frați nu doar între ei, ci și cu celții migrați mai în vest, trăitori îndeosebi în Alpi, cei cu care în mii de ani ajunseseră să se deosebească și mai mult.

Istoria însăși ne dă fără echivoc, întâietatea geților. Dacă au existat daci cu adevărat în istorie separat de geți, aceștia oricum erau doar o mlădiță a geților.

Mai curând au apărut românii din geți, decât au existat ”daci” separat de geți !

Tăblițele de la Sinaia pomenesc de davo-geto, deci Geții Davelor. Aici, vorbim de rigurozitate în a identifica endonimul străvechi al neamului. Dacă dacii erau locuitorii davelor, atunci ”cetățenii” cetăților nu definesc etnonimul neamului străbun.

E ca și cum ai spune azi că săteni sau orășeni sunt etnii.

Referințe bibliografice:

Strabon, Geografia. Vol. 1. Tradusă de H. C. Hamilton și W. Falconer. Ediția electronică Project Guttenberg, 2014. Accesibilă la:

http://www.gutenberg.org/files/44884/44884-h/44884-h.htm.

Iordanes, Getica. The Origin and deeds of the Goths. Tradusă de C. C. Mierow. Princeton: Princeton University Press, 1908. Accesibilă la: http://people.ucalgary.ca/~vandersp/Courses/texts/jordgeti.html

Cătălin Nicolae Popa, Cercetător Postdoctoral, Excellence Cluster Topoi, Freie Universität Berlin, Germania

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

TRĂDĂRILE NOBILILOR, ACTE CONTROVERSATE DIN ISTORIA GETO-ROMÂNILOR

 

Cucerirea Geției lui Daci Balo (Decebalus) a marcat acest teritoriu şi populația în mod decisiv, până la sfârșitul veacurilor. Noi spunem în bine, pentru că istoria a lucrat în cicluri lungi, românii de azi fiind acel altoi sălbatic care întărește vița getică nobilă, făcând’o de nerăpus.

Mai mult, aceasta cucerire a favorizat răspândirea creștinismului în spațiul autohton: să ne gândim cum, o populație getică, de o extremă religiozitate – pietatea românilor fiind de genă getică – şi’ar fi părăsit zeii care i’au adus o victorie în fața lui Traian şi a Imperiului. Foarte greu, şi foarte târziu, cu multe generații pierdute, chiar dacă Adevărul câștigă în final întotdeauna.

Vom rememora ultimele clipe ale Geției şi ale lui Daci Balo, aşa cum le ştim de pe Columnă şi sursele adiacente, din care avem multe de învățat pentru istorie. A exploata filozofic importanța cuceririi Geției lui Daci Balo cum o fac romaniștii și latiniștii, care au exploatat doar așa-zisul avantaj adus de civilizația Romei, negând’o nepermis pe cea getică de către niște așa-ziși cercetători care au pretenții de oameni de știință.

Orice lucrare minimală care se ocupă de strămoșii românilor nu poate nega eroii şi civilizația getică, dimpotrivă, trebuie cu orice preț a’i pune în valoare, deoarece sunt strămoșii noștri primordiali, și nu doar ai românilor, pentru că asta neagă orice lucrare oficială, ci ai tuturor europenilor.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală (se pare că nici nu vrem, marile descoperiri sunt întâmplătoare, din glasul pământului), are loc un ultim consiliu de război al geților lui Daci Balo.

Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Se aplică probabil, constrânsă de autoritate, opinia Regelui, dar tensiunile cu nobilii geți de la începutul războiului, ating aici limita superioară.

Geții dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea – mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită. Mai rămâne în cetate doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică Zeii la care slujeau, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor.

Urmează acum una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într’un act de libație unitar de un dramatism cutremurător.

Romanii (Traian), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s’ar traduce aici în cca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.

Columna arată incendierea incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia de către apărători: se pot identifica cele 7 temple vizibile şi azi.

Cel puțin asta ne arată Columna, dar noi nu știm această istorie din alte documente, și dacă romanii nu cumva se spală pe mâini de crimele și distrugerile produse chiar de ei, prin aruncarea răspunderii în curtea geților.

Dar să continuăm interpretarea scenelor de pe Columnă așa cum o prezintă romanii:

După incendierea sanctuarelor, geții și’ar fi abandonat capitala. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Daci Balo, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l’a părăsit nicio clipă.

În jurul lui Daci Balo combatanții sunt comati, confirmând ceea ce bănuiam şi se bănuie sau se încearcă a se prezenta, că cei mai mulți nobili trădaseră:

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman Hadrian, în timpul războaielor getice general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar nu știm cât de reală:

”Când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor.”

Sinuciderea colectivă

În cetate rămân doar preoții şi unii nobili care urmează actul libației. Nu ar fi vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă și în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa Regia fiind trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr’un vas similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștanțat cu ”Decebalus per Scorilo”.

Citește și:   DECEBALUS…PER SCORILO

Pentru cei supărați pe geți (sau pe ”daci”) refuzând’le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură getică întră în mormânt (au fost și Costești, Fețele Albe, șamd) prin ”uciderea” lor scriptică.

Era nevoie pentru teoria lor latinistă ca geții să dispară !

Fiind o cultură ezoterică, un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați, aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația getică – foarte spiritualizată.

Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru meteorologie, astronomie, astrologie şi geometrie, realizarea acestora având un fundament filozofic şi tehnic bine organizat, nu puteau fi instinctiv-intuitive. E utilă şi o comparație cu preoții celți, druizii, cu influență în spațiul transilvan, despre care știm de la Caesar că îşi păstrau tainele şi știința, exclusiv în formă orală.

Deși avem lăsate și în scris destule ipostaze din istoria locală antică: Tăblițele de aur de la Sinaia în copii pe plumb.

După o ultimă încercare nereușită de cucerire a unor fortificații romane, Daci Balo se retrage spre nord de unde putea organiza o replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un comandant ca Traian știe că sosirea iernii cu Daci Balo viu și armata romană încă în Geția, putea însemna complicații majore în ecuația războiului.

Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Geția, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice – în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record, principala armă cu care au cucerit romanii Geția, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori.

De cealaltă parte, nobilii geți, ce nu au agreat din prima clipă al doilea război – mulți dintre ei trecând de parte dușmanului înainte de începerea lui, trebuiau acum să susțină material nu doar armata getică, în retragere, dar și cea romană – nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100.000 de oameni, văzându’și confortul, existența și pozițiile compromise.

Interesele converg, pe fondul tensiunilor din tabăra getică şi probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili din jurul lui Daci Balo trădează.

Acum intrăm pe un teren aparent fragil și speculatoriu, Tăblițele de la Sinaia totuși, par să confirme scenele de pe Columnă. Tăblițele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într’o societate bine structurată, unde Regele Daci Balo avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea sa. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

”Diegis puse coroană războiului” spun Tăblițele de plumb, foste de aur, și nu avem motive să nu le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era un apropiat de romani, cu multe ”relații” în imperiu.

Tăblițele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate oficial, adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l’a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile. A fi considerate în continuare o glumă sau un fals a unui mare erudit (de exemplu: Hașdeu) e o imposibilitate, conțin informații ce nu erau cunoscute în sec. XIX când au fost descoperite.

Getyo (Geția) se numea Regatul lui Daci Balo (Tăblițele de la Sinaia)

Citește și:   TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

CUM ÎI SPUNEAU GEȚII LUI DECEBAL? DACI BALO (Tăblița 6)

De la supranumele lui Daci Balo se trage cel mai probabil și denumirea coloniei Dacia Traiana (Dacia Porolissensis, Dacia Superior Apulensis, Dacia Inferior Malvensis) apoi pentru Dacia Felix, Dacia Mediterranea sau Dacia Ripensis, ultimele două după retragerea Daciei Romane în sudul Dunării de către Aurelian în anii 260-270 d.Hr.

De asemenea, una din versiunile cu privire la originea unuia din etnonimele geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, căruia i s’a dat semnificația ”lup”. Numele Daoi, un cuvânt elinesc, sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate vine din dialectul geto-frigian de la cuvântul daos.

Dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”daos”, ”daoi”, ”davi” sau ”daci”, acestea sunt etnonime străine precum era și ”vlah” mai târziu,  exonime latine rămase de la romani prin latinizarea termenilor getici sau geto-frigieni.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi Daoi, se reduc la epitetul Dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Mai cunoaștem că existau în sudul Dunării tribul Diilor sau Dailor din sudul Munților Haemus (Balcani). De asemenea, Daoi era un mare trib al geților la Marea Caspică, devenit în latină Dahae.

Dar, indiferent cât de departe am căuta etimologia etnonimului ”Daci”, el este mai autohton decât am crede. Davi, sau davo-geți pentru geții davelor carpatice sunt cele mai potrivite etnonime, sau chiar geții ”daci” ai lui Daci Balo pentru supușii din Regatul său, sau pentru adepții confreriei sale de războinici geți.

Autentificând aceste Tăblițe de la Sinaia, nu doar că vom căpăta un mare tezaur despre strămoșii noștri, dar vom avea o importantă sursă istorică despre isprăvile lor, etimologii pentru lexicul românesc, zeii geților sau numele originale ale marilor regi sau războinici din antichitatea acestor meleaguri.

Politica lui Daci Balo devenise contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată, ispita confortului personal depășea pentru mulți sensul istoric la războiului, situație reprodusă de acum cu obstinație în istoria noastră, marile momente ale țării fiind când marii boieri / aristocrați au depășit’o.

Logica imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a’și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.

Acum, aventurile războinice ale regelui get Daci Balo trebuiau oprite. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal – probabil tot la indicația nobililor, pentru ai îmbuna pe romani (să nu uităm marile tezaure descoperite ulterior cuceriri romane), Diegis și conjurații speră că romanii se vor retrage o dată ce Daci Balo e eliminat, lăsând o Geție vasală Romei, cu marele ei comori (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale.

Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis.

Urmează marea trădare, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gărzii sale.

Marea Trădare: Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Daci Balo și suitei sale.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la geți. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Gestul perfid al fratricidului şi al nobililor geți e eficient, cavaleria romană îl ajunge pe Daci Balo rapid şi neaşteptat, foarte aproape de locul unde, ”Rex Daciae” de mai târziu, Horea, era prins, de asemenea, tot prin trădarea propriilor frați.

Sinuciderea Regelui, singura cale posibilă. Acum, Daci Balo, e îngenuncheat, dar dacă l’am ridica în picioare, am vedea o mărime de titan în comparație cu cei din jurul său.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile getice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal ras din temelii, Getyo (Geția) transformată în provincia romană Dacia (probabil de la numele lui Daci Balo), iar marea civilizație getică uitată sau făcută intenționat uitată în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat strămoșii, fie ei cu bune sau cu rele.

Subsecvent blestemului regal, marea aristocrație getică, emblematică şi simbolică pentru acest pământ, de mii de ani, dispare literalmente, lăsând ca spiritualitatea şi cultura din care s’au format şi îşi trage seva acest pământ, pentru multe secole, să fie de sorginte folclorică purtată peste timp de talpa țării, țăranii.

Daci Balo moare pe 9 sau 10 august 106, moment ce marchează finalul războiului, urmând o aparentă capitulare a geților legați de Regele lor. Desigur, cei  mai mulți geți au trecut Carpații în est sau în nord la ceilalți frați geți, numiți de istorie GEȚII LIBERI, sau pomeniți local ”celți”, ”sarmați”, ”scyți”, tyra-geți, carpi, costoboci, massa-geți, ”goți” etc.

Geția a devenit oficial, din 11 august 106, provincie romană cu numele de Dacia.

În ironia istoriei, exact peste 11 ani se stinge și Traian, iar în aceeași zi în care Daci Balo şi Traian trec în veșnicie, este omorât, tot prin trădare, Mihai Viteazul, primul unificator al vechii Geții, supranumit de contemporani săi străini, Malus Dacus (dacus erau numiți geții de către latini, cel mai probabil tot de la numele lui Daci Balo), inspirând, prin curajul neverosimil, viziunea și strategiile demne de marele său strămoș de la Sarmizegetusa Regia, aceeași teamă printre adversari.

După suita de trădători care au urmat lui Diegis de’a lungul timpului, ce continuă şi azi în formă agravantă, ne rugăm istoriei şi Cerului pentru un alt Malus Dacus, care să redea vechii Geții noblețea de odinioară.

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări?

De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și și au marcat soarta geto-românilor.

Sigur acest fapt era un laitmotiv al stăpânitorilor care preluau puterea din mâinile altora, rare fiind cazurile când o conducere de principat, regat sau imperiu nu ar fi fost preluată fără uneltiri, mașinațiuni de culise sau crime oribile. La fel de rare erau cazurile când trădarea venea de la oamenii simpli din popor.

Prăbușirea celui mai mare rege get: BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO)  – Burebista a avut loc prin asasinarea sa, sau cel puțin așa se vehiculează oficial fără nicio bază, pentru că nu există dovezi în sensul uciderii sale.

Din Tăblița 62 aflăm cum îi spuneau geții lui ”Burebista”: Boero Biseto

În vremea lui Boero Biseto, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul carpatic get, se pare denumit de geți Elieo (Tăblița 62) sau Helis, renumele mitic elinizat, a ajuns în culmea puterii și extinderii sale cu o conducere mutată mai târziu chiar în inima Carpaților. În urma victoriilor repurtate de acest mare rege, statul get – inițial cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră și dincolo de Nistru.

Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui get și, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul Elieo (Elio).

La puțin timp după aceea, tot unei conspirații i’a căzut victimă și Boero Biseto. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a’l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat getic s’a destrămat, spărgându’se în mai multe regate pe care cei care uneltiseră spre a’l doborî pe Boero Biseto și le’au împărțit între ei.

Citește despre asta aici:  CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Despre actul controversat al nobililor din vremea lui Daci Balo am relatat mai sus, așadar trecem la Vlad Țepeș care a fost trădat de propriul său frate.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456, cel care la rândul lui și’a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să’i ia domnia și a băgat spaima atât în susținătorii acestora, cât și în turci.

După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să’l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre.

După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S’a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l’a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat.

Țepeș s’a retras în Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a’i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n’a mai ajuns: i s’a pus capăt printr’o intrigă a inamicilor lui Țepeș, probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să’i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești.

Lui Matei Corvin i s’au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să’l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a’l ajuta pe Vlad Țepeș să’și recapete tronul uzurpat, l’a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și’a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a fost asasinat de cei care ar fi trebuit să’l apere.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că țara trecea atunci printr’o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți.

Timp de câțiva ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, să’și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i’a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane, pentru că așa erau vremurile.

Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l’a păstrat până în 1529.

Și aici i se incheie povestea – și totodata viata. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu:

”Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S’a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urată boierimea munteană din acea vreme.”

Petru Rareș a fost trădat tot de boieri.

Citește și:   VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Domn al Moldovei în doua rânduri, 1527-1538 și 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să’i unească pe români prin alipirea Ardealului cu sabia), a trecut de mai multe ori dintr’o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu’se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment.

În 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i’a fost favorabilă domnitorului.

I’a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le’a înapoiat regiunea Pocuția, care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni, pentru că Petru Rareș o ocupase în 1530.

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s’a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l’a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându’se de represaliile care s’ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l’au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s’au închinat lui Soliman.

Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei două bucăți zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. În urma planului său de extindere Moldova ieșind șifonată rău, Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal.

În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, și mersese personal la Constantinopol să’și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și’a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice, încercase să’i unească iar pe români prin cucerirea Ardealului, soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s’a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Cel Cumplit (sau Viteazul)

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându’i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler.

Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, când făcuse negoț cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i’au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i’a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situația politică era de așa natură, încât voievodul n’a putut găsi alți aliați decât cazacii zaporojeni – o populație din zona Nistrului – care i’au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de români moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l’au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari și români din Țara Românească.

Aceștia din urma doreau să’l înlăture pe Ioan Vodă pentru a’i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah, Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimisese pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să’i impiedice pe turci să treacă Dunarea și să’l țină la curent cu evoluția situației. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l’a înșelat pe domnitor: i’a spus că ajunsese prea târziu pentru a’i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.

Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s’a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n’ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându’i în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Constantin C. Giurescu, în Istoria romanilor spune că:

”Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcalabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului.”

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroși morți în ambele tabere, Ioan Vodă s’a retras pe un deal, în satul Roșcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Pașa, comandantul oștii turcești, cât și Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruța viața tuturor cazacilor și moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Voda a fost înjunghiat, apoi i s’a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăți. Ostașii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriți. Atât a valorat cuvântul turcilor.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta și palpitanta carieră voievodală a acestui prinț neobișnuit, apariție insolită în galeria domnitorilor care s’au perindat pe tronul Munteniei, s’a sfârșit cu o încercare de fugă. De scăpat a scapat cu viața, pentru moment, dar trădarea însoțitorilor săi – propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere – i’a retezat șansele de a recăpăta domnia.

Instalat pe tronul Țării Românesti în 1583, după ce câștigase „cursa” pentru domnie învingându’și potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel și’a început „mandatul” sub auspicii bune.

Și’a așezat curtea la Târgoviște, a investit în îmbunătațiri edilitare și înfrumusețări arhitecturale ale orașului, a adus cu el un suflu de Renaștere occidentală și totul părea să prevestească o epocă de liniște și progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care își cumpărase tronul l’au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepțiile sale moderne, occidentale și tradiționalismul boierilor autohtoni l’au facut să intre în conflict cu aceștia.

În 1585 – după mai puțin de doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și’a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i’au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis.

Câțiva ani mai tarziu, dupa ce evadase din închisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiția în favoarea fostului său inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambițioasa lui mama, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima mazilire, pentru a scăpa cu viața, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul și temutul voievod al celor trei țări românești

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei țări românești, iar această izbândă îl făcuse pe cat de celebru, pe atat de respectat în Europa. Cu atât mai tragica pare prăbușirea sa, cu cât a venit foarte curând dupa acest moment de glorie.

După opinia istoricului Constantin C. Giurescu:

”Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, dușmănia polonilor.”

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, stăpânitorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianță cu Mihai Viteazul în vederea apărării împotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, împăratul Rudolf a dat, inițial, ajutor militar voievodului în acțiunile acestuia de extindere a stăpânirii sale peste cele trei țări românești. Nu a vrut, însă, să’l recunoască drept domn al Ardealului, dorind să păstreze pentru sine acest teritoriu și să’i acorde lui Mihai Viteazul doar funcția de guvernator.

În 1601, după mai multe neînțelegeri și reconcilieri – de formă – cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeșii din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Și, aici, Mihai Viteazul a fost prins – și a devenit victimă – în jocul de interese al marilor puteri și al reprezentanților acestora.

Iată cum s’au succedat evenimentele, după descrierea aceluiași mare istoric citat mai sus:

”La Turda, Mihai hotărî să’și despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraș, spre a’și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însa pentru domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni, aceștia din urmă comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să’l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, să’l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „ești prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: „ba”, și dădu să pună mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușca, un al doilea îi străpunse pieptul, alții îl loviră cu halebardele.”

Și astfel, printr’un asasinat mârșav, s’a incheiat scurta și glorioasa carieră de domn și cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuși, în urmă, o imensă speranță: aceea cî unirea celor trei țări românești e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănită și de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie și tragica prăbușire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s’a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci – care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor – cei de care depindea mentinerea lui pe tron – si interesele Apusului crestin, care dorea să’și extinda influenta spre Rasarit.

Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reușit să mențină Țara Românească într’o stare de stabilitate politică remarcabila.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i’au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și’a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s’au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i’au grăbit căderea.

Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urma și îi făcuse să’l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să’l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i’au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia „pe viață”, n’au ezitat să’și încalce promisiunea: l’au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închisi. Turcii l’au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde’i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I’a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga:

”Ca o răsplată dumnezeiască, i’a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân.”

Trădați pentru răsplată, Horea, Cloșca și Crișan, nu au fost trădați de boieri, în Ardeal nobilimea fiind mai mult alogenă și nu românească, dar au sfârșit tragic pentru dârzimea cu care și’au urmărit revendicările politice. În acest caz, s’a dovedit că trădarea nu era doar un apanaj al păturii stăpânitoare, dimpotrivă era o meteahnă și la păturile de jos, dar pentru sume derizorii puse ca premiu, mai ales datorită stării sociale precare a poporului.

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s’a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați.

Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n’au putut fi capturați de autoritățile austriece altfel decât prin trădare. S’au găsit câțiva tărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austriac, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s’au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într’o colibă de crengi, în codrul ScoraGetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s’au năpustit asupra lor, i’au legat și apoi i’au predat autorităților.

Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr’o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crișan, care se sinucisese în inchisoare, a fost zdrobit în același fel.

Sacrificiul lor n’a fost, însă, zadarnic – un exemplu paradoxal de revoltă care, deși înfrântă, va aduce totuși, măcar în parte, schimbările pe care le’a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr’un act solemn datat 22 august și promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desființată iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n’ar fi trebuit să și’l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s’au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomana – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s’a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821.

Dorind să contribuie la eliberarea Țării Românești de sub apăsătoarea vasalitate față de Înalta Poartă otomană și să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrățișat idealurile Eteriei și a încheiat o întelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mișcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulțumirea populației românești.

Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – și Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcarii în Țara Românească, prevedea ca Ipsilanti – după ce trecuse prin Moldova și Muntenia – să iasă din țară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacție dură și o intervenție armată din partea turcilor.

Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător și un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr’un complot.

Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul îl numea deja ”domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul ”monstruos” şi transformarea ”voievodului unirii” în despot

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică – Monstruoasa Coaliție – , dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. ”Domnul Unirii”, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.

Cuza, înlăturat într’o singură noapte cu puşti şi tunuri:

”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor.”

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu’şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot.

Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l’a trădat pe Cuza.

I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza.

Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într’un final, seara reuşeşte să’l vadă pe Cuza şi’l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu’l ia în seamă şi’i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. Ideea unei revolte anti-cuziste este confirmată şi de Nae Orăşanu, omul său de încredere. Deşi Cuza nu era convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. Cuza este înlăturat brutal. Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i’au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l’a semnat imediat.

A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr’o minune să’şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s’au unit pentru prima dată în Istoria Modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Bucurie mare la abdicarea lui Cuza În Moldova, abdicarea lui Cuza a fost primită cu mare bucurie, arată mărturiile contemporanilor.

Iată cum descrie Radu Rosetti primirea veştii abdicării lui Cuza de propria sa familie. Mama acestuia primise telegrama prin care Cuza abdica.

”«Principele Cuza a abdicat», strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu’se pe baston. «Cuza a abdicat», strigă el. Iar mama ne citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceea ce alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani”, Radu Rosetti în lucrarea sa ”Amintiri din prima tinereţe.”

De altfel, sentimentul era general, fiindcă moldovenii simţeau, prin mutarea capitalei, că îşi pierduseră importanţa şi căzuseră pe plan secund. Un lucru pe care nu’l iertaseră lui Cuza. Sentimentul acesta de bucurie este descris în aproape toate zonele Principatelor.

Acesta era însufleţit în special de ideea alegerii unui principe străin. Specialiştii precizează că bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

”Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.

Totodată, cunoscută este reticenţa oamenilor din Dăbuleni, care credeau că noul principe străin le va lua pământurile, în timp ce locuitorii comunei Căiuţul chiar au semnat, cu degetul, că nu îl vor domn pe Carol I şi ca semn de solidaritate cu predecesorul său.

Simpatia ţăranilor a fost câştigată de Cuza, însă, cu preţul sacrificării domniei sale. Împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. De altfel, acest complot era pus la cale de câţiva ani. Practic, oamenii politici şi’au dat mâna pentru a’l răsturna pe Cuza. Liberalii radicali au fost în stare să facă pace cu rivalii lor de moarte, conservatorii, numai pentru a’l vedea pe Cuza plecat. Nemulţumirile existau în ambele tabere. Totodată, pe teritoriul Moldovei existau agenţi ruşi care încercau să agite spiritele şi să provoace o mişcare anti-unionistă.

Florin Constantiniu:

”În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s’a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a’l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.”

Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu era atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădeau tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate ”prea revoluţionare” ale lui Cuza. Totodată, viaţa personală a domnitorului, dar şi despotismul ultimilor ani de domnie au stârnit antipatii.

Prezenţa amantei „domneşti“, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu era văzute cu ochi buni.

Ilie Gorja în revista ”Agero”:

”După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l’a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti.”

Printre cei implicaţi în complotul îndreptat împotriva sa se aflau mari personalităţi ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp sau Ioan Cantacuzino. Totodată, Cuza a fost trădat şi de armată. Printre puţinii care i’au rămas fideli au fost prefectul Alexandru Beldiman, care a plâns când a aflat vestea abdicării.

Pentru toţi ciudată a fost apatia lui Alexandru Ioan Cuza.

Cum de nu aflase de complot şi mai ales de ce era atât de nepăsător la zvonuri?

Nicolae Şuţu, unul dintre comtemporani, spune că Alexandru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toţi cu dispreţ şi că s’a izolat alături de amanta sa. Totodată, se bănuieşte că domnitorul înţelegea necesitatea aducerii unui prinţ străin, dintr’o familie cu mare reputaţie la nivel european, şi că şi’ar fi pus singur problema abdicării.

Acesta i’a scris lui Napoleon al III-lea că ar vrea să abdice şi că să găsească un principe dintr’o casă conducătoare europeană să’l înlocuiască, aceasta fiind soluţia de a pune capăt luptei politice. Cert este că, în 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice. Cuza şi masonii Dincolo de motivele disecate şi prezentate de specialişti în mod oficial, există şi zvonuri privind implicarea masoneriei, atât în numirea, dar şi în abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Cuza ar fi fost unul dintre membrii importanţi ai lojii masonice «Steaua Dunării», lojă care l’ar fi propulsat ca domn, dar şi mai apoi l’ar fi dat jos de pe scena istoriei. De altfel, această variantă este infirmată de specialişti, printre care şi de academicianul Dan Berindei. Este confirmat însă faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja ”Steaua Dunării”, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”.

Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

Actul de la August 1944, de la București poate fi interpretat în două chei, în principal datorată poziției politice pe care se poziționează cel care invocă debarcarea lui Antonescu: Trădare sau Salvarea României de la un dezastru?

Citește și argumentele în cheia Salvării României:

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de’al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră ”linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați.

Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapida înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii puteau petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă, spun adepții ”trădării de la 23 August 1944”.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. Dintr’o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, iar data istorică devine 23.

Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende, Bătălia Moldovei, rămâne una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră.

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne’a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile Antoneștilor).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab.

Cu toate acestea, Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar.

Dovada telegramei?

Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu: ”(…) între altele a avut sugestia și i s’a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s’a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…).”

(Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »

(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor geți: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului, iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946).

Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Sigur, acesta poate fi un argument în favoarea celor care afirmă cu totul nefondat că Stalin nu și’ar fi instaurat oricum un zid al comunismului în Europa de Est, mai ales atunci când se uită complet Momentul Yalta …

Pentru noi consecințele ar fi fost oricum dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci, ”zgândăre’l pe rus și dai de mongol” spune un proverb, după ce au distrus Basarabia timp de 100 de ani au distrus în următorii ani 1947-1960 toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei).

Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii geți, deposedați de puterea politică, și’au dus mai departe, bogata și inefabila spiritualitate și folclorul unic în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republica falimentară la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut România a două la nivel mondial ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într’o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

Latiniștii insistă cu totul fals că acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce induce această amintire detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi de înger dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a fost de multe ori sport național în România de ieri, dar și de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat ”suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să repetăm cu obstinație – cum a făcut’o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă:

”Taina libertății nu’i alta decât curajul în fața morții.”

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și astăzi sunt români care nu’și cunosc strămoșii, iar despre strămoșii românilor, ar fi indicat să ne expimăm corect. Strămoșii noștri își spuneau GETO, adică Geții.
De aici a fost numit și Regatul GETYO, Geția sau Țara Geților, acela căruia romanii îi spuneau Terra Getarum.

Citește aici cum se numea Țara Geților:  GETYO, PATRIA DIVINĂ

Geții și’au numit capitala de suflet Sarmi-GETUZO cu etnonimul neamului nostru: GETUZO, cum am spune azi GETUȚII.

Pentru SARMI există 2 explicații plauzibile:

a. SARMIS, SARMIO, SIRMIU, sau SIRMOY BASILE cum apare pe o Tăbliță (foto de mai jos), regele zeificat al GEȚILOR

Citește aici despre Zeificarea Regelui Sirmio:  ZEIFICAREA LUI SIRMIO (TĂBLIȚA 8)

b. Frăția SARMO-GETUZO sau SARMO-GEȚII

Se știe de conviețuirea sarmo-geților sau sarmații (latinizat) cu geții din Carpați, și de războaiele duse de aceștia împotriva imperiului roman. Nu este exclus ca geții să’și fi numit triburile după propriul rege, iar în acest caz sarmații să devină ginta triburilor care l’au avut rege pe Sirmoy Basile.

În concluzie, nu mai avem motive de îndoială în această privință. Tăblițele de la Sinaia ne sunt un bun reper pentru acest subiect. Nu mai trebuie decât ca lingviștii, arheologii și istoricii să facă demersuri pentru a autentifica și interpreta integral, dar și de a descoperi noi artefacte care să reconfirme acest tezaur național, care sunt Tăblițele de la Sinaia, o adevărată Cronică a Geției.

GETYO, GETIO își numeau Regatul sau Țara Geților

GETO – Geții este neamul nostru, GETO repetându’se atât de des în Tăblițele de la Sinaia încât nu mai încape îndoială cum își spuneau Geții.

Sigur, exprimările scribilor în Tăblițe sunt diverse, Dabo-Geto fiind altă formă, dar aici nu trebuie uitat cum numeau Geții cetățile lor: Dave. Forma Dabo-Geto reprezentând Geții din Dave, cunoscând că geții nu trăiau doar în cetăți fortificate, ci și în sate pe văi, sau la șes așa cum întâlnim o expresie pe Tăblița 127,  ”IN GIOSO DENOI” adică, ”jos la șes”.

În ce privește Dacia, nu este pomenit pe Tăblițele care vorbesc de Regii Sirmio (Sarmio), Dromikto (Dromihete) sau Boero Biseto (Burebista), deci nu acesta a fost Regatul Geților, ci mai curând doar o colonie romană. În schimb se pomenește de un Lăcaș Sfânt, Eliau, dacă nu chiar de mitica și vestita ”Helios” a lui Dromikto (Dromihete), atunci poate chiar un Regat din sudul Carpaților la șes, existent înainte de unificarea geților.

Așadar, Geții nu își spuneau Daci, și nu acesta este etnonimul neamului antic al românilor. Geții erau numiți de romani astfel, cel mai probabil de la Daci Balo, regele învins care s’a sinucis, pentru a crește valoarea prăzii.

Nu mai este cazul să insistăm asupra faptului că Geția nu a fost ocupată pe de’a întregul de romani, pentru că deja au scris mulți autori pe acest subiect, amintim doar că din suprafața de azi a României doar 13 județe acoperea ”Dacia Romană”, colonia înființată de romani după 106 d.Hr. după ce au distrus toate templele și fortificațiile getice din Ardeal, Banat și Oltenia ale regelui Daci Balo.

O altă dovadă că Dacia a fost doar provincie romană nu și regat getic este că această provincie a fost mutată de romani la sudul Dunării în 260-270 d.Hr, după doar 150 de ani de exploatare asiduă, din care nu au extras doar bogățiile solului și subsolului, ci au exploatat și forța umană dintre care se recrutau soldați pentru cohortele ”Dacorum”.

Un alt argument implacabil, pentru falsificatorii istoriei care contestă că Dacia a fost doar colonie romană este că nu există niciun document scris de geți din care să rezulte că ei au dat această denumire vreunui regat getic. Niciunul !!!

Un singur izvor nu există măcar, de la geți, unul singur, dar sunt istorici cu galoane care totuși insistă pe această eroare, sau mai bine spus, un fals monumental, aducând ca ”argumente” doar texte străine (latinești sau elinești) contemporane existenței Coloniei Dacia sau ulterioare mutării provinciei la sudul Dunării, dar niciun document al geților original prin care să demonstreze că toponimul ”Dacia” ar fi aparținut geților.

Deci, un document getic prin care să confirme autohtonitatea acest toponim nu există. Niciun istoric nu a putut până azi să facă proba existenței acestui regat la geți.

Așadar, dacă acest toponim, Dacia, este doar un nume de botez dat de ocupanți pentru un teritoriu ocupat de ei, după ce au ucis mulți băștinași și au călcat în picioare toate lăcașele de cult ale geților, transformându’le în cenușă, demolând tot ce definea civilizația getică, de ce ar trebui să mai menținem această eroare impardonabilă, acest fals creat de mai multe generații de istorici, unii intenționat, alții preluându’l ca pe un  simplu clișeu perfid înstăpânit acum 1912 de ani de către tagma cartografilor și povestitorilor?

Clișeul verbal se formează și printre termenii din istorie sau toponimici ca și în vorbirea curentă prin banalizarea unui cuvânt prin repetarea excesivă a lui. Așa s’a ajuns ca o parte din români să se declare complet eronat ”daci”, deși daci dacă au existat ei erau doar coloniștii sau locuitorii coloniei romane Dacia aduși de aiurea. Dacă dacii erau alogenii locului de acum 1900 de ani, cum mai putem afirma că noi românii autohtoni suntem urmașii străinilor aduși din alte părți ale vechiului imperiu roman. Sigur, nu asta ar fi cu totul inexact, deoarece mulți au fost aduși de la sud de Dunăre, unde tot geți trăiau, dar falsitatea etnonimului ”dac” pentru un autohton este nu doar evidentă, ci și greu de combătut cu documente. Un fals rămâne un fals.

Un român nu poate fi un urmaș de ”dac”, chiar dacă el a fost adus. Românul de azi este tot un urmaș de get fie el și sud-dunărean, ori de alt neam (ex: sirian) care a fost asimilat aici. Dar în niciun caz de ”dac”.

Pe istoricii plătiți să mențină o minciună în viață îi înțelegem, aceștia cedând uneia dintre slăbiciunile omenești, acela de a’și consolida scaunul, dar nu trebuie să facem o virtute din aceste obiceiuri josnice care ne calcă și memoria înaintașilor în picioare de fiecare dată când se pronunță verbal sau în scris falsul etnonim, ”dac”.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Textul Tăbliței 62 descrie cine sunt chiliarhii lui BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO) care au dorit să preia conducerea Regatului Elio, Regatul lui Burebista care se numea Elio, aici grafiat Elieo un nume regăsit și pe alte Tăblițe, și nu ”Dacia” cum eronat se vehiculează în istoria scrisă de alții, un toponim neutilizat de geți pe Tăblițe pentru a’și numi vreunul din regate. Așadar, ”Dacia” nu a fost decât o colonie romană care a existat doar 150 de ani la nordul Dunării numită așa de romani după anul 106 d.Hr, ori după numele regelui învins, Daci Balo, ori după termenul ”dabo” – cetate prin latinizarea sa.

Pe Tăblița 62 sunt menționați Boero Biseto, Dapigeo (Dapix), Zurasieo (Zyraxes), Zapio, Beriso, Karpodo, Mongaio, Peresio și Orolio. Sunt menționate cetățile Napoko, Genuklo și SarmiGetuzo.

Cei menționați mai sus apar și pe Tăblița 120 când se prezintă efectivele militare ale Regatului lui Boero Biseto, gata oricând de luptă:

Chiliarhul Guvernator, Dapigeio (Dapix) la Genoiklo (Genucla, Dobrogea), 6.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi (Zyraxes) la Moleodabo (?), 16.000 războinici

Știindu’se că Dapix și Zyraxes guvernau niște cetăți apropiate, fiind vecini, se pune întrebarea unde se află cetatea Moleodava, în special pentru că Genucla se bănuiește că ar fi fost în județul Tulcea. În acest caz, ori se afla peste Dunăre în Basarabia în zona Cetatea Albă, ori peste Dunăre în zona Galați, pentru a se determina ca potențială sursă pentru toponimul medieval al regiunii Moldova.

Lista chiliarhilor bănuiți că ar fi format un complot pentru îndepărtarea lui Boero Biseto de la conducerea Regatului Elio:

Chiliarhul Guvernator, Orolieo (Roles) la Elia Karseoi (Carsidava – Moldova sau Carsio – Dobrogea), 13.000 războinici

Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava, Banat), 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo (posibil Sacidava), 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo (posibil Tapae, Banat), 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la Ermidabo (posibil Ramidava, Muntenia), 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka, Ardeal), 4.000 – –

În majoritatea aparițiilor de pe Tăblițe, Boero Biseto este însoțit de Kotopolo Ceneo, aici grafiat Ceoi, adică Deceneu așa cum apare în izvoarele antice. Diferența dintre formele ”Ceneo” și ”Deceneu” poate fi explicată presupunând că prepozitia ”De”, prezentă înaintea numelui ”Ceneo”, este o prescurtare care precizează în textul istoricului antic rangul lui Ceneo, așa cum pe Tăblițe, Kotopol este prescurtat ”Ko”, iar Qiliarh este notat cu .Q.

Este posibil, de asemenea, să provină dintr’o eroare a istoricilor antici, ca și în cazul denumirii capitalei regatului get, care apare ca ”SarmiGetuzo” în textele de pe Tăblițe și ”Sarmizegetuza” în cărțile cronicarilor.  Kotopolo, probabil ”Mare preot” sau ”Bătrânul Înțelept”. Există multe forme sub care este prezent pe Tăblițe: KO (prescurtare), KOTOPOLO, KOTOPOLOI, KOTOPOLIO, KOTOPOLEO, KOTOPOLIEO, KOTOPOLEOI, KOTOPOLU.

Așa cum se știe, alături de Boero Biseto, Regatul a fost condus și de Deceneu. Tăblița 62 prezintă momentul când o parte din Chiliarhii Geției îi cer lui Boero Biseto să le predea lor conducerea Regatului. Nici din această Tăbliță nu se află deznodământul, dar dacă Boero Biseto a fost cu adevărat ucis de un complot, din această Tăbliță ni se dezvăluie numele celor interesați să participe la conducerea viitorului regat (sau regate), dar și cine au fost potențialii complotiști.

Citește aici ce cetăți conduceau aceștia și ce efective de războinici aveau sub comandă:

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Textul în caractere getice:

ΣYOA ZOE ΣΩAE VΛTPYOE ΠΩE ΘΩΣEΩ ΣΩEΣ KO EΛYEΩ BOEPΩBΣEΘΩ AXY MATOE ΠΩE VNΔOE ΔEΨYNΩ XHΛEAPKY ΛΩE ΨHEO ЧEΩY MANO ΔEΨ ΠPΩΠEO PAΔEΩ A NΩEΠΩKOE ΣΩ ΣOPΩMEΣΩE ΔAΠYΨEO ZΩPAΣΩ ΣOY ΦΩHΛO ΛΩE ΨENVKΛΩ ΔONEΘE ΠEHΩ ΣΩEBYΩ ONΔOY ZATΩPE ΛVEΛO BΩEPOBYΣEΘΩ ΩPOΛHΩ ONΣΩΘYЧEO EΔYΩ .X. ZAΠYO BEPYΣΩ KAPΠOΔΩ MONΓAYΩ ΠOPЧEΔΩ ΩNΣΩNTΩ ΛVE BΩEPOBHΣETΩ ΔEYXEΩ ΩN VΣYA ΔO ΠEPEΣHO TAΛYΠYKΩ ΣAPMHΨETVZO ΠΩΣEPΩ ΛVE BΩEPOBYΣETO ΣΩE ΣΘΩΠYTO ΣΩE KVE EPHΨEPYΩ ΛVEΩ ΣΩEZ TEΣO T MVKPNYNOΞ

Textul după conversia fonetică:

SIOA ZOE SOAE ULTRIOE POE TOSEO SOES KO ELIEO BOEROBSETO AQI MATOE POE UNDOE DEGINO QILEARKI LOE GIEO CEOI MANO DEGE PROPEO RADEO A NOEPOKOE SO SOROMESOE DAPIGEO ZORASO SOI FOILO LOE GENUKLO DONETE PEIO SOEBIO ONDOI ZATORE LUELO BOEROBISETO OROLIO ONSOTICEO EDIO .Q. ZAPIO BERISO KARPODO MONGAIO PORCEDO ONSONTO LUE BOEROBISETO DEIQEO ON USIA DO PERESIO TALIPIKO SARMIGETUZO POSERO LUE BOEROBISETO SOE STOPITO SOE KUE ERIGERIO LUEO SOEZ TESO _ _ _ T. MUKRNINOX

Interpretare propusă:

Calea (Sioa) Zeu (Zoe) sa fie (soae) ulterior (ultrioe) poate (poe) tăiere (toseo) a sa (soes) comanda (co) Elieo (Elieo) Boero B(i)seto aici (aqi) Regele (Matoe) puterea (poe) subordine (undeo) ramificată (degino) Chiliarhilor (Qilearki) lui (loe) cei care (gieo) Ceoi (Deceneu) mână (mano) dublă (dege) propagată (propeo) radiată (radeo) la (a) Napoka (Noepokoe) să fie (so) soră (soro) egală (mesoe), Dapigeo (Dapix) și Zoraso (Zyraxes) să (soi) au fost (foilo) lui (loe) Genuklo dăruită (donete) copii (peio) trăind (soe bio) amândoi (ondoi) satisfăcând (zatore) lui (luelo) Boero Biseto. Orolio împreună (onsoticeo) au mers (edio) Chiliarhii (Q.) Zapio, Beriso, Carpodo, Mongaio au purces (porcedo) confruntare (onsonto) lui (lue) Boero Biseto deschis (deiqeo) în (on) ușa (usia) de (do) Peresio, Falnicei (Talipiko) SarmiGetuzo impunând (posero) lui (lue) Boero Biseto să se (soe) oprească (stopito) să fie (soe) acei (kue) Guvernanți (Erigerio) lor (lueo) să o (so) extindă (ezteso). Semnat (Traso) (T.) Mukrninox

Citire propusă pentru vorbirea curentă:

Zeii au arătat calea cum să fie ulterior, cum se poate împărți comanda Regatului Elieo. Aici Boero B(i)seto, puterea din subordine a împărțit’o Chiliarhilor lui, cu Deceneu, acela care prin conducere duală a făurit și propagat de la Napoka, asemănător și echilibrat, cum și Dapix și Zyraxes, amândoi au fost la Genucla, trăind ca succesori de când au primit’o satisfăcându’l pe Boero Biseto. Orolio a mers împreună cu Chiliarhii Zapio, Beriso, Carpodo, Mongaio și au procedat la o confruntare cu Boero Biseto, poarta Falnicei SarmiGetuzei fiindu’le deschisă de Peresio, unde i’au impus lui Boero Biseto să cedeze/să abdice, și să fie ei Guvernanții care extind/preiau comanda. Semnat: Mukrninox

Dicționar:

sio – moștenire, cale, dorință, transmitere, voință, țel, cauza din proto-europeanul *seh₁ – a impregna, a introduce, a semăna, a planta. Românescul misiune se consideră eronat că ar veni din latinul missio. Sio poate fi originea getică pentru mi-sie ”calea mea”, cauza, rolul, țelul, rostul, datoria, menirea fiecăruia, sau împuternicere, însărcinare, sarcină dată altuia în cazul nostru, sarcina dată de zeu.

zoe, ze, zeu, zi, ziu, zieu – zeu, zei, al zeilor, zesco – a zeilor, zeiască, zieadă – a zeilor, panteon, zieado davo – Zeudava / Cetatea Zeilor, zieo – panteon, tărâmul zeilor sunt forme predecesoare ale rom. zeu (zână), fiind echivalenți cu lat. deus.

soae, soa, so su, sue – va fi, să fie, va fi, era, fost / făcut, (îi) este, să fie (ca…) , sunt, ca fiind, așa că, au fost, seo – a fost, seri, serio (seru, seriu) – au fost, seu – va fi, seu – au fost (auxiliarul a fi traductibil prin a avea), sia – fiind, sie (si) – fie, fost, sio, siu – a fost, fie că nu, fiind, să fie, însuși, siu – era, so – a fost/astfel, așa, să fie, so feu – ce a fost. Verbul a fi apare de peste 100 de ori în textele plăcuțelor de la Sinaia, sub forma a câtorva radicali. În primul rând, fi, fu, fiind cognați cu lat. fio, fieri – a fi, din care se consideră că provine rom. a fi. Forme similare se regăsesc într’o serie de limbi italice: cf. osc. fiiet (pers. III, pl.), umbric. fuia (pers. III, sg.), fuiest (pers. III, sg, viitor). Toate aceste forme provin din PIE *bheu – a crește, a fi. Acest radical are derivați în toate limbile europene, dar nu intrăm în detalii. Vedem că această rădăcină a verbului a fi nu provine din latină, ci din getică. Formele ero / erio-eso / ese au, de asemenea, echivalente în latină, în limbile romanice și în alte limbi europene, cu corespondentele românești eram, erai, era etc. Formele în si-, se-, so-, su– sunt foarte numeroase, mult mai numeroase decât în româna actuală, având echivalenți în latină și dintre limbile romanice în special în italiană. În română forme în s– avem în (eu) îs și în sânt(-em, -eți, -Ø), deci la formele verbului a fi, de prezent, plural.

ultrioe – ulterior, după aceea, dincolo, mai departe, din arhaicul european *h₂el – dincolo, celălalt, echivalent în lat. ulterior

poe, poi, poio (puo, pou), puto – posibil, putință, va putea, poate să, putere, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”. Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

toseo – tăiere, a tăia, a tasa, a tria, a divide, a separa, împărțire, a împărți, din proto-europeanul *dāy –  a împărți, a separa, cu echivalenți multipli în limbile europene: englezul mediu tosen, vechiul englez *tāsan – a tachina, a înțepa, germanul zeisen – a desprinde, proto-germanicul * taisaną – a trage, a separa, a rupe, sau olandezul tezen – a trage, a zgâria etc.

elieo, eliau, eliu, elie, elia so – divin, sfânt, al/a zeilor. Sântem tentați să asociem aceste forme cu formele afro-asiatice care definesc divinitatea: ebr. el ”zeu”, arab, ilāh ”zeu”, dar și sumer. el ”id”, Bab-el (Babilon) ”Poarta Zeilor”. Dacă formele getice au aceeași origine, ele sunt vechi din fondul nostratic.
elio, elieu, eloa, eloas – ales, vestit, lăudat. Nu pot fi asociate cu formele de mai sus, dar nu putem găsi o etimologie plauzibilă.

Ko, Kue, Co – 1. prescurtare de la conducător, conducere, comandă, căpetenie, particula ”co” fiind întâlnită la numeroase cuvinte din textele Tăblițelor: co-pono, co-topolo, co-po etc. plecate probabil din rădăcina proto-europeană *kap–ut – ”cap” și sunt forme din care provin ”cap” (și celelalte derivate) având echivalent lat. caput, precum și în multe alte limbi europene. Forma verbală decapeu – decapitare prezintă pref. de– întâlnit și în română, precum și în latină și alte limbi surori. este o formă combinată din cap+polio.
2. o altă etimologie pe care o propunem este din coto+polio, unde coto are conotație de vechi, bătrân, înțelept așa cum în proto-Celtică *kotto- înseamnă bătrân, iar polo – vine din arhaicul european tpelH – fortificație, întăritură din rădăcina *pl̥h₁- cetate, fortăreață, fort din care probabil provin formele talipice, talipico, și chiar renumita cetate Tapieo sau Tapio. Echivalent este elenul polis, Sanskritul पुर pura -oraș, Lituanianul pilis – bastion, castel, palat, Letonul pils. Astfel cotopolo ar avea semnificația de ”vechea-cetate”. Cunoscând că geții spuneau frecvent la cetăți dabo (dava), înclinăm să credem că acest coto-polo era o funcție înaltă în regat ocupată de bătrânul-înțelept Deceneu căreia i se prescurta forma în Tăblițe Ko sau Kue. 3. co+topolo unde prefixul co un element de compunere însemnând ”împreună cu”, care servește la formarea unor substantive și arată unirea, se alătură lui topolo, topeio, topo – ”înaltă, mareață, semeață” nu pare să se fi păstrat nimic similar în română, altele decât toponim, unde topo este element de compunere însemnând ”loc”, ”regiune” sau Topoloveni căreia i s’au găsit cele mai năstrușnice etimologii.
Astfel, preotul Ion Răutescu susţine că toponimul derivă de la cuvântul „topol”, care în limba slavonă înseamnă plop, în timp ce Ion Moise este de părere că derivă din cuvântul bulgar „topol”, care înseamnă plop plus sufixul slav -ov, la care se adaugă sufixul de grup -eni.
Topolo poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng top ”vârf, înalțime”, v. scan. toppr ”id”. Semnificația poate fi a unei funcții cu prerogative echivalente acelora pe care le avea regele, similară regenței care avea puterile unui rege.

aqi, aci – aici din proto-europeanul *ǵʰi-ḱe – acesta, aici, echivalenți în latină *eccu hic,  sau latina literară eccum + hīc – aici, acesta

matoe, mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

undoe – 1. sub, dedesubt, inferior, subaltern din proto-europeanul *n̥dʰér – sub și *n̥tér înăuntru, echivalent englezul under, proto-germanicul *under , vechiul german unter, olandezul onder, danezul și norvegianul under, latinul infrā – de mai jos, sub, dedesubt și inter între, printre. 2. undui – a balansa, legăna, a face unde, a se propaga în formă de unde, a se mișca asemenea undelor unei ape, dansa (fig.)

qilearki – chiliarh, conducător cetate

gieo, geo – cel care, cei care, care

Ceoi, Cenoi, Cenio, Ceneio – Deceneu

dieo – divin, al zeului, zeu

mano – mână, braț din proto-europeanul *man- mână.

degino, dege – bifurcat, ramificat, ramificație, dual, dublu, bicefal, din proto-europeanul * duoi – , din rădăcina * du – binară, compusă din două și echivalenți cu vechiul german zwig – bifurcare, crăcănare, ramură și proto-albanezul *duaigā.

propeo – 1. a propaga, a răspândi, din prefixul prō- și proto-europeanul  *peh₂ǵ –  acorda, a fixa, a ataşa, a lega, a atribui, a pune, a prinde, a lipi, 2. propriu, personal, drag din proto-europeanul *preyH – drag, iubit

radeo, rada, radu – a dura, a forma, a radia. Poate fi asociat cu rom. a ridica din arhaicul *er(ə)d – înalt, a se ridica, a crește.

soro, sora, sore – soră, tovarășă, prietenă, siameză, asemănătoare, similară, identică este forma antecesoare a românescului soră cu echivalenți în foarte multe limbi europene, inclusiv latina din arhaicul *suesor– soră.

mesoe – mediu, medie, mijloc, egal din proto-europeanul *médʰyos – între, echivalenți în lat. medius, proto-elenicul *métsos, sanskritul मध्य (madhya), și vechiul Armean մէջ (mēǰ).

donete, doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

peio, peu, pii, poieh – copii, succesori sunt forme care au echivalenți în mai multe limbi europene din arhaicul *pōu-, *pǝu-, pu – mic, puțin, cu derivatele nominale *po(u)los ”pui de animal”, putlo-s ”copil”. Radicalul este foarte productiv în limbile europene, dar toate adaugă un anumit formant (sunet de obicei consoană) la radicalul mai sus amintit, numai aceste forme traco-dace folosesc radicalul ca atare. Menționăm că forma getică ”por” întâlnită în nume proprii a fost asociat cu lat. puer. De asemenea, forme din limba română de azi precum, prunc, pici, puști au aceeași origine.

bio / rubio, bioso, vioso, bioso – vecin, vecini, convivi

ondoi – în+doi, amândoi

zatore – sațios, sătul, a sătura, a satisface, suficient, destul din proto-europeanul *seh₂ – a satisface, îndestulător

onsoticeo, onsoticie, onsotise, onsotice, onsoticeu, onsohito – însoțit de, împreună cu, sotia – soție, asociere, soti – împreună / însoțită, sotivo – împreună cu, alături de, socheo, soceo – însoțind/însoțiți/împreună cu sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind cognați cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s – însoțitor, companion.

edio, edi – a făcut, a face, a edifica și provine din arhaicul *dhe– ”a pune, a așeza”, cu forme echivalente în majoritate limbilor europene. Este posibil să fie înrudit cu arom. adaru ”fac” și geto-rom. a deretica, dar avem puține date.

porcedo, porcedu, purcedu, purcesu, purcedemu – a purcede urmărind, purcezundu / porcezind – adresându’se trecând în revistă, urmărind, echivalent cu lat. procedere, formă compusă din pro– < arhaicul *per ”peste, prea și cedo ”a merge, a pleca. În getică arhaicul *per > pur, fără metateza lichidei (r) ca în latină, așa cum este și în româna de azi.

Citește și: DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

onsonto – înfruntare, confruntare, conflict, înștiințare

deiqeo – a deschide, a descuia din proto-europeanul *kleh₂u – cheie, cârlig, cui.

usia – ușă, poartă din proto-europeanul *ǵʰostiyo – , similar cu aromânul ushã, occitanul ussa, ci rădăcina lat.  *ustia și ostia, pl. ostium – ușă, intrare, și italianul uscio și mai  vechiul uscia, dar și francezul huisse.

talipico, talipice, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

posero, po, pu, pi, pie, pus, pusere – puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sunt echivalenți cu lat. ponō, –ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.

stopito – oprire, cedare, renunțare, abdicare, să oprească, oprit, a fost oprit, trebuie asociat rom. astupa căruia i s’a inventat o origine latină din lat. *adstuppare, precum și cu dop. De fapt, echivalenți există în mai multe limbi europene, precum hititul ištap – a acoperi, a închide, a opri, v.g.s. stopfon ”a opri”, breton. stouva ”a astupa, a închide”, breton stouv ”dop”, leton. staupe ”dop”, toate din arhaicul  *(s)teup – a împinge, a astupa.

erigerio, erieger, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene.

ezteso – extindă, exprimae, preluare, propagare, prelungire, din teso – întinde și din proto-europeanul *ten- a întinde, a trage. Pentru ”a întinde” lingviștii au găsit ca etimologie cu un sens total eronat din lat. intendĕre – a intenționa, a înțelege, a auzi, a asculta, a acorda atenție, a băga în seamă

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Tăblița 120 este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEȚIA SUD-DUNĂREANĂ A ODRISILOR ȘI MACEDONENILOR

Așa cum geții nu și’au numit țara niciodată Dacia, aceștia fiind menționați la Marea Neagră niciodată însoțiți de vreun stat numit Dacia, aceasta fiind o titulatură tîrzie a coloniei romane de la nord de Dunăre, tot așa geții odrisi nu și’au numit regatul Tracia.

Toate neamurile de pe ambele maluri ale Dunării erau ginți ale marelui neam al geților.

Geții venind pe filiera organizării societății patriarhale, fiecare ramură, gintă sau trib rupt din nucelul de la Marea Neagră au pornit pe un drum al concurenței pentru supremație teritorială.

Dintre aceste ramuri sud-dunărene, trei s’au ridicat peste acel nivel în care istoria le’au păstrat amintirea vie: elenii, odrisii și macedonenii.

Lumea getică s’a remarcat în antichitate prin antagonisme între frații de sînge, precum și prin alianțe temporare între vechi dușmani, interesele personale ale vreunui monarh, obiectivele economice sau strategice primînd.

În aceeași situație s’a aflat și tribul odrisilor unul dintre triburile getice, care a reușit să se ridice peste celelalte unind o pleiadă de triburi sud-dunărene, și care au întemeiat un regat puternic în sudul Balcanilor.

În paralel însă, macedonenii antici s’au ridicat în timpul lui Filip al II-lea, și au participat la distrugerea centrului politic și religios al geților odrisi din apropierea Staroselului de azi din Bulgaria.

Prăștiașii macedoneni erau unități speciale ale lui Filip Macedon și utilizau curele foarte precise cu greutăți de plumb.

Sute de astfel de piese de plumb au fost descoperite în zona Starosel, unele dintre ele chiar conțineau inscripții cu nume și ocări.

Descoperirile din zonă povestesc în detaliu războiul dintre geții odrisi și macedonii lui Filip al II-lea care i’au invadat de’a lungul cursului rîului Marița, au luat cetățile Kabile și Plovdivul de azi, geții odrisi retrăgîndu’se în munții Sredna Gora.

Conform izvoarelor istorice, conducătorul lor a fost nevoit să ceară ajutor în Thesalia, deși geții duceau un război de gherilă neobișnuit pentru vechii elini.

Atacau noaptea și creau ambuscade, nu luptau în formație, astfel îl surprindeau întotdeauna pe Filip, tatăl lui Alexandru Macedon.

La sfîrșitul anului Filip a cîștigat și a distrus complexul getic de la Starosel, dar acest lucru s’a întîmplat după o campanie de 11-12 luni, care a continuat pînă în iarnă ceea ce a făcut ca Filip conducătorul macedonean să se înbolnăvească.

Părerea arheologilor este că tezaurul regatului odris a fost, de asemenea, situat în reședința recent descoperită, dar Filip al II-lea al Macedoniei, cel mai probabil a furat aurul ținut acolo.

După victoria lui Filip centrul de putere al geților odrisi s’a mutat în Valea regilor geți, deși ea poartă denumirea de Valea regilor traci, abuziv numită astfel de bulgari, din apropierea orașului Kazanlîk, unde era capitala lui Seuthes – Seuthopolis, aceasta fiind în regiunea Moesia, nicidecum în Tracia.

Poziționarea geților danubieni în Moesia se observă și din harta realizată după descrierile lui Herodot.

Moesia precum se știe a fost o regiune mereu menționată ca fiind a geților dunăreni.

Arheologii au reușit să scoată la suprafață complexul de la Starosel distrus de macedoneni.

În timpul săpăturilor la movila Chetinjova oamenii de știință au ajuns la rămășițele unui rug antic construit într’un templu pentru a onora zeița Hestia.

Specialiștii consideră că folosirea rugului a marcat prima utilizare a templului.

Oamenii de știință (Heidelberg) au studiat formele artefactelor și rugul și s’a dovedit că templul de la Starosel a fost construit nu mai devreme de 358-350 î.Hr. un secol mai tîrziu decît consideră specialiștii bulgari care îl datează de pe vremea regelui Sitalces 431-424 î.Hr..

Artefactele marcate pretutindeni în regiune se disting prin simbolul domniei lui Amatok al II-lea, dar și a lui Teres, un labrys, care era un topor cu cap dublu, marcat și pe monede.

A existat un simbol similar și pe podeaua reședinței domnitorului din vîrful Muntelui Kozi Gramadi.

Amatok al II-lea a fost un vasal al regelui odris Kerseblept, dar un timp el a fost singurul conducător al unei părți a regatului odrisilor.

Ambii acești conducători au condus din palatul din vîrful Kozi Gramadi, precum și din alte reședințe similare. Palatul de la Kozi Gramadi a fost bine fortificat și a avut o suprafață de 4500 mp.

În această locație se produceau piese de decoratiuni din aur, iar arheologii își pun speranța că ruinele ascund mai multe artefacte.

Se spune că nu vechii regi geți stabileau capitale, ci conducătorii bunurilor lor din aceste cetăți.

Templul și centrul conducătorului pentru această regiune a fost construit de regele Amatok al II-lea. Date istorice indică perioada guvernării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

La acel moment regele Amatok al II-lea a fost conducătorul geților odrisi, urmat de fiul său Teres al II-lea. Teres a fost răsturnat de Filip. Așa că, construcția templului a început în timpul domniei acestor doi regi geți.

Starosel era de fapt un centru de cult, care includea o serie de monumente ce datează din secolul al IV-lea î.Hr..  Aceste monumente erau legate între ele.

În 2005, în apropierea vîrfului Kozi Gramadi în Sredna Gora s’a găsit reședința unui rege, care după ce a fost distrusă în timpul campaniei lui Filip, existența unui centru politic getic în regiune a fost slăbită.

Acest lucru este demonstrat și de lucrărilr recente arheologice din regiune, care este foarte bogată în vestigii.

Templul de lîngă Starosel a fost numit ”Templul Nemuritorilor”, deoarece acest templu oficia ritualuri legate de imortalizarea conducătorului. După moartea sa, un conducător devenea un fel de semi-zeu. Înmormîntările se efectuau în alt loc, în morminte-sarcofag cum ar fi unul descoperit chiar lângă templu.

Se pot face comparații cu catedralele regilor francezi, unde au fost stabiliți temporar după moartea lor și apoi îngropați în apropiere.

Templul de la Starosel a avut diverse funcții și a fost folosit de către dinastia Odrisilor în secolul IV î.Hr..

Templele getice sînt ordonate în model de constelație Ursa Mică. Sanctuarele odrysilor din regiunea Starosel, probabil, au fost comandate în modelul de constelația Ursa Mică.

Partea sudică a masivului central Sredna Gora conține o concentrație enormă de situri arheologice, peste 400 și multe temple.

Conform arheologilor, templele din regiune au fost conectate printr’un traseu similar cu drumul sacru care ducea la Delphi, aceste locuri sacre nu au fost izolate unul față de celălalt. Complexele au fost construite în apropierea lor pentru nevoile pelerinilor.

Regiunea Starosel a reprezentat, probabil, un complex religios mare, similar cu complexele moderne creștine din mănăstiri, cum ar fi cel de la Muntele Athos. Mii de credincioși au călătorit de’a lungul unui drum sacru spre muntele sacru, drum care a fost înțesat cu clădiri care au oferit cazare și sprijin.

Acesta este modul în care a apărut o întreagă regiune sacră, iar numărul de monumente religioase în regiunea Starosel este foarte mare. Ceea ce au descoperit arheologii sunt artefacte legate de credințele geților odrisi, pentru viața de după moarte.

Deși încă nu avem foarte multe cunoștințe despre traseul sacru, care a ajuns la reședința regelui în apropiere de vîrf în Muntele Sredna Gora, arheologii au aflat traseul vechiului drum al credincioșilor geți, de’a lungul barajului modern Piasychnik, care continua spre templele din movilele de la Starosel.

Un conducător get a fost îngropat și zeificat într’una din ele, în movila Chetinjova.

Arheologii au dovedit că templul de la Chetinjova a fost în mod deliberat îngropat sau acoperit cu pămînt.

Savanții au ajuns chiar la inima movilei, ceva ce se face foarte rar în Bulgaria.

Studiile arheologice descoperă, de obicei, doar arhitectura, scoate la iveală aurul și argintul, dar inima movilei care ascunde secrete și constituie o parte dintr’un loc sacru, este ignorat de regulă.

Cu toate acestea, arheologii aici au continuat săpăturile și acesta este motivul care i’a dus pe cercetători la rugul ridicat în onoarea zeiței Hestia.

Specialiștii speculează că Hestia a fost o protectoare al dinastiei regale. Este pentru prima data cînd artefactele legate de cultul acestei zeițe sunt descoperite în movile.

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost o zeiţă a vetrei şi a focului sacru la geți.

Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decît o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.

În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular getic, aflăm că absida centrală avea 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc era vatra focului sacru.

După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, acest cult al zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de geți, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.

”Marea Zeiţă” a fost descoperită la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin), dar și altele. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului.

Arheologia rumînească a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, societatea strămoşilor geților (proto-geții) era condusă de o femeie, o mare preoteasă ajutată de un sobor feminin.

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la scuţi (scyți) a avut alt nume, aparţine unei epoci mai tîrzii, cînd cultul ei trecuse de la geți la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti.

Aceştia şi’au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Placa de aur găsită în apropierea satului Merdzhany, zona Kuban din apropierea rîului Kuban, în apropiere de orașul de coastă din Anapa, Marea Neagră, aproape de Asovhavet, în timpul săpăturilor ilegale din 1877.

Disponibil la Muzeul Hermitage, St Petersburg (inventar nr. Ku 1876 1/9, 10 ). 

Placa cel mai probabil era atașată unui corn de băut sau rhyton și datată la aprox. 350-300 î.Hr.

Punctul de vedere arată de la stînga la dreapta:  Arborele – o zeita sau regina stînd pe un scaun cu un vas, craniul unui cal pe un stîlp și un călăreț geto-scytic călare, ținând în mâna dreaptă un rhyton sau o cupă sacră.

Hestia a fost regina strămoşilor geți, iar după moarte a devenit zeiţă a focului. Începînd cu perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, elenii sub numele getic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta.

Cultul ei s’a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Cu toate că Tabiti a fost aparent cea mai importantă divinitate în panteonul scytic, în privința închinării acordată zeităților, Herodot se referă la ”Ares” ca la un zeu unic.

El observă că ”nu le este obiceiul […] pentru a face imagini, altare sau temple pentru orice, cu excepția lui Ares.”

Anticii au lăsat lichide magice în piatra templelor ridicate zeităților. O magie de edificare a fost realizată în timpul construcției templului dedicat zeiței Hestia, în acest sens fiind descoperit un vas cultic ritualic de cracare (descompunere, la temperaturi și presiuni înalte), care a conținut, probabil, un fel de fluid încă necunoscut.

Prof. Fol crede că a fost un fluid de sacrificiu care a fost folosit pentru a pătrunde în mama Zeiță, înaintea înhumării, ca să’l mențină pe timpul construcției templului. Însăși construirea templului și a movilei a reprezentat pentru geți procesul de construire a Cosmosului. Din construcția movilei, putem interpreta câte ceva despre credințele aristocrației getice despre lume și univers.

Modul de sacrificiu geto-scytic a fost, în opinia lui Herodot, relativ simplu. Victimele sacrificate au inclus diferite tipuri de animale, deși darul cel mai prestigios a fost considerat a fi calul.

Porcul, pe de altă parte, se spune că nu a fost niciodată sacrificat, sau că geto-scyții erau reticenți să păstreze porcine în interiorul pămînturile lor.

Herodot descrie modul geto-scytic de sacrificiu, după cum urmează:

”Victima stă cu fața sa anterioară picioarele legate, iar preotul care sacrifica stă în spatele victimei, și trăgînd de capătul cablului de el aruncă fiara jos, și victima cade, el face apel la zeul căruia îi sacrifică, și apoi dintr’o dată aruncă un laț în jurul gîtului său, și pune un băț mic în laț, se răsucește și așa se strangulează animalul, fără să fie aprins focul sau de a face vreun descîntec victimei sau de a se turna vreo libație peste ea; și atunci cînd a fost strangulat și jupuit de piele, el continuă să se fiarbă. […] Atunci cînd carnea este fiartă, sacrificatorul ia o primă jertfă a cărnii și a organelor vitale și le aruncă în fața lui.”

În construcția templului vom descoperi 10 coloane (stîlpi) ce însemnau probabil 10 grade în ierarhie. Învățații sunt încă în căutarea unui înțeles asupra simbolismului arhitecturii și a coloraturii locurilor sacre getice.

Sînt arheologi care se așteaptă la mai multe surprize pe creasta muntelui. Arheologii au informații cu caracter personal despre sanctuare din roci nestudiate și despre morminte care conțin bijuterii de argint.

Regiunea atrage mulți vînători de comori și o mare parte din artefacte sunt deja jefuite. Potrivit lui Hristov un arheolog bulgar, aceste regiuni getice sunt o sursă majoră de antichități pentru licitații și pentru colecționari.

În ultimii ani însă, poliția a blocat parțial eforturile căutătorilor de comori.

Creasta muntelui lasă totuși o multitudine de movile nestudiate care ascund secrete și este o chestiune de timp înainte ca arheologii sau vînătorii de comori să le descopere.

Printre marile comori scoase deja, este tezaurul de aur de la Panaghiuriște care conține peste 1.600 de artefacte și faimosul cap de bronz al lui Seuthes III, regele Regatului Odris, dintre 331- 300 î.Hr., descoperit în anul 2004. 

Tezaurele au fost evaluate la o sumă de aproximativ 170 de milioane de euro, dintre care doar comoara de la Panaghiuriște valorează 50 de milioane de euro.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, cei care au fost înrealitate doar un trib mogolic slavizat, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o confuzie gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor.

Poporul era get și pe malul stîng al Dunării, dar și pe malul drept. Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi (viitorii frigieni), dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odryși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea nu apare nici o seminție tracă.

O informație grea pentru marea masă a istoricilor, este că triburile getice s’au stabilit pe un teritoriu vast din sud-estul Europei între secolele IV î.Hr. și III d.Hr, însă pe teritoriul Bulgariei în special au fost descoperite numeroase artefacte de aur.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massa-Geților asu format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice.

După expansiunea lor au Geții au populat întreaga Europă, pînă la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, pînă în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că elenii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați.

Nu se face nici o mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt:

”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte.”

Sunt unii lingviști care susțin că latina s’a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor.

Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini.

Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavînd vreun sens pentru ei, ci de negru.

Noi, rumînii avem Valahia cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii.

Acest sens rămîne valabil numai din perpectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia.

Această titulatură va fi preluată și de romani, transformînd’o în colonie, iar populațiile ținutelor din sudul Dunării vor fi numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, ilyri sau mai tîrziu în dacii din Colonia Dacia.

Acestea sînt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma.

Astfel vom avea ilyri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoneni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia etc.

Tracia inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pămîntul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s’au apropiat de Peninsula Balcanică.”

Macedonia și Tracia în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s’au desprins și celelalte populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Ce spune Trogus Pompeius în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr:

”Chiar și dacii sînt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată:

”Dacii popor din familia Geților.”

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902 și premiată de Academia Rumînă, Dimitrie I. Ghica a scris:

”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri ale ”Oceanului” Getic.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează:

”(Împăratul Probus) și’a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune:

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice provin din Carpați.

Vasile Pîrvan arată limpede în a sa ”Getica” (1982, p.51):

”Cît privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani daci, iar mai tîrziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea.

Nu există nici un studiu serios și elaborat al limbii rumîne care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba rumînă deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat’o prin aceste neologime ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba rumînă arhaică.

Cu alte cuvinte limba rumînă arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba rumînă modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticlor acide ale dușmanilor anti-rumîni, străini, sau autohnoni deopotrivă.

Geții carpatici după ce se înmulțesc, în timpul mileniul al doilea î.Hr., încep marea roire prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, eleni, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe.

Avem de a face cu unul din cele mai importante fenomene din istoria mondială.

Din marea masă a geților, prin mileniul II î. Hr., datorită sporirii populației pînă la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului pînă în India,

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

”Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii apar mult mai tîrziu, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi.

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa? Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 7.000 de ani?

Răspunsul e unul singur: Proto-Geții Arieni

Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Sursa: bnr.bg, kroraina.com, ziarulnatiunea.ro-George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa