MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei.

”Dacul cel Rău” deranjase planurile germano-catolicilor.

Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într’o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…

Rar găsim o personalitate istorică autohtonă atât de controversată precum Mihai Viteazul. Victimă în egală măsură a exagerărilor cu orice preţ de care s’au făcut vinovaţi istoricii regimului comunist, precum şi al campaniilor voite de minimalizare şi defăimare a eroilor noştri, practicate cu osârdie aproape kominternistă de cei care ne rescriu astăzi istoria, Mihai Viteazul rămâne un subiect fabulos şi generos pentru orice însetat de adevăr. Mult s’a vorbit şi scris despre victoriile Viteazului, despre marea sa Unire şi despre tristul şi nedreptul său sfârşit, şi mult se va mai scrie şi de acum încolo. Unul dintre numeroasele aspecte mai puţin cunoscute ale lui Mihai Viteazul ţine de importanţa pe care a avut’o acest voievod pe plan internaţional. Căci luptele şi viziunile sale politice au influenţat puternic jocurile politice ale puternicilor lumii de atunci.

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i’a trăit pe 4 în cort, conducându’și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându’i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central estice europene (în speţă teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est europene, adică Valahia şi Moldova.

Gravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de MihaiGravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de Mihai

Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s’ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente şi nutreţ pentru cai.
Încă o dată, ţinuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de. bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.
Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi regatul polon. Amintesc că doar între anii 1580-1590, când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s’au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni…
La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.
În faţa acestor realităţi, Mihai Viteazul s’a angajat într’un adevărat conflict sângeros de lungă durată cu otomanii.
Singur în faţa unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s’a văzut nevoit precum Mircea, Vlad şi Ştefan, să ceară ajutor material şi militar Apusului.
Oastea lui Mihai Viteazul, picutră de Georghe TăttărăscuOastea lui Mihai Viteazul, pictură de Georghe Tăttărăscu

Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă profitat, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică. Europă care nu dorea de fapt protejarea valahilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într’o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând’o treptat.
Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.
Cu toate că la Praga şi Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agenţilor imperialo-papali Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au susţinut decât în primă instanţă noţiunea unui stat unitar românesc, condus de un lider român.
După numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor în zonă, căci aceştia au anticipat că odată stabilizat statul român, un conducător puternic şi experimentat în lupte precum Mihai Viteazul nu le’ar mai fi permis amestecul în treburile interne ale valahilor, plus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogăţiilor Transilvaniei, odată cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituită cu de la sine putere în clasă opresoare de secole a etnicilor români.

Celebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai ViteazulCelebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai Viteazul

Este deci limpede şi clar că Habsburgii care dominau pe atunci prin Imperiul Romano-German, mare parte din Europa continentală, iar prin Spania controlau Lumea Nouă, coastele Africii şi Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil şi independent la graniţele lor.
Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adică Dacul cel Rău în limba latină, de cronicile maghiare ale vremii (încă o dovadă istorică atât asupra faptului că în Evul Mediu românii erau percepuţi de vecinii lor drept urmaşi direcţi ai dacilor, cât şi asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului) a fost ucis în mod laş şi absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva interesele austro-germano-polone în Ţările Române.

La începutul lunii septembrie 1600 Mihai Viteazul reușea unirea celor trei Țări Românești. Evenimentul a avut un larg răsunet în Europa. Regele francez Henric al IV-lea scria:

”Se zice că românul e foarte tare și că planurile sale cresc potrivit cu victoriile”.

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Nu toată lumea era mulțumită de politica Viteazului. Cancelarul polonez Zamoyski exclama cu necaz:

”Acest Mihai vrea să jongleze cu lumea întreagă”.

Acțiunile întreprinse de domnul muntean aveau opozanți numeroși. Nobilimea maghiară se simțea lezată de măsurile favorabile românilor pe care le dăduse voievodul. Boierii români din spațiul extracarpatic doreau slăbirea puterii domnului, fapt împotriva căruia Mihai lupta. Cercurile înalte habsburgice doreau din nou să stăpânească Transilvania pe deplin. Polonezii erau nemulțumiți de faptul că protejatul lor, Ieremia Movilă, fusese înlăturat din scaunul de la Iași. Otomanii nu puteau uita gravele pierderi pe care ghiaurul le pricinuise oștilor ce fuseseră trimise împotriva lui. Din cauza fiscalității excesive, provocată de războiul prelungit și întreținerea oastei de mercenari au izbucnit mișcări sociale.

Nobilii maghiari se revoltă și încearcă să îi atragă de partea lor și pe cei moldoveni plus pe unii dintre sfetnicii domnului. Polonezii sunt primii care profită și îl reînscăunează pe Ieremia Movilă. Maghiarii îl cheamă în ajutor pe italianul Giorgio Basta, adversar declarat al lui Mihai. Pe 16 septembrie 1600 Mihai este înfrânt la Mirăslău. Polonezii profită de situație și înaintează spre București pentru a’l instala pe Simion Movilă, fratele domnitorului moldovean. Viteazul este forțat să își lase familia zălog la Făgăraș și să părăsească Transilvania controlată acum de Habsburgi prin Basta. În confruntarea cu polonezii de la Bucov, Mihai este înfrânt și pierde domnia Țării Românești. Pentru a reclădi unitatea românilor ajunge până la Praga, unde este audiat la curtea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Inițial, habsburgii sunt ezitanți. La auzul veștii că Basta fusese înlăturat de la conducere chiar de nobilii maghiari pe care îi ajutase, împăratul Rudolf al II-lea îi acordă sprijin lui Mihai, mediind chiar o împăcare cu Basta. După victoria la de la Gorăslău din 3 august tensiunile între domnul muntean și generalul italian reizbucnesc.

Desen de epocă cu Bătălia de la TârgovişteDesen de epocă cu Bătălia de la Târgovişte

Atunci când somnul naţiunii…naşte monştri.

Atitudinea şi optica împăratului Rudolf al II-lea, faţă de Mihai Viteazul merită un pic de atenţie. Acest Habsburg era un personaj bizar, un introvertit supraponderal înclinat mai mult spre alchimie, ocultism şi discuţii metafizice decât spre politică. Cu toate că Mihai Viteazul l’a acceptat drept suzeran în schimbul armelor şi mercenarilor pentru apărarea creştinătăţii de turci, Rudolf nu doar că nu şi’a ţinut promisiunile, dar se pare că nu a fost deloc străin de asasinarea lui Mihai Viteazul.
Oricum, este sigur faptul că generalul albanez Gjerj Basta, un supus fidel al Habsburgilor nu a îndrăznit să’l ucidă fără voie de sus pe Mihai Viteazul, care era în pragul uciderii sale comandant imperial cu autoritate totală în Transilvania, fiind investit chiar de Rudolf al II-lea. Misterul asupra celul care a dat ordinul de asasinarea al Viteazului persistă şi astăzi. Se ştie sigur însă pe baza documentelor istorice, că eroul de la Călugăreni, Giurgiu, Şelimbăr şi multe alte bătălii a fost victima unor maşinaţiuni ordinare care au constat inclusiv în plasarea de scrisori false în cortul său.

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

“De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat’a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le’a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi’a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le’a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care’l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că’l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. După ce Basta şi’a orânduit oastea în mare linişte, trimis’a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins.

Mihai i’a zis: ”Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s’o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit’o şi l’a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i’a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l’a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu’se, i’au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu’l şi împărţindu’i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i’au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l’au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

Momentul morţii bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i’au îndemnat cugetul şi obârşia.

“Şi aşea s’au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce’au făcutu nemţilor” se exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopiseţul Cantacuzinesc îl deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv:

…“şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi’i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l’au lăsat, ci iată că cu meşterşugurile lui au intrat prin inima celor hicléni, pân’îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade’să să blestemăm… pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Trupul eroului conform unor surse a fost îngropat pe Câmpia Turzii trei zile mai târziu de către mercenarii sârbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un hrisov din 1612 ne spune că ”Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l’a dus în țară, de l’a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”. Radu Buzescu și soția sa, Preda, fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormânt o lespede pe care au ținut să fie gravat în limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești- textul:

”Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii(a) Tordei, și, când l’au ucis Neamții, anii au fost 7109 (1601), în luna Aug. 8 zile; aceas(tă); piatră o’u pus jupan Radul Buz(escu) i jupan(i)ța eg(o), Preda”. Inscripția, într’o atât de frumoasă limbă românească, este edificatoare pentru modul în care oamenii epocii îl vedeau pe domnitor. Apropiații săi și’au dat seama – iar posteritatea avea să ridice la nivel de postulat gândirea lor – că Mihai Viteazul a definit un program politic, pentru a cărui înfăptuire a luptat. Acțiunile Viteazului transmise prin scris și tradiție orală au căpătat în timp valoarea mesajului de continuitate a spiritului pan-românesc. Ele au fost dătătoare de învățături și au întărit voința poporului român de a se uni și de a trăi într’o națiune liberă, puternică și prosperă. Eroul de la Călugăreni și Șelimbăr cu sfârșit tragic pe câmpia de la Turda a intrat în conștiința românească în contururi aureolate.
Pirma stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai ViteazulPrima stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai Viteazul

Chiar şi după moarte, prin ecoul faptelor sale, viteazul voievod s’a impus Europei de atunci drept cel mai valoros comandant de oşti al vremurilor sale, singurul de altfel care administra înfrângeri pe bandă puternicului aparat militar otoman.
Rămâne însă în istorie perfidia şi lipsa unei strategii pe termen lung de care s’a făcut vinovată dinastia de Habsburg. Aceeaşi dinastie imperială care l’a tratat mizerabil pe Mihai Viteazul atunci când s’a simţit stăpână pe situaţie, dar îl gratulau cu felicitări şi promisiuni când simţeau pericolul otoman care se apropia de tronul lor.
Nu a contat pentru ei fidelitatea Viteazului, care continua să creadă în bunele intenţii ale Europei, chiar şi atunci când era în apogeul puterii sale şi putea să facă oricând o pace durabilă cu Stambulul în detrimentul definitiv al întregii Europei Apusene.
Poate că ar fi trebuit să se încreadă mai mult în turci, care s’au dovedit mai mereu cei mai buni şi înţelegători duşmani ai noştri de’a lungul istoriei. Turcii care s’au dovedit de altfel mult mai credincioşi înţelegerilor cu voievozii români decât ungurii, polonezii, austriecii, germanii, ca să nu mai pomenesc de ruşi…
Altfel ar fi fost nu doar istoria românilor, dar mai ales a întregii Europe, dacă Mihai Viteazul aflat în apogeu militar şi politic ar fi acceptat un foarte posibil tratat avantajos cu Stambulul, în care s’ar fi angajat să lase ordiile otomane să treacă nestingherite prin ţările române în drum direct spre inima Europei.
Dacă în urma unei ipotetice, dar deloc improbabile recunoaşteri a independenţei depline a voievodatelor sale, Mihai s’ar mai fi angajat să’i susţină pe turci cu provizii, sau trupe, Europa ar fi fost cucerită în maximum trei ani, căci maşina de război otomană din acele vremuri la care s’ar fi adăugat experimentaţii războinici valahi nu ar fi întâmpinat niciun obstacol serios. Europa de atunci nu ar fi avut armate capabile să stăvilească Imperiul Otoman care era pe atunci încă la apogeul său istoric.
Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii

Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii (gravura realizata la Leiden – Olanda, 1703)

Dar cel mai mare erou al românilor a ales să fie fidel celor pe care din prea multă bunăvoinţă i’a ales drept aliaţi şi suzerani.

Fidelitate care l’a costat în final trădarea şi moartea.

Referitor la tristul şi ruşinosul asasinat politic de la Câmpia Turzii, trebuie şi merită amintit un amănunt puţin cunoscut publicului larg. Primul soldat care a sărit să’l apere cu propriul trup pe domnul tuturor românilor, primind pentru gestul său de credinţă şi curaj ”patru răni de la cruzii valoni, dintre care una periculoasă în ceafă lângă gât” a fost comandantul pedestraşilor unguri credincioşi viteazului – Ludovic Rakoczy, ai cărui urmaşi Gheorghe Rakoczy I şi Gheorghe Rakoczy II au ajuns principi ai Ardealului nu au renunţat nici ei, alături de alţi domnitori ai Munteniei şi Moldovei, la visul lui Mihai Viteazul, reunirea Daciei Mari!
Asasinatul s’a dovedit nu doar inutil, ci şi de’a dreptul păgubos pentru europeni, căci conform cronicilor lui Edward Barton agent de informaţii englez şi reprezentant oficial al Angliei la Stanbul:
„Din cauza morţii sale, poporul valah doreşte încă mai puţin să accepte protecţia Împăratului Rudolf al II-lea, temându’se de el mai mult decât de sultan”. QED!

Sursa: Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti : Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Descoperă.ro, istorie-pe-scurt.ro, Cronicari munteni, Cronici turceşti privine ţările române
Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul: Ioachim Crăciun, Bucureşti, 1939.
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005
Călugărenii subt o nouă înfăţişare: Constantin Zagoriţ, Ploieşti, 1940

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

sau, HARTA ȚĂRILOR ROMÂNE 1535

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CICULII (SECUII) NEAM DE SCIȚI, IAR SCIȚII NEAM DE GEȚI

Stemele celor șapte orașe principale din Transilvania

https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2012/07/chorographia-2.jpg

”Acestei regiuni a Transilvaniei îi este alăturată dinspre nord provincia Moldova (care e vecină cu regatul Poloniei, cu Rusia inferioară și cu ținuturile secuiești). Iar din partea cealaltă, se află spre răsărit Țara Românească, numită cu alt nume Transalpina, despărțită printr’un spațiu nu prea mare de munții deosebit de înalți ce se ivesc între ei.

Chorographia Transylvaniae

Dar ca să ajungem ceva mai departe la o cunoaștere mai lămurită a acestei provincii a Transilvaniei printr’o descriere geografică: această provincie se împarte între trei națiuni ce se deosebesc între ele prin religie, moravuri, obiceiuri și întrucâtva prin legi și care locuiesc în această regiune pe porțiuni deosebite, adică sașii, secuii și ungurii. Printre aceștia locuiesc și românii înșiși, băștinași (sic!) ai acestor provincii, în niște sate și posesiuni retrase; neam de oameni foarte aspru, hrănindu’se doar din cirezi și turme și adesea chiar din răpirea hoțească a vitelor și a cailor. După obiceiul lor ei se îmbracă cu haine lățoase sau mițoase, țesute din lână de capră și făcute de mâna lor; nu ascultă de nici un fel de legi făcute de oameni.

Chorographia Transylvaniae (sasi si secui)

Despre deosebirea și despre religia și moravurile celor trei națiuni amintite:

Mai întâi acest neam al sașilor, adus în acest loc după cum spun ei din Germania și care are multă tragere de inimă pentru munca câmpului și foarte mare râvnă prin chiar firea sa pentru îndeletnicirile agricole, se folosește de limba săsească. Iar graiul săsesc se apropie mai mult de limba germană comună a celor din Köln, decât de celelalte limbi, și nu e așa de ușor înțeles de șvabi și de elvețieni ca cele mai multe limbi nordice în Germania. Transilvănenii așadar, întocmai ca toate celelalte națiuni germanice, își au dialectul lor osebit. Și să mai adaug și aceasta: că ei întrec cu mult națiunile celelalte atât prin blândețea moravurilor, cât și prin pietate și conștiință.

Țara ciculilor este un colț al Daciei vecin cu regiunea moldovenească, iar locuitorii acestui pământ se numesc ciculi, neam al scyților, după cum spun ei, din care și’au tras obârșia; ei trăiesc după legile și moravurile lor și împart slujbele lor prin tragere la sorți. Nimeni la ei nu este socotit de neam prost, chiar dacă ține coarnele plugului cu mâna sa sau își mână turma de capre. Căci este un neam de oameni aspru și aprig, ca și născut pentru luptă, care după moravuri, grai și port nu pare să se deosebească mult de unguri. Aceștia sunt cei mai vechi dintre huni pe care unii preferă să’i numească ciculi, căci își trag neamul de la scyți.

Chorographia Transylvaniae (nobili maghiari)

Și se vede că nu a gândit altfel acel vestit poet care a zis:

Și hunii cei cu tolbele de săgeți țin ținuturile scytice.

Iar ciculii sunt împărțiți în șapte regiuni pe care le numesc scaune, ale căror nume sunt: Sepși, Orbai, Chezdi, Ciuc, Gurghiu, Scaunul Mureșului, Scaunul Arieșului, numite după graiul unguresc și care întrec celelalte târguri ale ciculilor. Despre religia și obiceiurile acestora am însemnat mai multe lucruri în rândurile dinainte.

Ciucul este un târg în partea de miazănoapte, mai la stânga de Chezdi și așezat chiar la poalele Carpaților. Lipit de el dinspre apus este Gurghiu la poalele acelorași munți Carpați, regiune muntoasă și aspră la capătul de nord al Transilvaniei. Vecin cu Gurghiu este Scaunul Mureșului, așezat spre miazăzi în centrul provinciei Transilvania de’a lungul râului Mureș, a cărui capitală e Târgu Mureș sau Neumarkt pentru sași, târg foarte mare unde se țin desele adunări ale ciculilor.

Ungurii și nobilii acestei regiuni sunt amestecați în diferite locuri cu sașii. Cu ciculii se potrivesc destul de bine atât la limbă, cât și la port și la arme. Iar în treburi războinice socotesc că trebuie preferați tuturor celorlalte națiuni, și nu pentru un singur motiv.

Aceste trei națiuni când își unesc puterile și oștile pentru a face o expediție războinică pot să dea (după socoteala comună) un număr de 90.000 și chiar mai mult de oameni înarmați. Căci nu este un lucru neștiut, cât de multe primejdii și cât de mari a îndurat această regiune de la neîncetatele atacuri ale dușmanilor, de atâtea veacuri încoace, totuși nu a fost nicio clipă în care dușmanii să nu fie înfrânți, nu fără mare măcel, și să nu fie apoi alungați cu totul.

Locuitori ai acestui pământ sunt și românii, dar răspândiți peste tot locul fără un sediu precis. Iar germanii sau sașii au pretutindeni cetăți foarte tari și orașe, și întrec ușor prin toate mijloacele lor națiunile celelalte. Pământul, prin firea sa, este foarte bogat în aur, argint, vin, cereale, pășuni, vite, izvoare, râuri, pe scurt au toate cele ce țin de folosul și înlesnirea vieții, astfel că nu din întâmplare a fost numită Transilvania de cei vechi: comoara regatului Ungariei.

Iar Țara Românească, care e numită cu alt nume Transalpina se învecinează cu marginea de jos a Transilvaniei și urmând cursul Dunării se întinde până la Marea Neagră și de acolo, cotind la nord, ajunge până la roxolani (ce sunt numiți azi ruteni), despre care provincie se va vorbi mai mult la descrierea Moldovei.”

Sursa imaginilor: Georg von Reichersdorff, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata, Viena, 1550 (include și Chorographia Moldaviae la sfârșit)

Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968, dacoromanica.ro

Citiți și:  GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

”MOLDOVENIȘTII” VOR UNIREA, DUPĂ CE 20 DE ANI S’AU OPUS VEHEMENT

Liderul Asociației ”Moldova Mea”, Fiodor Ghelici, dar și liderul formaţiunii “Patrioţii Moldovei”, Mihail Garbuz, au declarat joi, în cadrul unei conferințe de presă, că unica soluție pentru Republica Moldova este Unirea cu România.

”Am să fac o declarație oficială care multora nu le va place. Eu deja nu mai cred ca poporul moldovenesc poate să aleagă conștient guvernanții, și dacă timp de 23 de ani situația cu criminalitatea nu s’a îmbunătățit ci s’a înrăutățit, dacă în această perioadă de timp noi nu am îmbunătățit viața ci am înrăutățit’o; eu ajung acum la concluzia că singura posibilitate de a face ordine în Moldova și să arestăm toți criminalii de la putere este Unirea cu România”, a spus Ghelici. Tot el a mai adăugat: ,,Dacă maine va fi referendum pentru cu unirea cu România, atunci eu aș vota PRO (…) Eu văd în România cum se fac reforme, eu văd cum acolo sunt arestați bandiții de la putere”. În același timp, acesta a subliniat: ”Eu am fost mereu pentru o Moldovă independentă, dar astăzi eu nu văd nici o prerspectivă ca Moldova să fie un stat de drept, apărată de fărădelege, afară de Unirea cu statul care într’adevar face reforme”.

În același context, un alt anti-român cunoscut, Mihail Garbuz, a precizat că ”cea mai mare problemă este faptul că cei care sunt astăzi la putere sunt împotriva Unirii, ei fură aici, ei au aici tot ce le trebuie. Dacă ei ajung în România, ei sunt puși la dubă, de aceasta ei sun cei care în primul rând nu vor Unirea”.

Așa va arăta noul stat rezultat din unirea României cu Republica Moldova:

Sau astfel, după o reformă administrativă cu revenirea în Republica Moldova la județele din trecut:

Institutul Republican Internațional în parteneriat cu organizația Gallup efectuează periodic sondaje de opinie în Republica Moldova în legatură cu diverse aspecte social politice. Rezultatele de mai jos reflectă percepția publică asupra chestiunii unirii

Un sondaj efectuat în noiembrie-decembrie 2010 și analizat pe larg in studiul ”Republica Moldova în conștiința publică românească” a abordat și chestiunea unirii.

Consecințele economice ale unificării celor două state nu sunt neglijabile. Aritmetic, rezultatele unificării ar fi următoarele:

Fiodor Ghelici și Mihail Garbuz s’au evidențiat până în prezent ca mari anti-români, cu poziții și discursuri împotriva identității românești și a proiectului unirii României cu Republica Moldova.

Dacă până recent, unirea României cu Moldova a fost considerată improbabilă, din cauza unei lipse de interes din partea ambelor țări, în acest moment datorită conjucturii politice din Republica Moldova, datele problemei se schimbă radical.

În România, deși majoritatea partidelor politice au sprijinit conceptul, cel puțin teoretic, unirea ar reprezenta cel mai probabil o povară pentru economia țării, așa cum reiese din datele de mai sus, deoarece Moldova este în prezent cea mai săracă țară din Europa. Din acest motiv, Uniunea Europeană se arată în general ostilă unionismului, și, deși a sprijinit și sprijină Moldova în politica sa externă, mulți analiști politici dispută pregătirea politică a Moldovei, și faptul că ar fi progresat suficient pentru unificare. Alt motiv, pentru care și membrii NATO sunt reticenți față de unionism, este că unirea ar fi socotită de Federația Rusă drept o provocare, cum reiese clar din declarațiile succesive ale liderilor ruși. Din acest motiv, o eventuală unificare nu ar cuprinde decât acea parte a Moldovei aflată la vest de râul Nistru, deoarece Transnistria unde sunt staționate și trupe ruse, aflată de cealaltă parte a fluviului, refuză să facă parte din statul român, oficialii transnistrieni admițând unirea Moldovei cu România, numai atâta timp cât Transnistria nu e inclusă.

În perioada de dinainte de 2005, doar Mișcarea Unionistă din Republica Moldova și Partidul Popular Creștin Democrat au sprijinit activ unificarea. Însă, poziția Creștin-Democraților a devenit nesigură după colaborarea acestora, începând din 2005, cu Partidul Comuniștilor din Republica Moldova. Datorită acestei schimbări în politica Republicii Moldova, a fost creat Partidul Național Liberal (similar partidului cu același nume din România), care susține cauza uniunii dintre România și Republica Moldova și a integrării în UE.

Cu toate aceastea, discuțiile cu privire la unificare sunt în creștere după cum poate fi observat din diferite articole din presă și forumurile de pe internet din ambele țări.

În 2004, publicația română Ziua a publicat o serie de articole în care un diplomat rus susținea un plan care afirma că ar fi susținut de Vladimir Putin și prin care se accepta unirea Moldovei cu România în schimbul recunoașterii de către România a independenței Transnistriei sau a alipirii acesteia la Federația Rusă. Președintele rus, Putin, nu a confirmat sau infirmat aceste afirmații. Jurnaliștii români, însă, au considerat false aceste articole, întrucât nu se specifica nimic legat de situația orașului Tighina aflat sub controlul auto-proclamatelor autorități din Transnistria și nu explica cum ar putea convinge Rusia un stat independent, Republica Moldova, să accepte această uniune.

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

În ianuarie 2006, președintele României, Traian Băsescu și’a declarat public susținerea puternică pentru integrarea Republicii Moldova în UE, afirmând că „politica României ar trebui să fie unificarea națiunii române în interiorul UE”, soluție rezonabilă, cǎci ar înlǎtura reținerile unora din Europa față de o nouǎ „reîntregire” românǎ.

Conform sondajelor din martie 2006, 51% din populația României sprijină reunirea cu Republica Moldova, iar 27% sunt împotrivă. Dintre partizanii reuniunii, 28% sprijină unirea, incluzând Transnistria, iar 16% fără Transnistria.

În iulie 2006, președintele României, Traian Băsescu, a declarat că a făcut o propunere președintelui de atunci al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, astfel încât să adere ambele țări la UE împreună. Această ofertă, a fost refuzată de către Voronin (care din 2009 nu mai este președinte la Chișinău), iar Băsescu a declarat în continuare că va respecta această decizie a Republicii Moldova, iar România va ajuta Moldova să intre pe drumul de integrarea în Uniunea Europeanǎ.

Pe parcursul anului 2006, mișcarea unionistă a câștigat teren, subiectul fiind mult mai discutat în ziarele din România, iar peste 100.000 de cetățeni ai Republicii Moldova au cerut pașapoarte românești în doar douǎ luni, august și septembrie 2006. Un articol în publicația Cotidianul, care estima costul unificării la 30-35 miliarde de dolari a provocat un val de reacții negative în publicații precum Ziua sau unele publicații din Republica Moldova – Timpul și Jurnal de Chișinău, care acuzau Cotidianul de exagerarea costurilor și limitarea uniunii doar la dimensiunea materială. La finalul anului 2006, în lunile noiembrie și decembrie, a existat o explozie de cereri de obținere a cetățeniei române, din partea cetățenilor Republicii Moldova, consulatul României nemaifăcând față la numărul de cereri.

În urma declarării independenței Kosovare, ziarul moscovit Pravda a publicat un articol care exprimă îngrijorarea Rusiei pentru posibila unificare a Republicii Moldova cu România, în contextul precedentului Kosovo. Mai mult, ziarul estimează poziția Moscovei astfel: „astăzi pentru Moscova este mai importanta o altă problemă: să nu admită anexarea fostei Basarabii de către România”. Această declarație se încadrează în ansamblul manifestărilor politice, diplomatice și militare ale luptei de influență, în jurul Mării Negre, între Federația Rusă și NATO împreună cu Uniunea Europeană, luptă care se desfășoară și în Ucraina („revoluția portocalie”) sau în Georgia (conflictul din Abhazia și Osetia de Sud). În acest context, mișcarea pentru reunificarea României cu Moldova se situează geopolitic în rândul fenomenelor pe care strategii NATO le definesc ca un containment („îngrădire”) al influenței Rusiei, în timp ce politica Transnistriei și a forțelor care, în Republica Moldova, se opun reunificării, se situează în rândul fenomenelor care manifestă și susțin influența Rusă, pe care se și bazează.

Pe 7 aprilie 2009 peste 30 de mii de persoane au ieșit pe străzile Chișinăului, ca să conteste victoria comuniștilor la alegeri, scandând ”Vrem alegeri repetate” și „Jos comuniștii”. În timpul demonstrațiilor, unii dintre manifestanți au agitat steaguri românești și au arborat drapelului României și al Uniunii Europene pe clădirile Parlamentului și Președinției.

În cursul zilei de 8 aprilie, Vladimir Voronin, președinte în exercițiu după expirarea mandatului de șef al statului pe 7 aprilie, a reiterat acuzațiile că România s’ar fi aflat în spatele protestelor violente de la Chișinău, anunțând expulzarea ambasadorului român la Chișinău, Filip Teodorescu și introducerea sistemului de vize pentru cetățenii români.

În urma alegerilor anticipate din iulie 2009, Partidul Comuniștilor a pierdut majoritatea în Parlament, în favoarea partidelor de opoziție PL, PLDM, AMN și PDM. Acestea au constituit o coaliție de guvernare sub numele de Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), iar ca urmare a poziției pro-europene a noii conduceri de la Chișinău, pentru prima dată după 8 ani de guvernare comunistă ostilă României a început un dezgheț al relațiilor bilaterale dintre București și Chișinău.

Președintele prin interim al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a declarat de mai multe ori că se consideră român și chiar că este unionist. Însă a ținut să precizeze că acestea sunt doar viziunile sale personale, și că unirea după model german cu România nu este pe agenda politică a noii conduceri de la Chișinău.
Unirea unul câte unul și controversele suscitate de aceasta

Unirea personală a cetățenilor Moldoveni cu România (după expresia lui Mircea Druc) consistă în acordarea cetățeniei române pentru cetățenii Republicii Moldova. În data de 18 decembrie 2007, Traian Băsescu a declarat pe postul TV public că în spiritul apropierii dintre Republica Moldova și România ar trebui ca cetățenia română să fie acordată tuturor cetățenilor din Republica Moldova, chiar dacă nu sunt de origine etnică română. Acestă propunere a fost pusă în practică, el declarând că în 2008 au primit cetățenie română aproape 2500 de persoane, iar în 2009 14 000, în timp ce alte mii de dosare erau în curs de procesare. În anul 2010 se preconizează un ritm de eliberare al pașapoartelor de 10 000 pe lună.

Această situație a stârnit diverse reacții, în general ostile, în Uniunea Europeană. În 13 iulie 2010 Der Spiegel afirmând că prin asta s-ar permite cetățenilor unui stat care nu face parte din UE să intre, totuși, ușor în UE, „prin ușa din spate”, și că asta ar reprezenta o extindere pe ascuns a EU spre Est, fără a avea vreo aprobare în acest sens prin vreun referendum sau acord cu Brussels, Berlin sau Paris.

De asemenea, Der Spiegel afirmă că doar 2% din moldoveni se declară români, iar pe moldoveni nu’i interesează unirea cu România, care, oricum, ar fi, alături de Bulgaria, una dintre cele mai sărace țări de pe continent, ci accesul în Europa, unde să’și ofere ieftin forța de muncă.

Articolul din „Der Spiegel” a primit replica Ministerului Afacerilor Externe din România sub forma unui comunicat acordat presei centrale, în care se spune că faptul că unii dintre foștii cetățeni români și’au pierdut cetățenia din motive neimputabile lor este o chestiune de notorietate, iar in materia redobândirii cetățeniei Romania nu face excepție de la normele europene, și că articolul 10 din Legea cetățeniei române conține prevederi similare cu articolul 116 din constitutia Republicii Federale Germania, care reglementează faptul că „foștii cetățeni germani, care în perioada 30 ianuarie 1933 – 8 mai 1945 și’au pierdut cetățenia din motive politice, etnice sau religioase, precum și descendenții acestora pot redobândi, la cerere, cetățenia germană”.

În plus, o parte a presei remarcă că nici pentru absorbția RDG nu s’a organizat vreun referendum la nivel european, statele continentului luând act de voința liber exprimată a germanilor de a trăi într’o singură țară, iar prin acest act au intrat în UE 18 milioane de germani, în timp ce în cazul Republicii Moldova este vorba de numai 3 milioane.
Diferențe și convergențe față de modelul german și de alte unionisme
Mișcarea unionistă din cele două țări susține ideea reunificării Republicii Moldova cu România bazându’se pe identitatea cultural-lingvistică dintre băștinașii celor două state, și pe istoria comună a Moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, până în 1812, între 1918 și 1940 și între 1941 și 1944. Privind modalitățile unirii, se referă la modelul reunificării germane din 1990.

Există însă, față de modelul german, diferențe. În ciuda faptului că până în 1871, Germania nu exista, în locul ei găsindu’se regate, principate și ducate diferite (cu limbi germanice diferite), în mentalul colectiv al populației din Est sentimentul germanității nu a fost niciodată combătut de autoritățile sovietice apoi comuniste din RDG, al cărei nume oficial era Republica Democrată Germană, iar chestiunea reunificării nu a fost niciodată respinsă, depinzând de condițiile acesteia. Germania de Vest era considerată de către elita politică a RDG ca fiind „teritoriu național aflat sub ocupație capitalistă”: în Germania de Est nu a fost niciodată promovată o identitate națională diferită față de cea a celorlalți Germani, limba era denumită tot germană, minoritățile conlocuitoare (slavii Sorabi) reprezentau sub 2% din populație și trăiau acolo din Evul mediu, nu erau colonizate recent de Imperiul Rus sau de URSS și nu erau în poziție social-economică dominantă, iar în momentul căderii Zidului Berlinului cvasi-totalitatea cetățenilor doreau și revendicau unirea. Altă diferență față de situația Germaniei este existența altor trei state germanofone sau preponderent germanofone: Austria, Elveția și Liechtenstein separate de Germania, cu existența cărora oamenii sunt obișnuiți de veacuri, care nu suscită controverse fiind bazate pe același model social și politic ca și Germania, în care limba poartă același nume, și în care orice vorbitor al germanei se poate referi nestingherit la Germania, la istoria și cultura poporului german, fără să fie socotit de autorități ca fiind un partizan al imperialismului german.

Unionismul românofonilor din România și Republica Moldova este unul dintre numeroasele unionisme existând în Europa și în lume: cel german, care a reușit, precum și cele ale Yemenului și Vietnamului, dar și cele, mult mai numeroase, care au dat greș: Austria cu Germania în 1918, Coreea, țările arabe între ele, statele polineziene între ele, Cipru cu Grecia, Macedonia slavă cu Bulgaria, țările sârbești după prăbușirea Iugoslaviei, Kosovo cu Albania, Bielorusia cu Rusia după prăbușirea URSS, Osetia de Nord cu cea de Sud, Senegalul cu Gambia apoi cu Mali, Malaezia cu Indonezia, ș.a. În cele mai multe din aceste cazuri, forțele centrifuge au fost mai puternice decât cele unioniste… Un caz particular este Armenia cu Karabahul, unire efectivă pe teren, dar nerecunoscută juridic.

O adevărată cotitură s’a produs odată cu recensământul din Republica Moldova care a avut un adevărat ecou și constituie un reviriment în tabăra unioniștilor, rezultatele fiind o mare speranță printre românii de pretutindeni.

Sursa: infoprut.ro. privesc.eu (captură video puteți găsi pe Privesc.eu, Conferința integrală o puteți vedea aici:                          ( https://www.privesc.eu/Arhiva/61017/Conferinta-de-presa-organizata-de-AO–Moldova-Mea–cu-tema–Cerem-includerea-reprezentantilor-societatii-civile-in-componenta-comisiei-care-ancheteaza )

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

Cu ocazia celei de a VII-a ediții a Marșului Memorial Avram Iancu, Noua Dreaptă a propus mutarea capitalei României în Transilvania, la Sfântu Gheorghe. Ideea nu este una aruncată de dragul obținerii atenției din partea presei, ci o opțiune seriosă pentru viitorul României. Unitatea teritorială a țării e ceva sfânt ce trebuie apărat în față oricărei forme de separatism teritorial. În contextul în care curentul ardelenist se face tot mai simțit, mulți români și unguri s’au lăsat manipulați și susțin autonomia sau chiar independența Ardealului. Desigur, această ideologie este propagată de către diverși formatori de opinie aflați în slujba extremiștilor maghiari.
Marșul Memorial Avram Iancu la Cluj este deja o tradiție. Imagini din 2011:

Mutarea capitalei în Transilvania ar potoli orice încercare de a rupe provincia sau așa zisul glod al minoritarilor de restul țării, fiind o mișcare geopolitică ce ar asigura integritatea și stabilitatea României. În primul rând, ar fi imposibil ca separatiștii să aibă șanse să obțină autonomia sau independența regiunii în care se află centrul politic al statului român. În al doilea rând, municipiul Sfântu Gheorghe, față de București, are avantajul de a fi poziționat tocmai în centrul țării, find astfel mult mai accesibil din orice colț al României. Un alt aspect de care se poate profita e faptul că orașul e unul mic, având o populație de aproximativ 56.000, conform recensământului din 2011. Astfel noua capitală s’ar putea dezvolta aproape de la zero, beneficiind de faptul că se află în Depresiunea Brașovului, așadar fiind spațiu mult pentru extinderea localității. Bucureștiul e un oraș mare și se confruntă cu o mulțime de probleme, rezolvarea acestora fiind deosebit de dificilă.
Dar un oraș mai mic prezintă posibilitatea dezvoltării fără a repeta aceleași greșeli.
În felul acesta se poate da și o imagine nouă României. Separatiștii maghiari invocă mereu fapul că zona e ținută în sărăcie și au reușit să’i manipuleze pe mulți locuitori să creadă că autonomia e singura lor soluție petru un trai mai bun. Ținută în sărăcie de cine? Căci UDMR s’a aflat aproape mereu la guvernare, iar pe plan local conduce majoritatea orașelor și comunelor. Dar prin mutarea capitalei la Sfântu Gheroghe întreaga regiune va cunoaște o puternică dezvoltare economică, iar valoarea PIB pe cap de locuitor va crește peste media națională. Așa o vor duce mai bine atât românii cât și ungurii. Prin mutarea capitalei la Sfântu Gheorghe nu se urmărește satisfacerea unei mândrii regionale prostești cum ar fi cazul dacă ar fi fost propuse orașe ca Brașov, Cluj-Napoca sau Sibiu, ci combaterea separatismului. Astfel adepții ardelenismului nu ar mai putea da vina pe ”miticii de la București”, cum îi numesc peiorativ pe locuitorii actualei capitale, pentru tot ce merge prost în Transilvania. Dacă centrul României va fi în Ardeal, nimeni nu va mai putea blama Bucureștiul. Orașul de pe Dâmbovița va rămâne și în viitor principalul motor economic al țării, așa cum în Statele Unite capitala e la Washington, iar cel mai mare oraș și centrul economic al țării e New York-ul.
Bucureștiul nu va avea nimic de pierdut, dar Sfântu Gheorghe și Transilvania vor avea doar de câștigat. Ungurii din oraș nu ar trebui să se opună unei asemenea inițiative. Dacă capitala României se mută în centrul țării nimeni nu le va lua dreptul de a vorbi limba maghiară și nici nu îi va persecuta datorită identității etnice. Tot ce li se va cere este și ceea ce li se pretinde acum: loialitate față de statul român și respect față de români.
Dacă UDMR se va opune unei asemenea schimbări, se vor opune unei șanse ca zona aceea să se dezvolte și ca cetățenii să prospere. Atunci vor recunoaște că doresc să profite de sărăcie pentru a justifica separatismul.
Prin transformarea municipiului Sfântu Gheorghe în viitoarea capitală a României vor avea de câștigat toți cetățenii, nu doar cei din zonă.
România va avea o nouă imagine, zona va cunoaște o puternică dezvoltare, iar orice mișcare separatistă în Transilvania va fi zdrobită înainte de a avea vreo șansă. E adevărat că vor fi costuri mari, dar pe termen mediu și lung investiția se va dovedi a fi una benefică.

Sursa:  napocanews.ro

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

STRUCTURILE DEMOGRAFICE DIN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL DUALISMULUI

Încheierea dualismului a avut implicaţii pentru Transilvania nu numai în plan politic, economic sau cultural, dar şi în cel demografic. Dinamica, mobilitatea şi structura populaţiei din aceste teritorii au fost influenţate de noul cadru politico-statal. Guvernul de la Budapesta a promovat o politică demografică (incluzând măsuri cu caracter economic, social şi politic) de favorizare a elementului maghiar în cadrul statului multinaţional. Este semnificativ în acest sens faptul că populaţia Ungariei (în limitele teritoriale existente după 1918) a crescut între 1869-1910 cu 51,8%, în timp ce populaţia teritoriilor ce s’au desprins la sfârşitul primului război mondial (Slovacia, Transilvania, Voivodina, Croaţia) a sporit cu numai 24,4% în aceeaşi perioadă. Diferenţe similare se pot constata şi pentru provinciile care s’au aflat până la 1918 sub controlul Vienei [1].

Primul recensământ organizat de către autorităţile maghiare după legalizarea dualismului a început la 31 decembrie 1869 fiind finalizat la începutul anului următor, iar ultimul recensământ dinaintea primului război mondial a fost efectuat în anul 1910. Între aceste două limite, populaţia Transilvaniei (în înţelesul larg, cuprinzând atât teritoriul fostului principat autonom, cât şi Banatul, Crişana şi Maramureşul a sporit de la 4.224.614 locuitori la 5.225.618 locuitori, corespunzând unei creşteri de aproximativ 24% cu o rată medie anuală de 0,6% (vezi tabelul nr. 1).

Diferenţa de aproape 27% în ceea ce priveşte creşterea demografică a Transilvaniei comparativ cu a Ungariei constituie un alt argument pentru statutul inferior rezervat Transilvaniei în cadrul statului dualist.
În primul deceniu după instaurarea Ausgleich-ului, populaţia Transilvaniei a cunoscut un regres (vezi tabelul nr.l). Astfel, cu prilejul recensământului din 1880, au fost înregistraţi 4.081.662 de locuitori. Descreşterea faţă de 1870 s’a cifrat la 142.952 locuitori, iar procentual scăderea s’a ridicat la -3,4%. In primul rând, atribuim declinul demografic epidemiei de holeră din anul 1872-1873, cea mai amplă de acest gen din zonă, cu efecte la fel de catastrofale şi în alte provincii din imperiu [2].

În Transilvania, dincolo de aproape cele 50.000 de victime directe, au rămas afectate încă alte zeci de mii de persoane care au fost cel mai expuse riscului de deces în tot deceniul opt, amplificând dezechilibrul provocat de holeră. Din registrele parohiale de stare civilă consultate, s-au putut remarca o serie de epidemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă, etc, care au afectat în special copiii (în 1874, 1876, 1877, 1879). Mortalitatea din anumite sate a depăşit cu mult în acei ani nivelul deceselor înregistrate cu prilejul holerei din 1872-1873 (vezi graficul nr. 2 referitor la mişcarea naturală a populaţiei din trei sate). Fenomenul a fost detectabil în aproape toată Europa Centrală în acea perioadă. La o asemenea rată ridicată a mortalităţii a mai colaborat şi criza financiar-industrială din monarhie, anii consecutivi cu recolte insuficiente [3] etc.

În urma regresului demografic din deceniul opt, populaţia Transilvaniei s’a refăcut, astfel că în 1890 au fost consemnaţi 4.427.515 locuitori. Între recensământurile din anii 1880 şi 1890, sporul real a fost de 345.853 locuitori, corespunzând unei creşteri cu 8,4% (rata medie anuală de creştere a atins valoarea de 0,8%). Fenomenul trebuie pus în legătură directă cu avântul economic sesizat după 1880, când s’au pus bazele procesului de industrializare, s’au extins suprafeţele cultivate, s’a trecut la o mai eficientă organizare a sistemului sanitar ca urmare a legii sănătăţii publice din Ungaria votată în anul 1876 [4].

Sensul dinamic ascendent al dezvoltării populaţiei Transilvaniei este constatabil aproape la nivelul întregii provincii, aşa cum o demonstrează cercetările făcute pentru diferite microzone: comitatul Cluj, comitatul Arad, zona Bistriţei,etc [5]. Au existat fireşte şi câteva excepţii datorate unor condiţii social-politice concrete.

În Ţara Bârsei bunăoară, în contextul războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi România precum şi a sporirii impozitelor pe păşunat, populaţia din satele în care păstoritul şi creşterea animelelor era principala ocupaţie a descrescut în deceniul nouă [6].

Calculele s’au făcut după: Magyar Statistykai Evkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; Az 1881 évelején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882; Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.
Ultima decadă a sec. al XlX-lea a înregistrat continuarea procesului de creştere a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr.1).
Până la recensământul din 1900, sporul real a fost de 410.552 locuitori, ceea ce corespunde unei creşteri cu 9,2%. Rata medie anuală a fost superioară valorii din deceniul anterior (0,8%) deşi nu a ajuns la acelaşi nivel ca în perioada 1858-1870. Reducerea mortalităţii, paralel cu menţinerea unei rate înalte a natalităţii reprezintă indicatori ai aşa numitei tranziţii demografice, al cărei debut îl putem plasa la mijlocul deceniului nouă. Fenomenul nu a fost caracteristic doar pentru Transilvania. Tranziţia (revoluţia) demografică s’a manifestat aproape simultan în această parte a imperiului cu ”revoluţia industrială” [7].

Înmulţirea investiţiilor industriale, sporirea suprafeţelor de pământ cultivate introducerea unor maşini în agricultură (deocamdată pe scară redusă), obţinerea unor recolte mai bune etc. au avut ca efect creşterea căsătoriilor şi implicit, a naşterilor [8].

Ca urmare a politicii agrare pe care au promovat’o în mediul rural băncile româneşti din Transilvania, s’a observat extinderea loturilor de pământ româneşti.
Graficul nr. 2 privind mişcarea naturală din satele ce compun eşntionul de lucru relevă pentru anii 1880-1910 tendinţele natalităţii şi ale mortalităţii, confirmând declanşarea şi dezvoltarea tranziţiei demografice. Între 1901 şi 1910 (ultimul recensământ efectuat de autorităţile maghiare înainte de primul război mondial), populaţia Transilvaniei a cunoscut un spor de 387.551 locuitori, corespunzător unei crestei cu 8%. Ritmul de creştere s’a diminuat comparativ cu deceniul anterior, iar rata medie anuală a fost de numai 0,8%. Fenomenul de încetinire a creşterii populaţiei este general la nivelul întregii monarhii [9].

Asociem pentru explicarea tendinţei demografice enunţate mai sus câţiva factori economici şi sociali specifici Transilvaniei. În primul rând în această perioadă a început să se resimtă acut lipsa de pământ suficient pentru marea majoritate a familiilor din mediul rural. Generaţiile rezultate în urma ”exploziei” demografice din deceniul şapte au ajuns la maturitate spre sfârşitul secolului al XlX-lea, contribuind la accentuarea divizării loturilor de pământ. Mare parte din generaţiile deceniilor opt şi nouă au ajuns la începutul sec. XX în imposibilitatea de a’şi plasa forţa de muncă în agricultură. Chiar dacă unii au îngroşat rândurile muncitorilor agricoli, ale zilierilor, situaţia lor materială nu oferea perspective încurajatoare pentru întemeierea de noi familii. De aceea, după 1900 s’a putut observa o mai mare mobilitate a populaţiei rurale.

Direcţiile emigrării din mediul rural au fost două:

a) înspre oraşe pentru a’şi găsi plasament în industrie, şi

b) în afara provinciei spre România, dar mai ales spre Statele Unite ale Americii.

De exemplu, numărul celor plecaţi din satul Şanţ (jud. Bistriţa-Năsăud) între 1901-1910 a reprezentat 17% din totalul populaţiei. În alte localităţi, în special cele din zona de câmpie, unde lipsa de pământ a fost mult mai gravă, proporţiile emigrării au atins cote alarmante. În Banat, din comuna Săcălaz au plecat la începutul sec.XX aproximativ 1.000 locuitori din cei aproape 5.000 câţi fuseseră înregistraţi la recensământul din 1900. De asemenea, tot în Banat, din Sânmihai, au emigrat între 1904-1908, 400 de persoane din totalul de 1.406 locuitori [10].

Emigrarea a fost un fenomen general european în epoca modernă. Societatea transilvăneană a cunoscut fenomenul emigrării încă din evul mediu. Românii din Transilvania au trecut la sud şi est de Carpaţi nu o dată pentru a scăpa de vexaţiunile unui regim opresiv. Desigur, dimensiunile emigrării au fost relativ modeste până în ultimele decenii ale sec.XIX.

Autorităţile maghiare din Transilvania au semnalat în numeroase rapoarte, încă din anii 1880, emigrarea muncitorilor agricoli şi a micilor meseriaşi din comitatele secuieşti şi cele din partea de sud a provinciei. Aproape în exclusivitate, emigranţii din acei ani se îndreptau înspre România. Marea majoritate a specialiştilor consideră că principala cauză a emigrării în masă din Europa sec. XIX a constituit’o ”explozia demografică” (cu decalaje cronologice în estul continentului faţă de vest). Consecinţa directă a acestei creşteri demografice a fost reducerea suprafeţei loturilor de pământ şi formarea unui surplus de forţă de muncă rurală care nu a putut fi absorbit în întregime în mediul urban aflat în curs de industrializare. Desigur în monarhia austro-ungară, alături de cauzele demografice şi economice, asuprirea naţională practicată de guvernele de la Budapesta şi Viena au amplificat fenomenul. Faptul că ponderea emigranţilor non-maghiari din teritoriile aflate sub dominaţia Ungariei este mai mare decât proporţia lor în ansamblul populaţiei confirmă că şi asuprirea naţională a constituit o cauză a emigrărilor din zonă [11].

În Transilvania, emigrarea a reţinut atenţia autorităţilor abia prin anii 1880. În perioada 1881-1891, au emigrat în România numai din 8 comitate un număr de 60.513 persoane [12].

Cei mai mulţi însă au plecat la munci sezoniere, întorcându’se acasă la sfârşitul anului sau la sfârşitul campaniilor agricole. Emigrarea în masă a fost un fenomen ce şi’a făcut apariţia în primii ani ai sec.XX (vezi tabelul nr. 2).

Între anii 1899-1914, au părăsit Transilvania un număr de 382.045 persoane, dintre care doar 71.512 s’au mai întors acasă după o şedere de 1, 2 sau 3 ani [13].

Anii 1904-1907 au înregistrat punctele maxime ale procesului de emigrare, cu 145.566 persoane, respectiv aproximativ 40% din totalul emigranţilor în perioada 1899-1914 (vezi graficul nr. 3).

Datele au fost preluate din I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

Proporţia emigrărilor a depins de cele mai multe ori de avântul sau depresiunea din economia americană. De exemplu, în urma crizei din industria fierului şi oţelului din Statele Unite ale Americii din 1907 numărul emigranţilor transilvăneni a scăzut brusc în anul 1908.

Era destul de frecventă în epocă lozinca Mia şi drumul [14]. Aceasta semnifica intenţia emigranţilor de a economisi în Statele Unite 1.000$, după care la reîntoarcere în Transilvania şi’ar putea cumpăra câteva hectare de pământ pentru a’şi ameliora poziţia social-economică.
Emigrarea a fost deosebit de accentuată în comitatele Târnava Mare şi Târnava Mică, Bihor, Alba de Jos, Făgăraş, Sibiu, Caras Severin, etc. A predominat numărul bărbaţilor, 68% faţă de numai 32% cât au reprezentat femeile între 1899-1913.

Din totalul emigranţilor transilvăneni în acelaşi interval temporal, 50% erau români, 22,8% germani şi 22,7% maghiari.

Frapează numărul mare al emigranţilor germani care excedau cu 11% proporţia lor în ansamblul populaţiei provinciei. Pentru români, proporţia emigranţilor este apropiată de ponderea lor în cadrul populaţiei, în timp ce numărul emigranţilor maghiari era vizibil inferior faţă de proporţia acestui grup etnic în cadrul structurii etnice a Transilvaniei. Aproape trei sferturi din emigranţi erau muncitori agricoli, argaţi şi ţărani săraci, după care urmează mici meseriaşi, cei mai mulţi de origine germană. Până la sfârşitul sec .XIX, direcţia principală de emigrare din Transilvania a fost spre România. După 1900, America a devenit indiscutabil locul spre care s-au îndreptat preponderent coloanele de emigranţi. Conform datelor pentru anii 1899-1913, în România au emigrat 21,4%, iar spre Statele Unite ale Americii 65,2% din totalul emigranţilor [15].

S’a remarcat faptul că înspre România se îndreptau emigranţi ce proveneau mai ales din comitatele învecinate: Ciuc, Braşov, Solnoc Dăbâca, Alba de Jos. Emigranţii care plecau peste ocean proveneau în special din comitatele Bihor, Satu Mare, Arad, Timiş, Târnava Mare, etc. Consecinţele demografice ale emigrării au fost multiple. Dincolo de pierderile directe, pe termen lung sau scurt (peste 300.000 de persoane), proporţia cea mai mare a emigranţilor a fost reprezentată de către bărbaţii între 25-45 ani, tocmai cei care se aflau la vârsta optimă nu numai de muncă dar şi de procreere. De asemenea, ponderea de aproape o treime a femeilor, în general şi acestea la o vârstă tânără, a contribuit la reducerea natalităţii în perioada anterioară primului război mondial.

Calculat pe baza informaţiilor din: Az 1881 év elején….; Magyar Statisztikai Közlemények, Újsorozat, 42 kötet, Budapest, 1912.

Aşa cum se poate observa din tabelul nr.3 şi graficul nr.4, eşntionul format din satele Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului a avut o evoluţie demografică aproape identică cu cea a întregii Transilvanii. Între 1870-1910 populaţia din cele trei sate a sporit cu 326 locuitori, corespunzător unei creşteri cu 12%. Curba de creştere sau descreştere între diferite recensământuri a urmat îndeaproape pe cea a provinciei (vezi pentru comparaţie şi graficul nr.1).

 

Perioada a debutat cu reculul demografic din deceniul opt. În primul rând, mortalitatea a fost ridicată datorită epidemiei de holeră din 1873 (numai în satul Mijlocenii Bârgăului au fost înregistrate 41 de decese datorate holerei). În acelaşi timp, epidemiile locale de difterie, angină, etc. din anii 1874, 1876, 1878 au provocat în special în rândul copiilor o dublare şi chiar o triplare a numărului de decese.

În deceniul nouă, dinamica populaţiei din cele 3 sate s’a situat din nou pe o linie ascendentă, însă abia spre 1900 a fost posibilă depăşirea numărului de locuitori înregistrat la 1870, înainte de izbucnirea crizei. Până la 1910, procesul de creştere s’a diminuat, la fel ca al întregii Transilvanii, datorită conjuncturilor social-economice şi politice amintite în prima parte a lucrării.

N = născuţi; M = morţi; SN = spor natural; *Calculat pe baza informaţiilor din Arhivele Statului Bistriţa, Colecţia registrelor de stare civilă, nr.489-494, 686, 1215-1218; Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat,vol.46, Budapest, 1913.

Analiza tabelului nr. 4 despre mişcarea naturală a populaţiei din cele 3 sate confirmă tendinţele de creştere sau descreştere manifestate între cele cinci recensământuri efectuate în perioada care face obiectul demersului nostru. În general, curba natalităţii s’a menţinut peste curba mortalităţii (cu excepţia deceniului opt), determinând valori pozitive pentru sporul natural. Crizele de mortalitate nu au putut afecta pe termen lung evoluţia celor 3 localităţi, populaţia găsind de fiecare dată resurse să refacă pierderile suferite.

De altfel, o trăsătură definitorie a regimului demografic din secolele anterioare a fost alternarea creşterilor şi descreşterilor, posibilitatea societăţii de a’şi reveni pe termen scurt în urma unor epidemii sau catastrofe naturale. Totuşi, crizele de mortalitate (mai ales cele din deceniul opt, reflectă fragilitatea echilibrului demografic al satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, precaritatea condiţiilor de viaţă şi a asistenţei sanitare necorespunzătoare. Evoluţia natalităţii şi a mortalităţii din cele 3 sate în perioada 1880-1910 confirmă că în Transilvania tranziţia-revoluţia demografică a survenit abia la sfârşitul secolului trecut. Menţinerea natalităţii la un nivel ridicat, paralel cu tendinţa reducerii mortalităţii, sunt semnele evidente ale acestui fenomen.

Tabelul nr. 5 demonstrează existenţa unor variaţii locale în ceea ce priveşte comportamentul demografic din Transilvania între 1870-1910. Condiţiile economice specifice, tradiţii regionale, conjuncturi climaterico-naturale zonale, etc, au generat aceste variaţii ale ratei natalităţii, mortalităţii şi sporului natural. Au existat sate precum Gledin cu valori mai scăzute pentru cele 3 fenomene, în timp ce în alte sate s’au înregistrat valori relativ ridicate. Astfel, în Gledin rata natalităţii s’a situat în jurul a 26,9%o între între 1871-1910.

Notă: RN = rata natalităţii; RM = rata mortalităţii; RsN = rata sporului natural;

Desigur, se remarcă o evoluţie ascendentă sau descendentă a ratei natalităţii din cele 3 localităţi în conformitate cu tendinţele generale ale dinamicii populaţiei Transilvaniei. Pentru Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului, ratele natalităţii pentru intervalul de timp investigat, au fost de 37,3‰ şi repectiv 37,4‰. Aceste valori sunt superioare celor existente în părţile vestice ale continentului (în Anglia, rata brută de natalitate între 1850-1910 a fost de aproximativ 32‰, iar în Franţa de 24‰), însă ele se plasează sub nivelul altora din anumite teritorii ale monarhiei austro-ungare (în Ungaria bunăoară, rata medie a natalităţii s-a menţinut peste 40‰) [16].

Din păcate, deşi rata mortalităţii s’a aflat în general în scădere între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial (cu excepţia unor ani sau perioade scurte de criză), ea s’a menţinut în jurul unor cote înalte: 26,4‰ în Gledin, 29,6‰ în Susenii Bârgăului şi 29,1‰ în Mijlocenii Bârgăului. Pentru comparaţie, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, rata mortalităţii în marea majoritate a ţărilor din vestul sau nordul Europei coborâte sub 20‰.

Ea a rămas mai ridicată în centrul şi sud-estul Europei, inclusiv în Transilvania, datorită unei evoluţii deosebite din punct de vedere economic, cultural, social. Contribuiau la o asemenea stare de lucruri mai mulţi factori. Unul dintre ei era nivelul scăzut al asistenţei sanitare. De exemplu: la începutul sec. XX, în Transilvania la un medic reveneau 4.824 locuitori, la o moaşă 1.435 locuitori şi la o farmacie 9.467 locuitori [17].

Trebuie precizat că repartiţia medicilor, spitalelor, farmaciilor era inegală, ele fiind cvasiinexistente în mediul rural. De asemenea, înapoierea economică a Transilvaniei, alimentaţia deficitară, prejudecăţile şi practicile populare în legătură cu tratarea unor boli, etc, au determinat un procent sporit al deceselor, inclusiv a mortalităţii infantile. Din această cauză rata sporului natural a cunoscut valori corespunzătoare: foarte scăzută în anumite sate, de exemplu în Gledin 0,5‰, mai ridicate în alte localităţi, 7,2‰ în Susenii Bârgăului şi 8,3‰ în Mijlocenii Bârgăului. Mobilitatea socială, o componentă esenţială a regimului demografic în epoca modernă, a fost influenţată în Transilvania după 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea mai adecvată a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mărfuri. Aceasta a însemnat că, mai ales în mediul rural, sporul real al locuitorilor nu a fost identic cu sporul natural (obţinut ca o diferenţă între numărul de naşteri şi decese).

De aceea, mare parte din sporul natural al localităţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezările urbane sau peste graniţă. Astfel, sporul natural al celor 3 localităţi analizate a fost de 683 persoane între 1870-1910, în timp ce sporul real a fost doar de 326 locuitori. Rezultă că 357 de persoane au părăsit cele 3 sate şi s’au îndreptat fie spre alte localităţi (preponderent de tip urban), fie au emigrat. Aceleaşi diferenţe între creşterea reală mai modestă şi sporul natural mai mare s’au semnalat în epocă şi în alte teritorii din Transilvania sau din monarhie (uneori diferenţele dintre sporul real şi cel natural erau mult mai pregnante). În general, în cadrul mobilităţii sociale, oraşele au fost cele care au absorbit marea majoritate a surplusului din populaţia rurală.

Una din trăsăturile importante ale regimului demografic din monarhia habsburgică din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a fost ritmul alert al urbanizării, în special al dezvoltării oraşelor de reşedinţă ale comitatelor. La mijlocul secolului trecut, cele mai multe dintre oraşele din monarhie (în special cele din partea estică) aveau un aspect rural. Înainte de izbucnirea primului război mondial, aceste oraşe şi’au accentuat funcţiile administrative, economice şi culturale, alături firesc de o creştere remarcabilă a numărului de locuitori.

Astfel, în Transilvania, populaţia oraşelor a sporit din 1870 până la 1910 cu 169% (de la 386.302 locuitori la 653.627), modificându’se ponderea ei în ansamblul populaţiei de la 9,1% la 12,5% (vezi tabelul nr.6). Creşterea populaţiei urbane a fost superioară creşterii populaţiei rurale în acelaşi interval de timp (pentru populaţia rurală, valoarea creşterii a fost de aproape 119%). Evident, diferenţa se explică prin faptul că o mare parte din sporul natural al satelor a fost absorbit de oraşe. Aici trebuie făcută distincţia între mărimea oraşelor şi ritmul dezvoltării demografice. Oraşele mari (Cluj, Timişoara, Arad, Braşov, Oradea, etc.) au cunoscut un spor considerabil între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial datorită transformărilor în modul de comunicaţie, centre industriale, comerciale şi bancare etc.

Calculele s’au făcut după I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.506-507.

Este uşor sesizabil că aceste oraşe cu creşteri spectaculoase erau situate preponderent în zonele de câmpie, de unde atrăgeau surplusul de populaţie agricolă lipsită de pământ. De altfel, fenomenul absorbţiei populaţiei rurale de către mediile urbane, avansul sporit al oraşelor faţă de mediul rural s’a petrecut şi în alte zone din monarhie sau din vestul Europei [18].

Graficul numărul 5 permite observarea dinamicii populaţiei urbane şi rurale între diferitele recensămanturi efectuate în epocă. Se observă că populaţia urbană prezintă anumite particularităţi faţă de evoluţia populaţiei rurale. De exemplu, între 1870-1880, populaţia rurală a înregistrat un regres, în timp ce populaţia urbană a cunoscut uşoare creşteri, datorate exclusiv fenomenului migrării de la sat la oraş. În judeţul Cluj bunăoară, deficitul populaţiei rurale în deceniul opt a fost de 6.528 persoane, iar creşterea populaţiei oraşului Cluj a fost de aproape 4.000 locuitori [19].

Cele mai înalte rate de creştere ale populaţiei urbane s’au înregistrat între 1890-1910, ca urmare a derulării rapide a procesului de industrializare. Aceaşi tendinţă se poate constata în aproape toate oraşele din teritoriile sub stăpânirea Ungariei până la 1918. Dimensiunile populaţiei urbane a Transilvaniei între 1870-1910 se situează sub ponderea deţinută de mediul urban în Ungaria, dar la fel cu cea din Serbia. Astfel, populaţia urbană a Ungariei a crescut de la 13,7% în 1869, la 18,9% în 1910. În acelaşi timp, populaţia urbană din Serbia a evoluat de la 8,1% în 1859 la 13,1% în 1910 [20].

Evident, întreaga zonă a avut o structură a populaţiei diferită de cea a vestului Europei, unde ponderea urbană era mult mai mare, iar dimensiunile oraşelor vizibil altele decât în centrul şi sud-estul Europei.

Conform datelor din Az 1881 év elején …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie …

La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea românii au reprezentat marea majoritate a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr. 7).

După încheierea dualismului austro-ungar în anul 1867, în structura etnică a Transilvaniei au survenit unele modificări. Acestea se reflectă fidel în politica de asimilare forţată a naţionalităţilor pe care guvernul ungar a practicat’o în teritoriile ce îi erau subordonate. Astfel, ponderea românilor din întreaga Transilvanie a scăzut de la 54,9% în anul 1880, la 53,7% în anul 1910 (vezi tabelul nr. 7).

În acelaşi timp, populaţia maghiară a crescut de la 25,2% în anul 1880, la 31,6% în anul 1910. Creşterea nu s’a făcut numai pe cale naturală ci şi printr’o politică constantă de maghiarizare forţată a naţionalităţilor dusă de guvernul de la Budapesta prin: colonizare de populaţii străine (mai ales minerii şi muncitorii industriali în oraş), sprijin economic preferenţial acordat maghiarilor, întocmirea eronată a recensământurilor, etc.

De exemplu, după 1867, în recensământurile efectuate de autorităţile maghiare nu au mai fost înscrişi la rubrica limba maternă (după care apreciem apartenenţa etnică a locuitorilor) ţiganii, armenii şi evreii. Aceştia au fost incluşi în rândul maghiarilor, contribuind astfel la ridicarea proporţiei acestora în ansamblul populaţiei. Multă vreme românilor le’a fost interzisă aşezarea în oraşe. După 1848 (şi în special după 1867), o serie de bariere economice, administrative, etc, au împiedicat stabilirea românilor în mediul urban. Oraşele au reprezentat în opinia autorităţilor un instrument principal de maghiarizare. Nu întâmplător, proporţia elementului maghiar a cunoscut o creştere artificială foarte mare în cadrul oraşelor transilvănene în perioada dualismului [21].

Metodele de deznaţionalizare practicate de autorităţile de la Budapesta pentru a spori proporţia elementului maghiar în detrimentul celorlalte naţionalităţi au fost variate, folosindu’se atât persuasiunea cât şi impunerea forţată. Aşa se explică şi de ce în anumite zone (cel mai frecvent în comitatele Ciuc şi Trei Scaune) numărul românilor a fost inferior numărului locuitorilor de religie ortodoxă sau greco-catolică [22].

În decurs de câteva decenii, se produsese deja maghiarizarea forţată, singurele semne de descendenţă etnice rămânând doar apartenenţa la una din cele două confesiuni ce aparţineau în Transilvania românilor.

Conform datelor din Az 1881 ev elejen …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

De altfel, structura confesională a Transilvaniei (vezi tabelul nr. 8) confirmă faptul că românii reprezentau populaţia majoritară. Cea mai mare pondere au avut-o confesiunile ortodoxă şi greco-catolică, ambele fiind îmbrăţişate aproape în exclusivitate de populaţia românească (reprezentând aproximativ 60%). Urmează ca importanţă confesiunile romano-catolică, reformată şi luterană care aparţineau în cea mai mare parte maghiarilor şi germanilor. Modificări fundamentale nu au survenit între 1870-1910 în ceea ce priveşte structura confesională a Transilvaniei. Se remară totuşi o creştere masivă a locuitorilor de religie mozaică, adică a evreilor (aceştia nu vor fi înregistraţi după 1867 ca o naţionalitate distinctă). Fenomenul trebuie pus în legătură cu emigrarea în masă a evreilor din Galiţia şi Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi stabilirea lor în Transilvania (în special în comitatele din nordul şi vestul provinciei) [23].

Diminuarea proporţiei ortodocşilor între 1880-1910 de la 37% la 34,3% este explicabilă parţial prin emigrările masive de la sfârşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. XX. Cei mai mulţi dintre emigranţi proveneau din zonele de câmpie (Timiş, Arad, Caraș Severin, etc.) sau din teritoriile de la graniţa sudică a Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) unde era predominantă religia ortodoxă. Şi confesiunea luterană (aparţinând aproape în exclusivitate saşilor) a cunoscut o uşoară scădere de la 5,5% la 5%, datorită sporului natural redus al populaţiei germane şi a ponderii mari a acestei etnii în ansamblul emigranţilor (aproape 22%). Celelalte confesiuni, greco-catolică, romano-catolică, reformată, au înregistrat creşteri nesemnificative.

Aşa cum s’a putut constata, dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910 a fost influenţată de numeroşi factori economici, sociali şi politici care au imprimat un sens ascendent mai alert sau mai modest între cele 5 recensământuri din epocă. Ca urmare a agravării condiţiilor de viaţă ale populaţiei agricole la sfârşitul sec.XIX, şi în Transilvania s’a semnalat fenomenul emigrării în masă, ce a atins punctul culminant în anii 1905-1907. Emigrarea externă a fost numai o formă a mobilităţii populaţiei Transilvaniei în perioada ulterioară revoluţiei de la 1848, când au fost desfiinţate relaţiile feudale.

În acea perioadă s’a putut observa şi un proces continuu de emigrare a unei părţi din populaţia rurală înspre oraşe. Oraşele au absorbit mare parte din sporul natural din mediul rural, datorită dezvoltării industriale. Aceste schimbări sunt sesizabile şi în ceea ce priveşte creşterea ponderii populaţiei urbane a Transilvaniei de la 9,1% în anul 1870, la 12,5% în anul 1910. Mişcarea naturală a populaţiei din satele cercetate confirmă variaţiile din evoluţia demografică a Transilvaniei între diferitele limite temporale.

În ciuda eforturilor sistematice ale autorităţilor maghiare, românii au continuat să rămână populaţia majoritară a provinciei. Fără o astfel de majoritate, nici nu ar fi fost posibilă în anul 1918 unirea Transilvaniei cu România prin aplicarea principiului autodeterminării naţionale. Superioritatea numerică a românilor în Transilvania a fost un lucru cert în secolele anterioare şi a rămas neschimbată inclusiv în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. XX.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I.

1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980
2. Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

II.
1. Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987.
2. A Magyar korona országainak 1900. évi népszámlálás, Budapest, 1902.
3. A Magyar szent korona országainak 1910.évi népszámlálás, Budapest, 1912.
4. A Magyar korona országainak az 1870. év elején végrehajtott népszámlálás eredményei, Pesta, 1871.
5. Arhivele Statului Bistriţa-Năsăud, Colecţia registrelor de stare civilă.
6. Az 1881 év elején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882.
7. Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozát, Budapest, vol.1, 2, 42, 46, 48, 67.

III.
1. Adam, I.I., Consideration sur l’exode de la population de Transilvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-
Napoca, 1980, p.202-209.
2. Bolovan, Ioan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.179-184.
3. Idem, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th Century), în vol. The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L. Maior,
N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.40-54.
4. Demeny, Paul, Early Fertility Decline in Austria-Hungary, a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968.
5. Egyed, A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.365-378.
6. Idem, Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Răduţiu, P.Teodor, CLuj-Napoca, 1985,
p.174-181.
7. Katus, L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs – und Agrarstatistik (Beiträge der erstem
vissenschaftlichen Tagung der Ungarische-Österreichischen Historikerkommission), Hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.
8. Magda, T., Evoluţia numerică a populaţiei din Ţara Bîrsei, 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.
9. Mádai, L., Az utolsónagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983.
10. Manuilă, S., Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212.
11. Russu-Şirianu, I., Românii din statul ungar (statistică, etnografie), 1904.
12. Todea, C., Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, în „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6.

[1] L.Thirring, Esquisse de l’accroissement de la population de la Hongrie d’avant et d’apres la guerre et quelques propriétes caractéristiques des fluctuations du nombre des habitants, Budapest, 1931, p.3, 21; Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und P. Urbanitsch, Wien, 1980, p.415.

[2] Mádai L., Az utolsó nagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983, passim; Magyar Statisztikai Evkönyv, második évfolyam, 1873, Budapest, 1874

[3] Mádai L., Les crises de mortalité en Europe dans la deuxiéme moitié du XIX-ième siècle, în vol. Historischdemographische mitteilungen, red. Kovácsics J., Budapest, 1976, p.102; Istoria României, vol.IV, Bucureşti, 1964, p.651. Şi în România s-a constatat în primii ani ai deceniului opt o depresiune demografică, care a fost depăşită până spre sfârşitul deceniului. Vezi D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, 1992, p.78.

[4] J.T.Berend, G.Ránki, The European periphery and industrialisation 1780-1914, Budapest, 1982, p.53. De asemenea după descoperirea în anii 1883-1884 de către Koch a virusului holerei, lupta împotriva acestei boli s-a putut desfăşura mai eficient. Vezi P.Bourdelais, Cholera, a Victory for Medicine, în vol. The Declin of Mortality in Europe, edited by
R.Schofield, D.Reher, A.Bideau, Oxford, 1991, p.126 sq.

[5] Egyed A., Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Edroiu, A.Răduţiu, P.Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; A.Caciora, E.Glück, Situaţia etno-demografică a părţilor arădene între 1849-1918, în „Ziridava”, 12, 1980, p.222; I.Bolovan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.180.

[6] T.Magda, Evoluţia numerică a populaţiei în Tara Bîrsei 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.

[7] P.Demeny, Early Fertility Decline in Austria-Hungary: a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968, p.502 sqq.

[8] C.Todea, Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6, p.83.

[9] L.Katus, Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrig, în vol. Demographie, Bevölkerung-und Agrarstatistik, hrsg.G.Erdödy, Budapest, 1982, p.63.

[10] R.Cressin, Monografia comunei Şanţ. Materiale privitoare la statistica demografică şi economică a comunei, în „Sociologie românească”, I, 1936, nr.5, p.23; Egyed A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.374.

[11] Julianna Puskás, Emigration from Hungary to the United States (1880-1914), Budapest, 1982, p.31; I.Rácz, Emigration from Hungary to the United States, în „Magyar története tanulmányok”, 10, 1977, p.140.

[12] I.I.Adam, Considérations sur l’exode de la population de Transylvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în „populaţie şi societate”, vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.204.

[13] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.666-675, 739-742.

[14] G.Bobango, Romanians, în Harvard Encyclopedia of American Ethnic Groups, edited by S.Thernstrom, Harvard University Press, 1980, p.880; Egyed Á., Problema emigrării …, p.375.

[15] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie …, p.18.

[16] J.Rédei, A születések és a halálozások alakulása a XIX. és XX században Europában és Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17.

[17] I.Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915, P.15; I.Slavici, Românii de peste Carpaţi, ediţe de C.Mohanu, Bucureşti, 1993, p.245.

[18] E.A.Wrigley, Brake or Accelerator? Urban Growth and Population Growth before the Industrial Revolution, în vol.Urbanisation in History. A Process of Dynamic Interactions, ed. by Ad von der Woude, A.Hayami, J. de Vries, Clarendon Press, Oxford, 1990, p.107.

[19] Egyd Á., Situaţia demografică a judeţului Cluj…, p.179.

[20] H.Sundhausen, Historische Statistik Serbiens, 1834-1914. Mit europäische Vergleichdaten, München, 1989, p.99. În România (Vechiul Regat) ponderea populaţiei urbane la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost de aproape 20%, datorită includerii în aceste cifre şi a târgurilor care de cele mai multe ori aveau caracteristici mai mult rurale decât urbane. Vezi Ecaterina Negruţi, Cercetări privind evoluţia demografică a Moldovei în sec.XIX, în „AIIAI”, 19, 1982, p.40.

[21] Sesizând pericolul deznaţionalizării celor care plecau la oraşe, elita românească a solicitat sprijinul instituţiilor culturalnaţionale pentru a menţine şi dezvolta conştiinţa naţională a acestora. Este semnificativă în acest sens scrisoarea din 24 ianuarie 1904 a lui Iosif Moldovan, preşedintele secţiunii meseriaşilor români din Arad către direcţiunea Asociaţiei naţionale arădene: „Tinerii noştri aplicaţi prin ateliere şi magazinuri străine, înconjuraţi numai de străini, neputându’se însufleţi de nimic ce’i românesc, se răcesc de neamul şi credinţa strămoşească”… Cf. Arhivele Statului Arad, Fond personal „Dr.Octavian Lupaş”, dosar 23, f.5.

[22] D.Suciu, Date privind situaţia politică şi confesional şcolară a românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului, în „AIIACN”, XXX, 1990-1991, p.89 sqq; I.Russu-Sirianu, Românii din statul Ungar (Statistică, etnografie), 1904, p.263.

[23] R.Melville, Permanent Emigration and Temporary Transnational Migration: Jewish, Polish and Russian Emigration from Tsarist Russia, 1861-1914, în vol.Overseas Migrations from East-Central Europe 1880-1940, edited by Julianna Puskás, Budapest, 1990, p.134 sqq. Numai în cele 44 de localităţi care au constituit până la mijlocul sec. XIX regimentul grăniceresc năsăudean, ponderea populaţiei evreieşti a crescut între 1880-1910 de la 2,5% la 5,4%. Cf.I.Bolovan, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th century), în vol.The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L.Maior, N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.51.

 

Sursa: Istoria României. Transilvania, Volumul -II-, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p. 1-174. Dr. Ioan Bolovan, Dr. Dumitru Suciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. [Onisifor Ghibu], Dr. Gelu Neamţu, Dr. Nicolae Cordoş, Dr. Liviu Botezan, Dr. Dumitru Firoiu.Capitolul -I- …

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

sau: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMĂ UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg

“Nicolaus Olahus Românul, Mare european al veacului al XVI-lea

Nicolaus Olahus (10.01.1493, Sibiu – 15.01.1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.  Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi’a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s’a născut la Sibiu în ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic încå din leagăn, religie îmbrățișată de tatăl său fie când s’a stabilit definitiv în Transilvania, fie la căsătorie ori cu ocazia înnobilării. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut și Vlad Țepeș sau Mihnea Vodă cel Rău, rude ale sale). În 1504, Ștefan Olahus se mută cu întreaga familie la Orăștie, fiind numit aici judecător și primar. Nicolaus mai urmeazå un an școala săsească din Orăștie, dupå care, în 1506, la 13 ani, părăsește casa părinteascå, fiind trimis să’și continue studiile la Oradea, unde își avea sediul un influent episcopat catolic, adevărată pepinierå de secretari și diplomați în serviciul curții regale ungare. La școala capitulară de aici se învățau, în latină, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia çi muzica. Pe lângå profesorii recrutați dintre canonici erau aduși profesori și de la universități străine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii săi mai cu seamă pentru ușurința dovedită în asimilarea limbii latine, râvna la învățătură și bună purtare, este numit, în 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, funcție în care rămâne pânå la moartea suveranului (1516), când se hotărăște să devinå cleric. La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, după doi ani hirotonit canonic, dupå alți patru ani devenind arhidiacon de Komárom și canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și’a început cariera politică. Prin calitătile sale diplomatice, a fost consilier al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Romano-German-Olahus a avut o influentă covârsitoare în luarea deciziilor politice din Europa Centrală, activând în special în interesul Bisericii Catolice. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de către papa Pius al IV-lea. De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurtă descriere a vieții Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei și Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi , Viena.

Nicolaus Olahus 1

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s’a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania…

Nicolaus Olahus 2

…se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni. Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

Nicolaus Olahus 3

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându’se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei. Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într’o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

Nicolaus Olahus 4

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

Nicolaus Olahus 5

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu’i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nicolaus Olahus 6

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că’și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Nicolaus Olahus 7

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l’am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într’o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n’ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate de stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l’au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi’a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s’au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi’a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)

Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro), pro-saeculum.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român. Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.
Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

O PAGINĂ DE EROISM A REZISTENȚEI ANTISOVIETICE DIN BASARABIA OCUPATĂ – VIDEO

CER SI PAMANT ROMANESC

  

 

I. Prima şi ultima noapte a batalioanelor roşii.

« În dimineaţa zilei de 1 octombrie 1970, K.G.B.-ul era în plină panică: pe mai multe instituţii şi magazine de pe străzile Puşkin, Pirogov, Livezilor, stradela Fântânilor, bulevardul Lenin,din Chișinău, au apărut nişte bombe atomice pentru ideologia sovietică, toate scrise în grafie latină:

”Trăim la ruşi cu pielea şi-n mănuşi; scoală, Ştefane сel Mare, scoală, scoală din mormânt, ia-ţi tu sabia cea mare, fă dreptate pe pământ; cadre moldoveneşti; moarte cotropitorilor!; întoarceţi-ne alfabetul latin!; întoarceţi-ne litoralul!”

 Şi încă altele, toate de acest fel. Aşa ceva n-a mai văzut nici Chişinăul şi nici Moldova. Scrise cu roşu, ca o sfidare, aceste lozinci, chemări şi îndemnuri au băgat până la plăsele cuţitul în regim.

Cine le-a scris? Câţi au fost? Un batalion sau batalioane întregi, bine organizate, care au planificat din timp tentativa de lovitură de stat împotriva ideologiei oficiale?

Sute de…

Vezi articolul original 922 de cuvinte mai mult

BUCOVINENII ANCHETAȚI PENAL PENTRU REFUZ DE LA MOBILIZARE

De câteva zile deznădejdea a cuprins familiile din regiunea noastră ai căror copii au primit ordin de mobilizare. Nici femeile nu pot răsufla uşurat. În caz de necesitate ar putea fi mobilizate şi ele. Conform legislaţiei în vigoare, pot fi mobilizaţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 25 şi 60 de ani, dar şi femeile militar cu vârsta între 25 şi 50 de ani.
La etapa actuală în regiunea Cernăuţi au fost intentate 22 de dosare penale împotriva persoanelor care au refuzat mobilizarea. Despre aceasta a declarat în cadrul unei conferinţe de presă ce a avut loc la Comisariatul militar regional, primul adjunct al procurorului regiunii, Oleksandr Ivaniuk.
„În conformitate cu articolul 338 al Codului Penal „Refuzul de la mobilizare”, în regiunea noastră au fost iniţiate 22 de proceduri penale. În instanţa de judecată au fost direcţionate 10 dosare, restul se află în stadiu de anchetă preliminară. Unii dintre suspecţi sunt daţi în urmărire generală. Articolul 338 presupune pedepse cu închisoarea între 3 şi 5 ani”, a menţionat Oleksandr Ivaniuk.
De asemenea, potrivit spuselor viceprocurorului regiunii, Direcţia regională de Interne investighează la etapa actuală două cazuri legate de protestele împotriva mobilizării din anul trecut când au fost blocate mai multe şosele din regiune.
La rândul său, comisarul regional, Vitali Ciurai, a anunţat că demobilizarea militarilor va începe în luna martie.
“Demobilizarea militarilor care au fost chemaţi sub arme în 2014 se va desfăşura în perioada 18 martie-1 aprilie. În primul rând, vor fi sloboziţi la vatră cei care au fost mobilizaţi în primul val”, a specificat Vitali Ciurai.
În acelaşi timp, potrivit comisarului, militarilor demobilizaţi li se va propune să semneze un contract şi să rămână în serviciu, pentru că sunt instruiţi şi au experienţa necesară acumulată pe câmpul de luptă.

Ultima rundă de mobilizare a rezervelor armatei a Ucrainei se confruntă cu o împotrivire masivă, în timp ce conflictul din estul Ucrainei cu rebelii din Rusia sprijinit devine din ce în ce mai sângeroas și prelungit.

Protestele românilor din regiunea Cernăuţi față de mobilizarea anunţată oficial de Kiev, în contextul conflictului din estul Ucrainei, au atras atenţia observatorilor OSCE, care desfăşoară o misiune în zonă.

Reprezentanții OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) s’au întâlnit cu protestatarii din satul Ostriţa Herţei, după ce locuitorii au blocat autostrada Cernăuţi-Herţa, solicitând o garanţie din partea autorităţilor că înrolarea în armată va ocoli minoritatea românească din regiune, informează portalul de ştiri bucpress.eu din Cernăuţi, citat de Agerpres.

Etnicii români din regiunea Cernăuţi au organizat proteste față de mobilizarea la război decisă de autorităţile de la Kiev, blocând autostrăzi şi mai multe drumuri centrale.

”Cine şi cu cine luptă în estul Ucrainei?”, se întreabă românii din această regiune, neînţelegând de ce tinerii din nordul Bucovinei, cu o importantă comunitate românească, trebuie să fie antrenaţi în operaţiunile militare din estul Ucrainei, unde deja şi’au pierdut viaţa mai multe persoane din regiunea Cernăuţi.

În satele Ţureni, Mamorniţa Românească şi Radgospovca, 126 de tineri erau pe listele întocmite de comisariatul militar raional Herţa-Hliboca pentru a fi mobilizaţi în estul Ucrainei. Înainte de a ajunge vestea la tineri, mamele acestora au ieşit în stradă, scandând ‘Nu vrem război!’ şi ‘Lăsaţi’ne copiii acasă!’.

Având în vedere escaladarea luptelor din estul Ucrainei, ministerul apărării ucrainean la 20 ianuarie a inceput al patrulea val de mobilizare a rezerviștilor din țară pentru „campania anti-teroristă”, începută în aprilie 2014. Rezerviștii armatei sunt oamenii care au fost înrolați un an în serviciul militar obligatoriu național. La 26 ianuarie, ministerul apărării a declarat un total de aproape 62.000 de rezerviști care au primit deja ordine de înrolare în noul val, jumătate din numărul selecționat. În Ucraina refuzul mobilizării poate fi pedepsit cu până la trei ani de închisoare.

Consilierul prezidențial Yury Biryukov a scris pe Facebook pe 27 ianuarie, că refuzul la molbilizare a devenit endemic, chiar și în Vestul Ucrainei, nucleul tradițional de patriotism ucrainean. Potrivit lui Biryukov, 57% din cei chemați în regiunea de vest Ivano-Frankivsk, numită după un poet național, au ignorat pur și simplu ordinele. Biryukov a declarat că un procent estimat de 37% din cei chemați au trecut granița în România:

„Surse neoficiale ne spun că hoteluri și moteluri de pe cealaltă parte a frontierei cu România sunt angrenate în procesul de refuz al mobilizării. În ultimele 30 de zile, la frontiera de stat din regiunea Cernăuți, au traversat 17 la sută din numărul total al cetățenilor supuși militar. Din surse neoficiale, cunoaștem că hostelurile și motelurile din zona de frontieră a României, sunt pline de persoane care se sustrag mobilizării”, scria pe contul său de Facebook.

În postul de pe Facebook, pe care mai târziu l’a eliminat după o furtună de controverse, Biryukov a afirmat că 14 organizații sătești din Ivano-Frankivsk au refuzat să permită distribuția ordinelor de mobilizare în sate. Același lucru este valabil în alte regiuni din Ucraina de Vest, inclusiv în regiunea Cernăuți vecină cu România. Biryukov a declarat că mobilizarea s’a organizat „în mod normal”, în zonele sudice și centrale mai aproape de conflict, cum ar fi Odesa, Mikolaevsk și Dnipropetrovsk.

Un consiliu raional din regiunea Odesa a recurs la măsuri dure pentru a îmbunătăți procesul, postând pe site-ul său un ordin de interzicere a rezerviștilor să părăsească orașul până vor fi emise toate documentele de convocare. Ordinul a fost mai târziu îndepărtat de pe site. Alte rapoarte vorbesc despre corupție pe scară largă în sistemul de mobilizare.

Unii analiști militari susțin că refuzul la mobilizare este un rău necesar pentru a cerne grâul de neghină, cei patriotic motivați, care răspund la apel dă o mai mare valoare a armatei în acțiune.

Jurnalistul și comentatorul Yury Butusov a acuzat în special Statul Major General al Ucrainei, pentru nivelul ricat al refuzurilor și în cele din urmă comandantului-șef, președintelui Petro Poroșenko, i se impută că a neglijat la nivel regional de administrare, că nu a reușit să elimine corupția din sistemul de convocare și nu a propus platirea și dotarea adecvată a recruților, ceea ce înseamnă că teama de a fi trimis pe front fără îmbrăcăminte de iarnă, veste antiglonț sau truse de prim ajutor, îi determină cu precădere să refuze mobilizarea.

În acest context,  cu ocazia unei vizite efectuate la Budapesta, cancelarul german Angela Merkel a exclus posibilitatea ca Berlinul sa livreze arme Ucrainei si a vorbit despre o zona de liber schimb intre UE si Uniunea Eurasiatica ca despre o perspectiva indepartata. Totodata, Merkel i’a cerut lui Viktor Orban sa se poate mai democratic cu criticile din partea opozitiei si a societatii civile, si a spus ca nu poate vedea cum o democratie poate fi neliberala, cu referire la declaratia controversata a lui Orban din 2014.

 „Germania nu va sprijini Ucraina cu arme. Sunt ferm convinsă că acest conflict nu se poate rezolva militar”, a spus Merkel după o întrevedere cu prim ministrul maghiar Viktor Orban, citată de Spiegel.
Ukraine-Konflikt: Amnesty prangert Blutvergießen unter Zivilisten an

Cei doi lideri au salutat viziunea despre o zonă de liber schimb negociată între UE și Uniunea Eurasiatică, dominată de Federația Rusă. Angela Merkel a ținut totuși să sublinieze că ideea ar fi eventual fezabilă doar pe termen lung. Această declarație nu schimbă însă cu nimic realitatea prezentă, a mai adăugat cancelarul federal, anume aceea că UE și Rusia sunt angrenate într’un „conflict foarte dur”.

În legătură cu dependența energetică față de Rusia a Ungariei, Merkel a rămas prudentă: Este important să’și diversifice sursele de energie, a spus cancelarul. Cu toate acestea, președintele rus în curând va vizita Ungaria, și va necocia cu Orbán  industria nucleară și a gazului.

Comandantul sef al NATO, generalul american Philip Breedlove, este favorabil trimiterii de arme defensive fortelor ucrainene, iar secretarul de Stat este deschis la discutii. Statele Unite au acuzat Rusia ca desfasoara un război indirect în Ucraina, dar au exclus pana in prezent sa furnizeze arme autoritatilor de la Kiev,  sustinerea americana limitându’se  la un ajutor „neletal”, care include veste antiglont, echipament medical si radare pentru detectarea tirurilor de mortier.

„Desi ramanem concentrati pe cautarea unei solutii prin mijloace diplomatice, evaluăm fără încetare alte opinii pentru a crea un spațiu pentru o soluție negociată la această criză”, a declarat purtatorul de cuvant al Consiliului national de securitate, Bernadette Meehan. Potrivit New York Times, generalul Martin Dempsey, seful Statului Major Interarme, este deschis la noi discutii, la fel si consiliera lui Barack Obama pe probleme de securitate, Susan Rice.

Într’un raport independent, care urmeaza sa fie dat publicitatii luni de către publicație, va incita Statele Unite sa trimită Ucrainei arme defensive si echipament în valoare de peste trei miliarde de dolari, inclusiv drone de recunoaștere și rachete antitanc.

Citiți și: ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Sursa: Agerpres  Libertatea cuvântului Cernăuţi  newsbucovina.ro (Cernauti)  bne IntelliNews SPIEGELnet RTE News  youtube

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-RUMÎNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu,

5 e.n. – 65 e.n. : (8180 – 8240 E. V.), aprox.: Comoesicu / Comoşicu (< Co- “cap” + Moesia + suf. -icu – “capul / domnul Moesilor- Daci”; in documentele latine: «Comosicus»), ”rege-zeu-medic” al Daciei.∗ 6 e.n. – 15 e.n. : (8181 – 8190 E. V.), aprox.: Cotison al II-lea, ”rege de arme” al Gaetiei / Geţiei şi vestit poet al Daciei, elogiat de Publius Ovidius Naso (Roma-Italia, 43 i.e.n. – 18 e.n. / 8132 – 8193 E. V., Tomis-Romania) în Epistolae ex Ponto.

6 e.n. : / 8181 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Pannonia, anexată Imperiului Roman, se răscoală sub conducerea Daco-romвnului Batu / Băţu (Bato).

6 e.n. – 12 e.n. : (8181 – 8187 E. V.): comandantul imperial-roman, Sextus Aelius Catus distruge / incendiază dacicele oraşele-cetăţi de la Zimnicea, de la Argedava etc. (cf. MKP, 41 / 45).

10 e.n. : / 8185 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Sighinia / Dalmatia (cucerită de Mettelus, in 118 e.n., pană la Sava), este declarată de Augustus provincie imperialromană.

10 e.n. – 258 e.n. : (8185 – 8433 E. V.): Sighinia, sau Dalmatia / Illyria – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

15 e.n. : / 8190 E. V.: fosta provincie, sau “ţară de rauri / munţi” din Dacia Sud-Dunăreană, Moesia, alipită Imperiului Roman incă din vremea regelui Rolă, capătă rangul de provincie imperial-romană.

15 e.n. – 258 e.n. : (8190 – 8433 E. V.): Moesia (Superior / Inferior) – pro-vincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

17 e.n. : / 8192 E. V.: fosta provincie a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene, Cappadochia (“capul” / “capătul” extremsudic al Dachiei / Daciei), devine provincie imperial-romană.

29 e.n. – 69 e.n. : (8204 – 8224 E. V.): Scorilă / Corilă («Coryllus»), rege al Daciei, la Sarmizegetusa, tatăl lui Decebal; permite propovăduirea Creştinismului de către Sfantul Apostol Andrei in Dacia (unde a convertit peste 500.000 de Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi, sau Daco-romani / Romani).

30 e.n. : / 8205 E. V.: a) la 28 mai: Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Cer, in cea de’a 40-a zi de la Invierea-I; «La inălţarea Mantuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau două grupuri: unul la Ierusalim, in număr de 120 (Fapte 1, 15), şi altul in Galileea, peste 500 (I, Cor. 15), cu toţii aşteptand “să fie botezaţi cu Duhul Sfant” (Fapte 1, 5)» (RIB, 23); b) la 7 iunie: pogorarea Sfantului Duh („Rusaliile”) asupra Apostolilor – Simon Petru Iona de Betsaida, Iacov Zevedeu, Ioan, Andrei Iona de Betsaida, Filip, Vartolomeu, Matei, Toma, Iacov Alfeu, Tadeu, Simon Zelotul şi Matia (inlocuitorul lui Iuda Iacov – trădătorul lui Iisus Hristos), la cincizeci de zile de la Inviere, hărăzindu’i intru propovăduirea Evangheliei in toate limbile pămantului, “necunoscute lor pană atunci”, spre a putea propaga in intreaga lume Cuvântul lui Dumnezeu;

Traseul Sfantului Apostol Andrei n Dacia / Dacoromвnia, între anii 30 şi 47 (8205 – 8222 E. V.). tolul Andrei a fost hărăzit de Sfantul Duh intru a grăi şi in limba celui mai mare / vechi popor din Europa, in limba pelasgo-daco-thracă, sau valahă / daco-romană, începându’şi misiunea evanghelizatoare în Pelasgo-Dacia / Daco-romania (în documente: ”Sciţia” / ”Scythia”), în provinciile: Thracia şi Sciţia / Scythia (= Moesia Inferior, Scythia Minor, Scythia Major / Moldadava + Gaetia), Macedonia, Epir, Tessalia, Sighinia (Dalmatia / Iliricum), Dardania, Pannonia.

31 e.n. : / 8206 E. V., 15 septembrie: «Sfantul Andrei a mers in Dacia Sudică, la Dacibuze / Buzănţoane («Byzantion» – azi, Istambul, în Turcia), unde a pus Episcop pe Sitache («Stachys» – RIB, 30); în acelaşi an, la 31 octombrie, Sfantul Apostol Andrei mai hirotoniseşte ca Episcopi in Dacia / Daco-romania de Est: la Oadză-Sus (grecizat in documente: «Odyssos» / «Odessos»; azi, Varna-Bulgaria), pe ucenicul său, Ampliat, pomenit şi de Sf. Apostol Pavel, in Epistola către Romani (XVI, 8); pe Apion – la Tomis (Constanţa-Romania – cf. PIB, 64) ş. a.; de aici şi’a continuat misiunea creştinării poporului Pelasgo-Dacilor / Valahilor (Daco-romanilor), pe litoralul nord-ves-tic al Mării Negre şi pe Valea Dunării de Jos / Mijloc, apoi de la Adriatică pană la Patras (Grecia), unde a fost arestat (de Greci) şi răstignit pe o cruce in formă de X (“crucea Sfantului Andrei”), in orizontul anului 47 (după alte surse: 63) e.n., după un deceniu şi jumătate de apostolat rodnic.

46 e.n. / 8221 E. V.: provincia dacic-zalmoxiană, Thracia, i se atribuie ”rangul” de provincie imperial-romană.

46 e.n. – 258 e.n. : (8221 – 8433 E. V.): Thracia – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

47 e.n. : / 8225, 30 noiembrie: Sfantul Apostol Andrei, cel ce reuşeşte să creştineze sute de mii de Pelasgo-Daci / Valahi (Dacoromвni), este asasinat / răstignit la Patras-Grecia.

65 e.n. / 8240 E. V. – 106 e.n. / 8281 E. V.:, aprox.: Văzană («Vezina») deţine in Cogaion / Sarmizegetusa funcţia de pontifex maximus şi de “vice-rege” al Daciei (cf. PGet, 66; GLSG, 62 sq.).

65 e.n. : / 8240, noiembrie şi decembrie: Sfantul Apostol Pavel se află intre Daco-romanii / Valahii din Epir: «Cand voi trimite pe Artemă la tine, sau pe Tihic, sarguieşte’te să vii la mine, la Nicopole, căci acolo m’am hotărвt să iernez; pe Zenă, cunoscătorul de lege, şi pe Apolos, trimite-i mai inainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească; să inveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca să nu fie fără roadă.» (Tit, III, 12 – 14; Bibl, 1340); Zenă (> zan, “оnger” – cuvant pelasgodaco- thracic / daco-romanesc-arhaic) era un Valah / Daco-roman profund cunoscător al Legii sacre şi, deopotrivă, al legilor neamului său, legile belagine / daco-romane, prezenţa lui langă Sfantul Apostol Pavel fiind imperioasă.

66 e.n. : / 8241 E. V., ianuarie, februarie, martie: Sfantul Apostol Pavel se află incă printre Daco-romanii / Valahii din Epir, la Nicopol, «unde-l chema şi pe ucenicul său Tit, episcopul Cretei», Creta pe-atunci fiind incă destul de “pelasgo-daco-thracică / valahică” (PIB, 63 / Bibl, 1340).(?)

66 e.n. : / 8241 E. V., martie – octombrie: Episcopul Tit al Cretei, care ştia pelasgo-daco-thraca, adică valaha / daco-romana, primeşte de la Sfantul Apostol Pavel misiunea de a propovădui Evanghelia lui Hristos in Pelasgo-Dacia / Daco-romania de Sud-Vest, in provinciile Sighinia (Illyricum / Dalmația) şi Pannonia; in Epistola a doua – către Timotei – a Sfantului Apostol Pavel, este subliniat acest adevăr: «De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui; sileşte-te să vii curand la mine; că Dima, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic; Crescent – in Galatia, Tit in Dalmatia; numai Luca este cu mine; ia pe Marcu şi adul cu tine, căci imi este de folos in serviciu…» (II, Tim, IV, 8 – 11; Bibl, 1338); prin august-septembrie 66, Tit – ce, parese, fusese insoţit de Iunia, de Andronic («rudele» Sfantului Apostol Pavel, «impreună inchişi cu mine») şi de Epenet, «parga Asiei» (cei pomeniţi de Sfantul Apostol Pavel in Epistola către Romani, XVI, 5 / 7) – asistă la ridicarea temeliilor Bisericii din Sirmia / Sirmium (azi, Mitroviţa), biserica primă a Creştinismului din Dacia / Daco-Romania de Vest (cf. PIB, 63).

69 e.n. – 87 e.n. : (8244 – 8262 E. V.), aprox.: Dură («Duras») – fratele lui Scorilă, unchiul lui Decebal, este rege al Daciei, la Sarmizegetusa (Dură a fost “rege de arme” / “diurpan” > “djurpan” / “jupan” al “ţării de rauri / munţi” dintre Ordessua / Argeş şi Năpăria – «Naparis» / Ialomiţa, cat şi al ţinutului “simetric”, sud-dunărean, dintre Axiopa şi Appiaria, avandu-şi “curtea mare” / “storuma”2 in oraşul ce i-a purtat numele pană in secolul al XIX-lea: Durăstoruma / Durostor – cf. NPIst, 253; azi, Silistra-Bulgaria). ∗ 69 e.n. – 70 e.n. (8244 – 8245 E. V.), iarna: Dură, regele Daciei, declară război Imperiului Roman şi eliberează Moesia; după această victorie, Dură, regele Daciei, obligă «la subsidii» pe Titus Flavius Vespasianus, impăratul Romei.

81 e.n. – 96 e.n. : (8256 – 8271 E. V.): la Roma, impărăţeşte Domiţian.

81 e.n. – 85 e.n. : (8256 – 8260 E. V.): impăratul Romei refuză să mai plătească “tribut” Sarmizegetusei, regelui Dură, nemairespectand tratatul incheiat in anul 70 e.n. (8245 E. V.).

85 e.n. – 86 e.n. : (8260 – 8261 E. V.), iarna: regele Sarmizegetusei, Dură, declară război impăratului Romei, Domiţian; cu acest prilej, Decebal, nepotul regelui, dovedeşte că «este foarte priceput la războaie»; Dacii ies biruitori; «dandu-se lupta, Romanii au fost invinşi, lui Oppius Sabinus (guvernatorul Moesiei) i s-a tăiat capul, şi Dacii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat ţinuturile ce atarnau de Imperiu»
(Iordanes, Getica, 76).

86 e.n. : / 8261 E. V., vara: o puternică armată imperial-romană pătrunde in Sighinia şi in Moesia, in frunte cu impăratul Domiţian; comandantul operaţiunilor militare dunărene este Cornelius Fuscus; Domiţian imparte Moesia in două provincii independente: „Moesia Superioară” şi „Moesia Inferioară”.

86 – 106, iulie, e.n. : (8261 – 8281 E. V.): Decebal este rege al Daciei.

86 – 87 e.n. : (8261 – 8262 E. V.), iarna: Sarmizegetusa declară război Romei; la inceputul iernii, pe la 1 decembrie 86 d. H. (8261 E. V.), in vreme ce impăratul Domiţian şi iubitul său comandant de legiuni, Fuscus, sărbătoreau “triumful sud-dunărean” la Naissus (Niş), Decebal le trimite o solie cu o interesantă «declaraţie de război»; solia comunică impăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal, nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri incheiate intre Vespasian şi Dură, privitoare la subsidii, şi că Decebal «va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) ii va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri» (DDB, 280).

87 e.n. : / 8262 E. V., ianuarie – februarie: armata condusă de comandantul Cornelius Fuscus primeşte ordin să treacă Dunărea, să inainteze pe Valea Oltului, indreptandu-se spre Sarmizegetusa, capitala Daciei; stratagema lui Decebal reuşeşte; «chiar din prima ciocnire inving pe Romani, il omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor»
(iordanes).

88 e.n. : / 8263 E. V.: după mai bine de un an de la «uluitoarea dispariţie a armatei romane de sub comanda lui Fuscus», noul comandant al armatelor imperial-romane, Tetius Iulianus, incearcă să atace Dacia lui Decebal dinspre Pannonia; cum Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a Imperiului Roman, l-a lăsat pe Tettius Iulianus să inainteze prin Banat, pană la Tapia / Tapae (la “Porţile de Fier” ale Ardealului / Transilvaniei), unde are loc marea bătălie; invins, Tettius Iulianus se retrage in Imperiu, la sud de Dunărea de Mijloc; se incheie tratatul dintre Decebal şi Domiţian, prin care Roma se obligă să plătească tribut Sarmizegetusei “in bani şi in meşteri de tot felul”. (?)
Fig. 14. Dacia lui Decebal (87 – 106 / 8262 – 8281 E. V.) şi Imperiul Roman al lui Traian.

98 e.n. – 117 e.n. : (8273 – 8292 E. V.): la Roma, impărăţeşte Traian.

98 e.n. – 100 e.n. : (8273 – 8275 E. V.): Roma / impăratul Traian incă plăteşte “tribut” Sarmizegetusei lui Decebal.

101 – 102 e.n. : (8276 – 8277 E. V.): Primul Război dintre Traian şi Decebal, “incheiat la egalitate”.∗ 105 e.n. : (8280 E. V.), martie – aprilie: ultimele finisări la Podul Decebalo-Traianic, legand malurile Dunării, in dreptul oraşului Drobeta. Podul este construit in baza tratatului dintre Dacia şi Imperiul Roman din anul 102, conform căruia Roma a trimis proiectantul – Apolodor din Damasc – şi caţiva “ingineri-constructori”, Sarmizegetusa dand materialele şi “mana de lucru”; lungimea podului:
1.135 m; lăţime: 18 m; lăţimea carosabilă: 14 m; liantul folosit in zidăria de piatră / cărămidă («20 pile şi două culee» – BMIst, 23) s-a făcut după o “reţetă dacică”, incă “secretă” (pare-se că in mortar era pusă şi cenuşa unui arbore autohton, rarisim; ar putea fi vorba de Sorbastru / Sorothamnus scoparius, din zona Herculane – cf. TZpl, II, 301 sq.).
105 – 106 e.n. : (8280 – 8281 E. V.): al II-lea Război dintre Traian şi Decebal; la 4 iunie 105 (8280 E. V.), Traian declară din nou război lui Decebal.
106 e.n. : (8281 E. V.), iulie: după lunile de “inepuizabil” asediu imperial-roman al capitalei, văzand că “aliaţii” intarzie şi nu ii vin cu ajutoarele promise, constatand că trădarea işi face loc printre nobilii săi, Decebal se hotărăşte să dea unui general de incredere comanda armatelor de rezistenţă din Sarmizegetusa şi părăseşte capitala, printr-o o galerie subterană secretă, ieşind in afara zidurilor, spre a se duce in nord-estul liber al Daciei ca să recruteze noi războinici pentru o armată eliberatoare; in absenţa regeluicomandant, lucrarea trădării işi face iute loc printre generali, Sarmizegetusa se predă impăratului Traian ce, imediat, dă ordin trupelor speciale de sub comanda lui T. C. Maximus de a porni-o pe urmele lui Decebal şi de a-l captura; văzand că nu mai are vreo posibilitate de a scăpa de urmăritori, cu cateva clipe inainte de a fi prins de T. C. Maximus, Decebal, desigur, in spiritul doctrinei Zalmoxianismului, ce conferea raiul nemuririi, adică Tara- Tinereţii-fără-Bătraneţe-şi-Vie-ţii-fără-Moarte, doar eroilor, celor căzuţi in luptă pană la ultima picătură de sange impotriva duşmanilor Cogaionului / Patriei, nu şi sclavilor, işi ia zilele – parese, in 30 iulie 106 – cu cateva clipe inainte de a deveni inlănţuitul Romei.
106 e.n. : (8281 E. V.), august: căderea Sarmizegetusei, după cel mai cumplit, după cel mai sangeros asediu cunoscut de armatele imperial-romane, in ajutorul cărora a venit “trădarea generalilor lui Decebal”. Atat de mare a fost acumularea de furie, de ură a Romanilor impotriva Dacilor, eroi-ai-nemuririi, оncat impăratul Traian supraveghează personal executarea ordinului de a rade de pe faţa pămantului, Sarmizegetusa, capitala Daciei, mobilizand imense forţe distructiv-militare, căutătoare totodată şi de “fabuloase comori” ascunse de regele Decebal; după ce trece pe sub fierul tarnăcoapelor construcţiile de pe cele zece terase ale muntelui sacru, Cogaion (dintre care unele sanctuare оşi aveau temeliile in orizontul anului 5900 i.e.n. / 2275 E. V.), cu ziduri – murus dacicus – groase de trei metri, cu fasonate blocuri de piatră, cu temple-calendar avand coloane inalte de peste 5 m şi «grosimea de 1,80 m» (cf. MKP, 81), impăratul Traian hotărăşte (in septembrie 106) să se ridice «un castru situat intrun nod rutier strategic, la 8 km est de Porţile de Fier ale Transilvaniei», devenind noua capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

106 – 258 e.n. : (8281 – 8433 E. V.): din august 106, imediat după moartea eroică a lui Decebal, sceptrul regalităţii sarmizegetusane este preluat de “regele de arme”, Pieporu, din provincia nord-estică a Daciei, Costobocia; Dacia liberă – dintre Dunărea Superioară (Gerulata) şi Clepidava (Chiev) / Nipru, dintre Porolissum şi Selidava –, prin regii daci-costoboceni din Dinastia Pie-poreană, organizează nenumărate campanii de eliberare a fraţilor aflaţi in lanţurile Imperiului Roman.Fig. 15. Dacia (Thraco-Dacia) intre 106 e.n. şi 258 e.n. (8281 – 8433 E. V.), care nu a putut fi cucerită de Imperiul Roman.

107 e.n. : (8282 E. V.): Traian divizează Pannonia dacică in provinciile imperial-romane, „Pannonia Superior” şi „Pannonia Inferior”.

108 – 110 e.n. : (8283 – 8285 E. V.): la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «pe vatra castrului, s-a dezvoltat o colonie de cetăţeni romani, mai ales veterani, căreia i s-a făcut onoarea de a fi inregistrată in “tribul” Papiria, districtul electoral al lui Traian; colonia, de formă dreptunghiulară, avand colţurile rotunjite prevăzute cu turnuri, era inconjurată, ca un castru, de ziduri care inchideau o suprafaţă de 81 de acri; era adică indeajuns de mare pentru a cuprinde o populaţie de 15.000 – 20.000 de locuitori» (MKP, 81); deacum, “noua capitală” a Sarmizegetusei se distinge printrun adaos: Ulpia Traiana, pentru “amintirea generaţiilor”; dar… “la 70 de km” de la noua capitală, la Sarmizegetusa lui Decebal, au rămas in pămant zidurile, plintele coloanelor din templele / sancIon tuarele-calendar, urme ale unei civilizaţii superioare celei romane, civilizaţia dacică, a inzestraţilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, anihilată “la supra-faţă” de vandalismul armatelor imperiale ale lui Traian; profunzimea civilizaţiei dacice se relevă şi astăzi tocmai in ceea ce individualizează poporul Daco-romanilor / Valahilor intre celelalte popoare ale lumii, chiar dacă la Dunăre / Carpaţi sau imbinat roţile dinţate ale imperiilor pană in secolul al XXlea.

109 e.n. : (8284 E. V.): Traian dă ordin de ridicare a „Tropaeumului Traiani” (azi, „Adamclisi”-Romania), monument prin care comemorează ostaşii romani căzuţi in războaiele cu Dacii; altarul, aflat la cateva sute de metri de trofeu, este dedicat «eroilor care, jertfindu-se pentru Patrie, au căzut in timpul războiului dacic» şi «consemnează 3800 de nume» (MKP, 75); «după inscripţii, monu-mentul datează din 109 d. H.» (MKP, 76).

113 e.n. : (8288 E. V.), 12 mai: «după mai bine de şapte ani de lucru», este inaugurată la Roma Columna Decebalo- Traiană: 39,83 m inălţime, 17 tam-buri de marmură suprapuşi, cu diametrul de 3,7 m; «pe fusul Columnei a fost sculptată o bandă spiralică de marmoră cu o lungime de 200 m, care conţine 155 de scene separate şi peste 2500 de figuri»; urna de aur cu cenu-şa lui Traian este in incăperea din baza Columnei; statuia de bronz aurit a lui Traian, din varf, a fost inlocuită in 1588 cu statuia Sf. Petru; «cu o aprobare specială poţi urca 185 de trepte ale scării in spirală ce duce in varful monumentului» (MKP, 65).

114 e.n. : (8289 E. V.): cucerirea Armeniei de către Traian (Armenia a fost, după cum certifică Herodot, “colonie” a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene). (?)

117 – 138 e.n. : (8292 – 8313 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Hadrian.

124 e.n. : (8299 E. V.): Ulpia Traiana Sarmizegetusa este «centrul financiar, religios şi legislativ al Daciei»; Dacia Traiana este impărţită in trei:
„Dacia Porolissensis”, administrată de la Napoca;
„Dacia Superior” – mai tarziu „Apulensis” – administrată din Apulia / Apulum (Alba Iulia), unde-şi avea reşedinţa guvernatorul militar al celor trei subdiviziuni; şi „Dacia Inferior” – mai tarziu „Malvensis” – nu se ştie sigur unde era centrul ei administrativ; poate că a fost Romula; Ulpia Traiana era reşedinţa procuratorului imperial (ofiţer de administraţie) pentru toate trei subdiviziunile;
Aedes Augustalium simbolizează importanţa oraşului ca sediu al cultului imperial; Ulpia Traiana era o aşezare cosmopolită; o mărturisesc numeroasele temple şi inscripţiile» (MKP, 86).

138 – 161 e.n. : (8313 – 8336 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Antonius Pius.

161 – 169 e.n. : / 180 (8336 – 8344 / 8355 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Lucius Verus şi a lui Marcus Aurelius.

162 – 172 e.n. : (8337 – 8347 E. V.): Dacii liberi se războiesc cu Marcus Aure-lius, ajungand pană in Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde incendiază superbele vile de langă Amfiteatru (cf. MKP, 84).

170 e.n. : (8345 E. V.): Dacii-costoboci invadează Imperiul Roman, inaintand şi in ţinuturile sud-dunărene, pană in Grecia.

177 – 178 e.n. : (8352 – 8353 E. V.): noi bătălii intre Dacii liberi şi trupele lui Marcus Aurelius.

180 – 192 e.n. : (8355 – 8367 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Commodus.

193 e.n. : (8368 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Pertinax (ianuarie – martie) şi a lui Didius Iulianus (aprilie-iunie).

193 – 211 e.n. : (8368 – 8386 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Septimiu Sever.

211 – 212 e.n. : / 217 (8386 – 8387 / 8392 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Geta şi a lui Caracalla.∗ 217 – 218 e.n. : (8392 – 8393 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Macrinus.

218 – 222 e.n. : (8393 – 8397 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Elagabalus.

222 – 235 e.n. : (8397 – 8410 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Alexander Severus; «din vremea acestui impărat, dacă nu şi mai inainte, Consiliul celor trei Dacii, prezidat de preotul şef al Augustalilor, se intrunea la Ulpia Traiana» (MKP, 86).

235 – 238 e.n. : (8410 – 8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Maximin Tracu («Maximinus Thrax»), «din ţinuturile Dunării de Jos», care duce «lupte impotriva (…) Sarmaţilor» (OTr, 238);
«originar din Moesia, era un munte de om, cu o inălţime de aproape 2,40 m, care consuma 18 kg de carne şi 27 l de vin pe zi; el işi colecta zilnic sudoarea, care ajungea la 3,21 litri» (MKP, 125).

235 e.n. : (8410 E. V.): împăratul daco-roman, Maximin Thracu, dă ordinul de incepere a reparaţiilor magistralei militare din Dynogaetia / Dobrogea centrală; «un militar de la Ibida (…), la jumătatea drumului dintre Histria şi Troesmis, arată că sub domnia sa a fost reparată magistrala militară din Dobrogea centrală; tot de la Ibida, dar dintr-o epocă anterioară, provine piatra funerară cu un relief care reprezintă lupoaica alăptandu-i pe Romulus şi Remus…» (MKP, 125).

238 e.n. : (8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian I, a lui Gordian al II-lea şi a lui Decimus Balbinus. ∗ 238 (8413 E. V.): invazie a Dacilor-Carpi in Moesia Inferior.

238 – 244 e.n. : (8143 – 8419 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian al III-lea.

244 – 249 e.n. : (8419 – 8424 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Filip Arabu.

245 e.n. : (8420 E. V.): Dacii / Daco-romanii Carpi “controlează” Daco-romania Nord-Dunăreană.

249 – 251 e.n. : (8424 – 8426 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Deciu.

249 e.n. : (8424 E. V.), 25 mai: la Noviodunum (Isaccea- Romвnia), a fost martirizat creştinul daco-roman Flavian; moaştele i-au fost descoperite in 1971, in bazilica zalmoxian-creştină («cu trei nave şi o absidă circulară» – PIB, 88 / cf. DDist, 20 sq.) de la Niculiţel-Tulcea, sub nivelul criptei Celor patru martiri daco-romani: Zotică, Aţală, Cămaşă şi Filip.

251 – 253 e.n. : (8426 – 8428 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Trebonianus; tot in scaunul imperial de Roma, din iulie pană in septembrie 253, se află şi Emilianus.

253 – 268 e.n. : (8428 – 8443 E. V.): in tronul Romei se află impăratul Gallienus .

UNIREA PELASGO-DACO-THRACILOR (VALAHILOR / DACO-ROMANILOR) SUB SCEPTRUL IMPĂRATULUI REGALIAN, LA ANUL 258 (8433 E. V.)

258 e.n. – 270 e.n. : (8433 – 8445 E. V.): Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei.

258 (8433 E. V.), 21 iunie: declararea independenţei Daciei / Daco-romaniei (prin Unirea povinciilor / ţărilor daco-romaneşti de rauri şi munţi din Imperiul Roman şi din Dacia Liberă: Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illy-ria, Pannonia, Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.), sub conducerea impăratului Regalian, strănepotul regelui-erou de la Sarmizegetusa, Decebal (Deceballa / Deceballus). Dacia / Daco-romania «amissa est». (?)
Regalian bate monedă proprie, cu chipui, “regalianul de argint”. In anul 258 (8433 E. V.), Regalian işi eliberează pămanturile strămoşeşti, işi dezrobeşte poporul Valah / Daco-roman, din jugul Imperiului Roman. Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei, sub Regalian (258 – 268 / 270 e.n.), cu capitala la Sarmizegetusa Traiană / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, are, aşadar, monedă proprie, regalianul de argint – prima monedă naţională a Dacoromвnilor / Vlahilor, uniţi şi liberi, de după cuceririle Romei, monedă cu numele conducătorului lor prim: «IMP. C. P. C. RE-GALIANU…» / «REGALIAN…» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelaso-daco-thraca, sau valaha / daco-romana-arhaică, şi o religie monoteistă, aproape bimilenară, Zalmoxianismul (cf. TDR, 5 sqq. / ITNM, 119), alături de care inflorea (fără a atinge sfera armatei, a războinicilor zalmoxieni) – incă din secolul I e.n. – şi spiritul “mai realist” de nou monoteism, Creştinismul (deoarece tot mai mulţi Valahi / Daco-romani nu mai credeau in “revenirea Solului din cer”, in “omul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer”, Salmoş-Zalmas-Zalmoxis), indeosebi, după propovăduirea sfinţilor apostoli Andrei şi Pavel, in Pelasgo-Dacia / Daco-romania (cf. Fontes, I, 713 / 717).

258 e.n. : (8433 E. V.): ultimele monede romane găsite la Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa «poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87); toate incercările militare / diplomatice ale impăratului Gallienus de a readuce sub sceptrul Romei Dacia / Daco-romania dau greş, Regalian dovedindu-se un mare strateg şi un neasemuit diplomat.
Fig. 16. Dacia / Daco-romania in vremea impăratului daco-roman (pelasgo-daco-thrac / valah), Regalian (< “răgălie” / “rădăcină descoperită de ape…”), strănepotul lui Decebal.

268 e.n. : (8443 E. V.): asasini plătiţi de la Roma, de impăratul Gallienus, ucid pe Regalian; la cateva săptămani, cavalerii (generalii) zalmoxieni fideli lui Regalian, răzbună Sarmizegetusa, dand morţii pe impăratul Romei, Gallienus; se declanşează “războaiele pentru tronul Romei”.

268 – 270 e.n. : (8443 – 8445 E. V.): conducerea statului Daciei / Daco-romaniei este preluată de soţia lui Regalian, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, care ştie să păstreze independenţa faţă de Roma; bate – la Carnuntum – nouă monedă de argint.

270 e.n. : (8445 E. V.): Daco-romania / Dacia «…restituta…». La doi ani după moar-tea lui Regalian, in anul 270, Aurelian a devenit impăratul Daciei / Daco-romaniei. In acelaşi an – pe fondul războaielor civile din Imperiul Roman – ajunge şi in multvisatui tron impărătesc de la Roma. Dacia / Dacoromвnia se reintegrează Imperiului Roman, in baza Legămantului de la Aurelian (legămant făcut langă Aquileia – cf. TDR, 40) – respectat in mai mică ori in mai mare măsură chiar şi după “ultimul” impărat daco-roman de Constantinopol, Focea (602 – 610).
Fig. 17.
Regalianul de argint – prima monedă a Vlahilor / Daco-romanilor, bătută in statul independent al Daciei / Daco-romaniei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, in 258 (8433 E. V.).
Sulpicia Dryantilla / Druănţilă (268 – 270), impărăteasa Daco-romaniei – monedă de argint bătută in Dacia / Daco-romania, la Carnuntum, in anul 268.

270 – 275 e.n. : (8445 – 8450 E. V.): in tronul imperial de Roma se află Pelasgo-Daco-Thracul / Valahul (Daco-romanul / Romanul) – Aurelian.

271 e.n. : (8446 E. V.): conducătorii provinciilor / “ţărilor de rauri / munţi” din Daco-romania Nord-Dunăreană “conving” pe Aurelian – in baza Legămantului de la Aquileea (270 / 8445 E. V.) – să retragă impovărătoarea administraţie imperial-romană de la nordul Dunării, in sudul fluviului (cf. TDR, 40); оşi recapătă statutul de “provincii imperial-romane” (“reintegrate”): Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illyria, Pannonia; trec in alcătuirea “scutului Imperiului Roman la Dunăre”, in baza «legămantului aurelianic»: Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava / Moldova, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Thracia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Macedonia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia, Albania şi Serbia / Iugoslavia; in 1991, partea Macedoniei incorporată R. S. F. Iugoslavia devine stat independent, sub numele de Macedonia (nume impotriva căruia a vociferat Grecia, la gandul că işi va revendica teritoriile pe care i le’a acaparat).

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Moesia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1393, provincie a Imperiului Otoman (infra); după destrămarea Imperiului Otoman, cea mai mare parte se constituie – sub presiunea / “ocrotirea” armatelor imperial-ruseşti – in statul Bulgariei; Moesia Superioară (Valea Timocului) este impărţită intre Sarbia / Iugoslavia şi Bulgaria.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Sighinia (Daco-romania de Sud-Vest), transformată in provinciile imperial-romane „Dalmatia”, „Illyricum” / Illyria etc., este disputată intre Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit, este stăpanită / restăpanită o vreme de Imperiul Bizantin, apoi, parţial, de Imperiul Romano-German, cand se divide in Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Voievodina, Serbia etc. (in funcţie de “culorile demografice” pe care i le’au dat triburile din creuzetul pannonic – avare, slave, croate etc. –, aruncate şi fixate peste Sava şi Drava); sub patronajul Bisericii Romei, Croaţia formează in anul 1102 o “dinastică uniune” cu Ungaria; Slovenia, Croaţia etc. sunt apoi supu-se Imperiului Otoman, Imperiului Austriac / Habsburgic, Austro-Ungar (Cro-aţia şi Ungaria “se unesc”, in vremea dualismului austro-unguresc); Dalma-ţia, intre 1420 şi 1796, este Vasală Veneţiei, iar din 1797, este anexată Austri-ei; după primul război mondial, la 1 decembrie 1918, ia fiinţă – din unirea Serbiei, Muntenegrului, Bosniei, Herţegovinei, Croaţiei, Sloveniei şi partea nord-vestică a Macedoniei – Regatul Sвrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (milioa-nele de Vlahi / Daco-romani nu figurează in titulatură), denumit din 1929, Iugoslavia, şi după al II-lea război mondial: Republica Socialistă Federativă Iugoslavia; după războiul civil din 1991, statele componente ale R. S. F. Iugoslavia, exceptand Serbia şi Muntenegru (ce formează şi in prezent Iugo-slavia), se declară republici independente.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Pannonia (Superioară / Inferioară), Nori-cum, ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Vest – redevin provincii ale Imperiului Roman / Bizantin, la care, in vremea invaziilor hunice, avaro-slave etc., se adaugă şi “zona-tampon” / “creuzet”, Pathissia / Pathissus (ţinutul dintre Dunărea de Mijloc şi Tisa / “Partia”, “Partium”). De regulă, Roma / Constantinopolul admite, “dirijează”, in aceste provincii, cu statut de “foede-rati”, noile triburi migratoare; ultimele, cele şapte triburi al Ungurilor / Ma-ghiarilor conduse de Arpad, sunt admise in Pannonia, ca “federati” ai Im-periului Bizantin, in anul 896 (infra), avand misiunea de a ataca spre vest şi nord-vest (ceea ce au şi făcut: in 915, jefuiesc Bremenul; in 924, prădează Mende; in 937, se năpustesc asupra Orleansului; in 947, jefuiesc Otranto; in 955, işi indreaptă obiectivul prădăciunii spre Augsburg, dar sunt zdrobiţi in apropiere, pe raul Lech, de regele Otto cel Mare, devenit impărat al Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană); aşa-zisele “cuceriri ungureşti / maghiare-armate” in ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene sub Arpad sunt numai plăsmuiri / “falsuri” tardive ale “regilor apostolici” şi ale scribilor din cancelaria Ungariei de dincoace de secolul al XII-lea:
1) pentru că Ungurii / Maghiarii (in afara “cetelor de războinici de pradă”) nu aveau potenţial militar superior potenţialului militar al Daco-romanilor – cum nici in anul “de apogeu”, 1330, cand armata Unagriei, condusă de Carol Robert, este zdrobită la Posada de armata domnului / “regelui” Daco-romanilor, Basarab I;
2) nu există vreun document, vreo cronică “din epocă”, ori mai tardivă, din afara cancelariei Ungariei, care să certifice vreo biruinţă armată a Ungurilor in faţa Valahilor / Daco-romanilor (Romanilor);
3) infiltrarea Ungurilor / Maghiarilor in Transilvania se face pe bază de incuscriri cu impăraţii / regii ce decid soarta Daco-romaniei Nord- Dunărene de la Constantinopol, ori de la Turrinova / Tanovo etc. (astfel, poate fi vorba de “cuceriri-prin-incuscriri”, ceea ce este cu totul altceva decat cuceririle- armate).
Sub “oblăduirea” Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi cu aprobarea Papei de la Roma, Pannonia se constituie intr-un nucleu statal al Ungurilor, sub conducerea lui Vaik / Ştefan I (997 – 1038); in anul 1001, Ştefan I este incoronat ca rege de către Papa de la Roma, după ce adoptă Creştinism-Catolicismul; misiunile creştin-catolice pe care i le dă Biserica de Roma impotriva Daco-romanităţii creştin-ortdoxe din Pannonia, din Noricum, din Pathissia, Moravia etc. se relevă dincoace de orizontul anului 1002, cand incă nu se pune problema unui real “pericol unguresc / maghiar” la Tisa, pană in orizontul anului 1103, cand ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Dunărea de Mijloc, Tisa şi arcul Carpaţilor, se reunesc in statul medieval daco-romanesc al Transilvaniei, sub conducerea “principelului” Mercuriu. Puţin mai tarziu, ca reacţie la “pericolul polon”, din nord, la “pericolul rus” din est, şi la “pericolul otoman”, din sud, celelalte ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene se reunesc şi formează statele medievale daco-romaneşti, Moldova şi Tara Romвnească. Ieşirea ţărilor de rauri / munţi ale Da-ciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene dintre roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi din secolele al XIX-lea şi al XX-lea se relevă:
a) în statul Romaniei, alcătuit din re- Unirea Daciei Traiane, a Moldadavei / Moldovei dintre Carpaţii Răsăriteni şi Prut, a Gaetiei / Geţiei (Munteniei), Alutuaniei / Olteniei şi Du-nogaetiei / Dobrogei (mai puţin judeţele Durostor şi Caliacra, anexate Bulga-riei);
b) in Republica Moldova (fosta Republică Socialistă Sovietică Moldovenească), alcătuită din Moldadava / Moldova dintre Prut şi Nistru (mai puţin judeţele sudice, anexate Ucrainei), din Transnistria (parte infimă din Tirasgaetia, anexată Ucrainei);
c) Tirasgeţia, sudul Moldovei / Basarabiei, Bucovina şi Maramarisia / Maramureşul de Nord-Est sunt anexate Ucrainei;
d) Marama-risia / Maramureşul de Vest este anexat Cehiei şi Slovaciei;
e) Susudava, Se-lidava, Costobocia etc. sunt azi regiuni din Polonia, din Bielorusia / Belarus, Lituania etc.;
f) Pannonia şi Pathissia sunt azi regiuni ale Ungariei, căreia i-au fost anexate şi părţi din Maramureşul sud-vestic, din Crişana de Vest etc.;
g) Noricum şi alte regiuni din Dacia lui Burebista sunt azi regiuni ale Austriei, Elveţiei şi Germaniei; h) Banatul de Vest este anexat Iugoslaviei.

274 e.n. : (8449 E. V.), 27 februarie: se naşte, in Daco-romania Sud-Dunăreană, la Naissus (Niş), Constantin (cunoscut in istorii cu atributul «cel Mare»), fiul comandantului legiunilor imperial-romane de la Rin şi Dunăre, Constanţiu Auriul (impărat: 305 – 306) şi al «frumoasei Daco-romance-creştine Elena».

276 – 282 e.n. : (8451 – 8457 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Probu.

277 e.n. : (8452 E. V.): impăratul daco-roman Probu zdrobeşte Goţii ce pătrun-seseră la Dunăre, ceea ce ii atrage titlul de «Goticus»; ca Daco-roman / Valah-zalmoxian, Probu bate pe monedele sale Soarele intr-o cvadrigă trasă de patru cai.

282 – 283 e.n. : (8457 – 8458 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Caru; in anul ultim al impărăţirii sale respinge năvălirea Sarmaţilor şi a Quazilor in Dacia / Daco-romania.

283 – 284 e.n. : (8458 – 8459 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Numerian; este primul impărat daco-roman, vestit şi ca poet, şi ca orator.

283 – 285 e.n. : (8458 – 8460 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Carinu / Crinu; conduce la victorie două campanii impotriva neamurilor germanice.

284 – 305 e.n. : (8459 – 8480 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Diocleţian; in spiritul Zalmoxianismului, antrenează in fruntea imperiului monarhia de drept divin.

285 – 360 e.n. : (8460 – 8535 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul Teofil al Daco-romaniei Nord-Dunărene, primul mare Episcop al Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni – potrivit documentelor transmise pană azi; a reprezentat Daco-romania Nord-Dunăreană la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 (8500 E. V.).

286 – 305 e.n. : (8461 – 8480 E. V.): impărăţeşte Maximian Herculu (Valerius Maximianus Herculis); este “coleg de domnie cu Diocleţian, născut din mamă dacă”, după cum consemnează mai toţi istoricii, adică din mamă valahă / daco-romancă nord dunăreană.

295 e.n. : (8470 E. V.) aprox. – 300 (8475 E. V.), 7 martie: Efrim este Episcop de Tomis.

304 e.n. : (8479 E. V.), martie: Diocleţian şi Galeriu emit „Edictul anticreştin”, potrivit căruia erau ucişi toţi Creştinii – preoţi şi laici – care nu sacrificau zeilor romani.∗ 304 e.n. : (8479 E. V.), 20 noiembrie: este martirizat – la Axiopa (Cernavodă-Hinogu, Romania) – sfantul daco-roman Dassiu / Dacian, ale cărui moaşte au fost duse mai intai, in oraşul natal, Durostor (cf. SSR, 9 / AMar, 246), unde au stat 275 de ani; in anul 579 (8754 E. V.), sarcofagul cu moaştele sfantului daco-roman Dassiu / Dacian au fost transportate in Italia, la Ancona; in catedrala din Ancona, pe sarcofagul de marmură al sfantului daco-roman, se află inscripţia: «Aici odihneşte sfantul martir Dassius, adus de la Durostorum» (SSR, 9).

305 e.n. : (8480 E. V.), mai, impăratul daco-roman Diocleţian s-a retras din tronul imperial, la 1 mai 305 (8480 E. V.), intro impresionantă solemnitate, desfăşurată la templul lui Jupiter din Nicomedia, petrecandu-şi apoi bătrane-ţea cu inţelepciune valahică / daco-romanească, “pe pămantul naşterii, la obarşii”, in Daco-romania de Vest, pe coasta Dalmaţiei, in opulentul său palat din oraşul antic, Salona (Spalato > Split, azi, in Croaţia), capodoperă arhitecturală a secolului al IV-lea.

305 e.n.(8480 E. V.) – 306 (8481 E. V.)e.n. : Impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Auriul («Constantius Chlorus»).

305 e.n. : (8480 E. V.) – 311 (8486 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Galeriu; la preluarea carmuirii părţii orientale a Imperiului Roman, Galeriu, bazandu-se pe faptul că Daco-romania / Daco-romanitatea era “placa turnantă” a intregului imperiu, că de la Aurelian, din anul 270, şi pană in anul 305, in tronul de Roma s-au perindat numai conaţionali, adică impăraţi daci / daco-romani, a declarat că este mai potrivit ca numele de Imperiu Roman să fie schimbat in cel de Imperiu Dacic (cf. Fontes II, 7). Impăratul daco-roman, Galeriu conduce triumfător războiul din anul 305, impotriva Sarmaţilor, invadatori ai teritoriilor Daco-romaniei Răsăritene. In acest război, Constantin (viitorul impărat, Constantin cel Mare) dirijează un corp de cavalerie, căruia i se datorează o serie de fapte pline de eroism. După Anonymus Valesii, Constantin, pe cand «se lupta călare impotriva Sarmaţilor, a apucat de păr pe un barbar fioros, l-a tarat după sine şi l-a depus la picioarele impăratului (Galeriu). Apoi, din ordinul lui Galeriu, a intrat cu calul său in mlaştină (probabil, la Nistru) şi drum a deschis celorlalţi oşteni care se indreptau impotriva Sarmaţilor; după ce mulţi dintre aceştia au fost ucişi, el s-a intors, aducand lui Galeriu izbanda» (Fon-tes, II, 47). Pentru eroismul dovedit şi in acest război, Galeriu a incredinţat lui Constantin paza provinciilor Daco-romaniei Răsăritene: Bitinia, Thracia, Scythia (Minor / Major) şi Illyria.

305 e.n. : (8480 E. V.)– 313 (8488 E. V.): impărăţirea daco-romanului Maximin Daia.

305 (8480 E. V.)– 307 (8482 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Sever.

306 (8481 E. V.) – 312 (8487 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Maxenţiu.

306 (8481 E. V.) – 337 (8512 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Constantin cel Mare.

308 (8483 E. V.) – 324 (8499 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Liciniu (Valerius Licinianus Licinius).

308 (8483 E. V.) – 328 (8503 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Domiţiu Alexandru.

311 e.n. : (8486 E. V.): după moartea impăratului Galeriu, survenită in anul 311 (la 5 mai), cand centrul puterii se afla in Daco-romania, la Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica), unde-şi avea tabăra, Imperiul Roman se imparte intre Constantin, Maxenţiu, Liciniu (“cumnatul lui Constantin”) şi Maximin.

∗ aprox. 311 (8486 E. V.) – 383 (8558 E. V.)e.n. : trăieşte Lupilă – Episcopul ce incearcă fără succes, din dispoziţia Constantinopolului, să creştineze pe Goţii aflaţi printre Daco-romanii-moldoveni, in zona nipro-crimeică, traducandule Biblia in gotică; traducerea şi-o semnează şi cu numele-i tălmăcit “pe inţelesul” Goţilor: «Ulfila».

313 e.n. : (8488 E. V.), ianuarie: „Edictul de la Mediolanum” (Milano), promulgat de impăratul daco-roman Constantin cel Mare şi de coоmpăratul Liciniu, proclamă dreptul tuturor cetăţenilor Imperiului Roman la libertatea credinţei / cultului, deci şi dreptul Creştinilor; au fost oprite persecuţiile anticreştineşti şi s-a acordat Bisericii Creştinismului «libertatea de inchinăciune». „Edictul de la Mediolanum” / Milano este considerat rodul politicii lui Constantin cel Mare ce vedea in Creştinism, in Biserică (desigur, dinspre <b<monoteismul religiei sale strămoşeşti, Zalmoxianismul), religialiant, unificator-salvatoare a intregului Imperiu Roman. In următorii ani, Constantin cel Mare a dat edicte de restituire a proprietăţilor confiscate Bisericii Creştinismului, ori edicte prin care se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, prin care clerul era scutit de serviciul public, prin care se interzicea “ghicirea” / “ghicitul”, ori prin care, in spirit zalmoxian (Constantin cel Mare, membru al elitei confreri-lor războinic-religioase ale Cavalerilor lui So-Ares, ale Cavalerilor Soarelui, ori Danubieni / Dunăreni, Cogaionici etc. – cel projetaseră in varful pirami-dei sociale a Imperiului Roman, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi impăraţi daco-romani, de la Aurelian incoace –, a rămas fidel Zalmoxianismului, pană in 337, cu trei zile inainte de moarte, cand a primit botezul Creştinismului), a declarat Ziua Soarelui / So-Ares, a şaptea, aflată sub sijiliul semantic-sincretică a jurămantului grupei de epopţi ai Zalmoxianismului (6 + 1, ca in sanctuarul / templul lui So-Ares de la Sarmizegetusa), adică duminica – “a Domnului-Soare” –, drept zi de odihnă şi inchinare divinităţii supreme / unice, lui Dum-nezeu (Samasua, adică Tatăl-Cer / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului) şi Fiului…

316 e.n. : (8491 E. V.): Constantin cel Mare dă ordin pentru reconstrucţia oraşului Tropaeum Traiani din Daco-romania Ponto-Dunăreană.

317 – 328 e.n. : (8492 – 8503 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Crispu (Flavius Iulius Crispus).

317 e.n. : (8492 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare bate monedă cu monograma Creştinismului.

319 – 324 e.n. : (8494 – 8499 E. V.): se declanşează – in 319 – ultimul mare “război impărătesc” dintre Zalmoxianism, avand in frunte pe impăratul daco-roman Licinius, şi Creştinism – avand in frunte pe impăratul daco-roman Constantin, dintre Daco-romania Creştinismului şi Daco-romania Zalmoxianismului; după victoria-i din 324, impăratul glorios intră in istorii cu numele de Constantin cel Mare.

∗ aprow.320 (8495 E. V.) – 381 (8556 E. V.), 25 ianuarie,e.n. : a trăit sfantul daco-roman Betranion, Episcop de Tomis / Constanţa (cf. AMar, 329).

324 – 332 e.n. : (8499 – 8507 E. V.): impăratul Constantin cel Mare intemeiază “noua Romă” pe Cornul de Aur, atunci al Daciei / Daco-romaniei, oraşul ce-i va purta numele, Constantinusa / Constantinopol.

328 e.n. : (8503 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare inaugurează podul de peste Dunăre, dintre Oescus şi Sucidava (Celei-Romania).

330 e.n. : (8505 E. V.), 11 mai: Constantin cel Mare inaugurează reşedinţa sa imperial-daco-romanească / valahică, sau capitala Creştinismului – numită mai tarziu de cronicarii greci “Creştinopol”, noua capitală a Imperiului Roman.

330 e.n. : (8505 E. V.), aprox.: Inscripţia de la Biertan-Sibiu. In centrul provinciei Ardeal / Transilvania a Daco-romaniei anului 330, la Biertan (judeţul Si-biu), existau o biserică daco-romanească ortodox-creştină şi, desigur, o şcoa-lă daco-romanească elementară / de ucenici orfevrieri; “protagonistul” inscripţiei, Zenovie, a invăţat şi latina; cu privire la acestă inscripţie creştin-daco-romanească descoperită in inima Daco-romaniei, istoricul Const. C. Giurescu certifică: «Inscripţia de la Biertan, găsită in 1775 şi aflătoare azi in Muzeul Bruckentahal din Sibiu, se compune din trei randuri de litere săpate intrun dreptunghi de bronz şi are următorul cuprins: “Ego Zenovius votum posui” / “Eu, Zenovie, am pus ofranda”; ea оnsoţeşte un monogram creştin de bronz şi indică numele locuitorului care a făcut ofranda – un candelabru – bisericii locale» (IIR, 22).

333 – 350 d.Hr : (8508 – 8525 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constans.

337 – 340 d.Hr. : (8512 – 8515 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constantin al II-lea (Constantinus II).

337 e.n. : (8512 E. V.), 22 mai: moare impăratul daco-roman, Constantin cel Mare.

337 e.n. : (8512 E. V.), iunie: Imperiul Roman este impărţit intre cei trei fii ai lui Constantin cel Mare: Constantin II, Constanţiu şi Constans.

337 – 340 e.n. : (8512 – 8515 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constantin al II-lea.

337– 350 e.n. : (8512 – 8525 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constans peste provinciile Italia, Africa, Pannonia, Illyricum şi Thracia.

337– 361 e.n. : (8512 – 8536 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al II-lea, peste provinciile Egipt, Orient, Asia şi Pont, avвndu-şi reşedinţa la Constantinusa / Constantinopol. Rămane, in anul 350, “singurul august” din-tre cei desemnaţi de impăratul daco-roman Constantin cel Mare. Daco-romania – ca parte integrantă a Imperiului Roman (Daco-romania Sud- Dunăreană), ori ca parte ”aliată” a Imperiului Roman (Daco-romania Nord-Dunăreană) – ”a contribuit” la refacerea “unităţii” Imperiului Roman, seismat şi de războaiele fratricide, şi de “uzurpatorii” Magnenţiu, Nepotian şi Vetranio, şi de tulburările religioase etc. Numele impăratului daco-roman, Constanţiu al II-lea, se leagă in primul rand de vestitul oraş-cetate, Tomis, care a devenit cel mai important port maritim al Daco-romaniei. Impăratul a continuat, a desăvarşit opera de reconstrucţie incepută de tatăl său, Constantin cel Mare, la Tomis, oraşul numindu-se din această perioadă ca şi astăzi, Constantia / Constanţa (cf. MKP, 144). Potrivit unei Notitia Dignitatum (redactată la sfarşitul secolului al IV-lea şi “completată” / “indreptată” in primul sfert al secolului urmă-tor), Daco-romania s-a bucurat de o deosebită atenţie acordată de impăratul Constanţiu al II-lea, avand un impresionant număr de comandanţi ai Dunării, ridicaţi din importantele şcoli militare daco-romaneşti-zalmoxiene de la Tomis / Constanţa, Calatiani / Callatis (Mangalia), Tropaeum Traiani, Drobeta etc.

339 – 418 e.n. : (8514 – 8593 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul daco-roman Laurenţiu de Novae.

340 – 416 e.n. : (8515 – 8591 E. V.), aprox.: trăieşte primul mare poet imnic daco-roman, Niceta Remesianu, autorul imnului intregii Creştinătăţi, „Te Deum laudamus…” / „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…”, scris pe la anul 370 (8545 E. V.), cand a fost desemnat Episcop pe pămantul naşterii, la Remesiana / Romoesiana.

343 e.n. : (8518 E. V.), octombrie: Intaiul Sinod Ecumenic de la Sardica-Daco-romania.

345 e.n. : (8520 E. V.): se naşte Daco-romanul Ieronim (Hieronymus), in localitatea Stridonia-Daco-romania de Vest, la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia (azi, langă Grahovo – Bosnia), unul dintre erudiţii şi cei mai activi părinţi ai Bisericii Creştine, traducătorul Bibliei in limba latină (Vulgata).

346 – 381 d.Hr. : (8521 – 8556 E. V.), 25 ianuarie, aprox.: Betranion este Episcop de Tomis / Constantia (Daco-romania – cf. AMar, 329 / PIB, 144).

348 d.Hr.: (8523 E.V.): Intвiul Sinod de la Sirmia-Daco-romania.

348 – 420 d.Hr. : (8523 – 8595 E. V.), aprox.: trăieşte Auxenţiu Durostoreanu, autorul „micro-monografiei”, Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae (cf. ADEp, 75), într’o limpidă latină dunăreană.

350 d.Hr.: (8525 E. V.): intre “uzurpatori” se află şi Daco-romanul moesian Vetraniu, proclamat de armată, la 1 martie, in Mursa-Pannonia, impărat; Constanţiu al II-lea il acceptă in calitatea de coampărat.

350 d.Hr.: (8525 E. V.), 3 – 30 iunie: impărăţeşte şi Daco-romanul Nepotian.
In stepa Donului de Jos, Gotii denumesc cu numele de „valahi” pe toti daco-romanii Europei de Rasarit si de S-E.

350 – 430 d.Hr: (8525 – 8605 E. V.), aprox.: este perioada in care şi-a derulat firul existenţial episcopul Maximin de Daco-romania, adept al arianismului. Opera sa cuprinde: Dizertaţia lui Maximin impotriva lui Ambrozie / Disertatio Maximini contra Ambrosium – lucrare abordand in prima parte actele sinodului de la Aquileea, din 381.

350 – 351 d.Hr: (8525 – 8526 E. V.), iarna: împăratul Constanţiu al II-lea işi stabileşte reşedinţa in Daco-romania de Vest, la Sirmia / Sirmium, «metropola Illyricului, care a devenit pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului Roman şi, totodată, centrul bisericesc al lumii creştine; mutandu’şi reşedinţa aici, impăratul a fost urmat de o seamă de Episcopi arieni şi semiarieni; sprijiniţi de impărat, aceştia au devenit iniţiatorii şi conducătorii unor sinoade care căutau să dea o formulă de credinţă pentru întreaga Biserică şi să restabilească pacea.» (PIB, 122).

351 – 354 d.Hr: (8526 – 8529 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Gallu.

351 d.Hr: (8526 E. V.): Al II-lea Sinod de la Sirmia- Daco-romania.

353  d.Hr: (8528 E. V.): Constanţiu dă Legea pentru inchiderea templelor păgane.

360 – 435 d.Hr: (8535 – 8610 E. V.), aprox.: Sfantul Daco-roman Ioan Cassian.

361 – 363 d.Hr: (8536 – 8538 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iulian, autorul celebrei lucrări «Contra Creştinilor».

363 – 364 d.Hr: (8538 – 8539 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iovian.

364 – 375 d.Hr: (8539 – 8550 E. V.): impărăţirea daco-romanului Valentinian I; s-a născut in Daco-romania, pe la anul 321, in localitatea Cibalae (Pannonia Inferior – azi, Vinkovci-Croaţia). “Locuit” de geniul nemuritorilor-războinici aidoma strămoşilor săi direcţi, a imbrăţişat cariera armelor cu mare strălucire, ajungand la 43 de ani impărat. In fruntea Imperiului Roman, incă din primul an, 364, şi-a asociat la impărăţire pe fratele său, Valensiu / Valenţiu (Valens), incredinţandu-i partea răsăriteană; a murit apărandu-şi Patria, in Brigetia (azi, O-Szцny-Ungaria), la 7 noiembrie 375 (8550 E. V.), intro campanie impotriva Sarmaţilor, alungaţi din nord-vestul Daco-romaniei.
Fig. 19.
Dacia / Daco-romania Creştinismului şi Dacia / Daco-romania Zalmoxianismului in anul 355 (8530 E. V.).

364 – 378 d.Hr: (8539 – 8553 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valensiu / Valenţiu (Valens). Acest impărat daco-roman a obţinut cateva victorii insemnate asupra năvălitorilor, indeosebi, Vizigoţi / Huni, respinşi de la Dunărea de Jos, in stepele nord-pontice. Desigur, cea mai ingrozitoare imagine despre migraţii / invazii, reţinută de istoriile lumii europene, este cea despre Huni.
Originari din Altai (Mongolia), Hunii au migrat – din secolul I î.Hr. – in două direcţii: in nordul Chinei, Hunii din “ramura de sus”, şi in Europa – Hunii din “ramura de nord” – după ce au trecut prin Asia Centrală şi de Nord-Vest. La inceputul secolului al IV-lea e.n., Hunii ajunseseră in Europa Răsăriteană pană la r.Don. Către sfarşitul domniei impăratului daco-roman Valenţiu (Valens), prin anul 375 e.n., Hunii au năvălit in stepele nord-pontice, dintre r.Nipru şi Marea Masageţilor / Azov, aflate in stăpanirea Goţilor (aria Masagaetiei / Masageţiei, avand incă preponderenţă demografică de “Daco-romano-sciţi / moldoveni”, numiţi in Crimeea şi “Goţi-mici” – “creştinaţi de Lupilă / Ulfila” –, dar şi Ostrogoţi, Vizigoţi, Gepizi, Greutungi, Tervingi, Alani ş. a.).

367 / 378 – 383 d.Hr: (8542 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Graţian.

368 : (8543 E. V.) aprox.: din orizontul anului 368 (8543 E. V.) se datează daco-romanescul tezaur celebru, „Cloţa cu Puii Aur” (descoperit la Pietroasele-Buzău, in 1837), tezaur din care se mai păstrează 12 piese, cantărind 19 kg, tezaur prin care preoţii Zalmoxianismului din Moldadava şi Masageţia au angajat pe căpetenia Goţilor, Athanarich, pe frontul impotriva Creştinismului; intrucat Athanarich, in anul următor, le-a trădat “cauza”, preoţii Zalmoxianismului nu i lau mai incredinţat. Tezaurul atestă o rafinat-zalmoxiană Şcoală Daco-romanească de Aurari din „Tara Barsei” (centrul metalurgic al Braşovului).

369 d.Hr: (8544 E. V.): impăratul daco-roman Valenţiu / Valens şi căpetenia Goţilor / Vizigoţilor, Athanarich incheie «tratatul de pace» de la Noviodunum (azi, Isaccea-Tulcea / Romania – v. CDCD, 132 sq.).

370 – 435 d.Hr: (8545 – 8610 E. V.), aprox.: este perioada in care a trăit filosoful daco-roman Aethicus Dunăreanu (d’Ister / Histricus), autorul „Cosmografiei„.

372 d.Hr: (8547 E. V.), 12 aprilie: moartea prin inecare in apa Buzăului a Sfantului Daco-roman Sava.

375 / 378 – 383 d.Hr: (8550 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Graţian.

375 / 383 – 392 : (8550 / 8558 – 8567 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al II-lea, fiul lui Valenţiu (Valens).

377 – 378 d.Hr: (8552 – 8553 E. V.): războiul dintre Zalmoxianism şi Creştinism, dintre Daco-romania Zalmoxianismului şi Daco-romania Creştinismului, atinge apogeul, mutandu-şi frontul in sudul Dunării, in provinciile imperial-romane Scythia Minor, Moesia şi Thracia.

378 d.Hr: (8553 E. V.), 9 august: Valenţiu (Valens) cade in bătălia de la Adria-nopol impotriva Goţilor.

383 d.Hr: (8558 E. V.): impăratul daco-roman Graţian este ucis de generalul trupelor france, Arbogast; deacum, Flavius Theodosius I (379 – 395) conduce singur Imperiul Roman.

383 – 392 d.Hr: (8558 – 8567 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Valentinian al II-lea.

390 – 425 d.Hr: (8565 – 8600 E. V.), 20 aprilie, aprox.: in această perioadă este Episcop de Tomis / Constantiana (Constanţa-Romania) sfantul daco-roman Teotim I.

391 d.Hr: (8566 E. V.): Ieronim termină traducerea „Noului Testament” in latină, direct din ebraică.

391 d.Hr: (8566 E. V.): in Daco-romania – provinciile Dacia Malvensis / Alutu-ania (> Oltenia), Dacia Mediterranea (intre Sardica şi Singidunum – Valea Timocului) –, se propagă erezia bonosiană (de la numele preotului daco-roman, Bonosu, din oraşul natal al impăratului Constantin cel Mare, Naissus / Niş), derivată din erezia lui Fotin, «negand, printre altele, şi pururea-fecioria Maicii Domnului» (PIB, 125).
Sinodul general de la Capua-Italia, din 391, a avut in obiectiv erezia lui Bonosu din Naissus, incredinţand cauza spre cercetare episcopilor din Illyricum şi Macedonia. Bonosu a continuat să mai rămвnă o vreme in scaunul episcopal, in ciuda sentinţei “de depunere” a episcopilor din Illyricum. După caţiva ani a fost inlocuit cu un episcop ortodox, Marcian. Din acest an datează lucrarea compatriotului Paul de Pannonia, Contra lui Bonosu, unde erezia bonosiană a fost combătută intr-un inalt spirit ortodox. Bonosianismul a fost imbrăţişat de Goţi şi dus in Europa de Apus.

392 d.Hr: (8567 E. V.): Sfantul daco-roman Ieronim scrie / publică De viris illustribus, unde trece in revistă pe toţi scriitorii creştini de pană la el, astfel incat “le acordă locul pe care-l merită faţă de scriitorii păgani”.

PELASGIA / VALAHIA, SAU DACIA / DACO-ROMANIA, INTRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT ŞI IMPERIUL ROMAN DE APUS

395 d.Hr: (8570 E. V.), 17 ianuarie: impăratul Teodosie, «pe patul de moarte», dispune “testamentar” ca Imperiul Roman să fie divizat in Imperiul Roman de Răsărit, repartizat spre impărăţire fiului său, Arcadiu (395 – 408), şi Imperiul Roman de Apus, repartizat spre stăpanire fiului său, Honoriu (395 – 423); aşadar, la 17 ianuarie 395, in “baza Hotărarii de la Milano”, au luat fiinţă Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 476 d.Hr. (8651 E. V.): Imperiul Roman de Apus durează de la impăratul Honorius Flavius (fiul cel mic al impăratului grec, Theodosius), pană la impăratul Augustulus, detronat in anul 476 (8651 E. V.) de Odoacru, un “general” recrutat / promovat din neamul “federatilor” Heruli.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 610 d.Hr. (8785 E. V.): Imperiul Roman de Răsărit. Se consideră că imperiul işi mai merită această “titulatură”, deoarece “romanitatea” / “daco-romanitatea” este incă “preponderentă” şi de la impăratul grec, Arcadius Flavius (fiul cel mare al impăratului grec, Theodosius), pană la anul 610, an al morţii ultimului impărat valah, Foca, după care “grecizarea” s-a dovedit “copleşitoare”, statul devenind intradevăr Imperiu Bizantin.

403 d.Hr: (8578 E. V.): Patriarhul Ioan Gură de Aur, acordă diaconului daco-roman, Ioan Cassian, titlul / calitatea de preot – ceea ce ii permite ca, alături de prietenul său de nedespărţit, preotul Gherman, să facă parte din delegaţia Bisericii de Constantinusa / Constantinopol la Sinodul din anul 403 de la Stejar-Calcedon.∗ 415 – 418 : (8590 – 8593 E. V.): la Massalia / Marsilia, Sfantul Ioan Cassian intemeiază mănăstirile „Saint Victor” (pentru călugări) şi „Saint Sauveur” (pentru călugăriţe).

417 – 421 d.Hr: (8592 – 8596 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al III-lea, originar din Dacia Ripensis, de langă Naissus.

418 d.Hr: (8593 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică o lucrare fundamentală pentru Creştinism: Despre aşezămintele manăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale / „De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis”.

420 d.Hr: (8595 E. V.): Sfantul Ioan Cassian publică prima serie de zece Convorbiri spirituale / Conlationes Sanctorum Patrum (I – X); este anul morţii sfantului daco-roman Ieronim, traducătorul Bibliei in limba latină.

423 – 455 d.Hr: (8598 – 8630 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al III-lea. După moartea impăratului-unchi, Honorius (ce nu avusese urmaşi), in anul 423, a devenit impărat (al Imperiului Roman de Apus) fiul lui Constanţiu al III-lea şi al prinţesei Placidia, Valentinian al III-lea. A fost asasinat la 16 martie 455.

425 d.Hr. (aprilie) – 435 d.Hr.: (8600 – 8610 E. V.), aprox.: Timotei este Episcop de Tomis / Constantia (Constanţa-Daco-romania). Timotei de Tomis a participat la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431 d.Hr. (8606 E. V.), evidenţiinduse intre cei mai străluciţi combatanţi ai nestorianismului.

426 d.Hr.: (8601 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a doua serie de şapte Convorbiri spirituale / „Conlationes Sanctorum Patrum” (XI – XVII); in Convorbirea a XIII-a, «expune raportul dintre har şi libertate, combătand indirect predestinaţianismul Fericitului Augustin, fără a-l numi, şi reliefand sfintele nevoinţe ale pelerinilor pustiei» (Cas, 48).

429 d.Hr.: (8604 E. V.): sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a treia serie de şapte Convorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum (XVIII – XXIV). Unicitatea creştin-valorică «le-a generalizat in toată Biserica după moartea sa» (Cas, 48).

450 – 457 d.Hr.: (8625 – 8632 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Marcian (Marcianus). In Imperiul Roman de Răsărit, lui Teodosie al II-lea ii urmează in tronul impărătesc generalul Marcian (450 – 547), «soţul Pulcheriei», «sora lui Teodosie al II-lea»;
Marcian este «primul impărat care a primit coroana din mana patriarhului de Constantinopol, practică menţinută pană la căderea Constantinopolului sub Turci, la 29 mai 1453» (RIB, 107).

451 : (8626 E. V.): generalul daco-roman Aeţiu (Aetius) infrange pe Attila, căpetenia barbariei hunice, in bătălia de pe Campiile Catalaunice.

457 – 474 d.Hr.: (8632 – 8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul-bessian, Leon I Tracu («Leon I Thrax»).

474 d.Hr.: (8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Leon al IIlea.

491 – 518 : (8666 – 8693 E. V.): Daco-romanul Anastasiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

513 d.Hr. (8688 E. V.) – 515 d.Hr. (8690 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Vitalian.∗ 518 (8693 E. V.) – 527 (8702 E. V.): Daco-romanul Justin I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

519 d.Hr.: (8694 E. V.), mai: Ioan, Leontie / Leonţiu (rudă cu generalul Vitalian), Ahile, Petru şi Mauriciu, călugării daco-romani / valahi din Episcopia Tomisului – Dunogaetia / Scythia Minor (Dobrogea-Romвnia), care elaboraseră formula Unul din Treime a suferit cu trupul, in cel mai inalt spirit al Ortodoxiei, şi pe care o argumentaseră şi in faţa impăratului Iustin I, pleacă la Roma spre a susţine’o şi în faţa Papei Hormisdas, desigur, spre a anihila “efectele” Schismei Mici (cf. VSP, 64 sqq.).

519 d.Hr.: (8694 E. V.), septembrie: Papa Hormisdas scrie la Constantinopol despre sosirea călugărilor daco-romani / valahi din Dunogaetia / Sythia Minor (Dobrogea-Romania); stau la Roma 14 luni (cf. VSP, 67).

527 d.Hr. (8702 E. V.) – 565 d.Hr. (8740 E. V.): Daco-romanul Iustinian I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol. In Daco-romania, după cum remarca Procopius din Caesareea, impăratul a organizat «cea mai puternică apărare a noastră şi a intregii Europe», impanzind ţărmurile Dunării (aidoma lui Aure-lian, Constantin cel Mare ş. a.) «cu intărituri dese» şi aşezand «pretutindeni pe ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor» (Fontes, II, 461); a rezidit vechile cetăţi, oraşele-cetăţi de importanţă strate-gică şi economică din Daco-romania.

540 : (8715 E. V.): moare Dionisie Valahul / Daco-romanul (Dionisie cel Mic / Exiguul), cel ce pune bazele de calcul ale erei creştine.

565 (8740 E. V.) – 578 (8753 E. V.): Daco-romanul Iustin al II-lea (Flavius Justinus II) impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

578 (8753 E. V.) – 582 (8757 E. V.): Daco-romanul Tiberiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

602 (8777 E. V.) – 610 (8785 E. V.): Daco-romanul Focea impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol (in documentele greceşti: «Focas»). DACIA (VALAHIA / DACO-ROMANIA) ŞI IMPERIUL BIZANTIN, INTRE ANII 610 (8785 E. V.) ŞI 1453 (9628 E. V.), DE LA ULTIMUL IMPĂRAT DACO-ROMAN, FOCA, PANĂ LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

610 – 700 : (8785 – 8875 E. V.): soarta Daco-romaniei, indeosebi, a Daco-romaniei Sud-Dunărene (căci “soarta” Daco-romaniei Nord-Dunărene este în funcţie de “amintirea” Legămantului de la Aurelian, mai mult ori mai puţin respectat de Constantinopol / Roma), se află in mana următorilor impăraţi greco-bizantini: Heraclius (610 – 641), Constantin al III-lea şi Heracleo-nas (641), Constans al IIlea (641 – 668), Constantin al IV-lea Pogonatul (668 – 685), Iustinian al II-lea Ritnotmetul (685 – 695), Leontie (695 – 698) şi Tiberiu al III-lea Apsimar (698 – 705).

Unirea vlahilor sub sceptrul lui Samos
 * 623-658 (8798-8833 E. V.): Statul Nord-Dunărean al Dacoromânilor lui Samos.
Imparatul de Constantinopol, Heraclius, nemairaspunzând solicitărilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza ”legamântului aurelianic”) din țările de râuri / munți ai Dacoromâniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducatorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de râuri / munți” de la râul Samos / Somes).
* 625 (8800 E. V.): Samos alunga Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relateaza si Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orasul Singidunum / Belgrad”, au cerut sa li se dea ”alt pamânt de locuit”;
Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca supusi ai împaratului roman; împaratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).

* 626 (8801 E. V.), iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sârbi, Avaro – Slavii alungati de Samos din Dacoromânia Nord-Dunăreana, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sunt zdrobiți de armata imperiala a lui Heraclius, la 10 august.

* 630 (8805 E. V.): Samos alipeste statului său valah / dacoromânesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapânirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținând astazi Sloveniei.
* 631 (8806 E. V.): Samos înfrânge Francii la Wogastisburg.
* 634 (8809 E. V.): împaratul Heraclius încheie ”un tratat” cu Kubrat, hanul uniunii triburilor proto-bulgare din stepele nord-ponto-caucaziene, din așa-zisa ”Bulgaria Mare, pe care’l ”cinstește” «cu demnitatea de patricius», să intre cu Bulgarii ca ”foederați” în Valea Dunării și să hărțuiască pe Dacoromânii / Valahii din Statul lui Samos, spre a’i slabi puterea.
De fapt, Bulgarii lui Kubrat ”prin jafurile întreprinse” declanșează intrarea în ”marele declin” a majorității orașelor-cetăți dacoromânesti din Valea Dunarii si chiar din Dunogaetia / Dobrogea (aparținând imperiului).
* 636-675 (8811-8850 E. V.), aprox.: Uniunea Dacoromânilor / Valahilor din cele Sapte tari de Râuri / Munti din Valea Dunarii de Jos (”statul / uniunea celor sapte triburi”), dupa modelul Statului lui Samos, de la Porțile de Fier pâna la Nistru, spre a face fata noilor valuri de populatii / triburi migratoare, avaro-slave, germanice, protobulgare / bulgare etc.

673 – 674 : (8848 E. V.): impăratul bizantin, Constantin al IV-lea Pogona-tul, reamintinduşi de «Legămantul de la Aurelian» şi de Daco-romanii / Valahii de la Dunărea de Jos, terorizaţi de triburile avaro-slabe, bulgaro-slave, germanice ş. a., dar mai degrabă determinat de Uniunea Daco-romanilor / Va-lahilor din cele Şapte Tări de Rauri / Munţi din Valea Dunării de Jos, declanşează o campanie anti-bulgaro-slavă la nordul Dunării şi al Mării Getice / Negre, soldandu-se cu biruinţa imperialilor atat pe uscat cat şi pe apă; totuşi, nu a reuşit să distrugă Oglu, adăpostul din mlaştinile nord-pontice, dintre Nistru şi Nipru, al hanului bulgar Asparuh.

681 : (8856 E. V.): tratat intre impăratul Constantin al IVlea Pogonatul şi hanul bulgar Asparuh, prin care se permite Bulgarilor să se aşeze in Imperiul Bizantin – Daco-romania / Dacia Pontic-Moesică, in calitatea de “federati”, in regiunea Varnei / Odessos şi la est de Hemus / Stara Planina, recunoscandui ca “ţarat” cu capitala la Aboba-Pliska, apoi la Preslav, desigur, “in coasta” daco-romanescului Stat al Celor Şapte Tări de Rauri / Munţi de la Dunărea de Jos.

* 701-800 (8876 – 8975 E. V.): un secol de ”oarecare prosperitate” pentru Dacoromânia, dupa cum se atesta mai ales arheologic; soarta Dacoromâniei (”încrezatoare înca în ”Legamântul de la Aurelian”, dar si în Ortodoxie / Crestinism) este înrâurita (malefic / benefic) de urmatoarea serie de împarati greco-bizantini: Iustinian al II-lea (705-711, œa doua împarațire, gratie ajutorului pe care i’l da hanul bulgar, Tervel, rasplatit în anul 716 cu titlul de cezar), Filippikos Bardanes (711-713), Anastase al II-lea Artemius (713-715), Teodosie al III-lea (715-717), Leon al III-lea (717-741), Constantin al V-lea Copronimul (741-775), Leon al IV-lea Chazarul (775-780), Constantin al VI-lea (780-797), Irina (797-802).
* 730 (8905 E. V.), ianuarie: maleficul Edict împaratesc al lui Leon al III-lea de interzicere a ”cultului icoanelor…” se rasfrânge și asupra vietii creștine din Dacoromânia.
* 733 (8908 E. V.): între provinciile imperiale retrase de sub jurisdictia Papei Grigore al III-lea de catre Leon al III-lea se afla si cele din Dacoromânia de Vest; și Illyria trece sub autoritatea Patriarhului constantinopolitan.
* 787 (8962 E. V.): vestitul centru religios-crestin-ortodox dacoromânesc de la Morisena / Morissenadunum (Cenad-România), de pe Muresul Inferior, este condus cu multa diplomatie de episcopul valah / dacoromân, Ursu (”Ursus”), în ciuda presiunilor / amenintarilor ”ringului avar” din Pannonia.
* 788 (8963 E. V.): Dacoromânii din Carintia (Slovenia) trec sub stapânire carolingiana.
* 791-796 (8966-8971 E. V.): ”ringul pannonic al Avarilor” este anihilat de Carol cel Mare; Dacoromânia de Vest trece sub autoritatea Bisericii de Roma si ”sub sceptrul” conducatorului Francilor, Carol cel Mare, încoronat ca împarat de catre Papa Leon al III-lea (la 25 decembrie 800).
* 796-805 (8971-8980 E. V.): dupa raidurile / incursiunile lui Pepin, fiul lui Carol cel Mare, din 796-797 (8971-8972 E. V.), pentru anihilarea ”ultimelor cuiburi avare” de la Dunarea de Mijloc, episcopul de Salzburg si horepiscopul Teodoric pornesc o campanie de creștinare a Slavilor si a Avarilor (câti se mai aflau ”în afara ringului” distrus de Carol si Pepin), desigur, risipiți printre satele dacoromânesti / valahice si crestin-ortodoxe din Pannonia; în anul 803, horepiscopul, dupa cum spun cronicile,  prinde un Zodan (șef) avar Și îl crestin-boteaza cu numele sau, Teodor (cf. NPIst, 256).
* 801-900 (8976-9075 E. V.): soarta Dacoromâniei în secolul al IX-lea este înca în mâna împaratilor greco-biznatini: Nikefor I Logothetul (802-811), Staurakios (811), Mihail I Rhangabe (811-813), Leon al V-lea Armeanul (813-820), Mihail al II-lea Gângavul (820-829), Teofil (829-842), Mihail al III-lea Bețivul (842-867), Vasile I Macedoneanul (867-886), Leon al VI-lea înteleptul (886-912);

Grecimea constantinopolitana, Patriarhia de Constantinopol duc o politica de distrugere, de ”scindare” a Dacoromânității, pe de o parte, prin încurajarea / susținerea unei formațiuni statale-tampon, a unui ”țarat bulgar” între Dunare si Hemus, și, pe de alta parte, prin inventarea unei ”limbi sacre”, slavona, de propagare a Crestinismului-ortodox, ”în opoziție” cu latina Bisericii de Roma, aruncând astfel în obscurantism spiritualitatea Dacoromâniei / Valahiei, a Dacoromânitatii Crestine.
* 812 (8987 E. V.): tratat între împaratul de Constantinopol, Mihai I, si împăratul Carol cel Mare, prin care Dacoromânia de Vest si Veneția sunt retrocedate Imperiului Bizantin.
* 836 (9011 E. V.): oastea dacoromâneasca nord-dunărean-muntenească, de sub comanda lui Cordilă (în Cronografia lui Leon Grammaticus: ”Cordyles”) se constituie într’un zid de netrecut în fata expansiunii ”țaratului” Bulgarilor;

Dacoromânii si Bulgarii ”s’au lovit cu razboi” și ”Bulgarii n’au putut trece dincolo (de Dunare) și au recurs la Unguri”; ”pe neașteptate s’au ivit Hunii cu mulțimi nenumarate”; Dacoromânii / Valahii ”s’au rânduit pentru luptă și au rezistat’; și’au pus pe fugă.  ”Dintre șefii mai marunti” ai Valahilor / Dacoromânilor de la comanda corpurilor de oaste, s’a remarcat ”Leon, din neamul gemostilot / grămoștean-aromân, ajuns conducător de stol” (Fontes, II, 653).
* 850 (9025 E. V.), aprox.: Chiril (827-869, aprox.) și Metodiu (815-885, aprox.), doi frați-carturari macedoromâni / aromâni din Tessalonic, sunt angajați de Patriarhia din Constantinopol să inventeze un alfabet pentru limbile slave și să traducă din greaca într’o limba pe întelesul tuturor neamurilor slave, slavonă, cărțile bisericești; Chiril preia o serie de litere din alfabetul dacic / valahic (dacoromânesc-arhaic), cunoscut si din Cosmografia lui Aethicus Dunăreanu / Ister, din alfabetul grecesc, latin etc., alcatuind alfabetul slavon ce’i poartă numele, adică alfabetul chirilic.
* 836 – 852 : (9011 – 9027 E. V.):
Constantinopolul accepta alipirea la „Taratul Bulgar” de sub conducerea lui Boris- Mihail – cu conditia de a crestina Bulgaro-Slavii – a Macedoniei Centrale si a sudului Albaniei.(?)

* 862 – 863 (9037 – 9038 E. V.):
Chiril si Metodiu sunt trimisi de Patriarhia din Constantinopol sa propage Crestinismul printre Slavii ce patrunsesera in Valahia de Vest, in Moravia si in Pannonia; istoricul A. D. Xenopol a subliniat faptul ca «poporasia romaneasca din Moravia» a fost slavizata (datorita si campaniei fratilor Metodiu si Chiril, ori a urmasilor acestora), «dar ea a pastrat numele ei poporan; capitala regiunei se numeste – Valah-Mezerici…»
(XIRD, II, 191).

870 (9045 E. V.):
Metodiu, Arhiepiscop in nord-vestul Valahiei, in Moravia de Sus si in Boemia, cade prizonier ostilor france, fiind scos din inchisoare peste zece ani, la interventia Papei (cand e recunoscut ca Episcop moravo-boemian).

875 – 895  (9050 – 9070 E. V.):  aprox.: Voilă – este „rege-general-jude” („dux”, „jupan”) al „Tarii Banatului”, despre a carui bogatie graieste peste secole tezaurul valah cu inscriptii de la „Sannicolaul Mare”.

879  (9054 E. V.):  În fruntea Episcopiei Valahe din Moravia, cu sediul in orasul Margu, este numit de Patriarhia din Constantinopol un episcop grec – Agaton, cunoscut in documente drept «Agaton al Moravelor», pentru ca avea „în păstorire” si „o Episcopie a Slavilor” patrunși in zonă și „crestinati cu vreo zece ani mai inainte” de frașii Metodiu si Chiril.

885 – 915  (9060 – 9090 E. V.), aprox.: Monu Măruţ (in documente: «Menumorut»), este „rege-general-jude” („dux” / „jupan”) in Pathissia de Sus (Valea Tisei Superioare) si Crissiana, Valahiei, fidel Constantinopolului, aidoma celorlati „regi-valahi” carpato-dunareni, in baza «legamantului de la Aurelian».

880 – 910 : (9055 – 9085 E. V.),
aprox.: „rege-general-jude-duce” al Pathissiei de Jos / Sud (tinutul dintre Tisa / Seghedunum si Dunarea de Mijloc) este valahul Săleanuş («Salanus»), cel ce controla „drumurile sării” spre Europa de Centru si de Vest.

893 (9068 E. V.): „Taratul Valaho-Bulgar”, sub conducerea lui Simeon, cunoaste maxima expansiune.

894 : (9069 E. V.):
Imparatul Leon al VI-lea declara razboi tarului Simeon, fostilor „aliati valaho-bulgari”.

895 – 930 : (9070 – 9105 E. V.):
aprox.: Glad (Vlad) este „rege-general-jude-duce” al „ţării Banatului”.

895 : (9070 E. V.):
Leon al IV-lea, neputand birui pe Simeon, tarul valaho-bulgarilor, (al „slavilor” si al daco-romanilor sud-dunareni), angajeaza comunitatile maghiare / ungare ale lui Arpad de la Atelkuz (azi, „tinutul Lebedia-Ucraina”) si alte triburi turcice nord-pontice, «dandule daruri imperial-bizantine substanţiale», ca să treacă Dunărea şi să atace dinspre nord ţaratul „duşman”; negociatorul cu Arpad este Nichita Scleros, comandantul flotei bizantine rapide de la Gurile Dunării – după cum ne informează „Cronografia” lui Leo Grammaticus. Pierdut fiind războiul cu ţarul Simeon, Leon al VI-lea este obligat să incheie «un tratat de pace» cu «un tribut anual».

896 : (9071 E. V.): ţarul bulgar Simeon nu iartă pe “aliaţii unguri / maghiari” ai impăratului Leon al VI-lea şi mobilizează impotriva lui Arpad, impotriva Atelkuzului, “neamurile bulgare nord-cauzaziene” (cate mai erau in “Bulgaria Mare”), cu “triburile aliate acestora”, şi triburile Pecenegilor; triburile ungureşti / maghiare, ce se ospătau din bogata pradă din Daco-romania Dunăreană, sunt prinse ca intr’o menghină: din sud-est, sud şi sud-vest, atacă Bulgarii; din răsărit atacă Pecenegii; în vest, la Nistru, se ridică scutul daco-romanesc-moldovenesc, tăinduli’se orice legătură cu Imperiul Bizantin “aliat”; Ungurii / Maghiarii sunt măcelăriţi, salvandu’se prin nord, în frunte cu Arpad, doar şapte triburi; Atelkuzul (“Ungaria Mare”, după modelul caucazian- doneţian al “Bulgariei Mari”) este ocupat de Pecenegi.

896 – 897  (9071 – 9072 E. V.): prin “inţelegerea” dintre Arpad şi Leon al VI-lea de Constantinopol (care trimisese un sol la “regele de arme” al Pathissiei de Nord şi al Crissianei, Monu Măruţ), cele şapte triburi ungare / maghiare trec prin pasul Dukla, pătrund in Valea Tisei, o străbat, “sub călăuzi-rea” războinicilor daco-romani / valahi, trecand Dunărea şi aşezandu-se in Pannonia imperial-bizantină, ca “federati”, tot intre autohtoni Daco-romani / Valahi, dar şi langă mai vechii “federati”, unii “federaţi” deja “creştinaţi”, Slavii vestici, ori langă Bulgari şi Avari “in curs de creştinare”: «… terram – Pannoniae – habitarent Slavi (Avarorum) – Bulgari et Blachi ac pastores Romanorum» (apud. NPIst, 265).

896 – 927 (9071 – 9102 E. V.): ţarul Simeon sprijină pe discipolii lui Chiril şi Metodiu, intre care se evidenţiază Clement, Naum ş. a. (din “şcoala de slavizare” şi de distrugere a Daco-romanităţii, pregătită de grecimea din Patriarhia de Constantinopol), să intemeieze şcoli intre Dunărea de Jos şi Hemus / Balcani, avand ca “sacră limbă de predare” slavona.

901 – 1000 : (9076 – 9175 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al X-lea d. H. este pecetluită de Patriarhia Constantinopolului, de Biserica Romei (Papalitate) şi de seria următorilor impăraţi greco-bizantini: Alexandru (912 – 913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 920), Romanos I Lecapenos (920 – 944), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945 – 959), Romanos al II-lea (959 – 963), Nikefor al II-lea Focas (963 – 969), Ioan I Tzimiskes (969 – 976) şi Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025).

906 : (9081 E. V.), aprox.: cronica anonimului notar al regelui maghiar Bela (al II-lea / al III-lea ?), «Gesta Hungarorum» (XIX – XX), confirmă indirect prin răspunsul categoric dat de “regele de arme” al Crissianei, Monu Măruţ, “regelui maghiar Arpad” – faptul că, in orizontul anului 906 (ca şi in secolul contemporan “Anonimului Notar”), incă mai era valabil, mai “func-ţiona benefic”, dinspre Constantinopol, după 636 de ani, Legămantul de la impăratul Aurelian: «Iar ducele Arpad (…) a trimis soli (…) la ducele Monu Măruţ (“Menumorut”), cerandui ca din drepturile strămoşului său, regele Attila, să ii cedeze pămвntul de la fluviul Someş pвnă la hotarul Nirului şi pană la poarta Mezeşului. In adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste raul Tisa in vadul Lucy şi după ce au plecat de aici, ajungand in fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Monu Măruţ şi iau prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă insă, comunicandui ce aveau de zis din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Monu Măruţ i’a primit insă cu bunăvoinţă şi, incărcandui cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se intoarcă. Şi le’a dat răspuns, zicandu’le:

“Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori ii suntem ca un amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul insă ce l-a cerut bunăvoinţei noastre nu il vom ceda niciodată, cată vreme vom fi in viaţă. Şi ne’a părut rău că ducele Săleanuş (“Salanus”) i’a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, dar ceea ce se tăgăduieşte. Noi insă, nici din dragoste, nici din frică, nu’i cedăm din pămant nici un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne’a arătat că descinde din neamul lui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă a răpit acela prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum insă, graţie stăpanului meu, impăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi’o smulgă din mainile mele”. Şi spunandu-le aceasta, le’a dat drumul să plece.».

910 – 940 : (9085 – 9115 E. V.),
aprox.: Gelu – este „rege-general-jude-duce” („dux„) in „Tara Someşului”.

915 – 920 : (9090 – 9095 E. V.),
aprox.: Se ridica Biserica crestina de la Garvăn-Tulcea, «peste ruinele cetatii antice Dinogeţia»; «descoperirile facute pe popina Bisericuta (Garvăn, jud. Tulcea) atesta folosirea si prelucrarea fierului, a bronzului, a plumbului si chiar a mercurului»
(BMIst, 31).

943 : (9118 E. V.):
Inscriptia comemorativa a „regelui-principelui-ducelui-judelui” („dux” / „jupan”) valah al Dunogaetiei / Dobrogei de Nord, Dimitrie, descoperita in localitatea Mircea Voda (jud. Tulcea / Romania); Const. C. Giurescu notează: «Inscripţia, in limba slava, de la Mircea Voda, este o inscriptie comemorativa, gasita in anul 1950, cu prilejul unor sapaturi; in ea este numele unui „jupan”, adica al unui stapanitor feudal, Dimitrie, si data 6451, dupa cronologia bizantina, adica 943 era noastra. Inscriptia nu este intreaga, deoarece inceputul lipseste.» (IIR, 25).(?)

945 – 1317 : (9120 – 9492 E. V.): braţul fluvial şi oraşul Sulina (Selinas) «schelă bizantină»; din 1318, «schelă genoveză» (BMIst, 31).

969 – 976 : (9144 – 9151 E. V.): in vremea impăratului Ioan Tzimiskes, Imperiul Bizantin işi intinde graniţele la Carpaţii Meridionali şi la nordul Deltei Dunării, peste toate ţările de rauri / munţi, adică peste diurpanatele / jupa-natele daco-romaneşti-nord-dunărene, dintre Olt şi Nistru (cf. NPIst, 254).

972 : (9147 E. V.), martie – mai: Daco-romanii-moesieni, sprijiniţi de armatele imperial-bizantine de sub comanda impăratului Ioan Tzimiskes, luptă cu impresionant eroism pentru eliberarea de sub invadatorii ruşi, conduşi de Sviatoslav, bineоnţeles, aduşi “ca aliaţi” de Bulgari; se dau bătălii la Pulpudava, la Preslav (e capturat “basileul Bogor / Boris”), la Drista / Durostor (Silis-tra) etc.; dintre războinicii daco-romani, se distinge tanărul comandant Teodor Miazănoapte; «impăratul Ioan, zdrobind domnia Ruşilor şi gandurile lor indrăzneţe prin incercările războiului», in 972, a desfiinţat sud-dunăreanul «Tarat Bulgar» şi a repus «Moesia sub stăpanirea Romanilor, sa оntors in Bizanţ şi a iernat acolo, oferind supuşilor daruri, ca de obicei, şi ospteţe abundente» (Fontes, II, 697), după cum notează cronicarul Leon Diaconul. (?)

972 : (9147 E. V.): daco-romanescul oraş-cetate, Durostoruma / Durostorum devine “capitala” themei bizantine Paristrion / Paradunavon.

982 – 992 : (9157 – 9167 E. V.): Bisericile Creştin- Ortodoxe din peşterile Dealului Tibişir-Basarabi (jud. Constanţa); «pe peretele din cretă (…) sunt zgrafiate datele 982 şi 992, alături de alte inscripţii (…), ornamente etc.»; in baza Dealului Tibişir «a fost descoperită o carieră de cretă, din care se extrăgeau prin cioplire blocuri pentru construirea “valului de piatră” aflat la 1 – 2 km distanţă la nord de Murfatlar» (BMIst, 31).

990 – 1000 : (9165 – 9175 E. V.), aprox.: «in faţa Dealului Dervent, la 9 km in aval de com. Ostrov (jud. Constanţa), este construită Cetatea de pe ostrovul Păcuiul lui Soare, fortăreaţă (…) a Imperiului Bizantin…» (BMIst, 32).

1001 – 1100 : (9176 – 9275 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al XI-lea d. H. este marcată benefic de două mari personalităţi din Constantinopol, impăraţii Vasile al II-lea, Bulgaroctonul (976 – 1025), şi Alexios I Comnen (1081 – 1118), intre cei doi impăraţi defăşuranduse cincisprezece “impărăţiri efemeride” (Constantin al VIII-lea, Romanos al III-lea, Mihail al IV-lea, Mihail al V-lea, Teodora, Constantin al IX-lea, Mihail al VI-lea, Isac I, Constantin al X-lea, Evdochia, Romanos al VI-lea, Mihai al VII-lea Ducas, Nikefor al III-lea ş. a.), reflectand marea instabilitate economico-socială / politică, la care se adaugă şi Marea Schismă (<i), cu malefice consecinţe şi in intregul spaţiu al Daco-romanimii.

1002 – 1003 : (9177 – 9178 E. V.): «Gesta Hungarorum» menţionează in orizontul anului 1002 (9177 E. V.) «Regatul Ultrasilvaniei / Transilvaniei», sub conducerea “regelui de arme daco-roman”, Iulea («Gyla / Gyula»), opunandu-se misiunii catolic-apostolice a regelui Ungariei, Ştefan I.

1018 : (9193 E. V.): după anihilarea “aratului Bulgar al lui Samuil», Vasile al II-lea Bulgaroctonul readministrează ţinuturile respective in temele imperial-bizantine: Bulgaria, Sirmium şi Dalmaţia; cronicarii consemnează: «Imperiul Bizantin ajungea pană la Adriatica şi stăpanea Dunărea, iar Balcanica Peninsulă nu cunoştea alt stăpan» (IIvb, 335).

1030 – 1241 : (9205 – 9416 E. V.): la Morisena / Morisenadunum (> Cenad-Romania) funcţionează o şcoală daco-romanească frecventată de 30 de elevi; de asemenea, funcţionează şi o Şcoală de Teologie (creştin-ortodoxă), atat pentru Daco-romania Nord-Dunăreană, cat şi pentru Boemia, Polonia, Tările Germane etc.; a fost distrusă de marea invazie tătaro-mongolă. (?)

1040 – 1041 : (9215 – 9216 E. V.): in Daco-romania Sud- Dunăreană, are loc răscoala antibizantină a Valahilor condusă de Petru Delian.

1050 : (9225 E. V.): cronicarul persan Gardazi notează, in „Podoaba istoriilor”, că in Dacia / Daco-romania Nord- Dunăreană, de la Tisa pană la Nistru, locuieşte «un popor din Imperiul Roman (az Rum)», Poporul Valahilor, «un popor de creştini».

1054 : (9229 E. V.), iulie 16: Schisma cea Mare «marchează inceputul declinului Bizanţului ce va sfarşi prin cucerirea otomană (1453)», dar şi o anume “prosperitate economică” a Daco-romaniei secolelor XI – XIII.

1068 : (9243 E. V.):
Invazie a Pecenegilor in „Tara Crissianei”, indreptandu-si atacul spre cetatea-resedinta a „regelui” valah. Pecenegii sunt infranti langa Dăbaca.

1094 : (9269 E. V.):
La solicitarea lui Pudilă, „rege-duce” al Dynogaetiei / Dobrogei, desigur, in baza «legamantului de la Aurelian», imparatul bizantin, Alexios I Comnen, porneste campania impotriva invadatorilor cumani (?) (cf. NPIst, 275).

1101 – 1200 : (9276 – 9375 E. V.):
Valahia isi urmeaza destinul istoric, tot sub inraurirea Constantinopolului si a Romei.(?) Din Constantinopol, „decid” soarta Valahiei, imparatii:
Alexios I Comnen (1081 – 1118),
Ioan al II-lea Comnen (1118 – 1143),
Manuil I Comnen (1143 – 1180),
Alexios al II-lea Comnen (1180 – 1183),
Andronic I Comnen (1183 – 1185),
Isac al II-lea Anghelos (1185 – 1195) si
Alexios al III-lea Anghelos (1195 – 1203);
In fata invaziilor / amenintarilor fiintei nationale valahe, atunci cand imparatii din Constantinopol nu mai respecta spiritul «legamantului de la Aurelian», Valahia Nord-Dunareana reactioneaza firesc, „in spiritul veacului”, reunindu-si puterile / fortele in formatiuni statale, de data aceasta, de tip evmezic. (?)

A TREIA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACOROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MERCURIU, LA ANUL 1103 (9278 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL TRANSILVANIEI

1103 – 1113 : – Mercuriu, principe al Ardealului / Transilvaniei.
Dupa Schisma cea Mare, in fata pericolului vestic, reprezentat de asa zisii „regi apostolici ungari”, incoronati si sustinuti de Biserica Romei, pentru a inregistra o „ofensiva a Catolicismului” in fata Ortodoxismului Daco-romanităţii, ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Tisa şi Carpaţii Răsăriteni, dintre Carpaţii Nordici şi Dunărea Porţilor de Fier, s-au reunit – in anul 1103, sub sceptrul principelui Mercuriu – in statul daco-romanesc medieval al Ardealului / Transilvaniei.

1122 : (9297 E. V.): impăratul Ioan al II-lea Comnen, in baza «legămantului de la Aurelian», vine cu oaste la nordul Dunării, in ajutorul Daco-romanilor carpatici, luptand impotriva triburilor invadatoare ale Pecenegilor.

1161 : (9336 E. V.): sub pretextul că luptă impotriva Cumanilor ce “invada-seră” ţările daco-romaneşti / valahe de la Dunăre, Manuil I Comnenul anga-jează o mare campanie in Daco-romania Nord-Dunăreană, avand scopul de a instaura in statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei “puterea” / “stăpanirea” lui Geza al II-lea, “ruda ungară / maghiară” a acestui impărat bizantin; armatele Comnenului pătrund in Transilvania dinspre Moldova, prin trecătoarea Oituz (cf. NPIst, 277).

1176 : Leuştache este principe de Arudela (Arutela / Terra Aruteliensis) / Ardeal / Transilvania); totodata era «comandantul ostilor comitatelor si nobililor, avand drept de judecata».

1180 : Bela al III-lea, rege impus de Manuil I Comnen in luptele „urmasi-lor” lui Geza al II-lea pentru „tronul pannonic”, implineste visul „Sfantului Ştefan”, anexand la Ungaria provinciile din aria Valahiei Sud-Vestice: Srem, Croatia si Dalmatia, spre a fi „mana dreapta a Papei de la Roma”.(?)

A PATRA REUNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL FRATILOR PETRU ŞI ASAN, LA ANUL 1185 (9360 E. V.), IN STATUL VALAHIEI MARI

1185 : septembrie – noiembrie, rascoala armata a Valahilor din Moezia sub conducerea lui Petru si Asan, contra regimului bizantin a lui Isac al II-lea Anghelos, chiar in ajunul nuntii acestuia cu fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei.

1186 – 1187 : In luptele angajate cu armatele represive ale imparatului Isac al II-lea Anghelos, valahii Moeziei condusi de Petru si Asan ies biruitori. Petru si Asan declara independenta fata de Constantinopol a Valahiei sud-dunarene.

1189 : Cu ajutorul militar primit din Valahia de la nord de Dunare (Cumania), ostirile lui Petru si Asan anihileaza «numai intr-o noapte» armata represiva imperial-bizantina condusa de generalul, valahul Cantacuzino.

1190 : Marea batalie de la Berrhoe / Verria (Macedonia) in care armata valahilor condusa de Petru si Asan, zdrobeste armata condusa de imparatul Isac al II-lea Anghelos. Sunt spulberate de catre armata valaha a lui Petru si Asan si ostirile aliate, chemate in ajutor de imparat, mai intai, sunt distruse contingentele ungare de pe drumul Vidinului, trimise de Bela, regele Ungariei, socrul imparatului Isac, apoi in nord-est, de la gurile Dunarii, sunt respinse cetele rusesti ale confederatiei Kievlene a marelui cneaz de Vladimir. (?)

1190 – 1196 : primul domnitor al Valahiei sud-dunarene (Moeziei) este Asan, intemeietorul Dinastiei Asăneştilor. Capitala statului se stabileste a se ridica pe ruinele vechilor fortificatii de la Turule („turnuri” – cf. Fontes, II, 472), datand din timpul imparatului Iustinian; orasul-capitala se rezideste sub numele valah de – Turrinova (< Turris Nova / “Turnul Nou”) / Turnova (in documentele slave: «Tarnova» / «Tarnovo»).

1196 – 1197 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Petru.

1197 – 1207 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Ioan (Ionita)

1201 : este recunoscuta independenta Valahiei sud-dunarene de catre imparatul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos.

1204 – 1261 : Imperiul Latin – stat creat in inima Imperiului Bizantin de feudalii participanti la Cruciada a IV-a, sub conducerea contelui de Flandra, Balduin I (1204 – 1205); existenta Imperiului Latin indica un alarmant grad de slabire / decadere a Imperiului Bizantin ce, in aceasta perioada, isi avea capitala la Niceea.

1205 : 14 – 15 aprilie: Razboi intre Imperiul Latin si Valahia sud-dunareana. Imparatul Balduin I de Flandra, pornind razboi impotriva Valahiei sud-dunarene, este infrant la Adrianopol; isi afla moartea ca prizonier la curtea domnitorului valah Ionita

1206 – 1208 : Smaragd este principe al Transilvaniei.

1207 – 1218 : Domnitor al Valahiei sud-dunarene este Borilă („Asan Burul” / „Bourilă”).

1209 – 1212 : Mihai este principe al Transilvaniei.

1218 – 1241 : Ioan al II-lea Asan este domn al Valahiei sud-dunarene.

1219 – 1221 : Leucă este principe al Transilvaniei.

1221 – 1222 : Paul este principe al Transilvaniei.

1223 : Armatele mongolo-tatare conduse de Genghis-Han, dupa ce zdrobesc armatele rusilor si „Cumanilor”, la Calca («Kalka, sau Kal-ga»), ocolesc Valahia Mare, temandu-se de armata valaha a lui Ioan al II-lea Asan, invadand Polonia, Germania etc. (imediat după moartea lui Ioan Asan al II-lea, Valahia este invadată de urmaşul lui Genghis-Han). (????)

1227 – 1240 : Pouşa este principe al Transilvaniei (mai puţin “intervalul” 1232 – 1234).

1231 : Batalia dintre valahii nord-dunareni (cumanii) si „ostile” principatului „Halici-Volan” (Volhynia)”. „Valahia Mare” se invecineaza la nord, nord-est si est, cu principatele de Halici-Volhynia si principatul Kievului. Calcand cu oaste pamanturile Valahiei, principele(cneazul) Daniil de Halici-Volhynia, angajeaza lupta cu valahii Tarii de Sus. Cum oastea lui Daniil de Halici era superioara numericeste ostirii valahe, domnul Valahiei sud-dunarene, Ioan al II-lea, trimite in ajutor oastea socrului sau, regelui, Andrei al II-lea al Ungariei, biruind, respingand astfel inamicul, pe Danil al Galiciei de la hotarele de nord.

1241 – 1246 : Caliman I Asan, domneste in Valahia sud-dunareana. In 1244, Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin reusesc sa rupa Valahia Mare la Dunare; Valahia Nord-Dunareana este trecuta in seama Kaganatului Mongol, Valahia sud- dunareana, este inghitita treptat de Imperiul Bizantin, cu subtilităţi politic-grecesti, profitandu-se de naivitatea epigonilor lui Ioan al II-lea Asan. (???)

1241 : „Marea Invazie Tataro-Mongola”, distruge si resedinta Episcopal-Catolica, si scoala romanească din localitatea Milcovia, din provincia Moldova a Valahiei nord-dunarene, aflate pe „locul centrului actual de povarnisilor Odobeşti, pe Valea Milcovului”. (???)

1242 – 1252 : Laurenţiu este principe al Transilvaniei.

1242 : Cronica stihuita a lui Filip Mousket ne informeaza ca «Regele Valahilor i-a invins, la trecatori, pe tatari».

1244 – 1272 : Valahia nord-dunarena, sub conducerea domnitorului Olaha, este „legata” / „dependenta” de „Hoarda de Aur”. (???) conducătorii ţărilor de rauri / munţi din Daco-romania Nord-Dunăreană pierd orice speranţă in Constantinopol, “legămantul de la Aurelian” spulberanduse in noul context politic; in funcţie de noile pericole, şi extracarpaticele ţări de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene se reorganizează in state daco-romaneşti medievale (după modelul statului medieval daco-romanesc al Transilvaniei creat in faţa pericolului maghiaro-catolic ivit la Tisa, in orizontul anului 1103). (?)

1246 – 1256 : Mihai I Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1247 : Misionarul franciscan, Giovani da Pian del Carpini, mentioneaza in notele sale de calatorie ca a intalnit pe drumul nord-pontic si pe „regele” valahilor extracarpatici – Olaha, ce se intorcea de la curtea marelui han al Hoardei de Aur. (?)

1247 : Diploma Cavalerilor Ioaniti consemneaza la granita intereselor medieval-politice ale acestora patru formatiuni politic-administrativ-culturale din Valahia Nord-Dunareana, dupa numele conducatorilor lor:
Tara lui Alutuon” (domnul
Tarii de Olt” / Alutua, «Alutus») / Alutua, sau Alutuania, adica „Oltenia”, in documente, cu tendinta slavizante de cancelarie.
«Lytuon» – «Litovoi», ori «Lytua – Litua», incluzand si
Tara Haţegului„,
Tara lui Seneslau„, in stanga Oltului, in zonele de munte / deal de la Arges, Muscel si Damboviţa, intinzandu-se si peste ses, pana la Dunare.
Tara lui Ioan„, circumscriind “aria judeţului Romanaţi”,
Tara lui Lupu” (inomastic tradus in Farcaş de documentul unguresc), circumscriind „aria de azi a judetului Valcea”.

1256 : Căliman al II-lea Asan domneste in Valahia sud-du-nareana.

1257 – 1277 : Constantin domneste in Valahia sud-dunareana.

1261 : Irneriu este principe al Transilvaniei.

1261 : Imparatul bizantin, Mihai Paleolog, recucereste Constantinopolul si restaureaza Imperiul Bizantin.

1263 – 1264 : Borşa I este principe al Transilvaniei.

1267 – 1274 : Nicolae Gheorghe e principe al Transilvaniei (cu intrerupere in 1271).

1270 – 1277 : 13 octombrie: Matei Geac este principe al Transilvaniei (minus intreruperea: 1273 – 1275). (in documente, numele-i maghiarizat – «Csak»).

1272 : Tratat intre imparatul bizantin, Mihail al VIII-lea Paleologul, si hanul, noionul tataro-mongol din „dinastia Batuizilor” – Nogai (ginerele imparatului bizantin), prin care delimiteaza sferele in spatiul Valahiei Mari: partea nord-dunareana ramane Nogaiului, partea sud-dunareana – Paleologului. Valahia sud-dunareana devine un stat aservit Imperiului Bizantin, sub regi „hibrizi” greco-bizantino-valahi, acceptand „jocurile politice” de la Constantinopol, pana la cucerirea otomana. (???)

1272 : Imediat dupa tratatul „Nogaio-Paleologic”, domnitorul valah din Valahia nord-dunareana – Alutuon, declara independenta „Tarii” sale (Muntenia), Transilvania si Moldova raman inca „datatoare de tribut” lui „Nogai”. (???)

1273 – 1804 : Perioada Imperiului Romano- German – Habsburgic.

1275 : Borşa al II-lea este principe al Transilvaniei.

A CINCEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALUTUON, LA ANUL 1277 (9452 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL [ĂRII ROMANEŞTI

1277 : Principele Munteniei – Alutuon (Lytuon), spre a face fata pericolelor tataro-mongole, bizantine, unguresti etc., reuneste in statul medieval al „Tarii Romanesti”, alaturi de Oltenia, si Muntenia, inca Basarabia etc., devenind stapan si peste tinuturile cu „Episcopatul Cumanilor” si cu „cavaleri teutoni”, „cumani” etc. In aceasta calitate, de domn al Tarii Romanesti, se razboieste cu armata regelui Ungariei, „cumanul” Ladislau al IV-lea, ce „isi revendica “papalocumano – unguresti” pamanturi «de dincolo de Alpi / Carpaţi»; “expediţia cruciată” a lui Ladislau al IV-lea nu s-a soldat decat cu «capturarea lui Barbat», fratele principelui valah, rascumparat „cu o suma insemnata” (???)

1277 : Murind Alutuon (Lytuon), fratele sau, Barbat, urca in tronul domnesc al „Tarii Romanesti”.

1277 – 1279 : Ionilă (Ivăilă / Lacană / “Lacanas”, sau Bărdacă / “Brdokba”) domnestete in Valahia sud-dunareana.

1277 : octombrie – decembrie: Nicolae Mauriciu este principe al Transilvaniei.

1278 – 1279 : Finta este principe al Transilvaniei.

1279 – 1280 : Ioan al III-lea Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1279 – 1600 : Principatul medieval valah al Transilvaniei are – de la Finta pana la Mihai Viteazul – urmatorii conducatori (“principi”):
Roland Borşa (1282; 1285; 1293),
Nicolae Mauriciu,
Toma (1322 – 1354),
Nicolae Aba,
Toma Cioară (cu numele maghiarizat in “can-celarie”, in documente-«Csor»),
Egidiu, Nicolae Conci («Konth»),
Andrei Lache («Lackfi»),
Dominic Măciucă
(«Machka»),
Petru de Oarda,
Nicolae Lache (1367 – 1369),
Ştefan Lache (1373 – 1376),
Ioan Timiş («Temeş»),
Petru (1394 – 1395),
Ioan Petru de Oarda,
Laurenţiu,
Ştefan de Nădab (1402 – 1403),
Petru de Striga («Strigh»),
Ioan de Dăbaca,
Dumitru de Pan (1437),
Desideriu (1438 – 1440),
Nicolae de Ocna Sibiului (1439 – 1440),
Petru Sărăcin («Szerecsen», 1441),
Iancu de Hunedoara (1441; 1448; si „comite de Timiş”, „loctiitor si capitan general al regatului Ungariei”: 1445; „ban de Severin si capitan al Belgradului”: 1446; „guvernator al Ungariei”: din 1446),
Gheorghe Ciopor («Csupor de Monoszlo», 1443),
Marcu de Herepea (1446),
Gheorghe de Bala (1447),
Nicolae Ardeal (fraca: toponim Arutela / Arudela; maghiarizat – «Erdelyi»),
Ioan Lupu de Miercurea («Farcaş», 1459),
Blasiu / Vlasu ( = “Valahul” / “Daco-romanul”; dar cancelaria maghiarizarii / ungurizarii il boteaza: «Blasiu Magyar», 1473 – 1475),
Petru Micu (vicele” lui Blasiu are si el numele ungurizat / maghiara: «Kis» = mic),
Petru Jurebie («Gereb», 1478 – 1479),
Bartolomeu Dragoş («Dragfi»),
Petru de Bozin (< “boz” / “boj”, nume dacic de plantă – Sambu-culus ebulus, + suf. -in),
Nicolae Macedoniu (1527),
Ştefan Măilat (1534 – 1539) ş.
Mercuriu (1103 – 1113);
Ştefan Bathory (1575 – 1583, intre 1575 şi 1586 fiind şi rege al Poloniei),
Cristofor Bathory (1576 – 1581),
Sigismund Bathory (1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599),
Maria Cristierna Bathory (1598),
Andrei Bathory (martie-octombrie 1599).

1281 : 1 iulie – 16 august: activitatea comerciala extraordinara a portului dunarean romanesc Vicina (Isaccea-Romania) monopolizeaza 20,2О din contractele comerciale ale Constantinopolului / Perei: «Spre a vedea cat de activ era importul si exportul la Dunarea de Jos in a doua jumatate a secolului al XIII-lea, dam cateva date privind viata comerciala a orasului si portului Vicina, pe locul Isaccei de astazi. Numai intr-o luna si jumatate, de la 1 iulie la 16 august 1281, se incheie la Pera (Constantinopol) de catre un singur notar genovez – si erau 20 asemenea notari in capitala Imperiului Bizantin – nu mai putin de 27 de contracte de comandita pentru Vicina, in valoare de 4100 de hiperperi. Aceasta cifra apare in adevarata ei lumina cand constatam ca ea reprezinta 20,2О din totalul tranzactiilor incheiate la Pera cu toate posesiunile genoveze si depaseste comertul Persi cu Genova insasi, orasul metropola, care nu reprezinta decat 18О. Asadar, Vicina era un centru comercial de prim rang. Fara sa ajunga la insemnatatea Vicinei, dar un comert activ, important, avea loc si la Chilia, portul din Delta, de pe malul drept al bratului cu acelasi nume al Dunarii, la Brăila, care va deveni, in secolul al XIV-lea, principalul port al [ării Romaneşti, la Orasul de Floci, de la gura Ialomitei, existent inainte de 1300 si specializat in comertul cu lana si branza, la Giurgiu, avand in fata, pe malul drept, stravechea asezare de la Russe – turceste Rusciuk – iar in epoca Imperiului Roman, Sexanta Prista, la Zimnicea, in fata Şiştovului, la Calafat, cu nume specific portuar, in fata Vidinului, in sfarsit, la Severin, in extremitatea de apus a Tarii Romaneşti» (IIR, 27 sq.). In aceste localitati prospere ale Daco-romaniei, ca si in cele de pe tarmul Marii Negre: Constanta / Tomis, Mangalia / Calatiani (Callatis) etc. – existau si scoli bisericesti romaneşti ai caror absolventi sustineau «o asemena viata de negot, de-a lungul Dunarii», fiind cu deosebita «stiinta de carte, socotitori buni, cunoscatori ai monedelor, apoi vamesi pentru autoritatea politica» (ibid.).

1280 – 1292 : Gheorghe I domneste in Valahia sud-dunareana. Stralucita putere a statului independent al Valahiei moeziene din timpul lui Ioan al II-lea Asan a fost macinata, distrusa sub epigonii de dincoace de 1241, intre Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin, ce si-au intins tentaculele peste Carpati, Dunare si Balcani, incepand din a doua jumatate a secolului al XIII-lea e.n., indeosebi, dupa inregistrarea apusului Imperiului Latin de Rasarit (la 25 iulie 1261) si dupa reanvigorarea Imperiului Bizantin sub imparatii Mihail Paleolog al VIII-lea (1259 – 1282) si Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328).(???)

1301 : aprox.: orasul Baia, din Daco-romania de Est – provincia „Moldova”, «cu mine de argint şi de aur», «potrivit inscripţiei de pe pecetea sa» (IIR, 29), din orizontul anului 1301, se considera drept “capitala provinciei Moldova”.

1310 – 1352 : (9485 – 9527 E. V.): Ioan Basarab / Basarab I este voievod / domn (“rege”) al Tarii Romanesti.

1330, aprox. – 1358 : ( 9505 – 9533 E. V.): Bogdan este voievod al Maramureşului.

1330 : (9505 E. V.): războiul de la Posada, dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, şi Basarab I, domnul / “regele” [ării Romaneşti; armata Ungariei este distrusă in intregime la Posada / Arutela-Cozia, pe Olt, Basarab I reuşind să păstreze astfel independenţa statului.

1346 : (9521 E. V.): Balica este “rege de arme” in “ţara de rauri / munţi” a Daco-romaniei / Valahiei Sud-Dunărene, Dunogaetia / Dobrogea.

1352 – 1364 : (9527 – 9539 E. V.): Nicolae Alexandru este domn al Tării Romaneşti.

A ŞASEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI DRAGOŞ, LA ANUL 1352 (9527 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL MOLDOVEI

1352 – 1353 : (9527 – 9528 E. V.): Dragoş este domn al Moldovei, reunind ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Est, Moldadava / Moldova, Buvovina, Basarabia, Tirasgeţia etc. (?)

1354 – 1358 : (9529 – 9533 E. V.): Dragoş-Sas este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Balc este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Mitropolia [ării Romaneşti are sediul la Curtea de Argeş.

1359 – 1365 : (9534 – 9540 E. V.): Bogdan este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): este atestată documentar Manăstirea Argeşului, capodopera evmezic-arhitecturală de la Curtea de Argeş, “conectată” la mitul jertfei zidirii.

1364 : (9539 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Ieud, vestită şi prin şcoala-i de copişti de texte religioase.

1364 – 1377 : (9539 – 9552 E. V.): Vlaicu este domn al Tării Romaneşti; bate monedă chiar din primul an de domnie.

1369 : (9544 E. V.): Vlaicu, domnul Tării Romaneşti, obţine prima victorie dunăreană asupra armatelor de pradă otomane / turceşti.

1370 : (9545 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Vodiţa.

1373 : (9548 E, V.): Bogdan-Laţcu este domn al Moldovei.

1374 – 1375 : (9549 – 9550 E. V.): Costea Muşat este domn al Moldovei.

1375 : (9550 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Tismana.

1375 – 1391 : (9550 – 9566 E. V.): Petru I Muşat este domn al Moldovei; in al doilea an al domniei sale bate monedă.

1377 – 1383 : (9552 – 9558 E. V.): Radu Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1383 – 1386 : (9558 – 9561 E. V.):Dan I Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1386, 23 septembrie – 1418, 31 ianuarie : (9561 – 9593 E. V.): Mircea cel Bătran este domn / “rege” in statul medieval daco-romanesc al Tării Romaneşti.

∗ <b (9561 E. V.): Mircea cel Bătran incepe zidirea Manăstirii Cozia.

1393 – 1878 : (9568 – 10.053 E. V.): Turrnova / Tarnova, fosta strălucită capitală a Valahiei Mari din vremea Dinastiei Daco-romane a Asăneştilor, “capitală” a Valahiei Sud- Dunărene aservită Imperiului Greco-Bizantin, se prăbuşeşte sub asediul armatelor imperial-otomane conduse de sultanul Baiazid I Fulgerul; şi minunata ţară de rauri / munţi a Moesiei din fosta Valahia Mare, din “fosta” Dacia / Daco-romania lui Regalian, intră in jugul Imperiului Turc / Otoman, pentru cateva secole, pană in 1878, cand este eliberată de armatele Romaniei şi ale Imperiului Tarist / Rus (şi cand armatele Imperiului Rus / Tarist impun apariţia nu a unui stat al Valahiei, ci a unui stat slav, Bulgaria).

1394 : (9569 E. V.): bătălia de la Rovine; armata lui Mircea cel Bătran zdrobeşte armatele aliate ale Turcilor şi ale Sarbilor.

1391 : (9566 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Peri, subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol; a avut şi o vestită şcoală de copişti de texte religioase (cf. IIR, 31).

1391 – 1394 : (9566 – 9569 E. V.): Roman I Muşat e domn al Moldovei.

1394 – 1399, 12 august : (9569 – 9574 E. V.): Ştefan I Muşat este domn al Moldovei.

∗ 1394 – 1397 (9569 – 9572 E. V.): Vlad I este “rege de arme” al Dunogae-tiei / Dobrogei.

1395 : (9570 E. V.): Daco-romanii-moldoveni, sub Ştefan I Muşat, zdrobesc pe invadatorii unguri in bătălia de la Targu Neamţ.

1397 : (9572 E. V.): Mircea cel Bătran infrange armata otomană pătrunsă in Tara Romanească.

1399, 13 august – 1400, 10 februarie : (9574 – 9575 E. V.): Iuga Ologu este domn al Moldovei.

∗ 1400, 11 februarie – 1432, 1 ianuarie (9575 – 9607 E. V.): Alexandru cel Bun este domn al Moldovei.

1409 : (9584 E. V.): “cneazul” daco-roman / valah, Ioan Voicu, din Transilvania, primeşte rangul de nobil de la regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, «pentru faptele sale de arme» (CRom, 274); Ioan Voicu este tatăl lui Iancu de Hunedoara şi bunicul lui Matei Corvin (“cel mai strălucit rege al Ungariei tuturor timpurilor”).

1418, 1 februarie – 1600 : (9593 – 9775 E. V.): statul medieval-daco-romanesc al Tării Romaneşti (sau al Munteniei) are următorii domni (la Pelasgo-Daco-Thraci, sau Daco-romani / Valahi: Domnia ca instituţie statală este superioară Regalităţii; in spiritul Zalmoxianismului: Domnul este reprezentantul lui Dumnezeu in Dacia / Daco-romania; Regele este “alesul” poporului), de la Mircea cel Bătran pană la Mihai Viteazul: Mihail I (1418 – 1420), Dan al II-lea (1420, august – 1431, martie), Radu al II-lea, Alexandru I Aldea (1431 – 1436), Vlad Dracul, Mircea Vlad Dracul, Basarab al II-lea, Iancu de Hunedoara (4 – 16 decembrie 1447), Vladislav al II-lea, Vlad Tepeş (1448; 3 iulie 1456 – 14 august 1462; 7 noiembrie – decembrie 1476), Radu cel Frumos, Basarab cel Bătran (1473 – 1476 / 1477), Basarab cel Tanăr, Mircea Dracu, Vlad Călugăru, Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tвnăr, Neagoe Basarab (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521), Teodosie Basarab (septembrie – decembrie 1521), Vlad Dragomir Călugăru, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea, Radu Bădica, Moise Vladislav, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Radu Ilie, Pătraşcu cel Bun, Petru cel Tвnăr, Alexandru al II-lea, Vintilă Pătraşcu, Mihnea Turcitul, Petru Cercel (iulie 1583 – 6 aprilie 1585), Radu Ciobanul, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău (august 1592 – septembrie 1593).

1423 : (9598 E. V.): Dan al II-lea biruie oştile otomane invadatoare ale Tării Romaneşti.

1432, ianuarie – 1433, noiembrie : (9607 – 9608 E. V.): Iliaş este domn al Moldovei.

1433 – 1447 : (9608 – 9622 E. V.): Ştefan al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu Iliaş: 1435 – 1442; asociat cu Petru al II-lea:1444, aprilie – 1445, aprilie).

1437 – 1438 : (9612 – 9613 E. V.): Marea răscoală daco-romanească-ţărănească din Transilvania, declanşată de la Bobalna, impotriva exploatării sangeroase exercitate de nobilimea maghiară / ungurească, secuiască, săsească, dar şi impotriva insignifiantei boierimi autohtone, lipsită de conştiinţă naţională daco-romanească, “innobilată” sub nume maghiarizate.

1437 : (9612 E. V.), septembrie, 16: la Căpalna, marşava nobilime ungară / maghiară, secuiască şi săsească incheie „Pactul Unio Trium Nationum” impotriva naţiunii antohtone, majoritare, a Daco-romanilor / Valahilor din Transil-vania, impotriva răscoalei acestora, declanşată de la Bobalna.

1442 : (9617 E. V.), 2 septembrie: bătălie romano-turcă la raul Ialomiţa (Romania); oştirile Daco-romaniei Nord- Dunărene, conduse de Iancu de Hunedoara, obţin o strălucită victorie asupra uriaşei armate otomane comandată de Sehabeddin, beglerbegul Rumeliei; această biruinţă inaugurează seria victoriilor lui Iancu de Hunedoara in războaiele duse impotriva Imperiului Turc.

1443 : (9618 E. V.): Iancu de Hunedoara, in fruntea oştilor daco-romaneşti-munteneşti, face o incursiune la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, obţinand «şase victorii asupra Turcilor» (CRom, 276).

1444 – 1449 : (9619 – 9624 E. V.): Petru al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Ştefan al II-lea: 1444 – 1445; Roman al II-lea: 1447).

1446 – 1453 : (9621 – 9628 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara este guvernator (rege-?) al Ungariei.

1447 – 1448 : (9622 – 9623 E. V.): Roman al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Petru al II-lea: 1447).

1448 – 1449 : (9623 – 9624 E. V.): Ciubăr este domn al Moldovei.

1449 : (9624 E. V.), 20 februarie – 12 octombrie: Alexăndrel Olehno este domn al Moldovei.

1449 – 1451 : (9624 – 9626 E. V.): Bogdan al II-lea este domn al Moldovei.

1451 – 1457 : (9626 – 9632 E. V.): Petru Aron este domn al Moldovei (cu intreruperile: 1452 – 1454; 1455).

1452 : (9627 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara impune Imperiului Otoman pacea de la Adrianopol; «Imperiul Otoman se obligă să nu ridice noi fortificaţii pe Dunăre şi să nu mai atace Tara Romвnească, Transilvania, Ungaria, Serbia şi Ragusa.

1452 – 1455 : (9627 – 9630 E. V.): Alexăndrel este domn al Moldovei.

PELASGIA / VALAHIA – SAU DACIA / DACO-ROMANIA – ŞI ULTIMELE IMPERII ALE EUROPEI: IMPERIUL OTOMAN / TURC, IMPERIUL AUSTRIAC, IMPERIUL RUS / TARIST, IMPERIUL AUSTRO-UNGAR, IMPERIUL RUSO-SOVIETIC

1453 : (9628 E. V.), 29 mai: căderea Constantinusei / Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit, devenit dincoace de orizontul anului 610 (8785 E. V.) Imperiul Bizantin (după instalarea “permanentă” a Grecilor in tronul impărătesc); la această dată, Imperiul Bizantin este “inghiţit” aproape in intregime de puternicul Imperiu Otoman / Turc; Constantinusa / Constan-tinopolul, sub conducerea incapabilului impărat greco-bizantin, Constantin Dragasses, angajează “rezistenţa antiotomană” cu vreo 9000 de oşteni şi cu 30 de corăbii; armatele otomane comandate de sultanul Mahomed al II-lea (folosindu-se, bineanţeles, şi de tunurile de 70 de tone pe care i le proiectase inginerul roman-ardelean, Orban, căruia Bizantinii / Grecii ii refuzaseră oferta), obţin victoria după un asediu de cateva luni (martie – mai); Constantinusa / Constantinopolul (“Creştinopolul”) este frumosul oraş Istambul, din Turcia “europeană” de azi.

1453 (9628 E. V.) – 1922 (10.097 E. V.): “apogeul” şi “destrămarea” Imperiului Otoman / Turc.

1457, 14 aprilie – 1504, 2 iulie : (9632 – 9679 E. V.): Ştefan cel Mare este domn al Moldovei.

1458 :(9633 E. V.): Fiul Dacoromвnului / Valahului Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, este ales rege al Ungariei.

1459 : (9634 E. V.): «Vlad Tepeş refuză să dea haraciul solicitat de Poarta Otomană / Imperiul Turc» (CRom, 276).

1461 :( 9636 E. V.): Vlad Tepeş «il trage in ţeapă pe begul de Nicopole, eliberează Giurgiul de sub Turci şi le zdrobeşte trupele de pe malul drept al Dunării» (CRom, 276).

1488 : (9663 E. V.): se zideşte – in provincia Moldova a Daco-romaniei Nord-Dunărene – Manăstirea Voroneţ.

1495 : (9670 E. V.): sunt rezidite Bicerica Ortodoxă a Daco-romanilor din Şchei-Braşov şi Şcoala Orăşenească Daco-romanească din Şcheii Braşovului.

1504 -1600  (9679 – 9775 E. V.): statul medieval daco-romanesc al Moldovei are – de la Ştefan cel Mare pană la Mihai Viteazul – următorii domni:
Bogdan al III-lea (1504 – 1517), Ştefăniţă, Petru Rareş (1527 – 1538; 1541 – 1546), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Iliaş, Ştefan Rareş, Ioan Joldea, Alexandru Lăpuşneanu (septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561; 24 octombrie 1563 / martie 1564 – 1568), Despot Vodă (1561 – 1563), Ştefan Tomşa, Bogdan Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Viteaz (1572 – 1574), Petru Şchiopu, Ion Potcoavă, Iancu Sasu Rareş, Aron Lăpuşneanu, Alexandru cel Rău, Petru Lăpuşneanu, Ştefan Răzvan (24 aprilie – august 1595), Ieremia Moghilă (august 1595 – 25 mai 1600).

1541 : (9716 E. V.): Turcii ocupă Budapesta; după instituirea dominaţiei Habsburgilor asupra părţilor de vest şi de nord-vest ale Ungariei şi asupra Croaţiei, transformă in Paşalac Ungaria de Sud şi Ungaria Centrală (pentru 158 de ani: 1541 – 1699); provinciile Daco-romaniei Nord-Dunărene ce fuseseră sub dominaţie habsburgică – Banatul, Crişana şi Ardealul – se constituie in Principatul Autonom al Transilvaniei, sub suzeranitate turcească.

A ŞAPTEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MIHAI VITEAZUL, LA ANUL 1600 (9775 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL DACIEI

1593 : (9768 E. V.): 10 octombrie: Mihai Viteazul, fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun, este inscăunat in tronul Tării Romaneşti.

1594 : (9769 E. V.), 13 noiembrie: Mihai Viteazul declanşează bătăliile cu trupele turceşti staţionate in Bucureşti, Oraşul de Floci, Harşova, Silistra; la Ruse / Rusciuk, pe malul Dunării, spulberă şi oastea otomană ce insoţeşte pe Bogdan, spre a-l instala ca nou domn al Tării Romaneşti; un alt corp de oaste daco-romanească, sub comanda banului Mihalcea, zdrobeşte o altă oaste turcească, insoţitoare a lui Ştefan Surdu, spre a fi instalat in tronul Moldovei, in locul lui Aron Vodă.

1595 : (9770 E. V.), 13 / 23 august: bătălia de la Călugăreni; Mihai Vi-teazul zdrobeşte armata imperial-otomană de sub comanda lui Sinan Paşa.

1596 : (9771 E. V.): armatele lui Mihai Viteazul trec la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, distrugand fortificaţiile turceşti din cetăţile-oraşe: Babadag, Vidin, Plevna etc., nutrind intenţia / ideea re-Unirii Valahiei Mari din vremea Dinastiei Asăneştilor.

1597 : (9772 E. V.): sultanul trimite “steag de domnie şi daruri” lui Mihai Viteazul.

1598 : (9773 E. V.), iunie: „Tratatul de la Manăstirea Dealului” intre Mihai Viteazul şi impăratul romano-german / habsburg, Rudolf, privind finanţarea campaniei daco-romane antiotomane; Rudolf se obligă să dea lui Mihai Vitea-zul plata pentru 5000 de soldaţi şi armament («tunuri, praf, gloanţe şi alte unelte de război»), domnului / “regelui” daco-roman revenindu-i obligaţia de a lupta «pentru alungarea Turcilor şi a altor duşmani ai Tării Romaneşti, ai Transilvaniei şi ai Ungariei».

1599 : (9774 E. V.): Mihai Viteazu incepe campania militară pentru re-Unirea Tării Romaneşti cu Transilvania; Mihai Viteazu caştigă bătălia cu trupele lui Andrei Bathory de la Şelimbăr / Şelimberg, din 28 octombrie; trupele lui Bathory se dispersează, cuprinse de panică; Andrei Bathory, «insoţit de caţiva nemeşi sau boieri transilvăneni», fuge, spre a trece in Moldova; peste trei zile, intreaga Transilvanie daco-romanească se inchină lui Mihai Viteazul.

1599 : (9774 E. V.), 1 noiembrie: Mihai Viteazul intră biruitor in Alba Iulia.

1600 : (9775 E. V.), martie-aprilie: Mihai Viteazul porneşte campania pentru re-Unirea Moldovei cu Transilvania şi Tara Romanească, intre hotarele Daciei lui Decebal; armata daco-romană a lui Mihai Viteazul intră in Moldova pe la Oituz şi zdrobeşte armata lui Ieremia Moghilă (ce avea “aliate” destule corpuri de oaste polono-ruseşti) in bătăliile de la Verbia, Bacău, Cetatea Neamţului şi Suceava; Ieremia Moghilă fuge peste Nistru; la 21 aprilie 1600, Mihai Viteazul intră in Iaşi, cetatea de scaun a Moldovei, impliniduise visul re-Unirii principatelor daco-romaneşti / valahe nord-dunărene intre hotarele Daciei lui Decebal, ceea ce il determină să-şi semneze hrisoavele astfel: «Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tării Romaneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei».

1600 : (9775 E. V.), septembrie, 18: forţele imperiale romano-germane / habsburgice, poloneze, ungureşti, otomane etc. se mobilizează pentru a distruge Statul Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni; “trădările” habsburgice incep să işi arate colţii; in bătălia de la Mirăslău (Romania), domnul Daco-romanităţii, Mihai Viteazul, este trădat de generalul imperial George Basta, fiind obligat să se retragă spre Făgăraş.

1601 : (9776 E. V.), 3 august: armata lui Mihai Viteazul, mai mult “ţinută sub observaţie” de armata imperială a lui Rudolf, comandată de ignobilul general Basta, decat “susţinută”, reuşeşte şi de această dată să biruie la Gorăslău armata lui Bathory (pe Valea Someşului, intre Satu Mare şi Cluj).

1601 : (9776 E. V.), 19 august: in drum spre Alba Iulia, la 18 august, armata lui Mihai Viteazul innoptează / campează la Turidava / Turda; in zorii zilei de 19 august, Mihai Viteazul este surprins in cortul său de război, instalat pe Campia Turdei, de un detaşament “aliat”, de trei sute de Germani şi de Valoni, trimis de generalul Basta, desigur, cu aprobarea Curţii de Praga a lui Rudolf şi cu ordinul de a-l “aresta” / “suprima”: pătrunzand in cortul lui Mihai Viteazul, «comandantul detaşamentului ii spuse: “Eşti prins!” Mihai rosti un singur cuvant: “Ba” şi dădu să pună mana pe sabie. In aceeaşi clipă insă, un valon il impuşcă, un al doilea ii străpunse pieptul, alţii il loviră cu halebardele. “Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu – ne spune cronica Tării Romaneşti – pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea vitează”. Ucigaşii ii tăiară capul…»
(GIrva, 380). Comisul Radu Florescu a eliberat capul Domnitorului Mihai Viteazul din mana criminalilor imperiali ai lui Rudolf şi Basta, ducandu-l la Manăstirea Dealului, «unde şi astăzi odihneşte» (potrivit ritualul celor din ordinul Cavalerilor Zalmoxianismului); trupul «fu ingropat pe Campia Turdei» (ibid.). Dacia lui Mihai Viteazul fu iar ruptă in trei prin voinţa imperiilor evmezice.

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): pe scaunul domnesc / “regal” al principatul daco-romanesc-medieval al Tării Romaneşti se perindă:
Radu Mihnea, Radu Şerban, Gavril Moghilă, Alexandru Iliaş, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei Basarab, Constantin Şerban Basarab, Mihnea al IIIIon lea, Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Radu Leon, Antonie Vodă din Popeşti, Şer-ban Cantacuzino, Constantin Brвncoveanu (28 octombrie 1688 – 24 martie 1714), Ştefan Cantacuzino, Nicolae Mavrocodat, Ioan Mavrocordat, Constan-tin Mavrocordat, Mihai Racoviţă, Grigore al II-lea Ghica, Matei Ghica, Con-stantin Racoviţă, Scarlat Ghica, Ştefan Racoviţă, Alexandru Ghica, Grigore al III-lea Alexandru Ghica, Manole Ruset, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Nicolae Mavrogheni, Alexandru Moruzi, Constantin Hangerliu, Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea, Scarlat Callimachi, Tudor Vladimirescu (15 martie – 15 mai 1821), Grigore al IV-lea Ghica, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei ş. a. (in majoritatea lor, provenind din Fanar şi făcand politica Porţii / Imperiului Otoman).

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): in scaunul domnesc / “regal” al daco-romanescului principat medieval al Moldovei se perindă, in majoritatea lor (ca şi in Tara Romanească / Muntenia), trimişi de Istambul / Fanar (unii reuşind să cumpere tronul la Poartă de cate trei-patru ori, sau “alternativ”, cand in Muntenia, cand in Moldova): Ieremia Moghilă, Mihail Moghilă, Constantin Moghilă, Ştefan al II-lea Tomşa, Alexandru Moghilă, Radu Mihnea, Gaspar Graţiani, Alexandru Iliaş, Miron Barnowski-Moghilă, Alexandru Coconul, Moise Moghilă, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Gheorghe Ghica, Şerban Constantin Basarab, Ştefăniţă Lupu, Eustratie Dabija, Gheorghe Duca, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Mihai Racoviţă, Nicolae / Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica, Ioan Mavrocordat, Matei Ghica, Scarlat Ghica, Ioan Teodor Callimachi, Grigore Callimachi, Constantin Moruzi, Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Alexandru Şuţu, Alexan-dru Hangerliu, Ioniţă Sandu Sturza, Grigore Alexandru Ghica ş. a. (cf. GIrva, 968 sqq.).

1602 – 1918 : (9777 – 10.093 E. V.): principatul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei are următorii principi (intre 1601 – 1711) / guvernatori (impuşi de Imperiului Habsburgic / Austriac, sau, din 1867, Austro- Ungar):
Sigismund Bathory (in mai multe randuri), Moise Secuiu, Ştefan Bucică («Bocskai»), Sigismund Rakoczi, Gabriel Bathory, Gabriel Bethlen, Caterina de Brandenburg, Ştefan Bethlen, Gheorghe Rakoczi, Francisc Rhedei, Acaţiu Barcsai, Ioan Kemeny, Mihai Apafi, Emeric Tokoly, Francisc Rakoczi al II-lea (1704 – 1711) / Gheorghe Banffy, Ştefan Haller, Ştefan Wesselenyi, Sigis-mund Corniş («Kornis»), Francisc Anton Wallis, Ioan Haller, Fr. V. Wallis, Ladislau Kemeny, Adolf Buccow, Andrei Hadik, Carol O’Donell, Maria-Iosif Auersperg, Samuil Brukenthal, Gheorghe Banffy, Ioan Iosică («Josika»), Fer-dinand d’Este, Ioan Corniş, Iosif Teleki, Emeric Miko, Ludovic Wohlgemuth, Carol Schwarzenberg, Frederic Liechtenstein, Ludovic Folliot de Crenneville ş. a. (cf. GIrva, 720 sq.); din 1867 pană оn 1918, оn Imperiul Austro-Ungar, Transilvania (ca şi Slovacia şi Croaţia) este guvernată de la Budapesta; guvernele Andrassy şi Tisza duc o cumplită politică de deznaţionalizare, de maghiarizare / ungurizare.

1611 : (9786 E. V.): domnitorul Tării Romaneşti, Radu Şerban, «il infrвnge la Braşov pe Gabriel Bathory care invadase cu armate Muntenia, in 1610» (CRom, 278).

1613(9788 E. V.) – 1916 (10.091 E. V.): “apogeul” Imperiului Rus. (?)

1648 : (9823 E. V.): «Transilvania participă ca stat suveran la tratatul de pace din Westfalia» (CRom, 278).

1650 : (9825 E. V.): Invazie a Tătarilor – aliaţi cu Cazacii in Moldova.

1695 : (9870 E. V.): domnitorul daco-roman de Bucureşti, Constantin Brancoveanu, «primeşte de la Curtea din Viena titlul de Principe al Imperiului ca o recunoaştere a serviciilor aduse in războiul cu Turcii» (CRom, 279).

1711 : (9886 E. V.): Dimitrie Cantemir – in baza tratatului de la Luţk, incheiat cu ţarul Rusiei, Petru I – angajează războiul cu Imperiul Otoman, contand pe sprijinul Moscovei;
Bătălia are loc la Stănileşti-Prut; nesosind la timp ajutorul rusesc, armata Daco-romanilor-moldoveni este infrantă de armata imperial-otomană; in urma eşecului militar-politic, D. Cantemir, unul dintre cei mai de seamă enciclopedişti ai Europei acelor timpuri, este nevoit să-şi pă-răsească Patria şi să se stabilească la Curtea lui Petru I.

1712 : (9887 E. V.): Imperiul Otoman instituie regimul fanariot pentru Moldova.

1714 : Constantin Brancoveanu si cei patru feciori ai sai sunt decapitati din ordinul sultanului otoman la Istambul.

1716 : Imperiul Otoman instituie regimul fanariot si pentru Tara Romaneasca, din care se va iesi abia dupa Revolutia lui Tudor Vladimirescu.

1718 – 1739 : Oltenia se afla sub stapanirea Austriecilor.

1758 : Invazie tatara in Principatele Dunarene (?)

1775 : Acord austro-turc in urma caruia Principatul Moldova pierde o parte din „Tara de Sus” (ulterioara – Bucovina).
(CRom, 279).

1784 : Marea Rascoala taraneasca a vlahilor din Transilvania condusi de Horia, Closca si Crisan, contra exploatarii sangeroase a taranimii de catre nobilimea maghiara.

1791 : Supplex libellus Valachorum Transsilvaniae, prin care se cere imparatului Leopold al IIlea de la Viena sa recunoasca romanimea preponderenta din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte natiuni din Imperiul Habsburgic / Austriac.

1804 – 1867 : Apogeul imperiului Austriac.

1812 : Dupa incheierea razboiului ruso-turc dintre anii 1806 si 1812, Imperiul Otoman cedeaza Imperiului Rus Tarist teritoriile romanesti de la est de Prut, partea dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra a fostului stat medieval romanesc al Moldovei etc. teritoriile romanesti respective, sub numele de Basarabia, sunt transformate in gubernie a Imperiului Rusiei.

1821 : Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu.

1828 – 1829 : (10.003 – 10.004 E. V.): in vremea acestui război ruso-turc, armatele imperiale ale Rusiei ocupă Moldova şi Tara Romanească.

1829 – 1834 : (10.004 – 10.009 E. V.): in Moldova şi in Tara Romanească se instalează Administraţia Rusească, aflată in seama generalului Kiseleff.

1848 : (10.023 E. V.): Revoluţiile burghezo-democratice cuprind şi Tările Daco-romaneşti.

1848 : (10.023 E. V.), septembrie, 16: işi incheie lucrările cea de-a treia Adunare Naţională Daco-romanească de Blaj, la care participă 60.000 de ţărani (inarmaţi); Adunarea Naţională Daco-romanească de Blaj declară că nu recunoaşte “Uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; iobăgimea valahă / romană işi reafirmă revendicările; incep inrolările in oştirea populară a lui Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad.

A OPTA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, LA ANUL 1859 (10.034 E. V.), IN STATUL MODERN AL ROMANIEI

1859 : (10.034 E. V.), 24 ianuarie: ia fiinţă statul naţional al Romaniei prin re-Unirea a două dintre provinciile mari ale Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, Tara Romanească (Muntenia) şi Moldova; imperiile admit re-Unirea intrun stat care să nu poarte numele de Dacia (aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri, Cuza ş. a.), ci de Principatele Unite, apoi de Romania (de fapt, numele din 383 e.n. / 8558 E. V., sub care era cunoscută Gaetia / Muntenia in vremea lui Auxenţiu Durostoreanu – care foloseşte in “micro-monografia” Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Lupilă, pentru prima oară intr-un document scris, sintagma: “Pămantul Romaniei “ / “…solo Romaniae”– v. CDCD, 120).

1859 (10.034 E. V.), 24 ianuarie – 1866 (10.041 E. V.), 11 februarie: Alexandru Ioan Cuza este domn al Romaniei, “cel mai iubit de popor dintre domnii tuturor anotimpurilor”, care – alături de ceilalţi paşoptişti din Principatele Valahe – reuşeşte să ridice programatic-statal, prin reforme, conştiinţa naţională valahică / daco-romanească intr-un inalt grad, punand in pericol fragilele temelii ale imperiilor secolului al XIX-lea, ale căror roţi dinţate se imbinau la Dunăre / Carpaţi.

1866 : (10.041 E. V.), 12 februarie – 7 aprilie: o “Locotenenţă Domnească” (alcătuită din N. Golescu, Lascăr Catargiu, N. Haralambie, “Locotenenţă” care l-a determinat pe Al. Ioan Cuza să abdice şi să ia calea exilului in Germania, la Heidelberg, unde a murit in 3 mai 1873) conduce Romania, după voinţa imperiilor Austro-Ungar, Rus / Tarist şi Turc, imperii ce au decis să pună popoarelor mai importante de la Dunăre / Balcani domni din case germanice: Daco-romanilor / Romanilor – din casa de Hohenzollern-Sigmaringen; Bulgarilor – din casa de Saxa- Coburg; Grecilor – din casa lui Otto I de Bavaria etc.).

1866 (10.041 E. V.), 8 aprilie – 1881 (10.056 E. V.), 13 martie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este pus domn al Romaniei (in locul lui Al. Ioan Cuza).

1867 (10.042 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Imperiul Austro-Ungar, “la apogeu”. Austro-Ungaria se opune re- Unirii Daco-romanilor nord-dunăreni intre hotarele Daciei lui Decebal, cum, de altfel, şi Imperiul Rus / Tarist, sau Imperiul Otoman / Turc.

1877 : (10.052 E. V.), 9 mai: Romania işi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman; participă la Războiul de Independenţă a Daco-romanilor / Vlahilor din Moesia, aflaţi in lanţurile Imperiului Otoman; dă nenumărate jertfe pe frontul antiotoman, la Plevna, Smardan, Griviţa etc.; intră in război şi Imperiul Rus, care culege laurii victoriilor daco-romane; prin voinţa aceloraşi imperii, in 1879, Daco-romanii au constatat că au luptat de fapt nu pentru eliberarea Valahiei Sud-Dunărene, ci pentru eliberarea Bulgariei, stat rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman pană in 1908, cand işi proclamă independenţa.

1879 : (10.054 E. V.), 16 aprilie: după eliberarea Moesiei de sub jugul Otoman de către armatele Romaniei şi ale Imperiului Rus, in fosta provincie a Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a Valahiei Mari de sub Dinastia Daco-romană / Valahă a Asăneştilor, se proclamă – prin voinţa Moscovei – statul slav al Bulgariei (prin aşa-zisa «Adunare Constituantă de la Tarnovo», sau «Constituţia de la Tarnovo» – “rămasă in vigoare pană la 4 decembrie 1947, cand a fost proclamată Constituţia R. P. Bulgaria”).

1881 (10.056 E. V.), 14 martie – 1914 (10.089 E. V.) 26 septembrie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1895 : (10.070 E. V.), septembrie, 19: se inaugurează cel mai lung pod (4.088 m) din Europa de la sfarşitul secolului al XIX-lea, in Romania, peste Dunăre, la Cernavodă; proiectul şi conducerea lucrărilor: inginerul daco-roman: Anghel Saligny; prin această monumentală lucrare, ingineria daco-romanească inregistrează o culminaţie europeană (cf. BMIst, 221).

1907 : (10.082 E. V.): Marea Răscoală ţărănească din Romania; la inăbuşirea in sange a acestei răscoale au fost impuşcaţi 11.000 de ţărani.

1912 – 1913 : (10.087 – 10.088 E. V.): Al II-lea Război Balcanic. In 1913, prin voinţa imperiilor Rus, Austro-Ungar şi Otoman, teritoriul Macedoniei este impărţit intre Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania; Thracia este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia; Moesia Superioară este impărţită intre Serbia şi Bulgaria; “reоmpărţiri” nesemnificative după primul şi al II-lea Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Primul Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.), 27 septembrie – 1927 (10.102 E. V.), 19 iulie: Ferdinand I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romвniei.

1916 : (10.091 E. V.), 4 / 17 august: Romania incheie un tratat secret cu toate puterile Triplei Inţelegeri, asiguranduise, la incheierea păcii, realipirea teritoriilor Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului la Patria-Mumă, Romania.

1916 (10.091 E. V.), 14 / 27 august: Romania declară război Austro-Un-gariei, marcand totodată şi intrarea Romaniei in Primul Război Mondial.

1917 (10.092 E. V.) – 2000 (10.175 E. V.): Imperiul Ruso-Sovietic “la apogeu”.

1918 : (10.093 E. V.), 27 martie: provincia istorică daco-romanească a Basarabiei, anexată Imperiului Rus / Tarist in 1812 (9987 E. V.), dar devenită – in vartejul revoluţiilor: burghezo-democratică şi socialistă din Rusia anului 1917 (bineоnţeles, cu “acordul” lui Lenin) – independenta Republică Democratică Moldovenească şi «exprimand voinţa poporului, in virtutea dreptului istoric şi de neam», se reuneşte cu Patria-Mumă, Romania.

1918 : (10.093 E. V.), septembrie, 15: Congresul Romanilor (Daco-romanilor / Valahilor), Cehilor, Slovacilor, Polonilor, Sarbilor, Croaţilor şi Rutenilor, de la New York, votează moţiunea de dezmembrare a Austro-Ungariei şi de eliberare a tuturor popoarelor din lanţurile Imperiului Austro- Ungar.

A NOUA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, IN STATUL MODERN AL ROMANIEI MARI, SUB SCEPTRUL REGELUI FERDINAND I, LA ANUL 1918 (10.093 E. V.)

1918 : (10.093 E. V.), 1 Decembrie: re-Unirea parţială intre hotarele Daciei lui Decebal, intre hotarele Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a provinciilor, a “ţărilor de rauri / munţi”, din “destrămatul” Imperiu Austro-Ungar: Banatul, statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei (Crişana, Ardeal, Tara Zarandului, Tara Haţegului, Tara Barsei etc.), partea sudică a Maramureşului şi partea sudică a Bucovinei, cu “statul-mumă” din 1859 al Romaniei, in Statul Naţional Unitar: Romania-1918 (10.093 E. V.). Articolul Intai al Hotărarii Adunării Naţionale de la Alba Iulia: «Adunarea Naţională a tuturor Romanilor din Transilvania, Ba-nat şi Tara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor indreptăţiţi la Alba Iulia, in ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acestor Romani şi a tuturor teritoriilor locuite de danşii, cu Romania» (apud GIrva, 593).

1927 (10.102 E. V.), 20 iulie – 1930 (10.115 E. V.), 7 iunie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei (sub regenţa alcătuită din principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie).

1928 : (10.103 E. V.), august, 27: „Pactul Kellogg – Briand”, interzicand războiul ca instrument al politicii internaţionale, este semnat la Paris de 15 state.

1928 : (10.103 E. V.), septembrie 4: Romania aderă la „Pactul Kellogg – Briand”.

1930 (10.115 E. V.), 8 iunie – 1940 (10.115 E. V.), 5 septembrie: Carol al II-lea (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1931 : (10.116 E. V.), septembrie, 7: a douăsprezecea sesiune ordinară a Adunării Societăţii Naţiunilor este prezidată de reprezentantul Romaniei, Nicolae Titulescu.

1935 : (10.110), septembrie, 17: Romania devine membru permanent al Ligii Naţiunilor (cu 50 de voturi din 52 posibile).

1939 : (10.114 E. V.), 7 martie – 21 septembrie: prim-ministru al Romaniei este Armand Călinescu; pentru a pune capăt politicii sale impotriva expansionismului Germaniei hitleriste, legionarii il asasinează.(?)

1939 (10.114 E. V.) – 1945 (10.120 E. V.): Al Doilea Război Mondial, cu-prinzand 72 de state şi 80О din populaţia planetei.

1940 : (10.115 E. V.), 28 iunie: U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic (in urma inţelegerilor dintre Stalin şi Hitler) ocupă teritoriile daco-romaneşti-moldoveneşti: Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Herţa etc., teritorii devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, in “imperiul roşu”.) (?)

1940 : (10.115 E. V.), septembrie, 4: Regele Carol al II-lea (de Hohen-zollern-Sigmaringen) al Romaniei numeşte pe generalul Ion Antonescu Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

1940 (10.115 E. V.), septembrie 6 – 1947 (10.122 E. V.), 29 decembrie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este regele Romaniei (a doua oară).

1940 : (10.115 E. V.), 4 noiembrie: Prezidiul Sovietului Suprem al U. R. S. S. decide ca judeţele daco-romaneşti-moldoveneşti din sudul Basarabiei (Izmail şi Bolgrad), din nordul Bucovinei, inclusiv judeţul Hotin, şi cea mai mare parte a Transnistriei, să intre in componenţa R. S. S. Ucraina.

1940 :(10.115 E. V.), septembrie, 7: sub presiunea stalinistă, se incheie la Craiova „Tratatul de Frontieră” romano-bulgar prin care partea de sud a Dunogaetiei / Dobrogei, parte numită „Cadrilater”, alcătuită din două judeţe: Durostor şi Caliacra, a fost făcută “cadou” Bulgarilor (pentru “fidelitate socialistă”), de către Stalin / Moscova şi de către regalitatea bucureşteană de Hohenzollern- Sigmaringen, judeţe aflвndu-se şi astăzi in componenţa Bulgariei. (?)

1941 : (10.116 E. V.), iunie: mareşalul Ion Antonescu eliberează teritoriile daco-romaneşti ocupate de U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic şi le reintegrează Romaniei (sub numele istoric străvechi de provincia Basarabia). (?)

∗ <b (10.119 E. V.), septembrie, 12: la Moscova, este semnată Convenţia de Armistiţiu dintre Guvernul Romaniei şi Guvernele Naţiunilor Unite, consfinţind ieşirea Romвniei din războiul antisovietic şi intoarcerea armelor impotriva Germaniei lui Hitler.

1944 : (10.119 E. V.): trupele sovietice ocupă Basarabia, cea mai mare parte devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, din cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste; restul teritoriilor e atribuit Ucrainei.

1947 : (10.122 E. V.), 30 decembrie: Romania se proclamă Republică.

1947 (10.122 E. V.), 30 decembrie – 1965 (10.140 E. V.), 20 august: Republica Populară Romană.

1948 (10.123 E. V.) – 1952 (10.127 E. V.): Constantin I. Parhon este Preşedinte (al Prezidiului) Republicii Populare Romane.

1952 (10.127 E. V.) – 1958 (10.133 E. V.): Petru Groza este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romane.

1958 (10.133 E. V.) – 1961 (10.136 E. V.): Ion Gheorghe Maurer este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romвne.

1961 (10.136 E. V.) – 1965 (10.140 E. V.): Gheorghe Gheorghiu-Dej este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Populare Romвne.

1965 (10.140 E. V.), 21 august – 1989 (10.164 E. V.), 22 decembrie: Republica Socialistă Romania.

1965 (10.140 E. V.) – 1967 (10.142 E. V.): Chivu Stoica este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1967 :(10.142 E. V.) – 1989 (10.164 E. V.): Nicolae Ceauşescu este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1969 :( 10.144 E. V.), 20 iulie – şi in prezent / viitor: Era Antropocelestă; era este “deschisă” de primii paşi ai Omului pe Lună, făcuţi de Neil Armstrong.

1989 : (10.164 E. V.), 16 – 22 decembrie: declanşarea Revoluţiei Daco-romane Anticomuniste / Anticeauşiste din Decembrie 1989, prin care se pune capăt “erei socialiste / comuniste” din Romania.

1989 : (10.164 E. V.), 23 decembrie şi in prezent: Romania (Republica Romaniei).

1990 – 2000 : (10.165 – 10.175 E. V.): in spaţiul Daciei / Daco-romaniei lui Regalian fiinţează următoarele state europene:
a) state in care limba pelasgo-daco-thracă / valahă (daco-romană / romană) este limba majorităţii locuito-rilor:
1) Romania (23.000.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Romani, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Vlahi: 21.137.000; limbă oficială: limba daco-romană / romană, adică valahă);
2) Republica Moldova (5.305.000 locuitori,5 dintre care Daco-romani / Romani-moldoveni, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi: 3.467.000; limbă oficială: limba romвnă, sub numele de „limbă moldovenească”, şi limba rusă; admiterea limbii ruse ca “a doua limbă oficială in statul Moldovei” de către Parlamentul “majoritar-comunist” al rep.Moldovei, la 20 iulie 2001, este prelungirea unui aspect al programului stalinist de rusizare, printro “democraţie moldovenească”, evident, sub lideri ruşi / rusofili, inrădăcinaţi in toate structurile societăţii daco-romaneşti-moldoveneşti dirijate de la Chişinău, sub preşedinţii din acest “deceniu de pseudo-independenţă faţă de Moscova”: Mircea Snegur, Petru Lucinski, Vladimir Voronin;
Pelasgo-Daco-Thracii – adică Valahii / Daco-romanii-moldoveni – dintre Prut şi Nistru / Don, dintre Vistula, Pripet, Podişul Podolic şi Marea Getică / Neagră, Marea Azov şi Caucaz, au cunoscut vitrege istorii in creuzetul populaţiilor migratoare din estul nistreanoazovian al Daciei / Daco-romaniei; dar pierderea con ştiinţei naţionale la Daco-romanii-moldoveni se relevă drept rezultat al politicii de deznaţionalizare şi de rusizare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, in lanţurile Imperiului Rus Tarist şi Sovietic-Rus);
b) ţări care s-au ivit in aria Pelasgiei / Valahiei (Daciei / Daco-romaniei lui Regalian) şi in care elementul demografic preponderent pelasgo-daco-thrac / valah (daco-roman / roman) este “asimilat” / “distrus”, prin politicile de deznaţionalizare din secolul al XX-lea, peste 50О:
1) Albania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “aromani”, “ţanţari” etc.: 421.000; cf. TTRH, 46 sqq.);
2) Bulgaria: (9.000.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 1.730.000, inclusiv “Vlahii / Daco-romaniitimoceni”; cf. TTRH, 16 sq.);
3) Bosnia-Herţegovina: (4.440.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani, sau Romani – “istro-romani”: 289.000; cf. TTRH, 83 sqq.);
4) Croaţia: (4.700.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 156.000; cf. TTRH, 80 / 115 sqq.);
5) Grecia: (10.300.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “cuţovlahi”, “megleno-romani” etc.: 628.000);
6) Macedonia: (2.305.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “macedo-romani”, “aromani” etc.: 553.000; cf. TTRH, 56 sqq.);
7) Muntenegru: (471.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi – “istro-romani”: 63.000; cf. TTRH, 118 sqq.);
8) Serbia: (7.630.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 2.224.000; cf. TTRH, pp. 7 – 45.);
9) Slovacia: (5.530.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “vlahomorlaci”: 316.000);
10) Ucraina: (45.600.000 locuitori, dintre care Romani / Daco-romani-moldoveni: 1.651.000 – cf. TTRH, 67 sqq.);
11) Ungaria: (10.160.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 573.000 – cf. TTRH, 75 sqq.); <br< <b=””>c) situaţia in alte state care au incorporate arii pelasgo-daco-thracice / valahice (daco-romane):
12) Austria: (7.620.000 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromвni: 73.000 – cf. TTRH, 102 sqq.);
13) Bielorusia / Belarus: (10.200.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 67.000);
14) Cehia: (10.400.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani – “getvanci”: 127.000; cf. TTRH, 100 sq.);
15) Elveţia: (6.500.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 102.000);
16) Germania: (81.200.000 locuitori, dintre ca-re Vlahi / Dacoromani: 643.000);
17) Lituania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 69.000);
18) Polonia: (37.000.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 573.000);
19) Rusia: (125.768.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 1.530.000; cf. TTRH, 81);
20) Turcia: (31.391.210 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 236.230) etc.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬