PAGINI DIN ISTORIA BUCUREȘTIULUI ȘI ETIMOLOGIILE CARTIERELOR SALE

Bucureşti era un oraș cu bărbaţi arătoşi şi femei frumoase în perioada otomană, concluzie trasă acum 4 secole de un cronicar turc, Evliya Celebi, în Cartea călătoriilor, unde a descris în detaliu oraşul Bucureşti, declarînd că este un loc plăcut, dar spunem noi, privit prin ochii unui musulman critic:

”Îndeosebi cînd omul vede fetele necăsătorite umblînd cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca părul răvăşit. Dar majoritatea acestora sînt nişte sărmane cu moravuri uşoare. Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Toţi ghiaurii de aici poartă dulame albastre, postav şi veşminte ca cei de la serah, iar pe cap îşi pun căciulă tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atîrnă de gît o cruce de aur, de argint sau de bronz, fiindcă aceşti ghiauri sînt din neamul lui Mesia, iar cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, iar în loc de bairam au unele zile nefaste, adică sărbătoarea de ouă roşii care este aceeaşi ca la ghiaurii greci.”

București este capitala Rumîniei, cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al țării. Populația de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană.

Conform unor estimări ale unor specialiști, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar în următorii ani, acest număr va depăși patru milioane.

La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.

Citește și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Etimologia numelui București este legată de istoria orașului

Pe malurile Dîmboviței și ale Colentinei este atestată cultura paleolitică și neolitică. Pînă în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi.

Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr’un proces de dezvoltare din epoca bronzului și pînă în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sînt populate de indo-europeni (mai precis de geți). Primele locuințe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sînt atestate în secolele III–XIII, pînă în Evul Mediu.

Capitala sărbătorește în aceste zile 560 de ani de la prima atestare documentară.

Legenda spune că Bucureștiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrîn la sfîrșitul secolului al XIV-lea.

Prima mențiune a localității apare în 1459. Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într’un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Rumînești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dîmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmînd să supravegheze drumul ce mergea de la Tîrgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflîndu’se o garnizoană otomană.

În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămînînd pînă astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Rumînești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de cîmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Tîrgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Prima mahala a Tîrgului a fost Sf. Gheorghe Vechi, zonă locuită de negustori și meșteșugari.

La vest de Curtea Domneasca s’a format mahalaua Bălăceanului care acoperea spațiul actual dintre Curtea Veche și Muzeul National de Istorie. Aceasta se va sparge la rîndul ei în cîteva mici suburbii care există și azi în apropierea bisericii Sf. Gheorghe Nou.

Orașul a fost inițial ajutat de răspîntia drumurilor. El nu s’ar fi născut dacă în zona pieței Unirea de pilda nu s’ar fi întretăiat cîteva drumuri comerciale de rezonanță europeană care legau Balcanii de Europa de Nord sau Europa Centrală de Marea Neagră și care traversau mijlocul Dîmbovitei pe la noi.

Posibilitățile geografice ale vremurilor trecute favorizau trecerea și răspîntia în această zonă.

La marginea Dîmboviței și la răspîntia drumurilor comerciale, azi Piața Unirii

Termenul de mahala, provenit din turcă, a fost pîna în 1830, sinonim cu cartier, indiferent de plasarea sa în centru sau la margine.  Judecînd la alți parametri, cînd circulația ideilor și a mărfurilor este mult schimbată față de evul mediu, orașul continuă să fie într’o zonă de răspîntie.

Dintr’un spatiu marginal, periferia devine unul tranzitoriu preluînd ierarhia urbană care avea deja trăsături moderne, cosmopolite. Asta îl avantajează: oamenii vor avea preocupări diferite, dinamice deci va fi o multiculturalitate pe care nu o întîlnești într’un oraș mai așezat din Ardeal, de pildă.

Reversul este nesincronizarea între aceste falii istorice urbane plasate pe paliere diferite ca nivel de cultură, educație, preocupări și idealuri…

Apar primele drumuri pavate cu piatră de rîu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brîncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brîncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într’un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

Cînd a aruncat centrul modern colacul de salvare spre periferiile sale și cum s’au împrăștiat mahalalele și ”mahalagii” adunați în ele?

În anii 1830 modernizarea orașului oprește înaintarea mahalalelor spre centru. iar un sfert de veac mai tîrziu acestea sînt prinse în proiecte edilitare și încep să se topească în spațiul urban.

În scurt timp, Bucureștiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pînzarilor, șalvaragiilor, zăbunarilor ș.a).

Odată cu acestea continuă modernizarea orașului. Sînt create primele manufacturi și cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case și 60.587 de locuitori).

Curtea interioară a Hanului lui Manuc, construit de Manuc Bei în 1808

În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media rumînești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i’au adus în Belle Époque supranumele de ”Micul Paris”.

Dupa 1900, mahalalele aflate în zona Curții Domnești capătă trăsături urbane și sunt locuite de cei cu profesii liberale. Chiar și la mahala, omul care nu avea posibilități financiare de a’și face o casa modernă și utilată investea în ornamente de arhitectură.

Încet-încet apar o serie de instituții de interes (Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică, Societatea Filarmonică, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică, Ateneul Rumîn, Banca Națională, cinematografe) și inovații în materie de tehnologie și cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Plimbîndu’se prin oras, pe strazile centrale dorea să aducă și la el acasa ceva apropiat din ceea ce văzuse. La rîndul lor, cei ce’au construit vilele moderne pe Lascăr Catargiu de azi au fost influențați de ceea ce au văzut în călătoriile lor prin alte capitale europene.

Etimologia numelui București

La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Rumînești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București.

În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la ”bucurie, bucuros, a bucura”.

Trei decenii mai tîrziu, într’o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc ”bukovie”.

Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză ”bukureshti” înseamnă ”frumos este”. Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă ”orașul veseliei”.

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămîne însă prima variantă preluată și cea mai des întîlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă.

De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o ”Metropolis in Turcica Valachia (…) Bukurestum”.

Mai mult, acesta vorbește despre faptul că ”numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Rumînească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului tîrg, care se umplu de locuitori, adică București”.

Antroponimul de origine albaneză (bukur = ”frumos”) a fost legat de unii istorici de numele Radu (radosti = ”bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul ”- ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe descendenții lui Bucur, care s’au impus în comunitatea sătească.

Viitoarele Cartiere mărginașe centrului istoric

Fie ne’am născut în ele, fie ne’au găzduit în anii facultăţii sau ne’au oferit un loc de muncă, cîţi dintre noi ne’am întrebat, însă, de unde provin denumirile cartierelor din Capitală, poveşti pe care poate doar istoricii le mai cunosc.

Municipiul București a fost pînă la instaurarea regimului comunist în Rumînia reședința județului Ilfov. În aceea perioadă era denumit ”micul Paris” datorită asemănării cu capitala franceză, dar și’a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stîrnit îngrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraș, în special a acelora din centrul istoric.

Deși clădirile și cartierele din centrul vechi istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și programul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. În ultimele decenii, orașul a cunoscut un boom economic și cultural.

Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din Rumînia, și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est.

Citește și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățămînt, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement. Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și județele Rumîniei și este împărțit în șase sectoare.

Conform datelor preliminare din recensămîntul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în limitele orașului, mai puțini față de cifra înregistrată la recensămîntul din 2002.

Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureștiului, cu o populație de 1,93 milioane de locuitori. Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,2 milioane de locuitori.

Conform Eurostat, Bucureștiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenți, însă potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.

Numele cartierelor Capitalei îşi au originea nu doar într’o serie de întîmplări, denumirile fiind legate mai ales de evoluţia aşezărilor din jurul oraşului, explică istoricul şi antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului Bucureşti.

Denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, dar și de diferite obiective importante – biserici, piețe, clădiri importante. Pe viitor, însă, vor deveni cartiere bucureștene actualele localități de la granița imediată a Capitalei, dat fiind istoricul cartierelor actuale?

Adrian Majuru, istoric:

„Au fost atîtea întîmplări care au legat spaţii care s’au dezvoltat nu numai în jurul legendelor, dar au atras şi o populaţie care dorea să se profesionalizeze şi nu să rămînă doar în domeniul rural, ca săteni sau şerbi, pînă dincolo de 1907. Şi atunci, oraşul era o poartă de eliberare, printr’o profesie. Iar toate vetrele acestea de sate, din preajma Bucureştiului, pînă să se lipească de oraş, au fermentat profesional această populaţie şi au pregătit’o, mai ales a doua generaţie, copiii care se nasc din părinţi care le colonizează.”

Istoricul afirmă că denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, „care au fost, apoi, prin urbanizare, topite în tîrgul medieval şi în oraşul modern”.

Adrian Majuru:

”Astfel de vetre săteşti evident că aveau o dezvoltare în jurul unei parohii, pentru că parohia ţinea catastiful cu plătitorii de taxe, care taxe plecau apoi la Domnie, preoţii fiind cam singurii ştiutori de carte, o bună perioadă de timp.

(…) Aceste sate au luat fie denumirea unui toponim, cum a fost Oţetari, de pildă, avem stradă şi biserică, sau numele unui ctitor, ori a unui apropiat ctitorului şi care a participat în felul acesta la ridicarea bisericii, pentru că de biserică e vorba aici – cazul Mîntuleasa, de pildă. Sau ţineau de o demografie dominantă, cum a fost Mahalaua Negustori, că avem şi strada.”

Ulterior, pe locul domeniului boieresc sau al bisericii ctitorite de o anumită persoană care îi dă şi numele, alţi boieri, alte familii ridică o instituţie, un aşezămînt, dar zona păstrează denumirea iniţială. În acest sens, istoricul dă ca exemplu toponimul ”Colţea”.

Adrian Majuru:

”Întîi a fost domeniul şi biserica Colţea, ridicată de Colţea Doicescu. Ulterior, familia Cantacuzino ridică un spital, care tot Colţea se va numi în final. După cum vedeţi, sunt denumiri care vin din mai multe direcţii, dar, cu precădere, sunt legate de biserică, de un hram, sau de o demografie profesională, sau o categorie socială, cum era Mahalaua Flămînda, sau Biserica Săraca, care acum e pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Asta se’ntîmpla în Evul Mediu, pînă’n veacul al XVIII-lea.”

După 1870, arată Adrian Majuru, cînd oraşul este delimitat clar, apar şi aşezări suburbane, comune sau sate apropiate de Bucureşti, asociate de acesta nu prin legislaţie, ci, mai degrabă, prin factori economici. Practic, aceste aşezări alimentau oraşul ”cu precupeţi, cu zarzavaturi, cu forţă de muncă (…) mai ieftină”.

Pajura, Crîngași, Militari și Drumul Taberei

Adrian Majuru:

”Abia după Primul Război Mondial, cu noua lege administrativă, în 1926, apar primele comune suburbane, care rămîn comune suburbane pînă la începutul anilor ’50, cînd o nouă lege administrativă le înglobează în oraş, mărindu’l. Şi avem noile cartiere, cum au fost urbanizate după anii ’60: Balta Albă, Militari, apoi Apărătorii Patriei, sau cartierul Pajura, făcut de la zero, lîngă Dămăroaia, care era un sat. Nu mai vorbesc de Griviţa, de Crîngaşi, care era un cătun.”

Potrivit lui Adrian Majuru, Militari, de la care şi’a luat numele viitorul cartier, a fost o comună, iar Drumul Taberei era, pînă în anii ’50 – ’60 poligon de tragere, de aici denumirea de mai tîrziu.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în zona Cartierului Militari se afla un cartier suburban, locuit de subofițeri și de ofițeri din gradele inferioare din armată. Din punct de vedere administrativ, zona face parte din orașul București începînd cu 1950, ulterior ridicîndu’se aici cartierul de blocuri.

Militari, zona Lujerului

Denumirea cartierului Drumul Taberei este legată și de trecutul acestor locuri unde, în timpul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu și’a stabilit tabăra de panduri.

Adrian Majuru:

”Comuna Militari nu era neapărat un spaţiu locuit de veterani de război, cum a fost Dămăroaia, de pildă, sau Apărătorii Patriei. Dar erau şi angajaţi ai serviciilor militare de rang inferior. O comună obişnuită. În schimb, Şoseaua Pandurilor nu e legată de o aşezare, ci de un culoar de intrare şi părăsire a oraşului în timpul lui Tudor Vladimirescu.”

Etimologia cartierului Crîngași este evidentă: cîndva, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Crîngași era o prelungire a Codrului Vlăsiei, un crîng. Cei care trăiau acolo se numeau, normal, crîngași.

Lacul Morii este un lac de acumulare de pe rîul Dâmbovița, format de acest rîu în spatele barajului Ciurel din cartierul Crîngași, baraj executat în principal pentru protecția municipiului împotriva inundațiilor.

Numai că această construcție a Barajului Ciurel a dat naștere în ultimul timp la o întrebare tot mai actuală: cînd se va produce următorul mare cutremur în Vrancea și dacă va rezista Barajul Lacului Morii?

Lacul Morii și cartierul Crîngași, noaptea

Specialiştii au declarat că în cazul unui cutremur mai mare, Lacul Morii ar putea ”îneca” Bucureştiul, deoarece apa ar acoperi cîţiva kilometri buni.

Directorul onorific al Institutului National de Fizica Pămîntului, Gheorghe Marmureanu, a declarat că, din analizele si cercetările sale, următorul mare cutremur care se va produce în Rumînia va fi in anul 2040 sau în perioada 2077 – 2078. În schimb, directorul INFP, Constantin Ionescu, susține ca nu se pot face astfel de estimări, dar afirmă că seismele înregistrate în ultima perioadă sînt normale pentru zona Vrancea.

Părerea specialiştilor este că Bucureştiul s’ar putea îneca în orice moment, deoarece digul a fost construit acum mai bine de 30 de ani, dar de atunci nu s’au mai făcut renovări, lacul Ciurel reprezentînd un adevărat pericol în cazul unui cutremur puternic.

Dan Trifu, inginer afirmă:

”Dacă cutremurul este foarte mare atunci poate ceda şi stăvilarul cît şi barajul şi această cantitate se poate revărsa şi asupra oraşului. Se văd plăci care au început să alunece. Dacă ar ceda stăvilarul atunci ar ceda şi digul de protecţie cu siguranţă. Este clar, cartierul Grozăveşti, cartierele joase, zona Eroilor, zona Parlamentului, zona Unirii, Timpuri Noi, cartierele Tineretului şi Văcăreşti.”

Specialiștii de la Apele Rumîne spun în schimb că barajul este verificat periodic.

Șeful sistemului hidrotehnic Dîmbovița, Mihai Georgescu afirmă:

”Această acumulare, barajul şi digul au fost concepute şi proiectate să reziste la un cutremur de 8,5 de scara richter. Acest baraj a trecut prin mai multe cutremure la fiecare mişcare seismică mai mare de 4 grade se face o inspecţie post seism.”

Cartierele Ghencea și Giulești

Pe vremea fanarioților, Ghenci-aga era șeful arnăuților din garda domnească.

Despre numele Cartierului Ghencea, Adrian Majuru a dezvăluit că acesta „are legătură cu biserica, anterioară cartierului şi care, prin tradiţie, aminteşte de ctitorul lăcaşului de cult, (…) un arnăut de origine albaneză Ghenci-Aga, aga fiind, de fapt poziţia lui militară”.

În ceea ce priveşte denumirea Cartierului Giuleşti, acesta susţine că vine de la boierii Giuleşti care aveau un domeniu în zona respectivă, o proprietate boiereasca care apartinea Giulestilor.

Giuleștii au fost pomeniți în documentele medievale începînd cu anul 1548. Localități cu numele de Giulesti există în toate provinciile rumînesti. Giulea este un nume vechi in onomastica rumînească, provenind probabil de la numele antic (Iuliu, Jula, Giula, Gelău, Gelu) atribuit mai mult romanilor, dar este posibil să fi fost și un nume băștinaș getic, în nici un caz provenind din Gyula cum afirmă maghiarii.

Maternitatea Giulești

Adrian Majuru ne aminteşte:

„A fost un domeniu al Giuleştilor. Erau mai multe sate. Unul locuit de oameni liberi aduşi de peste Dunăre şi care erau manufacturieri, meşteşugari de toate felurile, era Giuleşti Sîrbi. Apoi mai era un sălaş de ţigani, Giuleşti Ţigănie, care’i lucrau boierului pămînturile. Era un domeniul mult mai întins, de unde Calea Giuleşti, care lega oraşul de acest domeniu. Practic, el intră în denumirea urbană a corpului Bucureştilor abia după ce, în a doua decadă a secolului al XIX-lea, acest spaţiu intră pe deplin în proprietate publică, adică dispare după Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza. Acest domeniu intră în proprietatea statului pentru că prin reformă n’au fost secularizate doar averile mănăstireşti, ci şi o bună parte a proprietăţile latifundiare.”

Dristor, Nicolae Grigorescu (Sălăjan), Dudești, Balta Albă, Titan și Colentina

Numele cartierului Dristor este strîns legat de cetatea Drastorului (Silistra). Odinioara, exista Drumul Silistrei, ce ducea, dupa cum arată și numele, spre Silistra, și care și’a schimbat, mai apoi, denumirea în Calea Călărași.

Adrian Majuru?

„Dristorul nu cred că are legătură cu măcinarea făinii sau a mălaiului. Nu uitaţi că pe linia Dunării era oraşul Dîrstor, care astăzi este Silistra şi erau drumuri comerciale care legau Bucureştiul de linia Dunării. Nu avem şi Şoseaua Giurgiului? Şi Şoseaua Olteniţei? Era şi Şoseaua Brăilei, Calea Vergului? Era Calea Craiovei, care ducea spre Drobeta, de fapt, şi era apoi Calea Rahovei după Războiul de Independenţă. Aşa şi cu această cale, care şi asta se află în amprenta stradală a oraşului.”

În vremea fanarioților, exista breasla dîrstorenilor (negustori), alături de breslele chiprovicenilor, brăilenilor. Cetatea Silistra (Dristor) a fost luată drept gaj împreună cu Principatele Rumîne de Rusia, conform Regulamentului Organic la 1829.

Între războaie, prin locul care înainte se chemase ”Gura Lupului”, trecea drumul ce pleca de la sud de București și ținea pînă la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul și Kaliacra – provincii rumînesti la sud de Dunăre).

Cadru din Dristor

Dudești este un cartier situat în sectorul 3 al Bucureștiului. Se învecinează cu cartierele Vitan, Văcărești și Dristor. Renumita ”Crucea de piatră” din perioada interbelică a fost simbolul bordelurilor din cartierul Dudești cu celebre felinare roșii, acolo existînd peste 20 de case de toleranță, cu varii tarife pentru toate buzunarele (”Cu un pol puteai cumpăra o oră de amor”), desființate în urma decretului din 1949 al fostei Republici Populare Rumîne.

Locul era numit astfel după o cruce de piatră care era așezată in fața unei biserici bombardată în Primul Război Mondial. Numele de Cruce de hotar i’a rămas din vremuri străvechi, cînd crucea de demarcație a teritoriului era din piatră, un obicei al domnitorilor rumîni de a marca astfel zone de periferie ale orașului.

”Crucea de Piatră care era înconjurată de un gard de fier” se găsea situată la intersecția Văcăreștiului cu Dudeștii, unde se afla o biserică reconstruită pe vechiul locaș al uneia mai vechi. În vecinătate se găseau: poșta Vitan, piața Vitan, școala generală nr. 72 (situată pe strada Anton Pann) și cinematograful Flacăra, iar ca mijloc de transport în comun circula tramvaiul 19.

Case vechi din Dudești

În Dudești se aflau varii comunități etnice. Cartierul a fost desființat de către regimul comunist în anii ’80.

Cultura Dudești (mileniile 5-4 î.Hr.) care cuprindea zona Cîmpiei Rumîne și Dobrogea a fost numită după această zonă în care s’au făcut primele descoperiri.

Zona a fost în trecut un sat, dar pe măsură ce Bucureștiul s’a extins a fost absorbit de acesta. Numele vine de la familia aristocrată din Valahia, Dudești. În timpul primei domnii a lui Alexandru Moruzi în zonă a fost inaugurat un spital pentru ciumați.

Spre deosebire de alte cartiere, zona a scăpat planului de sistematizare a orașului din perioada comunistă.

Contrar aparenței, numele cartierului Sălăjan nu vine de la Sălaj, ci de la un fruntaș al mișcării muncitorești și revoluționare, Leon Szilaghi, cunoscut și sub numele de Leontin Sălăjan.

Deși s’a spus că Sălăjan era de etnie maghiară, liderul comunist Gheorghe Gaston Marin susține că acesta era rumîn:

”Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. (…) În Ardeal foarte puțini rumîni erau atunci comuniști… La Oradea erau mai ales maghiari. Rumîni nu prea erau. Puțini erau. Însă secretarul comitetului era rumîn. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era rumîn.”

După ultimele analize făcute de către CNSAS, Leontin Sălăjan era de origine maghiară.

Azi cartierul și stația de metrou poartă denumirea ilustrului pictor, Nicolae Grigorescu.

Cartierul Titan si’a luat numele de la fabrica de ciment ”Titan”, construită la începutul secolului XX, mai exact, în anul 1912.

Numele Cartierului Balta Albă provine de la o groapă de var unde, în vremea domnitorului Caragea Vodă, erau aruncate cadavrele ciumaţilor

Istoria leagă numele acestui cartier, Balta Albă, de un obicei mai morbid al începutului de secol XIX: în zonă se afla o groapa de var unde, pe timpul ciumei lui Caragea, în 1813, se topeau cadavrele ciumaților pentru că morții erau atît de mulți încît nu se mai prididea cu înhumările.

Atunci, s’a dat ordin să se sape gropi comune și să fie băgate acolo victimele, să se arunce var peste ele și să fie astupate. Din cauza ploilor însă, varul a ieșit la suprafață, formînd bălți albe.

După războiul din anii 1806-1812 s’a declanşat o cumplită epidemie de ciumă pe teritoriul actual al Rumîniei. Ioan Caragea, domnitorul Ţării Rumîneşti, a luat o serie de măsuri pentru a stîrpi flagelul.

Din izvoarele scrise reiese că ciuma din vara anului 1813, cunoscută drept «ciuma lui Caragea», făcea 100 de victime pe zi. A fost adusă de suita lui Ioan Gheorghe Caragea, care venea din Constantinopol pentru a se înscăuna la Bucureşti.

Dan Falcan, istoric în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti:

”A fost o molimă devastatoare, de aceea a rămas celebră în istorie. Epidemia a omorît 70.000 de oameni în Ţara Rumînească, din care 40.000 au murit în Bucureşti.”

Epidemia a debutat în anul 1812, iar punctul culminant a fost atins în anul următor, în luna aprilie. Conducătorii ţării nu au luat, însă, măsurile necesare pentru a diminua consecinţele.

Se pare că molima ar fi venit de la Constantinopol şi că mai întîi ar fi început în Bucureşti. Una dintre variantele producerii epidemiei și presupuşi vinovaţi pentru declanşarea epidemiei se consideră a fi nişte lucrători imprudenţi care au deschis nişte baloturi de marfă venite din capitala Imperiului Otoman fără a lua măsuri de siguranţă. Aceştia s’au îmbolnăvit, iar în cele din urmă, şi din cauza măsurilor de igienă precare din acea vreme, boala s’a răspîndit în tot oraşul.

Alte surse spun că ciuma a început la o mănăstire de lîngă Bucureşti, adusă de nişte călugări veniţi din Orient.

”…să auzi la Văcărești în sat, din jos de București, cum că s’ar fi primejduit o casă de astfel de bolă, încît s’au dat și foc. După aceasta au mai trecut cîteva zile. Socoteam glumă. Alții zicea: minciuni! Pînă s’au adevărat. În București lumea tot nu credea. Pînă cînd începu a să îndeși în luna lui august cît mergea mai rău. Iar cînd fu la octomvrie să întări o groaznecă morte, care nici nu s’au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar și alocurea.”

Așa zicea Ioan Dobre zis Dobrescu, cojocar, țîrcovnic și autor al unor însemnări în care sugerează că… păcatele oamenilor aduseseră ciuma în Bucureștiul anului 1812. Păcatele, moda, carnea și Voltaire.

”Și intră învățătura lui Volter, acela urîtul lui dumnezeu, pe care îl avea păgînii ca pre un dumnezeu.”

Lăsîndu’l pe Voltaire la o parte, alții zic că ciuma fusese de fapt adusă de alaiul noului domn fanariot Ioan Gheorghe Caragea, care după intrarea în oraș a poposit cîteva săptămîni la Mănăstirea Văcărești.

În același an, capitala otomană fusese decimată de o epidemie de ciumă, așa că Ion Ghica și medicul german Friedrich Reinhold Grohman au socotit că printre însoțitorii domnitorului se poate să fi fost cîțiva bolnavi de la care’a pornit nenorocirea’n București.

Ion Ghica consemnează faptul că ciuma a apărut la 13 decembrie 1812 printre oamenii domnitorului, sosiţi cu el de la Constantinopol. Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sînt printre cele mai bune mărturii cu privire la starea generală şi la atmosfera din vremea ciumei:

”A muritu pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţiloru în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, în cîtu celu mai micu contactu cu o casă molipsită ducea moartea, într’o familie întreagă, şi violenţa era aşa mare, în cîtu unu omu lovitu de ciumă era unu omu mortu. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară ori ce simţămîntu de iubire şi de devotamentu. Muma şi părăsia copiii şi bărbatulu soţia pe mînile ciocliloru, nişte oameni fără cugetu şi fără frică de Dumnezeu.”

Istoricul Gabriel Ciotoran menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”:

”Pe străzi se găseau mulţi bolnavi, atît adulţi cît şi copii. Optimist, Caragea îi scrie lui Archisatras, care deţinea funcţia de prim medic, următoarele:

«Să orînduiţi a cerceta pe unii ca aceia: ce boli au şi ce bube sînt acelea şi să mi se arate».

În 1813 erau 10 doctori, o moaşă şi un doctor empiric «iscusit în meşteşugul tămăduirii celor salatisfiţi de mîini şi oase». Curînd, boala s’a manifestat în preajma mănăstirii Văcăreşti.

Apoi, ori ”la Văcărești, în sat”, ori chiar la Mănăstire, s’a auzit că ar fi fost primejdie de ciumă, după cum scria cojocarul Ioan Dobre, însă tot el menționează că ”socoteam glumă”.

Primele cazuri de ciumă au fost raportate abia în iunie 1813, pentru că din diverse motive (ori boala nu a putut fi diagnosticată corect de la început, ori pericolul nu a fost luat în serios, ori poate nu venise odată cu Caragea) și tot atunci s’au instituit și primele măsuri de carantină.

Domnul a orînduit un zapciu spătăresc cu 15 neferi pentru a păzi năpristan toate drumurile de la Văcărești pînă în deal la Spirea cu poruncă ”de a nu lăsa pe nimenea ori pe jos sau călare, sau cu carul să intre în poliție” (V.A. Urechia), la 1 iulie s’au închis barierele orașului, s’au spălat casele contaminate cu ajutorul tulumbagiilor, țiganii și cerșetorii au fost îndepărtați din capitală, cîrciumile și cafenelele au fost închise.

”În mahalaua Cărămidarilor oamenii mor ca muștele și zilnic sînt înmormîntări.”

În consecinţă, s’a ordonat spătarului un «zapciu» de 15 oameni care «să nu mai îngăduie intrarea dinspre Văcăreşti spre oraş , fără ştirea Spătăriei şi a şefului lazareturilor».

Pe 1 iulie, întregul sistem de combatere a ciumei era definitivat. În conformitate cu acesta s’au rînduit «epistate» de mahalale, care împreună cu preoţii şi vătăşeii mahalalelor «să întrebe de sănătate la toate casele, şi nu numai să întrebe, ci şi să inspecteze ei înşişi de aproape în fiecare zi, raportînd boierilor ipistaţi, marele ban Radu Golescu şi fostul Mare Postelnic Costache Sutzu, că îndată ce va fi găsit un bolnav de ciumă să fie ridicat. Să se dea poveţe tuturor, să facă fumuri îndestulate la tot locul». (…)

În termen de patru zile, măsurile adoptate trebuiau duse la îndeplinire. Pe 1 iulie 1813, domnitorul Ioan Caragea, i’a scris mitropolitului şi a rugat să se ordone preoţilor să ţină slujba şi «molifte în toate mahalalele şi paradise, rugîndu’l pe Dumnezeu să înlăture boala».

Totodată s’a ordonat marelui Armas «să zgonească» din Bucureşti şi din jurul său pe toţi ţiganii lăeşi şi să fie duşi în judeţele de munte.”

Bolnavii de ciumă s’au refugiat în păduri. Spitalelor, în special celui de la Dudeşti, li s’au acordat o atenţie aparte, i s’a alocat o sumă de peste 3.000 de lei pentru reparaţii.

Istoricul Dan Falcan:

”Cîmpul dintre Dudeşti şi Cioplea a devenit brusc loc de carantină şi îngropăciune. La Dudeşti se făceau gropi comune şi se aruncau grămadă cîte 100 de trupuri goale, copii, bătrîni, femei, bărbaţi, săraci şi bogaţi. Nu mureau numai oameni. Piereau şi animale. Se spune că liniştea care se lăsase peste tîrg era atît de adîncă, încît se auzea plescăitul din cioc şi fîlfîitul de aripi al berzelor negre, numite de popor «călugăriţe». Aceste păsări erau considerate vestitoare de nenorociri.”

Cerşetorii au fost îndepărtaţi de pe străzile oraşului. Mulţi dintre cei bolnavi au fugit şi s’au ascuns prin păduri.

”Mulţi contaminaţi fugeau prin crînguri, porumburi şi cîmpii. Îşi făceau colibe acolo, iar după ce mureau erau mîncaţi de cîini. Dacă se mai însănătoşeau, reveneau în oraş, însă îi contaminau pe cei sănătoşi. De aceea domnitorul a dat ordin pe 6 octombrie 1813 Marelui Spătar de a cerceta împrejurimile oraşului şi să’i ridice pe cei ascunşi, ducîndu’i în lazareturi. Prin AGA s’a ordonat că «nu’i este permis nimănui să primească» în gazdă oameni fără învoirea epistoşiei lazaretului.

S’a decis ca în cazul în care se va îmbolnăvi cineva în vreo casă, să fie dator a da de ştire preotului mahalalei; acesta să anunţe doctorul. Dacă se constată că nu este bolnav de ciumă va fi lăsat în casă; dacă a murit, să fie îngropat fără pomană. Dacă moartea s’a datorat bolii «bolnavul din împrejurimi, cei care intraseră în contact cu ei, să fie internaţi la Spitalul Dudeşti.

Cei care i’au ascuns pe bolnavi să fie izgoniţi; lucrurile lor să fie arse; celetnicele (prostituatele) să fie izgonite din zona cîrciumii». S’a decis oprirea circulaţiei evreilor înspre oraş, şi’n sens invers (umblau cu boccele prin oraş pe care le vindeau).

În toată nebunia creată, oficialităţile au luat o decizie uluitoare: au stabilit modalitatea oficială prin care cetăţenii Bucureştiului pot cumpăra băutură de la cîrciumi. Crîşmarii să vîndă doar ziua şi pe la uşă, s’a reglementat ca oamenii să cumpere vin sau ţuică prin ferestrele localurilor, adică fără să intre pe uşi, pentru a evita astfel, pe cît posibil, contaminarea. Concluzia: în acele momente grele, bucureştenii, ca buni rumîni, consumau mult alcool, de necaz.

Dacă murea vreo vită, ea să fie adînc îngropată; primirea hainelor să se facă doar în cazul în care erau însoţite de «răvaş», ce atestă că provin de la un om sănătos”, se mai menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”.

Bîlciurile au fost redeschise în primăvara anului 1814. Cioclii purtau o bucată de postav roşu. Ea îi determina pe oamenii sănătoşi să se ferească de ei.

Istoricul Gabriel Ciotoran redă ce spunea Ion Ghica:

”Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Mama îşi păzea copiii, iar bărbatul, soţia de mîinile cioclilor, care erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi desfrînaţi îşi agăţau un şervet roşu de gît şi urcau într’un car cu boi şi porneau pe hoţie din uşă, din curte.

Intrau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mîna pe ce găseau: bani, argintărie, ceasornice, scule, fără ca nimeni să îndrăznească să le spună ceva. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor; se încreţea carnea pe trup audiindu’se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tîlhari asupra cutărui creştin căzut în ghearele lor peste cap făcea într’o clipă ceea ce era să facă boala în două, trei zile. Mai de jale erau cei aruncaţi de vii în cîmpul Dudeştilor, rară aşternut, rară acoperămînt pe pămîntul ud şi îngheţat; cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor.”

Comportament îngrozitor al cioclilor a dus la revolta ciumaţilor, care s’a soldat cu uciderea a 10 ciocli, cu toporul.

”Urmarea a fost că s’a organizat un serviciu sanitar. Conform acestuia, cioclii erau însoţiţi de «rătăşei», mergînd din casă în casă, cu aceeaşi întrebare:

«Sănătoşi copiii?»

Fundamentală schimbare a comportamentului, o dovadă că şi’n acest caz revolta n’a fost în zadar! Într’un raport înaintat unui superior de către un cioclu se arăta textual:

«Adi, am adunat 15 morţi, dar n’am îngropat decît 14, deoarece unul a fugit şi nu l’am putut prinde!».

Elocvent pentru mentalitatea lor în privinţa vieţii omului! Cei vii erau puşi la un loc cu morţii! Datorită faptului că la cei care fuseseră bolnavi nu mai contactau boala, ei se făceau ciocli, fără teamă că se vor îmbolnăvi. Datorită situaţiei excepţionale, judecătoriile s’au închis, iar datornicii au fost eliberaţi. Alte arestări nu s’au mai făcut pe acest motiv.”

Finalul epidemiei de ciumă

Alte măsuri care au fost luate au constat în: trecătorii nu erau primiţi în case; banii trebuiau ţinuţi în oţet; marfa să fie dezinfectată.

Nimeni nu putea intra în oraş decît dacă i se făcea o inspecţie, măsură care se aplica şi în primăvara anului 1814. Dacă era găsit sănătos, primea un bilet şi pătrundea în oraş.

Un focar de infecţie reprezenta fiecare cetate ocupată de turci. În anul 1815, epidemia a cunoscut o stagnare, dar numărul morţilor continua să fie mare, astfel că spre sfîrşitul anului 1815 s’a instituit o comisie ca să se ocupe de starea de sănătate din ţară.

Epidemia a reizbucnit aşa că s’a dispus interzicerea organizării vînzărilor în tîrguri a blănurilor, a pînzeturilor, a obiectelor din cînepă. Abia după trei ani de la declanşarea epidemiei, numărul îmbolnăvirilor începe să scadă, peste 70.000 de oameni pierind.

Despre ciumă dacă poate reizbucni prof. dr. Adrian Streinu Cercel declara:

”Într’adevăr, bacteria supravietuiește, însă este vorba despre o boala moartă. Nu există risc de îmbolnăvire. Ciuma bubonică se transmite de la șobolan la om, șobolanul este gazda, deci pentru ca boala să existe ar trebui să apară în primul rînd la șobolan și apoi să o transmită la om. Ciuma nu a mai dat semnale de pe vremea lui Caragea, ceea ce înseamna că bacteria s’a izolat.,.”

A rămas cunoscută în istorie cu numele de ”ciuma lui Caragea”.

În acele vremuri groaznice, Comisia a decis crearea la Mănăstirea Plumbuita a unui loc de dezinfecţie pentru călătorii şi negustorii care vin la Bucureşti cu marfă. Pentru lazareturi s’au făcut donaţii din partea diferitelor mănăstiri de la particulari.

Mănăstirea Plumbuita din Cartierul Colentina, azi renovată

Probabil doar o legendă, numele cartierului Colentina pare’se că vine de la ”colea-n-tină”, cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i’ar fi invins pe turci într’o bătălie. O vreme s’a numit și ”Olintina”.

Teritoriul actual al cartierului Colentina a constituit o comună de sine stătătoare, inclusă la 1901 în județul Ilfov și formată din satele Colentina, Fundeni și Plumbuita.

Curtea Domnească – Istoricul Curții Vechi în jurul căreia s’au ridicat cartierele Bucureștiului

Și’au înălțat aici palate, bineînțeles nu din piatră, ori din cărămidă, ci din lemn – care se găsea din belșug – și din chirpici, ambele materiale fiind perisabile. Este una dintre cauzele ”întunericului” așternut peste epocile vechi ale existenței Bucureștilor.

Reconstruirea din piatră și din zid a acestor palate și curți domnesti a însemnat o altă întemeiere a orașului „Cetatea București” – expresie descriind mai degrabă un statut moral de sorginte evident medievală, decît o cetate propriu-zisă.

Curtea Veche este prima curte domnească din București, a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738.

Întreaga Curte Domnească era formată dintr’un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrîn, undeva la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea.

În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

Curtea domnească se întindea pe suprafața cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor. De’a lungul timpului orașul București a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea curte domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era așezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Rîului Dîmbovița, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice.

Accesul în curtea domnească era posibil prin două porți opuse. Prima poartă, amplasată la intersecția străzilor Smîrdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemți, Clopotnița Domnească, iar mult mai tîrziu după ce turnul de piatră s’a ruinat, Foișorul Roșu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care pornește strada Moșilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrîn construiește o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare.

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Rumînești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrîn și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Tîrgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s’a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de’a lungul timpului, începînd cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea pînă la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tînăr și pînă la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab pînă la Constantin Brîncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată pe malul nordic al Dîmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20 m.

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerîndu’le meșteri în zidirea cetăților. Într’un document din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ”ex castro fluvi Domboviche”. Conform acestor date Ion Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție din lemn cu întărituri de pămînt, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman.

Deși nu s’au păstrat dovezi concludente, istoricii au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dîmboviței. Nu sînt cunoscute date despre importanța cetății pentru apărarea Țării Rumînești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București, numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,”cetatea de scaun Dîmbovița”.

După un asediu care a durat cîteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului lui Grigore Ureche, Ștefan a dobîndit Cetatea Dîmboviței punînd mîna pe toate avuțiile lui Radu cel Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița.

Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutîndu’l pe Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și’a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor cerîndu’le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.

După doar cîteva săptămîni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcînd din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l’a succedat fiind Basarab cel Tînăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tînăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și reconstruiește cetatea Bucureștilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.

Transformarea cetății în acestă perioadă este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. Deși din această perioadă s’au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar cîteva amintesc de refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s’au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de vornicul Neagu amintește de ”castro Bokorestch”.

Sursele principale în aflarea cîtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sînt descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de rîu și cărămidă, întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafață de peste 100 mp.

Deși de’a lungul istoriei mulți din domnii Țării Rumînești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Tîrgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Tîrgoviște semna documente (s’au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.

După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă.

În interiorul acestei „cetăți”, Curtea Domnească a fost – din cauza vicisitudinilor istoriei – destul de călătoare, deși avea un „castel” permanent în preajma Dîmboviței, numit Curtea Domnească, si un altul, mai sus de Mănăstirea Mihai Vodă, ridicat de Alexandru Ipsilanti.

Curtea Nouă a fost reședința domnitorilor din Țara Rumînească în perioada 1776 – 1812. A fost construită între 1775-1776, în timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, pentru a înlocui Curtea Veche. Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s’a spus ”Curtea Arsă”.

O acuarela executată de W. Wats după o gravura a lui Luigi Mayer prezintă acest castel în anul 1793.

Era o clădire nouă, solidă, impunătoare, cu o biserică enormă, careia i s’a dat hramul Sf. Ecaterina, după numele principesei Ipsilanti, Ecaterina, și din care se vede o turlă.

Se află deasupra mănăstirii care, ca orice mănăstire mare, cu ctitor princiar, avea si un apartament domnesc, numit ”Casele domnești”. Este singura imagine a acestui castel căzut prada focului în timpul lui Caragea și căruia, din acest motiv, i s’a spus „Curtea Arsă”.

Cartierele Ferentari, Berceni, Vitan, Pantelimon și Colentina

Ferentari, construit în perioada 1945-1947, a fost gîndit ca un cartier muncitoresc și număra în jur de 600 de apartamente.

Cartierului Ferentari, considerat astăzi una dintre zonele rău famate ale Capitalei, i s’a căutat o etimologie ”rafinată” a originii numelui, și în tradiția deja cunoscută din DEX a majorității cuvintelor din lexicul rumînesc acestuia i s’a scormonit prin latină cuvîntul latinesc ”Ferentarius” – soldat din infanteria ușoara a legiunilor romane.

Referindu’se la asocierea numelui Cartierului Ferentari cu o sintagmă latină ”Ferentarius”, Adrian Majuru susţine că aceasta este ”o exagerare”, și că ar fi mult mai recentă și legată de maghiari.

Majuru explică:

”N’are legătură cu denumirea latină. Este o exagerare din punctul meu de vedere. Mai degrabă are legătură cu un corp militar unguresc, care, în timpul Războiului curuţilor, cînd Transilvania a fost regiune autonomă şi s’a opus ocupării ocupării austriece de după 1683, asediul Vienei. Erau, evident, ardeleni, erau reformaţi, nu erau catolici precum austriecii, aveau un conte Bercsényi care îi conducea. Evident că ei fiind învinşi prin 1710, războiul pornind în 1702, o bună parte din aceste trupe s’au refugiat în Valahia, care era de partea lor alături de Imperiul Otoman. Au rămas aici o perioadă, pînă cînd şi’au negociat libertatea de a reveni în Ungaria, la un anumit moment dat, după ce a fost încheiat un tratat de pace între Imperiul Otoman şi Imperiul Austriac (1718). Drumul folosit de ei, inclusiv tabăra, este Drumul Ferentarilor şi Cartierul Berceni să nu uităm.”

În 1701, principele Rákóczi (1676-1735) fuge din puşcărie cu ajutorul soției sale și al francezilor care au intervenit prin iezuiți, facilitând evadarea lui Rákóczi, care a lăsat Împăratului o scrisoare în care a precizat că este gata să fie judecat, dar numai conform legislației maghiare.

Din temniță Rákóczi a fugit în Polonia, la Brzeżany (azi Berezhany, Ucraina), la Miklós Bercsényi, însă și acolo era în primejdie, deoarece pe capul său fusese pusă o recompensă de 10.000 de forinți.

Fără nici un sprijin, Rákóczi cere ajutor amicului său, Bercsényi. Acesta îi dă bani lui Rákóczi, îl ajută să își facă o armată, ba chiar face o călătorie pînă la Paris pentru a cere o sumă de bani lui regelui Ludovic. La polonezi se îndrăgosteşte de o altă femeie, o localnică – prințesa Sieniawaska, dar acest amor îi va aduce numai probleme: în 1703, împăratul Vienei îi declară război.

Nobilul maghiar Francisc Rakoczi al II-lea pleacă și la turci înainte de Razboiul curuților (1703-1711) ca să discute despre răsturnarea Imperiului Habsburgic. La fel au procedat si o parte din apropiații lui Rakoczi, mai exact, o ceată de husari conduși de groful Mikloș Bercsenyi. Undeva la sud de București, husarii lui Bercsenyi au făcut un popas la sud de București, de unde și numele cartierului.

Pasajul Piața Sudului

Numele acestui cartier este foarte important pentru istoria noastră, pentru că amintește de lupta rumînilor din Transilvania şi și din părţile ungureşti, care au luat parte şi ei masiv la răscoala lui Rakoczi, iobagi, libertini, micile categorii militare, mica nobilime.

Din Maramureş, Sătmar, Bihor, Arad şi pînă la graniţa de răsărit a Transilvaniei, cetele de răsculaţi, unităţile curuţeşti sînt înţesate cu rumîni, cu soldaţi mai ales, dar şi cu subofiţeri, sau chiar cu comandanţi de cete sau de unităţi militare mai mari.

În Bihor, printre primii care trecură de partea curuţilor a fost colonelul imperial Marcu Haţeganu.

În Maramureş, au luptat în rîndurile curuţilor iobăgimea, nobilimea mică. Comandanţi rumîni de cete sau de unităţi, se ridică în regiunile Sătmar, Oaş, Chioar, Baia Mare, Sălaj sau chiar în comitatul Szabolc.

În jurul Băii Mari au luptat cetele haiducului Gligor Pintea, supranumit popular Pintea Viteazul. El a căzut în faţa Băii Mari în momentul cînd haiducii săi, alături de curuţi, provocaseră predarea oraşului.

Mulţi rumîni apar pe Someş, în jurul Clujului: aici se făcu cunoscut mai ales căpitanul Ciurilă. În comitatul Turzii se remarcă Nichita Balica, căpitanul care’şi făcuse cetate din Cheile Turzii; în Mureş şi Odorhei căpitanul Vasile Negru; în Ţara Bîrsei şi Trei Scaune căpitanul Bucur Cîmpean.

În jurul Albei-Iulii se remarcă regimentul lui Ştefan Sudriceanu; în jurul Aradului, regimentul colonelului Farcaş Dragul sau Drăgulea. Acesta a luptat în mai multe părţi şi l’a urmat pe Rákóczi şi în Polonia. Şi mulţi alţii.

Cetele curuţilor însă sînt, în genere, amestecate. Mai ales în rîndurile celor de jos se crease o întinsă frăţie de arme, lăsînd urme chiar în literatură, în muzica populară, în cîntece, în dansuri.

Curuţii sînt în bune raporturi şi cu Ţara Rumînească şi Moldova. Acolo se refugiază adesea după insuccese, acolo se pregătesc de noi acţiuni, acolo îşi adăpostesc de primejdie familiile cei mai aproape de graniţe.

Rákóczi însuşi e în bune raporturi cu Ţara Rumînească şi cu Moldova, caută să câştige pe domnii rumîni, mai ales pe Constantin Brîncoveanu pentru lupta sa, să’i atragă în cercul de alianţe antihabsburgice. Pe lîngă împăratul Petru cel Mare, Rákóczi se servea de David Corbea, originar din Șcheii Braşovului, acelaşi care îl servise şi pe Constantin Brîncoveanu, devenit consilier aulic în serviciul statului rus.

Ajutorul financiar al regelui Ludovic nu va sosi niciodată, din acest motiv Rákóczi va pierde războiul, iar armata lui se va risipi: unii se predau, alții ajung în Banat.

Voievodul Țării Rumînești, Constantin Brîncoveanu, pentru ai pacifica și păstra în slujba sa, le dă o bucată de pămînt dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, unde aceștia își vor alcătui un sat. Nu știm cîți dintre aceștia au fost ardeleni rumîni, și cîți maghiari, dar din cei stabiliți aici, de teama represaliilor habsburgilor, au rămas rămășițe ale armatei lui Bercsényi, de unde ne’a rămas numele: Berchenyi la francezi, Berceni la noi.

Cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului, deși este cu mult mai puțin faimos decît alte părți ale Capitalei, își începe povestea, cum spuneam, cu sute de ani în urmă.

Cartierul Berceni împreună cu artera care îi poartă numele, Șoseaua Berceni, s’a construit după anul 1945. În perioada comunistă întreaga zonă a fost afectată de demolări.

Teritoriul pe care s’a dezvoltat actualul cartier Berceni reprezintă partea sudică a fostei comune Șerban Vodă, din vecinătatea fostelor localități Progresul și Apărătorii Patriei. Pînă cînd a fost începută, în 1960, ridicarea cartierului de blocuri, zona avea aspect de mahala bucureșteană interbelică, cu mult teren liber, locuințele avînd un singur nivel.

În viziunea urbanistică specifică epocii, Berceniul a fost gîndit ca un cartier-dormitor pentru oamenii muncii care construiau socialismul pe noua platformă industrială din partea sudică a Bucureștiului – IMGB, precum și în uzinele ”Timpuri Noi”, vechile ateliere Lemaître.

Numele cartierului Vitan din Capitală, o variantă ar fi că ar veni de la Cîmpia Vitanului, unde, odată, pășteau vitele orășenilor.

Curcubeu peste cartierul Vitan

Totuși, consideră istoricul Majuru, Cartierul Vitan îşi trage numele de la un proprietar al zonei, domeniul acestuia devenind un sat şi ulterior o comună suburbană, în timp ce Pantelimonul vine de la domeniul ecleziastic cu acelaşi nume al Mănăstirii Sfîntul Pantelimon.

Cartierul Pantelimon și’a luat numele după Mănăstirea Sfîntul Pantelimon, a cărei construcție a început la 1735, la porunca domnitorul Grigore al II-lea Ghica. În greacă, ”pan” înseamnă ”tot” și ”eleimon” înseamnă ”milă”. Așadar, ”Panteleimon” se traduce ”întru totul milostiv”.

Istoria Mănăstirii Pantelimon

Asemenea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care încă din timpul vieţii sale pămîntești a tămăduit, cu puterea lui Dumnezeu, mulțime de bolnavi, dar care a cunoscut şi pătimirile şi moartea mucenicească († 303) în timpul marii persecuții a creș­tinilor ordonată de împăratul Diocleţian, tot așa şi fosta mănăstire a Sfîntului Pantelimon de lîngă Bucureşti a cunoscut de’a lungul istoriei sale o perioadă de înflorire, cînd oferea vindecare sufletească şi trupească prin biserica şi spitalul organizat în mănăstire, dar a cunoscut şi chinurile pătimirilor şi moartea mucenicească, atunci cînd a fost ucisă prin demolare şi desfiin­țare.

Mănăstirea Sfîntului Pantelimon a fost una dintre cele mai mari mănăstiri domnești din Țara Rumînească. Hramul ei, sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, a influențat toponimia întregii zone, astfel încît astăzi avem: lacul Pantelimon, insula Pantelimon, parcul şi orașul Pantelimon, care pînă la înființarea mănăstirii se numea Florești.

Noaptea prin Cartierul Pantelimon

În anul 1750, domnitorul Grigore Ghica al II-lea a înzestrat ctitoria sa cu moaștele Sfîntului Pantelimon (ulna antebrațului drept, adusă din Grecia, conform inscripției în argint de pe sfintele moaşte). Aceste relicve sfinte sunt cele mai vechi moaşte ale Sfîntului Pantelimon de pe teritoriul țării noastre (fragmente din moaștele Sfîntului Pantelimon se mai găsesc şi la Arhiepiscopia Tomisului sau la Arhiepiscopia Dunării de Jos, fiind aduse, în anul 1931, din Orientul apropiat).

Acest odor de mare preț a fost păstrat cu evlavie în Mănăstirea Sfîntului Pantelimon, unde se desfășura atunci o bogată activitate filantropică şi socială. Mănăstirea administra un spital pentru bolnavi, care, spre sfîrșitul secolului 18, a fost extins, devenind al doilea spital din Bucureşti, ca mărime, după spitalul Mănăstirii Colțea.

O grijă deosebită de acest spital a avut şi regele Carol I. În anul 1868, la îndemnul dr. Carol Davila, pe latura de sud a ansamblului Mănăstirii ”Sfîntul Pantelimon”, a fost construită o clădire nouă cu 80 de paturi de spital. În acest spital au fost tratați şi soldații rumîni răniți în Războiul de Independență al Rumîniei (1877-1878).

De asemenea, între anii 1889-1890, capacitatea spitalului a fost mărită cu încă 160 de paturi, într’o clădire pe latura de est.

Pătimirile şi moartea mucenicească a Mănăstirii Sfîntului Pantelimon au avut loc în timpul regimului comunist, cînd mănăstirea şi Spitalul ”Sfîntul Pantelimon”, afectate de cutremurul din anul 1977, au rămas în ruină ani întregi, întrucît statul comunist nu a dorit refacerea lor, hotărînd demolarea completă a bisericii şi desființarea mănăstirii, pentru a se construi în acel loc un complex hotelier şi de agrement.

Mormîntul domnitorului Grigore Ghica al II-lea a fost scos din ctitoria sa, de asemenea şi mormîntul domnitorului Alexandru al II-lea Ghica (1834-1842), primul domnitor regulamentar al Țării Rumînești, fiind mutate la Biserica Doamna Ghica – Tei, din Bucureşti, de asemenea ctitorie a dinastiei Ghica.

Prin grija Patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986), obiectele din tezaurul liturgic al fostei mănăstiri au fost încredințate spre păstrare unor biserici din apropiere: ușile sculptate şi catapeteasma se găsesc la Biserica Sfîntul Nicolae din orașul Pantelimon, județul Ilfov, care a primit atunci şi al doilea hram, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Icoanele mari din catapeteasmă se află la Mănăstirea Plumbuita.

După căderea comunismului, cînd Biserica Ortodoxă Rumînă a avut libertatea de a se exprima şi organiza conform vocației sale, Patriarhia Rumînă a făcut demersurile necesare pentru revenirea în proprietate a fostei Mănăstiri Sfîntul Pantelimon, lucru care s’a împlinit abia în anul 2004.

În prezent, cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Rumîne, din anul 2014, pe locul fostei mănăstiri funcționează Centrul cultural-misionar ”Familia” şi Casa ”Sfîntul Pantelimon”, unde se desfășoară acti­vități cultural-educative şi activităţi social-pastorale privind Botezul şi Cununia dedicate familiei creștine în general, dar şi activităţi având caracter social-filan­tropic.

Prin ocrotirea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care prin credința lui puternică în Hristos Cel răstignit şi înviat a devenit bun biruitor mucenic, la iniția­tiva şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în anul 2017 au început lucrările de reconstruire a bisericii fostei mănăstiri a Sfîntului Pantelimon.

Moaștele Sfîntului Mucenic Pantelimon care au aparținut acestei istorice mănăstiri sînt păstrate în prezent în paraclisul Reședinței Patriarhale, cu hramul ”Sfîntul Mare Mucenic ­Gheorghe”, deloc întîmplător am putea spune, avînd în vedere că Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ca şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, a suferit moarte mucenicească în același an: 303, la aceeași vîrstă: 20 de ani, în timpul aceleiași persecuții a împăratului Diocleţian.

Adrian Majuru evocă şi modul în care a apărut şi s’a dezvoltat Parcul Ioanid şi zona de case din jurul său:

”A fost proprietatea unui librar, George Ioanid, căruia nu’i prea mergea lui bine cu librăria şi atunci, pe o suprafaţă mai mare de teren, şi’a amenajat o mică fermă unde cultiva, pentru a vinde, pomi fructiferi şi pomi ornamentali. Şi avea şi reclamă, primăvara şi toamna, cu precădere, şi vindea bine. Evident că moştenitorii desfac afacerea şi vînd statului. Asta după Primul Război Mondial. Atunci, din proprietatea Ioanid, o bună parte din teren se lotizează, pentru că era Bulevardul Dacia amenajat, la începutul perioadei interbelice, şi apar clădirile frumoase din jur. Iar pe zona mai mlăştinoasă, asupra căreia era mai complicat să intervii, au amenajat un parc. Cum a fost şi cu Grădina Icoanei.

(…) A fost amenajat un parc prin secarea unui lac. E complicat să ridici acolo clădiri, e pînza freatică ridicată. Aşa şi cu această grădină care era firesc să păstreze memoria proprietarului şi a unei amintiri legate de un loc care a avut o altă destinaţie.”

Acesta nu uită să menţioneze şi „cartierele etnice ale Bucureştilor”, precum cel evreiesc, mahalaua grecilor sau a albanezilor:

”Erau şi cartiere etnice, care au devenit astfel în câteva generaţii. Alături de Cartierul Evreiesc, foarte dinamic tot timpul, încă din secolul al XVI-lea, a mai fost zona locuită de băraţii unguri, în jurul Bărăţiei catolice, a mai fost Mahalaua Grecilor, în zona veche a oraşului, cu o biserică a lor, care nu mai este, şi pe locul acela se află Palatul Dacia România, fostă societate de asigurări ridicată în 1870 şi care va fi, sper în cîţiva ani, sediul Pinacotecii Bucureşti. (…) A mai fost şi o mahala a albanezilor, în zona Parcului Izvor, care a dispărut la sistematizare, la începutul secolului al XIX-lea. Şi bulgarii aveau un spaţiu al lor, dar cu precădere înspre Popeşti-Leordeni, bulgarii pavlikeni, de confesiune catolică. Ei emigrau din Balcani sub presiune turcească”, povesteşte istoricul.

El a punctat, în acest context, că, în jurul anului 1900, ”pe majoritatea străzilor centrale ale oraşului, nu doar în Centru Vechi, ci şi spre Piaţa Romană, Mihai Bravu” exista populaţie alogenă.

Majuru mai relatează:

”Nu era stradă să nu aibă populaţie alogenă. Cetăţeni rumîni, dar de alte confesiuni etnice şi religioase. Erau foarte mulţi. Această populaţie a dispărut după cel de’al Doilea Război Mondial, cînd ei au emigrat. Sau chiar în anii războiului. Erau şi mulţi maghiari şi mulţi germani aici, care n’au legătură cu războaiele. Şi englezi şi scoţieni, erau şi elveţieni. Asta pe la 1900. Antreprenori, manufacturieri, arendaşi. Scoteau bani din orice.”

Vatra Luminoasă, Grivița, Floreasca, Domenii, Cotroceni, Dorobanți

Potrivit istoricului, Adrian Majuru, Bucureştiul avea şi cartiere rău famate:

”Nu a fost numai Ferentariul, care nu era famat deloc. Nici în perioada interbelică. Asta e o poveste care apare după Al Doilea Război Mondial. Erau, prin comportament şi prin sărăcia socială a acestor populaţii care le colonizau – a fost Tirchileştiul, Delea Veche şi Delea Nouă, care erau în partea de est, nord-est a oraşului. Sînt şi acum străzile şi bisericile. Spre Mihai Bravu. Dar asta e o poveste de secol XIX.”

Seniorii Bucurestiului spun ca i s’a spus ”Vatra Luminoasa” în spiritul bolșevic al timpului pentru că lumina venea, nemijlocit de la răsărit – de la ruși. Alții susțin că denumirea își are alta origine: la 1 august 1906, Regina Elisabeta, susținută de Regele Carol I și de înalți reprezentanți ai clasei politice a vremii, a fondat Societatea Orbilor din Rumînia.

În cartierul Grivița de astăzi se afla, la 1608, Mănăstirea Cernica, ridicată de Cernica Știrbei, Mare Vornic al lui Mihai Viteazul. Mai tîrziu, unele documente atestă faptul că o parte a acestei mosii a aparținut domnitorului Șerban Cantacuzino.

În secolul al XIX-lea, zona a fost parcelata și s’au trasat străzi pe care s’au construit case, printre care și Calea Floreasca.

În anul 1922 a apărut cartierul Floreasca, ridicat pe marginile gropii de odinioara.

Din secolul al XVI-lea apare o atestare documentară a moșiei ”Floreștii de pe Colentina”. Sub Mihai Viteazul e atestat satul Floreștii (al Floreascăi), pe Colentina, la Est de oraș. Se împărțea în 3 așezări distincte: Floreasca de Sus, de Mijloc și de Jos. Satul Floreasca de Jos era numit si Gradistea Floreștilor.

Cartierul Domenii a fost construit în perioada interbelică pentru elitele bucureștene. Numele zonei este legat cu dezvoltarea Bucureștiului dintre anii 1920-1940, unde s’au vîndut parcele și loturi de pămînt angajatilor din Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, de unde și numele de Domenii.

Cunoscutul cartier Cotroceni, unde se află și Palatul Cotroceni, sediul Administratiei Prezidențiale a Rumîniei, și’a luat numele de la verbul regionalist arhaic ”a cotroci”.

”A cotroci” inseamna ”a cotrobăi”, ”a scotoci”, ”a scormoni”! De unde vine, însă, ”a cotroci”?

Cotroceni era un vechi sat, atestat documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Lîngă sat se afla falnica și deasa pădure a Cotrocenilor. În 1671, satul a intrat în proprietatea marelui logofăt Serban Cantacuzino. Acuzat că urmărea să devină Domn, și’a atras ura domnitorului Gheorghe Duca, fiind nevoit, astfel, să fugă pentru a’și salva viața.

Cartierul Cotroceni

Scăparea a găsit’o în Pădurea Cotrocenilor, unde a stat ascuns trei zile, iar drept mulțumire a ridicat pe un lăcaș de cult mai vechi o frumoasa biserica de zid: Mănăstirea Cotrocenilor.

Platoul întins al Cotrocenilor este legat și de numele lui Aurel Vlaicu, al cărui prim zbor temerar cu avionul construit de el a avut loc la 17 iunie 1910 în această zonă.

Zona Dorobanți și’a primit numele în anul 1878, dupa Războiul de Independență dintre 1877-1878, ca omagiu adus trupelor de dorobanți care au luptat la Plevna, Vidin și Grivița.

Dealul Spirii

În secolul al XVI-lea, Dealul Spirei se numea Dealul Lupeștilor, unde se aflau numeroase culturi de vie ce apartineau Mănăstirii Radu Vodă.

Biserica Spirea Veche, numită ulterior Dealul Spirea, a fost construită de doctorul Spirea (Spiridon Kristofi originar din Corfu, de aici și hramul bisericii) pe acest deal înainte de anul 1765, cu ajutorul rudei sale Hristofi (fost ceauș spătăresc și mai apoi căpitan de lefegii).

Biserica Spirea Veche (Sf. Spiridon Vechi) a fost construită începînd cu anii 1921-1922, după planurile arhitectului Ioan D. Trajanescu, în locul acelei bisericuţe de sec. al XVIII-lea. Foto: Alex. Petit (anii ’30)

Nava noii biserici, terminată în 1930, a fost printre primele construcţii la construcția cărora s-a folosit betonul armat.

Arhitectul bisericii Sf. Spiridon – „Spirea Veche”, profesorul Ioan D. Trajanescu, a conceput un plan basilical în cruce greacă înscrisă, delimitat de stîlpi puternici din beton armat, cu secţiunea de cca. 1 metru; absidele laterale erau de plan rectangular. Alţi stîlpi din beton armat descriau planul masivului turn-clopotniţă cu foişor, aflat în capătul vestic al bisericii. Între toţi aceşti stîlpi erau mari panouri din cărămidă masivă, întreaga structura fiind acoperita la exterior cu cărămidă aparentă smăltuită. Acoperişul turlelor era din ţiglă smălţuită.

Biserica de la Uranus 27, aflată la intersecţia de la „Niţă Stere”, a fost cu greu demolată în 27 aprilie 1984. Punerea sa la pămînt a fost făcută prin mai multe încercări de dinamitare, neputînd fi dărîmată cu excavatoarele… o construcție extrem de solidă!

Doar cîteva vitralii, strănile şi icoana de hram a Sfîntul Spiridon au putut fi salvate, ele fiind duse la Biserica Lucaci din Capitală.

Spirea Veche are o soră mai mică, dar și mai modestă, care mai există şi azi în str. Puișor – Biserica Spirea Nouă, construită la sfîrșitul sec. al XVIII-lea. Casa parohială acestei biserici a fost construită la 1911 din banii ”defunctului Niță Sterie” așa cum reiese din plăcuța existentă pe peretele ei.

Băneasa, Pajura, Bucureștii Noi, Aviației, Aviatorilor

Contrar impresiei majorității bucureștenilor, cartierul Băneasa nu se numește astfel de la Pădurea Băneasa. Potrivit unor surse, ”Băneasa” vine de la nevasta banului Dimitrie Ghica (1816-1897).

Alte surse spun altceva: cartierul Băneasa, fosta comună suburbană Băneasa, a luat naștere pe o porțiune din vechea moșie a Mariei Bibescu, contesa de Montesquiou Fezensac (1845-1929), soția contelui Odon de Montesquiou Fezensac și mătușa prințului George-Valentin Bibescu.

În 1898, Nicolae Bazilescu, avocat și profesor la Facultatea de Drept, a cumpărat moșia Maicănesti – Grefoaicele (aparținînd de comuna Baneasa din acele vremuri), aflată în zona de nord-vest a orașului.

Bazilescu a parcelat terenul și a scos la vînzare jumătate din loturi, cealaltă jumătate fiind donată primăriei. Pînă in 1913, 1.423 de persoane au cumpărat terenuri aici. Din acest motiv, noii așezări i s’a dat numele de Bucureștii Noi.

Teatrul Masca din Bucureștii Noi

Denumirea cartierului Pajura a fost preluată de la artera de circulație care’l străbate. Strada Pajurei a primit aceasta denumire in anul 1959, cînd a fost începută construcția primelor blocuri pe un teritoriu liber.

Cartierul Aviației a fost construit după 1980. Fostul dictator Nicolae Ceaușescu dorea ca în acest cartier să locuiască personalul din cadrul armatei, poliției și aviatiei, de unde și numele cartierului. În cartierul Aviației se află și Muzeul Aviației, pe strada Fabrica de Glucoză. Muzeul, construit pe amplasamentul fostului Aeroport Pipera, a fost inaugurat în martie 2006.

Numele cartierului Aviatorilor este dat de Monumentul Eroilor Aerului, cunoscut și ca ”Statuia Aviatorilor”. Monumentul a fost inaugurat în anul 1935, fiind o opera ce aparține sculptorilor Iosif Fekete și Lidia Kotzebue.

Cartierul Chitila și așezarea Chitila

Cartierul de pe teritoriul Capitalei cu care se învecinează orașul Chitila a primit același nume, neoficial, Chitila, iar artera rutieră ce leagă Cartierul Chitila de orașul Chitila se numește Șoseaua Chitilei.

Începuturile așezării Chitila nu se cunosc precis, dar pot fi situate în vremurile cînd pe aceste locuri se întindea renumitul Codru al Vlăsiei, aproximativ prin secolul al XV-lea.

Ipoteza că pe teritoriul orașului Chitila au existat așezări omenești încă din cele mai vechi timpuri este confirmată de descoperirile arheologice făcute. Săpăturile de pe malurile rîului Colentina (limitrof orașului) au scos la iveală vestigii din secolul IV, era noastră – cuptor de topit bronzul, oseminte de oameni găsite, unele pe locurile unde s’au săpat cazemate pentru apărare antiaeriană în cel de’al doilea Război Mondial, unde s’au pus temeliile Societății Comerciale de Confecții Metalice, toate acestea sunt dovezi de vechime ale așezării Chitila.

Numele orașului Chitila se consideră deocamdată că provine de la un vechi termen bulgar – Kitilă – care înseamnă ”locul de peste apă”.

Noi credem că denumirea este mai veche, chiar de dinaintea venirii bulgarilor în Europa. În Rumînia avem de’a face cu o multitudine de toponime formate din cuvinte rumînești înțelese de toată lumea, dar și din toponime antice autohtone, sau date de alte grupuri de migratori care au trecut prin zonă.

Referitor la numele Chitilei, acesta este un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai puțin intenționate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr’un toponim asemănător cu toponimele getice la numele proprii asemănător cu Brăilă-Brăila, Bănilă-Bănila. Este tipic rumînesc fiind atestat documentar  ca nume personal.

I se poate atribui numelui Chitila o origine indo-europeană, însemnînd foarte multe lucruri, astfel chitila sau a chiti are numeroase sensuri acceptate: aprecia, aranja, arunca, așeza, avînta, azvîrli, chibzui, clasa, clasifica, considera, crede, dispune, distribui, găsi, gîndi, grupa, intenționa, împărți, întocmi, judeca, ochi, opina, ordona, organiza, orândui, plănui, potrivi, precipita, proiecta, pune, repartiza, repezi, rîndui, sări, sistematiza, socoti, ținti, viza, zvîrli, mai toate într’un sens comun de așezare, rînduială, grupare specifice unei populații sedentare foarte vechi.

A chití mai înseamnă a împodobi, a înfrumuseța, a orna, a calcula, toate aceste sensuri fiind acceptate în dicționarele de azi.

Există numeroase echivalente în limbile surori europene: vsl. kytati, sb. kititi – a înfrumuseța, a orna, a potrivi, sau bg. kyta – buchet, chită (Cihac, II, 51; Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 328; Berneker 679) și cu ngr. kittázo, privesc, it. guatare, fr. guetter, vgerm. wahtên, ngerm. wachten, a păzi, a pîndi. Bern. 1, 679.

De asemenea are și următoarele sensuri; ochesc, țintesc, îndrept lovitura: aĭ chitit bine! Ochesc, pun ochiĭ, aleg: a chitit un copac, un ginere. Așez, aștern bine (un pat, un țol, niște snopĭ. În Olt. chichesc). Cuget, chibzuĭesc: Și tot chiteam și ne gîndeam Cum să ne cadă´n gheară (Al. Peneș). Cred, socotesc (fam. pop.): eŭ chiteam că’ĭ bine așa. V. refl. Mă potrivesc, cadrez: haĭnele se chitesc bine pe trupu luĭ. Mă gîndesc, chibzuĭesc: mă chiteam cum să scap. Mă arunc, mă răped [!] (P. P.): el pe Turcĭ mi se chitea. Trans. (d. chită 1). Mă gătesc, mă dichisesc; toate aceste sensuri ne dă clar o ascendență autohtonă.

Cu toate că evoluția semantică este firească în toate fazele ei, este rar ca un cuvînt slav să fi dezvoltat în rumînă, de la sine, o gamă atît de întinsă de sensuri. Este de presupus că în evoluția sa ar fi influențat vreun cuvînt ca a căta, sau poate ngr. ϰιττάζω ”a vedea, a privi”, în derivatele chitilă și chiteală, s. f. (podoabă; giuvaiere, bijuterii; ordine, organizare; aranjare, potrivire; judecată, părere; supoziție, idee)…

Așadar, numele de Chitila provine ori de la unul din sensurile de mai sus enumerate, ori de la expresia ”a se chiti”, care înseamnă a se piti, a se ascunde, ceea ce ar face și mai simplă explicația provenienței sale, presupunînd că în Codrii Vlăsiei, pe teritoriul actualului oraş îşi găsiseră loc de refugiu răzvrătiţii împotriva stăpînirii de atunci.

Cu timpul, ”chiteală” sau ”chitire” s’a transformat în Chitila, nume pe care oraşul îl poartă şi în zilele noastre.

Monumentul Eroilor din Chitila

Actualul oraş are la bază o mică localitate situată pe vechea ”cale domnească” care făcea legătura între Palatul Cotroceni și capitala Ţării Rumîneşti – Tîrgovişte. Localitatea – aflată lîngă apa Mangului – apare pe harta Principatelor Rumîne de la 1823 (circa 470 locuitori).

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, satul Chitila făcea parte din comuna Bucoveni din plasa Snagov, județul Ilfov, având 322 de locuitori. Fortul Kitila este menționat ca loc de popas al regelui în timpul inspecţiei pe care a făcut’o în 1889 liniei de apărare a capitalei.

În sat funcționa o fabrică de zahăr, deținută între 1876 și 1881 de prințul Nicolae G. Bibescu, și care fusese apoi cumpărată și repusă în funcțiune de ginerele principelui Bibescu, Dimitrie Cezianu.

În 1931, Chitila a devenit comună de sine stătătoare, avînd în compunere localitățile Chitila și Traian. Apoi, în 1950, comuna a fost inclusă în raionul Grivița Roșie al orașului republican București. În 1968, Chitila a devenit comună suburbană în subordinea municipiului București, având în componență și satul Rudeni.

Teritoriul orașului Chitila a facut parte din moșiile familiilor Brâncoveanu (din anul 1681) și mai tîrziu Bibescu. Chitila, ca sat, făcea parte în anul 1892 din comuna Bucoveni, plasa Buftea, județul Ilfov. Populația număra atunci 437 persoane, din care 212 barbați și 225 femei. Aceștia locuiau în 73 de case.

Chitila (în trecut și Zalhanaua lui Papazolu) este un oraș în județul Ilfov, Muntenia, România, format din localitățile componente Chitila (reședința) și Rudeni. Localitatea se află în vecinătatea nord-vestică a municipiului București, la ieșirea către Tîrgoviște și Pitești, fiind un oraș-satelit al Capitalei.

În 1981, comuna Chitila a fost inclusă în Sectorul Agricol Ilfov, subordonat municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Localitatea a fost ridicată la rang de oraș în anul 2005, alături de alte comune din județul Ilfov.

Conform recensămîntului din anul 2011, Chitila are o populație de 14.184 de locuitori, fiind al șaselea centru urban al județului Ilfov din punct de vedere demografic.

Orașul Chitila se află în vestul județului Ilfov, la nord-vest de municipiul București, de care este despărțit de podul peste șoseaua de centură a Bucureștiului. Orașul-satelit este poziționat la distanța de 9 km de centrul Capitalei.

Chitila are în imediata vecinătate Lacul Chitila, care este unul dintre lacurile create de râul Colentina și care are legătură directă cu lacul Mogoșoaia și cu lacul Străulești. De asemenea, se învecinează cu pădurea Mogoșoaia-Chitila.

Cartierul 13 Septembrie și Rahova

Cartierul bucureștean 13 Septembrie și’a luat numele de la Ziua Pompierilor, amintind de 13 septembrie 1848, cînd a avut loc bătălia din Dealul Spirii, între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa.

Rahova este un cartier din sud-vestul Bucureștiului, situat în sectorul 5, în vestul rîului Dîmbovița. Numele cartierului provine de la victoria obținută la Rahova de armatele rumîne, în 9 noiembrie 1877.

Numele cartierului Rahova vine de la Calea Rahovei, una dintre cele 5 străzi principale ale Bucureștilor botezate în secolul XIX în onoarea Razboiului de Independență: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.

Cartierul este delimitat în vest de Strada Antiaeriană, Drumul Sării și Piața Panduri, în nord de Șoseaua Panduri și Calea 13 Septembrie, Bulevardul George Coșbuc, Șoseaua Viilor și Șoseaua Sălaj în est și periferia Bucureștiului în sud. Cele mai importante străzi sînt Calea 13 Septembrie și Calea Rahovei.

Cartierul se învecinează cu Drumul Taberei, Centrul Civic, și Ferentari și conține dealurile Viilor și Uranus.

Podul Calicilor în 1856

Calea Rahovei a fost cunoscută în trecut sub denumirea de Podul Calicilor sau Drumul Florăreselor, principalul drum de acces către Alexandria. Numele de pod venea de la scîndurile de lemn cu care era pavat, acesta fiind un material mai ieftin decît piatra.

Podul Calicilor era înconjurat de cerșetori și oameni nevoiași, dar autoritățile i’au alungat și au redenumit strada în Calea Craiovei pentru a îndepărta reputația proastă.

Vor ajunge actualele localități limitrofe viitoare cartiere bucureștene?

Acesta vorbeşte şi despre prezent, afirmînd că există şi acum localităţi în apropierea oraşului care depind economic de Bucureşti.

Adrian Majuru afirmă:

”În momentul de faţă, Bucureştiul respiră în ceafa unor oraşe şi comune care sunt aproape lipite de limita administrativă, cum ar fi Chitila, Popeşti-Leordeni sau Chiajna – să nu mai vorbim de comuna Roşu – şi, practic, cum ar fi şi firesc, printr’o manieră diferită, prin legea viitorului spaţiu metropolitan, economic ele depind de Bucureşti şi vor intra şi administrativ, probabil cu o formă de autonomie locală, adică îşi vor păstra primarii şi micile politici comunitare.

Nu vor mai fi cartiere topite într’un sector cu un primar distinct, tocmai pentru a da, pe noul trend administrativ european, libertatea comunităţilor locale să se dezvolte armonios şi prin deciziile pe care le iau în ceea ce le priveşte.”

Istoricul crede că actualele denumiri ale cartierelor Capitalei vor rămîne şi după adoptarea preconizatei legislaţii.

Citește și: DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI

sau:

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Resurse: ”Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență”, 2003, Editura Compania, de Adrian Majuru, cultural.bzi.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ROMÂNIA, CENUȘĂREASA IT ÎN EUROPA POATE DEVENI O REGINĂ

România este în topul din Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, doar dacă privești incorect cifrele. Circa 118.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care au adunat unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT. Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara adună 73% din totalul angajaţilor din industria IT locală.

Specialiștii sunt răspândiți în 12 orașe, cu 4 hub-uri mari, 2 secundare și 6 centre mici- Craiova, Galați, Pitesti, Ploiesti, Constanta, Targu-Mures. Acestea sunt oraşe care se află acum pe harta marilor angajatori din IT şi ar putea absorbi un procent important din creşterea din următorii ani în condiţiile în care multinaţionalele caută alternative la aglomeratele şi mai scumpele centre din Bucureşti, Timişoara sau Cluj-Napoca.

Pentru un stat modern, sectorul de IT ar trebuie să fie unul din principalele mo­toare de creştere, într’o strategie gândită ca politică de stat. Din păcate, România este încă un rezervor de scurgere al materiei cenușii către statele dezvoltate ale UE.

De asemenea, România se clasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte digitalizarea, indicele DESI – Digital Economic and Society Index, calculat de Comisia Europeană, are însă un potenţial foarte mare de dezvoltare în acest domeniu, arată o analiză PwC, dată publicităţii cu ocazia conferinţei Digital Romania Forum.

Aproape trei sferturi dintre români nu au competențe digitale de bază, care să le permită accesarea unui e-mail sau instalarea de noi dispozitive.

Ionuţ Simion, Country Managing Partner, PwC România, coordonatorul studiului privind gradul de digitalizare:

”Nouă, românilor, ne place să ne mândrim cu vitezele excepţionale ale serviciilor noastre de bandă largă de mare viteză, cu calitatea specialiştilor IT, care sunt foarte căutaţi de către marii jucători globali din domeniul tehnologiei, şi cu invenţiile aplicaţiile IT lansate în România. Însă privită la nivel statistic, performanţa ţării noastre în ceea ce priveşte digitalizarea este mai degrabă modestă. Mai avem încă multe de făcut pentru a beneficia cu adevărat de a patra revoluţie industrială, cea digitală, iar analiza PwC a venit cu o serie de recomandări pentru a valorifica la maximum potenţialul ţării.”

Deşi performanţele României sunt excepționale cu privire la abonamentele la servicii de bandă largă de mare viteză (locul 2 în Uniunea Europeană) şi cu privire la prețul relativ raportat la venit pentru serviciile fixe de bandă largă (locul 10), ţara noastră se clasează pe locul 22 din 28 de state membre în ceea ce priveşte conectivitatea, având de recuperat în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor de telefonie fixă de bandă largă, precum şi în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor mobile 4G.

În ceea ce priveşte utilizarea Internetului de către cetăţeni, România se situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană (UE). Deși rețelele de socializare şi apelurile video sunt utilizate tot mai frecvent, românii manifestă reticenţă în ceea ce priveşte tranzacţiile şi serviciile bancare online. Astfel, doar 12% din populaţia ţării fac achiziţii online, iar 90% din volumul comenzilor plasate online au fost achitate cu numerar la livrare.

La nivel de ţară, se observă o întârziere şi în ceea ce privește integrarea tehnologiei digitale în afaceri, chiar dacă au fost înregistrate unele progrese. Astfel, a crescut ponderea firmelor din România care utilizează platformele de socializare (8%).

În schimb, doar 7% din IMM-uri îşi vând produsele folosind platforme online, vânzările online reprezentând doar 4,3% din cifra de afaceri a acestor companii. În România însă, doar 7% din volumul vânzărilor totale se fac online, mai puţin de jumătate faţă de media UE (16%).

În ceea ce priveşte capitalul uman, România se situează pe ultimul loc în UE, dar a înregistrat progrese comparativ cu anul trecut, în special în ceea ce priveşte numărul persoanelor care accesează mediul online (56%), nivelul competențelor digitale şi numărul de specialiști în Tehnologia Informațiilor și a Comunicațiilor (TIC) (1.9%).

Andreea Mitiriţă, director de consultanţă fiscală, unul dintre autorii studiului:

”Trebuie totuşi spus că România beneficiază de un număr mare de absolvenți în domeniul științei, tehnologiei, matematicii şi ingineriei, 1,6 % din românii cu vârste între 20 şi 29 de ani având astfel de specializări. Deși acest nivel este în scădere faţă de anii trecuţi, este apropiat de media UE. Prin urmare, vorbim totuşi despre un număr destul de mare de specialişti în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, care reprezintă un avantaj competitiv al României în atragerea de investiţii în sectorul IT&C.”

În fine, tot pe ultimul loc se clasează România şi în privinţa prestării de servicii publice în sfera digitală. Totuşi, în ultimul an s’au înregistrat progrese comparativ cu anul anterior în ceea ce privește furnizarea serviciilor publice digitale, prin creșterea numărului de servicii care pot fi efectuate online și prin pre-completarea automată a formularelor pentru cetățeni.

Citiți și:  RDS-RCS…NU E CAM MULT ÎN MÂNA UNUI SINGUR OM (Zoltan Teszari)?

În plus, România a progresat și în ceea ce privește promovarea politicilor privind ”open data”.

Potrivit unei analize realizate de PwC, în parteneriat cu Centrul de Studii Economice Europene (ZEW) şi Universitatea din Mannheim, în privinţa nivelului de impozitare a domeniului digital, România se situează printre ţările cu o rată de impozitare favorabilă (locul 8 din 33 de economii analizate la nivel global), dar costul capitalului, pentru acest sector, este relativ ridicat (locul 16 din 33).

O altă analiză, efectuată de Organizaţia Naţiunilor Unite, clasează România pe locul 75 din 193 de economii din întreaga lume privind eficienţa e-guvernării.

Ionuţ Simion:

”România ar trebui să se inspire din modelele de bune practici în domeniul digitalizării întâlnite în Uniunea Europeană. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă Estonia, care a dezvoltat un adevărat ecosistem de servicii digitale sigure şi o infrastructură inteligentă, ceea ce a dus şi la stimularea dezvoltării sectorului IT&C şi a start-up-urilor din domeniul tehnologiei informaţiei.”.

Segmentul de gaming este o nişă IT foarte in­te­re­santă, care se va dezvolta puternic în ur­mă­torii ani.

Aurel Neţin, director general al Le­no­vo Ro­mâ­nia, o com­pania chi­neză care este li­der pe piaţa lo­cală la vânzările de PC-uri, com­pa­nie care a intrat re­cent pe pe segmentul de gaming, adresându’se și co­munității pu­ter­nice de jucători din România, spunea:

”Avem spe­cia­lişti foarte buni, o naţiune care învaţă uşor limbi străine şi pe acest sector poţi dezvolta aplicaţii fără costuri mari….Avem multe apli­caţii pe care le facem pentru firme de afară, mai puţin com­panii care produc ori­ginal. Aici cred că ar fi declicul… Preţul unui com­puter de gaming porneşte de la 2.000 de euro. Sunt jucători de­votaţi acestor tipuri de calculatoare şi care au bani să investească.”

Pe de altă parte, firmele din Ro­mâ­nia ar trebui să se concentreze mai mult pe lansarea unor produse, apli­caţii originale, a unor branduri lo­cale care să iasă apoi pe plan ex­tern, în con­diţiile în care marea ma­joritate a com­paniilor fac în prezent doar outsourcing.

Câți IT-iși are România? Este România, campioană la numărul de IT-iști?

Deși este extrem de competitivă și cu costuri mai ridicate ale forței de muncă, Capitala are cel mai mare număr de talente IT & C și cel mai bun mix de abilități și competențe. Cluj-Napoca, Iași și Timișoara sunt centre de talent cu o tradiție puternică în IT și Telco.

Față de Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, din urmă vin Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj.
În cele 14.000 de companii IT din ţară, lucrează 75.500 de angajaţi şi 17.000 de persoane fizice autorizate. Jumătate dintre aceste firme sunt localizate în Bucureşti şi Cluj-Napoca, însă Capitala se remarcă, de departe, ca fiind oraşul cu cei mai mari angajatori, asigurând aproape jumătate din totalul locurilor de muncă în IT.

Capitala concentrează cel mai mare număr de companii din IT şi aproximativ jumătate din angajaţii sectorului la nivel naţional; Clujul pare însă să fie cel mai dinamic centru IT. Astfel, Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, dar, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de societăţi în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%).

Datele vin dintr’o analiză pe şase ani a pieţei, realizată la comanda Asociaţiei Române pentru Industria de Electronica şi Software (ARIES) Transilvania şi prezentată azi la Cluj. Analiza industriei de IT a fost realizată de compania Encore Research și cuprinde o analiză locală și națională a industriei în perioada 2011-2016.

Potrivit raportului, în 2011 activau pe piață 9.823 companii, iar de atunci trendul a fost unul permanent ascendent:

”Totuşi, rata de creștere relativă la anul precedent (calculat ca diferența numărului de companii, raportată la valoarea anului precedent) a avut două dinamici de variație. În perioada 2011‑2014, numărul de companii a crescut cu un ritm de 5%‑7% anual, pentru ca, din 2015, ritmul să fie de 10%‑11%. În urma programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start‑up Nation), este așteptată o creștere și mai mare a numărului de companii din IT, numărul acestora depășind la finalul anului 2017 17.000 companii.”

Cu toate că Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de companii în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%), Timiș (39%) sau Iași (71%).

”După cum se observă, dacă luăm ca reper numărul de companii IT din 2011 (100), practic, în Cluj‑Napoca, acest număr aproape s’a dublat în cei 5 ani care au urmat. Se conturează, de altfel și două dinamici, una reprezentată de Cluj și Iași, județe în care numărul de companii a crescut susținut și București și Timiș, unde ritmul de creștere a fost mai lent.”

Pe de altă parte, din perspectiva evoluţiei anuale a numărului de angajaţi, judeţele Iaşi, Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj se evidenţiază prin creşterea numărului total de angajaţi în domeniu, cu peste 30%, comparativ cu 2013, potrivit unui studiu realizat de Clusterul iTech Transilvania.

Acesta mai relevă o creştere cu 26% a cifrei de afaceri între 2013 şi 2014, care a ajuns la finele anului trecut la 16 miliarde de lei, circa 4 miliarde euro. Din totalul acestor venituri, aproape 60% au fost realizate de companiile localizate în Bucureşti, urmate de cele din Cluj (11%), iar celelalte oraşe, sub 10%.

România este pe primul loc în Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, depășind Polonia. Circa 110.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care în care lucrează unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT.

O complexitate tot mai mare de abilități și costuri mai mici ale forței de muncă a urcat România 5 poziții în clasamentul global A.T Kearney 2016, (A.T Kearney Global Services Location Index). Aproximativ 20.000 de companii operează în cadrul serviciilor IT & C în România iar nevoia generală de recrutare este de 12.000 de profesioniști anual.

Un deficit de peste 3500 IT-iști în condițiile în care anual numărul absolvenților este de circa 8500 anual, date culese de Brainspotting pe baza informațiilor furnizate de universități (nu au fost luate în considerare ratele de absolvire).

Analiza mai arată că primele 10 județe dețin peste 90% din angajați.

Bucureștiul concentrează jumătate dintre angajații din IT (50,0%, în 2016), fiind secondat de Cluj, cu 14,3%, Iași și Timiș, cu câte 54% și Dolj, cu 4,2%. Celelalte 5 județe au cote cuprinse între 3,7% și 1,5%.

Primele zece județe din România totalizează 94% din cifra de afaceri în domeniul IT. Bucureștiul deține peste 60% din totalul național, fiind secondat de Cluj, cu aproape 12%, Iași și Timiș, cu câte 4%. Datele privind cifra de afaceri a companiilor din IT indică faptul că, în cei 6 ani de referință, cifra de afaceri agregată a acestora practic s’a dublat. Sectorul IT reprezintă circa 3% din PIB (fără a include și componenta de tehnologii ale comunicării, care practic ar dubla ponderea domeniului IT&C în PIB).

În 2016, volumul total al al cifrei de afaceri a atins pragul de 21.5 miliarde lei, adică circa 4.8 miliarde euro. Creșterea relativă anuală a fost mai accentuată în perioada 2014‑2015, pentru ca apoi, în 2016, sa se atenueze ușor și să scadă spre 8%.

Peste două treimi din companii au cifra de afaceri de maxim 249.999 lei. Circa 11% au o cifră de afaceri de 250.000‑499.999 lei. Diferența până la 100% o reprezintă companiile cu cifră de afaceri de peste 500.000 lei.

”Dar, analizând datele din perspectiva ponderii cifrei de afaceri a categoriei în totalul industriei, datele ne indică o proporționalitate inversă. 4% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de peste 5 milioane lei) generează 78% din totalul cifrei de afaceri, în timp ce 72% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de maxim 250 mii lei) generează doar 4% din totalul cifrei de afaceri industriei. Iar tendința e de polarizare, în ultimii 6 ani, ponderea din total a veniturilor companiilor mari crescând cu peste 5 puncte procentuale.”

Cifre de afaceri companii IT

1. București Sectorul 1, 5.398,5 milioane lei
2. București Sectorul 2, 4.363,1 milioane lei
3. Cluj‑Napoca, 2.624,0 milioane lei
4. București Sectorul 6, 1755,6 milioane lei
5. Iași, 853,3 milioane lei
6. Timișoara, 819,9 milioane lei
7. București Sectorul 5, 771,4 milioane lei
8. București Sectorul 3, 676,6 milioane lei
9. Brașov, 600,3 milioane lei

O secţiune a analizei este dedicată start‑up-urilor, cele care reprezintă ”indicatorii nivelului de inovare existent pe piață, atât din punct de vedere tehnologic, cât și din punct de vedere antreprenorial”.

”Fără a avea indicii foarte precise despre caracterul repetitiv sau scalativ al nevoilor de afaceri, ne’am rezumat la a defini start‑upurile, pentru un an de referință, ca fiind acele companii înființate în acel an sau în anul anterior. Numărul start-upurilor aproape s’a dublat (de la 1.806 start-upuri în 2011, la 3.795 start-upuri în 2016), iar capacitatea de scalare din totalul companiilor a crescut de la 18,4%, în 2011, la 26,5%, în 2016.

Pentru 2017, odată cu demararea programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start-up Nation), este așteptată practic o dublare a numărului de start‑upuri, ponderea acestora depășind, estimativ, 40% din total.”

Numărul de startup-uri din Cluj aproape s’a triplat în cinci ani: a crescut de la 129, în 2011 la 363 în 2016.

Ce procent din totalul cifrei de afaceri aparține start‑upurilor?

Datele indică o creștere, în perioada 2011‑2012, urmată de o scădere constantă ulterior, în condițiile în care cifra de afaceri totală a start‑upurilor s’a plafonat în jurul valorii de 850 milioane lei și nu a crescut în ritmul pieței. Așadar, dinamica cifrei de afaceri totale a industriei se datorează în special companiilor cu vechime pe piață.

Una dintre concluziile studiului este că marea bătălie în lumea IT-ului rămâne în zona forţei de muncă.

Cătălina Ciubotaru, project manager:

”E o bătaie foarte mare pe forţa de muncă. Multe companii cu sediu în Cluj încep să meargă către alte zone. Companii foarte mari deschid centre la Oradea, Iaşi, în Serbia, Republica Moldova. Cam acestea sunt centrele spre care se migrează.”

La Cluj, viitoarea strategie de dezvoltare va fi conturată ţinând cont şi de această mare temă, spun cei din domeniu.

Bianca Muntean, director executiv Aries Transilvania:

”La nivel de strategie, se discută despre o strategie de atragere. Pentru a atrage oameni, trebuie să creezi condiţii, să dezvolţi şi imobiliarele, să ai soluţii eficiente de mobilitate. Vor apărea tot mai multe programe de susţinere a antreprenoriatului, ideea este să aducem startup-uri aici. Toate firmele sunt conştiente că direcţia e înspre dezvoltare de produse şi inovare. Vor fi programe pe startup-uri, anul viitor va veni o infuzie de capital serioasă pentru acest segment.”

Salarii și Beneficii în industria IT

Salariile sunt pe măsură. Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. Potrivit unui studiu făcut de firma de recrutare Brainspotting, în cazul unei experienţe de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%.
România pregăteşte anual în jur de zece mii de specialişti IT, dar chiar şi aşa, numărul lor tot nu este suficient în comparaţie cu cererea venită de la companiile de profil.

Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. În cazul celor cu experienţă de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%. Timpul de lucru flexibil este atracția principală pentru angajații din IT, profesioniștii din Cluj, Sibiu și Craiova. Este menționat atât ca un beneficiu dorit cât și printre criteriile de alegere a unui angajator.

Angajații IT și’ar schimba locurile de muncă pentru creșteri salariale de 29%, program flexibil, mediu de lucru plăcut și un angajator care-i sprijină în obținerea de certificări.
În Capitală cei mai doriți angajatori de către IT-iști sunt Oracle, IBM, Microsoft, Google și Hp, în vreme ce în Cluj, Google este pe primul loc urmat de Emerson, Endava, Bosch, Microsoft.

Universitățile din cele șase oraşe furnizează anual aproximativ 800 de absolvenţi de discipline IT&C, conform datelor colectate de compania de recrutare și consultanţă.

Absolvenți IT anual

București 2195
Timișoara 1593
Cluj 1489
Iași 1125
Brașov 500
Craiova 250
*Sibiu, Galați, Pitești, Ploiești, Constanța, Târgu-Mureș – 800 de absolvenți.

Oraşul Piteşti, aflat la 117 km de Bucureşti, începe să se dezvolte, chiar dacă mulţi absolvenți din localitate s’au mutat la Bucureşti pentru că au avut oportunităţi de dezvoltare mult mai generoase.

Evoluția numărului de angajați din IT s’a situat în trend cu evoluția numărului de companii, unul crescător, dar cu o rată de creștere relativă ceva mai ponderată, ceea ce indică faptul că majoritatea companiilor care au apărut în industrie în ultimii 3 ani (2014‑2016) sunt companii fără sau cu un număr redus de angajați, atrag atenţia autorii studiului. Menţionăm că numărul de angajaţi a fost obținut din datele de bilanț ale companiilor, ca atare nu include și modalitățile de colaborare de tipul PFA sau microîntreprindere, frecvente în ultima perioadă, din declarațiile profesioniștilor din IT.

Practic, în cei 6 ani de referință, numărul angajaților a crescut cu circa 73%, depășind 100.000 angajați. Din punctul de vedere al structurii companiilor în raport cu numărul de angajați, datele indică faptul că ponderea companiilor fără angajați a crescut de la 27% la 35,5%, în timp ce ponderea companiilor cu 1‑4 angajați a scăzut de la 56% la 49,4%.

S’a vehiculat să fie anulată scutirea de impozit în sectorul IT (digi24):

Scutirea de impozit pentru angajaţii din industria IT este pusă sub semnul întrebării de unul dintre liderii politici ai alianţei de la guvernare. Călin Popescu-Tăriceanu crede că şi alte categorii sunt importante pentru economia României şi ar merita acelaşi privilegiu, dar cum statul nu poate oferi mai multe reduceri, ar fi bine să renunţe la cele existente.

Și asta nu e tot:

”Eu vă spun ca liberal că eu cred în neutralitatea stimulentelor economice şi ca atare ceea ce se întâmplă este o distorsiune în piaţă.”

Pentru cei care nu știu, scutirea de impozit pe venit (16%) acordată IT-iștilor a fost introdusă prin 2004 atunci când într’adevăr IT-ul nu luase avânt și aveam nevoie de locuri de muncă cu valoare adăugată ridicată. Tăriceanu a fost Prim Ministru niște ani de zile de atunci, apoi a făcut parte din USL care la rândul ei a condus țara, iar acum face parte din coaliția de guvernare cu PSD. Una peste alta Tăriceanu are în jur de 8 – 10 ani (depinde cum numeri) de când e la guvernare, dar niciodată nu l’a deranjat treaba asta cu scutirea.

Brusc însă scutirea a devenit o problemă. Mustrări de conștiință liberală sau are ceva de negociat în Alianță? Tindem spre varianta doi, dar e doar o părere. Dar ar trebui să ne întrebăm dacă într’adevăr ajută la ceva scutirea asta.  Noi credem că scutirea ar trebui eliminată și explicăm mai jos de ce:

Care e efectul scutirii de impozit pentru IT-iști?

Scopul inițial al scutirii era de a încuraja dezvoltarea sectorului IT. Logica e simplă, eliminând impozitul pe venit (16%) costul angajatorului cu salariul programatorului scade, ceea ce face IT mai competitiv în comparație cu alte sectoare din economia României și mai competitiv raportat la alte țări din zona Europei Centrale și de Est.

O chestie importantă de notat e că nu are sens să dai o scutire dacă piața ar crește oricum chiar și fără ea.

A reușit această scutire să stimuleze dezvoltarea sectorului IT sau numărul de angajați urma să crească oricum, chiar și fără angajați?

Răspunsul oficial la întrebarea asta e: Nu știe nimeni!

Au trecut aproape 14 ani de la introducerea acestei scutiri și cu toate astea nimeni nu s-a deranjat să facă un raport să vedem și noi dacă a avut vreun efect sau nu. Chiar dacă nu avem informații oficiale putem să ne dăm seama dacă ne’a ajutat cu ceva uitându’ne la câți angajați în IT sunt în țările din Centrul și Estul Europei, unde condițiile nu erau semnificativ diferite în 2004.

Conform unui studiu polonez din 2017 România are al treilea număr de programatori din Europa Centrală și de Est după Polonia și Ucraina cu un număr estimat de 118.000 oameni. Datele provin de pe GitHub și par a fi în linie cu alte studii și rapoarte la capitolul număr de IT-iști.

Motiv de bucurie, nu? Îi depășim pe Cehi, Slovaci, Unguri și alte nații. Doar că nu prea e așa, pentru că acele cifre sunt proporționale în general cu populația țării: cu cât mai mare țara cu atât mai mare numărul de programatori. Polonia are o populație de 37,9 milioane de oameni, în timp ce Ucraina are 45 de milioane.

Acest clasament cum ar arăta?

1. Estonia   1 IT-ist la 66 locuitori

2. Slovenia   1 / 83 locuitori

3. Cehia  1 / 105 locuitori

4. Ungaria  1 / 123 locuitori

5. Letonia  1 / 127 locuitori

6. Croația   1 / 133 locuitori

7. Lituania   1/ 133 locuitori

8. Slovacia   1 / 142 locuitori

9. Polonia 1 / 150 locuitori

10. Bulgaria 1 / 152 locuitori

11. România 1 / 159-169 locuitori (funcție de numărul real al populației fluctuante)

12. Grecia  1 / 174 locuitori

13. Serbia 1 / 201 locuitori

14. Belarus   1/ 216 locuitori

15. Ucraina 1 / 279 locuitori

Penultimul loc în Europa nu va fi niciodată un loc măgulitor în UE, sau locul 11 în Europa de Est. Cu un program și o politică adecvată, România ușor va urca 5-6 locuri la acest capitol, ținând cont de bazinul excepțional de materie cenușie ce’l deținem ca neam.

Apoi ce ar trebui să ne mai intereseze este câți programatori avem raportat la celelalte meserii. Iată cum arată numărul de IT-iști raportat la restul meseriilor:

Vedeți cât de mic e numărul de IT-iști? E puțin mai mare decât în Belarus, dar mai mic decât în Grecia, care a trecut printr’o criză gravă, mai mic decât în Polonia, Serbia (țară non-UE) sau Bulgaria. Nu mai vorbim de Slovacia, Estonia și Cehia.

Ce ne spune asta? În principiu că acel stimulent fiscal e inutil. Dacă timp de 14 ani am acordat acel stimulent și totuși avem unul din cele mai mici procente de IT-iști raportat la restul meseriilor înseamnă că eficacitatea acelui stimulent e redusă sau inexistentă.
Uitați’vă câte țări stau mai bine la acest capitol decât noi!

Majoritatea dintre ele nu oferă stimulente fiscale.

Oferă în schimb altceva:

1. educație mai bună nu doar în facultăți de profil (cibernetică, automatică și calculatoare etc.) ci încă de la nivel de școală generală.
2. studenți și IT-iști care nu părăsesc țara în rânduri atât de mari ca românii
3. politică mai coerentă de stimulare a pieței muncii
4. situație economică stabilă
5. mediu social și de dezvoltare profesională superioară

Chestia asta cu scutirea e un fel de ”uite că facem ceva”.

Lista de mai sus presupune efort, presupune politici publice eficiente, presupune coerență și un plan pe termen lung. E în schimb considerabil mai ușor să arunci o scutire care nu produce efecte și apoi să spui: păi deja facem ceva, uite scutirea aici!

Poate dacă s’ar elimina scutirea asta, firmele din IT ar pune și ele presiune pe Guvern să facă ceva pentru acest sector care chiar să ajute dezvoltarea lui.

Procentul de IT-iști din România e considerabil mai mic decât în alte țări din Europa Centrală și de Est deși scutirea există de 14 ani.

A ajutat la creșterea numărului de IT-iști din România? Statisticile zic că nu.
Ar trebui eliminată? Dacă nu ajută la creșterea numărului de angajați de ce ar trebui păstrată?

România trebuie să’și asume câteva realități. În jurul acestei industrii, s’au creat multe legende.

Demitizarea Legendei numită Clujul IT-iștilor

Una dintre particularitățile IT-ului clujean este numărul celor care lucrează în IT. Mai sunt oare 15.000 de angajați ce lucrează în aceasta ramură cât se vehiculau?  Vom afla.

Este cea mai importantă zona economică, iar Clujul datorează totul IT-ului. Așa o fi oare?

Oare mai e valabil mitul urban potrivit căruia la Cluj sunt 100 000 de studenți. Mitul a picat cu brio. Abia dacă mai discutam de 55 000 de capete studențești în acest oraș. Să luam chiar IT-ul clujean care este pentru oraș un soi de minereu de inteligență pe care au început sa’l exploateze simțind cu toții că ăsta e businessul viitorului.

Acesta este primul recensământ cu adevarat important al industriei IT și el, comporta multe completări.  Cifrele sunt mai periculoase ca un nisip mișcător. Daca le’am privi superficial, ma refer la cifrele de mai jos, am putea constata ca IT-ul clujean e mai slab decât legenda, ca în realitate, afacerea de IT e în mâna a maximum 15 jucători, iar restul firmelor sunt niște praf în ochi.

Superficial am putea crede asta, mai ales că:

– există circa 1194 de societăți comerciale potrivit Registrului Comertului care au ca si cod CAEN principal nr. 6201 – Activitati de realizare a soft-ului la comanda (software orientat client)

– primul soc este ca, din 1194, doar 835 de firme produc minim 500 de lei anual. Rămân 359 de carcase comerciale moarte.

– din acestea, în mod surprinzator, doar 191 de firme au o cifra de afaceri anuala de minim 100 000 de euro pe an

– din 1194 de companii de IT, 1003 firme stau sub 100 000 de euro pe an

– doar 88 de firme de IT din Cluj fac minim 500 de mii de euro pe an, ceea ce este un prag decent al industriei

– doar 48 de companii de IT trec de 1 000 000 de euro pe an

– doar 37 reușesc să treacă de 2 milioane

– doar 18 firme de IT sar de 5 milioane de euro anual

– doar 12 sar de 10 milioane

– doar 6 companii depasesc pragul de 20 milioane

– numai 3 firme din Cluj trec de 30 de milioane

– doar 2 trec de 40 de milioane

– nu exista nicio firmă de 50 de milioane de euro în Cluj-Napoca din IT

De ce e mai bine ca Clujul IT-ist e un mare puzzle compus din piese mai mici

Daca am privi doar cifrele, s’ar păstra impresia că, in fapt, IT-ul clujean e gogoașă umflată artificial. Dar nu e. Sunt două chestii foarte bune care transpar din aceste cifre aparent modeste:

– IT-ul clujean are loc de creștere, deci asta cu bula sa nu o excludem în următorii ani. Da, se poate muri economic în IT-ul clujean, dar numai din lipsa de adaptare. Clujul este încă mic, fata de alte hot-spoturi din IT-ul mondial, dar creierele de aici sunt apreciate.

– IT-ul clujean este foarte divizat și asta e bine. Mai bine ca la Timisoara, unde IT-ul a fost „arestat” de 5 multinaționale și cei mici și creativi nu mai pot respira. Mai bine ca la București unde șmenarii IT-ului, gen SIVECO, au arătat Clujului degetul mijlociu când încasau zeci de milioane de euro din contracte cu statul, dar acum patronii lor înfundă pușcăria. Clujul IT-ist e mai sănătos ca business cu 20 de player-i mari și câteva sute mici. Fiindcă cei mici sunt agili și creativi și pot constitui pentru cei mari o eternă sursă de inspiratie, ba chiar de angajament. Viitorul in Cluj pare a fi, spun cei mai înțelepți din IT-ul local, al firmelor mari care vor ști să se joace cu firmele mici fără să le sufoce.

În umbra marelui IT, stau niște vedete adevărate din sectorul secundar și terțiar

Noi vedem mereu doar campionii din IT-ul clujean, dar ne facem ca nu vedem faptul ca exista si alte vedete adevarate ce lucreaza tot in IT, in sectorul secundar sau terțiar și pe care neavizații le văd ca centre de suport sau niște „rahaturi de colsentare”.

În fapt, ele sunt extrem de importante pentru Cluj. Si Clujul ar trebui sa le multumeasca unor firme precum Office Depot, Genpact, Sykes, SteelCase, Yardi, etc., fiindca aceste centre de suport sau consultanta sunt cele care preiau de pe bancile facultatii tinerii Clujului si ii integreaza in companiile lor invatandu-i cateva lucruri incredibil de importante, ce pot schimba genetica proasta a acestui popor. Ii invata sa fie responsabili, ii invata proceduri, sisteme, standarde, ii invata disciplina muncii, tehnici de vanzari, le creioneaza o psihologie a muncii.

Aceste firme văzute în mod greșit ca simple call center-e sunt, de fapt, foarte profesionalizate si in IT si, mai mult, ofera peste 3500 de locuri de munca in Cluj. Și cine zice că sunt prost platite e răuvoitor. În anul 2, un angajat motivat la Sykes poate ajunge lejer la 700-800 de euro.

Marea problema a acestor companii este ca sunt conduse cu precădere de expați care bifeaza niște bugete anuale și stau să’și facă targetul pentru ca, în doi ani, să dispară într’un post superior.

Nu sunt foarte mulți, că nu au de ce veni, dacă ne uităm la nivelul salariilor din țara noastră. Sunt expații trimiși sa coordoneze afacerile firmei-mama (bănci, multinaționale) sau cei care locuiesc în țări unde salariul e și mai prost decât cel din România, ori au rămas acolo fără job și își cauta orice. La numărătoarea de la recensământ au ieșit vreo 35.000. Circa 5500 au cel mult 8 clase la baza, iar peste jumătate dintre ei sunt persoane inactive pe piața muncii. După țara de origine topul e condus de Republica Moldova, Turcia și ”alte continente”. Din totalul străinilor, 54 sunt fără cetățenie, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.ro.

De aceea, Bombardier sau SteelCase sau oricare din numele de mai sus au prezență slabă în comunitate. Nu se implică în viața Cetății, nu au trecut de stadiul petrecerilor de teambuilding, stau cât mai mult sub radar.

Niște fantome IT, incredibil de bine pregătite: free-lancer-ii

După calculele noastre, făcute din surse ale Statului Român, în acest moment cifra de 15.000 de angajați în IT-ul clujean este o legendă învechită.

Realitatea este alta:

– min. 15 000 angajați in firmele cu CAEN de realizare software client-oriented

– min. 5000 angajati in firme de suport de tip Business Processing Outsourcing (BPO) – de tip Sykes, Genpact

– minim 4000 de angajati pe PFA in diverse conjuncturi contractuale

– minim 5000 de free-lanceri care lucrează pe cont propriu și la negru

Ultima cifra e senzationala. Nu e ceva de rau, adica nu aratam cu degetul spre ei. Dar nu îi mai putem ignora.

Cifra ne’a fost sugerata de mai multi lideri din IT care sustin ca acesti 5000 de free-lanceri sunt, de fapt, printre cei mai interesanti din industrie, adeseori seniori care au dobandit indemnarea de a’și face rost de proiecte pe cont propriu, care se asociaza cu altii punctual pe proiecte de diverse dimensiuni, si care castiga mai bine decat într’o firma, chiar daca risca mai mult. Cand perioadele din IT vor deveni mai grele, acesti specialisti foarte bine pregatiti se vor intoarce ca angajati in companii, dar cand vor simti ca soarele e sus din nou, vor sterge putina din nou spre free lancing.

Aceasta diversitate de layere ale resursei umane din IT face ca Clujul sa fie special.

30.000 e noua CIFRA din IT-ul clujean. Adica 10 % din Clujul ce munceste

Impactul acestei cifre este colosal din punct de vedere economic si social.

In acest moment, IT-ul a depasit cu mult ca importanta universitățile. Universitățile au vistieriile goale, IT-ul, nu. Universitatile sunt înca inchistate in strategii si conduse de rectori prea putin deschisi la minte. IT-ul, in schimb, suge toata resursa academica de la Universitati, ba inca reuseste sa le traga si seva: studentii. IT-ul are bani si simte oportunitatile.

Din punct de vedere economic, influenta este incredibila. Impozitele platite de firmele de IT si de angajati, cashul pe care angajații îl deverseaza in piata, influenta pe laterala pe care o paine castigata in IT o aduce pentru restul familiei, acolo unde e cazul, forta acestor companii in dezvoltarea comunității si, mai ales, continua evoluție a educatiei acestor angajați, schimbă cu totul datele Clujului.

Înainte de aceasta analiza, se știa că IT-ul clujean e consolidat în mâinile câtorva oameni. Nu e. Credeam că e puternic, dar nu credeam să fi ajuns atât de puternic. Credeam că va ajunge la un prag de maturizare, dar, se pare, ca mai e loc mult de creștere.

Toate acestea vor avea cu adevărat o valoare adăugată la viitorul orașului dacă Clujul va ști să’i păstreze și dacă îi va respecta pe cei din IT, intinzandu-le mana. In acest moment, administratia judeteana si locala se limiteaza doar la intalniri informale, dar inca o colaborare pe strategii macro nu exista.

Nimeni nu are de gand sa isi asume un proiect cinic de polarizare in jurul Clujului a oraselor mici din Ardeal, adica sa „furam” tot ce putem noi, Clujul, de la Bistrita, Targu-Mures, Alba-Iulia, Satu-Mare, Baia-Mare.

Drept e și ca administrația locală nu face niciun efort să investească în infrastructura de extindere a orașului.

Fiindcă două sunt bombele cu toluen ce stau în soarele viitorului: chiriile/prețurile extrem de mari la achiziția de apartamente și lipsa de resursă umană.

Așteptăm să explodeze sau le dezamorsăm?

Cifre brute despre primele 100 de companii IT din Cluj si cele mai bune firme de tip BPO

Primele 100 de firme din IT au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 1.925.833.090 lei (peste 400 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 186.300.229 lei (peste 41 milioane euro) pe 2016

– au 10.512 angajati pe 2016

Cele mai importante firme de tip BPO sau specializate in tehnologia informatiei au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 445.256.503 lei (circa 100 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 26.274.474 (peste 5,5 milioane euro) pe 2016

– au 3.346 angajati pe 2016

GRAND TOTAL: Top 100 IT + TOP BPO

– cifra cumulata de afaceri de 2.371.089.593 lei (peste 500 mil euro) pe 2016

– profit cumulat de 212.574.703 lei (peste 47 mil. euro) pe 2016

– circa 13 858 angajati pe 2016

Note importante inainte de a citi aceste topuri:

– datele din topurile de mai jos provin de la Registrul Comertului si pot suferi modificari, mai ales la capitolul angajati, datorita dinamicii pe semestrul 1 2017

– datele Endava Romania sunt cele pe 2015

– datele RBH Consulting sunt cele pe 2015

– datele Thomsons sunt cele pe 2015

– GENPACT nu a fost inclus in topul BPO fiindca are sediul social pe Bucuresti si nu raporteaza fiscal la Cluj, dar este un mare angajator in oras, de peste 800 de pozitii.

În toți acești ani, nu sunt puțini oamenii de afaceri străini care au ales România, păstrând astfel economia noastră pe linia de plutire. De multe ori, ei lasă în urmă câteva aprecieri cu adevărat impresionante, care ne pun pe gânduri şi ne fac să scuturăm din cap şi să nu mai cădem pradă eternei noastre tentații de a ne compătimi.

Un astfel de exemplu este Robert Knapp, un antreprenor care a decis să vină în România pentru a pune bazele startup-ului său. Când a luat această decizie, prietenii i’au spus că este nebun. Tot ceea ce știau despre România este că e o ţară din lumea a treia, nesigură şi nedezvoltată, recunoscută pentru Ceaușescu, Dracula şi Hagi. După şase ani, Knapp vindea CyberGhost unei companii israeliene pentru suma de 9,2 milioane de euro. Iar secretul succesului său, spunea el, era chiar România.

”Nu am fi avut succes în altă parte. Am fi închis după un an și jumătate în Germania și după câteva luni în Silicon Valley”, a spus Knapp, care a explicat şi de ce.

Uitați de Silicon Valley! Veniți în România

În România, costurile sunt la jumătate față de Germania, fiecare euro generat la noi în ţară valorează cât doi în ţara sa. Dar investitorul mai aduce şi alte argumente. Un mare avantaj al țării noastre sunt chiar angajații români, pe care îi descrie drept

”motivați, autodidacți și capabili să se adapteze rapid (…). Românii duc treaba la bun sfârșit”, adaugă Knapp.

Acesta menționează şi buna cunoaștere a limbilor străine, dar şi spiritul românilor. În Germania, spune el, ideea predominantă este ”să nu se schimbe nimic”, ceea ce este cumva explicabil, având în vedere stabilitatea şi forța economică a nemților.

În România însă, există un puternic apetit pentru schimbare. Iar acest climat priește de minune unui start-up. Ultimul său argument pare însă cel mai neaşteptat. El face referire la protestele #rezist, apreciind etica profesională a românilor, care au ieșit să protesteze după terminarea programului de lucru. În alte părți, astfel de mişcări de stradă ar fi paralizat o ţară întreagă.

Iată motivele pentru care germanul recomandă tuturor celor care vor să pornească un start-up în domeniul IT să vină în România, în detrimentul unor destinații consacrate precum Silicon Valley, Londra sau Berlin.

În ceea ce privește costul cu forța de muncă amintit de Knapp, salariile competitive încă reprezintă unul dintre avantajele majore ale României, mai ales în zona IT. Salariul unui junior developer pleacă de la 700 de euro pe lună, sumă care, potrivit unui studiu Business Insider, este suficientă pentru un trai decent în 7 dintre orașele importante ale României (Sibiu, Brașov, Oradea, Craiova, Timișoara, Arad şi Iaşi).

Practic, orașele din România oferă o bună calitate a vieții și totodată unul din cele mai scăzute costuri din lume. Ca exemplu, dacă în Londra câștigi 4.500 de lire sterline pe lună, în România trebuie să câștigi doar 1.365 lire sterline pe lună pentru a avea același standard de viață.

De asemenea, aprecierile pe care Robert Knapp și alții le aduc angajaților români sunt susținute de argumente solide. Un studiu publicat de techcrunch.com vorbește despre ”Silicon Valley-ul din Transilvania”, menționând că România, deşi are doar 20 milioane de locuitori, se află în primele 10 ţări din lume ca număr de specialişti IT (118.000), iar Asociația Română pentru Industrie Electronică si Software se așteaptă ca acest număr să se dubleze până în 2020. Dintre aceştia, jumătate sunt software developers, cu peste 90% vorbitori de limbă engleză.

Totodată, deşi educația din România nu reprezintă prea des un motiv de mândrie națională pentru noi, studiul de mai sus menționează sistemul de învățământ din România drept un alt avantaj competitiv. Din 2001, universitățile din România se situează în fiecare an în top trei în competițiile de design ale IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers, cea mai mare organizație internațională de tip non-profit care sprijină evoluția tehnologiilor bazate pe electricitate). De asemenea, România are cei mai mulţi olimpici la informatică şi matematică din Europa, fiind a treia din lume după Rusia şi China.

La toate acestea se adaugă şi climatul macro-economic favorabil, România fiind ţara cu cea mai mare creștere economică din UE. Știm, veți spune că este pe steroizi. Parțial, da. Dar nu întru totul. Impozitele mici (aproape la jumătate față de nivelul taxării din Franța, Germania sau Italia), facilitățile fiscale pentru angajații din IT sau scutirea de taxe a profitului reinvestit reprezintă argumente în plus în favoarea investiţiilor în ţara noastră. De asemenea, mai ales pentru startup-urile din zona IT, un alt avantaj competitiv al României îl constituie viteza internetului, una dintre cele mai mari din lume.

Faptul că România reprezintă un mediu favorabil pentru afaceri în domeniul tehnologiei informației este confirmat şi de fondul american de investiţii 500 Start­ups, care, în urma unui studiu a concluzionat că infrastructura şi cadrul legislativ din ţara noastră sunt favorabile pentru lansarea de startup-uri. 500 Start-ups a finanțat în cei 6 ani de la înființare peste 1.600 de companii la început de drum din industria hi-tech cu aproape 300 milioane de dolari.

Robert Neivert, partener în cadrul 500 Start-ups şi advisor pentru compania locală Qualitance, o deja celebră poveste de succes românească:

”România are un sistem de învățământ bun în zona tehnică, în special în dezvoltarea de software. De asemenea, este mai ieftin să înființezi o companie aici decât în Silicon Valley, ceea ce permite start-up-urilor să experimenteze mai mult. În plus, şi sistemul legal şi infrastructura Capitalei şi a țării susțin dezvoltarea de start-up-uri.”

Un alt exemplu de reușită made in Romania este Vector Watch, producătorul român de ceasuri inteligente. Vector Watch a fost un start-up care a inovat şi a mizat pe avantajul său competitiv: autonomie de o lună de zile. Urmarea? Compania a fost preluată de Fitbit, cel mai puternic jucător din piaţă, pentru 15 milioane de dolari. Succesul Vector Watch atrage atenţia lumii întregi asupra potențialului uriaş al României, iar Financial Times amintește de compania românească într-un material amplu care vorbește despre ţara noastră ca destinație preferată pentru start-up-urile din domeniul IT.

Avem nenumărate astfel de povesti remarcabile, avem minți strălucite şi idei care pot schimba lumea. Nu trebuie să cădem pradă tentație falsei modestii şi nici să ne mințim singuri: România creşte şi se dezvoltă. Adesea în ciuda conducătorilor ei și datorită unor lideri din mediul privat, vizionari și curajoși, care au știut să fructifice oportunități în beneficiul lor și a comunităților lor.

Atractivitatea României depinde şi de priceperea cu care sunt administrate orașele sale. Accesul la oportunități şi calitatea vieții sunt factori determinanți pentru orice potențial investitor. De altfel, dezvoltarea orașelor României ar merita o discuție separată. Platforma globală de investiţii RISE Consortium a publicat o analiză amplă în acest sens, identificând 10 motive pentru care centrele noastre urbane reprezintă destinații atractive pentru investitori. Unul dintre acestea este faptul că oferă acces la una din cele mai mari piețe din lume, respectiv la piața unică europeană.

Potrivit Băncii Mondiale, consumul per capita în Uniunea Europeană este de 26.946 dolari, în timp ce la nivel global este de 7.581 dolari. Ca exemplu, Italia, unul din principalii parteneri comerciali ai României, consumă anual mai mult decât India, țară cu o populație de 1,31 miliarde de locuitori.

Totodată, orașele din România sunt orașele cu cel mai puternic ritm de creștere din Uniunea Europeană. Între anii 2000 și 2013 orașele din UE cu cel mai mare ritm de creștere a PIB-ului per capita, în termeni de paritate a puterii de cumpărare, au fost Timișoara, București, Cluj-Napoca și Craiova, acestea fiind urmate de Sofia (Bulgaria), Brașov, Iași și Constanța. Așadar, din primele 8 oraşe din UE, 7 sunt din România.

De asemenea, orașele din România au unele din cele mai puternice rate de îmbunătățire a conectivității din lume, traficul aerian crescând semnificativ pentru majoritatea aeroporturilor importante din România. Ca exemplu, aeroportul din Craiova a înregistrat o creștere de peste 40% între anii 2005 și 2016. De asemenea, orașele din România devin tot mai atractive pentru migranți și navetiști. Aproape fiecare oraș are o zonă urbană funcțională care depășește granițele sale administrative, iar forța de muncă este mobilizată de pe un teritoriu larg, după cum arată un raport al Băncii Mondiale care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru autoritățile locale și naționale.

În România se nasc zilnic afaceri de succes, care pot deveni următorul Qualitance sau Vector Watch. Din fericire, există mai nou și câteva instrumente pentru a pune bazele unor astfel de start-up-uri. Fundația CAESAR oferă posibilitatea de a accesa 40.000 de euro nerambursabili prin Diaspora StartUp, un program deștept finanțat din fonduri europene, prin care românii din diaspora sunt sprijiniți să’şi deschidă o afacere în orașele din România. Asta înseamnă un dublu câștig: șansa de a’i aduce acasă pe cei plecați peste hotare, cu tot cu experiența, cunoștințele, capitalul și relațiile lor; și sămânța pentru afaceri de succes pornite chiar de aici, din România. Nu trebuie să ne temem de succes.

În era Revoluției Industriale 4.0, companii care au pornit de la zero au devenit în foarte scurt timp jucători globali de importanță vitală. Altfel spus, această eră nu este a pașilor mici, ci a salturilor mari. Asta poate fi și rețeta recuperării într-o singură generație a decalajului față de Vest, ceea ce ar putea fi cu adevărat proiectul de țară mult așteptat.

Da, România nu are încă acei conducători pe care îi merită şi niciun cadru prietenos care să vină în sprijinul antreprenorilor. Dar România rămâne după 28 de ani de democrație și piață liberă o țară în care se investește – o ţară vie şi cu perspective.

Are nevoie însă, din când în când, şi de implicarea și de încrederea noastră pentru a ajunge mai sus. Cel puțin acum cât imaginea în România este încă favorabilă asupra Uniunii Europene și suntem mai optimiști în privința viitorului UE.

Sursa: republica.ro, arb.ro, hotnews.ro, capital.ro, cotidianul.ro, gazetadecluj.ro, economie101.ro

Citiți și:  O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII

sau:  PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Avem o ţară presărată cu atât de multe bijuterii naturale, pe care din păcate, nu reuşim să le promovăm cum se cuvine. Filmări aeriene, terestre și fluviale din România.

Prima variantă extinsă de 11 h (674 minute) este dedicată Centenarului, tuturor celor care simt românește, dar și străinilor care vor să ne cunoască țara.

A doua variantă HD este de 38 minute.

Vizionare plăcută!

Aici aveți o analiză asupra situației socio-politice de la Chișinău:

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

 

CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Nu am găsit nicio referință aprofundată pentru sufixele localităților românești de genul  -ești, -eni, -ani etc., dar oricine călătorește în România sau doar studiază în amănunțime o hartă administrativă, va constata un număr foarte mare de localități cu aceste sufixe.

1. -EȘTI

Harta de mai sus oferă distribuția sufixului -eșți în întreaga Peninsulă Balcanică. De’a lungul Balcanilor există numeroase localități cu terminații similare în -ești. Acestea se găsesc în estul Serbiei, în nordul Albaniei și în Macedonia de Vest.

S’a sugerat că această zonă între Serbia istorică (mai mică decât Serbia modernă) și Bulgaria a rămas populată de vorbitori de limbă străveche română care se trage din vechea limbă a geților care populau consistent acest areal, până la răspândirea și impunerea limbii sclavone în Balcani.

Acest lucru ar explica:
– Separarea oarecum neașteptată dintre cele două areale lingvistice, ale limbilor considerate slave,  bulgara și sârba
– Continuitatea prezenței românilor la sud de Dunăre
– Lexic comun pe ambele maluri ale Dunării, inclusiv în Albania

Distribuția prezintă 4 nuclee cu densitate mărită în următoarele regiuni:
1. În Moldova s’a concentrat pe platourile centrale moldovenești
2. Ținuturile subcarpatice din Muntenia: în Oltenia și Muntenia de Nord s’au centrat pe zona Argeș
3. Țara Moților din Bihor și Munții Apuseni
4. Maramureș

Caracteristici comune pentru aceste locații:
– Aveau voievozi români autohtoni, de când primele dovezi documentare sunt disponibile, din secolul al XIII-lea
– Erau cel mai afectați de invazia popoarelor migratoare
– Au un intens folclor românesc
– Partea moldo-munteană coincide cu distribuția fotei, cea mai veche fustă de costume pentru femei, o piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr’o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate, aceea pe care o regăsim și pe Columna lui Traian.

Această distribuție generată pe hartă actuală a României și Republicii Moldova și nu permite reliefarea unui model care marchează cât se poate de evident un fond istoric.

Cea mai răspândită terminație a numelor de localități în România, inclusiv capitala, este sufixul ”-ești”. Problema cu originea acestui sufix este că se consideră de unii o formă plurală a sufixului posesiv ”-escu”, folosit ca terminație patronimică în trecut (Ionescu, Popescu), iar de către alții (Victor Vascenco) că acest sufix patronimic pleacă invers din cel toponimic, știindu’se că acestea sunt la origine sufixe antroponimice având semnificaţia de ”urmaşii unui strămoş comun”, dar care, având în vedere diferite forme de comunităţi de avere, în special obştile săteşti, au dobândit, în special în toponime, şi sensul suplimentar de ”posesiune comună a urmaşilor unui strămoş”, iar apoi în urma destrămării obştilor sensul a evoluat spre sensul mai general ”posesiunea cuiva”.

O altă problemă este că etimologic se consideră că provine din latinescul ”-iscus”, ceea ce nu prea se susține de propria sa răspândire în afara arealului fostei Colonii Romane Dacia (vezi conturul roșu pe hartă),  cele mai multe localități fiind în afara acestui nucleu considerat de geneză, cu excepția Țării Moților și a Olteniei.

Citește și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Se observă o răspândire puternică în zonele de deal ale Olteniei, Munteniei și Moldovei ”noastre”, precum și în munții Apuseni (în mod oarecum surprinzător), dar ca o particularitate este slaba reprezentativitate dincolo de Prut, în Basarabia.

Multitudinea terminației ”-ești” în Apuseni este reală și se datorează doar faptului că sunt pur și simplu mai multe localități acolo în general. Aceasta reiese și dintr’o hartă a frecvenței sufixului. Astfel, în fiecare unitate de suprafață (acel hexagon) s’a verificat câte procente din totalul localităților se termină în ”-ești”.

2. -ENI/-ANI

A doua cea mai răspândită terminație este ”-eni”, împreună cu înruditul ”-ani”. Ambele sunt forme plurale ale terminației ”-an”, considerat provenit din sufixul adjectival latinesc ”-anus”. Spre deosebire de ”-ești”, ”-eni” și ”-ani” sunt bine reprezentați și dincolo de Prut, în comparație cu -ești.

Acest sufix dă o notă de unitate lingvistică mult mai strânsă toponimiei românești prin vasta ei răspândire.

Această insistență anacronică de a se considera etimologia în lexicul latin este și mai evidentă, deoarece acestea sunt răspândite până la Nistru și dincolo de el. Peste 70% din localitățile cu terminațiii -eni și -ani sunt dincolo de conturul roșu al fostei provincii romane, și se constituie într’un argument puternic împotriva teoriei romanizării geților.

Un alt argument pentru care respingem originea latină și le considerăm autohtone, este sufixul tradițional folosit de romani, extrem de răspândit, și omis de lingviștii mioritici, ”-um” întâlnit chiar în Dacia Traiană:

Apulum (Alba-Iulia), Porolissum (Moigrad), alături de Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca).

Britannia:

Londinium (Londra) – capitala Britannia Superior, Eboracum (York) – capitala Britannia Inferior, Corinium Dobunnorum (Cirencester), Durovernum Cantiacorum (Canterbury), Glevum (Gloucester), alături de Deva Victrix (Chester), Caesaromagus (Chelmsford), Durnovaria (Dorchester).

Pannonia:

Aquincum (Budapesta), Acumincum (Stari Slankamen), Rittium (Surduk), Cusum (Petrovaradin), Singidunum (Belgrad), Sirmium (capitală a prefecturii Illyricum) (Sremska Mitrovica), Taurunum (Zemun), alături de Bassianae (Donji Petrovci)
Bononia (Banoštor), Burgenae (Novi Banovci) etc.

Cine studiază toate sufixele localităților din imperiul roman, va constata că nu regăsește niciunul apropiat cu cele autohtone, ceea ce ne întărește credința că acestea sunt pur românești și vin din limba străveche a acestor meleaguri, cum sunt și cele din Grecia.

3. -OV/-OVA/OVCA/-EVCA

Urmează o serie de sufixe de origine slavă, înrudite între ele. Terminația posesivă ”-ov”, folosită și în patronimice slave, vizibilă în sudul țării, este cel mai probabil de influență bulgărească.
În mod similar, terminațiile comune din Bulgaria, Serbia și Ucraina se extind în Banat, Muntenia și Basarabia.

Femininul ”-ova” pare mai răspândit în zonele de sud vest, probabil sub influență sârbească, și Republica Moldova, sub cea rusească. Tot de influență rusească sunt sufixele ”-ovca” și ”-evca”, cu terminație diminutivală ”-ca”.

Spre deosebire de Basarabia, în România există o singură localitate cu un astfel de sufix, Jurilovca, populată de ruși lipoveni.

4. -OARA/-IȚA

Sufix cu întindere echilibrată pe întreg cuprinsul țării.

Tot slavon e și sufixul ”-ița”, foarte răspândit în nume de localități și cursuri de apă (Bistrița, Reșița, Ialomița).

5. -ĂU/-EU/-OU

Terminațiile ”-ău” și ”-eu” sunt frecvente mai ales în Ardeal datorită faptului că nume de localități ce se termină cu vocală mijlocie (o, ö) au tendința să devină diftongii de mai sus (precum numele Szabó->Sabău). ”-ou” pare să aibă altă origine, judecând după distribuție.

Una din teoriile privind originea numelui Chișinău postulează o origine maghiară, asemănătoare cu a localității Chișineu-Criș (din ungurescul Kisjenő).

6. -ANCA/-IȘTE(A)

”-iște”, cu forma articulată ”-iștea”, este tot un sufix colectiv de origine slavă. Interesant că forma articulată predomină în Regat, pe când cea nearticulată în Ardeal.

Terminația ”-anca” e tot slavon, în general apare sub forma ”-eanca”, dar există și localități precum ”Ianca”.

7. -Ș/-ĂUȚI/-IOL/-OE

Patru sufixe puternic regionale. În primul rând se observă concentrația ardelenească a localităților care se termină cu litera ”-ș”. E vorba din nou de adaptări ale unor nume ungurești terminate în sufixul adjectival ”-s”.

Apoi urmează două sufixe  considerate de origine slavă, ”-ăuți” prezent în Bucovina (Rădăuți, Cernăuți) și -oe, pe filieră rusească, prezent în Republica Moldova.

Frecvența lor este însă foarte slabă, undeva până la 4-6%.

”-iol” este de origine turcă, și este transformarea lui ”-öl” în română, ca de exemplu ”tekirgöl” în ”techirghiol”, unde ”göl” înseamnă ”lac”.

8. -AR(I)

Sufixul ”-ar”, cu forma plurală ”-ari”, este unul care reflectă meserii. Probabil multe localități cu acest sufix și’au primit numele de la îndeletnicirea primilor săi locuitori.

9. -EL/-ȘOR/-UT

”-el”, ”-șor” și ”-ut” sunt sufixe diminutivale, precum slavonescul ”-ca” de mai sus.

Răspândirea sufixelor cu origine slavonă și maghiară ne aduce aminte evident de conviețuirea alături de slavi și maghiari. Dar cel mai important aspect ce reiese din analiza aceasta sumară a sufixelor de localități este că România nu a românizat nici măcar toponimele localităților, un argument ce combate eficient șirul de acuzații venite din partea unei anumite minorități din România.

Citește și:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

10. -FALĂU/-TELEC/-CHIU/-HEI

Câteva mai rare, tot de origine maghiară:

”falău” de la ”falú” (”sat”),

”-telec” de la ”telek” (”parcelă de pământ”),

”-hei” de la ”hely” (”loc”), de multe ori în formatul ”vásárhely” însemnând ”(loc de) târg”.

De exemplu ”Târgu Mureș” s’a numit mai demult ”Mureș-Oșorhei”. Pe lângă asta, numele localității Orhei din Republica Moldova vina tot din ungurește, de la ”várhely”, ”loc de cetate”.

”-chiu” e probabil de la localități al căror nume se termină în ”k” și primesc un sufix adjectival ”-i”.

11. SÂN-/SFÂNT-/SFINȚ

Pe lângă sufixe avem și distribuția prefixelor cu sfinți. Interesant că ”Sân-”, considerat moștenit pe filieră latină e folosit aproape exclusiv în Ardeal.

”Sfinț” se găsește doar la Sfințești, în Teleorman.

Hărți realizate în QGIS, cu date disponibile on-line (geo-spatial.org și mapcruzin,com pentru localități, diva-gis.org pentru județe/raioane).

Citește și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Surse: arnoldplaton.files.wordpress, eliznik.org.uk, https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiect:Localit%C4%83%C8%9Bile_din_Rom%C3%A2nia/List%C4%83_de_localit%C4%83%C8%9Bi_-_litera_G_(ghid)

Referințe generale

Andronic, Mugur, Huțulii o minoritate din Bucovina, Suceava
Cornell, Tim și Matthews, John (1982), Atlas al lumii romane, Andromedia
Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim
Giurescu, Constantin (1972), Istoria cronologică a României, București
Goodman, Martin (1997), Lumea Romană, Routledge
Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucarești
Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb
Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), De la vechea Dacia la cea modernă din România, București
Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din România, Nadlac
Talbert, Richard (1985), Atlasul istoriei clasice, Croom Helm
Wace, Thompson (1913), Nomazii din Balcani, Cambridge
Winnifrith (1987), Vlacii – Istoria unui popor balcanic, Duchworth

Referințele catolice din Moldova

Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iași
Giurescu, Constantin (1972) Istoria cronologică a României, București
Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Strămoșii probabili ai grupurilor etnice maghiare: o analiză adițională, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159
Kapalo, James A. (1996), Ceangăii din Moldova: „Minoritate Națională” sau „Etnie locală”?
Martinas, Dumitru (1999), Originea Ceangăilor, Centrul de Studii Române, Iași
Tánczos, Vilmos (1998), Maghiarii în Moldova, Fundația Teleki László, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm

Referințele Transilvaniei

Barth, F.H. (1979), O moștenire transilvăneană: Viața unui saxon din Transilvania, Transilvania, Utah
Boias, L. (1999, versiunea engleză 2001), Istoria și mitul în conștiința românească, Ceupress, Budapesta
Candea, V. (1977), O schiță a istoriei românești, Medidiane Press, București
Eliade, M. (1943, versiunea în limba engleză 1992), The Romanians: o istorie concisă, București
Giurescu, C. (1972), Istoria cronologică a României, București
Hitchins, K. (1988), Ideea națiunii: românii din Transilvania, 1691-1849, București
Illyes, E (1988), Continuitatea etnică în spațiul carpato-dunărean, Columbia University Press, New York
Kopeczi (1994), Istoria Transilvaniei, Academia Ungară de Științe, Akademiai Kiado, Budapesta
MacKenzie, A. (1990), O călătorie în trecutul Transilvaniei, Robert Hale, Londra
Milton, L. (1986), Transilvania, Istoria și realitatea, Bartleby Press, Maryland
Mitu, S. (1997, versiunea în limba engleză 2001), Identitatea națională a românilor din Transilvania, Ceupress, Budapesta
Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), De la Dacia veche la România modernă, București
Pop, I. (1999), România și România un scurt istoric, Columbia University Press, New York
Treptow, K.W. (1999), O istorie a României, Iași

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Cine a călătorit prin Ungaria, cu siguranță nu a întâlnit fizionomii asiatice printre figurile băștinașilor ”unguri”, așa cum se revendică și pretind că ar fi, atât prin istoria lor scrisă, ori prin manifestări internaționale prin care plusează și încurajează legături culturale cu popoare asiatice în mod cu totul nejustificat, nici genetic, nici istoric.

Acesta este un subiect pe care noi l’am mai abordat cu ocazia atingerii problematicii originii limbii maghiare sau a originii genetice a poporului balcanic, și este unanim cunoscut tuturor celor ce au văzut numai fizionomii pur europene la persoanele întâlnite în drumurile lor spre vest, atunci când au trecut prin Ungaria.

Citiți și:   MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

Acum însă vom sesiza alte aspecte suspecte din pozițiile oficiale ale statului vecin: demografia Ungariei și legăturile strânse cu Rusia.
Nu vi se pare ceva putred în statisticile oficiale, care nu ne arată nicio scădere de populație în ultimii 56 de ani în Ungaria?

Precum vedeți în graficul prezentat, Ungaria are tot aproape 10 milioane ca în 1960 !!!

Să fim serioși ! Cine poate crede această gogomănie?

Nu vi se pare că este o gogoașă mai mare decât povestea cu marțienii pitici și verzi, ca după 56 de ani Ungaria să aibe tot 9,9 milioane populație, deși natalitatea este de -4 la mie, iar rata sinuciderilor este cea mai mare din lume. În ce privește migrația, acest fenomen a afectat atât România, cât și Bulgaria și Polonia.

Cum se face că Bulgaria de la 9 milioane în 1985, a ajuns în 2013 să aibe 7,2 milioane de locuitori? Nu vi se pare o mare discrepanță între situația Bulgariei și Ungariei, țări cu o populație comparativ egală?

De ce Ungaria să facă notă discordantă? Probabil doar Budapesta crede în aceste mirobolante cifre sau cei neatenți.

Bănuiala noastră este că Ungaria nu mai are de cel puțin 20 de ani, 9,9 milioane de locuitori. În această privință avem cel puțin două aspecte de comentat:

1. Dacă facem o comparație cu România unde populația a scăzut cu 3-4 milioane în 25 de ani, de la 23,3 de milioane la 19,9 milioane, iar din alte surse chiar 19 milioane, cum mai putem aprecia ca fiind reale statisticile Ungariei?

Ne referim la populația permanentă din țară și nu la cea fluctuantă care pleacă și vine, și care se ridică probabil la peste un milion, maxim 2 milioane de români.
Același fenomen s’a petrecut cu siguranță și în Ungaria în ultimii 25 de ani, numai că recensămintele nu ne arată nicio schimbare. Cifrele reale sunt ținute secret, prin ceea ce ni se prezintă în datele ultimului recensământ efectuat în 2011.

Cum mai pot fi credibile în atare situație, aceste statistici?
Păstrând proporțiile, probabil că nu a scăzut cu 4 milioane ca în România, dar nici 9,9 milioane nu mai are.

Calculul este extrem de simplu, dacă populația României după 25 de ani de tranziție a rămas cu 83 % din populație, atunci același procent aplicat celor 9,9 milioane avansate public de Ungaria, rezultă că probabil mai sunt doar 8,2 milioane în total, iar cifrele sunt umflate artificial cu 1,7 milioane de cetățeni inexistenți în Ungaria, ci cu siguranță în Europa sau în lume migrați, dar care au fost prinși totuși în statistica oficială, invers de cum s’a procedat în România la recensământul din 2011, 4 milioane de români fiind scoși din statistici, deoarece sunt stabiliți definitiv sau plecați perioade lungi din țară ca să mai poată fi înregistrați în statisticile interne.

Dacă acceptăm acest scenariu perfect logic, atunci din totalul locuitorilor Panoniei, cei care se declară maghiari nu mai sunt 8,3 milioane, ci doar 6,6 milioane, iar restul din tabel sunt etnici români, țigani, germani etc.

Să presupunem că cei încercuiți cu roșu, aproape 1,5 milioane care sunt trecuți într’o rubrică aparte în tabelul etnicilor Ungariei de mai sus, un eșantion exagerat de mare de populație nu răspund, sau nu știu (!!!) ce etnie au, că aceștia nu ar exista de fapt, atunci Ungaria ar avea în total doar 6,7 milioane de locuitori, ori contrariul, iar acel eșantion poate chiar există, dar sunt ori țigani, români, germani, slovaci, iar împreună aceștia nu mai vor să se declare maghiari. În ultima variantă, ar însemna un mare salt al etnicilor Panoniei considerați de autorități minoritari, iar declarațiile lor să însemne un sentiment de frondă.

Așadar, aceasta ar fi găselnița oficialităților de la Budapesta pentru ”a palma” o minoritate numeric deranjantă, până la ”rezolvarea” ei definitivă….

Oficial se vehiculează varianta nobilă a integrării lor sociale, ceea ce unora li se pare hilară această soluție. Cum să integrezi de exemplu, un corturar, în civilizația asfaltului? Lăsându’l să’și ridice cortul în curtea supermarketului? De ce cred unii oameni că țiganii corturari sau căldărari pot fi reprofilați pe posturi de funcționari, profesori sau polițiști și pot sări din cort direct într’un birou sau într’o cancelarie?  Îi întreabă cineva pe aceștia dacă vor să trăiască în civilizația europeană ca europenii? De unde știu acești birocrați că țiganii vor să trăiască altfel, decât o fac de mii de ani sau de sute de ani chiar printre noi?

Nu ar trebui să fie o opțiune personală a fiecărui individ, atunci când el vrea să acceadă pe scara socială? Își închipuie cineva că ei nu văd cum trăiesc și muncesc europenii cărora le cerșesc un bănuț, caută fier vechi, sau le vând o tigaie? Când merg prin sate cu căruțele, ei nu văd munca țăranului la câmp? Bineînțeles că văd ce înseamnă să muncești, numai că ei preferă ”munca” de a culege produsul finit…din curtea omului truditor.

2. ”Minoritatea” Țiganilor.

Un lucru este cert, așa cum se declară țiganii ca fiind români în România și în Ungaria se declară maghiari, deci din cei 6,5 milioane declarați maghiari,  dintre aceștia 2 milioane sunt țigani sau alte etnii care se declară maghiari, atunci etnicii maghiari nețigani mai sunt undeva în jurul a 4,5 milioane, iar restul de 3,7 milioane din totalul de 8,2 milioane sunt minorități, o parte care se declară maghiari, alții se declară direct țigani sau alte etnii având acest curaj, iar cei încercuiți cu roșu neavând curajul necesar, nu declară nimic.

Asta nu’i face mai puțin țigani, nici dacă se declară maghiari, nici dacă nu declară nimic.

Dacă Ungaria în 2003 avea în populația de până în 40 de ani majoritari țiganii, cum sunt ei azi după 13 ani?

Orice om cu capul pe umeri îți va spune că țiganii din Panonia azi sunt peste 3-4 milioane și asta raportat la statistica oficială de 9,8 milioane. Dar cum am văzut, toate datele ne arată că Ungaria nu mai are nici 8,2 milioane, și atunci 40% adică 3,3 milioane de țigani ni se pare o foarte credibilă cifră.

Să recapitulăm, 0,3 milioane declarați țigani oficial, probabil 7-8 sute de mii din cei 1,5 milioane care nu declară nimic, și încă 2 milioane care se declară maghiari, și încă câteva sute de mii întorși din condei de autoritățile de la Budapesta,  fiind evident interesul guvernamental de a se ascunde realitățile etnice neplăcute.

Toată această demonstrație este întărită de statisticile mult mai aproapiate de adevăr, ale cultelor și ale voturilor minorităților de la auto-guvernările locale, care ne arată o populație de minim 3-4 milioane, aceea despre care vorbeam mai sus.

Dacă îi luăm pe atei și pe cei ”fără religie” în calcul, ne rezultă o cifră impresionantă:
1,8 + 2,7 + 0,167 = 4,667 milioane de nereligioși / necreștini, iar acei 167.000 probabil declarându’se adepți ai nenumăratelor secte fără însemnătate.

Deci, 4,7 milioane de locuitori nu sunt înregistrați la cultele tradiționale în Ungaria, catolici, reformați, calviniști etc. Acești 4,7 milioane pot fi orice, dar noi credem că nu sunt ”maghiari” sau ”unguri”, ci urmași ai etnicilor Panoniei care erau băștinași aici dintotdeauna și țigani care s’au înmulțit până la cifra de 3 – 3,5 milioane.

De asemenea, în tabelul de mai jos, pe coloana roșie avem peste 2,7 milioane voturi pentru ”auto-guvernările” locale ale minorităților. Asta în condițiile în care prezența țiganilor la vot este nesemnificativă, aceștia manifestându’se civic probabil ca în România, lipsind cu desăvârșire intenția lor de vot, sau undeva la 10-25 % din etnicii țigani mai cizelați sau integrați din Ungaria.

În aceste condiții o cifră de 2,7 milioane ale minorităților apare ca incredibilă, ea neputând fi cu niciun chip numai a celor 309.000 țigani + alte etnii ”oficiale”,  din recensămintele oficiale ale guvernului ungar, chiar dacă adăugăm toate celelalte minorități, cifrele tot nu coincid…

Așadar, ceva e putred în aceste cifre oficiale…

O cifră reală trebuie să se apropie în mod firesc, tot de cele ale cultelor… de peste 4,5 milioane.

Așadar, iată cum statisticile pentru culte și cele ale voturilor minorităților ne relevă cât de false sunt statisticile oficiale publicate astfel, către ”liniștirea publicului larg”, și cât de convenabil este alcătuit recensământul Ungariei, în favoarea unei națiuni pe cale de dispariție.

Aici este evident că nu discutăm doar de minoritatea țiganilor, care în opinia noastră este de peste 40% dintr’un total, și nu de 9,9 milioane, ci de 8,2 milioane cât este mai realist să considerăm azi populația trăitoare în Ungaria, ci discutăm și de ponderea celorlalți etnici, fie că sunt români, germani, slovaci etc.

Cu siguranță românii sunt undeva la peste 500.000 sau chiar un milion, și care în marea lor majoritate vorbesc limba maghiară și se declară maghiari la recensăminte, inclusiv în cadrul caricaturalelor auto-guvernări, care sunt cu siguranță parazitate de ”oameni de bine” sau de ofițeri acoperiți ai serviciilor secrete.

Apoi, chiar dacă toată populația Ungariei și’ar declara etnia corect, tot nu am avea certitudinea că autoritățile le vor da publicității așa cum sunt ele în realitate. În definitiv, credem că nici România nu le’ar declara pe față aceste statistici îngrijorătoare, dacă am avea o situație similară…

În acest context, discursul principalului partid de extremă dreapta maghiar Jobbik, care pentru că incriminează minoritatea țigănească are o aderență în populația nețigănească de peste 15-20% și ridică numeroase nelinişti, căci agresiunile şi crimele împotriva țiganilor s’au înmulțit în Ungaria în ultimii 10 ani (Respekt.net), devine tot mai explicabilă.

Jobbik, este un partid care s’a făcut cunoscut mai ales pentru că duce o campanie agresivă împotriva țiganilor (cigany) și pe această nișă și’a canalizat propaganda xenofobă:

”Ungaria aparţine maghiarilor. Jobbik înseamnă cuvinte transformate în acţiuni”.

Cam așa sună rudimentarul mesaj a lui Vona Gábor, șeful acestei adunături de xenofobi care nu uită și de alte dispute mai vechi cu vecinii Ungariei și de care amintește deseori în acest discurs găunos. Ne întrebăm și noi despre care ”maghiari” vorbește, știind că turcii veniți acum zece secole nu prea au lăsat moștenire altceva decât câteva crâmpeie de limbă, care cu timpul s’a amestecat cu limba băștinașilor acestor locuri, românii, germanii, slovacii, sârbii, evreii, turcii și care a dat naștere unei limbi hibrid de cuvinte românești, nemțești, latinești, sclavonești, chiar khazare etc.?

Succesul Jobbik stârneşte preocupări și în Slovacia vecină, pe care reprezentanţii Jobbik o consideră ca pe un apendice al Ungariei aparţinându’i ”de drept pe bază istorică”.

Jobbik  îi acuză pe țigani de a fi responsabili pentru declinul standardului de viaţă al acestor maghiari ipotetici în acest moment de criză economică, care a afectat ţara lor mai mult decât oricare alta.

Sociologul maghiar Zoltán Pogatsa descrie astfel programul Jobbik anti-țigani al zilei :

”Ei spun oamenilor: iată, noi suferim din cauza crizei şi alţii profită de asistenţa socială acordată de stat. Iar aceşti bani ar putea fi cheltuiţi într’un mod mai util.”

Nu vă sună cunoscut această placă stricată, preluată de minoritarii xenofobi maghiarofoni din România în lupta lor de dezmembrare a României?

Executarea multor acţiuni concrete fusese lăsată pe seama Gărzii Maghiare, o oaste paramilitară de strânsură legată de Jobbik, ai căror membrii  defilau în uniforme care aminteau de cele purtate de fasciştii horthyști în anii 1940 şi organizau demonstraţii împotriva țiganilor. Poliţia suspecta unii membri ai acestei adevărate gărzi horthyste moderne, și declarată ilegală în final de către justiţie, de câteva din numeroasele asasinate asupra țiganilor. Chiar şi forţele de poliţie sunt bănuite din cauza inacţiunii lor.

Aceste acțiuni au loc după un tipic, cum a fost cel din satul țigănesc Tatárszentgyörgy, când după miezul nopţii, un necunoscut aruncă cocktailuri Molotov spre casele lor, iar când țiganul încearcă să fugă, agresorul trage în ei, apoi ucigând toți membrii familiei. Fiecare manifestare a țiganilor aducând noi atacuri împotriva aşezărilor de țigani. Deși poliţia recunoaște că atacurile au fost organizate de către Garda Maghiară, Jobbik, prin reprezentanții lor sugerează că țiganii din Ungaria se ucid între ei. Şeful poliţiei maghiare, József Bencz, a recunoscut la acea vreme că acei criminali ar putea fi chiar din poliţie sau din armată, ceea ce tinde să explice modul ”profesionist” de executare a crimelor.

Țiganii nu au dus niciodată o viaţă uşoară în Ungaria, unde reprezintă acum cel mai probabil peste 30-40 % din populaţie, și care din cauza natalităţii prolifice aceştia ar putea, după estimările surselor independente, reprezenta deja 50% din populaţie, iar până în 2030 să depășească cu mult peste 60% din populația Ungariei.

Partidul Jobbik exploatează la extrem aceste cifre. Reprezentanţii săi abordează deschis posibilitatea de a ”deplasa” țiganii. O parte dintre maghiari consideră țiganii, criminali. Se estimează că peste jumătate din populaţia din penitenciare din Ungaria este de origine țigănească, ceea ce iar ar demonstra procentul acestora foarte mare în masa populației.

Cealaltă jumătate nețigănească îmbătrânită din populaţie, deși consideră partidul Jobbik ca fiind periculos, este totuși favorabilă unei ”soluţionări” a problemei țigănești.

Cum se va soluționa această problemă încă nu știm. Dacă prin deportarea țiganilor în alte țări cum ar fi Rusia sau chiar India unde li s’a recunoscut locul de origine a țiganilor, ori prin continuarea crimelor sau chiar prin crearea unor rezervații în interiorul granițelor prin segregarea comunităților de nețigani de țigani, ceva de genul ”Ținutul Țigănesc”, model vândut și secuilor maghiarizați din România, deocamdată partidul Jobbik nu’și face public programul de eradicare a acestei minorități care devine pe zi ce trece tot mai numeroasă.

3. Soluționarea problemei țigănești.

Ce ați spune de următorul scenariu?
Datorită înmulțirii exagerat de mare a țiganilor în Panonia probabil că Jobbik va ajunge fără doar și poate la putere, este doar o problemă de timp. Ce va face Jobbik în problema țigănească în condițiile în care va avea suportul populației?

a. O integrare a lor în societate pare a fi o muncă de Sisif, atunci când 2-3 milioane de țigani adulți au propriile lor preocupări specifice, lăutărie, mici meșteșuguri etc., iar acest proces nu se poate realiza în timp scurt, și nici nu poate garanta cineva succesul operațiunii deosebit de greoaie, înainte de a deveni preponderentă majoritatea țigănească în masa totală a populației, încât în 20-30 de ani ar deveni caducă integrarea lor într’o comunitate pe cale de dispariție, printr’un proces avansat de îmbătrânire și care nu mai fac copii.

b. O rezervație a țiganilor ar fi altă idee, prin segregarea lor de restul populației, urmată imediat de ieșirea din UE și NATO ca să se poată legaliza statul țigănesc, adică un fel de Transnistrie…De asemenea, acest proces dacă nu se face imediat, devine și el caduc….

3. Cea mai probabilă soluție care este luată în calcul de Jobbik, dar care încă nu este făcută publică este o modalitate de deportare a țiganilor în Siberia sau în alte regiuni ale Asiei. La această operațiune căutându’se concursul a trei state: Rusia, Iran sau chiar India

Nu se fac publice aceste discuții, dar cu siguranță Putin condiționează aceste mișcări de populații cu ieșirea din UE și NATO și probabil foarte mulți cetățeni ruși vor primi cetățenie ungurească pentru a suplini dislocarea de populație. Nici nu ar fi un fenomen izolat, apetența rușilor de a migra în permanență spre vest nu este o noutate, o situație similară petrecându’se sub ochii noștri chiar acolo unde ne petrecem noi vacanțele pe litoralul bulgăresc.

Citiți și:  COLONIZAREA BULGARIEI DE CĂTRE RUȘI

Așa că nu va fi greu să convingi câteva sute de mii de ruși să ia cu asalt Budapesta sau lacul Balaton, pentru a cumpăra proprietăți cu bani împrumutați de statul rus, așa cum au procedat Ungaria cu proprietățile cumpărate din România.

Acordarea de cetățenie unui număr însemnat de ruși, ar putea cu timpul crea condițiile pentru ca aceștia să preia sub tutela Rusiei, conducerea Ungariei. Acest scenariu este se pare singura salvare a Ungariei de la țiganizare, lucru care evident nu ne liniștește deloc, pe noi românii…și nu e cazul să exemplificăm prea multe aici, și nu pentru a le da noi idei…Desigur că ei au deja mult mai multe scenarii, decât am putea noi dezbate aici.

Dar apropierea Rusiei de Ungaria, nu ne avantajează deloc, dacă România nu va intra într’un joc pe măsura celui pe care’l vizează partea ungară.

Vona Gábor a fost anchetat de către serviciul secret ungar şi de către procuratură sub suspiciunea că ar fi primit finanţare din Rusia, dar rezultatele anchetelor nu au fost făcute publice niciodată. Nimeni nu a fost pus sub acuzare şi Jobbik a fost lăsat să activeze în pofida faptului că legătura dintre Jobbik şi Rusia a devenit de notorietate. A fost o legătură realizată prin intermediul lui Bela Kovacs, descris drept consilier de politică externă al Jobbik, dar, în realitate, omul de legătură cu cercurile moscovite.

Bela Kovacs se potriveşte profilului securistului post-comunist, care a fost reprezentantul Ungariei comuniste pentru comerţ exterior la Moscova, după care s’a ocupat de afaceri între cele două ţări. Dacă a existat o finanţare rusească pentru Jobbik, atunci ea s’a făcut pe filiera fostelor reţele secrete şi autorităţile ungare nu au putut sau nu au dorit să o facă publică. O a doua suspiciune ridicată de procurori la vremea respectivă a fost aceea a unei legături şi posibile finanţări din partea regimului ayatollahilor din Iran.

Nici această ipoteză nu a fost confirmată oficial, tot ceea ce se poate spune public este că reprezentanţii Jobbik participă la tot felul de conferinţe antisemite organizate la Teheran. Dacă există însă ceva care probează, fie şi indirect, susţinerea Jobbik pentru tot ceea ce este rusesc este un episod care a avut loc la sfârşitul anului 2012, începutul anului 2013 în aşa-numita Alianţă a Mişcărilor Naţionale Europene, coaliţia formaţiunilor naţionaliste din Uniunea Europeană.

Svoboda, partidul naţionalist ucrainean pe care propaganda moscovită îl dă drept exemplu că guvernarea de la Kiev a fost preluată de ”fascişti şi nazişti”, avea statut de observator, dar a fost exclus şi din această calitate la cererea Jobbik, pentru care atitudinea anti-rusă a Svoboda era prea mult de îndurat.

În vreme ce tot mai multă lume observă similitudinile dintre anexarea Crimeii de către Rusia cu Anschluss-ul (anexarea Austriei de către Germania nazistă), inclusiv de către profesorul rus Andrei Zubov într’un articol din Vedomosti şi de către rabinul-şef al Ucrainei, Yaakov Dov Bleich, Moscova continuă propaganda cu ”fasciştii de la Kiev”.
În aceeaşi paralelă cu Anschluss-ul, se observă că Putin a înlocuit cu de la sine putere frontierele naţionale recunoscute cu conceptul de Volksgenossen, cu ”etnicitatea” sau ideea de unitate de sânge în acelaşi fel pe care l’a folosit Hitler ca să anexeze Austria, regiunea sudetă şi apoi întreaga Cehoslovacie.

Snyder observă asemănări şi în utilizarea propagandei de către Hitler şi Putin, ambii pretinzând că apără drepturile şi/sau integritatea etnicilor germani/ruşi acolo unde nimeni nu le ameninţă (singurul cetăţean rus ucis în evenimentele din Ucraina fiind un protestatar anti-Ianukovici ucis de lunetişti).  Şi atunci, se întreabă profesorul american, la ce bun această propagandă?

”Cel mai evident răspuns este că propaganda serveşte obiectivul tehnic al pregătirii terenului pentru război”. Mai exact, ”propaganda are o funcţie mai importantă şi mai profundă” decât simpla distorsionare a realităţii.
”Propaganda, cel puţin pe vremea Uniunii Sovietice, nu era pur şi simplu o versiune editată a realităţii, ci mai degrabă o parte crucială a încercării de a crea o altă realitate”, scrie profesorul american, care ne îndeamnă să vedem în propaganda rusească din Ucraina acelaşi scop.

Dar, dacă Jobbik şi aparatul său de propagandă se manifestă atât de vocal în Transilvania, putem vedea aici mâna Rusiei care încearcă să creeze o altă realitate prin pretenţiile de autonomie pe criterii etnice?

Vona Gábor cu Alexandr Dughin, ideologul Kremlinului

Să fie Jobbik agentul Rusiei și în România?

Este din ce în ce mai clară o prezenţă la vârf a partidului extremist Jobbik, din Ungaria. Credem că a venit timpul să punem capăt acţiunilor acestui partid pe teritoriul României şi cerem public Guvernului şi Parlamentului României să se emită act normativ prin care prezenţa pe teritoriul României a membrilor şi liderilor acestui partid să fie interzisă.

Este un partid extremist, care nu are responsabilitate pentru Europa unită, ci pentru interesele lui mărunte. În Europa se constată o creştere a ponderii partidelor extremiste şi, dacă Ungaria nu îi poate pune sub control, măcar pe teritoriul României nu au ce căuta.
Dreptul la liberă exprimare nu pot merge până la nivelul la care, prin abordări extremiste, faci rău altora, iar Jobbik este un partid extremist, de care le este ruşine şi guvernanţilor de la Budapesta şi nu’i acceptă în alianţe, nu văd de ce ne’ar fi nouă ruşine să’i dăm afară sau să nu mai aibă acces în România.

Sursa: Romanialibera.ro

Citiți și: DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN”

Sau:  PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

STEMA ROMÂNIEI PE TRICOURILE NAȚIONALEI DE FOTBAL

A venit momentul ca și Federația Română de Fotbal să urmeze exemplul marilor națiuni care își poartă cu mari galoane stema țării pe tricourile naționalei lor de fotbal. Nimeni până acum nu a luat atitudine public pentru adoptarea ei, deși spunem noi părea o simplă formalitate la prima vedere. De ceva timp la federația de fotbal bate vântul marilor înnoiri, un nou președinte, un contract cu alt brand de echipament sportiv (Joma), lupta anti-corupție clamată și promovată de noul președinte, și care este considerată chiar de către noul președinte o formă de patriotism…

Dar, patriotism spunem noi că ar însemna și renunțarea la emblema federației care nu reprezintă poporul român, sau statul român, ci doar o mână de oameni care gestionează mai defectuos, sau mai puțin defectuos bucătăria fotbalului. Nu avem de spus prea multe despre această emblemă, decât că este potrivită pentru un for, dar nu pentru o echipă atât de iubită de români. Știm cu toții că meciurile naționalei de fotbal nasc patimi uriașe în rândul iubitorilor de fotbal, iar victoriile repurtate de echipă sunt adevărate explozii de bucurie. Echipa în orice componență ar fi ea, dar și tot ceea ce roiește în jurul ei, par a fi un bun neprețuit al întregului neam, și de care sunt legate mereu speranțele românilor, de afirmare pe plan internațional a numelui țării și a culorilor naționale.

Printre celelalte reforme promise de noua echipă managerială din federație ar trebui să fie introdusă ca o prioritate și aplicarea stemei României pe tricourile echipei naționalei, cu atât mai mult cu cât Parlamentul a adus o modificare de ultim moment, readucând coroana de oțel pe capul acvilei.

Dacă BNR este nevoită acum să schimbe întreaga masă monetară a țării, doar pentru că a apărut această modificare a stemei, de ce nu ar face’o și FRF? Toate instituțiile României sunt obligate de lege să adopte noua stemă în noua sa configurație. Pentru FRF e o simplă formalitate renunțarea vechii embleme și înlocuirea ei cu noua stemă a României.

Care ar fi motivele să nu o facă?

Bancnotele vechi purtau stema pe format vechi. De ce bancnotele nu poartă doar emblema BNR? Reprezintă banii doar o marcă a băncii centrale a statului, sau reprezintă națiunea română?

Precum vedem toate bancnotele poartă stema țării, iar masa monetară însumează peste 250.000.000 de bancnote în circulație !!! Și toate acestea vor fi schimbate, dragi diriguitori ai fotbalului. Suntem convinși că multe federații sportive ar putea să facă un efort similar celui făcut de BNR, de a renunța la embleme ce nu exprimă simboluri naționale actuale.

De ce federația de fotbal a Poloniei dă dovadă de real patriotism?

Emblema federației nu se află pe tricourile naționalei a Poloniei. Iată emblema:

Emblema federației Germaniei de fotbal preia Stema Germaniei:

La fel și cea a Angliei:

Stema Rusiei pe tricourile naționalei lor:

Emblema federației rusești de fotbal reproduce Stema de stat a Rusiei:

Stema Austriei este prezentă pe tricourile echipei naționale austriece de fotbal.

Emblema federației austriece este diferită

Stema Elveției pe tricourile echipei naționale:

Stema Elveției:

Echipa Spaniei

Emblema federației spaniole reproduce integral Stema Spaniei

Bineînțeles, lista noastră poate continua pentru a întări justețea demersului nostru de a sensibiliza federația noastră de fotbal, în scopul de a analiza dacă impactul introducerii pe tricourilor echipei naționale de fotbal, ar aduce un plus de prestanță și ar impune respect nu doar adversarilor în arenă, ci și a suporterilor autohtoni în tribune.

Ar trebui menționat că mai sunt naționale de fotbal care au pe tricoul național nu stema țării, ci emblema federației la fel ca în România, cum ar fi Franța, Italia, Danemarca și altele, dar demersul nostru rămâne justificat în continuare, și considerăm că în procesul de reformă ar trebui să se ia în discuție și acest aspect pe care îl deschidem aici pentru dezbatere.

În definitiv federația ar putea transfera pe mânecă emblema federației, dar să preia pe piept stema României.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

ROMÂNIA-MOLDOVA, STATUL COMUN ROMÂNESC

Se spune despre oportunități că ele apar în momentele cele mai neașteptate și au o durată limitată. Istoric, România a profitat de oportunități doar atunci când populația sa a făcut și efortul de a se îndrepta spre aceasta și nu a așteptat ca ”Dumnezeu să’i bage și în traistă”.

A profitat de conjunctura politică la 1877 și în 1918 sau în anii 2004 si 2007 când am facut o opțiune democratică fundamentala fiind primiți în NATO și în UE. Astăzi, pe lângă includerea în spațiul Schengen, pentru România se deschide o nouă fereastră de oportunitate.

Comparând cu datele culese despre Republica Moldova, constatăm că exista o similaritate în ceea ce privește suprafața geografică ( a 5-a ca mărime) și numărul de locuitori, precum și două inadvertențe în ceea ce privește PIB exprimat în euro și numărul de locuitori al capitalei de ”zona”. Astfel, dacă se adopta acest proiect, unirea istorica cu Basarabia poate fi mai usor realizată, integrarea făcându’se ”de facto”, ca o alipire a unei zone la un întreg. Din această unire România poate deveni mai puternica, iar Moldova își poate crea oportunitati economice ce pot duce la creșterea PIB, dar și la beneficiile aduse de includerea în structurile NATO sau ale UE, inclusiv spațiul Schengen.

Evident că nu imediat, însa aceste oportunități sunt greu de a nu fi luate în seamă de o parte și de alta a Prutului. Cine ar avea de pierdut? Nimeni altcineva decât Rusia, cea care se implică în campania electorală pentru alegerea Primarului în Chișinău, cea care prezinta ”ambasadorul” unei regiuni la o întâlnire diplomatică, încercând să’i dea legitimitate. Aceeași Rusie care’și țipă prin presa de la noi sau prin gura unor politicieni cu rădăcini la Moscova pierderea influenței în România, dorind să o consolideze la Chișinău.

Dincolo de oportunitatea unirii, reorganizarea va mai produce încă două oportunități, una care ține de reducerea numărului de bugetari (și de aici presiune mai mica pe bugetul de stat și reorientarea banilor economisiți către investiții), precum și eliminarea încrengăturilor supralegale pe care baronii locali au făcut’o la nivelul județelor actuale. La care se adaugă absorbția mai ușoară a fondurilor europene și planuri de dezvoltare concepute la nivel major (ca exemplu, autostrada Arad – Pitesti va presupune colaborarea a 3 zone și nu a 7 ca până acum).

Prin urmare Proiectul ”Romania 9” înseamnă o Românie mai puternică, mai mare, mai bogată, mai dezvoltată, mai puțin coruptă, adică o Românie normală, democratică și europeană. Are cine să fie în fruntea națiunii noastre pentru înfăptuirea unui astfel de moment istoric? Este doar în puterea românilor de a pune în frunte oameni care să’i reprezinte, căci alegerile prezidențiale în Republica Moldova vor avea loc cel mai probabil în toamnă și tot în toamnă pe 30 noiembrie, au loc alegeri parlamentare în România.

Statul comun România + Republica Moldova, România Mare, România-Moldova, Geția, Dacia…

În ultimul număr al săptămânalului ”Literatură și Artă”, a fost publicat apelul Sfatului Țării 2 de a crea un stat comun România + Republica Moldova:

”Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente, unitare şi indivizibile.
Statul comun va lua naștere printr’un tratat internațional, bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internațional, legislația Republicii Moldova, a României și a normelor Uniunii Europene, semnat de președinții celor două state și ratificat de parlamentele statelor membre.

Concluzia este:

”Ținând cont că, la momentul actual, din mai multe considerente, Republica Moldova se află într’o stare extrem de dificilă, fiindu’i amenințată chiar existența ca stat, considerăm că, prin realizarea modelului propus, deschidem o perspectivă unică de revenire în spațiul istoric și etnic al poporului nostru și care garantează și urgentează integrarea noastră în Uniunea Europeană.”

Negocieri, nu neapărat cedări, alipiri sau pretenții teritoriale!

George Simion, liderul unei mişcări unioniste:

”Atunci când vorbim de Unire, ne referim la două state independente, care, democratic, vor înființa un stat nou. E o realitate dură: la fel ca și minoritățile care cred că după Unire vor fi alungați de pe plaiurile Moldovei, nici cei străini nu cunosc faptul că temeiul luptei noastre nu are ca finalitate anexări sau pretenții teritoriale, ci pe libertate, democrație, voință populară și pe șanse egale de transmitere a mesajului. Acestea sunt valori ale întregii lumi civilizate și noi, prin definiție suntem un popor european și parte a acestei lumi libere.”

Unul dintre experţii politici a calificat drept ”acutizare de primăvară” evenimentele ce s’au produs la Chişinău (marşul unioniştilor şi crearea consiliului de lichidare sub denumirea ”Sfatul Țării – 2”).

Asemenea ”acutizări” au loc anual: pe 27 martie, unioniştii din cele două ţări marchează aniversarea unirii Basarabiei cu România în 1918. Însă anul acesta, adepţii unirii au primit un motiv în plus pentru optimism.

Potrivit unor zvonuri insistente, administraţia americană a dat undă verde pentru realizarea proiectului ”Unirea-2018” – aderarea Republicii Moldova la România în anul cînd se împlineşte un secol de la prima ”Mare Unire”. Acest fapt a conferit încă un impuls atât pentru amploarea evenimentelor din 27 martie, cât şi pentru planurile unioniştilor, care visează să repete evenimentele de acum un veac.

În consecinţă, duminica trecută, adepţii unirii nu doar au trecut în marş prin centrul Chişinăului, cu prilejul aniversării a 98-a a includerii Basarabiei în statul român (ce’i drept, fără ”anunţata” prezenţă a lui Traian Băsescu şi într’un număr mult mai mic de 50 de mii, declarat de organizatori). Dar şi au instituit aşa-zisul organ ”reprezentativ” cu denumirea ”Sfatul Țării – 2”, menit să elaboreze o strategie şi documentele necesare pentru preconizata unire. A fost aprobată Foaia de parcurs -2018 – un plan de acţiuni concrete de lichidare a statalităţii moldoveneşti. Şi chiar au început să discute variantele denumirii: Marea Românie, România-Moldova, Dacia.

”Foile de parcurs”: diferenţe de abordare

Însă cu toată euforia şi planurile de a ”îndeplini cincinalul (unirea celor două ţări) în trei ani, deja astăzi, unioniştii moldoveni şi cei români demonstrează că nu există o poziţie unică privind faptul cum trebuie să se desfăşoare ”Unirea-2018”.
Unioniştii din Moldova insistă asupra egalităţii şi a integrării treptate a „celor două state româneşti”. Precum a declarat duminică, în cadrul congresului de constituire a ”Sfatului Țării – 2”, şeful grupului de iniţiativă, redactorul-şef al publicaţiei ”Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, la prima etapă, statul unit trebuie să se numească ”România – Republica Moldova”, să aibă două capitale şi două guverne.
Principiul procesului de unire treptate este prevăzut şi în ”Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România”, adoptată la congresul ”Sfatului Ţării – 2”.

”Implementarea etapelor şi principiilor, prevăzute în Foaia de parcurs – Reunirea 2018”, se arată în primul punct al acestui document.
Însuşi planul de unire, elaborat de unioniştii moldoveni, prevede intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub legislația din România actuală (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO); unificarea instituțiilor naționale gen Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc.; reforma administrativ-teritorială: Moldova revine la judeţe.

Crearea unui guvern şi parlament unic: în instituţiile publice unificate 5/6 revine părţii române, 1/6 – celei moldoveneşti.
Totodată, în primii 20 de ani, partea moldovenească urmează să obţină o cotă garantată de 1 la 6 în guvernul şi parlamentul statului reunificat.
Introducerea pe teritoriul statului reunificat a unei valute unice şi trecerea sistemului bancar din RM în gestiunea Băncii Naţionale a României. Aducerea pensiilor pe teritoriul actualei RM la nivelul pensiilor achitate în România chiar din prima zi a reunificării. Acelaşi lucru se referă şi la salariile bugetarilor.

Crearea unui fond investiţional unic (cel puţin 2% din PIB) pe un termen de 25 de ani, destinat atenuării diferențelor de dezvoltare a populaţiei şi a convergenţei economiilor ”celor două state româneşti”. Garantarea alocării cel puțin a unei șesimi din fondurile structurale europene puse la dispoziția României pentru infrastructura și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova.
Documentul mai prevede elaborarea unei ”agende clare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”, în cadrul negocierilor directe dintre Bucureşti şi Moscova.
Totuşi, în cadrul congresului de duminică a fost înaintată şi o altă propunere de soluţionare a problemei transnistrene: Nicolae Dabija a propus să dăruim Transnistria Ucrainei în schimbul retrocedării Basarabiei de Sud şi a Bucovinei de Nord. Iar România este gata să ”ierte păcatele” Rusiei, cu condiţia că nu va împiedica unirea Moldovei cu România.

Drept ”ora X”, în Foaia de parcurs este indicat anul 2018 – o dată sacrală pentru adepţii unirii. Până atunci, unioniştii basarabeni intenţionează să desfăşoare o campanie de explicare în rândul întregii populații din Republica Moldova privind beneficiile unui stat comun cu România, asigurarea susţinerii reunificării cu România din partea a cel puţin jumătate din populaţia ţării (!), atingerea unui consens între partidele politice (mai ales între cele parlamentare) pentru aprobarea ideii de reunificare; informarea partenerilor europeni despre modificarea frontierelor în această parte a continentului şi asigurarea unui ”lobby internaţional” a ideii unirii; aprobarea în parlamentele celor două ţări a principiilor de bază a ”reunificării Moldovei cu România”. Iar deja după proclamarea politică a unirii, să desfăşoare un referendum ”pe întreg teritoriul statului reunificat” privind adoptarea noii Constituţii.

”Foaia de parcurs a reunificării” unioniştilor basarabeni este aproape o replică fidelă a ”Foii de parcurs a reunificării”, elaborate de fostul consilier al premierului României, expertului Fundaţiei Universitare a Mării Negre a Academiei Române Petrişor Peiu. Se pare că proiectul Peiu a stat la baza acestui document. Totuşi, aceste documente diferă unul de altul.
Planul lui Petrişor Peiu nu prevede nici un fel de etape, perioadă de tranziţie, două capitale, două guverne, la care au făcut aluzie participanţii congresului de duminică de la Chişinău. Capitala ţării rămâne Bucureştiul, iar procesul de reunificare va fi momentan, fără etape intermediare şi asimilare treptată.

”Singura metodă de a genera efecte maxime şi definitive de apartenenţă la structurile euroatlantice de securitate (NATO) şi la cele politice din Europa (UE) – este plasarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub administrarea completă a legislaţiei române. Orice altă abordare doar va îngreuna procesul de reunificare şi îl va pune în pericol. Noi nu avem nici timp, nici resurse instituţionale pentru a desfăşura experimente”, a menţionat autorul.
Petrişor Peiu propune includerea noilor minorităţi naţionale pentru România în societatea românească după modelul adoptat faţă de minoritatea maghiară. Iar pentru soluţionarea conflictului transnistrean, trebuie trecut de la formatul de negocieri în format 5+2 la formatul 2+1 (Bucureşti-Chişinău-Moscova) şi de efectuat un schimb de populaţii de pe cele două maluri ale Nistrului – strămutarea a 100-120 de mii de ”români” transnistreni, fapt ce, potrivit estimărilor expertului român, va costa în jur de 500 de milioane $.

Preţul unirii

Spre deosebire de unioniştii basarabeni şi ”optimistul” Peiu, Bucureştiul înţelege perfect ce consecinţe economice şi politice va avea pentru el ”unirea momentană”-2018.
De acea, în cadrul unor dezbateri publice ”Dialog pentru România”, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că ”să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România pare un demers puţin serios”, ceea ce arată că public principalii actori evită tulburarea apelor. În particular însă tatonări în care este parte și Rusia au evident loc, deoarece Rusia își manifestă fățiș reluarea colaborării extinse cu România. Astfel au avut loc discuții în care alături de generali în rezervă și cadre militare ale Armatei Române demne, la întâlnire a participat și ambasadorul Rusiei la București, într’o reuniune informală a Clubului Militar Român pentru Reflecție Euroatlantică. Discuția s’a purtat sub codul The Chatham House Rule și deși nu se fac publce astfel de discuții, ideea care se desprinde în general este că nu vom avea în final aprobări sau dezacorduri, iar unirea celor două state nu se va pune în condiții de interzicere, ci în condiții de negociere. Ce negocieri, veți întreba? Negocieri privind faptul că Unirea trebuie să se facă fără regiunea transnistreană, negocieri privind rolul Rusiei în vecinătatea NATO și așa mai departe.

”Dacă ne uităm în jur, problema Transnistriei, (…) este o chestiune a stabilităţii economice, combaterii corupţiei, care, indiferent cum o vedem, se află într’o parte şi în alta a Prutului la niveluri foarte diferite, şi atunci, după ce rezolvăm aceste probleme pentru care cunoaştem soluţiile, putem să abordăm şi problemele mai complicate şi să începem să discutăm”, spune și Iohannis știind ca mulți alții că pragmatismul despre perspective reale trebuie să ne anime și nu expectativa sau idealismul anilor 1918.

Dmitrii Rogozin, pentru presa rusă (kommersant.ru) :

”Un fapt, evident chiar şi pentru cei mai înverşunaţi susţinători ai unirii cu România, este acela că, dacă Moldova face un pas spre România, regiunea Transnistria se va despărţi la acest viraj abrupt”.

Iar Partidul Naţional Liberal, care susţine ideea unionismului în principiu, a elaborat un proiect nu de unire ”momentană” ca cel al lui Peiu, ci de reunificare treptată a economiilor, politicilor sociale, infrastructurii, sistemelor de educaţie, spaţiului mediatic şi altor domenii din cele două ţări.

Mai multe amănunte despre proiectul lui Peiu, aici: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Bucureştiul are în faţa ochilor exemplul Germaniei, care deja a plătit circa 2,5 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari) din momentul unificării RFG şi RDG, acum un sfert de veac.
În pofida faptului că posibilităţile financiare ale Berlinului sînt net superioare posibilităţilor Bucureştiului, iar nivelul de viaţă în fosta RDG era cu mult mai mare decît cel din Moldova contemporană, procesul de egalare a nivelului de viaţă şi de competitivitate a teritoriilor din Est şi Vest continuă şi în prezent. Landurile donatoare din sud şi vestul ţări (Hessen, Hamburg, Baden-Württemberg, Bavaria și Renania de Nord-Westfalia) continuă să plătească pentru egalarea diferenţelor financiare dintre Vestul ”bogat” şi Estul sărac din Germania.
România a calculat demult (cifrele sînt actualizate periodic) cât va costa planul unirii.
Încă în anul 2006, când preşedintele Traian Băsescu a propus Moldovei să adere împreună cu România la Uniunea Europeană, renunţând la Transnistria, ziarul românesc ”Cotidianul” publicase estimările experţilor referitoare la prețul unirii cu RM – cel puţin 30-35 de miliarde de euro, în primii 5 ani. Şi chiar în cazul reorientării spre RM a unor fluxuri financiare din Europa destinate României în cadrul unor proiecte, cheltuielile Bucureştiului pentru unire se vor reduce pînă la 20-25 de miliarde de euro, în primii 5 ani.
”Potrivit acestor calcule, Bucureştiul va trebui să cheltuiască anual 5% din PIB, ceea ce e prea mult faţă de posibilităţile noastre şi e posibil ca noi să destabilizăm economia”, a spus atunci ministrul finanţelor al României, Sebastian Vlădescu.

Doi ani mai târziu, un plan detaliat al cheltuielilor pentru unire a fost publicat şi de ”Ziarul Financiar”. Potrivit estimărilor publicaţiei, unirea va costa Bucureştiul 200 de miliarde de euro în următorii 25-30 de ani. Postul de televiziune DIgi24 indica o altă cifră – 150 de miliarde de euro timp de 20 de ani.
Studiul efectuat în 2014 de Fundaţia Universitară a Mării Negre sub egida Academiei Române a arătat că doar pentru egalarea pensiilor pentru 670 de mii de pensionari moldoveni va fi necesară suplimentarea bugetului cu 1 miliard de euro. Alte 550 de milioane – pentru egalarea salariilor bugetarilor basarabeni şi români. Totodată, estimările au arătat că după unirea României cu Moldova, PIB-ul ţării pe cap de locuitor va cădea de la cât va fi în 2018-2019, de 10.500-11.000 să scadă la 9.500-10.000 euro / cap locuitor.

Iar potrivit datelor publicate de romanialibera.ro în ajunul evenimentelor din 27 martie curent, pentru ”apropierea nivelului economiei basarabene de nivelul ţării-mamă, România va trebui să investească în Basarabia 180 de miliarde de euro”. Alți 11 miliarde de euro vor trebui prevăzuți în buget ”pentru acoperirea necesităţilor Basarabiei”.
România nu va putea ţine piept acestor sume, recunosc experţii români.
Petrişor Peiu, elaborînd ”Foaia de parcurs a reunificării”, a propus ca o parte din cheltuieli pentru unire să fie acoperite din fondurile structurale ale UE, o parte – cu ajutorul investiţiilor şi emiterea de obligaţiuni. Însă va dori oare Uniunea Europeană, care are problemele sale, să ofere aceşti bani?

Or, în afara cheltuielilor financiare colosale, unirea ”celor două state româneşti” ar putea avea un şir de consecinţe nedorite pentru Bruxelles. Cel puţin – la creşterea dispoziţiilor revizioniste în ţările din jurul României, în primul rînd, în Ungaria. Maximum – la tensionarea situaţiei în această parte a continentului.
Deşi, potrivit sondajelor sociologice, numărul adepţilor unirii cu România în Moldova a crescut în ultimii ani de la 10% pînă la 20%, majoritatea absolută a ţării pledând în continuare împotriva unirii. Iar în afara conflictului transnistrean îngheţat, după unire, Bucureştiul va mai obţine drept supliment la teritoriile de peste Prut, Găgăuzia şi raioanele din nordul Moldovei, care sunt proruseşti. Precum a declarat recent, comentând perspectivele ideii unionismului, ambasadorul Rep. Moldova la Bucureşti, Mihail Gribincea,
Moldova contemporană se deosebeşte radical de Basarabia din 1918 – ”atât prin componenţa naţională a populaţiei şi prin frontiere, cât şi prin elita politică”.
Iată una dintre aceste diferenţe cardinale: în cazul intrării Republicii Moldova în componenţa României, Găgăuzia şi’ar putea declara independenţa.

Unii comentatori moldoveni invocă faptul că proiectul Unirea-2018 ar putea provoca un conflict militar în Moldova. Iar acest fapt va tensiona situaţia regională, deoarece România este membră a NATO. Poate SUA, susţinând ideea unirii-2018, asta îşi doresc, însă un nou conflict la frontierele estice nu pare să intre în planurile Bruxelles-ului. De aceea, este puţin probabil că Uniunea Europeană va începe finanţarea unirii ”celor două state româneşti”, aşa cum planifică autorii ”foilor de parcurs ale reunificării”.
Aşa că, oricât ar reflecta unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului în ajunul aniversării a o sută de ani de la ”Marea Unire”, nici Bucureştiul (ținând cont de declaraţiile lui Klaus Iohannis), nici Bruxelles-ul nu vor forţa procesul de unificare. Nu este interesat nici Chişinăul, pentru care unirea cu România înseamnă pierderea accesului nelimitat la troaca bugetară şi la creditele şi granturile străine.
Apropo, încă o nuanţă pe care adepţii unirii preferă să o treacă cu vederea atunci cînd promit salarii şi pensii majorate după unirea Moldovei cu România. În prezent, datoria publică externă a României constituie 5.765 $ pe cap de locuitor. În Republica Moldova acest indicator este egal cu 1.700 euro. Astfel, în urma realizării proiectului de reunificare, cetăţenii moldoveni vor trebui să împartă cu locuitorii României şi povara datoriei publice externe.

Securitatea energetică

Întâlnirea dintre geopolitică și energie într’o zonă plină de provocări precum cea a Mării Negre suscită interes, în special în momente precum cel de acum, când conflictele asimetrice ies la suprafață, iar probleme tensionate precum chestiunea Ucrainei par tot mai difcil de rezolvat. Independența energetică a României devine cu atât mai stringentă, iar ca obiectiv este esențial în vederea asigurării necesarului unui stat unificat.

Diversificarea surselor de energie apare ca fiind tot mai utilă, iar o strategie coerentă nu numai la nivelul structurilor internaționale prezente în regiunea Mării Negre, ci și din partea fiecăruia dintre statele din această zonă, se vede tot mai necesară. Uniunea Europeană și NATO sunt actori importanți în regiunea Mării Negre, însă dacă rolul NATO este limitat la asigurarea securității și protejarea infrastructurii energetice, Uniunea Europeană are pârghiile necesare unei decizii legate de diminuarea dependenței față de Rusia. Lipsa unei unanimități la nivel european, cauzată, de fapt, de gradele diferite de dependență față de resursele energetice rusești, face dificilă adoptarea și punerea în practică a unei ecuații care să scoată Rusia din ecuația energetică ce o leagă de Europa. În acest context, încercările individuale ale statelor riverane la Marea Neagră par a fi o primă soluție pentru diversificare, iar fiecare dintre aceste țări vrea să demareze proiecte în acest sens. Turcia, de pildă, mizează pe energia nucleară, pregătind construcția a două centrale nucleare care să fie funcționale până în 2023, anul în care se aniversează centenarul Republicii.

În ceea ce privește România, ea are mai multe atuuri pe care le’ar putea valorifica în domeniul energetic. Este o țară aflată la granița estică a UE, este membră a NATO și este, în cele din urmă, într’o măsură relativ mai mică în relație de dependență față de Rusia, Find singurul stat care îndeplinește simultan toate aceste condiții. Punerea în aplicare a unei strategii energetice este astfel cu atât mai necesară, mai ales dacă prin diversificarea surselor energetice naționale – gazele de șist și cele din platoul Mării Negre – România își asigură independența energetică, iar în această situație ar putea deveni chiar ea exportatoare de energie. Cu toate acestea, în acest moment, România singură nu poate deocamdată avea statutul de hub energetic, mai ales că majoritatea conductelor care transportă resursele naturale din zona Asiei Centrale sau a Orientului Mijlociu au ocolit România ca țară de tranzit (cum este cazul viitoarei South Stream, dar cu excepția AGRI), iar dacă nu aleg calea transportului pe mare, traversează Turcia. România ar putea astfel căuta parteneri în regiune care să nu o mai lase în afara traseelor energetice ce se creionează în regiune.

De aceea, de pildă, o strategie comună a României și Turciei în acest domeniu ar putea schimba traseele energetice deja conturate în regiune. Privită din punct de vedere istoric, această apropiere este foarte plauzibilă mai ales că, la baza legăturilor Ankarei cu Bucureștiul, există toate premisele pentru o colaborare de lungă durată în chestiunea diversificării energetice. Oricum ar fi, problema diversificării surselor va fi tot mai des menționată, iar strategiile României și ale UE trebuie să fie gândite pe termen lung și nu ca o soluție temporară până la rezolvarea tensiunilor din regiune.

România (RO) îşi dezvoltă politica energetică sub imperativele asigurării intereselor sale strategice, dar şi a respectării angajamentelor asumate la nivel regional, european şi global.
Prin poziţia geografică și potențialul său, ţara noastră are posibilitatea de a deţine un rol important în ecuația energetică regională, atât prin valorificarea resurselor proprii, cât şi printr-un rol activ în redistribuirea resurselor energetice transportate din zona Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Mediteranei de Est pe piaţa europeană.

La nivel naţional asigurarea securităţii energetice, ca obiectiv strategic, vizează declanşarea unor efecte pozitive prin: accesul la resursele energetice necesare pentru funcţionarea la parametri normali a societăţii româneşti sub toate aspectele (bunăstare economică, socială şi de mediu a cetăţenilor şi a firmelor din RO); o mai mare predictibilitate în ceea ce privește evoluţiile interne şi externe din domeniu; buna gestionare a resurselor energetice; asigurarea celor mai potrivite soluţii cu costuri accesibile.
Principalele obiective şi direcţiile prioritare generale ale României în domeniul securităţii energetice, cu relevanţă pentru politica externă, se referă la:

a) Valorificarea producţiei interne şi diversificarea surselor şi rutelor de transport energetic prin România, de natură a conduce la consolidarea rolului RO ca actor activ în promovarea securităţii energetice la nivel regional. În mod tradiţional RO a putut oferi în decursul multor decenii o expertiză deosebită în producţia de energie (hidrocarburi, energie nucleară, energie regenerabilă), la care se adaugă îndelungata tradiție a industriei românești producătoare de utilaj energetic.
Unul din obiectivele principale ale dimensiunii externe a politicii energetice româneşti este valorificarea acestei expertize prin promovarea producţiei interne, respectiv susţinerea surselor şi rutelor de transport energetic în şi prin ţara noastră.

Marea Neagră se profilează ca o zonă de real interes prin prisma rezervelor de hidrocarburi identificate în zona maritimă. Adăugarea acestor rezerve la producţia internă actuală (în descreștere) poate oferi ţării noastre oportunităţi reale de poziţionare în poziţia privilegiată de producător şi exportator de energie în Europa.

Proiectul coridorului gazifer BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) este un susţinător natural al potenţialului energetic naţional (producţie, tranzit, export). Proiectul îşi propune conectarea graniţelor de sud (Bulgaria) şi de nord-vest (Ungaria) ale ţării noastre. Coridorul va permite integrarea pieţei regionale a gazelor naturale şi, într’o fază avansată, va accesa resursele din regiunea Mării Negre în vederea transportării acestora spre piaţă. Eforturile guvernamentale au condus la includerea BRUA pe lista proiectelor europene de interes comun (PCI), eligibile pentru accesarea fondurilor europene, precum şi pe lista proiectelor prioritare regionale.

Proiectul AGRI de transport al gazelor naturale lichefiate (GNL) urmărește să ofere României oportunitatea preluării unor resurse din Azerbaidjan şi poate din zona extinsă a Mării Caspice pe care, prin tranzitarea Mării Negre, le va putea orienta pe piaţa central-europeană.
În planul cooperării energetice regionale România participă activ la toate formatele de dialog dedicate obiectivelor strategice europene. Un exemplu în acest sens este contribuţia României la activităţile Grupului la nivel înalt dedicat interconectărilor în domeniul gazelor naturale din regiunea sud-est europeană (CESEC), format în care proiectele propuse de ţara noastră au fost avizate ca prioritare la nivel european.
Pe acelaşi palier al cooperării regionale, RO s’a angajat într’un dialog extins cu Grecia (EL) şi Bulgaria (BG) în vederea operaţionalizării unui coridor de transport al gazelor naturale EL-BG-RO, denumit Coridorul Vertical.
Toate aceste iniţiative regionale susţinute de ţara noastră se înscriu în cadrul mai larg european ce vizează integrarea pieţei energetice regionale.

b) Promovarea proiectelor de interconectare transfrontalieră în sectorul gazelor şi electricităţii:
Finalizarea conductelor de interconectare cu Ungaria (Arad – Szeged, flux invers), Bulgaria (Giurgiu – Ruse) şi consolidarea interconectării cu Rep. Moldova (RMD) prin continuarea conductei Ungheni – Iaşi constituie proiecte prioritare ale RO.
Realizarea interconectărilor cu statele vecine membre ale UE este un obiectiv asumat de RO în calitatea sa de SM UE. Din această perspectivă, finalizarea lucrărilor şi punerea lor în folosinţă în termenii calendarului convenit la nivel european constituie un mod concret de a contribui la integrarea pieţei regionale şi europene, precum și la diminuarea riscurilor în cazuri de întrerupere a livrărilor externe.Finalizarea conductei Iaşi-Ungheni reprezintă o contribuţie importantă a RO la securitatea energetică a RMD, oferind acestei ţări o alternativă clară la importul de gaze naturale. Prelungirea acestei conducte până la Chişinău va fi în context esenţială în consolidarea siguranţei în aprovizionare a RMD.

Transelectrica a finalizat lucrările la linia aeriană (LEA) de interconexiune a sistemelor energetice între Republica Moldova şi România pe segmentul Fălciu-Gotesti, LEA 110 kV Fălciu – Gotești de pe teritoriul României, judeţul Vaslui, porneşte din staţia de transformare 110/20 kV Fălciu, traversează DN 24A, mergând în paralel cu răul Prut până în apropierea caii ferate ce face legătură între România şi Republica Moldova, zona în care LEA traversează râul. Testele sub tensiune pe teritoriul românesc au fost finalizate cu succes. La finalul lucrărilor pe partea moldovenească se vor putea exportă până la 90 MW în funcţie de necesităţi şi de capacitatea de absorbţie a sistemului ţării vecine. LEA Fălciu- Gotesti asigura transferul de energie electrică între cele două ţări care tind spre unire şi creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor din zonă.

Participarea la iniţiativa cuplării pieţelor de energie electrică din ţările Europei Centrale şi de Est în vederea finalizării pieţei europene a energiei electrice rămâne un obiectiv major al României. Pe fondul confirmării statutului de producător important de energie, această participare va fi de natură să contribuie la profilarea RO drept actor regional important.
Realizarea proiectelor de interconectare în domeniul energiei electrice cu statele vecine oferă RO oportunitatea de a’şi consolida poziţia de exportator regional, prin prisma excedentului de producţie internă, iar procesul de integrare a pieţei europene de energie electrică oferă RO un atu important prin accesul electricităţii produse în ţara noastră pe pieţe regionale (atât pe axa N-S, cât şi E-V).

Sursa: georgesimion.wordpress.com, noi.md, mae.ro, drive.google.com , cnp.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

IIA, UN BRAND RUMÎNESC RĂSPÎNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sînziene, este sărbătorită în Rumînia, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Rumînești. Acest brand rumînesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgînd tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular rumînesc este iia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pînză de in sau cînepă, iar mai tîrziu din mătase și bumbac.

Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cînepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Iia populară este, în fapt, o cămașă tradițională rumînească de sărbătoare, confecționată din pînză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mîneci și la gît. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului și întărit cu șnur răsucit. Mînecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cît și la încheieturile mîinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci.

Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port rumînesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele Rumîniei, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mîndrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”Rumînia revoluționară”, purtând atât ie, cît și năframă.

Iia rumînească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Iia rumînească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cîntăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.

Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională rumînească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sînziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională rumînească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ

Tot mai multă lume care abordează direct sau tangențial subiecte ”turpide”, adică ”rușinoase”, cînd ajunge la cuvântul Pizdă, se împiedică și invocă, citînd sau necitînd DEX-ul, originea slavă a cuvîntului.

Lăsînd rușinea la o parte, vom aduce cîteva argumente în favoarea originii autohtone a termenului.

În rumînă cuvîntul Pizdă nu este un împrumut din slavă, ci reprezintă o moștenire din substrat pentru mai multe considerente:

Simplul fapt al existenței sale în limbile slave nu este nici suficient și nici convingător pentru a considera cuvîntul Pizdă ca fiind împrumutat în rumînă. Înșiși lingviștii slavi, cărora le dăm deplină crezare, susțin că este vorba despre un cuvînt din protolimba indoeuropeană, nu de un cuvînt specific slav, fără corespondente în alte grupuri de limbi.

Cuvintele care desemnează părți ale corpului sau reprezintă lexicul intim sînt, la toate popoarele fără excepție, de un conservatorism redutabil. În șirul său sinonimic cuvîntul rumînesc Pizdă este de bază, ca dovadă că este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii rumîne comune (getic/vlaho/rumîn:

”Pizdă”, pronunțat regional și ”Chizdă”, macedorumîn/arumîn: ”Chizdă”, meglenorumîn: ”Chizdă”, istrorumîn: ”Pizdă”).

Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvîntului Pizdă, destul de numeroase, sînt secundare, cu arie de răspîndire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii rumîne ori sunt simple epitete și metafore, alteori creații spontane, ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.

Sinonimele la care ne referim sînt:

abajur, abis, acaret, activistă, actriță, adăpost, adânc, adâncată, adîncitură, adevăr, adevărul curat, afacere, afrodita, aia, aia mică, albinuță, al nouălea cer, alintată, amandă, amazoană, amețită, amforă, amică, amoc, anicuța, animal, anticameră, aolică, aolică-nene, aparat, arătanie, argument, arici, artistă, arțăgoasă, asistentă, aspirator, așezământ, atracție, auraș, autoservire, avere, baie, balalaică, balerină, barcă, barocameră, bastilia, bastion, băbură, băgău, bătătură, bârlog, bîzdîc, bîzdîganie, beci, bernardă, betonieră, bibilică, biboanță, bijdoacă, bigioaică, binefăcătoare, biostimulator, blazon, blestemată, blestemăție, boboc, bogăție, bomboană, bombonieră, bordei, bordel, brazdă, breșă, broască/broscuță, boștură, bubă, buburuză, bucătărie, bucățică, bucurie, budoar, budună/budunică, bufet, bujavercă, bujor, bumbură, bumbureață, bumburează, bunăciune, bunătate, burduf, buric destupat, buzată, buzdrună, buzunar, cadran, caisă, camelie, canalul 1, capcană, capitala fericirii, caracatiță, carambă, carburator, carceră, cardamon, carieră, carnea muierii, carnivoră, carusel, casetă, casa de amanet, castană, caterincă, cauza vieții, cavernă, cavitate, căciulă, călimară, cămașă, căpșună, căpușă, căscată, cățea/cățelușă, căuș, ceacearelă, cea de’a treia Romă, ceacră, ceașcă, ceaun, ceață, celulă, centrală, cerc, cetate, ceucă, cheutoare, cic-cic, cicatrice, cichi-cichi, cinste, ciocolată (cu lapte), ciorap, cireașă, ciufă, ciufoasă, ciufulină, ciufulită, ciumă, clești, cloșcă, coardă (sensibilă), chichineață, chichiță, chil, chisea, cloacă, clopoțel, club, coif, colibă, colivie, colțunaș, combină, comitetul central, comitetul de partid, comoară, container, corcodușă, coridor, coroană, cotoroanță, coțofană, covrig, crater, crăiasă, crăpătură, creastă, creață, crețoaie, criminală, crocodil, cromozom, cotlon, crin, crizantemă, cucaracia, cucă, cucioaie, cucoană, cuculeasă, cuibar, culme, cumătră, cupă, cur, curte, curtea cucoanei, curtea domnească, custodie, cușcă, cutie, cutie poștală, dămblăgită, delicată, dendrariu, depozit, destinație, destrăbălată, diafragmă, didilică, dihanie, doamnă, divan, doctoreasă, doctoriță, domeniul secret, drăcie, drăcovenie, drîmbă, dugheană, dulceață, dușmancă, ecluză, element, eprubetă, eroină, evrică, expoziție, fabrică, facultate, fagure, farfală, farfalină, farmacie, farmazoancă, fata morgana, făcătoare de minuni, făptură, fătătoare, făuritoare, fântînă, fâstâcită, feministă, ferestruică, fetiță, fiară, figă, fisură, fistic, fistichie, flămîndă, fleașcă, floacă, floare, floare de colț, floarea de nu-mă-uita, floarea-soarelui, flocoasă, foarfece, fofolină, fofoloancă, fragă/frăguță, frâncușă, frichi-frichi, frumusețe, frumușică, fund, fundătură, gară, garaj, garoafă, gaură/găurice, gaură de șarpe, găinușă, găoace, găoază, gîdilica, geantă, genune, ghindă, ghioc, ghiocel, gibă, gigetă, gigilică, glaspapir, gomej, gondolă, gorgonă, gospodărie, gospodină, grajd, graniță, grădina raiului, gură, gură de aerisire, gură fără dinți/măsele, gurguță, gurguțată, gușă, hangar, haram, harman, hăbăucă, hățiș, hău, hîdă, hidră, hodoroabă, holeră, husă, javră, josnicie, jucărie, iapă, iepuraș, igienistă, impas, incubator, inel, infinit, inimioară, inspirație, instituție, instrument, intimitate, intrare secretă, ispită, isterică, împăcătoare, împăciuitoare, împărăție, încercuire, îndemn la păcat, întuneric, laborator, lacăt, lacomă, laț, leagăn, legendă vie, lele/leliță, libertate, lighioană, liliac, limbariță, linga-pinga, liră, loc dorit, loc de refugiu, loc de taină, locul cu pricina, lola, lolita, lotus, lucrătoare, lucru bun, lucru rău, luncă, luntre, madamă, magnet, Manda, mandolină, manșon, manuscris, margaretă, marfă, marmotă, mașină de tocat, mașină de spălat, mașină-unealtă, matcă, matrice, matriță, maxilare, măiastră, mănăstire, mănușă, măruntaie, mătăraie, mătușică, mînătarcă, mîndră, mândrețe, mânzoacă, meduză alpină, meduză cu păr, mej, melc, menghină, mij, mijă, mimoză, mină, mincinoasă, mingec, mingeacă, minune, minunăție, mioriță, mireasă, mironosiță, mișel, mititică, mitră, moară, modestă, moleculă, moluscă, monaliză, moralitate, motănoaică, moțată, mufă, mulgătoare, muscă, mushi, mușchiul muierii, muta, mutunoaie, mușcată, mușețel, muză, naștere, natură, năpârcă, năzbâtie, năzbâtioasă, neagră, neastâmpărată, nebuneală, nebunie, negustoare, neogoită, neostoită, nervoasă, nervul muierii, nesătulă, nevăstuică, nicovală, nișă, noapte, nufăr, oală, oala cu miere, oază, obor, ocară, ocazie, ocol, ogor, omidă, orfană, organ, orhidee, ouătoare, pacoste, pantă, paparudă, parte de jos, partea femeiască, partea inferioară, partea slabă, partid, parimă, pavilion, patimă, pădure/pădurice, păcătoasă, păcătoșenie, păgână, păienjeniș, păpușă/păpușică, păroasă, păsărică, păstaie, pătlăgică, pîntice, pepene despicat, perjă, perlă, peștera muierii, peșteră, peștișor, pica-pica, picea, piersică, pijdă, pirania, piroșcă, pisică, pisoi, pișătoare, pișoalcă, pișoarcă, piticuță, pitpalac, pitulice, piți-piți, pițigoi, pițipoancă, piuă, pivniță, pizdarmonică, pizdoc/pizdoacă, pizdrulă, plapumă, platformă, pletoasă, poarta fericirii, poarta raiului, pocitanie, podoabă, pofticioasă, poiată/poiețică, polog, portal, porțile întunericului, porumbiță, potârniche, prapure, precupeață, pricomigdală, pridvor, prietenă nedespărțită, primadonă, prințesă, privilegiu, priză, proastă, profunzime, prostie, provocare, puică, puiniță, punctul cu pricina, punct fix, punct nevralgic, punct nostalgic, punct secret, punct simpatic, punctul slab, punctul X, pungă, pupăză, purcea/purcică, purgatoriu, pușculiță, puștoaică, putină/putinică, puță, rai, rană, răsuflătoare, rîndunică, rîs, regină, regulă, redută, roșcată, rujă, rușine/rușinică, rușinea muierii, rușinoasă, sac, sac de piele, sac fără fund, salamandră, sală, salon, savarină, sălaș, săpunieră, sâsâiac, sclava iubirii/dragostei, scoică, scoică cu păr, scorbură, secret, seif, Sesam, sex, sfîrlează, sipet, slujnică, smochină, sobă, socoteală, soră de caritate, spărgătorul de nuci, spăsită, sprânceană roză, spurcată, spurcăciune, stație experimentală, stearfă, steaua roșie, steluță, storcător, strășnicie, strîmtoare, strungă, surată, surioară, șaibă, șantier, șea, șezut, șlundră, șopârlă, șosea, știucă, ștrengăriță, tabu, taina cea mare, taina tainelor, taina visurilor, tarabă, tașcă, tărîmul ascuns, tărîmul fericirii, tărîmul fermecat, tărîmul înțelepciunii, tărâmul secret, târșită, târșitură, tîrtiță, teacă, templu, tigaie, tigroaică, tindă, titirez, toantă, toc, tocătoare, tocitoare, torbă, traistă, trapacișcă, treabă, tristețe, triunghiul Bermudelor, trupul muierii, tunel, turneu, țandără/țandură/țăndărică, țarc, țarină, Țarigrad, țață, Țările de Jos, țelină, țigăncușă, țintă, țurcă, udă, ulciorul cu miere, ulița mare, ulița muierii, ulița satului, umbră, umbrelă, umflătură, una, unealta muierească, urîtă, urîciune, urechiușă, uretră, ursită, uter, vagin, valiză, vampă, vangă, văduva veselă, văgăună, văiugă, văleleu, vătămătură, vîj/vîjoi, vâlvă, vîltoare, ventuză, verigă, verighetă, vernisaj, veseloasă, veveriță, vidmă, vidră, vișină, vitamina C, vitamina Pi, vitamină, vizor, vizuină, voluntară, vrăjitoare, vrăjmașă, vulpe, vultur, vulvă, vulvulină, yală, zambilică, zăbăucă, zăbun, zăpăcită, zărzărea, zărzărică, zîmbet vertical, zbanț, zbînțuită, zbârlită, zburdalnică, zemos, zestre, zgaibă, zgău, zgîiată, zizilică, zuruică, zona intinmă, zona secretă, zuză/zuzulică, zvăpăiată etc.

De foarte multe ori bogăția și varietatea sinonimică este în sine o confirmare a vechimii termenului de bază evitat sau tabuizat de vorbitori. Există alte numeroase cazuri asemănătoare în limba rumînă, mai ales cînd este vorba despre cuvinte arhaice din fondul lexical de bază.

Nici unul dintre sutele de elemente ale acestui corolar de sinonime nu are o arie de acoperire, în spațiu și timp, precum strămoșescul (pentru unii doar buclucașul) cuvînt Pizdă, care domină suveran peste ele.

Este adevărat că o bună parte dintre sinonimele eufemistice populare sau argotice sînt formate pe baza lexicului de proveniență latină sau chiar moștenite direct din latina populară (limbă din grupul Centum).

O serie dintre aceste sinonime rumînești sunt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: (bună/rea) de muscă, sau figă (în dialectul istoric arumîn: hică, iar în cel meglenorumîn: ică), cuvînt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr’o traducere contemporană: smochină).

Cuvîntul Pizdă este răspîndit în toată aria a ceea ce numim convențional Grupul Satem, grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care geții (tracii) au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvînt arhaic ar fi lipsit din limba geților (tracilor).

Prezența lui însă în absolut toate limbile din grupul Satem, din care și rumîna face parte prin substrat, ne determină să admitem că acesta nu putea lipsi din limba vorbită de vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

O analiză contextuală se impune.

Reținem că există în lituaniană (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvintele Pizā și Pīzdā, cu exact același sens ca și în rumînă sau alte limbi.

Reținem existența în limba letonă (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Pizda, cu același sens ca și în română.

Reținem existența în vechea prusacă (limbă neslavă moartă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvîntului Peisda, cu sensul de Șezut, fund.

Reținem de asemenea că există în albaneză (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvîntul Pidhi, care înseamnă același lucru. Lingviștii indoeuropeniști au demonstrat că albanezul –dh- derivă dintr’un indoeuropean -sdh-, astfel pidh <* peisdh- .

Reținem și atestarea în greacă (limbă neslavă, din grupul Centum, din confederația lingvistică balcanică: rumîna, albaneza, greaca și bulgara) a cuvîntului dialectal Pidhe, care înseamnă același lucru.

Reținem existența în limba osetă / alană (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Sidza cu varianta sa dialectală Șidza, care înseamnă Șezut, fund, iar prin extensie și Vulvă.

Reținem existența în limba nuristani (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, vorbită în Afganistan și Pakistan) a cuvîntului Pəṛī, derivat din vechiul Pizdikā.

Reținem și existența cuvîntului Pouzdro în limba cehă (limbă slavă, ale cărei dialecte sud-estice, din Valahia Moravă (Valašsko) au absorbit și păstrează un bogat lexic rezidual rumînesc), cu același sens ca și în rumînă. Cehul Pouzdro este nu doar un sinonim al lui Pizdă, ci pare să fie un dublet etimologic al acestuia.

Pouzdro, prin terminația atipică, sugerează existența a doi formați (Pous + dro), care amintesc un șir de cuvinte vechi rumînești: codru, copilandru, cățelandru, ciuleandră, buleandră (haină veche, ruptă, ponosită; fleandură; lucruri vechi și fără valoare; femeie imorală), geandră (mămăligă pregătită foarte moale; terci), handră (zdreanță; iarbă ce crește prin grâu, agățându’se de el și încurcându-l; tovărășie de haimanlîc), landră (curvă, femeie de stradă, prostituată, tîrfă; ceată gălăgioasă, grămadă, cârd; plantă cățărătoare, cu flori purpurii), șandră (construcție primitivă de scânduri), nadră (placentă, soartă), puiandră (fetișcană), mandră/mendre (mămăligă, ostreț, stînă, târlă), șindră (scândură, șindrilă), țidru (tuia), țundră (haină țărănească largă și lungă de dimie; dans popular; femeie imorală) etc.

În acest context nu este de neglijat existența în rumînă a cuvîntului Buzdură (instrument vechi, cu lama tocită; creastă de munte; buleandră), dar, mai ales, a cuvîntului Buzdrună (vagin, vulvă) care par să reprezinte paralele cu cehul Pouzdro. Alternanța P/B este una frecventă în limbile indoeuropene.

Rădăcina indoeuropeană a cuvîntului Pizdă, restabilită de lingviști, este *pisd-eH₂– (cuvîntul *pis-dós / *peis-dós).

Se consideră că forma indoeuropeană *pisd-eH₂– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós) are la bază o formă mai veche, protoindoeuropeană, și anume: *pi-sd- / *pei-sd- , cu sensul de ”Șezut, ceea pe ce se șade, fund”. Rădăcina de gradul zero (protosema) din acest cuvînt este *sed-/sod-/sd-.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd-, este aceeași ca și în cuvintele rumînești a Ședea, șea, a sădi, șezut, șezătoare.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd- se regăsește și în alte cuvinte indoeuropene, cum ar fi *nis-dós (după modelul *nisd-eH₂–), însemnînd ”cuib, ceea în ce se șade”.

A se conferi cu latinescul nīdus, slavul gnĕzdo, vechiul armenesc նիստ ‎(nist), sanskritul नीड (nīḍa), celticul net, nyth, germanicul nest, lituanianul lizdas și pashtunul dzaala/mandzola.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- a dat în latină cuvântul *Pesdō, cu sensul de bășină, sunet emis sau gaze eliminate din fund/șezut.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- este etimonul arhaic și pentru verbul latin *pissiare, cu sensul de a (se) Pișa. Această rădăcină este etimonul pentru verbele desemnînd micțiunea în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal: Satem sau Centum.

Unii găsesc aceeași rădăcină și în cuvintele rumînești Pisică / pisoi / pisic, dar și în protoslavul Pes, cu sensul pozitiv de Cîine, cățel, ambele animale fiind asociate la popoarele indoeuropene cu organele genitale.

Pisică și Cățel, sînt astfel niște eufemisme din bestiarul popular arhaic, la fel ca și Pupăza și Cucul, termeni eufemistici mai tîrzii, cu sensuri moștenite la noi deja din tradiția latină.

Reținem analogii din Grupul Centum al familiei lingvistice indoeuropene: goticul *Feisti /*fīstī, celticul (irlandez) Phis, germanul Pussie, olandezul (și danezul) Fisse sau englezescul Pussy.

Totodată, este de reținut și forma veche germanică restabilită de indoeuropeniști: *Pizd=.

Același etimon indoeuropean a dat în persană / iraniană (limbă din grupul Satem) cuvîntul Pista (پسته, în persana medie – Pistah), cu sensul de Fistic. Acesta este unul din cuvintele persane transmise în arabă, armeană (պիստակ ‎- pistak), curdă (Pisteq) și turcă, iar prin intermediul limbii grecești (Pistakion – πιστάκιον) în latină (Pistacium), făcînd apoi carieră în toate limbile europene fără excepție.

Unii lingviști sunt de părere că și persana ar fi preluat cuvîntul Pista din diversele limbi indoeuropene din actualul cuprins al Indiei, întrucît acesta este atestat acolo de mii de ani. Fistic este un dublet etimologic îndepărtat al lui Pizdă și, așa cum am văzut, figurează în șirul sinonimic al acestuia.

Se pare că un alt dublet etimologic al termenului îl reprezintă și rumînescul Păstaie (în dialectul istoric arumîn – Pistal’e, cu dubletul fonetic rotacizant Pistare pentru Păstare), cuvînt din substrat, care, în această formă, se regăsește doar în albaneză (Pistaë) și care, din rumînă a fost împrumutat în graiurile rutene, fiind totodată păstrat în lexicul rezidual rumînesc al valahilor din Valahia Moravă (Valašsko). Observăm că și Păstaie face parte din șirul sinonimic al cuvîntului Pizdă.

Nu doar cuvîntul românesc Pizdă este unul autohton, ci și multe alte cuvinte (stră)vechi rumînești (bunăoară: Pită, despre care vom scrie cu altă ocazie) prezentate în mod fals și eronat ca fiind împrumuturi din slavă.

Multe pretinse slavonisme din rumînă sînt, de fapt, moșteniri din fondul getic (traco-dacic), chiar dacă uneori aceste forme sînt asemănătoare sau chiar identice cu formele care se regăsesc și în slavă, și în limbile baltice, și în albaneză sau în limbile iranice.

Pentru o înțelegere corectă a chestiunii ar fi util să vedem un punct de vedere al specialiștilor în indoeuropenistică:

”Apropierile lexicale cele mai vădite, consunînd cu cele fonetice și morfologice, alătură getica (traco-daca) de aria baltică, slavă și iranică, apoi de greacă și indo-arică, distanța cea mai mare fiind cea față de grupul italic” (Lucia Wald, Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987).

În concluzie, cuvîntul românesc Pizdă este parte a unui arbore semantic indoeuropean și provine din fondul lexical prelatin, getic (traco-dacic), din grupul Satem. El nu reprezintă o formă exclusiv sau specific slavă, fiind răspîndit într’un areal destul de cuprinzător, de la Marea Baltică la Marea Egee, din Europa centrală pînă în Persia și pe malurile Indului.

Inițial el însemna Șezut, ceea pe ce se șade, fund, fără nici o conotație vulgară sau obscenă, fiind el însuși un eufemism pentru vechiul indoeuropean *Putós.

Sper că nu am rănit în nici un fel, cu aceste rînduri nevinovate, simțul nostru popular rumînesc al rușinii.

Etnologul Constantin Ere­tescu observa altădată în scrierile sale:

”Lectura colecţiilor de folclor rumî­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul rumîn nu cumva cîntă şi dan­­sează atunci cînd vrea să vor­beas­că.”

Marele etnolog rumîn se referea, evident, la limba rumînă vie și completă, la tezaurul lexical rumînesc care, iată, de multe ori, ne este prezentat în mod fals ca fiind unul de împrumut, luat de prin străini.

Despre indoeuropeana timpurie, ca ramură carpatină a protolimbii boreale puteți citi aici.

Vlad CUBREACOV

Post-scriptum: Unii dintre cititori ne’au reproșat nereferirea la posibilitățile de formare de noi cuvinte oferite de indoeuropeanul nostru Pizdă. Scopul materialului de mai sus ține strict de etimologie și arheolingvistică, orice alt gen de preocupări fiindu’ne complet străin.

Totuși răspundem așteptărilor acestor cititori și, într’un subiect așa de palpitant, vom trece sumar în revistă cîteva rude lexicale ale cuvîntului cu pricina, mai ales că unele dintre acestea, cu largă circulație în vorbirea de zi cu zi a rumînilor de pe ambele maluri ale Prutului, nu sînt atestate de dicționare. Vom sublinia cu această ocazie că prolificitatea lexicală continuă a unui etimon și bogăția semantică a familiei sale pot constitui un argument în plus în favoarea vechimii acestuia.

Cîteva cuvinte licențioase din familia etimonului Pizdă:

(De’a) pizda (rău, nepotrivit, strîmb, pieziș, degeaba, în van, lipsit de îndemînare);

Pizdar (fustangiu);

Pizdărică/pizdurică, pizdărice/pizdurice, pizdică, pizdioară, pizdișoară, pizduță, pizduliță, pizdulică, pizdulea, pizduleană, pizdulice, pizdunea, pizdușcă (Seria diminutivală);

Pizdău, pizdălău, pizdăloi, pizdăloaică, pizdiugă, pizdoi, pizdoaie, pizdoaică, pizdunoi, pizdunoaie, pizdunoaică (Seria augmentativală);

Pizdîc! (cuvînt onomatopeic);

Pizdeală (flecăreală, bătaie);

Pizdelea/Pizdescu/Pizdulescu (supranume atribuit flecarilor);

Pizdeni/Pizdăreni/Pizduleni/Pizdulești (loc inexistent, nicăieri);

Pizdeț (extraordinar, super, culmea, gata, sfârșit);

Pizdi (a șterpeli, a minți, a flecări, a lovi, a bate, a intra în încurcătură, a o sfecli, a fugi, a pleca);

Pizdiș (pieziș, pe diagonală);

Pizdos/pizdăros (tare, frumos, grozav, cu tupeu);

Pizdoșenie (grozăvie, urîciune, hidoșenie);

Pizdui (a înjura, a certa aspru);

Cuvinte noi:

Pizdibil (bun de ștepelit, bun de bătaie);

Pizdifica (a (se) feminiza/efemina);

Pizdobol (mincinos, gură-spartă, flecar, nemernic, prost, mârlan, băbălău);

Pizdofil;

Pizdograf;

Pizdoman;

Pizdomicină;

Pizdon (mustrare, bătaie);

Pizdotecă (bordel, cuconadă, loc sau eveniment cu prezență feminină vizibilă).

Sursa: cubreacov.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: PROTOLIMBA TIMPURIE DIN CARPAȚI