MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

De ce vor minoritarii alogeni din România steagul Galiției în Ardeal?

Nu este aceasta tâlhărie la drumul mare? Tehnic se numește plagiat, dar plagiatul tot furt se numește, chiar dacă este unul mai elevat, îmbrăcat în haine patriotarde locale, încercându’se implementarea subliminal a acestui tricolor galițian în conștiința românilor ardeleni, mizându’se pe lipsa de vigilență în special a celor neavizați!

Cei avizați cunosc realitățile istorice, dar închid ochii complice la acest act subversiv ce atacă la fundația statului unitar român. Ori, se dorește alipirea cel puțin psihologic și în privința culorilor tricolorului cu acele regiuni care au apaținut cândva imperiului habsburgic.

Cam asta este intenția reală, de refacere a vechiului imperiu habsburgic, dar alogenii României nu o recunosc fățiș, pentru că în realitate toată politica revanșardă, iredentismul capetelor înfierbântate de cele mai multe ori este subversiv, capătând adesea semnificații penale.

Ce trebuie să afle orice român contemporan este că Transilvania nu a avut niciun fel de steag! Transilvania nu a avut steag și românii nu au folosit vreodată vreun steag ardelenesc.

Numai xenofobii, iredentiștii și secesioniștii anti-români și anti-Trianon îl flutură:

Sau, ca să descompunem spectral problema, a existat o singură mențiune a unui steag albastru-roșu-galben, fluturat de sași în 1848, steag ce poate să’i fi reprezentat doar pe sași, nu regiunile românești istorice, fie că vorbim de Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș. Apoi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, românii au încercat, în două rânduri, să convingă autoritățile maghiare să’i lase să folosească culorile naționale românești, încercând să amintească de culorile Marelui Principat al Transilvaniei.

Dacă dânșii chiar se simțeau legați de drapelul transilvănean, l’ar fi folosit mai des, mai ales că în 1914, când au primit dreptul la steag, acesta a fost roșu-galben-albastru, românesc.

Așadar, steagul modern al Transilvaniei, cel vânturat și în 2016-2017 pe străzi de minoritarii maghiarofoni, rămâne doar un steag care nu’i reprezintă pe români, ci doar pe alogenii care și’ar dori să vadă ruptă România în bucăți.

Tricolorul românesc pe orizontală și cu galben la mijloc a fost în realitate steagul românilor ardeleni

Românii și’au purtat culorile, dar cu prudență. Autoritățile de la Budapesta interziceau purtarea culorilor naționale și îi urmăreau pe cei ce le purtau. O portiță de a purta tricolorul au găsit românii în steagurile breslelor. Dovadă stau două steaguri de breaslă, unul din Sibiu și celălalt din Hațeg.

Steag al breslei cizmarilor din Sibiu, avers 1867

Steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru. În centru este aplicat un medalion, încadrat de o bandă de culoare galbenă, cu fir din argint răsucit pe miez din bumbac. Pictura din medalion reprezintă, pe una din fețe semnul Breslei Cizmarilor și anul 1667, iar pe cealaltă, Sfânta Treime. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri cu fir metalic.

Steagul este fixat pe hampă cu 43 de ținte. Hampa este pictată în trei culori, ca și steagul, iar pe vârful metalic în formă de lance este aplicat anul 1867.

Se poate afirma cu certitudine că: nu există vreun steag păstrat al Marelui Principat al Transilvaniei care să folosească azur-roșu-aur așa cum e cel vehiculat de adepții secesiunii de România a Ardealului.

Nu există vreo lucrare heraldică sau vexilologică contemporană care să menționeze vreun steag de genul acesta, cum nu am găsit vreo referință la acest steag în lucrările heraldice din Vest – Hugo Gerhard Ströhl, heraldistul Curții Imperiale, nu a scris nimic despre vreun drapel transilvănean; diploma prin care Maria Theresia ridică Transilvania la rang de mare principat nu menționează vreun drapel.

Steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică. Este confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal. Pe una din fețe, central, este aplicat un medalion pictat cu o scenă religioasă, Sfânta Treime, deasupra căruia este inscripţia:

”SOCIETATEA OLARILORU IN HATIEGU. 1777”

Sub medalion, într’un scut, pe fond roșu stelat cu decor floral, este pictată insigna țehului. Pe cealaltă parte a steagului, pe medalion, este pictat un înger ce poartă pe o tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar dedesubt, într’un scut, pe fond roșu, anul 1868. Medalionul aplicat pe ambele fețe este încadrat de o bandă de dantelă galbenă. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri în aceleași culori ca și steagul. Vârful lipsește.

TRICOLOR DIN LÂNĂ:

”Steagul delegaţiei comunei Lupşa, judeţul Alba, participantă la adunarea de la Alba-Iulia, 1918, are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit în maron are în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure. Delegaţia din comuna Lupşa, judeţul Alba, a participat la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într’o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Clapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la directorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie.”

De ce s’ar pune problema steagului atât de acut dacă nu s’ar dori nașterea unor sentimente statale diferite de România a românilor din Ardeal? La acest ideal lucrează minoritarii etnici și cei afiliați la fondurile special trimise de cercurile interesate să se creeze o fisură în monolitul statului român.

A existat un steag al Transilvaniei?

Istoria ne spune că nu, sau cel puțin nu așa cum îl știm noi astăzi. Au existat, într’adevăr, o serie de steaguri ce aveau stema Marelui Principat al Transilvaniei, dar nu și steaguri azur-roșu-aur, așa cum le cunoaștem azi furat de la galițieni și de la perși. Au existat câteva steaguri istorice ale câtorva Comiți ai Sașilor și unul al lui Teleki Pál, unde se poate vedea stema Transilvaniei. Dar cam atât, nu erau niște steaguri oficiale ale unui stat de sine stătător.

Tricolorul românesc purtat de revoluționarii pașoptiști:

Alte steaguri ce merită menționate sunt cel cu inscripția ”3/15 MAIU 1848”:

”Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția ”3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag cetele de moți de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea națională de pe Câmpia Libertăț ii din Blaj, care a marcat începutul revoluției românilor din Transilvania.

Steagul revoluționarilor din Ardeal

După revoluție, steagul s’a păstrat în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboș, ai cărei membri au luat parte activă la acțiunile revoluționare din Munții Apuseni. În anul 1906, protopopul Iosif Gomboș l’a predat Casinei Române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită la București. În anul 1929 inginerul Valeriu Pușcariu l’a donat Muzeului Militar Național, iar în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.”

Ce concluzii să tragem?

Păi e important de menționat faptul că românii nu au folosit vreodată steagul transilvănean. Nu au simțit că acel steag îi reprezintă, folosind în schimb tricolorul românesc cu aur sau argint în mijloc, după cum vom mai observa și în alte situații.

Am văzut, totuși, că a existat și un fel de steag al Transilvaniei, folosit de sași la Reghinul Săsesc: o față a drapelului era negru-aur, iar cealaltă era azur-roșu-aur. Nu s’a păstrat vreun steag de genul acesta, din păcate, deci ne rămâne doar descrierea.

Și acum un scurt istoric al Regatului Galiției, cel căruia i se fură culorile steagului tricolor de către niște plagiatori autohtoni și despre care noi românii nu am învățat în școală mare lucru datorită politicii de ascundere a adevărului istoric promovat de sovietici și bolșevici, Galiția aflându’se azi în componența Ucrainei, iar în trecut după 1945 în componența URSS.

Galiția, numită uneori și Halici (ucraineană: Галичина Halîcina, rusă: Галиция Galițiia, polonă: Galicja sau Halicz, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Pod-Carpației) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). Zona cunoscută sub numele Galicia sau Galiția, este o fostă regiune a geților liberi de 80.000 km, ce includea pantele nordice ale Munților Carpați și văile superioare ale Vistulei și partea superioară a râurilor Nistru, Bug, și Siret.

Din secolul al VI – lea d.Hr. locuite de geți sclavi; principatele medievale ale Halicz și Lodomeria au apărut spre secolul XII și s’au unit în secolul al XIII -lea. Partea estică odată atașată la principatul Kievului, și separată de teritoriul rusesc de invazia mongolă. În cele din urmă a devenit parte din Polonia 1772 și 1795, apoi anexată de imperiul Austriac.

Partea de vest a Galiției a fost inclusă în marele ducat al Varșoviei în 1809, după care a revenit la Austria în 1846. În primul război mondial a devenit scenă de luptă între ruși,  austrieci și germani și cedată către Austria în 1919. După război Polonia au cucerit partea de est care a aderat la Ucraina, iar în 1923 a fost confirmată posesia ei prin departamentele poloneze Cracovia, Lwow, Stanislawow și Ternopol.

A fost apoi împărțită între Germania și URSS 1939 până la izbucnirea războiului german împotriva URSS din 1941 (al doilea război mondial), iar jumătatea estică a revenit la URSS și a făcut parte din RSS Ucraineană, după al doilea război mondial, iar cealaltă jumătate de Vest inclusă Poloniei.

Chiar dacă la început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni, din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia. Între anii 1786-1849 și 1860-1861, această provincie, numită atunci Regatul Galiției și Lodomeriei a făcut parte din Imperiul Austriac.  Numai că secesioniștii ardeleniști nu susțin că steagul ar aparține românilor din regiunile românești Rutenia sau Galiția, ei susțin sus și tare că este în tradiția ardelenilor această ordine a culorilor tricolorului, ceea ce se constituie pe lângă furt și o minciună sfruntată!

În secolul al XIX – lea, zona locuită de români și ruteni, cunoscuți ulterior ca ucraineni, a fost împărțită între Rusia și Imperiul Austriac. Austria a primit Galicia după împărțirea Poloniei în 1772 teritoriu ce a fost adăugat mai târziu, inclusiv Ducatul Bucovinei. Din 1815, fostele posesiuni poloneze din Austria, s’au cunoscut sub numele de Regatul Galiciei și Lodomeriei.

Românii mărgineni (ucrainenii) au fost o majoritate numai în părțile estice ale acestui regat, spre Bucovina de Nord.

Acest tricolor este folosit și de cazacii de pe Don. Dar despre aceste culori ale cazacilor, într’un alt material vom dezvolta.

Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de Austria aveau să devină ”Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Ungariei iezuite asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i’a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din români mărgineni , azi ucraineni sau ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă. În afară de români ucrainieni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei khazari, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le’au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându’se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel.

Biserica ”Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită ”Greco-Catolică”, punând’o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să’și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ”ucraineană”, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s’a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul Galiției între 1815 – 1860

În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Austria în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului.

Insurecția s’a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată ”patriot” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca ”oraș-republică liberă”, a devenit parte a Galiției și și’a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și’au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita ”Triada Ruteană” condusă de Markian Șașkevici au publicat ”Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba ruteană. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într’o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțe la cel chirilic.

Steagul Regatului Galiției și Lodomeriei între (1849–1918)

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într’o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski și a emis Diploma din Octombrie, prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s’a permis să aleagă o Dietă (adunare legislativă). Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumăte dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei.

Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena. Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii ”Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și’au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s’au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s’a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într’o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l’au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc ”Ausgleich”– Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într’o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă ”de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s’au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.

Mutarea centrului de greutate politică de la Viena spre clasa avută poloneză nu a fost văzută cu ochi buni de ruteni, a căror orientări politice s’au divizat clar între rusofili și naționaliștii ucraineni. Atât austriecii cât și polonezii îi considerau trădători pe rusofili și puterea a inițiat o serie de procese politice pentru discreditarea lor. În 1880, s’a parafat un acord între polonezi și ”populiștii” ucraineni, prin care se prevedea ucrainizarea parțială a sistemului de învățământ public în Galiția răsăriteană și o serie de concesii făcute publicațiilor ucrainene. Ca urmare, mișcarea națională ucraineană s’a întărit rapid în regiunile locuite de ruteni și, în ciuda unor reculuri repetate, la începutul secolului al XX-lea, această mișcare a înlocuit aproape complet mișcarea ruteană în lupta pentru putere cu facțiunea poloneză. De’a lungul acestei perioade, ucrainenii nu au renunțat nicio clipă la cererile tradiționale ale rutenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea provinciei în două regiuni: poloneză în vest și ucraineană în est.

Un alt steag plagiat este cel al Persiei prezentat aici.

Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a apărut o mișcare de emigrare de masă a țăranilor galițieni. Emigrația a început ca o deplasare sezonieră în Germania (țară reunificată de puțină vreme și foarte dinamică din punct de vedere economic) și a continuat cu o migrațiune de amploare transatlantică, în Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia. Migrația a avut ca principală cauză condițiile economice grele din Galiția și sărăcia din regiunile rurale. Primii emigranți au fost cei din vest, populată de polonezi, urmați la ceva verme și de ucrainenii din est. La această amplă mișcare de migrație au participat toate naționalitățile din regiune: polonezii, ucrainenii, evreii și germanii. Polonezii au migrat în principal în New England și statele Vestului Mijlociu American, dar și în alte regiuni ale SUA, Brazilia sau Canada. Ucrainenii au emigrat în SUA, Canada și Brazilia. Un grup foarte numeros din sudul Podoliei a emigrat în Canada apuseană. Evreii au emigrat direct în Americi, sau după o perioadă intermediară de locuire în alte regiuni ale Austro-Ungariei. La Marea Emigrație Economică au participat mai multe sute de mii de oameni. Numărul celor emigrați a crescut neîncetat până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial în 1914. Războiul a dus la încetarea temporară a emigrației, care a fost reluată după sfârșitul conflictului mondial, dar la proporții mult mai mici decât în perioada antebelică.

Ucrainenii din estul Galiției și din Volînia învecinată formau aproximativ 12% din populația Poloniei și reprezenta cea mai mare minoritate națională a tinerei republici. Politica guvernului de la Varșovia față de minorități a fost una agresivă, ceea ce a dus la apariția unei mișcări clandestine – Organizația Naționaliștilor Ucraineni.În timpul Primului Război Mondial, Galiția a fost unul dintre cele mai sângeroase teatre de luptă a Puterilor Centrale și Imperiului Rus. Forțele ruse au reușit să ocupe cea mai mare parte a teritoriului Galiției în 1914. Rușii au fost respinși în primăvara și vara anului 1915, în urma unei acțiuni cobinate germano-autro-ungare.

În 1918, Galiția apuseană a devenit parte a statului polonez renăscut. Populația locală ucraineană și’a proclamat pentru puțină vreme independența în Galiția estică, unde a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În timpul războiului polono-sovietic, bolșevicii au încercat să creeze un stat marionetă, ”RSS Galițiană”, în estul regiunii, care a rezistat numai câteva luni. Până în cele din urmă, întreaga regiunea a fost ocupată de polonezi. Anexarea Galiției răsăritene de către polonezi nu a fost acceptată niciodată de naționaliștii ucraineni, dar a fost recunoscută de comunitatea internațională în 1923.

Varianta poloneză pentru Galiția este Galicja, nu Halicz, care se referă la un oraș mic, o capitală al unui ducat rutean din Evul Mediu timpuriu. Din câte știm varianta ucraineană pentru Galiția este Halychchyna.

Când se menționează Lodomeria, trebuie să știm că este o formă latinizată de la ”Vladimir din Volînia” (Wlodzimierz) sau Vladimir Volhynsky. Lodomeria a fost un termen inventat de habsburgii din Austria atunci când au fondat ”Regatul Galiției și Lodomeria” în 1772.

Sursa: crwflags.com, clasate.cimec.ro,  Webster New, Dicționar Geografic, 1988, Enciclopedia Ucrainei.

Citiți și:  STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

Populația maghiarofonă din Centrul Europei nu are urmași ai hunilor sau a fino-ugricilor. În Panonia, neexistând urme ale hunilor, legătura istorică cu aceștia fiind doar o propagandă ieftină de a’și căuta în mod fraudulos o origine cât mai veche în Europa.

Citiți: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

De asemenea, studiind ADN-ul finlandezilor moderni (vezi tabelul), observăm concentrația mare a haplogrupului N considerat al finicilor uralici care au populat Scandinavia (planșa 2), astfel că în Finlanda mai regăsim 61,5%, iar în Estonia 34%,. Ungaria 0,5% !!!, și România 0,5%.

Unde sunt prin urmare urmele genetice ale strămoșilor fino-ugricilor din Panonia, dacă maghiarofonii se revendică de la aceștia? Prezența lor este total nesemnificativă, 0,5% însemnând urme neconcludente pentru originea unui neam și nu se pot constitui o bază de formare a unui popor, ci cel mult elemente asimilate în masa unei populații mai mari.

Distributie de haplogroup N1c în Europa

HAPLOGRUPUL N are ascendent în Asia de Est în macro-haplogrupul NO.
Se crede că au originea în Indochina sau sudul Chinei acum aproximativ 15.000-20.000 de ani.
Haplogrupurile N1 și N1c se întâlnesc la o inalta frecvență (26 din 70 de probe, sau 37%), în neolitic și epoca bronzului printre resturile umane (4500-700 î.Hr.) din valea râului Vest Liao în nord-estul Chinei (Yinqiu Cui & colab. 2013).
Printre probele neolitice, haplogrupul N1 au format două treimi din mostre din cultura Hongshan (4700 – 2900 î.en) și toate probele din cultura Xiaoheyan, din 3,000 până în 2,200 î.Hr, sugerand ca oamenii cu amprente genetice N1 au jucat un rol major în difuzarea stilului de viață neolitic din jurul nord-estului Chinei, și de asemenea, în Mongolia și Siberia.
Subramura N1c1 găsită în Europa probabil a apărut în sudul Siberiei acum 12.000 de ani, și răspândită în nord-estul Europei în urmă cu 10.000 de ani. Acesta este asociat cu cultura Kunda (8000-5000 î.Hr.) și ulterior Culturii Ceramicii Comb (4200-2000 î.Hr.), care a evoluat prin finlandezi și locuitorii pre-baltici.
Cultura Ceramicii cu Fir (3200-1800 î.Hr.) întinsă progresiv asupra regiunii Mării Baltice și Finlandei de Sud din 2500 î.Hr.. Fuziunea dintre cele două a dat naștere culturii hibrid Kiukainen (2300-1500 î.Hr.).
Balticii moderni au o proporție aproximativ egală de haplogroup N1c1 și R1a, care rezultă din această fuziune de culturi uralice și ai geților antici R1a.
Un procent mic de N1c1 s’a găsit printre populațiile slave, scandinave, precum și în cele mai multe dintre Germania (cu excepția celor din nord-vest). Originea sa este incertă în prezent, dar cel mai probabil s’a răspândit în epoca fierului și epoca medievală prin triburile considerate proto-slave timpurii din Rusia, Belarus și Ucraina spre Germania de Est.
Haplogrupul scandinav N1c1 are trei surse potențiale:
1. asimilarea progresivă a populațiilor nordice Sami de oameni scandinav / germanici din epoca fierului
2. Imigrație din Germania și Polonia, în ultimele două milenii.
3. schimbul de populație cu Finlanda și țările baltice, atunci când acestea au venit sub conducerea scandinavă, în special în timpul celor opt secole ale uniunii politice dintre Suedia și Finlanda.
Uralicii N1c1:
Haplogrupul N1c se găsește mai ales în nord-estul Europei, în special în Finlanda (61,5%), Laponia (53%), Estonia (34%), Letonia (38%), Lituania (42%) și nordul Rusiei (30%), și într’o măsură mai mică, de asemenea, în centrul Rusiei (15%), Belarus (10%), estul Ucrainei (9%), Suedia (7%), Polonia (4%) și Turcia (4%).
N1c este, de asemenea proeminent printre etniile uralice din regiunea Volga-Ural, inclusiv Udmurții (67%), Komi (51%), Mari (50%) și Mordvinii (20%), de asemenea, printre vecinii lor turcici, cum ar fi Chuvașii (28%), tătarii de pe Volga (21%) și  printre bașkiri (17%), precum și printre Nogaii (9%) din sudul Rusiei.
N1c reprezintă ramura de vest a haplogroup N, care se găsește peste tot în Orientul Îndepărtat (China, Coreea, Japonia), Mongolia și Siberia, în special în rândul vorbitorilor uralici din nordul Siberiei.
Haplogrupul N1 atinge o frecvență maximă de aproximativ 95% printre Neneți (40% N1c și 57% N1b) și Nganassani (toate N1b), două triburi uralice din Siberia central-nordică, și 90% în rândul iakuților (toate N1c), turcicilor care trăiesc în principal în Sakha (Yakuția) Republica Centrală și de Est, în Siberia.
Haplogrupul N1c1 este puternic asociat cu popoarele uralice, și este împărțit în următoarele familii:
Samoyedicii (Nganasani, Eneți, Neneți și Selkupși)
Fino-ugricii:
– Fino-Permic: Finlandezii Baltici (finlandezii, kareli, estonieni, etc.), Permici (komi, udmurți), Saamici (saami), Volgaici (mari, mordvini)
– Ugricii: Ob-ugrici (Khanty, Masi)
Ramura Samoyedică din nordul Siberiei s’a împărțit mai devreme și corespund subramurilor N1c1 și N1c1a.
Vorbitorii Permici și Volgaici au o mare diversitate de subramuri N1c, inclusiv N1c1a1 (L708), N1c1a1a (L1026), N1c1a1a1 (VL29), N1c1a1a2a (Z1935), și N1c2b (P43).
Ramurile baltice finlandeze pare să fi evoluat de la migrarea subramurii N1c1a1a1 (VL29) din regiunea Volga-Ural spre Karelia, Finlanda și Estonia.

VL29 și subramurile sale sunt, de asemenea, o varietate de N1c1 găsit în populațiile Balto-slavilor, confirmând că ramura geților antici R1au absorbit și mai târziu au răspândit linii N1c1 în Europa Centrală și de Est.
Ramura ugrică, cuprinde limbile Khanty și Masi din vestul Siberiei, și corespund lui N1c1a1a2b (L1034).

Distributie de haplogroup Q în Europa

HAPLOGRUPUL Q este considerat a’și avea originea în Asia Centrală sau Asia de Nord din vremea Ultimei Mari Glaciațiuni (UMG, 26.000-19000 ani în urmă).
Hpg. Q coboară din haplogrupul P, și este împărțit în două ramuri principale: Q1a și Q1b.
Haplogrupul Q se găsește azi predominant în Siberia, Asia Centrală și în rândul americanilor nativi, și rar în Europa Centrală (planșa 3).
Aproximativ 90% din amerindienii pre-columbieni au fost dominați de haplogrupul Q, și toate coboară din Q1a2a1 ramură (L54), inclusiv diverse subramuri de Q1a2a1a1 (M3) și Q1a2a1a2 (Z780).
În Europa haplogrupul Q se găsește în sudul Suediei (5%), printre evrei Ashkenazi (5%), și este la diverse cumunități izolate din Europa Centrală și de Est, cum ar fi regiunea Rhône-Alpes din Franța, sudul Siciliei, sudul Croației, nordul Serbiei, părți din Polonia și Ucraina.
Šarić & colab. în 2013 au descoperit 6,1% din haplogroup Q din 412 probe din insula Hvar, în sudul Croației (însoțită de 2% din Asia de Est mtDNA haplogroup F).
Triburile nordice Q1a s’au extins peste Siberia datorită climatului încălzit după UMG. Unele Q1a au traversat strâmtoarea încă înghețată Bering în continentul american cu ceva timp în urmă între 16.500-13.000 de ani, parte din urmașii lor îi regăsim printre actualii locuitori ai Groenlandei (vezi tabelul coloana Q la Groenlanda)
Alte triburi Q1b au rămas în Asia Centrală și mai târziu au migrat spre sud spre Orientul Mijlociu.
În Europa, haplogrupul Q1a se consideră că a fost adus de huni, mongoli și turci, care au originea toți în regiunea Altai și în jurul Mongoliei moderne. Haplogrupul Q a fost identificat în epoca fierului găsite printre rămășițe umate ale hunilor din morminte în Mongolia (Petkovski & colab. 2006) și în Xinjiang (Kang & colab. (2013).
Mongolii moderni fac parte din diverse subramuri de Q1a, inclusiv prin ordinea frecvenței Q1a2a1c (L330), Q1a1a1 (M120), Q1a1b (M25) și Q1a2a (L53).
Q1a este, de asemenea, principala linie paternă ale amerindienilor. Testarea genomul unui băiat de 12.600 ani, cunoscut sub numele de Anzick-1, din cultura Clovis din SUA a confirmat că haplogroup Q1a2a1 (L54) a fost deja prezent pe continentul american, înainte de sfârșitul ultimei glaciațiunii. Marea majoritate a nativilor americani moderni fac parte din subramura Q1a2a1a1 (M3).
Deoarece acest subramură este exclusiv pentru continentul american și băiatul Anzick a fost negativ pentru mutatia M3, este probabil ca M3 a apărut după ce Q1a2a1 ajuns în America.

Să mai privim încă o dată tabelul penrru a face deosebirea dintre urmașii finicilor (finlandezii, estonienii, etc) cei ce poartă ADN-ul haplogrupului N, dar și absența haplogrupului Q preponderent asiatic, din Panonia și care este întâlnit cu predilecție la huni, tătari, mongoli etc:

CONCLUZIE:

Originea maghiarofonilor rămâne pe mai departe controversată. Nefiind nici urmași ai hunilor, nici ai finicilor, originea locuitorilor din Panonia, urmărind în paralel distribuția ADN-ul românilor, germanilor, slovacilor, sârbilor, slovenilor sau a altor populații care s’au așezat sau trăiau în Centrul Europei din epoca bronzului sau de dinainte, cum ar fi geții sau ramuri ale geților (celții), precum și a altor haplogrupuri indigene ale vechii Europe, cum ar fi haplogrupul I prezent după UMG (ultima mare glaciațiune), putem să concluzionăm că vorbitorii de maghiară sunt urmași ai vechilor populații ale Panoniei, care de la un grup restrâns ai membrilor triburilor asiatice care au jefuit Europa în sec X și au scăpat de furia lui Otto I după bătălia de la Lechfeld, din care se trage probabil și familia regală a Arpazilor, au reușit să impună o limbă treptat cu o tenacitate greu de înțeles azi.

Sursa: Eupedia.com

Citiți și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

CEA MAI VECHE FRESCĂ TRICOLORĂ , BLAZONUL CNEAZULUI CÂNDEA DIN ȚARA HAȚEGULUI DE PE LA 1200

Blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.refăcut

Potrivit Monahului Filotheu Bălan, la biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, Sfânta Maria Orlea, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a unui pictor sârb. Frescele autentice, ortodoxe şi româneşti, din anii 1200-1300 ne dezvăluie printre altele un blazon tricolor.

În descrierea pe care o face pe situl mănăstirea.petru-voda.ro, monahul povestește următoarele:

”În luna Martie a anului 2013 am fost invitat de cîţiva preoţi din Ţara Haţegului să vorbesc cu credincioşii de la cîteva parohii ale acestui străvechi pământ românesc. Într’una din zile am vizitat mai multe biserici de secol 13 (Strei, Sfînta Maria Orlea, Densuş, Colţi, etc.) cu care Ortodoxia românească din Haţeg se poate mândri pe drept cuvînt. Cu această ocazie am remarcat cîteva aspecte care au mai fost menţionate prin lucrări de specialitate atît de către istorici, cît şi de către istorici ai artei, chiar dacă concluziile trase de unii dintre ei nu au fost duse până la capăt.

Sfânta Maria Orlea – Biserica Înfrățirii

Pentru cei ce nu cunosc, românii au fost organizaţi din cele mai vechi timpuri în jurul unor conducători locali ce stăpâneau câte un judeţ sau o ţară, precum Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor, Ţara Maramureşului, etc ce pot fi regăsite şi în vremurile antice şi chiar preistorice. Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu şi Porţile de Fier corespund unor centre administrative (Cucuteniul este un astfel de exemplu) ce se pot regăsi mai apoi atît în cercetările arheologice, cît şi în însemnările istorice antice despre daci şi în cele medievale despre români. Documentele romano-catolice din secolul XIII (diplomele cavalerilor ioaniţi şi teutoni cu referire la români, în care sunt menţionaţi în veacul al XIII-lea cnejii Ioan, Litovoi, Seneslau, Farcaş, sau cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei care pomeneşte despre invazia maghiară din veacul al IX-lea a lui Arpad şi ciocnirile cu cnezii Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Ahtum, etc) confirmă acest tip de organizare statală.
Voievodatele, cnezatele, banatele sau judeţele ca forme de organizare administrativă şi militară au funcţionat perfect câtă vreme românii au fost învecinaţi sau invadaţi de populaţii migratoare: unui puhoi migrator nu avea sens să îi opui o mare armată, pentru că ar fi însemnat o serie de bătălii cu pierderi umane uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă, cu probabilitatea nevoii de asimilare a învinşilor rămaşi în viaţă şi cu marea probabilitate a apariţiei unei a treia puteri care ar fi putut prelua teritoriul şi populaţia rămasă în viaţă; dacă juzii / cnezii locali pierdeau un război şi se declarau învinşi, creau posibilitatea puhoiului migrator să îşi continue drumul său spre alte pământuri. Începând cu apariţia regatelor (ungare, lituaniene, poloneze, etc) în imediata apropiere a vechilor cnezate, judeţele/banatele româneşti îşi pierd sensul istoric, nemaiputând să facă faţă presiunii politice, militare (şi uneori chiar culturale) apărute în imediata lor apropiere.
Un astfel de cnezat românesc este Ţara Haţegului. Despre existenţa cnezilor Cîndea la conducerea Ţării Haţegului ştim din cîteva documente de secol XIV şi XV. În secolul XV Cîndeştii se supun autorităţii maghiare şi trec la romano-catolicism. Din acea vreme avem la Sfânta Maria Orlea fresca romano-catolică pictată de un zugrav sârb după erminia ortodoxă dar cu veşminte latine. O dată cu convertirea la romano-catolicism a venit şi maghiarizarea numelui Cândeştilor în Kendeffi. În secolul XVII baronii Kendeffi trec la protestantism, ca majoritatea baronilor unguri, iar Sfânta Maria Orlea este zugrăvită cu var peste vechea frescă.

În secolul XX biserica, fostă biserică episcopală romano-catolică şi apoi protestantă, devine muzeu, care se poate vizita şi astăzi.

blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.păstrat.în.interiorul.frescei.de.sec.15.Haţeg_DSC6078Ce nu se ştie încă este faptul că Sfânta Maria Orlea a fost biserică episcopală ortodoxă. Poate că nişte viitoare cercetări arheologice vor scoate la lumină un întreg complex episcopal construit în secolul XIII de cnezii Cândea pentru ierarhii ortodocşi ale căror nume nu au mai ajuns pînă la noi, sau, cine ştie, poate chiar ruinele unei întregi mănăstiri.
Contextul istoric al secolului XIII este destul de tulbure. Avem, astfel, în Transilvania (şi nu numai) acelui veac o majoritate românească luptîndu’se din greu pentru a’şi păstra independenţa şi autonomia. Avem, iarăşi, cîteva ordine romano-catolice ale unor trupe de elită – cavalerii întorşi din cruciadele eşuate în Orientul Mijlociu (ospitalierii ioaniţi şi teutonii) care primesc din partea papalităţii misiunea de a’i converti pe români de la Ortodoxie la papistăşie şi de a asigura protecţia episcopatelor romano-catolice din Transilvania şi Moldova de azi.

În această perioadă se aşează în Ţara Bârsei strămoşii saşilor de azi. Tot în Transilvania, pe lîngă populaţia majoritar românească şi ortodoxă avem populaţii de slavi, unguri, secui, pecenegi şi cumani, unii dintre ei fiind ortodocşi, alţii romano-catolici, iar alţii (cumanii) abia treceau la creştinism. Ca lucrurile să fie mai complicate, după convertirea la romano-catolicism mulţi treceau la ortodoxie, după cum se plânge papa Grigorie al IX-lea într’o scrisoare din 12 Noiembrie 1234 (analizată în detaliu de mulţi istorici români, de la Mihail Kogălniceanu pînă la Victor Spinei). La 1241 are loc marea invazie tătară, care produce un imens dezastru în Transilvania şi în regatul maghiar, dar mai ales opreşte, pentru o vreme, presiunea papalităţii.
La 7 Octombrie 1278 papa Nicolae al III-lea trimite o scrisoare în care deplânge dispariţia supuşilor papistaşi de pe teritoriul fostei episcopii a Cumanilor (cu sediul probabil la Focşani sau împrejurimi, intitulat în document ca “Milkovia”): cumanii trecuseră la Ortodoxie sau plecaseră în Ungaria, Serbia şi Bulgaria. Acest sfârşit de secol XIII aduce cu sine şi presiuni uriaşe din partea papalităţii, care îi forţează pe unguri să distrugă orice urmă de autonomie românească în Transilvania.

În cele din urmă, sub greutatea acelor presiuni s’a ajuns la încetarea existenţei cnezatelor româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia şi apariţia statelor feudale româneşti.

blazonul+potretul_cneazului.Cîndea.sec.13.Haţeg_DSC6087Cnejii Cândeşti şi’au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi românească totdeodată. Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le’au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme) care să le facă recunoscută autoritatea statală. Blazonul cnezilor CÂndea conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate.

Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a Cândeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Râu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.

Castelul Cândeștilor

Din păcate, la Sfânta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor români şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sârb mai sus menţionat. Dacă vreodată în viitor această frescă sârbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) româneşti, din secolul XIII.

O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului.

Cel mai vechi tricolor românesc – pe blazonul cneazului Cîndea din Ţara Haţegului (sec. XIII)

Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cândea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea. Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.”

Dar ceea ce uimește cel mai mult este asemănarea tulburătoare cu frescele getice din Mormântul de la Kazanlâk, unde aceste însemne sunt redate într’o bogăție de excepție și fac o paralelă fabuloasă în timp, o legătură de un mileniu și jumătate, dar și în spațiu între cele două maluri ale Dunării.

Mormântul getic de la Kazanlâk

Cele fouă fresce alăturate nu pot lăsa pe nimeni indiferent, atât de izbitoare este similitudinea de formă și culoare. Între cele două momente în care se realizau a intervenit creștinismul, reprezentat în Blazonul Cneazului Cândea peste 16 secole cu reminiscențe cruciate.

Dacă acesta a fost un blazon getic al clasei conducătoare, regăsit și pe scutul lui Decebal, fiind blazonul regelui get, nu este de mirare cum de a fost păstrat peste ani de geții din Carpați de clasa conducătoare, asemenea Cneazului Cândea.

Columna lui Traian, Roma, detaliu cu Decebal în luptă utilizând scutul pe care este încrustat, se pare blazonul său.

Sursa: manastirea.petru-voda.ro, amfostacolo.ro (foto)

Citiți și: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

René Guénon, Criza lumii moderne:

„…Adevãrul este cã în realitate nu existã un ”domeniu profan” care s’ar opune într’o oarecare manierã ”domeniului sacru”. Existã doar un ”punct de vedere profan”, care nu este propriu-zis nimic altceva decât punctul de vedere al ignoranţei.”

Elementele prin care este reprezentată Transilvania pe stema României, adoptată în 1992, perpetuează heraldic o realitate istorică de acum 400 de ani. Vorbim de momentul în care erau recunoscute în Transilvania doar trei ”naţiuni“ privilegiate din Transilvania: maghiarofonii, saşii şi secuii.

Poate fi acesta motiv de neliniște pentru români? Acest lucru în aparență ar trebui să deranjeze mulți români, dar realitatea ne demonstrează lucruri nebănuite și tindem să credem că acesta este motivul real al includerii stemei Ardealului fără nicio rectificare în cea a României întregite la 1918.

Stema Ardealului este inclusă azi prin lege, în stema României, apărută în Monitorul Oficial Nr. 236 din 24/09/92:

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAP. 1  Stema României

ART. 1  Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic.
Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul și ghearele rosii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.

Pe pieptul acvilei se găsește scutul mic sfertuit cu insițiune:

a) în primul cartier este stema Țării Românești: pe albastru, o acvila de aur cu ciocul și ghearele roșii, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoțită de un soare de aur la dreapta și de o luna noua de aur la stânga;

b) în cartierul doi este stema Moldovei: pe rosu, un cap de bour negru, însoțit de o stea de aur între coarne, cu cinci raze, de o roză cu cinci foi la dreapta și de o lună conturnată la stânga, ambele de argint;

c) în cartierul trei este stema Banatului si Olteniei: pe roșu, peste valuri naturale, un pod de aur cu doua deschideri boltite, din care iese un leu de aur ținând un paloș în laba dreaptă din față;

d) în cartierul patru este stema Transilvaniei, cu Maramureșul și Crișana:
un scut taiat de un briu rosu ingust; in partea superioara, pe albastru, o acvila neagra cu ciocul de aur, iesind din briul despartitor, însoțită de un soare de aur la dreapta, de o lună de argint conturată la stânga; în partea inferioară, pe aur, șapte turnuri roșii, crenelate, dispuse pe două rânduri, patru și trei;

e) în insițiune sunt reprezentate ținuturile Mării Negre: pe albastru, doi delfini de aur afrontați, cu cozile ridicate.

Istoria pe scurt a stemei Transilvaniei.

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În acele vremuri Silvania era numită regiunea Crișana, care era foarte împădurită și de unde și termenul de ”ultra silvam”.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, ”țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești (”districtus (v)olachales” sau ”districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte ”olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a patra (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri de rit ortodox, din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici.

Steagul Transilvaniei pe la 1350

Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală, iar istoria stemei Transilvaniei este puţin cunoscută, ca şi faptul că au existat mai multe variante ale acestei steme.

Până la dispariţia regatului Ungariei din 1526 nu a existat o stemă a Transilvaniei. În jurul anului 1530 la curtea lui Ferdinand I de Habsburg a început să fie folosită ca stemă a Transilvaniei un scut cu două spade încrucişate cu garda în şef, suprapuse peste un trichetru cu extremităţile terminate în frunze de tei – în realitate simbolul străvechi al saşilor Transilvăneni.

Ferdinand I de Habsburg dorea să preia moştenirea regatului Ungariei distrus de otomani şi se folosea în acest scop de saşii transilvăneni (mai ales de cei din Sibiu, nu este aici locul pentru povestea acestui război în care au fost implicaţi şi voievozii din Moldova şi Ţara Românească).

Program politic codificat într’un simbol heraldic.

Această stemă a Transilvaniei s’a impus o perioadă în spaţiul german: a apărut ca atare în Chorographia Transylvaniae a lui Georg Reichersdorfer (1550, vezi foto) şi în armorialul lui Martin Schrot (1581).

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea apare o altă variantă a stemei Transilvaniei, atestată într’un sigiliu al principelui Sigismund Bathory din 1595: într’un cartuş stema lui personală de principe al Imperiului (acvila bicefală pe pieptul căreia apar cei trei colţi de lup ai familiei Bathory).

În dreapta stema Transilvaniei compusă din acvila flancată de Soare şi Lună deasupra a şapte turnuri; în stânga stema Ţării Româneşti, Acvila cruciată; sub stema imperială fiind aşezat simbolul heraldic al Moldovei: capul de bour. Sigismund Bathory se intitula în 1595 şi principe al Ţării Româneşti şi Moldovei.

O stemă practic identică, care este mai degrabă sigiliul familiei Bathory, cu aceea descrisă mai sus în care Acvila, Soarele și Luna sunt prezente, a avut şi cardinalul Andrei Bathory în 1599, înainte să fie alungat de pe tronul Transilvaniei de Mihai Viteazul.

Ajungem la marele sigiliu al lui Mihai Viteazul din anul 1600, în care Soarele, Luna și acvila sunt nelipsite.

Aici apar înşiruite de sus în jos: acvila cruciată valahă, bourul Moldovei şi la sfârşit o stemă uşor misterioasă: doi lei afrontaţi, stând pe şapte piscuri şi ţinând în labe o spadă. Mihai Viteazul (şi cei care i’au compus stema aceasta) au respins stema transilvană în curs de formare avansată de familia Bathoreştilor.

Cei doi lei au fost consideraţi în heraldica imaginară a epocii drept stema Daciei antice, lucru cunoscut inclusiv în spaţiul românesc (mai târziu Nicolae Costin o spune limpede).

Faptul că leii afrontaţi au fost consideraţi în epoca lui Mihai Viteazul drept stemă a Transilvaniei o dovedeşte faptul că acest simbol a fost folosit şi de principele ardelean Moise Szekely în 1603, din care de asemenea, sunt nelipsite Soarele și Luna.

Mulţi ne explică în ziua de azi că Mihai Viteazul nici gând nu avea să unească cele trei ţări româneşti, a fost şi el un aventurier oarecare al epocii care s’a întins mai mult decât îi era plapuma. Proiectul Bathoreştilor de unificare a principatelor române sub coordonarea Habsburgilor nu este contestat cu atâta vehemenţă.

Dacă în cazul Bathoreştilor avem intenţia şi stemele unificate, în cazul lui Mihai Viteazul avem stema, de ce ne’ar lipsi intenţia?

Oricum, în epoca lui Mihai Viteazul şi multă vreme după aceea a fost vehiculată ideea refacerii Daciei.

Prima mențiune heraldică a celor 7 cetăți, știut fiind că geții își construiau cetățile în stânci, o avem în 1580 atunci când sunt adaugate in timpul domniei principelui transilvanean Christophor Bathory și reprezinta Transilvania (ca entitate statala distinctă), pornind probabil de la denumirea sa în germană Siebenburgen, fie cel mai probabil de la versiunea din latină Septem Castra, care ne trimite în vremurile când geții din Carpați reprezentau cea mai temută forță din această parte a Europei.

medalie.jpg

Din păcate cei doi lei afrontaţi nu s’au impus ca stemă a Transilvaniei, acest simbol a fost folosit doar de Mihai Viteazul şi Moise Szekely, fiind menținute doar Cetățile, Soarele, Luna și Acvila. În schimb s’a impus varianta păstrată până în ziua de azi. Au existat două şanse de revigorare a acestui simbol: în 1921 la lucrările Comisiei Heraldice care a fixat stema României Mari şi pe cele ale localităţilor sale şi în 1992 când a fost adoptată actuala stemă a României.

Putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat îl vom dovedi în rândurile ce urmează.

Ce spun alogenii? Pe scurt spun că stema Transilvaniei cuprinde însemnele secuilor, maghiarilor și sașilor. Românii ar lipsi, cică. Există chiar și poziții ale compatrioților români care iau de bun afirmațiile alogenilor și întăresc aceste inexactități. Nimic mai fals. Toate însemnele de pe stema Ardealului reprezintă SIMBOLURI ANCESTRALE și cu predilecție ale majorității românești, indiferent că unele au fost îmbrățișate ulterior și de minoritarii noștri.

Pe scurt, vom demonstra prin fotografii sugestive, vechimea acestor simboluri neaoșe, dar nu înainte de a scoate în evidență că stema Ardealului poartă tricolorul românesc, albastru (sus), galben (jos), și banda roșie de demarcare la mijloc întrodusă în secolul XVIII:

1. SOARELE și LUNA sunt aștrii venerați din vremuri imemoriale de locuitorii carpato-dunăreni.

Atotputernicia soarelui de la solstițiu se celebrează, la români, prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Încinși cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri care ar fi să vină. Noaptea de Sânziene, cum este denumită în folclorul românesc, a devenit o serbare populară, cu caracter tradițional. Pentru țărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii.

În credința populară, se consideră că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure și salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanță copleșitoare, crezându’se că el are forțe magice. Inelele, coroanele, brățările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să’i apere pe purtătorii lor de forțele răului, care nu pot să treacă peste această graniță imaginară fără sfârșit sau început, în filosofie el reprezentând nesfârșitul, infinitul.

Tradiția dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se țin de mână sau pe după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei), are aceeași semnificație. De asemenea, cu ocazia solstițiului de vară sunt organizate festivaluri dedicate focului și apei.

Tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Astrul zilei se află printre altele în reprezentările de pe construcțiile și porțile tradiționale, floarea vieții , denumirea mitică a cetății Geților – Helis, emblema consacrată a armânilor-macedoneni, Solus-Invictus-Mithra, în desene și forme artizanale vechi ale portului popular, etc (vezi pozele).

Vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani. Soarele străluceşte dinainte să existe omenirea şi toate lucrurile, vităţile şi planetele se învârt în jurul lui. Soarelui îi datorăm existenţa şi traiul nostru. Încă din timpurile primitive, oamenii şi’au dat seama că fără Soare nu poate exista nimic. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Pentru că în înțelegerea primitivă a omului soarele dădea viaţa şi o lua, întreţinea viaţa sau o distrugea, aceaste credințe au dus de’ lungul timpului la diverse obiceiuri și tradiții închinate soarelui. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din vechime. Cele mai vechi mărturii în acest sens s’au păstrat din perioada dacă deşi, unele cercetări fixează adorarea Soarelui în timp mai înainte, în perioada civilizaţiei pelasge, a hiperboreenilor. Se crede că în acea perioadă, zeul Apollo avea închinate temple multe şi foarte mari în care marmura şi aurul erau elementele de bază ale construcţiilor. Soarele este simbolul arhetipal care se regăseşte în toate culturile lumii.

Soarele este nemuritor, el moare la asfinţit dar învie întotdeauna dimineaţa. De aceea este întruchiparea veşniciei şi a renaşterii reprezentat cel mai des prin simboluri ce denota perpetuarea, continuitatea, infinitatea. De altfel, astrul zilei este prezentat prin simboluri specifice cum ar fi discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, crucea în cerc, svastica etc. şi cel mai des este asociat laturii masculine.

Soarele mai este reprezentat printr’un leu, un spic de grâu, iar aurul este corespondentul acestuia între metale şi roşu printre culori. Iar acestea sunt doar câteva dintre simbolurile atribuite de om Soarelui. Nu de puţine ori, simbolistica Soarelui a născut mistere şi a pus imaginaţia contemporanilor noştri la lucru. La toate acestea a contribuit şi simbolistica masonică legată de Soare. Şi în acest caz, Soarele este asociat cu o serie de valenţe simbolice făcându’se o corespondeţă Soare-Spirit-Foc. Pentru francmasoni, Soarele semnifică adevărul, purificarea şi vitejia.

Soarele și luna sunt elemente simbolice care la prima vedere ar părea specifice lumii orientale, în realitate sunt vechi elemente de heraldică românească, și este suficient să priviți stema Țării Românești și a Moldovei. Soarele, simbol central al majorității sistemelor spirituale ancestrale, este si o reprezentare rituală păgână, guvernând de obicei asupra unui panteon de zeități. Simbolul său a avut un rol vital in religiile pagâne și în ritualurile societăților secrete oculte. De exemplu în religia incașă, soarele era venerat ca strămoș divin al națiunii.

Ultima eră glaciară a forțat oamenii să’și caute adapost în peșteri și singurul ajutor l’au primit de la Soare. Către Soare și’au îndreptat oamenii și rugile și speranța și mulțumirile. Din dorința de a se apropia de Soare, omul a imaginat coloana. Acum 10.000 de ani, oamenii au imaginat semnul „S” ca semn dual. „S”-ul s’a dublat sau s’a triplat și a format rozeta solară, Soarele fiind erou principal în fenomenul Universal al mișcării.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/913cd-2540povesteasoarelui2.jpg

Aria cultului solar s’a suprapus, firește, pe spațiul geografic al primilor agricultori. Semnele dedicate Soarelui și Cerului, adică linii curbe, cercuri, spirale și semnele dedicate Pământului, adica romburi, hasuri, unghiuri s’au desenat la fel, ca si cum ar fi fost făcut de aceeași mână, în Carpați dar și în alte locuri pe glob.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/b8a23-povesteasoarelui1.jpg

Mai apoi, mișcările tribale au stricat liniștea ancestrala și marele spațiu solar s’a spart și a rămas divizat în mai multe centre; cel din Carpați fiind singurul rămas în Europa veche.

Încă din vremurile străvechi, locuitorii planetei au iscodit cerul, încercând să deducă din poziția astrelor îndrumări folositoare vieții lor. Soarele, desigur, le dăruia anotimpurile, căldura și lumina.

Dar ce voia să le spună Luna?

Într’un ritm ce se păstrează mereu același, secera de aur care apare pe bolta nopților fără nori crește și se transformă într’o tipsie, apoi se face nevazută pentru câteva zile, după care, cu o punctualitate matematică, renaște pe bolta cerească în forma de la început. Iar la intervale de 29 zile, 12 ore, 44 minute și 12,8 secunde, Luna plină, rotundă și luminoasă, e nelipsită din înaltul cerului.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrane de 30.000 de ani.

Cert este că, din cele mai vechi timpuri, Soarele a devenit simbolul regalităţii, al dinastiilor conducătoare care la noi s’a păstrat până în zilele noastre. Geții considerau Soarele ca fiind primordial, binefăcător şi dătător de viaţă, iar simbolul astrului zilei se regăsea la ei pe multe obiecte: scuturi, harnaşamente, bijuterii, coifuri etc.

http://www.traditionalromanesc.ro/module/galerie_foto/genereaza-img.php?url=1332406165__1.jpg&w=500&h=350&im=1&t=upload
De altfel, geții au creat şi un calendar solar destul de precis după care se ghidau mai ales în agricultură. Şi pentru geți totul începea de la Soare. Ei considerau că Anul Nou începe la data echinocţiului de primăvară, în luna martie, dată la care Soarele începea să recapete puteri şi ajuta natura să renască.

În luna martie, odată cu revigorarea Soarelui, totul era luat de la început: anul nou, muncile agricole, tunsul oilor şi urcatul turmelor la munte, mineritul, pregătirea armatei. Practic, viaţa renăştea odată cu Soarele. În semn de respect pentru binefacerile aduse, geții închinau Soarelui sanctuare circulare.

Luna, astrul nopții este de asemenea, reprezentat pe tot cuprinsul teritoriilor locuite de români în porturi populare, artizanat, heraldică etc.

Începând de la echinocţiul de toamnă, influenţa energetică a Lunii asupra noastră (şi asupra a tot ce există pe Pământ) creşte din ce în ce mai mult, prin comparaţie cu influenţa Soarelui, oamenii traversează o perioadă de introspecţie, de limpezire interioară, care culminează cu zilele premergătoare solstiţiului de iarnă.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrâne de 30.000 de ani. De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: nouă și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Lună în drumul ei pe orbită, în jurul Terrei.

Înaintașii noștri erau convinși că zeii le trimiteau mesaje prin intermediul corpurilor cerești, și le primeau cu recunoștință. Oamenii se mulțumeau să constate ca ele acționau, fără a se preocupa să și le explice.

Apoi, in decursul timpului, strămoșii noștri au înțeles că Luna însemna mult mai mult decât un simplu calendar. Au aflat ca ea are de’a face cu fertilitatea. Au băgat de seama că în nopțile de vară cu Luna plină roua se așternea din belsug peste pajiști, însă nu și la Luna nouă. Că în nopțile cu Lună plină veneau mai mulți copii pe lume și femeile erau mai dornice să facă dragoste, iar peștii se îmbulzeau să muște momeala. Că recolta era mai bună, când semănatul se făcea în perioadele cu Lună în creștere, iar părul tuns tot atunci creștea mai des și mai sănătos.

Asemenea observații și multe, multe altele au fost reținute și notate, pentru a fi de folos urmașilor. Mai întâi, pe pereții de stâncă din pesteri, apoi pe tăblițe de lut, după ce omul a deprins scrisul, în fine, mai aproape de zilele noastre, în almanahuri și calendare. Iar aceste reguli dictate de Lună erau luate în serios, la fel ca buletinul meteorologic de astăzi.

De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: noua și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Luna în drumul ei pe orbita, în jurul Terrei.

Abia în zilele noastre știința a decis că Luna ar trebui studiată în laborator, pentru ca oamenii să nu mai creadă în erezie. Dar cum înfluențele Lunii sunt extrem de subtile și adesea imposibil de reprodus în laborator, savanții au decretat categoric că e vorba de pure superstiții.

Sanctuarul de la Sarmisegetuza – ”Calendarul solar”:

Paul Lazar Tonciulescu, în “Impactul Romei asupra dacilor”, scria că ”dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate”. Anul getic avea 365,242197 zile, fața de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna.

Calendarul getic de la Sarmisegetuza permitea numărarea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuși în formă de cerc, așa cum le’a ieșit lui Knight și Lomas.

https://i2.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/6-stonehenge-copy.jpg

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleași elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai că este mult mai masiv

Însa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare față de „aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai degraba acesta părând a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.

Christopher Knight si Robert Lomas au respectat exact indicațiile din ”Cartea aștrilor cerești” a patriarhului antediluvian Enoh. „Cartea aștrilor cerești” a lui Enoh cuprinde învățămintele pe care îngerii le’au lasat unor oameni, aleși de ei, ca să măsoare „traseele aștrilor și relațiile dintre aceștia, potrivit claselor lor, teritoriului și anotimpului (…) precum și legile lor”.

https://i2.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/5-gobekli_tepe_artist_rendition-copy.jpg

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decât Stonehenge

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar, ale cărui elemente erau ”stâlpi, portaluri și ferestre”, dispuse in cercuri concentrice, cu o ”potcoava” din 21 de stalpi în centru, locul de observare. Cu ajutorul acestuia se studiau mișcările Soarelui și Lunii, eclipsele de Soare si Luna, pozițiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu e.t.c. Conform ”Cărții lui Enoh”, îngerul Uriel i’a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale cărui elemente difereau de la zonă la zonă, în funcție de latitudinea de la care se făceau masurătorile.

De ”aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viața sedentară și dezvoltarea societăților. Cine erau acești ”mesageri ai lui Dumnezeu”? Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodată inclusă în învățăturile religioase pentru popor, pe motiv că ea nu putea fi înțeleasă cu mintea omenească. În aceasta sunt descrise faptele ”îngerilor”, sau ale ”mesagerilor lui Dumnezeu”, niște ființe foarte speciale, foarte înalte, care au încălcat multe porunci divine, ba chiar și’au luat de soațe pamântence, fapta pentru care nu au fost iertați, mai ales cand li s’au născut copii uriași. Aceasta este și singura referire la ei ramasă în cărțile Vechiului Testament.

”Uriașii erau pe Pământ în vremurile acelea, dupa ce s’au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor și le’au născut ele copii; aceștia erau uriașii care au fost în vechime.”

Din “Dicționarul de mitologie generală” al lui V. Kernbach, aflăm că Enoh a fost un patriarh care a trait înainte de Potop. El era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l’au luat cu ei 200 de ani, timp in care aceștia l’au învățat toate tainele Pământului și Cerului, pe care l’au pus să le scrie, să le lase moștenire omenirii. Enoh a fost dus de ingeri într’un loc secret, unde ingerul Uriel i’a arătat un ”aparat” cu care se putea măsura ”traseele astrilor si legile lor”, precum și „ce se întâmplă în toți anii din lume până când se va termina noua creație”.

Refăcând aparatul lui Uriel, după ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si’au dat seama că acesta corespunde megaliților de la Stonehenge și au concluzionat ca acolo, în Campia Salisbury, își avuseseră observatorul îngerii și acolo fusese dus Enoh.

Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori Stonehenge este mai vechi decât spun istoricii (3.000 – 1.600 î.Hr., este greu de crezut că acolo a fost dus! Însa cei doi britanici mai pierdeau din vedere un element de localizare din povestirea patriarhului: „la vest, se ridica un munte mare și impunător, de cremene”!

Ceea ce nu se află la Stonehenge! Mai interesant decât locația inițierii este însa ”computerul” reconstituit de ei și inclus în cartea lor ”Aparatul lui Uriel”.

Să fie pe pâmântul nostru, la Sarmisegetuza, acest ”aparat”?

Iordanes, care i’a cunoscut pe geți, fiind el însuși unul (și nu ”got”) prin sec.VI d.Hr., consemna că:

”În timpul marelui preot Deceneu, dacii știau teoria celor 12 semne zodiacale, cum crește și scade orbita Lunii, cu cât globul de aur al Soarelui întrece globul pamântesc, sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec de la răsărit la apus, eclipsele, rotația cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”

https://i1.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/3-reconstituire-lomas-copy.jpg

Nicolae Popa, autorul unei analize comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza și de la Stonehenge, a observat că aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare. Axul care secționează vatra de foc împarte cercul exterior în două jumătăți egale din punct de vedere al pozitiilor stâlpilor: de două ori 34 de pozitii. Potcoavele, atat la Stonehenge, cât și la Sarmisegetuza, prezintă un număr identic de poziții: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin stalpii este identica.

Nicolae Popa consideră că ambele monumente țin de aceeați traditie cultural-religioasă a unor populații neolitice și au servit atât la măsurarea timpului, cât și pentru o destinație ritualică. Construcția de la Sarmisegetuza ar dovedi în plus, față de cea de la Stonehenge, un grad înalt de perfecțiune în ceea ce privește precizia calculării timpului. În plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici geților și masageților.

De către istoricii străini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decât, poate, ”branza”, ”miel”, ”ied”… Sanctuarele circulare abundă pe teritoriul României, la Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetățuia, Racoș – 3 sanctuare, și, ultimul descoperit (în aprilie 2005), de la Săcele, pe dealul Bunloc, un sanctuar mult mai mare si, se pare, mai complex decât cel de la Sarmisegetuza.

”Aparatele îngerilor” de pe teritoriul Marii Britanii și Irlandei au fost durate în piatră, ca ele să rămână în picioare pentruposteritate. Ale geților erau mai „flexibile”, cu stâlpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului” și din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii geți stăpâneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „cu stâlpi, portaluri și ferestre”.

I’a ajutat la calcule și „locul bun” pe care l’au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formulă de calcul astronomic se simplifica pentru că tangenta și cotangenta de latitudine este egala cu 1 și se înlocuiesc, iar sinusul și cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si, la fel, se înlocuiesc.

Cu alte cuvinte, nu’și scrânteau mintea în calcule! De aceea și ”calea în dar” era atât de precisă, în timp ce alții, având același model astronomic, nu reușeau să ajungă la precizia ”anului getic”.

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la Stonehenge, atat  Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, încât razele Soarelui care răsare îl străbat de la un capat la celălalt doar într’o singura zi pe an, pe 22 decembrie, atunci când declinația Soarelui este maximă și începe iarna astronomică.

La acea dată, pe întreg globul unde se celebrau cultele Soarelui și al Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele să nu ”înghețe” sau să dispară. Cu acest prilej se făceau și prorociri generale.

S’a observat la sanctuarele getice poziționarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare însemnătate pentru astrologi. Includerea lor în ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul că ”mesagerii” i’au învățat pe fiii lor și cum să prevadă ”ce se intampla în toți anii”, sub aspect zodiacal.

Din perspectivă geocentrică, Nodurile Lunare rezultă direct din mișcările Lunii și Soarelui în jurul Pământului, care influențează dimensiunea spirituala a vieții. Soarele simbolizeaza Spiritul, masculinitatea, acțiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii, receptivității.


Butonul de la Baia, martorul simbolisticii ancestrale a oului încondeiat

Simbolistica drept-liniară înseamnă, aşa cum o confirmă şi Tezaurul aşezării de la Baia, din anul 4100 înainte de Hristos, descoperită, recent, de arheologul sucevean Constantin Emil Ursu, un limbaj al ritmicităţii (ca şi colindele, ca incantaţii), al iluminării (”luga suryanyya”), prin reverberare, prin vibraţie imaginativă multiplă, ca intrare în armonie.

Cultul Cavalerilor Danubieni avea Soarele în Centru

Simbolistica străveche porneşte de la două elemente drept-liniare: Crucea, ca simbol al Cerului (Universului, Roţii Cerului sau Ur-Anu, cum i se spunea) şi Crucea Nordului (ulterior, Crucea Sfântului Andrei), cum era numită Constelaţia Lebăda, cea care, aflându’se deasupra meridianului locului, în mai, când începea anul nou al civilizaţiei boreale, marca, de fapt, şi ”Cetatea” sau ”Paradesha”, deci şi căsuţa zodiacală.

Să reproducem, pentru o sumară iniţiere în simbolistică, cele două cruci fundamentale pentru civilizaţia boreală (actuala Europă continentală), întâlnite şi pe ceramica din epoca Bronzului Mijlociu, cultura Wietenberg, desenând cu roşu Crucea (simbolul Cerului, al Universului) şi cu albastru Crucea Nordului (Lebăda), deşi fiecare dintre aceste două cruci ar trebui să fie desenate prin şnururi alb-roşii (precum cele ale „mărţişoarelor).

https://i1.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/3-Axele.jpg

Dacă trasăm, imaginar, perimetrul Crucii Universale, vom obţine rombul, simbol al dublei naturi, pământeşti şi divine, dar şi al celor două iniţieri („în peşteră” şi „pe munte”), iar dacă trasăm perimetrul Crucii Nordului, vom obţine pătratul, deci „Cetatea”, ”Paradesha” sau căsuţa zodiacală europeană (Strabon relatează că, la sărbătorile şi ritualurile maiale, apăreau „stolurile de lebede”, care cântau de fermecau universul; cum Lebăda era desenată, în vechime, ca o horă cu şapte fecioare, îmbrăcate în alb, precum cele şapte zile ale săptămânii, cântecele lor, cu care fermecau Universul, nu pot fi decât colindele lunare, care conform aceluiaşi Strabon, s’au mai numit „peanurile tracilor” sau ”imnele Titanilor”).

În schimb, dacă trasăm, la cele două cruci primordiale sensul de mişcare a Soarelui (iniţial s’a făcut spiralat, apoi prin linii drepte, rezultând zvasticile), apoi şi sensul de mişcare al Lunii (cu roşu sensul de rotire solară şi cu albastru sensul de rotire solară), obţinem o floare, pe care folcloristica, dar şi filosofia culturii, au încetăţenit’o drept ”sămânţa vieţii”, ”floarea vieţii”, ba chiar şi ”arborele vieţii”.

https://i2.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/4-Floarea-vietiii.jpg

Simbolul este străvechi, iar dincolo de cele trei descifrări deja numite, mai admite şi o alta, cea de ”Zeiţă a Vetrei”, pentru că Pământul a avut o fată, primăvara Eftepir, în getă, Lucia, în latină, Alba, în celtică, și Maia numită de către sciţii de aici, datina Malăncii, care era maială şi nicidecum hibernală care, pentru tentaţia ”logodnei cosmice”, a fost, mai întâi, întemniţată într’o peşteră, apoi transformată în Crăiasa Zăpezii, deci în Lună (Alba, Soarele fiind Aplu, adică Roşu).

Luna este şi Crăiasa Florilor, dar şi a horelor, numai că, în simbolistica de mai sus, ”floarea” înseamnă şi mai mult, înseamnă

Calendarul Lunar, aşa cum este reprodus într’un mozaic din vremea lui Moise, dar şi pe oul încondeiat:

https://i0.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/5-Calendar-lunar.jpg

Spiralele aveau, în vechime, şi sugestia explicită a simbolului rotirii Soarelui (zvastica spre dreapta) şi a rotirii Lunii (zvastica spre stânga), ulterior spirala simplă, spre dreapta sau spre stânga, fiind simbolul Soarelui sau al Lunii în mişcare.

Țintă metalică descoperită la Sarmisegetuza

Floarea vieții reprezintă și soarele, dar și revenirea la viață, sămânța vieții. Romulus Vulcănescu în lucrarea sa “Mitologie română” a dedicat întregul capitol “Soarele Sfânt” cultului solar practicat de strămoşii noştri geți.

El a arătat că simbolul solar complex este redat în păgânism sub forma roţii prezentată sub cele două aspecte ale sale: roata realizată dintr’un cerc având o cruce înscrisă, crucea în fond ar fi tot un simbol solar, precizare ce îi aparţine autorului respectiv şi roata realizată dintr’un cerc cu o cruce excrisă, caz în care crucea depăşeşte perimetrul cercului.

https://i2.wp.com/www.lovendal.ro/wp52/wp-content/uploads/2011/03/cruce-dacica.jpeg

Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi “crucea getică” şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.

În folclor ”Sfântul Soare” este ultra-documentat și omniprezent, la fel cum simbolistica solară este o permanență în biserici, porți și alte elemente arhitecturale. Cercul soarelui este simbolul regenerării, al mișcării fără de început și sfârșit.

În special în PreCucuteni, s’au folosit multe cercuri, cercuri concentrice, ca semn al regenerării, asociat imaginii solare. De curând, s’a descoperit faptul că oamenii culturii Cucuteni își abandonau așezările, ardeau tot în urma lor și își reconstruiau o noua așezare, de la zero. Acest ritual îl repetau la circa 100 de ani.

De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada păgână. Acestea s’au suprapus şi s’au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la’ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul Soarelui.

De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti. În Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându’se că aduce noroc şi fereşte casa de rele.

Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu crucea în ea, morişca sau rombul.

Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe casele olteneşti sau transilvănene, inclusiv cele copiate de secui care sunt pur românești, doar dacă secuii nu sunt români maghiarizați.

Obiceiul de a sculpta simboluri solare s’a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lazi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc.

Şi, bineînţeles, straiele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri ale Soarelui. Toate acestea nefiind o modă, ci o moştenire străveche.

Soarele s’a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade (balada Soarele și Luna) şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc).

Dar, foarte des se regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritatea îşi au originea în perioada păgână.

Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum spunea şi poetul George Coşbuc, “simbolul soarelui primaverii”. În credinţa populară, banul de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.

George Coşbuc mai spunea că:

„mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire.”

Și tot în același studiu mai spunea George Coșbuc :

„Ţăranii pun copiilor mărțisoare ca să fie curați ca argintul și să nu’i scuture frigurile, iar fetele zic că’l poartă ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai știe că mărțisorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă ori ca jucărie.”

Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul:

„scopul purtării lui este să’ţi apropii soarele, purtându’i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr’asta te faci prieten cu soarele, şi’l faci binevoitor să’ţi dea ce’i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. “

Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi oameni.

Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.

Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Hr.). Această dovadă indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă. Hora de la Frumușica, efigia Muzeului din Piatra-Neamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni.

A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă într’un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într’o horă.

Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.

https://artavizuala21.files.wordpress.com/2011/12/hora-de-la-frumuc59fica.jpg?w=593

„Hora de la Bereşti” a fost descoperită în anul 1981, în aşezarea eneolitică, specifică culturii Cucuteni, faza A, de pe teritoriul oraşului Bereşti, punctul „Dealul Bulgarului”, sub ruinele unei locuinţe de suprafaţă.

Vasul-suport este lucrat din pastă de culoare cărămizie, are formă cilindrică, fiind finisat în partea superioară sub forma unei fructiere evazate, ce depăşeşte cu mult circumferinţa piciorului. Partea inferioară a suportului este formată din patru siluete feminine, prinse în horă şi lipite între ele în zona umerilor şi a picioarelor, într’o poziţie dorsală.

Cele patru mari deschideri ovale dintre siluetele figurinelor, sunt prevăzute în partea superioară cu unghiuri drepte, cu vârfurile dispuse în jos, simbolizând prinderea mâinilor în horă. Vasul are o înălţime de 0,180 m. şi diametrul de 0,205 în partea inferioară.

Hora de la Bereşti

Importanţa excepţională a acestui artefact este dată, dincolo de calităţile sale documentar-ştiinţifice, şi de faptul că este singura piesă păstrată aproape integral. Vasul suport de la Bereşti este considerat a fi cel de’al doilea exemplar întregibil, după cel de la Frumuşica, prevăzut cu şase siluete feminine.

Din aceste considerente, artefactul a fost propus de către specialiştii Muzeului de Istorie spre clasificare în categoria tezaur.

Fără îndoială, aceste reprezentări antropomorfe codifică anumite aspecte ale vieţii magico-religioase specifice membrilor comunităţii care le’a creat. Astfel de reprezentări plastice sunt de fapt dovada existenţei unor dansuri rituale efectuate în cadrul unui ceremonial complex, legat cel mai probabil de depunerea ofrandelor.

Din punct de vedere al cronologiei relative, având în vedere şi alte analogii specifice culturii Cucuteni, crearea acestui vas-suport poate fi plasată în intervalul 4000 – 3300 î.Hr.

În anul 1860 a fost publicată o caricatură a noilor moravuri, al cărei mesaj ar surprinde pe orice istoric şi nu este de trecut cu vederea o astfel de imagine a trecutului. Deoarece în această aparent banală caricatură apare un grup de ţărani dansând o horă, desculţi şi încurajaţi de biciul jandarmilor îmbrăcaţi în uniforma napoleoniană.

Textul care însoţeşte imaginea este una dintre strofele ”Horei Unirii” în alfabet chirilic!

Până şi soarele zâmbea loviturilor de bici, care’i forţa pe ţărani să danseze ”Hora Unirii”, astrul ceresc fiind împodobit cu celebra pălărie napoleoniană.

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologico-totemic, păstrat, după regula lui ”aşa am apucat” (deci, fără iniţieri), de ouăle încondeiate, de cusăturile de pe ii şi de ciopliturile totemice ale stâlpilor şi grinzilor-meşter, aparţine, de fapt, moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, ”omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, din ”faza aurorară a omenirii”.

https://i2.wp.com/dragusanul.ro/wp-content/uploads/Breaya-1.jpg

Simbolistica totemică şi simbolistica pur cosmică a oului încondeiat (”Săteanul nostru ştie el cum s’a format lumea, dintr’un ou cosmic”) s’au risipit, s’au disipat, au degenerat, de’a lungul veacurilor, în ornamentaţii, deci în banalităţi estetice, încântătoare (”fier de plug” şi ”talpa gâştii” pentru simbolurile Trinităţii, ”grapă” pentru enigmatica literă preceltică ”gn”, „cruciuliţă” pentru simbolul cerului apropiat, ”zig-zag” pentru simbolul Timpului, ”ape” pentru cele două porţi zodiacale, ”spirale” pentru mişcarea celor doi aştri cereşti etc.), dar fără mesaj metafizic.

Tehnicile străvechi de „încondeiere”, de scriere simbolică, s’au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, lăzilor cu zestre etc., dar iniţierile în transmiterea şi citirea mesajelor s’au pierdut. Oul încondeiat reprezintă, fără îndoială, prima carte religioasă a omenirii, din care derivă, prin regionalizări şi istoricizări, toate cărţile sfinte ale omenirii (vezi şi Poveste așezărilor bucovinene), şi ele mai fără mesaj, dar cu banalitate estetică.

Vechimea obiceiului poate fi doar bănuită. Exista bătrâni care își amintesc că străbunii lor vorbeau de practici de fertilizare săvârșite de tinere perechi care îngropau “oua desenate” la marginea câmpului, în noaptea de Înviere, ceea ce plasează obiceiul în vremuri precreștine.

Aceeași vechime pare a fi demonstrată și deperpetuarea unui model numit ”cireșica”, ce este aproape identic cu “vârtelnița” (svastica, sanscrită – suastika) întâlnită pe ceramica de tip Cucuteni, sau a motivului numit “cărarea rătăcită”, cel mai greu de realizat (el se desfășoară pe întreaga suprafață a oului sub forma unei spirale cu volute), motiv ce este o forma originală de reprezentare a Căii Lactee, numită Cărarea Ciobanului în comunitățile de oieri.

Dacă lăsăm privirea să zăbovească asupra unui ou încondeiat, el ne transmite bucurie, uimire, împăcare, pentru că în ornamentația lui, de fapt, se opereaza cu simboluri (soare, luna, cruce, etc.), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice) și cu modele de țesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

Care este sensul acestor elemente de idolatrie pagână, care este rostul străduinței seculare, milenare chiar, de a păstra cultura păgâna prin grafică, simbolistică, heraldică, sisteme religioase și de stat, ține cu siguranță de ființa omului, și de modul cum percepe lumea înconjurătoare.

Deuteronom 17:2-3 ”…se va găsi poate în mijlocul tău, într’una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n’am poruncit.”

Deuteronom 4:19 ”Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându’ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le’a făcut şi le’a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.”

Aceasta este părerea creatorului universului despre ”oștirilor cerești”, soare, lună, planete, constelatii, ce erau venerate ca ”dumnezei creatori’” acum mii de ani, dar si in ziua de astazi negreșit, bază a multor credințe vechi, dar și actuale.

Elementele de idolatrie considerate de cei mai mulți de origine Babiloniană si egipteană continuă sa fie prezente într’o mare măsura în siglele și logo-urile înstituțiilor guvernamentale și prezidențiale din toată lumea, în sisteme religioase, în iconografia bisericească, în culte și organizații mistice, pe bancnote și logo-uri de firme, companii, toate arătând de fapt că la nivelul cel mai înalt toate împărățiile pămîntene, conducerile, sistemele financiare, militare, economice și religioase, se înclină în fața unui singur stăpân. Cine este acesta nu e obiectul acestui material, ci să înțelegem de unde ne vin și cum au ajuns însemnele la noi.

Dacă mai aveți dubii asupra apartenenței acestor însemne la lumea săcuiască-siculară, dincolo de aparențe și declarații sforăitoare ale unor lideri maghiarofoni, dar și ale unor neaveniți co-etnici, să deschidem Noul Testament la Luca 5,4:

”Satana L’a suit pe un munte înalt, I’a arătat într’o clipă toate împărăţiile pământului şi I’a zis:

”Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”

Putem crede așadar gurile care spun că gruparea luciferiană își marchează teritoriile cu aceleași sigle / logo-uri / simbolistici mistice folosite încă din Egiptul antic și imperiul Babilonian, dar care sunt duse în lumea orientală de pelasgi. Deși generațiile omenesti au trecut, nemuritorii îngeri căzuți, conduc și administrează la fel ca în trecutul omenirii toate imparatiile pământului, și oferă recompense substanțiale de ”succes” oricui se dovedește slugă devotată și se închină lor, și nu Dumnezeului Cel Adevarat, de autenticitatea caruia fețele bisericești se străduie să ne convingă.

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi ”migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi (Legge, James, Sacred Books of the East, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford, 1879, pp. 116-141) spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu, ”Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii” (Orfeu, Legii, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 218), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică (”Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64);
”Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64).

Deci, fondul acesta de spiritualitate pământească de creaţie pelasgă, înseamnă că a fost răspândit de pelasgi, moștenit de geții (traci) din Balcani, de troieni – „Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia”, susţinea D’Alviella (D’Alviella, Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77), de felahii egipteni ai lui Osiris – „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”(Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, I, 1, 4, p. 30), ”în Egipt zeii şi’au primit numele de la pelasgi” (Herodot, Istorii, II, Bucureşti, 1964, L, p. 156), dar şi de primii sumerieni ai fiului lui Anu – ”Enlil al Muntelui” „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”(Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s’a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu’se peste măsură” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

În planul spiritualităţii, transferul curtural al simbolului Soarelui, a spiralei în mișcare numită la iranieni zwastica, această migraţie nu s’a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat unii istorici, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraneană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei.

Casca unui general din Macedonia (wikipedia.org.)

Zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sau wastika de la ”su” = „bine”, şi verbul ”asti” = ”este” (D’Alviella, p. 40), care era una pelasgă ‘este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului” (D’Alviella, p. 40), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor.

Datorită faptului că Munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, nu am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, din nefericire chiar băşcălizând’o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot:

”Obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al elenilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor.
Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”, (Herodot, I, XXXXI, p. 78).

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul (Herodot, II, LII, p. 156: misterele – de la pelasgi), cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii (La început, profeţii erau bărbaţi, mărturisea Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207) (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau, cum pe la 1900, ”dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus.

Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr’o succesiune de crini sau de tridente. Dintr’o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”. (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 12)

”Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s’au străduit să’i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”, (Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14)

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii” (Strabon, II, X, 17, p. 438), care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s’au numit Pelagoni” (Strabon, II, VII, 40, p. 220).

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu (Orfeu, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 205), dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse’n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, op. cit., p. 210), aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul” (Pindar, Peanul Delos, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 141).

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar” (Pindar, Atenienilor, p. 141), iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare:

”Cu bucurie ţi’or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s’or prinde’n ospăţ, lirele le’or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare” (Theognis, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 44).

René Guénon:

”Simbolul nu este decât fixarea unui gest ritual.”

După cum arată René Guénon (Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 155.), Tradiţia Primordială înseamnă „Ştiinţa prin excelenţă” sau „Cunoaşterea sacră în integralitatea sa” revelată la începutul timpurilor. „Se spune că Veda (Ştiinţa Sacră – n.n.) există veşnic, fiind în sine însăşi anterioară tuturor lumilor” şi că „înţelepţii primelor Vârste ale umanităţii «au auzit» Veda; Revelaţia fiind opera Logosului, ca însăşi Creaţia.

”Existenţa unei diversităţi de tradiţii sau forme tradiţionale se datorează, conform tot lui René Guénon (pag. 52, 94), necesităţii adaptării Tradiţiei Primordiale la mentalitatea unui anumit popor şi a unei anumite perioade, deci adaptări cerute de împrejurări de loc şi de timp, în virtutea legilor ciclice, în spatele tradiţiilor aparţinând diverselor popoare se ascunde doctrina unică, izvorul şi esenţa lor, care nu este alta decât Tradiţia Primordială.

În ceea ce priveşte folclorul, René Guénon ( pag. 33) consideră basmele ca fiind purtătoare de relicve ale tradiţiilor esoterice  dispărute:

”Atunci când o formă tradiţională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi pot, în mod deliberat, să încredinţeze memoriei colective (poporului), ceea ce altfel s’ar pierde iremediabil; era singura modalitate de a salva ce mai putea fi salvat într-o oarecare măsură; şi, în acelaşi timp, incomprehensiunea naturală a masei era o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric şi’l va păstra nealterat, menţinându’se doar ca o mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă” („Esoterismul este interiorul, miezul oricărui lucru. Esoteros, în greceşte este un comparativ şi înseamnă «mai lăuntric»” , conform Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 11.)

Vasile Lovinescu mai admite şi o a doua posibilitate:

”anume cazul unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o prezenta mascat, aceasta din urmă fiind rezervată unui cerc foarte restrâns capabil să primească lumina direct, primul destinat celorlalţi oameni, care vedeau numai umbrele, ca în caverna platoniciană, în măsura gradului de permeabilitate a ascultătorului:

«Vouă vă e dat să ascultaţi adevărul de’a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole». Căci basmul şi parabola vehiculează influenţele spirituale în alt mod, real însă şi el” (Vasile Lovinescu: Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pag. 14.).

Ceea ce este valabil pentru basm, se aplică în egală măsură vechilor balade, dansuri, datini, etc., transmise cu sfinţenie de popoare de’a lungul veacurilor.

”Orice simbol veritabil îşi cuprinde sensurile multiple încă de la origine, căci el nu s’a constituit ca atare în virtutea unei convenţii umane, ci în virtutea unei «legi a corespondenţei» ce leagă toate lumile între ele […]. Suprapunerea unei pluralităţi de sensuri care, departe de a se exclude, se armonizează şi se completează în cunoaşterea sintetică integrală, este caracteristica generală a adevăratului simbolism” («Rene Guenon: Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 36; 441).

”Există simboluri care sunt comune celor mai diferite şi îndepărtate forme tradiţionale, nu ca urmare a «împrumuturilor», imposibile în multe cazuri, ci pentru că aceste simboluri aparţin în realitate Tradiţiei Primordiale din care toate formele au provenit direct sau indirect” (Rene Guenon, pag. 34).

”Centru este unul dintre cele patru simboluri fundamentale alături de Cerc, Cruce şi Pătrat” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dictionnaire des symboles, Ed. Robert Laffont, Paris, 1982, pag. 156).

Toate tradiţiile atestă existenta unui Centru al Lumii, Centru înzestrat cu puteri miraculoase: prin el se face legătura dintre Cer şi Pământ, pe aici coboară zeii, pe aici oamenii pot urca la Cer şi pot dobândi nemurirea, devenind asemenea zeilor.

Există în simbolismul Centrului un aspect asupra căruia René Guénon insistă în mod deosebit:

”Centrul despre care e vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul lui se efectuează rotaţia lumii”, (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981,pag. 9); dar atenţie, rotaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu rotaţia Pământului – deci nu despre polul geografic este vorba!

În Centrul în cauză, după cum arată Mircea Eliade (Mircea Eliade: Images et symboles, Ed. Gallimard, Paris, 1952, pag. 53-59), conform diverselor tradiţii, se înalţă Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic sau Arborele Vieţii; pe aici trece Axis sau Cardines Mundi care reuneşte în Centru toate registrele cosmice; aici este plasat Stâlpul care susţine toate nivelurile cosmice.

”Simbolismul unui Munte, Arbore sau Stâlp situat în Centrul Lumii este extrem de răspândit şi provine dintr’un vechi mit universal” (pag. 53).

În ştiinţele tradiţionale, un simbol al lui Axis Mundi este litera „i“ (Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 129.), punctul de deasupra fiind imaginea Polului, deci a Centrului.

În creştinism Crucea este asimilată cu Arborele Cosmic, căci ”prin Cruce = Centru se operează comunicarea cu Cerul” (Mircea Eliade, ibidem pag. 215.). Crucea verticală rezultă din intersecţia a două axe rectangulare: unul vertical şi unul orizontal. Axul vertical reprezintă Axul Lumilor (Axis Mundi), iar cel orizontal reprezintă un anume plan de existentă; la intersecţia lor este Centrul care dă acces la ambele direcţii. Un alt simbol care se referă la Centru este ”Crucea orizontală, ceea ce înseamnă crucea cu braţe egale trasată în planul orizontal care reprezintă un anumit plan de existenţă”, în ceea ce ne priveşte este vorba de planul fizic, deci de Lumea terestră (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1981, pag. 78.).

Crucea orizontală simbolizează expansiunea Lumii în discuţie, pornind din Centru – centrul crucii – care este imaginea Principiului; când este înscrisă într’un cerc, circumferinţa poate simboliza – funcţie de punctul de vedere la care ne raportăm – limitele extreme ale Lumii pe care o reprezintă.

”Una dintre formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală […] este figura svasticei […] ce pare să se rataşeze direct Tradiţiei Primordiale, căci o întâlneşti în cele mai diverse ţări, […] din epocile cele mai vechi, […] din Extremul Orient în Extremul Occident […].

Swastica este simbolul, emblema Polului; căci în adevăr, Lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; swastica nu figurează Lumea, ci acţiunea Principiului asupra Lumii”, (pag. 78-79).

Voalul de mormânt al Măriei de Mangop (Putna).

În vreme ce crucea orizontală formată din două axe rectangulare este statică, svastica reprezintă forma ei dinamică. În reprezentări svastica apare figurată în mai multe variante: cu patru sau mai multe braţe îndoite în unghi drept sau curbate, indicând mişcarea în jurul centrului imobil; ca doi S încrucişaţi sau cazul svasticii clavigere formate din patru chei.

Amforă arhaică, 680 î.Hr. găsită la Teba, personifică o zeiță a fiarelor sălbatice, „Potnia Theron”, este un epitet Homerian pentru Artemis zeița animalelor sălbatice și a vânătorii.

Cele două sensuri de rotaţie pe care le poate indica evocă dublul curent Yin şi Yang al energiei cosmice. Acest simbol este extrem de răspândit la noi; fiind atestat la geto-daci el continuă să persiste până în zilele noastre în arta populară.

Am văzut cum pelasgo-geții au dat lumii cultura și au transmis odată cu ea însemnele mistice solar-lunare, știm de unde ne vin și de ce se află ele pe stema Ardealului.

În timp, majoritatea domnitorilor români, din toate regiunile ţării, au adoptat în blazoanele, sigiliile sau stemele lor şi simboluri ale Soarelui, acesta regăsindu’se chiar şi azi în stema României.

Nu este de mirare că SOARELE și LUNA se regăsesc pe stemele Moldovei, Țării Românești.

De ce ar lipsi de pe stema Ardealului? Sunt secui în toate țările românești? Să dăn Cezarului ce al Cezarului, ”specialiștii” spun snoave pentru copii când le atribuie aceste însemne, secuilor.

Care secui? Când în Harcov, toți sunt româîni catolicizați ce’a lungul vremurilor și maghiarizați continuu de 6-7 secole… Ținând cont însă că secuii au aceleași amprente genetice cu românii, atunci am putea să le dăm dreptate, chiar dacă secuii și’au pierdut limba de’a lungul anilor…

2. ACVILA sau CORBUL este un simbol ancestral getic, fiind reprezentat îndeosebi pe obiectele războinicilor: coif, scut, dar și pe vase sau alte obiecte.

ACVILA s’a impus mai târziu și a fost reprezentată din evul mediu pe stema Țării Românești și a Ardealului.

Gaya, adoptată de Geți care se mai numeau și ”Fii Gayei”, Gaeții,  Mama Gaya Vultureanca, pasărea-unicorn, cea care a săvârşit hierogamia cu ţapul Pan (sau cu Cerbul Sharaba, cel cu opt picioare), această rudă apropiată a Acvilei, cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acerbă, este un simbol universal şi’l reprezintă pe zeul atoatevăzător al cerului.

Mai reprezintă de asemenea curaj, victorie şi putere, semeţie, tunet şi furtună. Pentru vechii greci şi romani, acest simbol era unul purtător al luminii pentru Zeus şi reprezenta victoria.

În creştinism, Gaya (Acvila) simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Christos şi pe Sf. Ioan.

Acvila Getică, simbol străvechi al geților

Gaya (Acvila) împărtăşeşte simbolismul păsării antice Phoenix pentru că, în legea creştină, aceasta se reînnoieşte pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare, iar apoi în mare, de trei ori. În felul acesta ea devine un simbol al naşterii din nou şi al botezului.

Un şarpe în ciocul unei păsări Gaya (Acvilei) semnifică victoria lui Christos asupra Răului. Forma de strană a Gayei (Acvilei) ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii Sfinte şi Puterea.

Gaya (Acvila) mai apare ca o emblemă solară, bătându’se cu şerpii (şerpii întunericului) sau aflată în conflict cu un taur sau cu leu, luptă din care iese întotdeauna victorioasă, demonstrând astdfel triumful spiritului asupra puterii lumeşti.

În tradiţiile amerindienilor, aripile acvilei simbolizează razele soarelui, semnifică ziua şi este mijlocitorul principal dintre oameni şi zei.

Bulgaria: Mormântul getic de la Sveshtari, Gaya (așa zisa aquila ”romană” care este de fapt preluată de romani de la geți)

Domnind ca un rege peste toate păsările, Gaya (Acvila) este emblema regalităţii, dar este şi simbolul vestitorului. Gaya (Acvila) cu două capete a Bizanţului renăscuse din simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor.

Multe state au adoptat acvila ca emblemă sau stemă, fiind dealtfel şi un simbol al patriotismului şi al suveranităţii. Printre aceste state putem enumera România (cum altfel?), dar şi Statele Unite ale Americii.

Tezaurul getic de la Surcea

Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale, are semnificaţii bivalente, simbolizând mândrie şi dreptate, aceste simboluri perene pot fi întâlnite şi în decoraţiunile plăcuţelor de argint din Tezaurul getic de la Lupu, găzduit în prezent de Muzeul Unirii din Alba Iulia (descoperit în anul 1978, în comuna Cergău, judeţul Alba).

Două dintre plăcuţe au pe suprafaţa lor un decor înscris într’un chenar cvasicircular din perle o imagine ce reprezintă un vultur cu aripile ridicate, ce are în gheare un şarpe.

Capul şarpelui este ridicat spre capul păsării. Atitudinea celor doi nu este duşmănoasă. Pe o altă plăcuţă de ceremonial apare o zeitate (preoteasă; regină) ce are în mâna dreaptă un şarpe – balaur, iar în mâna stângă o cupă – rhyton pentru libaţii.

Într’o altă imagine zeitatea redată are în mâna dreaptă şarpele – balaur, iar în mâna stângă are o felină-cameleon (cu limba foarte lungă). Mai există o altă plăcuţă cu o zeitate cu aripi, având de’a dreapa şi stânga, două feline în poziţie de aşteptare. Tezaurul de la Lupu este datat în cea de a doua jumătate a secolului II î.Hr.

Detaliu cu acvilă, Tezaurul de la Surcea

Vulturul mitic ne apropie de vechiul Atlas din tărâmurile hiperboreene de la nordul Dunării, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu, se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi !

Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan / Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l’a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi’a trimis vulturul ceresc să’i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s’a întâmplat pe Vf Omu, pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într’un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.

Vulturului divin pe care Zeus l’a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus. Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu’i şi pricinuindu’le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să’i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi’a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într’un tot coerent:

”Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu. Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice: Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într’adevăr să creeze genul uman.”

În concluzie Acvila este un simbol ancestral al geților.

Nu se află nicio acvilă pe stema Ungariei, semn că atribuirea acvilei de pe stema Ardealului nobilimii maghiarofonilor este falsă. Ea este atribuită cel mult nobilimii ardelene românești maghiarizate care a slujit coroanei apostolice bizantine, și falsificată într’una catolică pentru că a fost inchinată papalității după schismă, iar faptul că l’au avut și nobilii maghiarofoni asta denotă că ei deși s’au dat cu coroana papală la un moment dat, nu înseamnă că au renunțat la însemnele getice, pe care le regăsim într’un spațiu vast în care au trăit geții de la Marea Baltică (samo-geții) până în Anatolia (troienii, hitiții, frigienii, lidienii, etc.), Asia de vest (massa-geții, yuezhii-tocharieni, jatșii arieni din nordul Indiei) și până la Atlantic (picții, indi-geții, iler-geții din Catalonia, etc).

Dacă simbolul era al triburilor maghiare nu trebuia să se afle pe stema Ungariei?

Coat of arms of Hungary.svg

În concluzie, este fals atribuită nobilimii maghiare, ci mai corect nobilimii maghiarizate, care s’au închinat coroanei papale pentru a’și păstra privilegiile și viața, renunțând doar la ritul ortodox și slujind o coroană care a fost a unui regat apostolic multietnic.
Acvila se află pe aceste meleaguri înainte de a se așeza nomazii aici.

Acvila de pe Trofeul de la Adamclisi sau de ce celebra Aquila Romană este de fapt getică

De’a lungul timpului, istoricii i’au atribuit monumentului de la Adamclisi origini getice, trace sau chiar persane şi au datat construcţia înaintea erei noastre sau în epoca creştină, după secolul IV. Ca și în alte cazuri factorul politic s’a implicat și aici, pentru a schimba simbolurile trecutului în propaganda adusă unor interese.

Ultima încercare de demolare a unui mit îi aparţine cercetătorului român Vasile Rudan. El a adunat dovezi cu ajutorul cărora vrea să demonstreze că monumentul de la Adamclisi nu este de origine romană şi că istoricii au interpretat în mod eronat unele fresce de la baza monumentului.

În sprijinul ipotezei sale că monumentul aduce mai multe dovezi. El se întreabă de ce UNESCO manifestă indiferenţă faţă de acest monument excepţional al antichităţii, cu care s’ar mândri orice popor din lume. Crede că organizaţia nu l’a trecut pe lista sa pentru că cercetarea monumentului a fost superficială, după ureche, făcută de câţiva arheologi români şi străini asupra componentelor originale, iar reconstrucţia lui s’a făcut în mod haotic.

Ancheta a început în 1980, când a fost convocat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR, pentru a merge pe urmele unor documente secrete existente la Vatican, care spuneau că monumentul din Dobrogea nu este roman, ci datează dintr’o epocă anterioară. Trebuia, povesteşte el, ca investigaţia să rămână secretă pentru că Nicolae Ceauşescu însuşi semnase în cartea de onoare care atesta reconstituirea monumentului din replici ca fiind ridicat de Traian pentru a comemora victoria repurtată asupra dacilor.

Vasile Rudan scrie în ”Jurnal Paranormal” că anul înălţării monumentului de la Adamclisi a fost „scos din burtă”, întrucât nu există nici un document istoric care să ateste acest lucru, că una dintre metope a dispărut din muzeul de la Constanţa şi că pe columna lui Traian de la Roma, despre care istoricii sun că a fost înălţată odată cu monumentul de la Adamclisi, nu se vorbeşte despre intenţia cetăţenilor Romei de a’i înălţa lui Traian vreun monument triumfal, cu atât mai puţin în Moesia. Iată ce scrie pe columnă:

”Senatul şi poporul roman / împăratului cezar, fiul lu i/ nerva cel trecut între zei/ nerva traian augustul, învingătorul/ germanilor, învingătorul dacilor,/ mare pontif, investit pentru a XVII-a/ oară cu puterea de tribun, aclamat/ de vi ori ca imperator, consul pentru/ a VI-a oară, părinte al patriei,/ pentru a se arăta cât de înalt/ era muntele şi locul săpat cu/ eforturi atât de mari”.

Vulturul ”roman” este în realitate getic

O altă necondordanţă, continuă el, este emblema care apare pe o frescă. Emblema este formată dintr’o pasăre cu ciocul lung şi drept, încadrată de motive florale de acant.

Nu este vorba de vulturul roman, pentru că nu seamănă cu vulturul pe stema romană, păstrată la Biserica Santi Apostoli din Roma.

În susţinerea tezei lui, Vasile Rudan aduce în discuţie spusele lui Nicolae Iorga care, referindu’se la data atribuită construirii monumentului, scria că:

”Baza însăşi a vechii argumentaţii nu se clatină numai, dar ea nu a fost niciodată serios stabilită.”

Adolf Furtwängler, arhelog german, a declarat la rândul lui:

”Acest monument nu are nimic comun cu ce se cunoaşte din epoca lui Traian”,

iar G. Wutzer a confirmat:

”Nu mi s’a întâmplat să văd vreodată ceva asemănător la vreun monument de artă romană sau greacă.”

Specialiştii de la Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa recunosc faptul că, iniţial, s’au emis păreri conform cărora mausoleul de la Adamclisi s’ar fi ridicat într’o epocă creştină, în vremea împăratului Constantin, în secolul IV î.Hr., întrucât istoricilor li se părea că nu toate frescele au fost lucrate în stilul epocii romane.

Însă, în anul 1885, mari nume (Grigore Tocilescu directorul Muzeului Naţional de Antichităţi şi doi profesori universitari de la Universitatea din Viena, Otto Benndorf şi Gheorh Niewann) au stabilit că monumentul a fost ridicat în cinstea victoriei romanilor asupra geților.

După ce a fost descoperită inscripţia ce închina construcţia zeului Marte Răzbunătorul şi în care era menţionat ”împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian” atribuirea a fost sigură: monumentul a fost ridicat de Traian, se arată în Revista Pontica.

Controversele au continuat însă. Arheologii şi istoricii au emis ipoteza că monumentul ar data din epoca bronzului.

Ce dovezi se aduceau? Că doar Marele Preot al geților ar fi putut să conceapă semnele geometrice de pe monument, care sunt simboluri ale unor forţe divine.

Potrivit părerii emise de istoricul şi arheologul Teohari Antonescu, trofeul ar fi fost înălţat pentru a comemora unele victorii dobândite în primul război geto-roman, anume sângeroasele bătălii – trei la număr – desfăşurate în Moesia, fiind ridicat chiar pe locul celei mai grele dintre aceste lupte..

CORBUL CA SIMBOL

Corbul Corvinilor, este un simbol din paleolitic al legăturii omului preistoric cu divinitatea sau cu lumea de dincolo așa cum se percepea în acele vremuri.

”Ciorile, corbii, coțofanele și gaițele nu sunt doar niște simple păsări, rigid programate de genetica lor. În schimb, sunt ființe care datorită altor molecule, au propria gândire și pot lua decizii singure.” Candace Savage

Lingviștii ne spun că din latină ne vine corbul, adică din corvus. Adevărul este că acest cuvânt ne vine din proto-arhaicul european *ḱorh₂wós, din paleolitic de când primii oameni sapiens s’au așezat în Europa.

Cu siguranță strămoșii românilor cunoșteau această pasăre cu mult înainte de a veni peste noi geții din Legiunea a V-a Macedonica să ne spună ceea ce spun și azi aromânii din sudul Dunării la corb: ”corbu” (!) și nu corvus.

În imagine Blazonul Corvinilor

De ce nu geții care au fondat Ruma să fi dus ”corbu” ca termen în peninsula Italică acum 4000 de ani și niște isteți să’l fi transformat cu terminația ”-s” așa cum este mai toată limba latină, rotacismul b=v fiind utilizat des în Europa getică?

Legende, superstiții și istoria corbului

Simbol arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare spre valorile absolute alecerului şi metaforă constantă şi universală a sufletului. În majoritatea mitologiilor arhaice, păsările migratoare sunt încarnări ale sufletului mortului care pleacă pe lumea de dincolo.

Imaginea păsării-suflet e familiară culturii Egiptului, Mesopotamiei, Greciei Antice, majorităţii popoarelor Europei, multor triburi din America sau Australia. La Roma, când murea un împărat, se slobozea un vultur despre care se credea că duce sufletul cârmuitorului suprem în ceruri şi era o formă a apoteozei.

Imaginea aviformă asufletului şi a strămoşului a dăinuit la români până în zilele noastre: o regăsim în colacii rituali în formă de pasăre ce se dau de pomană în zilele de pomenire a morţilor, în imaginea păsării sculptate din lemn ce se pune pe stâlpii funerari în Transilvania sau în Moldova.

”Acest mit al sufletului-pasăre conţine în germene toată metafizica autonomiei şi libertăţii spirituale a omului”, scrie M. Eliade (Yoga, 326).

Acest motiv al eliberării spirituale, al descătuşării de povara materiei e redat în chip genial în sculptura lui C. Brâncuşi ”Pasărea Măiastră”.

Păsările mitice ale diferitelor popoare (Phoenix, Garuda, Rokh, Măiastră, Jar-Ptica etc.) întruchipează un principiu solar şi al regenerării veşnice a vieţii. Una din funcţiile lor este aceea de a fi agenţi de legătură dintre pământ şi cer, dintre lumea de aici şi cea de dincolo.

Păsările mai pot simboliza spiritul, inteligenţa, deoarece, aşa cum spune Rig-Veda, ”Inteligenţa (manas) este cea mai rapidă dintre păsări”.

Zeiţa-Pasăre sau emblema ei în forma unui chevron pare să fie cea mai veche divinitate a naturii din Europa pre-ariană, datând din paleoliticul superior (M. Gimbutas, 1989, 70, 87) şi ca divinităţi cu funcţii multiple sau ca încarnări ale spiritelor tutelare, păsările mitice cunosc secretele celor trei lumi, ceea ce a făcut să se nască mitologemul ”cunoaşterii limbii păsărilor”.

Această stiinţă este dată eroilor din basm, iniţiaţilor şi înţelepţilor, precum era regele Solomon (R.Guenon, 1931, 75—79).
Simbolismul funest e specific mai ales păsărilor de noapte, asociate prevestirii destinului implacabil şi morţii;

Funcţiile oraculare ale păsării şi’au găsit reflectarea în practica ornitomanţiei descifrării viitorului după strigătele şi după zborul păsărilor; această artă era practicată cu multă sârguinţă de către romani, care au moştenit-ode la etrusci.

Chiar şi la popoarele numite civilizate cerul a fost reprezentat, de exemplu, prinumbrela de aur care’l apăra pe Buddha, pe parasolul suveranilor orientali, prin porumbelul Sfântului Duh acoperind lumea cu aripile sale desfăşurate ca o boltă şi chiar prin baldachinul, ce rămâne, el singur înălţat deasupra noului papă după alegerea acestuia în conclav.

Penele care înconjoară capul marilor şefi amerindieni arată autoritatea lor spirituală.
Aripile puse de Hermes, mesager alzeilor, la călcîie, îl eliberează de greutate, precum picioarele uşoare ale sfinţilor budişti, alcăror mers poate deveni aproape aerian, sau mersul nemuritorilor daoişti ce ajuns astfel îninsulele Fericiţilor. Privilegiul zborului extatic, al acestei ascensiuni în spirit l’au primit însomn anumiţi oameni predestinaţi, precum Mahomed şi Pitagora.

În întreg spațiul european, păsările cu un colorit întunecat (unora dintre ele li se mai adauga si un regim nocturn), au fost asociate cu intunericul si moartea, motiv pentru care, cântecul lor, noaptea sau ziua, este considerat de rau augur. Păsări cobitoare, prevestitoare de boli, nenorociri sau moarte, astfel sunt conotate aparitiile lor de catre oameni, care le’au alungat, temându’se de mesajele pe care le pot transmite.
Totuși, fără a anula semnificatia acestor pasari – de mesageri funebri –, interpretarea cântecului lor este diferită, in functie de momentul, locul si modul in care se face auzit.

Astfel, ele pot sa vesteasca schimbările vremii, nasterea unui prunc (când cântecul seamana cu scâncetul unui copil mic), si chiar nunta (cântecul deasupra casei in care este o fata mare).
Negrul intens al penelor, regimul alimentar – se hrănește, cu predilecție, cu hoituri, cu resturi ale cadavrelor – au facut din corb mesagerul funerar cel mai de temut, asa cum apare in credintele populare si chiar in doinele și baladele românești:

”Pasare cobitoare (…). Dacă cloncănește când zboara deasupra vreunei fiinte, aceea va muri.”

”Când croncanesc, trag a hoit (…). Se zice ca atunci isi striga pe lup sa vina la vite sa le manânce (…); nici o pasare nu ciuguleste din vreun hoit, pâna nu e început de corb.”
”De croncănește croncăul pe deasupra satului, are sa fie boala între vite.”

Corbul nu este privit doar ca o pasare prevestitoare de moarte. I se atribuie un rol ”activ“: deoarece hrana lui e constituita din hoituri, se crede ca el doreste moartea celorlalte fiinte. Pentru a’și obține mâncarea ”preferata“, este capabil sa faca orice – sa’l anunte, de exemplu, pe lup, care, omorând vite, i’ar asigura hrana mult dorita.
Pentru a’i explica atributele funerare si valentele malefice, trebuie sa ne intoarcem in timp, la momentul in care corbul infaptuieste o greseala care atrage dupa sine un blestem.

Mai multe legende vorbesc despre aceasta greseala : Noe l’a trimis, dupa potop, sa caute pamântul, apoi sa se intoarca si sa’i dea de veste. Corbul însă, uita sa se mai intoarca, ramânând sa se infrupte cu numeroasele hoituri ce zaceau in urma potopului. Noe il blesteama sa-si schimbe culoarea penelor (din albe au devenit negre) si sa se hraneasca numai cu hoituri, iar puii sai sa iasa in anotimpul cel mai rece al anului.
Este interesant de vazut cum credintele populare au transformat episodul biblic al potopului.

Vechiul Testament nu pomeneste de aceasta intâmplare care duce la decaderea corbului: dupa 40 de zile de la potop, Noe dă într’adevar drumul unui corb, care se intoarce însă, negasind pamânt, apoi trimite un porumbel, dar nici acesta nu gaseste pamânt, fiind trimis apoi dupa sapte zile, când se intoarce cu celebra ramură de maslin, simbol al păcii și al împăcării Domnului cu oamenii. Așadar, nimic despre greseala corbului sau despre pedeapsa. Poporul a grefat pe aceasta întâmplare amănunte care satisfac nevoia lui de’a explica atributele funerare, malefice, ale acestei păsări.

Prevestirile corbului sunt legate, în mentalitatea populara, de moartea oamenilor si a animalelor:

”Daca doi sau trei corbi trec pe deasupra unui sat croncanind si mâncându’se unul pe altul, ei prevestesc boala grea in acel sat și multa moarte intre oameni ori dobitoace.”

Aparitia lor reprezinta un pericol pentru intreaga colectivitate umana, nu numai unul individual. In ce priveste teama oamenilor de patrunderea corbului in spatiul satului sau al casei – prevestitoare de moarte –, aceasta e justificata de credinta ca locul acestei pasari e in salbaticie, departe de colectivitatea umana. Aparitia lui e ne-naturala (se incalca conditia care i’a fost harazita) si din aceasta cauza este considerata aducatoare de rau.
Ceea ce conduce la ambiguitate (si la ambivalenta, in acelasi timp) sunt câteva caracteristici, care, potrivit unor credinte, ar face din corb un animal benefic, chiar sfânt. Pentru ca a hranit cândva pe Sf. Ilie, se sustine ca este o pasare sfânta.

Într’adevar, de data aceasta intâmplarea biblica nu mai este deformata, deoarece Ilie a fost hranit de corbi la porunca Domnului:

‘Corbii ii aduceau pâne si carne dimineata, si pâne si carne seara, si bea apa din pârâu.”
Alte credinte care sustin latura benefica a corbului afirma ca
”E pacat să’l împuști, pentru ca are in gura (pe cerul ei) semnul crucii /…/. Cel care’l omoara, zace un an /…/.

Dacă e omorât, bate piatra. Daca’i ia cineva puii, nu se mai fac bucatele.”
Semnul crucii este cel care il sacralizeaza, facând’o ”pasăre a lui Dumnezeu.”

Pentru că este o pasăre legata de sfera morții, nu trebuie să fie prejudiciată. Cel care îi face rău va fi pedepsit cu boala. A aduce un prejudiciu corbului înseamnă a prejudicia însăși comunitatea.

Furându’i puii, ”nu se mai fac bucatele”; recolta – condiția de subzistenta a întregii comunități, e compromisa, distrusa fie de piatra, fie de lipsa ploii. ”Daca omori un corb (dacă îl împuști), nu mai plouă trei ani”, cauze diametral opuse.
Revenind la trasaturile care fac din corb o pasare divinatorie, ea este inzestrata si cu puterea de a prevesti ploaia sau viscolul.

Corbul împreună cu cioara este o pasăre cu dublu simbolism: cu toate ca acesta împărtășește cu alte pasari simbolul solar, aripile sale negre pot fi cauza pentru care e considerat simbolul Răului.

Pentru că e inteligent și poate vorbi, îi era uneori acordat atributul profeției și al înțelepciunii.

Egiptenii antici il priveau ca pe o pasare distructiva, la fel credeau si evreii, ca smulgea ochii morților.

Binecuvântat din mitul celtic, corbul era simbol al războiului, fertilitatii si profetiei, ca si Corb al luptei zeitei Badb, aducea de asemenea ghinion.

Culturile scandinave credeau că doi corbi stând pe umerii lui Odin (Wotan), Hugin (”gand”) si Munin (”memorie”) se comportau ca ochii zeității. Corbul este emblema vikingilor si a danezilor.

În mitologia greco-romană, corbul primea asocieri pozitive de longevitate, fertilitate, speranta si soare, dar semnifica si moarte. Era mesager al lui Apollo si era odata alb, pana cand s’a innegrit de furie.

În tradiția creștină, corbul este echivalent cu Raul și păcatul, cu toate ca i se poate atribui o semnificatie mai putin malefica cum ar fi solitudinea datorita preferintei sale de a trai retras de stol. Hranindu’l pe Ilie, ne aduce aminte si de providenta lui Dumnezeu si de speranta. Noe a trimis un corb alb din arca și din cauza esecului, s’a înnegrit.
Alchimistii au interpretat acest lucru ca moarte a lumii.

Reprezintă de asemenea pacatul mortal de voluptate. În traditie, când corbul își părăsea cuibul, prezicea în acest fel dezastrul – de aici mitul popular ca dacă corbii părăsesc vreodata Turnul Londrei, națiunea engleză va decădea.

În întreaga emisferă nordică și de’a lungul istoriei umane, corbul comun a fost un simbol puternic și un subiect popular de mitologie și folclor.

În România, printre multele legende legate de corbi, se poate aminti legenda legată de Corvinești.

Singura stemă cu acvilă este cea a Ungariei lui Matei Corvin care era român, iar simbolul nobiliar al familiei sale a fost inclus pe stema regală a Ungariei, scos ulterior pentru că nobilii unguri niciodată nu s’au asociat cu vechile însemne românești:

Simbol al perspicacității în Facerea, el este cel care avea să verifice dacă, dupa potop, pământul a început să se ivească deasupra apelor.

Corbii erau partenerii zeilor. În mitologia elenistică corbul era considerat solul zeilor. Neputinţa bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l’a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă empireul şi poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările puterii spiritului le’au preluat aripile. Păsările,aripile şi zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei.

Şi elenii şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit până acum. Este animalul solar al lui Apollo, dar îl regăsim şi pe lângă Athena. Apollo, zeu oracular de primă mână, apreciază animalul pentru locvacitatea şi isteţimea sa. După Strabon, corbii sunt cei care stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca mesageri ai zeilor înzestraţi cu funcţii profetice.

Nu sunt departe nici de zeul Mithra, deţinând şi puterea de a conjura piaza rea. Unele legende greco-romane povestesc că toţi corbii erau odinioară albi. Dar din cauza incapacităţii sale de a păstra un secret, Apollo blestemă făptura înnegrindu’i penele. Mai avem o versiune care spune că Athena a înlocuit corbul cu bufniţa tot din aceeasi cauză.

Și în Grecia corbul este considerat solar si dedicat lui Apollo.
Dupa Strabon, corbii joacă rolul de mesageri ai zeilor si indeplinesc functii profetice.
În genere câmpul semantic pe care tindem să’l asociem acestei impresionante specii care beneficiază de o inteligenţă legendară este unul care nu prea o încadrează în categoria “fiinţelor luminoase”.

Multe superstiţii s’au ivit ca urmare a apariţiei constante a corbului pe câmpul de bătălie, când devorează rămăşiţele soldaţilor ucişi. Un semn al morţii, distrugerii, macabrului, războiului, un purtător al întunericului şi umbrei…
Cicero este de altfel avertizat că moartea îl pândeşte prin corbii care îşi flutură nervos aripile prin văzduh.

Danezii credeau că prin observarea atentă a comportamentului lor se putea deduce rezultatul unei bătălii, pentru că sunt prin excelenţă animale războinice. Se spune că ar fi prevestit şi moartea lui Platon şi Tiberius şi i’ar fi spus zeului celtic Lugh despre invaziile duşmane.

Dar simbolismul morţii este doar o mică parte din ceea ce reprezintă corbul în foarte multe culturi. Tradiţiile şamanice pun mare accent pe aspectele pozitive ale păsării misterioase. Şi nu este de mirare.

Strict ştiinţific vorbind, sunt creaturi extrem de inteligente, capabile să’şi construiască propriile instrumente, să le folosească şi să utilizeze mai multe tipuri în funcţie de scop, concepând alte tipuri de instrumente la nevoie. Studiile comparate de credinţe arată că simbolismul negativ al corbului este de dată recentă şi limitat la spaţiul European. Nenorocirile pe care le’ar prevesti se mai regăsesc sporadic în Mahabharata, dar aproape peste tot în Orient, ca şi în Occident, simbolismul este unul pozitiv.

Cuvântul celtic pentru corb este ”bran”, și cel mai probabil de origine al localității unde se află Castelul Bran, semn că celții sunt frații noștri carpatici cândva plecați de aici. El înseamnă protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de înțelepciune.

Deși, numele așezării Bran i se atribuie o etimologie slavă brana = poartă, loc de acces și identificată cu poarta culoarului depresionar dinspre Depresiunea Brașov, dublată de existența fostului cătun Poarta care a fost integrat acestei localități ca urmare a dezvoltării și contopirii nucleelor respective, credem că Bran este un toponim cu mult mai vechi și are conotații apropiate existenței corbului în acest areal.

Locuitorii din Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică avea să sufere îngrozitor.

Eroul Bran îl desemnează pe păstrătorul memoriei ancestrale, pe înţeleptul suprem. Asta cu atât mai mult cu cât capul său, recipient al inteleigenţei, a fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede că menţin vie inteligenţa lui Bran.

Adesea animal profetic, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon. Zeiţa războinică Bodb poartă nume de cioară. Un rol important joacă şi în povestirea gallică “Visul lui Ronabwy”, când corbii lui Owein, după ce sunt masacraţi de soldaţii lui Arthur, le aplică o pedeapsă soldaţilor.

De multe ori îl întâlnim ca animal solar, de culoarea roşie. O legendă spune că zece corbi şi’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului ca să aducă lumină lumii, dar Yi, Bunul Arcaş, ii doboară pe nouă dintre ei, altfel lumea ar fi ars. În timpul dinastiei Han pietrele sculptate înfăţişează un corb cu trei gheare în mijlocul soarelui. Poate fi un simbol al principiului yang, iar cele trei gheare invocă simbolismul solar, cu răsărit, zenit şi apus.

Amerindienii îl considerau un demiurg, un trisor viclean sau un mesager al Marelui Spirit. În cea a amerindienilor din America de Nord, corbul este eroul a nenumărate povești și mituri, de la cele legate de facerea lumii la cele eroice. Există de asemenea și o serie de triburi care consideră corbul ca strămoș sau totem, desigur în baza unor legende și mituri detaliate. În folclorul nativilor americani se pune accent pe talentul lui corvus corax de a se metamorfoza, simbolizând schimbarea. Aşa-numiţii medicine men îl conjură în ritualuri variate pentru a clarifica viziunile, pentru că ceea ce se vede cu ochiul fizic nu reprezintă neapărat realitatea, iar corbul poate oferi lămuriri.

Animal magic şi purtător de mesaje divine, corbul îşi împărtăşeşte cunoaşterea doar cu cei demni de ea. Este şi un animal care vindecă. Tezaur de secrete, asistă la revelarea propriilor noastre gânduri ascunse, la acceptarea unor adevăruri refulate şi la armonizarea finite umane. Când apare corbul se deschidea cale de acces către Marele Mister, ceea ce produce o modificare pozitivă de conştiinţă. Corbul este cel care a adus lumina în lume şi a creat o parte din Pământul-Mamă.

Indienii Tlingit de pe coasta de vest a Pacificului îl privesc ca pe figura divină centrală, demiurgul primordial, care răspândeşte cultura şi civilizaţia, adăugându’i elementul dinamic şi organizator. La Mandani, cu prilejul sărbătoririi primăverii, un bărbat comemorează retragerea apelor stand gol, vopsit în alb, cu o mantie din blana a patru lupi albi şi cu doi corbi morţi pe cap.

Fără corb, conform tradiţiilor Hopi, Navajo, Zuni, lumea ar fi şi acum în întuneric, pentru că el este cel care a ieşit din pântecele negru al universului.

Nici Africa neagră nu îl consideră mai prejos, considerându’l o pasăre care îi previne pe oameni despre primejdii. Prin urmare, corbul, animal solar, partener al zeilor, ghid al sufletelor, simbol al unei singurătăţi care permite accederea la un plan mai înalt, este departe de a fi un personaj al macabrului.

Să nu uităm nici de ce afirma Carl Jung: corbul, chiar de este partea întunecată a psihicului, trebuie integrat în personalitate pentru a putea permite comunicarea între toate aspectele umane. Este un simbol al dezvăluirii adevărurilor ascunse şi expunerii lor în lumina conştiinţei.

Corbii erau si atributele zeilor Mithra, socotindu’se că sunt înzestrați cu puterea de a conjura piaza rea.

Corbul apare adesea in legendele celtice unde joaca un rol profetic. Multe toponime contin numele lui. In Irlanda, zeita razboiului Bodb, poarta numele de cioara.
Dealtminteri, joaca un rol fundamental in povestirea galica intitulata Visul lui Ronabwy. Corbii lui Owein, dupa ce au fost masacrati de soldatii lui Arthur, reactioneaza violent si’i casapesc la randul lor pe soldati. La gali era o pasăre sacră.

În mitologia scandinavă se întâlnesc de asemenea povestiri și mituri legate de corb, dar și în toate celelalte zone locuite de această pasăre. În mitologia nordică, doi corbi stau cocoțați pe tronul lui Odin, unul este Hugin, spiritul si celalalt, Munnin, memoria. Cei doi corbi ar reprezenta principiul creatiei, iar cei doi lupi care il insotesc – principiul distrugerii. În Suedia, corbii sunt cunoscuți ca fantomele oamenilor uciși, și în Germania, ca sufletele celor condamnați.

Mitologia germană făcea din corbi păsările și tovarășii lui Wotan, stând aşezaţi pe tronul său. Unul este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria. Cei doi ar reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii lui Odin care ar fi principiul distrugerii. Odin îi trimitea in fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia se întorceau la el împărtăşindu’I informaţiile adunate. Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi.
Mesageri ai zeilor, cu capacitate profetică, au un rol fundamental în practicile şamanice.

În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi Wotan apare în ipostaza de zeu-corb. Capacitatea lui Odin de a’şi trimite gândul şi mintea departe s’ar putea lega de călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s’ar mai întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume ca representative pentru puterile intelectuale ale zeităţii.

Simbolismul corbului în lumea germanică include si stindardul corvin, un steag ţesut de aşa natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “fylgjia” (metamorfoză, noroc şi spirit protector) sau “hamingja” (dublul fantomatic al unei persoane).

De la mesageri întunecțti ai morții la păsări negre aducând tragedia, vorba lui George R. Martin în ”Cantec de gheață și foc” – “aripi negre, vorbe negre”, corbul și’a căpătat o reputțtie nemeritata de’a lungul timpului. Vom descoperi insa ca la origini era un simbol solar si era perceput altfel de popoarele nomade.

Dintr’un studiu comparat de obiceiuri si credinte a numeroase popoare pare sa reiasa ca simbolismul corbului sub forma sa pur negativa a fost acceptat recent si aproape exclusiv in Europa. Intr-adevar, aparitia sa in vise este considerata de rau augur, si evoca teama ca vei pati o nenorocire. Este pasarea neagra a romanticilor, planand peste campurile de lupta pentru a se imbuiba de hoituri. Aceasta accepțiune, s’o repetam, pare recenta si foarte localizata.

Ea se regaseste în India, unde in Mahabharata, corbii sunt comparati cu mesagerii mortii. Și poate in Laos, unde apa spurcata de corbi nu mai poate fi folosita in ritual.
Aproape peste tot insa, în Orient ca si in Occident, virtutile pozitive ale corbului sunt cele in baza carora se construieste simbolismul sau.

China şi Japonia îl înzestrează cu gratitudinea filială, datorită grijii puilor faţă de părinţi, element privit ca o restaurare a ordinii sociale. În Japonia este atât simbol al dragostei familiale, cât şi vestitor al biruinţelor şi semn al virtuţii.

Astfel în China si in Japonia, este simbolul recunostintei filiale, faptul că’și hranește tatal si mama fiind considerat in timpul dinastiei Han semnul unei miraculoase restabiliri a ordinii sociale. Și in Japonia exprima dragostea familiala.

Tot în Japonia, el este deopotriva si mesager divin si pasare de bun augur, asa cum a fost considerat in epoca Zhou vestitor al biruintelor si semn al virtutilor. Vorbeau, ce’i drept, de un corb roșu de culoarea soarelui.

În China, corbul este o pasare solara. Zece corbi si’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului pentru a aduce lumina lumii, simbol care pare sa fi trecut in shintoism. Doar Yi – Bunul Arcas a doborat noua dintre ei cu lovituri de sageata: altminteri, lumea ar fi ars.

În China, un corb cu trei picioare locuieste in Soare în conformitate cu pietrele sculptate pe vremea dinastiei Han. , indicand cele trei faze ale sale: zori, amiaza si amurg, iar pentru japonezi, este un mesager divin. El ar fi principiul care anima soarele și poate o reprezentare a lui yang. Cele trei gheare, emblema imparatilor Chinei, corespund la fel ca trepiedul, unui simbolism al soarelui: răsărit, zenit, crepuscul.

La indienii tlingit (Coasta de nord-vest a Pacificului), figura divina centrala este corbul, erou si demiurg primordial, care faureste lumea sau mai exact o organizeaza, raspandeste peste tot civilizatia si cultura, creaza si elibereaza soarele. El adauga elementul dinamic si organizator.

În America de Nord, fiinta suprema din ceruri tinde în genere spre o contopire cu personificarea mitica a tunetului și a vântului, reprezentat ca o pasare mare; cu o bataie din aripi starneste vantul, limba lui este fulgerul.
Cu prilejul sarbatorii primaverii la mandani, primul barbat, crainic al reinnoirii, comemorand retragerea apelor, sta gol, vopsit cu alb, cu o mantie facuta din blana a patru lupi pe umeri si cu doi corbi morti pe cap.

Ca mesager al zeului tunetului si al traznetului, corbul apare la triburile maya (Popol Vuh).

Rolul de calauza si de spirit protector ii este conferit și în Africa neagra. Triburile likuba si likuala din Congo considera corbul drept o pasare care ii previne pe oameni despre primejdiile ce’i pandesc. El ar fi si simbolul singuratatii sau mai degraba al izolarii voite al celui care s’a decis sa traiasca pe un plan superior.

Ar fi și un atribut al sperantei, conform spuselor lui Suetoniu: ”Cras, cra” – mâine, mîine.

Alchimistii au asociat o faza a transmutatiei cu capul de corb.

Așadar, in majoritatea credintelor ce’l privesc, corbul apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor in ultima lor calatorie, deoarece fiind psihopomp, descopera fara gres tainele intunericului.

Aspectul lui pozitiv pare legat de credintele popoarelor nomade, vanatori si pescari, pe cand cel negativ se ivește odată cu viata sedentară și dezvoltarea agriculturii.

În multe tradiții din Vest, corbii au fost mult timp considerați a fi păsări de rău augur, în mare parte din cauza simbolismul negativ al penajului lor negru și faptul ca mănâncă hoituri.

Ca și în mitologia tradițională și de folclor, corbul comun a apărut frecvent în scrierile moderne, cum ar fi lucrările lui William Shakespeare, și în poemul „Corbul”, de Edgar Allan Poe. Corbii au apărut și în lucrările lui Charles Dickens, J.R.R Tolkien, Stephen King, Joan Aiken și mulți alții.

El continuă să fie folosit ca un simbol în domeniile în care acesta a avut o dată un status mitologic, ca pasărea națională a Bhutanului, pasărea oficială a teritoriului Yukon, și deasemenea apare în stema Isle of Man (o dată o colonie vikingă).
Corbii baltimori ai Ligii Naționale de Fotball au avut un corb numit „Poe” ca mascotă oficială.

Corbii comuni sunt larg răspăndiți și nu sunt în prezent în pericol de dispariție. În unele țări aceștia sunt rar întâlniți din cauza pierderii habitatului și a vânării.

În România sunt o specie protejată de lege din cauza rarității. Însă în alte locuri numǎrul lor a crescut dramatic și au devenit dăunători agricoli. Corbii pot provoca daune culturilor, cum ar fi cerealelor sau pot dăuna animalele, deoarece au fost exemplare care au ucis iezi, miei sau viței. Totuși aceștia atacă rar, iar comportamentul lor poate fi uneori luat greșit de fermieri.

Creierul corbilor este unul dintre cele mai mari creiere ale păsărilor. Concret, hyperpallium-ul este mare. Pentru o pasăre au capacitatea de a rezolva probleme, precum și alte procese cognitive ca imitatul și înțelegerea.

Strigătul său tipic este „corr-corr”, cel puțin în România (a nu se confunda cu „cra-cra” al ciorilor). Spunem „cel puțin în România” pentru că în funcție de zonă nu doar strigătul tipic ci și vocabularul corbilor poate varia. Trebuie precizat că această pasăre are un vocabular bogat și, datorită răspândirii, cunoaște o fragmentare a limbajului care a permis ornitologilor să detecteze mai multe dialecte. Mai mult, s’a putut constata că, de pildă, un corb din America adus în Spania, a fost la început izolat de ceilalți corbi, din pricina necunoașterii dialectului local, pentru ca după o vreme să îl învețe și să se integreze.

Inteligența excepțională de care corbul a dat dovadă de’a lungul istoriei, dar și capacitatea sa deosebită, au creat în jurul să nenumărate legende și mituri. Acestea au fost sporite și de capacitatea corbului de a fi îmblânzit cu ușurință, ca și de a învăța un număr limitat de cuvinte (între 9 și 20, după sursă), pe care le folosește, se pare, în mod intenționat, nu reflex (ca papagal).

Inteligența sa a atras, însă, nu doar respectul, ci și ura oamenilor, care în multe situații, stăpâniți de superstiții distrugătoare, au încercat să extermine această pasăre. Desigur, o influență a avut’o și lăcomia corbului, care a creat o impresie neplăcută multora, mai ales în timpul molimelor sau războaielor când, asemenea ciorilor și altor păsări sanitari naturali, consumă trupurile celor căzuți.

Corbii sunt cunoscuți deoarece fură și prind obiecte strălucitoare precum cristale, bucăți de metal sau mingi de golf. Una dintre teorii este faptul ca ei fac acest lucru pentru a impresiona alți corbi. Alte studii indică faptul ca tinerii sunt foarte curioși de toate lucrurile noi, și au o anumită atracție pentru obiectele luminoase și rotunde, pe baza asemănării lor cu ouăle de pasăre. Dar, la maturitate corbii își pierd interesul, și devin extrem de neofobofici.

Un studiu efectuat recent pe mai multi corbi, de către cercetători din Suedia, a relevat faptul că sunt extrem de inteligente, ba chiar îi depășesc la acest capitol pe oameni. Aceste păsări sunt capabile să’și facă planuri de viitor, așa cum procedează oamenii.

Specialistii sustin că aceste păsări pot plănui din timp anumite evenimente și că renunță la o recompensă pentru a beneficia de una mai bună în viitor.

Aceasta expertiza a fost considerat ca o capacitate specifică oamenilor și maimuțelor mari, se precizează în studiul publicat la sfârșitul săptămânii trecute în jurnalul american ”Science”.

De’a lungul anilor, mai multi experți au demonstrat că, aceste pasari și alți membri ai familiei corvide sunt capabili să depoziteze alimente pentru a le consuma mai târziu.
În cadrul studiului efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Suedia au provocat corbii să rezolve sarcini prin activități cu care nu se confruntă în sălbăticie, precum utilizarea uneltelor și trocul.

Corbii au fost dresați să dea drumul unei unelte rudimentare, precum o pietricică, printr’un tub opac într’o cutie tip puzzle, acest fapt declanșând eliberarea unei recompense printr’o deschizătură din partea de jos a recipientului. Ulterior, cutia și piatra au fost îndepărtate, iar dupa cateva minute, corbii primeau o pietricică și mai multe obiecte menite să le distragă atenția, precum o rotiță din lemn, o bilă de lemn, o țeavă de metal și o mașinuță de jucărie.

Dupa cincisprezece minute păsărilor le era prezentată din nou cutia, iar toți corbii au optat pentru pietricică, iar după ce le era prezentată cutia foloseau această unealtă pentru a deschide sertarul recipientului, rata de succes fiind de 86%.

După un interval de 17 ore, biologii evolutionisti le’au dat corbilor din nou cutia, iar rata de succes a fost de 88,8%.

3. CETĂȚILE de pe stema Ardealului reprezintă fortificații Getice antice peste care sașii eu reconstruit alte fortificații noi.

Septem Castra (șapte cetăți) este o veche regiune a teritoriile controlate și locuite de vechii geți, pomenită deseori în antichitate. În 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi,  dar o regăsim și pe hărți târzii cum este cea prezentată mai jos, din 1535.

Harta Valahiei, Moldovei, Transilvaniei și a Banatului (Septem Castra), Poloniei, Rusiei și Ungariei, Cartograf: Fries Lorenz, Locul / Data: Strassburg / 1535, Dimensiune: 18 x 12 cm

Descriere: Importantă hartă modernă timpurie a Valahiei, Moldovei, Transilvaniei, Poloniei, Rusiei și Ungariei, din 1535 ediție a Fries Geographia.

Iată un exemplu de cetate reconstruită pe ruinele unei dave: Rupea, veche davă getică, Rumidava, peste care romanii ridică la rândul lor un castru Rupes. Cetățile care sunt artistic reprezentate prin turnuri le regăsim în mai toate stemele și emblemele unor orașe, sau județe românești. Este un specific al heraldicii românești păstrat din evul mediu, dar care moștenește evident antichitatea de unde ne parvin primele fortificații.

Pe harta publicată în Liber Floridus (la cca. anul 1125), Europa Mundi Pars Quarta (an 1119), de către călugărul Lambert din St. Omen (Editura Derolezpe. Paris. Franţa) apare înscris, una lîngă alta: GOTHI (n.a.:adică GEŢIA), SEPTEN TRION ( n.a.: Banatul) şi DACIA (n.a. Transilvania). Obiceiul de a se scrie cu două denumiri: Septem Castra şi Transilvania (chiar una sub alta) s’a păstrat mult timp în alcătuirea hărţilor (vezi: hărţile lui Nicolas de Cusa (an 1491), Beneventanus (an 1507) şi Waldseemueller (an 1511).

Trion = Terendo boves. Boves = comună compusă din mai multe municipalităţi. In Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

SEPTEM TRIONES este comunitatea celor şapte stele luminate din constelaţia URSEI. Dar, “cu picioarele pe Pământ” analizat, acest SEPTEN TRION, este marcat, precum toate ţările reprezentate pe această hartă, cu o căsuţă (deci nu e vorba de geograficul SEPTENTRION (Nord) şi înseamnă de fapt ŞAPTE CETĂŢI, după cum şi denumirea dată de coloniştii germani în Ardeal.

Deci la anii 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi.

Harta Calugarului Lambert (un 1119), Europa Mundi Pars Quarta

O analiză a conţinutului denumirii TRION, aruncă lumină asupra întunericului, neluminat de lingviştii şi istoricii români ! Hofmann Johann Jacob (1635-1706), scrie la anul 1698 (la anul 1699 Ardealul, cade fără luptă, în mîinile vestice), în Lexicon Universale (Leiden. Olanda):

”Triones, Romanis a terendo boves appelati. Varro di L.L.I.6. Triones enim boves apellantur a bubulis etiam nunc, maxime cum arant terram – – – -qui terram arabant, a terra teriones, unde triones, ut dicerentur a detritu – – -”

TRION = Terendo boves. Boves înseamă comună compusă din mai multe municipalităţi. În Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

<Septimii Castra> se pare că erau denumite ganizoane ale împăratului Septimius Severus (ani 145 – 211) din regiunea Dunăre -Tisa (ipoteză presupusă şi de către D-l Horst Klusch, om de cultură din Sibiu), denumire care foarte probabil mai tîrziu devine <Septem castra>.

Căci fără soldaţii din aceste împrejurimi (Dacia, Moesia, Iliria), Septimius Severus nu putea să ducă absolut nici un război, nici în Britania şi nici în Est sau Sud. Septimius Severus a fost comandantul legiunii a 3-a ”Scitica”. Patruzeci de ani de războaie au necesitat o maşinărie imensă de război.

Triones – este pus în literatura antică romană şi cu garnizoane militare.

Arcul de Triumf al lui Septimius Severus din Roma prezintă prizonieri geţi din războaiele cu geții liberi (Geţia: Moldova, Dobrogea şi Valahia). Între anii 191 şi 193, Septimius Severus devine „împăratul Panoniei”.

Denumirea de <Septem Castra> indică, că denumirea ARDEAL este o denumire de origine băştinaşe, căci altfel coloniştii germani, aduşi de Biserica Apostolică de la Roma, nu ar fi tradus această denumire, ca SIEBENBUERGEN !

Ancius Manlius Severinus Boethius ( 480-525), filozof din Roma ( executat că a conspirat cu Bizanţul), scrie în Consolatio Philosophiae, Liber Secundus:

Nouimus quantas dederit ruinas* urbe flammata patribusque* caesis* fratre* qui quondam ferus interempto* matris effuso maduit cruore* corpus et uisu* gelidum pererrans ora non tinxit lacrimis, sed esse censor* exstincti potuit decoris. hic tamen sceptro populos regebat quos uidet condens radios sub undas Phoebus extremo ueniens ab ortu, quos premunt septem gelidi triones*, quos Notus* sicco uiolentus aestu torret ardentes recoquens harenas. celsa num tandem ualuit potestas uertere* praui rabiem Neronis*? heu grauem sortem*, quotiens iniquus additur saeuo gladius ueneno!triones*

<Triones> înseamnă: URBE = cetate cu ziduri de apărare

Titus Livius ( 59-17 î.Hr.), primul istoric apolitic roman, scrie în Ab urbe condita, capitolul 47:

47. iam hostes ante castra instructi stabant. moram pugnae attulit quod Hasdrubal prouectus ante signa cum paucis equitibus scuta uetera hostium notauit quae ante non uiderat et strigosiores equos; multitudo quoque maior solita uisa est. suspicatus enim id quod erat, receptui propere cecinit ac misit ad flumen unde aquabantur ubi et excipi aliqui possent et notari oculis si qui forte adustioris coloris ut ex recenti uia essent;  simul circumuehi procul castra iubet specularique num auctum aliqua parte sit uallum, et ut attendant semel bisne signum canat in castris.  ea cum ordine relata omnia essent, castra nihil aucta errorem faciebant; bina erant, sicut ante aduentum consulis alterius fuerant, una M. Liui, altera L. Porci; neutris quicquam quo latius tenderetur ad munimenta adiectum.  illud ueterem ducem adsuetumque Romano hosti mouit quod semel in praetoriis castris signum, bis in consularibus referebant cecinisse; duos profecto consules esse, et quonam modo alter ab Hannibale abscessisset cura angebat. minime id quod erat suspicari poterat, tantae rei frustratione Hannibalem elusum ut ubi dux, ubi exercitus esset cum quo castra coniuncta habuerit ignoraret: profecto haud mediocri clade absterritum insequi non ausum; magno opere uereri ne perditis rebus serum ipse auxilium uenisset Romanisque eadem iam fortuna in Italia quae in Hispania esset.  interdum litteras suas ad eum non peruenisse credere interceptisque iis consulem ad sese opprimendum accelerasse. his anxius curis, exstinctis ignibus, uigilia prima dato signo ut taciti uasa conligerent, signa ferri iussit.

In trepidatione et nocturno tumultu duces parum intente adseruati, alter in destinatis iam ante animo latebris subsedit, alter per uada nota Metaurum flumen tranauit. ita desertum ab ducibus agmen primo per agros palatur, fessique aliquot somno ac uigiliis sternunt corpora passim atque infrequentia relinquunt signa. Hasdrubal dum lux uiam ostenderet ripa fluminis signa ferri iubet, et per tortuosi amnis sinus flexusque cum errorem uoluens haud multum processisset, ubi prima lux transitum opportunum ostendisset transiturus erat.  sed cum, quantum a mari abscedebat, tanto altioribus coercentibus amnem ripis non inueniret uada, diem terendo spatium dedit ad insequendum sese hosti.

Denumirea de ţară, SEPTEN TRION, de pe harta călugărului Lambert din St. Omen, înseamnă ŞAPTE CETĂŢI şi este prima denumire (an 1119) de acest gen, cunoscută mie până la această dată, având o rădăcină în secolele 11-12. Deci cunoscută înainte de sosirea coloniştilor germani pe pământurile Ardealului.

Această hartă face parte din lucrarea, “Geografia Istorică DACIA-ROMÂNIA”, Vol 1 şi 2, Basilea 1991, autori: Ioan Mugioiu şi Tamara Mugioiu, (an cca. 1991-1992) facultatea de Geografie (Universitatea din Bucureşti) şi Biblioteca Academiei (Bucureşti).

Așadar, putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat este cât se poate de evident.

Sursa: dragusanul.ro, formula-as.ro, hiperboreea-nemuritoare.blogspot.ro, george-damian.ro, enational.ro, isushristos.org, reneguenon339.blogspot.ro, traditionalromanesc.ro, quadratus.wordpress.com, ziarulnatiunea.ro, agero-stuttgart.de, adevarul.ro, jurnalparanormal.ro

Citiți și:  ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

 

MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei.

”Dacul cel Rău” deranjase planurile germano-catolicilor.

Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într’o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…

Rar găsim o personalitate istorică autohtonă atât de controversată precum Mihai Viteazul. Victimă în egală măsură a exagerărilor cu orice preţ de care s’au făcut vinovaţi istoricii regimului comunist, precum şi al campaniilor voite de minimalizare şi defăimare a eroilor noştri, practicate cu osârdie aproape kominternistă de cei care ne rescriu astăzi istoria, Mihai Viteazul rămâne un subiect fabulos şi generos pentru orice însetat de adevăr. Mult s’a vorbit şi scris despre victoriile Viteazului, despre marea sa Unire şi despre tristul şi nedreptul său sfârşit, şi mult se va mai scrie şi de acum încolo. Unul dintre numeroasele aspecte mai puţin cunoscute ale lui Mihai Viteazul ţine de importanţa pe care a avut’o acest voievod pe plan internaţional. Căci luptele şi viziunile sale politice au influenţat puternic jocurile politice ale puternicilor lumii de atunci.

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i’a trăit pe 4 în cort, conducându’și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându’i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central estice europene (în speţă teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est europene, adică Valahia şi Moldova.

Gravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de MihaiGravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de Mihai

Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s’ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente şi nutreţ pentru cai.
Încă o dată, ţinuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de. bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.
Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi regatul polon. Amintesc că doar între anii 1580-1590, când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s’au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni…
La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.
În faţa acestor realităţi, Mihai Viteazul s’a angajat într’un adevărat conflict sângeros de lungă durată cu otomanii.
Singur în faţa unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s’a văzut nevoit precum Mircea, Vlad şi Ştefan, să ceară ajutor material şi militar Apusului.
Oastea lui Mihai Viteazul, picutră de Georghe TăttărăscuOastea lui Mihai Viteazul, pictură de Georghe Tăttărăscu

Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă profitat, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică. Europă care nu dorea de fapt protejarea valahilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într’o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând’o treptat.
Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.
Cu toate că la Praga şi Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agenţilor imperialo-papali Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au susţinut decât în primă instanţă noţiunea unui stat unitar românesc, condus de un lider român.
După numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor în zonă, căci aceştia au anticipat că odată stabilizat statul român, un conducător puternic şi experimentat în lupte precum Mihai Viteazul nu le’ar mai fi permis amestecul în treburile interne ale valahilor, plus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogăţiilor Transilvaniei, odată cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituită cu de la sine putere în clasă opresoare de secole a etnicilor români.

Celebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai ViteazulCelebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai Viteazul

Este deci limpede şi clar că Habsburgii care dominau pe atunci prin Imperiul Romano-German, mare parte din Europa continentală, iar prin Spania controlau Lumea Nouă, coastele Africii şi Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil şi independent la graniţele lor.
Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adică Dacul cel Rău în limba latină, de cronicile maghiare ale vremii (încă o dovadă istorică atât asupra faptului că în Evul Mediu românii erau percepuţi de vecinii lor drept urmaşi direcţi ai dacilor, cât şi asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului) a fost ucis în mod laş şi absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva interesele austro-germano-polone în Ţările Române.

La începutul lunii septembrie 1600 Mihai Viteazul reușea unirea celor trei Țări Românești. Evenimentul a avut un larg răsunet în Europa. Regele francez Henric al IV-lea scria:

”Se zice că românul e foarte tare și că planurile sale cresc potrivit cu victoriile”.

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Nu toată lumea era mulțumită de politica Viteazului. Cancelarul polonez Zamoyski exclama cu necaz:

”Acest Mihai vrea să jongleze cu lumea întreagă”.

Acțiunile întreprinse de domnul muntean aveau opozanți numeroși. Nobilimea maghiară se simțea lezată de măsurile favorabile românilor pe care le dăduse voievodul. Boierii români din spațiul extracarpatic doreau slăbirea puterii domnului, fapt împotriva căruia Mihai lupta. Cercurile înalte habsburgice doreau din nou să stăpânească Transilvania pe deplin. Polonezii erau nemulțumiți de faptul că protejatul lor, Ieremia Movilă, fusese înlăturat din scaunul de la Iași. Otomanii nu puteau uita gravele pierderi pe care ghiaurul le pricinuise oștilor ce fuseseră trimise împotriva lui. Din cauza fiscalității excesive, provocată de războiul prelungit și întreținerea oastei de mercenari au izbucnit mișcări sociale.

Nobilii maghiari se revoltă și încearcă să îi atragă de partea lor și pe cei moldoveni plus pe unii dintre sfetnicii domnului. Polonezii sunt primii care profită și îl reînscăunează pe Ieremia Movilă. Maghiarii îl cheamă în ajutor pe italianul Giorgio Basta, adversar declarat al lui Mihai. Pe 16 septembrie 1600 Mihai este înfrânt la Mirăslău. Polonezii profită de situație și înaintează spre București pentru a’l instala pe Simion Movilă, fratele domnitorului moldovean. Viteazul este forțat să își lase familia zălog la Făgăraș și să părăsească Transilvania controlată acum de Habsburgi prin Basta. În confruntarea cu polonezii de la Bucov, Mihai este înfrânt și pierde domnia Țării Românești. Pentru a reclădi unitatea românilor ajunge până la Praga, unde este audiat la curtea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Inițial, habsburgii sunt ezitanți. La auzul veștii că Basta fusese înlăturat de la conducere chiar de nobilii maghiari pe care îi ajutase, împăratul Rudolf al II-lea îi acordă sprijin lui Mihai, mediind chiar o împăcare cu Basta. După victoria la de la Gorăslău din 3 august tensiunile între domnul muntean și generalul italian reizbucnesc.

Desen de epocă cu Bătălia de la TârgovişteDesen de epocă cu Bătălia de la Târgovişte

Atunci când somnul naţiunii…naşte monştri.

Atitudinea şi optica împăratului Rudolf al II-lea, faţă de Mihai Viteazul merită un pic de atenţie. Acest Habsburg era un personaj bizar, un introvertit supraponderal înclinat mai mult spre alchimie, ocultism şi discuţii metafizice decât spre politică. Cu toate că Mihai Viteazul l’a acceptat drept suzeran în schimbul armelor şi mercenarilor pentru apărarea creştinătăţii de turci, Rudolf nu doar că nu şi’a ţinut promisiunile, dar se pare că nu a fost deloc străin de asasinarea lui Mihai Viteazul.
Oricum, este sigur faptul că generalul albanez Gjerj Basta, un supus fidel al Habsburgilor nu a îndrăznit să’l ucidă fără voie de sus pe Mihai Viteazul, care era în pragul uciderii sale comandant imperial cu autoritate totală în Transilvania, fiind investit chiar de Rudolf al II-lea. Misterul asupra celul care a dat ordinul de asasinarea al Viteazului persistă şi astăzi. Se ştie sigur însă pe baza documentelor istorice, că eroul de la Călugăreni, Giurgiu, Şelimbăr şi multe alte bătălii a fost victima unor maşinaţiuni ordinare care au constat inclusiv în plasarea de scrisori false în cortul său.

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

“De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat’a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le’a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi’a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le’a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care’l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că’l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. După ce Basta şi’a orânduit oastea în mare linişte, trimis’a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins.

Mihai i’a zis: ”Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s’o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit’o şi l’a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i’a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l’a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu’se, i’au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu’l şi împărţindu’i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i’au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l’au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

Momentul morţii bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i’au îndemnat cugetul şi obârşia.

“Şi aşea s’au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce’au făcutu nemţilor” se exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopiseţul Cantacuzinesc îl deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv:

…“şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi’i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l’au lăsat, ci iată că cu meşterşugurile lui au intrat prin inima celor hicléni, pân’îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade’să să blestemăm… pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Trupul eroului conform unor surse a fost îngropat pe Câmpia Turzii trei zile mai târziu de către mercenarii sârbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un hrisov din 1612 ne spune că ”Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l’a dus în țară, de l’a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”. Radu Buzescu și soția sa, Preda, fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormânt o lespede pe care au ținut să fie gravat în limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești- textul:

”Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii(a) Tordei, și, când l’au ucis Neamții, anii au fost 7109 (1601), în luna Aug. 8 zile; aceas(tă); piatră o’u pus jupan Radul Buz(escu) i jupan(i)ța eg(o), Preda”. Inscripția, într’o atât de frumoasă limbă românească, este edificatoare pentru modul în care oamenii epocii îl vedeau pe domnitor. Apropiații săi și’au dat seama – iar posteritatea avea să ridice la nivel de postulat gândirea lor – că Mihai Viteazul a definit un program politic, pentru a cărui înfăptuire a luptat. Acțiunile Viteazului transmise prin scris și tradiție orală au căpătat în timp valoarea mesajului de continuitate a spiritului pan-românesc. Ele au fost dătătoare de învățături și au întărit voința poporului român de a se uni și de a trăi într’o națiune liberă, puternică și prosperă. Eroul de la Călugăreni și Șelimbăr cu sfârșit tragic pe câmpia de la Turda a intrat în conștiința românească în contururi aureolate.
Pirma stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai ViteazulPrima stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai Viteazul

Chiar şi după moarte, prin ecoul faptelor sale, viteazul voievod s’a impus Europei de atunci drept cel mai valoros comandant de oşti al vremurilor sale, singurul de altfel care administra înfrângeri pe bandă puternicului aparat militar otoman.
Rămâne însă în istorie perfidia şi lipsa unei strategii pe termen lung de care s’a făcut vinovată dinastia de Habsburg. Aceeaşi dinastie imperială care l’a tratat mizerabil pe Mihai Viteazul atunci când s’a simţit stăpână pe situaţie, dar îl gratulau cu felicitări şi promisiuni când simţeau pericolul otoman care se apropia de tronul lor.
Nu a contat pentru ei fidelitatea Viteazului, care continua să creadă în bunele intenţii ale Europei, chiar şi atunci când era în apogeul puterii sale şi putea să facă oricând o pace durabilă cu Stambulul în detrimentul definitiv al întregii Europei Apusene.
Poate că ar fi trebuit să se încreadă mai mult în turci, care s’au dovedit mai mereu cei mai buni şi înţelegători duşmani ai noştri de’a lungul istoriei. Turcii care s’au dovedit de altfel mult mai credincioşi înţelegerilor cu voievozii români decât ungurii, polonezii, austriecii, germanii, ca să nu mai pomenesc de ruşi…
Altfel ar fi fost nu doar istoria românilor, dar mai ales a întregii Europe, dacă Mihai Viteazul aflat în apogeu militar şi politic ar fi acceptat un foarte posibil tratat avantajos cu Stambulul, în care s’ar fi angajat să lase ordiile otomane să treacă nestingherite prin ţările române în drum direct spre inima Europei.
Dacă în urma unei ipotetice, dar deloc improbabile recunoaşteri a independenţei depline a voievodatelor sale, Mihai s’ar mai fi angajat să’i susţină pe turci cu provizii, sau trupe, Europa ar fi fost cucerită în maximum trei ani, căci maşina de război otomană din acele vremuri la care s’ar fi adăugat experimentaţii războinici valahi nu ar fi întâmpinat niciun obstacol serios. Europa de atunci nu ar fi avut armate capabile să stăvilească Imperiul Otoman care era pe atunci încă la apogeul său istoric.
Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii

Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii (gravura realizata la Leiden – Olanda, 1703)

Dar cel mai mare erou al românilor a ales să fie fidel celor pe care din prea multă bunăvoinţă i’a ales drept aliaţi şi suzerani.

Fidelitate care l’a costat în final trădarea şi moartea.

Referitor la tristul şi ruşinosul asasinat politic de la Câmpia Turzii, trebuie şi merită amintit un amănunt puţin cunoscut publicului larg. Primul soldat care a sărit să’l apere cu propriul trup pe domnul tuturor românilor, primind pentru gestul său de credinţă şi curaj ”patru răni de la cruzii valoni, dintre care una periculoasă în ceafă lângă gât” a fost comandantul pedestraşilor unguri credincioşi viteazului – Ludovic Rakoczy, ai cărui urmaşi Gheorghe Rakoczy I şi Gheorghe Rakoczy II au ajuns principi ai Ardealului nu au renunţat nici ei, alături de alţi domnitori ai Munteniei şi Moldovei, la visul lui Mihai Viteazul, reunirea Daciei Mari!
Asasinatul s’a dovedit nu doar inutil, ci şi de’a dreptul păgubos pentru europeni, căci conform cronicilor lui Edward Barton agent de informaţii englez şi reprezentant oficial al Angliei la Stanbul:
„Din cauza morţii sale, poporul valah doreşte încă mai puţin să accepte protecţia Împăratului Rudolf al II-lea, temându’se de el mai mult decât de sultan”. QED!

Sursa: Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti : Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Descoperă.ro, istorie-pe-scurt.ro, Cronicari munteni, Cronici turceşti privine ţările române
Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul: Ioachim Crăciun, Bucureşti, 1939.
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005
Călugărenii subt o nouă înfăţişare: Constantin Zagoriţ, Ploieşti, 1940

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

sau, HARTA ȚĂRILOR ROMÂNE 1535

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CICULII (SECUII) NEAM DE SCIȚI, IAR SCIȚII NEAM DE GEȚI

Stemele celor șapte orașe principale din Transilvania

https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2012/07/chorographia-2.jpg

”Acestei regiuni a Transilvaniei îi este alăturată dinspre nord provincia Moldova (care e vecină cu regatul Poloniei, cu Rusia inferioară și cu ținuturile secuiești). Iar din partea cealaltă, se află spre răsărit Țara Românească, numită cu alt nume Transalpina, despărțită printr’un spațiu nu prea mare de munții deosebit de înalți ce se ivesc între ei.

Chorographia Transylvaniae

Dar ca să ajungem ceva mai departe la o cunoaștere mai lămurită a acestei provincii a Transilvaniei printr’o descriere geografică: această provincie se împarte între trei națiuni ce se deosebesc între ele prin religie, moravuri, obiceiuri și întrucâtva prin legi și care locuiesc în această regiune pe porțiuni deosebite, adică sașii, secuii și ungurii. Printre aceștia locuiesc și românii înșiși, băștinași (sic!) ai acestor provincii, în niște sate și posesiuni retrase; neam de oameni foarte aspru, hrănindu’se doar din cirezi și turme și adesea chiar din răpirea hoțească a vitelor și a cailor. După obiceiul lor ei se îmbracă cu haine lățoase sau mițoase, țesute din lână de capră și făcute de mâna lor; nu ascultă de nici un fel de legi făcute de oameni.

Chorographia Transylvaniae (sasi si secui)

Despre deosebirea și despre religia și moravurile celor trei națiuni amintite:

Mai întâi acest neam al sașilor, adus în acest loc după cum spun ei din Germania și care are multă tragere de inimă pentru munca câmpului și foarte mare râvnă prin chiar firea sa pentru îndeletnicirile agricole, se folosește de limba săsească. Iar graiul săsesc se apropie mai mult de limba germană comună a celor din Köln, decât de celelalte limbi, și nu e așa de ușor înțeles de șvabi și de elvețieni ca cele mai multe limbi nordice în Germania. Transilvănenii așadar, întocmai ca toate celelalte națiuni germanice, își au dialectul lor osebit. Și să mai adaug și aceasta: că ei întrec cu mult națiunile celelalte atât prin blândețea moravurilor, cât și prin pietate și conștiință.

Țara ciculilor este un colț al Daciei vecin cu regiunea moldovenească, iar locuitorii acestui pământ se numesc ciculi, neam al scyților, după cum spun ei, din care și’au tras obârșia; ei trăiesc după legile și moravurile lor și împart slujbele lor prin tragere la sorți. Nimeni la ei nu este socotit de neam prost, chiar dacă ține coarnele plugului cu mâna sa sau își mână turma de capre. Căci este un neam de oameni aspru și aprig, ca și născut pentru luptă, care după moravuri, grai și port nu pare să se deosebească mult de unguri. Aceștia sunt cei mai vechi dintre huni pe care unii preferă să’i numească ciculi, căci își trag neamul de la scyți.

Chorographia Transylvaniae (nobili maghiari)

Și se vede că nu a gândit altfel acel vestit poet care a zis:

Și hunii cei cu tolbele de săgeți țin ținuturile scytice.

Iar ciculii sunt împărțiți în șapte regiuni pe care le numesc scaune, ale căror nume sunt: Sepși, Orbai, Chezdi, Ciuc, Gurghiu, Scaunul Mureșului, Scaunul Arieșului, numite după graiul unguresc și care întrec celelalte târguri ale ciculilor. Despre religia și obiceiurile acestora am însemnat mai multe lucruri în rândurile dinainte.

Ciucul este un târg în partea de miazănoapte, mai la stânga de Chezdi și așezat chiar la poalele Carpaților. Lipit de el dinspre apus este Gurghiu la poalele acelorași munți Carpați, regiune muntoasă și aspră la capătul de nord al Transilvaniei. Vecin cu Gurghiu este Scaunul Mureșului, așezat spre miazăzi în centrul provinciei Transilvania de’a lungul râului Mureș, a cărui capitală e Târgu Mureș sau Neumarkt pentru sași, târg foarte mare unde se țin desele adunări ale ciculilor.

Ungurii și nobilii acestei regiuni sunt amestecați în diferite locuri cu sașii. Cu ciculii se potrivesc destul de bine atât la limbă, cât și la port și la arme. Iar în treburi războinice socotesc că trebuie preferați tuturor celorlalte națiuni, și nu pentru un singur motiv.

Aceste trei națiuni când își unesc puterile și oștile pentru a face o expediție războinică pot să dea (după socoteala comună) un număr de 90.000 și chiar mai mult de oameni înarmați. Căci nu este un lucru neștiut, cât de multe primejdii și cât de mari a îndurat această regiune de la neîncetatele atacuri ale dușmanilor, de atâtea veacuri încoace, totuși nu a fost nicio clipă în care dușmanii să nu fie înfrânți, nu fără mare măcel, și să nu fie apoi alungați cu totul.

Locuitori ai acestui pământ sunt și românii, dar răspândiți peste tot locul fără un sediu precis. Iar germanii sau sașii au pretutindeni cetăți foarte tari și orașe, și întrec ușor prin toate mijloacele lor națiunile celelalte. Pământul, prin firea sa, este foarte bogat în aur, argint, vin, cereale, pășuni, vite, izvoare, râuri, pe scurt au toate cele ce țin de folosul și înlesnirea vieții, astfel că nu din întâmplare a fost numită Transilvania de cei vechi: comoara regatului Ungariei.

Iar Țara Românească, care e numită cu alt nume Transalpina se învecinează cu marginea de jos a Transilvaniei și urmând cursul Dunării se întinde până la Marea Neagră și de acolo, cotind la nord, ajunge până la roxolani (ce sunt numiți azi ruteni), despre care provincie se va vorbi mai mult la descrierea Moldovei.”

Sursa imaginilor: Georg von Reichersdorff, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata, Viena, 1550 (include și Chorographia Moldaviae la sfârșit)

Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968, dacoromanica.ro

Citiți și:  GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ȚIGANI SAU ROMI? BRUXELLES ȘI CNCD TREBUIESC SANCȚIONATE DE ROMÂNI

Țigani sau rromi?

Bogdan Diaconu, președintele Partidului România Unită, este de părere că organizațiile de romi și organizațiile maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. Mai mult decât atât, deputatul spune că mesajul partidului său pentru toți așa zișii lideri romi sau maghiari care încearcă „să ne închidă gura” este următorul:

 ”Nu puteți reduce la tăcere 20 de milioane de români.”
Bogdan Diaconu pe blogul său:

”Organizațiile țigănești și maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. De altfel, toate imperiile și puterile din jurul nostru au trăit această imensă ”discriminare”, doar de aceea au încercat să ne transforme în altceva. ONG-urile țigănești nu au altă treabă decât să se numească ”romi”, asta este marea problemă a etniei lor. Reprezentanții maghiarilor se simt discriminați dacă nu au autonomie și dacă nu sunt stat în stat. Faptul că ONG-urile țigănești și cele maghiare au același comportament de impunere în fața majorității prin construcția unei tiranii a minorității are o explicație simplă: au fost antrenate similar, provin de la aceeași sursă și funcționează după același manual. Cine a fost primul care a atacat proiectul meu de lege, depus la Parlament, prin care etnia romă să revină la denumirea de țigănească? Csaba Asztalos, reprezentant al UDMR, președintele celebrului Consiliului Național de Combatere a Discriminării, de fapt un Consiliu de Combatere a Națiunii Române. Același Consiliu și același președinte care m’au amendat pe mine în urmă cu ceva ani pentru că m’am împotrivit ca pe un liceu din România să troneze stema Ungariei de pe vremea ocupației samavolnice a Transilvaniei. Vă dați seama că m’am făcut vinovat de discriminare pentru că nu am fost de acord ca însemnele unui stat cotropitor care a ucis și împilat românii secole de’a rândul să fie blazonul unei instituții de învățământ din România. Eu am fost amendat de CNCD, stema agresivă a rămas. Nu e minunată România pentru minorități?”

Mai este denumirea de rom, roma, limba romani indicată pentru întreg continentul european pentru a reprezenta această minoritate?

Țiganii provin din India, și au migrat în Europa în secolul al XV-lea. Fiecare națiune europeană în limba sa i’au numit pe țigani printr’o formulă lingvistică sau alta. În 1971, la Londra pe 8-12 aprilie, a avut loc Primul Congres Mondial al țiganilor, unde delegații prezenți acolo, prin diferite grupuri au adoptat prin consens, pentru toate persoanele de etnie țigănească din lume, și au împărtășit numele oficial de romi. Numele tradițional de țigan, astăzi, spun ei că ar avea conotație negativă, asa că se evită folosirea termenului în viața publică.

Oare de ce rromi sau roma nu are are deja conotație negativă pentru această comunitate? Când spunem rrom nu ne adresăm țiganilor? Nu rromii cerșesc la Paris? Nu rromii au mâncat lebedele la Viena?

Într’un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru Europa, recensământul oficial românesc, din datele oficiale din 1992 arată că sunt 409.723 țigani, sau 1,8 % din populație, apoi numărul celor care se declară ei înșiși ca țigani în 2002 a fost de 535.250 de persoane, sau 2,5 % din populația totală. Creșterea se consemnează pe seama scăderii numărului de etnici maghiari, o consecință a declarării unui număr mai mare de etnici țigani și unul mai mic de etnici maghiarofoni. Dar numărul estimat de ”experți” în contextul balcanic pentru Biroul Regional pentru Europa, sugerează minimum 1.800.000 și maxim 2.500.000 de etnici țigani, ceea ce face ca acest grup să fie cea mai mare populație de țigani din Europa și, se spune, eventual, din lume !!! Așa să fie?

În contextul în care România are granițele Uniunii Europene deschise din 2007, ne întrebăm câți din acești minoritari de etnie țigănească s’ar mai afla pe teritoriul țării noastre? Ultimul recensământ ne mai indică doar 620.484 de țigani în România, adică 3 % din totalul populației de peste 20 de milioane de români, din cifrele oficiale ale Recensământului din 2011, și aceasta în condițiile în care peste 3-4 milioane de români sunt semnalați pe întreg continentul. Cu alte cuvinte, de 8 ani țiganii au acces la ”libertatea” pe care ar presupune’o granițele deschise spre occident, iar ei să continue cu o obstinență de neînțeles să locuiască în continuare în ”țara de baștină”, și să refuze cu o tenacitate greu de explicat, ceea ce le’ar putea oferi sisteme cu mult mai generoase de asistență socială din Europa, granturi, ajutoare sau posibilități legale de a’și înregistra într’un sistem jurudic ce le’ar putea oferi cel puțin teoretic un viitor diferit acestor noi vlăstare, puradeii nou născuți ai unei etnii recunoscute pentru prolificitatea sa.

tigani in europa

Greu de crezut că toată isteria europeană de care auzim neîncetat la televizor este creată de 1.000, 10.000 sau 100.000 de etnici țigani cu pașaport românesc pripășiți la Londra, Paris, Roma, Viena, Berlin sau Madrid. Putem considera fără a greși că această rată ridicată a cazurilor ce răsuflă în presa occidentală, este creată de peste 500.000, sau poate de peste un milion de țigani care după ce au prins gustul unei bunăstări fie ea și minimale, ei nu mai pot să se întoarcă tot la adunat fier de prin fabricile dezafectate din țară, și acestea tot mai puține. Mirajul vestului i’a atins definitiv.

Oameni buni, dacă în România trăiau după 1990 peste două milioane de țigani de ce noi nu auzeam la televizor aceleași minunății? Ziarele de ce nu ne informau cu aceleași cazuri de viol, crimă și furturi, așa cum azi nu mai încetează, să ni se prezinte ca o anatemă aruncată pe obrazul României de presa occidentală?

Aceste cifre prezentate de presa occidentală, exagerat de ridicate pentru țara noastră, sunt demult inversate, din păcate pentru orgoliul occidentalilor. De ce nu am putea considera că țări precum Franța, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, care sunt ținta predilectă a emigrației țiganilor să fi pierdut evidența celor care le calcă teritoriul, și care nu’și declară rezidența, după cum nici în România nu și’o declara la recensăminte. Există și în România și în Franța o populație de țigani care nu apare pe niciun raport sau evidență a rezidenților. Cifrele care ne parvin din Belgia -12.500, Olanda – 40.000, Portugalia – 37.500, Marea Britanie – 100.000, Italia – 130.000, sunt de’a dreptul ridicole, inclusiv din Franța care ne semnalează doar 310.000 de țigani pe teritoriul său.

Insistând asupra idealului „egalitarismului”, Franța se mândrește cu faptul că nu face nicio diferență în ceea ce privește moștenirea etnică sau de rasă. Statisticile privitoare la etnii și acțiunea afirmativă sunt interzise, deoarece Franța, chipurile  încearca să fie o țară pentru care rasa nu este importantă, și care îi tratează pe toți cetățenii la fel. Politicienii din întreg spectru politic s’au opus oferirii unui tratament deosebit minorităților, fie prin stabilirea unor cote, fie prin acțiune afirmativă. Astfel, promovarea diversității reprezintă un câmp minat, iar reprezentativitatea minorităților în politica franceză rămâne o utopie. Cum am mai putea, atunci considera că în Franța cifra reală este de doar, 300 de mii când ea poate depășește ușor un milion de țigani.

Nu, dragi europeni, snobismul nu mai trebuie să ne macine orgoliul. Țiganii sunt o PROBLEMĂ EUROPEANĂ, și asta de când primele pâlcuri de năpăstuiți ”egipteni” au călcat pe acest continent. Pasarea în permanență a acestei responsabilități pentru această racilă, dacă vreți, a anilor 2015 și în perspectivă spre mijlocul secolului – 2050, când cu adevărat va deveni o problematică de care Bruxelles-ul încă nu este conștient, pe umerii ”esticilor”, uneori numai pe umerii României doar pentru că, nu’i așa, rom – român, ca semantică ar scăpa oficialitățile de la Bruxelles de multe din responsabilități, nu mai este deloc productivă.

Nu mai puteți arunca la nesfârșit această problemă specific Europei, doar pe umărul României, și în special pe cârca românului. Este incredibil câte poate să mai inghită românul, care nu ar dovedi astfel decât o tenacitate și o rezistența ieșită din comun, dar specifică poporului nostru pentru câte trebuie să suporte, trăsături pe care le’am demonstrat de’a lungul istoriei.

Drepturile omului și în particular libertatea de opțiune a omului liber de a trăi unde dorește, unanim acceptată pe teritoriul UE, ar trebui să fie și respectată cu o mai mare scrupulozitate, și nu ar trebui să mai privească culoarea pielii specifică țiganului.

În definitiv foarte multe statistici neoficiale ne vorbesc de o cifră de aproximativ 9 milioane de țigani care trăiesc în Europa. Și dacă s’ar vorbi de 15 milioane, această nu ar trebui să fie o problemă pentru Uniunea Europeană, pentru că în perspectiva anilor 2050, 15 milioane de țigani nu ar trebui să mai producă frisoane, dacă Bruxelles nu se trezește din 2015. Ce înseamnă comunitatea țiganilor la masa populației europene azi? Încă este nesemnificativ…4,5%.

Ultima serie de proiecţii demografice făcute de EUROSTAT, arată că procesul de îmbătrânire a populaţiei ar trebui să afecteze toate statele membre UE până în 2060. Conform scenariului de convergenţă EUROPOP 2010, populaţia UE va ajunge la 525 milioane în 2035, culminând la 526 milioane în 2040, apoi coborând progresiv la 517 milioane la orizontul anului 2060. Populaţia angrenată pe piaţa muncii se va diminua în mod regulat în timp ce persoanele de vârsta a treia, fără îndoială, vor constitui un procentaj din ce în ce mai mare din populaţia totală, persoanele de peste 65 de ani reprezentând 29,5% din poluaţia totală a Europei în 2060. Un alt aspect al îmbătrânirii demografice îl reprezintă chiar îmbătrînirea populaţiei de vârsta a treia, importanţa relativă a persoanelor foarte în vârstă progresând într’un ritm mai rapid decât al oricărui alt segment de populaţie din UE. Ne aşteptăm ca segmentul acesta de persoane cu vârsta de 80 de ani şi peste la nivelul UE să crească aproape de trei ori până în 2060. Ca urmare a transferurilor între grupele de vârstă, nivelul de dependenţă al persoanelor în vârstă din UE va fi de două ori mai mare, trecând de la 26,2% în 2011 la 52,6% în 2060. Procentul total de dependenţă legat de vîrstă (adică numărul de persoane dependente, tinere şi în vîrstă în raport cu populaţia între 15 şi 64 de ani) ar trebui să crească de la 49,6% în 2011 la 77,9% în 2060. Populaţia va continua să îmbătrânească în decursul viitoarelor decenii, va creşte numărul persoanelor în vârstă prin intrarea ciclului baby-boomers în zona vârstei a treia.

Pentru Bruxelles nu pare a fi un semnal de alarmă ponderea comunității țigănești, în condițiile în care la 1 ianuarie 2014 populația Uniunii Europene a fost estimată la 507 milioane de persoane. Țiganii nu ar trebui să reprezinte vreun pericol odată ce 4,5 % nu reprezintă o cifră care sperie…Comunitatea țigănească se pare că sperie doar prin obiceiurile de care nu erau obișnuiți să le vadă pe străzi până în 2007. Românii, erau doar ei blestemați, să vadă…

De aceea putem considera că situația este cumva inversată. Balanța atârnă mai mult în partea Occidentului, doar inerția de a’i considera nativi din est îi mai ”salvează”. Dar în problema cifrelor raportate, de prezență a țiganilor la marginea marilor orașe din vest, Occidentul dă dovadă de o mare ipocrizie. Sunt cu mult mai mulți, dar nu vor să accepte acest exod, încă.

România nu a avut doar activul în 2007, privatizările, piața de desfacere pentru produsele vestice pentru o populație de peste 20 de milioane, ci și acest pasiv: comunitatea țigănească de care românii deja aveau cunoștință, iar azi atâtea cazuri descrise de presă nu tocmai plăcute, nu mai miră demult pe români. Noi românii cunoaștem aceste aspecte, cunoaștem cum este să trăiești alături de această etnie. A devenit și coșmarul occidentalilor, această prezență masivă a lor, printre ei, pe străzi, în magazine, la benzinării, la restaurante…peste tot, se vor ”integra”, dar mai ales la marginea orașelor.

Întrebăm și noi Bruxelles-ul:

Când veți deveni conștienți de numărul lor tot mai mare? Un număr care crește și nu atât prin migrare, deoarece numărul celor care pleacă din est spre vest, la un moment dat, se va stabiliza. Ci prin înmulțire. Prin nașteri a unor copii care sunt după legea fiecărei țări, sunt cetățeni cu drepturi depline ale țării adoptive, în care fiecare nou născut devine automat cetățean local nativ. Dacă în fiecare familie s’au născut câte un frățior sau câte o surioară, acea familie devine implicit cu un cetățean occidental în componența sa. Și indiferent că autoritățile fiecărei țări de adopțiune a țiganilor o recunosc sau nu, acest fenomen există de 8 ani. Iar acești noi cetățeni UE, există, iar peste 10, 12 sau 14 ani ei vor deveni majori, cu drepturile depline ale fiecărei țări în care s’au născut, iar după cum îi știm de la 13-15 ani ei vor avea la rândul lor alți copii, și tot așa.

De exemplu în Franța, drepturile civile şi politice includ, printre altele, libertatea de mişcare şi reşedinţă pe teritoriul statului, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară şi de întoarcere în ţara de origine. Drepturile economice, sociale şi culturale includ printre altele, dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de muncă, la condiţii favorabile de muncă, protecţie socială, retribuţie egală pentru muncă egală, precum şi la o remuneraţie justă şi favorabilă; dreptul la asistenţă medicală, protecţia socială şi servicii sociale, precum şi dreptul la locuinţă.

Nici nu mai are vreo relevanță dacă aceștia s’au născut în Ungaria, Bulgaria, Serbia sau România. De ce? Pentru că sunt europeni, și au acest drept de a se stabili oriunde în Europa. ”Drepturile omului” le dau acest drept, chiar dacă pentru ei ca oameni simpli, dreptul la o viață mai bună e suficient pentru a’i determina să se urce în orice tren care i’ar duce spre alte posibilități de trai. Occidentalul se pare că nu are în vedere deloc modul de viață nomad al țiganilor.

Nu sunt ei de vină, și nici țările din ”blocul comunist”, pentru că de’a lungul mileniilor oamenii, inclusiv această seminție, au ales să migreze. Nimeni nu mai poate fi făcut responsabil azi, nemaifiind printre noi, nici măcar pentru cortina de fier care au ținut generații de estici departe de libertate, tehnologie sau de un alt mod de viață.

Chiar din aceste proiecții ale EUROSTAT, putem prevedea deja o pondere a țiganilor tot mai mare, ca să ajungem după 2040 cel mai probabil la un 10% țigani în Europa, adică o îmbătrânire a ”albilor” și o întinerire a țiganilor, care sunt puși azi la zid de mass-media occidentală. Ce va mai spune televiziunea, presa în general, despre acest proces implacabil, când 1 din 10 europeni vor fi țigani? Dar cînd din 10 europeni, 2 vor fi țigani? Cum îi vor integra?

Oricare vor fi răspunsurile la aceste întrebări, România nu va avea posibilitatea reală de a integra 15, 20 sau peste un timp mai îndelungat 25 milioane de țigani. Este imposibil, iar proiecțiile EUROSTAT ar trebui să țină seama negreșit și de această minoritate, în proiecțiile sale.

Același document dezbate asupra dimensiunii problematicii țiganilor, dar regula este o consecință directă a lipsei de claritate în ceea ce privește identitatea romilor. Ei nu sunt „cel mai mare grup etnic” din Europa, dar pot fi unul dintre cele mai mari grupuri etnice „care locuiesc în afara granițelor” națiunilor-stat, pentru că țiganii nu au un stat-națiune al lor. Numărul românilor, turcilor, sau maghiarofonilor, dar și a altor grupuri etnice din Europa, care trăiesc în afara frontierelor statelor de limbă maternă de care aparțin este cu siguranță mai mică decât țiganii.

Mai mulți ruși trăiesc în afara Rusiei (în Europa) decât țiganii, dar „Europa” este definită ca întindere geografică de la Oceanul Atlantic până la Urali, iar rușii trăiesc și în Asia. Dar din moment ce mulți ruși nu sunt vulnerabili, afirmația că „romii constituie cea mai mare minoritate vulnerabilă din Europa” se înscrie problematicii abordate. Definirea clară a domeniului de aplicare a cercetării identitatății populației studiate este deosebit de importantă în cazul țiganilor, mai ales atunci când vorbim despre impactul conflictelor comunităților de țigani și dimensiunea acestor comunități. În timp ce țiganii pot sau nu pot fi „cea mai mare minoritate din Europa”, „universul țiganilor” este atât de divers, că este uneori dificil să fi de acord care este, exact, subiectul diferitelor declarații politice, documente și proiecte ce îi privesc nemijlocit.

Printre abordările majore privind identitatea țiganilor sunt: conștientizarea lor ca etnie și minoritate etnică și unificarea lor în Uniunea Internațională a Romilor (IRU); intelectualii romi, sugerează că Națiunea țigănească în prezent trece printr’un proces de creare, și că acest moment este Perioada de Renaștere a țiganilor. Ideea lui Nikolae George a țiganilor ca trans-Națiune europeană fără propriul teritoriu, înstrăinați de pe continent ca un întreg, țiganii se definesc ca o națiune fără stat sau non-teritorii.

„Numărarea țiganilor” nu este ușoară. Acesta este motivul pentru care este posibil să vorbim, se pare, doar despre estimări. Estimările indică între 6,8 și 8,7 milioane de țigani care trăiesc în Europa, alte statistici de peste 9 milioane, iar 68 % dintre ei, locuiesc în  Europa Centrală și de Est și Balcani. Populațiile de țiganii din țările menționate în acest raport au fost estimate ca minime.

În Ungaria, sunt grupuri majore de țigani și, în general, cei mai mulți dintre ei, rămân și se numesc cygani, iar numele trăiește în denumirea unor organizații care sprijină obiectivele țiganilor, cum ar fi cazul Autoguvernarea Națională a Țiganilor. Desigur, Cygani cuvântul limbii maghiare, care are un loc în cultura maghiară și este extrem de controversat, nu știm în ce măsură este utilă schimbarea sa într’un cuvânt cu sens considerat egal – rrom. Organizațiile cyganilor din Ungaria estimează numărul lor la peste 2 milioane de etnici.

Țiganii unguri formează cea mai numeroasă minoritate și care este recunoscută oficial. Minoritățile maghiare sunt singurele care nu au o patrie, nu este considerată o minoritate națională, dar sunt minorități etnice așa cum sunt definită de ei. În Ungaria, oficial cel de etnie romă, care este înregistrat la recensământ, votează, au școli, autoritatea locală țiganilor spune deoarece, în conformitate cu Legea de protecție a datelor din 1992, etnia nu pot fi înregistrate fără acordul scris al statului în cauză.

Steagul romilor

Recensământul, totuși, diferă în mod semnificativ de rezultatele sondajelor sociologice. Într’un sondaj din 1994 a fost realizat  înre’un mediu de ne-romi altele sunt rezultatele pentru cei considerați a fi țigani. În consecință, sunt mai mult de 500 000 de persoane din populația de țigani din Ungaria (aproximativ 5% din totalul populației). Alții sunt estimate a fi între 6-700.000 numărul de romi din Ungaria, în timp ce unii romi intelectuali spun că acest numar ajunge la un milion. (A se vedea studiile sociologice pentru Romi, 1997)

Conform recensământului, din 3200 așezări din Ungaria în 2000 trăiesc țigani. În partea de nord a țării dintre cele mai mari trei județe din populație, populația metropolitană a romilor este estimată la aproximativ 8-10 %.

ȚIGANII din Budapesta organizând manifestații împotriva extremismului manifestat de partidul extremist-naționalist Jobbik, singura țară din Europa unde există un partid orientat fățiș împotriva etniei țigănești. Această situație poate avea o explicație directă în cifrele neconcludente ale recensămintelor oficiale care nu reflectă situația reală de iritare a populației considerate majoritare a maghiarilor ne-romi. Dacă numărul de țigani este de peste 2.000.000 de persoane, atunci raportul de cetățeni unguri ne-romi, este de 6 din 9, iar al țiganilor de 2 din 9, restul  de 1 din 9 fiind al altor etnii, ceea ce explică oarecum iritarea cetățenilor ne-romi, deoarece mulți dintre ei văd situația în perpectiva anilor următori când acest raport este net favorabil țiganilor. Potrivit unor surse neoficiale acest raport romi, ne-romi din Ungaria în câteva decenii va ajunge la 5-4.

Potrivit unor studii, populația de etnie romă maghiară depășește cu mult datele publicate oficial. Potrivit unor surse oficiale indica 205.984 de persoane, dar, de asemenea, pe rezultatele cercetării populației sunt cunoscute între 394.000 și 2.000.000.
Cu toate că populația Ungariei se confruntă cu o îmbătrânire demografică și cu un spor natural de −2,1%, minoritatea romă este în continuă creștere, fiind caracterizată de o populație foarte tânără. Județele cu cel mai mare număr de romi sunt: Borsod-Abaúj-Zemplén (45.525) și Szabolcs-Szatmár-Bereg (25.612). În 2001, 205.720 de cetățeni maghiari, iar în 2011, 315.583 (inclusiv cetățenii maghiari din afara granițelor Ungariei) s’au declarat de etnie romă. Organizațiile romilor au estimat că în Ungaria ar trăi de fapt între 450.000 și 2.000.000 de romi

Pentru populația romă în această piramida de vârstă din anul 2001, se poate observa că cea mai mare parte a piramidei de vârstă este similară țărilor în curs de dezvoltare, care sunt sunt deosebit de populare pentru generațiile născute după schimbarea de regim, numărul de nașteri continuă să crească, populația devine mai tânără.

Cu toate acestea în 2001 la recensământ apar 190.046 țigani, sau locuitori romi declarați în țară, ceea ce indică un grad ridicat de declin comparativ cu datele recensământului anterior. La recensământul din 1980, existau de exemplu mai mulți din populația de romi declarați: 380.000 de persoane, declarați ei înșiși ca romi sau țigani. Prin urmare, numărul de persoane care s’au declarat țigani s’a redus la jumătate în 20 de ani.

În jur de o jumatate de milion de persoane de etnie romă din Ungaria din sondajele sociologice, de fapt, mulți oameni se consideră maghiari. Asimilarea accelerată, se datorează faptului că majoritatea țiganilor sau romilor maghiari au părăsit modul tradițional de viață nomad. Romii și majoritatea de origine romă – Băeșii – în special din afara capitalei și orașele mari – și’au schimbat limba predecesorilor săi în ultimele decenii. Potrivit sondajelor recente, 90% din țiganii unguri vorbesc limba maghiară, și doar 5% sunt de limbă țigănească (limba romani), iar 5% dintre ei sunt Băieși (vezi capitolul dedicat special Băieșilor) și de asemenea, vorbesc limba lor maternă. În 1971, 21% a încă vorbeau limba romani și 8% erau Băieși.

În Ungaria sunt trei grupuri de Băieși, două în sud-vest și unul la Tisa. Unul din cele din sud-est și cel de la Tisa își zice în general băieși. Cel din urmă se mai definește și ca ticsán (de la Tisa), pe când celălalt grup din sud-vest se autoidentifică drept țigani. Anna Pálmainé Orsós consemnează ca rezultat al anchetei sale pe terenul studiat de ea, locuit de grupul din sud-vest numit în general băieși, că 67% din cei chestionați se declară băieși, 23% băieși și maghiari, iar 10% maghiari.

Unii dintre țigani de origine sunt bilingvi, dar aceasta nu lămurește situația reală a minorității.

Prin comparație, 99% din populația non-roma în Ungaria, se poate observa că există un declin constant al ratei natalității și îmbătrânirea populației.

BĂIEȘII, numiți și băiași, rudari, ludari, aurari, lingurari, albieri, rotari, corfari, kopanari, vretenari, caravlahii (vlahi negri), karavlasi sunt confundați adesea cu românii, deși sunt certe relatări ale migrării lor după dezrobirea lor. Acest lucru exclude fenomenul greu de acceptat că românii ar fi avut robi, tot români.

Băieșii constituie o ramură SPECIALĂ a romilor răspândită în toate țările din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari.

Băieșii se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna în toate țările în care trăiesc, și că ocupația lor tradițională este confecționarea de obiecte din lemn mai ales pentru gospodăria rurală. Este vorba de o așa-numită „minoritate discretă”, adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intrelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publică. Acest grup etnic a început să facă obiectul unor cercetări antropologice, etnografice și lingvistice aprofundate numai în anii 1990, și cunoștințele despre el sunt încă lacunare. Începând cu această perioadă, se constată în rândul băieșilor un proces de afirmare a identității etnice, în grade diferite de la o regiune la alta, care se manifestă mai ales prin organizații civice și preocupări de a’și promova cultura și în formă scrisă.

Sursele documentare vechi despre băieși sunt rare. Prima oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte.

Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați. Era o ocupație veche a băieșilor, pe care au abandonat’o după un timp. Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în Descriptio Moldaviae (1714), despre țigani aurari.

Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorie; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului „băiaș”); în listele din 1746, 1749 și 1752, același nume și în alte variante, precum și cel de Linguraru.

O serie de articole ale preotului luteran Samuel Augustini Ab Hortis din 1775-1776 tratează și despre romi lingurari care se ocupă cu aurăritul în timpul verii. În 1778, un călător german, Friedrich Wilhelm von Bauer, îi amintește ca un subgrup al romilor pe rudarii din Țara Românească, care se ocupă cu colectarea aurului și cu dulgheria. În 1788, Stephan Ignaz Raicevich, aflat în slujba curții imperiale austriece, îi semnalează într-o carte în limba italiană pe lingurarii din Țara Românească și din Moldova.

Un autor sârb, Spiridon Jović, într-o carte apărută în 1835, relatează despre țiganii care trăiau în regiunea graniței militare din Slavonia a Imperiului Austriac, și dintre care o parte făceau obiecte din lemn, mai ales albii. Termenul „băiaș” tradus printre altele cu Löffelzigeuner „țigan lingurar”, apare și în 1836, într’o lucrare a preotului luteran Andreas Clemens din Sibiu.

Într’o lucrare în limba franceză din 1837, Mihail Kogălniceanu menționează ca două subgrupuri ale țiganilor domnești rudarii sau aurarii și lingurarii, pe aceștia din urmă calificându’i drept „cei mai civilizați”. Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într’un articol din revista Vienac din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897.

Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S’au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion Chelcea (1944), M. R. Barjaktarović (1964), Ion Calotă (1974) etc.

Cercetările antropologice, etnografice, etnosociologice și lingvistice se intensifică după 1990, odată cu sporirea interesului pentru minorități în general, dar chestiunile legate de băieși sunt numai parțial lămurite. Din cauza insuficienței surselor, despre istoria băieșilor există mai mult ipoteze decât certitudini. În ceea ce privește originea lor, primii autori care s’au ocupat de ei i’au considerat români. Chelcea (1944) a văzut în ei un popor de origine necunoscută, nici romă, nici română. Originea romă a fost de asemenea contestată de Block (1936). Un autor actual care contestă originea romă a băieșilor este Marcel Courthiade, după care aceștia ar fi autohtoni din sudul Dunării romanizați, ce ar fi migrat și în nordul Dunării. Însă majoritatea cercetătorilor, de la Đorđević (1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă.

Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului considerat ”slav” – ruda „minereu”. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona lor de origine mai exactă ar fi sud-estul Crișanei, extremitatea nord-estică a Banatului și extremitatea sud-vestică a Crișanei.

Băieșii au început să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și’au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei obiceul gurbanului, împrumutată de la populațiile din Bulgaria, precum și unele cuvinte bulgărești care în Oltenia se păstrează numai în vorbirea lor. În Țara Românească și în Moldova, rudarii au avut statutul de robi, ca și romii în general, până la eliberarea lor completă în 1855 (Moldova) și în 1856 (Țara Românească).

După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu’se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s’au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i’a identificat după grai ca veniți din Muntenia. Înainte de a ajunge aici, ar fi stat o vreme în Banat, după cum reiese din unele trăsături fonetice ale graiurilor lor.

Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s’a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale, ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa. În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia.

Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de’al XX-lea, cu denumirea de Ludar și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Cipru.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, și băieșii au suferit persecuțiile la care au fost supuși romii în general. Sunt documentate execuții în masă săvârșite de ocupanții germani în Serbia, precum și de autoritățile Statului Independent Croația. În Serbia, unii cercetători au consemnat relatări conform cărora unii băieși deținuți în lagăre din Belgrad au scăpat cu viață fiind sfătuiți de deținuții evrei să se declare români, sau, în sate, datorită unor sârbi care au garantat că băieșii nu sunt țigani, ci români.
Despre numărul băieșilor nu există date precise, în primul rând pentru că oficial sunt în general incluși în grupul romilor.

Singura țară în care se poate declara etnia băiașă la recensămintele populației este Serbia. Pentru prima oară aceasta s’a întâmplat la cel din 2011. Atunci s’au declarat băieși 80 de persoane, dar este imposibil ca acest număr să reflecte realitatea. Băieși s’ar mai putea găsi în diferența de 7.765 dintre numărul celor care declară limba vlahă ca limbă maternă (43.095) și numărul celor care se declară de etnie vlahă (35.330), sau în diferența de 46.936 dintre cei care se declară romi (147.604) și cei care indică limba romani ca limbă maternă (100.668). În orice caz, în țară sunt multe localități unde trăiesc băieși, în partea sa de est fiind și sate cu populație majoritar rudărească.

Termenul beás ca etnonim și ca nume de limbă este folosit și în datele recensământului din Ungaria (2011), dar numai în paranteză împreună cu romani pe lângă termenul cigány. Conform acestor date, în Ungaria trăiesc 308.957 țigani (romani și băieși), dintre care 54.339 au ca limbă maternă limba romani sau limba băieșească și 61.143 folosesc una din aceste limbi în familie și în cercul lor de prieteni.

În alte țări, băieșii nu apar în documente oficiale, nefiind recunoscuți în afara grupului romilor. Și în acestea numărul lor ar putea fi, cel puțin în parte, printre diferențele ce apar în rezultatele recensămintelor. Astfel, în Bulgaria, în 2011, dintre cei care se declară romi (320.761), 1.837 declară româna ca limbă maternă, dar conform unor estimări ar fi în număr de câteva zeci de mii, existând sate cu populație majoritar rudărească.

În Croația au fost înregistrați în 2011 16.975 de romi, dintre care numai 14.369 declară limba romani ca limbă maternă. Pe de altă parte, 955 de persoane declară ca limbă maternă româna, dar numai 435 se declară români. Numărul lor ar fi de fapt aici între 10 și 20.000.

În Slovacia, numărul băieșilor este estimat la câteva sute.

În România apar la recensământul din 2011 621.573 de romi, dintre care 342.674 declară româna ca limbă maternă.
Etnonime: Băieșii au numeroase etnonime, nu toate fiind folosite de ei înșiși. Sunt și unele care sunt endonime în unele comunități de băieși și exonime în altele.

În România sunt cunoscuți cu denumirea de băieși sau băiași în Ardeal, băniași în Banat, cea de rudari este specifică Olteniei și Munteniei, iar în Moldova se numesc aurari sau lingurari. În Oltenia se mai numesc și albieri, rotari și corfari (de la „corfă”, cuvânt regional pentru „coș”).

În Bulgaria sunt numiți mai ales rudari, uneori cu varianta ludari, dar și lingurari, kopanari (de la kopanka „covată”), vretenari (de la vreteno „fus”), aurari sau baeši.

În Serbia, acest grup etnic este cunoscut sub denumirea de banjaši, lingurari, kašikari (de la kašika „lingură”) koritari (de la korita „albie”) sau rudari. Tot în Serbia se mai folosește și termenul karavlasi (singular karavlah, cuvânt turcesc însemnând „valah negru”). Această din urmă denumire este generală în Bosnia și Herțegovina.

În maghiară denumirea lor este beások (singular beás), iar în Croația bajaši și ludari, cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai.

În Slovacia sunt denumiți bajáši, bjaši sau korytári (de la koryto „albie”).

În mediul academic mai vechi s’au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se găsesc termeni ca posavski Rumuni „români din Posavina”, vlaški Romi „romi valahi”, rumunski Romi „romi români”, vlaški Cigani „țigani valahi”, Cigani vlaškog jezika „țigani de limbă română”, Cigani Rumuni „țigani români”, rumunski Cigani „țigani români”, Cigani Karavlasi „țigani caravlahi”. În Slovacia s’a vorbit despre „țigani vorbitori de română” sau „albieri români”.

În rândul cercetătorilor este o oarecare ezitare în privința alegerii unui etnonim general, dar există preocuparea de a găsi unul cât mai potrivit. Cei români folosesc termenul „rudari” pentru cei din România și Bulgaria, iar cei bulgari operează cu aceeași denumire. Saramandu (1997) folosește sintagma „țigani de limbă românească”. În literatura de specialitate sârbă se caută generalizarea termenului banjaši (vezi volumul colectiv Biljana Sikimić (coord.), Banjaši na Balkanu: Identitet etničke zajednice, 2005).

Corespunzător cu acesta, numărul special al revistei Piramida, nr. 2, Băieșii în contextul sud-slav, publicată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, optează pentru termenul general „băieși”. Lui banjaši și lui „băieși” le corespund exact etnonimele bajaši, beások și bajáši, folosite în literatura de specialitate croată, maghiară, respectiv slovacă. În limba engleză se găsesc Boyash, Bayash, Banyash, Bunyash sau Beash, termeni preluați ca atare și în lucrări în limba franceză. În acestea se mai găsesc și variante ca Béaches sau Bayaches. Toate aceste variante provenind din termenul românesc băieși sunt folosite ca etnonim general în mediul academic, chiar dacă nu este endonim pentru toți membrii acestei etnii.
Mod de viață: După ce au abandonat activitatea de colectare a aurului, băieșii s’au ocupat cu producerea ustensilelor de lemn de tot felul: căruțe, roți, piese pentru războaiele de țesut, albii, donițe, străchini, linguri, fuse, mosoare etc. Conform tuturor cercetătorilor, aceasta a fost ocupația principală atât a celor rămași pe teritoriul României actuale, cât și a celor din țările în care au emigrat. Până la al Doilea Război Mondial au trăit în general în bordeie sau colibe, în păduri sau la marginea unor păduri de unde procurau lemnul și unde îl prelucrau, în apropierea satelor. Duceau o viață de nomadism redus, în sensul că erau stabiliți pe teritoriul câte unui sat și se deplasau în localitățile din apropiere pentru a-și valorifica produsele prin vânzare sau troc. Ocupația lor tradițională este reflectată și de unele etnonime din cele înșirate mai sus, precum și de unele nume de familie. Astfel, în Ungaria se întâlnesc nume ca Lingurár, Kanalas („lingurar”), Kalányos („lingurar”), Orsós („fusar”).

După război, modul lor de viață s-a schimbat mai mult sau mai puțin, în funcție de împrejurări. În general s’au mutat în sate, în cartiere aparte. În Oltenia, un asemenea cartier se numește rudărie.

Meseria lor tradițională a început să se piardă din diverse motive. În România au fost parțial încadrați în locuri de muncă salariată, parțial și-au continuat meseria. În Bulgaria, o parte din ei au fost mutați în satele părăsite de turcii care emigraseră, au primit pământ, au devenit agricultori, apoi, după colectivizare, s’au orientat spre industrie, dovedind în general în această țară „adaptabilitate la contexte economice diferite”. În Ungaria au devenit de asemenea muncitori agricoli sau industriali necalificați. În Serbia, pe lângă astfel de fenomene sociale, a existat și există cel al plecării la muncă în străinătate.

Alt motiv al pierderii ocupației tradiționale a băieșilor a fost scăderea cererii pentru produsele lor, înlocuite de obiecte din plastic sau din lemn produse industrial.

Cultura scrisă și școala nu fac parte din trandițiile romilor, și nici băieșii nu fac excepție. De exemplu în Ungaria, înainte de 1945 numai jumătate din copiii romi frecventau școala timp de câțiva ani. E drept că în a doua jumătate a anilor 1990, tinerii romi între 15 și 19 ani terminau școala gimnazială aproape în aceeași proporție ca ceilalți, dar numărul lor rămâne foarte scăzut în ciclurile superioare.

În urma transformărilor economice de după schimbările de regim politic din anii 1990, băieșii au fost printre cei mai afectați de șomaj, din cauza nivelului lor scăzut de școlarizare și calificare. Pentru cei care ar vrea să trăiască din meseria tradițională, practicarea acesteia este împiedicată și de dificultatea cu care ajung să procure lemn, neavând păduri în proprietate și nici mijloace de a cumpăra lemn. În România se întâlnesc rudari care lucrează în domeniul lemnului, dar la exploatarea mai mult ilegală și transportul acestuia. Unii au căruțe, cal (cai) și eventual ferăstrău cu lanț. Aceștia exploatează și scot lemnul din pădure. Câțiva mai bogați au camion cu care îl transportă la câmpie, iar alții, care nu au nici căruțe, lucrează cu brațele pentru ceilalți. În alte locuri lucrează ocazional la agricultori. În diferite țări, băieșii fără loc de muncă trăiesc într’o sărăcie extremă.

Totuși, ocupația tradițională nu a dispărut cu totul. În Oltenia, o cercetătoare a găsit în 2007 câțiva producători de linguri și fuse. S’a consemnat și în Ardeal confecționarea de linguri, coșuri și mături. În Bulgaria de asemenea, un cercetător a întâlnit femei bătrâne care făceau fuse. În Serbia, în anul 2005, din satele Orašje și Plažane (districtul Pomoravlje) erau mulți plecați la muncă în străinătate, dar cei rămași acasă produceau încă fuse și linguri de lemn, iar condițiile lor de trai erau relativ bune. În Ungaria sunt băieși tiseni (de la Tisa) care s’au profilat pe confecționarea de coșuri și alte produse din nuiele. În Slovacia, un cercetător a avut un interlocutor băieș care în 1999 începuse să facă ustensile de lemn pentru vase cu teflon.

În ceea ce privește căsătoria, băieșii practică în mod tradițioanal endogamia (căsătorie între membrii aceleiași etnii). Aceasta este încălcată numai excepțional, de relativ puțin timp, mai mult în direcția populației majoritare, de către unii care au un mod de viață asemănător cu cel al majoritarilor. Și mai rar se întâlnesc căsătorii între băieși și romi.

Obiceiuri, folclor, religie: Rudarii din Bulgaria, Serbia și, în România, cei din Oltenia și Muntenia, practicau încă după anul 2000 sacrificarea rituală a unui animal, cu scopul vindecării unor boli sau în cadrul unor sărbători. Jertfa, ospățul, ca și animalul sacrificat se numesc „curban” sau „gurban”[93]. Rudarii folosesc această din urmă variantă. Denumirea vine direct din cuvântul turcesc otoman kurban, obiceiul fiind practicat de toate populațiile balcanice devenite ortodoxe sau musulmane. La originea cuvântului este ebraicul קרבן korban din Tora, care și aici desemna sacrificarea rituală a unui animal. Legat de boală, obiceiul era în mod tradițional individual. Era chemată o femeie cu reputația de a fi competentă în materie, numită „căzătoare”, care cădea în transă și în această stare „vorbea cu șoimanele” (ființe demonice feminine), după care îi comunica bolnavului o dată în care trebuia să efectueze jertfa, repetând’o de atunci înainte în fiecare an, și modul de desfășurare a ritualului.

Dintr’o cercetare de teren din Serbia reiese că acest obicei era practicat astfel încă relativ recent. Ulterior, data era fixată de bolnavul însuși, în urma unui vis. Această variantă a fost întâlnită și în Oltenia. Se sacrifică de obicei un miel alb, și aceasta nu se face totdeauna cu scop de vindecare, ci de asemenea cu ocazia unei sărbători, în cele mai multe comunități în ziua de Sfântul Gheorghe. Obiceiul a fost integrat în practica religioasă ortodoxă, mielul fiind identificat cu cel sacrificat de profetul Avraam în locul fiului său.

În Oltenia s’a constatat la rudari și credința în ursitoare, mai puternică decât la români, existând un ritual pentru întâmpinarea lor când se naște un copil. Ființe asemănătoare cu ursitoarele apar și în basme ale băieșilor din Ungaria, cu numele de „urânde” sau „ursânde”.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare s’a întâlnit în Serbia construirea de punți pentru morți peste pârâul din localitate[100].

În privința obiceiurilor de căsătorie, la unele comunități din Serbia, în districtul Pomoravlje, se mai menține tradiția plății pentru fata luată în căsătorie.

În folclorul băieșilor din estul Serbiei sunt dominante narațiunile despre zâne, comori îngropate, împăratul șerpilor, zburător, vampiri, prezente și la sârbi și la românii timoceni. Se regăsește la ei, de exemplu, motivul general balcanic al dobândirii puterii vitejești cu ajutorul zânelor, cu specificul că personajul ce devine viteaz nu suge lapte de la zâne, ci acestea îi suflă în gură.

Băieșii au în general religia populației majoritare în mijlocul căreia trăiesc: sunt ortodocși în România, Bulgaria, Serbia și Bosnia, catolici în Ungaria. În Croația, cei ajunși acolo mai demult, în același timp ca în regiunea vecină din Ungaria, sunt catolici, iar alții, veniți ulterior, din Bosnia sau Serbia – ortodocși. Începând cu anii 1990 se constată și trecerea unora la culte neoprotestante.
Chestiuni identitare: Odată cu schimbările de regim de după 1989 și procesul de democratizare din Europa Centrală și de Sud-Est, a devenit posibilă și afirmarea identităților naționale, în ciuda globalizării. În aceste condiții s’au afirmat și tendințele de „construire a etnicității” la etniile care nu au devenit națiuni, inclusiv la romi și chiar la un grup din cadrul lor cum sunt băieșii. În elitele acestora a apărut ideea posibilității afirmării intereselor și a obținerii drepturilor lor prin etnicitate. Ca la orice etnie, și în cazul băieșilor se pune problema autoidentificării (cum se consideră pe ei înșiși), a heteroidentificării (cum îi consideră ceilalți) și, în cadrul acesteia, cum îi consideră oficialitățile.
Autoidentificarea acestui grup etnic nu este unitară. Trebuie făcută mai întâi o distincție între autoidentificarea băieșilor simpli și cea a elitelor acestora. La băieșii simpli, autoidentificarea diferă, pe de o parte, între cei din România și cei din afara acesteia, pe de altă parte, între cei din diferitele țări din afara României în care trăiesc, existând deosebiri și între cei din aceeași țară. Ceea ce este comun, este că majoritatea băieșilor simpli respinge identitatea romă, bazându’se pe faptul că nu vorbesc limba romani și că au avut un mod de viață diferit de al celorlalți romi, având o ocupație pe care aceștia nu au avut’o, și nepracticând demult nomadismul așa cum au făcut’o aceștia. La aceasta mai adaugă tradițiile și portul diferit de cel al celorlalți romi. Respingerea identității rome are ca motiv neexprimat și dorința de a nu face parte dintr-un grup uman în general desconsiderat de majoritari și de alte minorități. Au în comun cu majoritarii stereotipurile negative privitoare la romi și autostereotipuri ce le servesc la menținerea unei imagini pozitive despre ei înșiși. Totuși, se întâmplă ca autoidentificarea lor să fie hibridă. Este chiar paradoxal că în unele graiuri ale lor, de exemplu în Ungaria, „bărbat, soț” se zice „țâgan”, iar „femeie, soție” – „țâgancă”.

În Oltenia și Muntenia, rudarii se autodefinesc în general ca rudari sau ca români. La recensăminte se declară români, chiar dacă în unele localități sunt înregistrați ca romi. De asemenea, se identifică din punct de vedere cultural cu românii, admițând că au unele specificități, precum obiceiul gurbanului. Dintr’o cercetare limitată la un singur sat cu populație majoritar maghiară din Transilvania, reiese că membrii aceleiași etnii se identifică drept romi, deși limba lor maternă este româna și sunt sau au fost ortodocși (mulți devenind relativ recent penticostali).

În Bulgaria, rudarii se autoidentifică drept rudari, mulți adăugând la aceasta identitatea de români, referindu’se în primul rând la limba lor maternă, iar în cazul tinerilor care au doar o cunoaștere pasivă a limbii, la limba părinților.

În Serbia sunt comunități de băieși care se autodefinesc ca români, chiar și tinerii din acestea care cunosc doar puțin limba română, dar și altele care se declară țigani români, altele care caută să se confunde cu populația majoritară, și altele care participă la activitățile organizațiilor de romi de limbă romani.

În Bosnia, caravlahii (karavlasi, după cum sunt numiți în limba sârbă), se autoidentifică în general fie drept caravlahi (pe baza conștiinței apartenenței la un grup aparte), fie drept sârbi (pe baza religiei ortodoxe comune cu sârbii), fie drept români (pe baza limbii materne).

În Croația unii spun că sunt băieși, alții se autoidentifică prin limbă, o parte spunând că vorbesc românește, altă parte că vorbesc țigănește. Mai este un grup aparte, care își spun ludari.

În Slovacia, băieșii mai vârstnici se identifică drept români sau băieși, ori adoptă endonimul korytári („albieri”), cei din generația de mijloc drept români, iar cei tineri drept slovaci, eventual maghiari.

În rândul elitelor băieșilor există de asemenea diferențe între țări. Cele din Bulgaria resping în general identitatea romă, dar cele din Croația și Ungaria nu, afirmând totodată particularitățile băieșilor. Aceasta reiese din sintagma „romi băieși” pe care o folosesc. Un element important în autoidentificare este mitul originii. Mitologia originară a băieșilor nu este unitară, fiind influențată și de idei științifice sau pseudo-științifice care ajung în mod vag la cunoștința lor, dar și ea are ca element comun respingerea identității rome. O afirmație auzită din partea unor rudari din Oltenia este că aceștia ar fi descendenții direcți ai dacilor. Alt mit pornește de la etimologia populară a cuvântului „rudar”, care ar fi derivat de la „rudă”. Când românii au ieșit din Turnul Babel, unii ar fi întrebat:

„Śińe vińe [cu noi]?” și răspunsul ar fi fost „Păi și rudele noastre, rudarii”.

În Bulgaria s’a consemnat credința în originea getă. Tot în această țară, pe baza etimologiei populare, conform căreia cuvântul „rudar” ar veni de la cuvântul slav rod („neam, clan”), s’a întâlnit ideea că rudarii ar fi descendenții primelor clanuri bulgare venite în Balcani. În legătură cu ocupația tradițională a rudarilor, în Bulgaria s’a înregistrat explicația cum că atunci când a fost răstignit Cristos, nimeni nu a vrut să’i facă crucea, lucru la care s’a oferit până la urmă un rudar. Ca urmare, rudarii ar fi fost pedepsiți pentru vecie să lucreze numai lemnul.

În Serbia apare ca element general venirea din România, pomenindu’se Carpații, Dunărea și Bucureștiul. Un informator povestește că satul lui a fost întemeiat de doi frați rudari care au trecut Dunărea venind din Timișoara. Se întâlnește și mitul venirii din locuri mai îndepărtate, cu confuzii geografice: din București, Georgia, sau din Carpați, India. S’a consemnat chiar și afirmarea originii berbere. Printre caravlahii din Bosnia circulă mitul descendenței de la Karađorđe Petrović.

La băieși nu există o conștiință de grup extinsă la toate țările în care trăiesc, fiind totuși conștienți de existența altor comunități de băieși din apropiere, și chiar din localități mai îndepărtate, cu care mențin legături de diferite tipuri, formând o așa-numită „continuitate mentală” sau „rețea mentală”. Aceasta este uneori și transfrontalieră, de exemplu între Croația și Ungaria.
În toate țările unde trăiesc băieși, de regulă autoritățile statului, populația majoritară și celelalte minorități naționale și etnice îi includ pe băieși printre romi. Totuși, există cazuri în care majoritarii sunt conștienți de unele diferențe dintre rudari și alți romi, respingându’i mai puțin pe primii. Etnicitatea băieșilor este mai mult sau mai puțin afirmată în funcție de țară. La aceasta contribuie și reprezentarea lor prin organizații politice și civice proprii.

În privința heteroidentificării băieșilor, constituie parțial o excepție romii simpli, care nu-i consideră de’ai lor. În Oltenia aceștia îi numesc pe rudari „caștalii” sau „caștarii” (de la kasht „lemn”), marcând diferența ca și rudarii, prin ocupația tradițională a acestora, prin limba lor maternă, româna, și prin obiceiul gurbanului. În același timp, elitele romilor de limbă romani, la care gradul de organizare este mai avansat, caută să’i includă în rândul lor și pe băieși. Aceasta se observă de exemplu în Croația, unde sunt băieși care, sub influența organizațiilor neguvernamentale rome, se declară romi.

Un nivel mai semnificativ de reprezentare prin organizații se găsește în Bulgaria. Există Partidul Patriei, prin intermediul căruia rudarii își negociază interesele pe plan local, participând la jocurile politice pentru alegerile locale[135], și Asociația ERA, care desfășoară activități culturale de promovare a folclorului rudăresc, trimite tineri rudari la studii în România, încearcă introducerea predării facultative a limbii române în școli. Și în Croația există mai multe asociații: Krovna zajednica Bajaša Hrvatske (Uniunea Generală a Băieșilor din Croația), Udruženje Roma »Ludari« Rumunjskog porijekla Grada Slavonskog Broda (Asociația Romilor „Ludari” de Origine Română din Orașul Slavonski Brod) etc.

Și în Ungaria există organizații rome locale care cuprind și băieși. Printre altele s’a adoptat și un imn al băieșilor.

În România nivelul de organizare este mai puțin semnificativ. Se poate aminti ca exemplu Asociația Rudarilor Valea lui Stan (Brezoi). În Serbia situația este asemănătoare. În 2004, în suburbia Ripanj a Belgradului exista o asociație pentru cultivarea și cercetarea trecutului cultural al băieșilor, a folclorului tradițional, a limbii, care căuta colaborarea cu asociații și organizații românești din Serbia.
Limba băieșilor și raportarea băieșilor la limba lor: conștiința faptului că vorbesc românește este prezentă în unele comunități de băieși din afara României, iar în altele nu. Aceasta reiese din modul în care își caracterizează vorbirea. În Bulgaria și în Serbia spun în general că vorbesc românește. În Croația unii spun că vorbesc românește, alții că vorbesc țigănește. În sud-vestul Ungariei afirmă că vorbesc băieșește, în schimb în estul acestei țări spun că vorbesc românește.

În țările din afara României, aproape toți băieșii sunt cel puțin bilingvi, vorbind limba populației majoritare. Acest lucru este valabil și pentru cei din Transilvania, în localitățile cu populație majoritar maghiară. Excepția o constituie copiii care nu merg la grădiniță sau la școală, și în familia cărora se vorbește băieșește. Gradul de cunoaștere a limbii materne este neunitar: foarte bun în România și diferit în funcție de vârstă și de gradul de școlarizare în afara ei. Toți cercetătorii constată că, cu cât vorbitorii sunt mai tineri și mai școliți, cu atât cunoașterea limbii este mai slabă, deoarece aspectul limbii este în esență oral, nefixat prin norme în scris, iar școlarizarea se face în limba majoritară. Un motiv în plus este conștiința la băieși a inutilității practice a limbii lor în afara comunității proprii, deși există excepție și în privința aceasta. Pe litoralul bulgar al Mării Negre a devenit utilă cunoașterea limbii române din cauza marelui număr de turiști români care merg acolo.

În ceea ce privește folosirea limbii, aceasta se mărginește la mediul familial și al comunității. În afara acestora este uneori folosită ca o „limbă secretă”, când vorbitorii nu vor să fie înțeleși de ceilalți.
Trăsături ale graiurilor
Limba maternă a băieșilor este peste tot româna. În România o vorbesc în varianta regională a românilor din zonă, cu mici deosebiri, de exemplu în Oltenia cu [ʃʲ] ([ʃ] palatalizat în loc de [t͡ʃ] din româna standard ([ʃʲinʃʲ] în loc de „cinci”), pronunțare specifică subdialectului bănățean al românei[84], și au posibilitatea de a beneficia prin școlarizare de cultivarea limbii în varianta standard.

În afara României se vorbesc multe variante locale, băieșii emigrând în grupuri relativ mici din regiuni diferite ale României actuale, fiind răspândiți pe un teritoriu mare în comunități relativ izolate una de alta și fiind în contact cu populații care vorbesc limbi diferite. În ansamblu se constată deosebiri importante între graiurile băieșești și româna din România, din cauza izolării lor îndelungate de aceasta.

În Ungaria se disting două grupuri principale de graiuri, cele din sud-vestul țării, numite árgyelán „ardelenesc” și muncsán „muntenesc”. Acești termeni băieșești sunt preluați de cercetători, dar nu sunt folosiți de vorbitorii lor pentru a-și numi propriul grai, ci pe celălalt. În Ungaria, în afară de tipul ardelenesc și cel muntenesc, mai există un tip de graiuri, cel al tisenilor (de la Tisa), numit de cercetătorii maghiari ticsán.
Graiurile ardelenești și muntenești se întâlnesc și în Serbia. La sud de Dunăre și de râul Sava domină cele muntenești. La nord de Dunăre coexistă cele muntenești cu cele ardelenești. Tot aceste două tipuri de graiuri se găsesc și în Croația, dar aici grupul de graiuri muntenești se subîmparte în cel din Baranja și cel ludăresc.
Graiurile ardelenești sunt apropiate de subdialectul crișean al limbii române, iar cele muntenești de subdialectul muntean al românei. În ambele se simte influența subdialectului bănățean, mai puternic în graiurile băieșești ardelenești. Caracteristice graiurilor ardelenești sunt, de exemplu, vocalele [ɔ] (în [pɔrtə] „poartă”) și [ɛ] (în [avɛ] „avea”), precum și consoanele [ɟ] (în [vɛrɟe] „verde”), [ɲ] și [lʲ] ([l] palatalizat), în [lʲɛmɲe] „lemne”, ca în Crișana și Maramureș, precum și consoanele [ʃʲ] (în [ʃʲinʃʲ] „cinci”), [ʒʲ] ([ʒ] palatalizat, în [lunʒʲ] „lungi”) și [t͡ʃʲ] ([t͡ʃ] palatalizat, în [frat͡ʃʲe] „frate”), ca în Banat.

Graiurile muntenești, mai ales cel al ludarilor, seamănă cu cele din Muntenia, de exemplu prin lipsa palatalizării consoanelor t și d.
În Ungaria, graiul de la Tisa este mai apropiat de subdialectul crișean din România decât cele băieșești ardelenești.
La nivel lexical, diferențele dintre tipurile muntenesc și ardelenesc reflectă de asemenea în parte diferențele dintre subdialectele din România: muntenii spun „albie”, ardelenii numesc același obiect „troacă”; la primii „porumb”-ul este poromb, la ceilalți cucuruz.
Graiurile băieșilor păstrează și unele arhaisme, elemente care nu se mai găsesc astăzi nici în graiurile din România. Bunăoară, în graiurile muntenești din Baranja se întâlnește [e̯a] în loc de [e] în poziție accentuată, de exempul „vearde”, „vorbeaște”, „rumâneaște”. Un cuvânt arhaic folosit în aceste graiuri este de exemplu „a custa” pentru „a trăi”.

În afara României, graiurile băieșilor sunt influențate de limbile populației majoritare, în principal în domeniul lexicului. Importanța împrumuturilor se vede și în faptul că printre acestea sunt și cuvinte gramaticale. Exemplu înregistrat în Croația:

În Albania, din motive politice, întrebările pentru a identifica respondenții de etnie țigănească au fost omise din recensământul din 2001. Dintr’o populație de 3,3 milioane, se estimeaza că populația de țigani variază de la 10.000 la 120.000 de persoane (ERRC, 1997). Alte estimări (Liégeois, 2006) ale unor ”experți” au pus un pariu pe alte cifre, undeva între 90.000 și 100.000.

Bosnia și Hertegovina. ”Experții” sugerează minimum 40.000 și maxim 50.000.

Bulgaria. Datele oficiale din 2001, de la recensământ, raportează 370. 980 persoane de identitate țigăneasă sau 4.68 % din totalul populației. Estimărilor ”experților” sugerează, însă, minim 700.000 și maxim 800.000.

Croația. Potrivit datelor oficiale (2001), 96.12 % din 4,8 milioane din populație pretinde că limbă lor maternă este croata, 1,01 % sârbă, alte minorități (albanezi, bosniaci, maghiară, Slovenă, sârbo-croată, și rromani) fiind de limbă maternă între 0,1 și 0,33 % din populație pentru fiecare grup. Numărul țiganilor în acest recensământ a fost de 9.463 (0,21 la sută). Estimări reale variază între 30.000 și 40.000 (Programul Național pentru Romi).

Macedonia. Datele oficiale din 2002 ale recensământului arată că numărul țiganilor este de 53.879 sau 2,66 % din totalul populației de 2.041.467 de macedoneni. Estimările ”experților” sugerează un minim de 220.000 și maxim 260.000 de țigani.

Muntenegru. Datele oficiale din 2003 de la Recensământul de Stat. indică 2.601 de persoane de identitate țigănească, dar aproximativ 20.000 de romi, ashkali și egipteni (RAE) sunt estimați a trăi în Muntenegru (Banca Mondială, 2005).

Serbia. Conform Recensământului Populației din 2002, există 108.000 romi în Serbia, dar estimări neoficiale pune cifra reală undeva între 450.000 și o jumătate de milion (Banca Mondială, Antic, 2005), incluzând 250.000 de țigani din „mahalas”- suburbiile orașelor mari.

Kosovo. Doi la suta din populație, între 36.000 și 40.000 sunt estimați țiganii (Living Standard, Sondaj de măsurare de Statistică, Biroul din Kosovo, 2000).

Cu toate acestea, în spatele cifrelor există un mozaic de grupuri de țigani, definite diferit pe criterii culturale, patrimoniu și nivel de integrare. Mai mult, țiganii ca și alte etnii în Europa contemporană posedă multiple identități, în special în ceea ce privește vulnerabilitățile. Țiganii pot fi, de asemenea, refugiați, iar pe plan intern persoane strămutate, cu handicap, șomeri, alfabetizați sau toate acestea împreună. Ei pot, de asemenea să fie politicieni, oameni de știință sau profesioniști. Țiganii în diferite țări, regiuni, municipalități, și subgrupe afișează diferite roluri sociale și poziții, cu diferite posibilități și perspective sociale. Distincția cea mai generală în rândul comunităților țiganilor este cea dintre musulmani (Xoraxane Roma) și creștinii (Dasikane Roma), care sunt împărțiți în mai mult sau mai puțin grupuri autonome din fiecare comunitate în parte.

Exemple de subdiviziuni, diferențiați în funcție de diferite caracteristici (lingvistice, abilități, etc.) îi includ pe Erli, Gurbeti, Gabeli, Kovachi, Chergara, Romtsi, etc. din fosta Iugoslavie, Erli, Dzambazi, Kalaydzi, Kalderashi, Chilingiri, Vlaxori, etc. în Bulgaria; Kaburdzi, Mechkara, Kurtofi, etc. în Albania; Leyasha, Căldărari, Ursari, Rumungari, Rudari etc. în România (Marushiakova și Popov, 2001b; Akim , V. 2002). Unele dintre aceste grupuri apar în mai multe țări, contribuie la ideea că țiganii sunt o „entitate trans-stat” (cum ar fi Căldărarii și Ursarii din Bulgaria și România; sau Erli, egipteni care apar în Serbia, Bulgaria și Ungaria).
Clasificarea acestor grupuri în cadrul unei atotcuprinzătoare „umbrele a Romilor” ar putea să’i priveze de o distincție etnică clară și a disipării identității culturale specifice fiecărui grup.

Așa arată o hartă care nu reflectă adevărata pondere, în special din ultimii 5 ani, în Occident.

Cum nici cuvintele de ”jidan” sau ”bozgor” nu reprezintă cuvinte cu sens peiorativ, etimologiile lor fiind stabilite științific, nici cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv, neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţiganilor, sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume.

Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică, şi, deci, nobilă, în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, după cum afirmase Iosif Constantin Drăgan, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi s’a făcut „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.

Unii ţigani vor să’şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită  şi, urmând spusele sociologul-ţigan Nicolae Gheorghe, pretind că denumirea ar proveni dintr’un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“, care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“.

Dacă ar fi să acredităm „ruta“ etimologiei lui Nicolae Gheorghe et comp., cred că „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating –, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care Nicolae Gheorghe et comp. l’au trecut sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu’i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum, când au apă curentă la bloc, dar tot nu se spală!, şi, fireşte, nu trebuiau atinşi, ca să nu să se murdărească şi să se contamineze cu ceva, de exemplu, cu T.B.C., cum zic, ziarele britanice, sau din hexagon

Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care au rămas. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s’au civilizat şi s’au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s’au aciuat.

Folosirea numelor de familie Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș,  a denumirii de floare Țigăncușă/Țigăncușe,  precum și  a toponimelor Țigănești, Curmătura Țiganului, Izvorul Țiganului, Valea Țiganului, Valea Țigăncii, Fântâna Țiganului, Dumbrava Țiganului, Șaua Țiganului, Strunga Țiganului, Pârâul Ţiganului, Dealul Ţiganului, Movila Ţiganului, Poiana Țigăncii, Poteca Țigăncii, Vârful Țiganca, Vârful Țiganu din dreapta Prutului și Țiganca, Țiganca Nouă, Valea Țigăncii, Pădurea Țiganca din stânga Prutului, precum și folosirea etnonimelor ȚIGAN și GIFT nu reprezentă fapte discriminatorii la adresa minorității țigănești din spațiul românesc sau de oriunde altundeva.

Orice încercare din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din București de a ne aplica sancțiuni de mii de euro (până la 7000) pentru folosirea firească a exonimului românesc de bază ȚIGAN (alături de arhaicul GIFT cu toate derivatele sale) în locul endonimelor țigănești ROM/RROM/DROM/LOM reprezintă un abuz evident și o discriminare a cetățenilor români de etnie română.

De remarcat că aceste sancțiuni sunt aplicate în România doar etnicilor români vorbitori de limbă română, nu și etnicilor țigani, dar nici etnicilor maghiari, germani, ruși-lipoveni, turci, tătari, sârbi, greci sau ucraineni în limbile materne ale cărora folosirea exonimului ȚIGAN nu este nici prohibită și nici sancționată de către CNCD.

Asistăm la o politică abuzivă și aberantă prin care doar cetățenii români de etnie română din stânga și din dreapta Prutului sunt lipsiți, pe baza unor considerente nelegitime, de dreptul lor fundamental de a’și folosi nestingherit propria limbă pe teritoriul României.

Ceea ce face CNCD este o tentativă de țiganizare a limbii române, împunând, sub amenințarea sanțiunilor, substituirea abuzivă a exonimului românesc tradițional ȚIGAN cu endonimul țigănesc ROM.

Mai rămâne ca CNCD, după ce ne sancționează dacă îi numim pe țigani ȚIGANI în loc de ROMI, să ne sancționeze și dacă îi numim pe armeni ARMENI în loc de HAY, pe nemți NEMȚI sau GERMANI în loc de DEUTCH, pe finlandezi FINLANDEZI în loc de SUOMI, pe olandezi OLANDEZI în loc de DUTCH, pe greci GRECI în loc de ELINI, pe albanezi ALBANEZI în loc de ȘKIPTARI, pe geogrieni GEORGIENI sau GRUZINI în loc de KARTVELI, pe chinezi CHINEZI în loc de HANI, pe basci BASCI în loc de EUSKALDUNAN, pe evrei EVREI în loc de YEHUDIM ș. a. m. d.

Endonimul țigănesc rrom este echivalent semantic cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.

Țiganii în alte limbi mai pot fi găsiți în denumirea tradițională ca „egiptean”, termeni cum ar fi: în albaneză evgjit, jevg, engleză gipsy, gypsy, folosite de greci ejiftos, giftoi, de francezi gitans, în spaniolă gitanos, în limbile ”slave” din sudul Dunării se folosește GIPC, Gupca, egjupci. Originea acestor nume se consideră că e din latină aegyptanus („Egipt”). Termenul poate fi urmărit înapoi cu câteva secole, când se considera că țiganii au fost de origine de loc, din Egipt. Astăzi se știe că romii își au originea în India, în Egipt, având doar o ramură a populației rome pentru perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar și în Peninsula Balcanică înainte de a trece mai departe, spre Ungaria și spre vestul Europei. „Egiptean” era denumirea alternativă folosită în Evul Mediu, iar în latină pharaonis Populus, „Poporul faraonilor”, „icre de faraoni”, de asemenea, în limba maghiară până în secolul al XIX-lea au fost în uz.

În Republica Moldova exonimul românesc ȚIGAN nu este prohibit și folosirea sa nu este sancționată oficial de către instituții sau organe ale statului.

”Dar să revenim la manualul comun țigano-maghiar care prevede încălecarea majorității și autovictimizarea. E săracă etnia țigănească? Românii sunt de vină. De ce, nu mai stăm să explicăm, dar e clar: românii se scaldă în aur și îi țin pe țigani în mizerie. E mare infracționalitatea în rândurile etniei țigănești? Românii sunt de vină, pentru că discriminează (de exemplu, nu dau de bună voie tot ce au). Despre țiganii care controlează centrul Timișoarei nu vorbim, nici despre averile clanurilor interlope, nici despre banii maneliștilor. Aceste chestiuni nu fac obiectul de studiu și atac al ONG-urilor țigănești. La fel și cu ONG-urile maghiare. Nu au județele cu mulți maghiari drumuri și locuri de muncă? Românii sunt de vină, chiar dacă ele sunt conduse de zeci de ani de politicieni maghiar care fură în neștire. E sărăcie în Covasna și Harghita? Românii sunt de vină. Despre averile liderilor UDMR și despre banii pe care îi învârt ONG-urile țigănești nu vorbim. Nici despre corupția din rândurile politicienilor maghiari sau despre milioanele de euro șmenuite de reprezentanții țiganilor și care trebuiau să fie investiți în integrarea țiganilor, dar care i’au îmbogățit pe unii dintre cei care se numesc liderii lor.

Așadar, cum am putea să nu’i discriminăm pe țigani și pe maghiari în România, de departe cea mai intolerantă și mai xenofobă țară pentru că nu i-a putut face pe toți etnicii milionari în euro, ci doar pe liderii lor? Simplu, să ne dăm la o parte. Să le dăm denumirea noastră, casele din centru (valabil și pentru unii și pentru alții, ambelor etnii le plac foarte mult centrele orașelor din România), fonduri fără număr, autonomie și orice ni se mai cere. Plus să ne punem cenușă în cap că nu le-am dat destul. Pentru că niciodată nu le va ajunge. Nu numai organizațiile maghiare vor autonomie, ci și cele țigănești. Autonomia de a trăi după cum vor, fără respectarea regulilor. Autonomia de a da drumul tare la manele sau de a afișa peste tot steaguri secuiești. ONG-urile pentru țigani, ca și cele pentru maghiari, nu au nicio preocupare pentru normalitatea și integrarea etniei pe care se laudă că o reprezintă, ci cu integrarea românilor în etnia lor. De mult timp nici nu se mai pune problema ca noi să tolerăm anumite comportamente, NOI SUNTEM CEI TOLERAȚI! Mergeți în mijlocul etniilor amintite și veți vedea cine este toleratul în această țară. Iar dacă vrem să ne luăm țara înapoi, denumirea și identitatea, comitem un păcat de moarte. Pentru că deja nu ne mai aparțin. România nu mai este a românilor, este proprietatea exclusivă a liderilor de maghiari, de ”romi”, de ”discriminaţi”, este marca înregistrată a acestor ONG-uri care toate vor ca statul să fie numai pentru ele și să aibă reguli proprii, în care restul să nu se bage că deranjează. Ce ne’a mai rămas nouă, românilor, în ţara care era a noastră? Vinovăţia că suntem români… Așadar, dacă o lege care să ne redea denumirea de români numai nouă, românilor, îi discriminează pe țigani, și dacă a stipula România ca stat național, unitar și indivizibil este un atentat la identitatea maghiară, ce mai avem de făcut? Să ne cerem iertare că existăm și că avem o țară, după care să o cedăm definitiv… Țiganii și maghiarii simpli nu vor câștiga însă nimic de pe urma cedării noastre, ei vor rămâne la fel ca și până acum, folosiți ca masă de manevră. Maghiarii vor fi tot săraci, dar cu o sărăcie autonomă, dacă asta înseamnă ceva. Țiganii vor fi tot neintegrați, dar se vor numi romi, de parcă asta le schimbă viața.

În schimb, așa numiții lor reprezentanți își vor freca mâinile: alte clădiri, păduri și milioane de euro de învârtit în numele sfânt al minorităților…”, Bogdan Diaconu.

Dar iată şi ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!):

«Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internațională ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii își spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá(pl.) “rromi” și nu “țigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Așadar, este bine de știut ca rromii s’au adresat și se adresează între ei, în limba rromani (țigănească), prin formula:

“Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) și nu printr’o formulă aberantă de tipul “Tu san cigan?” (”Tu ești țigan?”).

Deci, forma legitima este rrom și nu țigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu’si fac probleme, de pildă, că ROMA ar putea fi pus în legătura cu Rromá “rromii (țiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (țigănească) Fòrorromanó (sau rromano fòro) “orașul rrom (tiganesc)” etc etc.»

Am citat, ad litteram, din Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162, luată de pe http://www.pdffactory.com.

Cât despre semnele diacritice, vizate mai înainte, ca şi în articolele anterioare, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându’se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l’au uitat pe al doilea „r“, pus, de altfel, după scandalul de la mijlocul deceniului ’9 al secolului trecut, produs de folosirea vocabulei „rom“. De fapt, după cum se vede, şi „filologul“ Sarău este nevoit, aici, după scamatoria „rrom“/„rromani“, să precizeze, în paranteză, „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă, tendenţios şi subversiv, la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa online.

Evident, „profesorul“ de ţigănească (pardon, de „limba“ romali/romani/romanes) Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le’ar fi băgat prostii în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să’i întrebe pe italieni cum este cu Roma şi cu Foro Romano, dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“.

Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!

Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică în special prin acordarea unor autonomii în centrul țării, cum pretind vehement Laszlo Tokes şi alți trădători, în ultimele lor acţiuni, deşi „secui“ mai sunt vreo 500 de persoane, problema ţiganilor constituie o bombă demografică cu explozie întârziată, de care nici Bucureștiul și nici Bruxelles-ul nu ia seama, de care s’a temut şi Cehoslovacia în deceniul șapte al secolului trecut, motiv pentru care intenţiona ca „după 2-3 naşteri, ţigăncile să fie sterilizate“; apoi, constituie o bombă socială prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.

Ca atare, nu mai este considerat nimic ieșit din normal nici avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, când se afirma că Europa va fi dominată de ţigani. Nu Mădălin Voicu ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr’o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“!

Şi, ca lider al lor, probabil că le ştie mai bine situaţia decât statisticienii. Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu se iau măsuri concrete.

”Soluții” ca cea din imaginile următoare nu rezolvă nimic:

Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, însoţit de doi vicepreşedinţi ai asociaţiei comunale Grand Lyon (echivalentul Zonei Metropolitane româneşti), a pus piatra de temelie a unui centru multifuncţional pentru romii din comuna bihoreană Tinca, finanţat cu peste 300.000 de euro de către Grand Lyon. Speriate de invazia romilor şi dornice să’i ţină la casele lor în nişte condiţii mai bune, aceleaşi autorităţi locale din Franţa au finanţat şi racordarea la electricitate a 60 de locuinţe ale ţiganilor tincani. Festivitatea s’a „bucurat” şi de prezenţa unor pirande şi puradei care s’au întors acasă din Franţa.

Întrebarea noastră: Pentru cât timp au reușit să’i facă pe țiganii din Tinca să stea ”acasă”? După o săptămână ei au luat iar drumul pribegiei vestice. ”Argumentele” țiganilor sunt fundamentale și nu au cum să fie rezolvate cu soluții civilizate:

Sursa: academia.edu, babel.hathitrust.org, hhrf.org, sivola.net, balkaninstitut.com,  Zigeuner: ihr Leben und Seele (Țiganii: viața și sufletul lor), Leipzig: Bibliographisches Institut, 1936, biblioteca-alternativa.noblogs.org, adatbank.transindex.ro, https://www.facebook.com/cubreacov, bogdandiaconu.ro, scribd.com, cpcar.ro

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN”

Autorul volumului Aurel I. Rogojan, a făcut un apel pentru redescoperirea şi rescrierea istoriei, scoasă până şi din programa şcolară de minţi perfide care au ca scop destrămarea României:

“Transilvania este leagănul românilor şi al civilizaţiei tuturor popoarelor europene…Istoria României nici nu mai este materie de studiu. Asta poate să însemne că o non-elită politică înstrăinată, cosmopolită şi violentă care a săvârşit acest odios atentat la identitatea naţională are mandat să slujească promotorii ideologiilor care ţintesc statele naţional-unitare precum România să dispară”.

Tragediile respective sunt abordate in contextul unor capitole reunite sub titltul „Delirul maghiar: propaganda, spionaj si extremism pentru „Ungaria Sfantului Stefan”.

Înainte de ocupația militara hortysta a existat “ocupația” informativă a serviciilor secrete ungare, care au pregatit, în amanunt, nu numai instaurarea noii administratii, dar au planificat și elementele de tactica a terorii pentru ca populatia majoritara romana sa devina o mare muta.

Ceea ce s’a întâmplat atunci definește un anume tip de agresor al identității naționale, a cărui eventuală reapariție (a se vedea evenimente relativ recente din jurul nostru) trebuie sesizată până nu este prea târziu.

Asemenea tragedii trebuie sa constitue un avertisment și pentru serviciile actuale, în legătură cu ce se poate întâmpla și unde se poate ajunge, dacă nu se veghează asupra extremelor.

Horthyștii au urmărit deznaționalizarea populației române cu multă cruzime și tenacitate. În primul rând, pentru «decapitarea culturală», a fost lovită în modul cel mai brutal cu putință intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestați aproape toți intelectualii români din Oradea; au fost bătuți, schingiuiți, insultați și apoi urcați în vagoane de vite, care au fost plumbuite și expediate în România. La 5 octombrie, când vagoanele au ajuns la punctul de frontieră Curtici, grănicerii și vameșii români s-au cutremurat în fața imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete la sosirea altui tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliți 467 de intelectuali din județele Sălaj și Someș din orașul Cluj.

Pentru școli, cuvântul de ordine a fost: «Să nu se mai audă vorbindu’se românește!». Politica de maghiarizare forțată a căpătat o expresie elocventă în ordonanța din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor și Instrucțiunii Publice care stabilea ca școlile cu secții de predare mixte, în limbile română și maghiară, să treacă până la 1 martie 1942 la învățământul exclusiv în limba maghiară. În același timp s’a luat măsura ca, la înscrierea în școală, numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate și scrise după ortografia ungurească.

Și mai gravă a fost situația în învățământul liceal. Orașe întregi cu o numeroasă populație românească în împrejurimi (precum Dej, Baia Mare, Sighetu Marmației, Zalău, Satu Mare, Târgu Mureș) au rămas de la început fără școli liceale cu limba de predare română; începând cu anul școlar 1941-1942 li s’au adăugat Bistrița și Oradea. În ceea ce privește învățământul superior în limba română, acesta a fost redus de la două academii teologice, care funcționau pe lângă episcopiile din Cluj și Oradea, la una singură, cea din Cluj, cu doar doi profesori. Întregul învățământ la Universitatea din Cluj se făcea în limba maghiară.

Frontul extern al neorevizionismului maghiar

Din 1980, când au început să se manifeste deschis divergențele dintre Ungaria și România, revizionismul extern a fost recunoscut ca aliat al guvernelor de la Budapesta.
Obiectivele urmărite sunt: promovarea compasiunii și obținerea sprijinului pe plan internațional pentru cauza ungară; menținerea și consolidarea spiritului revizionist în conștiința națională și în cea a opiniei publice; exportul și operaționalizarea doctrinei revizioniste în țările vecine, îndeosebi în România.
Printre metodele folosite se găsesc: activitățile cultural-istorice cu încărcătură emoțională naționalist-revizionistă; o intensă propagandă prin presă, literatură și artă; orientarea învățământului printr-o permanentă susținere cu carte școlară și materiale didactice purtătoare de mesaj adaptat educării copiilor; turismul propagandistic; dezvoltarea rețelelor transnaționale de organizare a tineretului în diverse formațiuni cultural-sportive, inclusiv cu caracter paramilitar; difuzarea de lucrări realizate sun egidă academică în care sunt susținute drepturile naturale asupra unor teritorii ale țărilor vecine ș.a.

Tanara generatie trebuie sa stie, si eu sunt convins ca stie, ca fara cunoasterea trecutului nu ne putem intelege prezentul si nici apara de surprizele viitorului.

Când va trebui să plătească datoriile contractate de generația politică actuala, tânăra generatie își va pune mai multe întrebări grave, inclusiv despre trecut. Și despre cine și de ce ne’a botezat români, sau care ne’ar fi fost destinul daca ne’am fi numit altfel?

Domeniul de activitate al serviciilor de informatii pentru securitate națională este prin excelenta pluridisciplinar. Unele din problemele care fac obiectul activitatii serviciilor, cele care tin de apararea unității națiunii (cauza) și a statului național-unitar (efectul), comportă cunoașterea întregului context politico-istoric, etno-cultural, geo-politic, geo-economic, diplomatic ș.a. prin care am evoluat până la stadiul în care ne aflăm.

Pentru a fi înțelese evoluții prezente și a anticipa viitorul, serviciile procesează informații istorice, economice, sociale, politice, geografice, statistice și de altă natură, în evaluări comparative ale diferitelor etape prin care a trecut o societate sau chiar omenirea în ansamblu.

Rogojan reafirmă pericolul radicalilor maghiari împotriva siguranţei naţionale a României.

În anii ’80, diversitatea ideologică a mișcării revizioniste s’a redus la două curente principale și o variantă confederalistă:

I. Revizuirea granițelor și integrarea Transilvaniei în Ungaria, curent reprezentat de:
– Fundația Ungară pentru Drepturile Omului (F.U.D.O.)
– Uniunea Ungurilor din America (U.U.A.)
– Uniunea Ardeleană din America (U.A.A.)

II. Autonomia Transilvaniei, curent reprezentat de:
– Uniunea Mondială Ardeleană (U.M.A.)
– Comitetul de Acțiune al Ungurilor Americani (C.A.U.A.)
– Colectivul de lucru al Tinerilor Unguri pentru Apărarea Ardealului (C.T.U.A.A.)
– Uniunea Mondială a Juriștilor Unguri (U.M.J.U.)

III. Soluția confederativă – asocierea politico-economică a Ungariei și României, exprimată de Conferința prietenilor Conferinței de la Balatonszárszó; în acest sens, în iunie 1988 a fost lansat un apel către societățile ungară și română, solicitându’se adeziunea la o formulă de asociere politico-economică a celor două țări.

Fundația Ungară pentru Drepturile Omului, având permanent o susținere importantă în congresul Statelor Unite, a constituit un puternic factor de presiune și influență asupra guvernelor din statele vecine cu Ungaria, stimulând evoluțiile aspirațiilor revizioniste în funcție de transformările mediului internațional de securitate.
Lobby-ul ungar – activ, sistematic organizat, penetrant – a reușit să câștige susținerea intereselor Ungariei și din partea altor state occidentale. La fel din partea Sfântului Scaun. Pierre Charpentier, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Franței la București, raporta ministrului de Externe Robert Schuman: «patru capitale se interesau, din motive diferite, de problemele catolicismului în România și, în special, din Transilvania (Roma-Sfântul Scaun, Moscova, Londra, Budapesta).» Și diplomatul francez adăuga «Ungurii nu au renunțat și nu vor renunța niciodată la această provincie.»¹
Membrii misiunilor diplomatice și consulare ale Ungariei în străinătate erau foarte atașați idealurilor revizioniste. Omologii lor occidentali îi observau atent și le întocmeau succinte fișe de caracterizare, pe care le trimiteau spre știință în interiorul propriului corp diplomatic/consular. Așa, de exemplu, Jean Verge, însărcinat cu afaceri al Delegației în Elveția a guvernului Provizoriu al Republicii Franceze la Berna, era informat, la 14 octombrie 1944, de către Jean Soulman, consul al Franței, gerant general al consulatului Franței la Berna, despre fostul consul al Ungariei la Geneva, François Honti, în următorii termeni: «Din ancheta efectuată reiese că dl. Honti […], după studii excelente la Budapesta, apoi la Paris […], a îmbrățișat cariera diplomatică […] Este, în același timp, reprezentant al ”Ligii Revizioniste”, corespondent al Pesti Hirlap, jurnalul guvernamental revizionist, secretar al Asociației Maghiarilor din Franța, care grupa în 1939 aproape 70 000 de membri; frecventa, de preferință, mediile de extremă dreapta (Tixier-Vignancourt), partizani ai revizuirii Tratatului de la Trianon. Favorabil acordului de la Munchen, ostil Cehoslovaciei; a publicat în acest sens numeroase scrieri. […] Om foarte realist […], patriot, aproape șovin […], partizan al unei apropieri de U.R.S.S. »²
Este interesant contextul în care s’a făcut această informare. În octombrie 1944, în Franța, unde diplomatul Honti a locuit fără întrerupere peste 20 de ani, a apărut «ca din senin», Comitetul Director pentru Constituirea Republicii Transilvane, cu sediu în rue Saulnier 21, Paris 9ͤ, și Manifestul pentru Constituirea Republicii Transilvane. Proiectul acestei republici a mai fost vehiculat, uneori ca o amenințare, mai mult sau mai puțin voalată, din partea Moscovei și a promotorilor panmaghiarismului. Numita republică, «independentă, neutră, cu o Constituție modernă», urma să asigure, după modelul Elveției, «libertatea sinceră, totală a cetățenilor de orice limbă, totul integrându’se în viitoarea organizare mondială […]. Unii se tem că, prin crearea unui nou stat în Europa Centrală, ar crește pericolul de conflicte. Este fals și simplist. Nu contează numărul acestor state, dacă un soi de superstat le va îngloba într’o bună zi, pentru a rezolva problemele economice, financiare și politico-sociale [s.n.]».³
În 1989, în vederea unirii și coordonării frontului neorevizionist din Europa și America, s’a constituit la Budapesta, dar cu sediul la Viena, Confederația Transilvanică.
¹ Arhiva Ministerului de Externe al Franței, A.D. Europa, 1944-1949, ff. 163-168 (Raport 1109, 25 septembrie 1948, Pierre Charpentier către Robert Schuman, ministru de Externe).
² Valeriu Florin Dobrinescu și Ion Patroiu (ed.) Documente franceze despre Transilvania, op. cit., pp.78-80.
³ Ibidem, pp. 85-86 și 92-94
Anexa 6
Documentar privind coordonarea de către guvernul Ungariei a mișcării neorevizioniste pe plan internațional la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90

STRUCTURI GUVERNAMENTALE UNGARE
Comitetul de coordonare interministerial pentru maghiarii din afara granițelor
Oficiul refugiaților

ORGANIZAȚII NEOREVIZIONISTE OFICIOASE
Uniunea Mondială a Ungurilor – Fundații
Institutul de sociologie «Teleki Pal»
Liga Revizionistă Ungară
Fundația Bethlen
Fundația pentru Artă a Ardealului
Institutul «Duna taj» (Regiunea Ddunării)
Fundația «Soros»
Fundația «Pro Transilvania»
Fundația pentru maghiarimea din Ardeal
Fundația «Lakitelek»
Fundația «Illyes Gyula»
Fundația «Speter Erzsebet»
Ordinul Cavalerilor Ioaniți
Grupul pentru cercetarea ungurimii «Magyarsagkutato Csoport»
Filiala «Pen-clubului Internațional» pentru Ungaria
Organizații pentru refugiați
Centrul Ardelean din Bekescsaba
Asociația Maghiarilor din Ardeal
Uniunea Ardeleană
Clubul Tinerilor Ardeleni
Asociația Ardeleană a județului Hajdu-Bihar
Uniunea Maghiarilor Ardeleni din Nagykanizsa
Clubul Ardelean din Salgotarjan
Centrul Ardelean din Szeged
Centrul Ardelean din Zalaegerszeg
Centrul Ardelean din Gyor
Clubul Tinerilor Ardeleni din Pecs
Centrul Ardelean din Szentendre
Organizații religioase pararevizioniste
Serviciul de Ajutorare a Refugiaților din Transilvania (cu filiale pe lângă parohiile reformate din: Budapesta, Debrecen, Miskolc, Gyula, Pecs, Szeged, Rozsaly și Kecskemet)
Organizații neorevizioniste federaliste
Filiala de la Budapesta a Partidului Radical Transnațional
Centrul prietenilor conferinței de la Szarszo

ORGANIZAȚII EXTERNE ALE EMIGRAȚIEI
(S.U.A., Canada și America Latină – circa 420 de organizații)

S.U.A.
Organizații care acționează pentru revizuirea frontierelor și refacerea Ungariei Mari
Fundația Ungară pentru Drepturile Omului
Uniunea Ardeleană din America
Organizații care acționează pentru autonomia Transilvaniei
Uniunea Mondială Ardeleană
Uniunea Ungurilor din America
Comitetul de Acțiune al Ungurilor Americani
Colectivul de lucru al Tinerilor Unguri
Pentru Apărarea Ardealului
Uniunea Mondială a Juriștilor Unguri Liberi

Canada
Federația maghiarilor din Canada
Fundația «Rakoczi»
Casa maghiară din Toronto (cuprinde și Asociația «Korosi Csoma Sandor»)
Federația Canadiano-Ungară a Luptătorilor pentru Libertate (a desfășurat activități teroriste)

Europa (circa 175 de organizații)

Austria (70)
Comitetul Internațional pentru Transilvania
Confederația Transsylvanica
Uniunea Pan-Europeană «Otto von Habsburg»

Anglia
Mișcarea pentru Independența Transilvaniei

Franța
Liga ungară pentru apărarea drepturilor omului și cetățeanului
Comitetul maghiar pentru drepturile omului

R.F. Germania
Comitetul Federal Maghiar
Societatea Scriitorilor Liberi Maghiari
Fundația luptătorilor Maghiari pentru Libertate
Uniunea Camaraderească a Luptătorilor Maghiari din Munchen

Australia
Asociația Australiană pentru Apărarea Drepturilor Umane ale Ungurilor din Ardeal
Uniunea Maghiarilor
Asociația Camarazilor de Luptă
Asociația luptătorilor Maghiari
Asociația Cercetașilor Maghiari din Australia

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Cap. – Delirul maghiar: propagandă, spionaj și extremism pentru «Ungaria Sfântului Ștefan», p. 337-338, p. 351-354, 489-491, Editura Compania, București, 2011

Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I. (rez.), este născut la data de 5 noiembrie 1949 în Incești, județul Bihor. A absolvit în 1970, ca şef de promoţie, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, arma informaţii, specializarea contraspionaj. În 1973 a absolvit şi Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii Bucureşti, iar în 1976 cursuri postuniversitare în specializările „criminologie” şi „psihopedagogie”. Între 1977 – 1985, a fost șeful de cabinet al secretarului de stat în Ministerul de Interne (din 1984, adjunct al ministrului de interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului), generalul colonel Iulian Vlad. Evenimentele din decembrie 1989, l’au găsit pe Aurel Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securității Statului. S’a aflat neîntrerupt în activitate între anii 1970-2006. Timp de aproape două decenii, a desfăşurat, concomitent cu activitatea specifică, şi activitate didactică în instituţiile ce pregătesc cadre din domeniul informaţiilor şi contraspionajului. Pe lângă articole, interviuri şi conferinţe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de „informaţii clasificate”, precum şi volumul ”1989. Dintr’o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrărilor ”Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc”, împreună cu Marian Ureche (vol. 1 şi 2, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000), iar împreună cu Traian-Valentin Poncea, ”Servicii secrete din Ungaria” (Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2003), ”Spionajul ungar în România” (Editura Elion, Bucureşti, 2007), ”Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest” (Editura Proema, Baia Mare, 2009).

Sursa: foaienationala.ro, ziaristionline.ro

Citiți și: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DIN PRESA MAGHIAROFONILOR: ”RĂDBAREA NOASTRĂ ESTE PE SFÂRȘITE… AUTONOMIA KAPUT? …LA BUDAPESTA PENTRU PĂMÂNTUL SECUIESC…”

http://www.cesch.ro/revista-presei-romanesti-nr-09-01-15-05-2014

Prezentare: CESCH este o organizaţie nonguvernamentală, apolitică, nonprofit şi autonomă, cu caracter ştiinţific, cultural şi social care militează pentru dezvoltarea societăţii civile şi promovarea ideilor umaniste, sens în care desfăşoară activităţi de cercetare, educaţionale, umaniste universale.

CESCH având sediul în Sf. Gheorghe, a luat fiinţă la iniţiativa unui grup de intelectuali din zonă, din ţară şi din străinătate răspunzând unor imperative de cercetare interdisciplinare a zonei Covasna-Harghita. Centrul European de Studii Covasna-Harghita este recunoscut ca persoană juridică prin sentinţa civilă nr. 286 a Tribunalului Covasna din 12. Oct. 1999.

Revista Presei Maghiare

Centrul European de Studii Covasna – Harghita: Nr. 04 / 15-28.02.2015 și Nr. 05 / 01-17.03.2015

Cazul MOGYE / Se solicită intervenţia guvernului ungar

Colegiul Farmaciştilor din Ungaria (MGYK) cere persoanelor abilitate din cadrul guvernului ungar să intervină în interesul soluţionării situaţiei facultăţii de farmacie în limba maghiară din Târgu Mureş. In comunicatul MGYK, preşedintele Hanko Zoltan precizează că, potrivit poziţiei membrilor colegiului, din cauza desfiinţării facultăţii de farmacie în limba maghiară, ar putea fi lezat dreptul fundamental al populaţiei de naţionalitate maghiară din România.

Prezidiul colegiului le solicită persoanelor abilitate din cadrul guvernului ungar, în special ministrului relaţiilor economice şi al afacerilor externe, Szijjarto Peter, respectiv ministrului resurselor umane, Balog Zoltan, să întreprindă măsuri în vederea soluţionării situaţiei folosindu-se de posibilităţile presupuse de cadrul de colaborare dintre Ungaria şi România.

In data de 16 februarie, senatul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş (MOGYE) a dezbătut, fără adoptarea vreunei decizii, cauza facultăţii de farmacie în limba maghiară. Conducerea universităţii trebuia să ofere răspuns la întrebarea dacă în anul universitar 2015-2016 pot fi sau nu anunţate locuri şi la facultatea de farmacie în limba maghiară.

Rectorul Leonard Azamfirei a afirmat săptămâna trecută că comisia naţională de acreditare a aprobat cifrele de şcolarizare doar pentru linia de pregătire în limba română. După şedinţa de luni (16.02) a senatului, profesorul Szabo Bela, conducătorul ales al secţiei maghiare, a precizat: conducătorii universităţii au prezentat, în baza poziţiei exprimate de comisia de acreditare, două soluţii posibile: linia maghiară ar fi aprobată în cadrul facultăţii în limba română, ori secţia maghiară ar putea primi o acreditare separată, însă – după părerea lor – aceasta ar fi doar una provizorie. Reprezentanţii secţiei maghiare consideră drept inacceptabilă oricare din cele două soluţii.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7426 din 21.02.2015

*

Autonomia kaput?

În România, vânătoarea corupţilor a împins în plan secund orice altceva. Si chiar dacă vreunul dintre mai marii transilvani s-a mai scăpat pe ici, pe acolo, că revendicăm autonomie conform promisiunilor făcute la adunarea de la Alba Iulia, a fost amestecat totul în marea zarvă, iar revendicarea nici nu a fost pomenită măcar de vreun reprezentant al majorităţii. Cel mult Serviciul Român de Informaţii (SRI) a notat că s-a întâmplat şi aşa ceva.

Bietul Fancsali Erno a bătut şi el zadarnic la porţile palatului prezidenţial cu cele aproape 15.000 de semnături de solicitare a autonomiei transilvane, Johannis nu l-a primit. Si chiar dacă va primi vreun răspuns, putem spune de pe acum că preşedintele autointitulat român de origine germană va răspunde nein la autonomie, pentru că a afirmat deja de mai multe ori că şi în Spania sunt probleme pentru că hotarele administrative au fost trasate în funcţie de teritoriile etnice.

Aud în ultimul timp că la Alba Iulia, autodeterminarea ar fi fost promisă doar până la apariţia noii constituţii, iar în 1923 au declarat că România este stat naţional, ca urmare, nici noi nu putem fi decât cel mult români de origine maghiară. Iar prefectul de Harghita a acţionat şi el ca atare, obstrucţionând hotărârile proautonomiste ale autoguvernărilor secuieşti .

Dă însă mult mai mult de gândit declaraţia lui Eduard Hellvig, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai actualului preşedinte, propus în fruntea SRI – şi poate chiar numit până la apariţia acestui articol -, şi el tot român de origine germană, care se străduieşte să creeze axa Washington-Berlin-Bucureşti şi care spune că Orban Viktor este calul troian al ruşilor în UE, iar România este în strânsoarea cleştelui ungaro-slav şi apărătoarea valorilor democratice în zonă. Despre parteneriatul strategic româno-ungar a afirmat că s-a golit de conţinut. Dacă există cineva care nu înţelege, traduc într-un limbaj mai simplu: noi, maghiarii, am devenit duşmani!

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 36 din 23.02.2015, autor Roman Gyozo

Citiți și: NEM AUTONOMIA! MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, SECUII NICI ATÂT

*

Susţine ziua libertăţii secuieşti

Prezidiul CNMT susţine ziua libertăţii secuieşti şi protestează faţă de hotărârea primarului oraşului Târgu Mureş, prin care acesta încearcă să zădărnicească şi anul acesta desfăşurarea paşnică şi fără probleme a demonstraţiei – se menţionează în comunicatul organizaţiei.

CNMT a început anul acesta sub semnul unui parteneriat strategic de reînnoire cu CNS- se menţionează, după care se adaugă: sub semnul acestui fapt se pregătesc să fie prezenţi, în data de 10 martie, la Târgu Mureş, la monumentul eroilor martiri, pentru exprimarea cererilor noastre comunitare legitime. Târgu Mureş a devenit în momentul de faţă oraşul-front al luptelor juridice maghiare. Apropiindu-ne de împlinirea a 25 de ani de la martie cel negru, din păcate nu se observă un progres semnificativ nici în relaţia dintre comunitatea maghiară şi română care trăieşte în oraş şi nici în privinţa îmbunătăţirii situaţiei maghiarilor care trăiesc în oraş. Din contră, în momentul de faţă, Târgu Mureş poate fi asemănat cu Clujul lui Funar, din anii 90. Pentru situaţia creată, responsabilitatea îi revine în primul rând conducătorului nr. 1 al oraşului. Primarul Dorin Florea dezinformează şi distorsionează intenţionat în legătură cu manifestările din data de 10 martie, lucru amplificat de angajaţii din funcţii de conducere din cadrul autoguvernării, deşi aceştia ştiu bine că oraşul şi maghiarii din Transilvania pot fi cel mai puţin acuzaţi de tulburarea ordinii şi de crearea unei atmosfere etnice. Pentru noi este evident că pentru desfăşurarea în acest an a zilei libertăţii secuieşti, responsabilitatea îi revine conducerii majoritare a oraşului -se menţionează în comunicat. In UE şi în cadrul acesteia în Târgu Mureş, dreptul de întrunire şi libertatea de exprimare sunt sfinte şi inviolabile. CNMT susţine cu fermitate revendicările legitime ale CNS, şi prin prezenţa sa asigură de sprijinul său organizarea fără probleme a zilei libertăţii secuieşti -se menţionează la finalul comunicatului.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7427 din 23.02.2015

*

Linişte apăsătoare

Au rămas aproximativ două săptămâni până la ziua libertăţii secuieşti din 10 martie. In momentul de faţă parcă ar exista o linişte prea mare în jurul evenimentului despre care nu ştim deocamdată dacă va fi o festivitate sau o acţiune de protest. Nu liderii CNS sunt cei care trândăvesc: ei îşi duc lupta zilnică cu autorităţile târgumureşene, cu primăria şi cu poliţia locală. Nu ştim deocamdată care va fi atitudinea justiţiei din România cu privire la interzicerea demonstraţiei.

Se primesc încurajări şi sprijin din partea CNMT, partenerul strategic al CNS. Cauza este susţinută şi de PPMT, însă acest lucru este prea puţin în comparaţie cu dimensiunea privării de drepturi. Prin respingerea autorizării demonstraţiei de protest sunt ignorate bazele democraţiei: libertatea de exprimare şi dreptul la întrunire. Fiecare partid maghiar ar avea nu numai obligaţia de a-şi ridica glasul împotriva acestei încălcări de drepturi. Ce stat de drept este acela în care opinia nu poate fi exprimată sau ce democraţie este aceea în care nu se poate protesta?

In pofida acestui fapt, Partidul Civic Maghiar, care se consideră de dreapta, tace. Si, ceea ce este şi mai grav: UDMR tace şi ea. Ea este membră a parlamentului din România, este membră a Partidului Popular European, a organizaţiei-umbrelă pentru protecţia minorităţilor, FUEN. Are europarlamentari. Intr-un cuvânt, dispune de toate instrumentele necesare pentru atragerea atenţiei partidelor româneşti, a organizaţiilor – care şi-au exprimat angajamentul faţă de democraţie – asupra încălcării de drepturi şi pentru a-i informa pe partenerii internaţionali despre situaţia actuală a democraţiei din România. In schimb, deocamdată este linişte. O linişte apăsătoare.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7427 din 23.02.2015, autor Farcadi Botond

*

Scandalul produsului secuiesc

Se amplifică scandalul în jurul oficiului pentru protecţia consumatorului din Sfântu Gheorghe. Mulţi au fost indignaţi după ce a reieşit că directorul instituţiei judeţene – care teoretic există pentru cumpărătorii din Trei Scaune – reclamă produsele cu inscripţia Gusturi secuieşti. Ieri, camera judeţeană de comerţ a adoptat o poziţie în caz, iar cei de la protecţia consumatorului au declarat că textul publicitar poate rămâne.

Amenda a fost aplicată de către oficiul pentru protecţia consumatorului nu din cauza inscripţiei Gusturi secuieşti, ci din cauza termenului de garanţie expirat – a subliniat directorul Mircea Diacon. El a recunoscut că nu există o lege sau o reglementare care să interzică gusturile secuieşti, însă despre conţinutul etichetelor care însoţesc produsul există dispoziţii bine definite, iar reclama trebuie să apară în altă parte. El nu a ştiut că există şi inscripţia Gusturi româneşti şi nu a dorit să îşi aducă aminte de declaraţia acordată cotidianului Kronika, în care spunea că în scurt timp vor exista şi wc secuiesc, şi cimitir secuiesc. Ne-a spus să ne adresăm şefului său, deoarece el a fost contactat de prea mulţi oameni din cauza gusturilor secuieşti. A fost contactat chiar şi din Ungaria.

Sorin Susanu, cel care coordonează Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorului, a vorbit cu mai multă precauţie: nu a fost prezent la controlul în discuţie, însă a aflat că amenda a fost aplicată nu din cauza inscripţiei, ci din cauza termenului de garanţie expirat. Nu vede nimic de obiectat în privinţa denumirii de gusturi secuieşti. A fost vorba despre mezeluri, un produs deosebit de perisabil.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7428 din 24.02.2015, autor Demeter J. Ildiko

*

La Budapesta, pentru Pământul Secuiesc

In pofida interdicţiilor din România, asociaţia Szekelyfoldert Tarsasag va organiza în ziua libertăţii, 10 martie 2015, la Budapesta, o festivitate memorială dedicată martirilor secui care în 1854, au luptat pentru libertate împotriva habsburgilor şi au fost executaţi sau condamnaţi la prizonierat.

Anul trecut, la fel şi cu doi ani în urmă, membrii asociaţiei Szekelyfoldert Tarsasag s-au solidarizat, prin mişcări stradale, cu participanţii la manifestarea din Târgu Mureş. Anul acesta, acţiunea lor este destinată să reprezinte şi un protest. După cum se precizează în comunicat, reprezentanţii asociaţiei doresc să atragă atenţia asupra faptului că interzicând marşul de protest din Târgu Mureş, iniţiat de Consiliul Naţional Secuiesc, autorităţile din România calcă în picioare – deja nedisimulat – drepturile democratice, care li se cuvin maghiarilor din România, inclusiv secuilor; totodată, vor să atragă atenţia şi asupra planurilor de regionalizare ale guvernului român, prin care se urmăreşte fărâmiţarea Pământului Secuiesc.

Comemorarea din Budapesta se va desfăşura marţi, de la ora 18:00, în jurul scenei care va fi amplasată – la fel ca în anul precedent – în Piaţa Eroilor, în partea dinspre Muzeul de Artă. Se preconizează ca manifestarea să dureze aproximativ 60-75 de minute. In organizarea şi derularea comemorării se angrenează şi majoritatea coasociaţiilor secuieşti înregistrate în Ungaria.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7432 din 28.02.2015

Citiți și: PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

*

Kelemen Hunor şi ziua libertăţii secuieşti

Ar fi putut spune că în opinia sa, măsura este revoltătoare. Ar fi putut sublinia că este inadmisibil ca la 25 de ani de la schimbarea regimului, în România să fie ignorat dreptul la întrunire, iar libertatea exprimării opiniei să fie călcată în picioare. Ar fi putut spune că vor lua cuvântul în parlament şi vor dezbate problema în consultările permanente purtate cu preşedintele statului. Prin intermediul reprezentanţilor din Parlamentul European vor căuta aliaţi în cadrul organizaţiei-umbrelă a minorităţilor, FUEN. Ar fi putut spune că de această dată nu este vorba despre o problemă minoritară, faţă de care, ştim foarte bine, Europa este foarte indiferentă. Sunt încălcate drepturi democratice fundamentale şi am putut constata că reprezentanţii din cadrul Uniunii Europene îşi îndreaptă atenţia asupra problemei statului de drept.

În calitate de lider al celei mai puternice uniuni de reprezentare a intereselor maghiarilor, Kelemen Hunor ar fi avut obligaţia să spună toate aceste lucruri vineri, la Sfântu Gheorghe, când a fost întrebat de presă ce părere are despre interzicerea demonstraţiei de protest preconizată pentru 10 martie la Târgu Mureş.

Preşedintele UDMR nu a spus aceste lucruri. Să-i fi fost ruşine că după politica paşilor mici, încărcată de compromisuri, am ajuns în situaţia de a nu mai putea protesta?

De ce preşedintele UDMR ar fi interesat de un miting autonomist? Kelemen Hunor a precizat cu mândrie, întrebat fiind de ziarişti, că maghiarimea are numeroase probleme şi vor discuta despre multe lucruri cu preşedintele Klaus Iohannis, însă nu şi despre autonomie.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7433 din 02.03.2015, autor Farcadi Botond

*

Împotriva privărilor de drepturi

Atunci când drepturile maghiarilor secui sunt limitate – aşa cum procedează Dorin Florea, primarul român al oraşului Târgu Mureş, interzicând dreptul exprimării opiniei, demonstraţia de protest – este invocat sentimentul românesc. Aşa cum Sebastian Cucu, prefectul judeţului Covasna, numit simbolul secuiesc – Terra Siculorum – un panou publicitar şi a cerut îndepărtarea lui, invocând faptul că acest lucru îi lezează pe români. Nu a explicat motivele. Probabil că sensibilitatea românilor ar fi deranjată de denumirea de Pământ Secuiesc , cea care aminteşte de poporul secuiesc format din 750.000 de persoane.

Drapelul secuiesc care include simboluri străvechi a fost calificat mai întâi drapel publicitar de către poliţia din Târgu Mureş, CNMT fiind amendat pentru arborarea acestuia. Afrontul adus simbolului poporului străvechi nu este o acţiune individuală de partizanat, nu este un slogan fascist, ci este în mod clar opera instituţiilor statului român, oglinda politicii naţionalismului de stat privind etniile. Autorităţile române – mai ales prefecţii – au intentat, în lupta lor împotriva drapelului secuiesc, peste 50 de procese şi au aplicat un număr mare de amenzi.

Ponegrirea şi persecutarea simbolurilor secuimii reprezintă şi umilirea poporului secui, dar prefecţii, poliţia şi instanţele sunt interesate doar de sensibilitatea românilor. Indiferent că le place sau nu, patria poporului secuiesc a fost întotdeauna Pământul Secuiesc. Transilvania, patria maghiară istorică, Bazinul Carpatic, cultura maghiară şi istoria maghiară sunt parte a identităţii secuieşti. După ce în anul 1918 secuii au ajuns sub dominaţie română, nu au putut manifesta sentimente similare faţă de statul român, deoarece elita politică naţionalistă română este preocupată de ideea ca secuii să nu poată simţi că România este patria lor natală, ci să o considere doar o ţară, un stat în care îşi plătesc impozitele.

Dorin Florea, primarul oraşului Târgu Mureş, a lansat o nouă lovitură la adresa exprimării libere a opiniei şi la adresa dreptului la protest. Suntem victimele unei grave privări de drepturi, ce indică în mod clar fragilitatea democraţiei româneşti. Este clar că din cauza ameninţării şi a lipsei drepturilor colective, secuii nu pot considera România drept patria lor natală. Secuii consideră statul român drept un stat vitreg, deoarece acesta exercită asupra lor o autoritate de fier – citez din cuvintele renumitului nostru lingvist Szabo T. Attila. Este o prostie ca unii să se aştepte din partea secuilor să manifeste ataşament faţă de România, să cânte şi să participe cu bucurie la sărbătorile naţionale române.

Poporul secuiesc indigen nu poate fi acuzat de trădare de patrie, din moment ce acesta a fost transformat, fără a fi întrebat, prin ignorarea dreptului la autoguvernare, într-o minoritate constrânsă. România nu poate fi o patrie natală, deoarece zgârcenia naţionalistă nu asigură nici în momentul de faţă practicarea drepturilor comunitare. In această ţară deseori nu sunt validate nici măcar drepturile individuale şi cele cetăţeneşti. Din ce în ce mai des se adoptă decizii judecătoreşti discriminatorii, în detrimentul maghiarilor şi al secuilor. Mai nou, elita naţionalistă, în locul mult amintitului drept la autodeterminare, a născocit sub masca regionalizării, un plan diabolic în urma căruia poporul secuiesc al Pământului Secuiesc ajunge în minoritate numerică, creând acel cadru juridic în care desfiinţarea comunităţii secuieşti se accelerează.

Lipsa festivităţii planificate pentru data de 10 martie şi lipsa demonstraţiei de protest avertizează asupra unei grave privări de drepturi! Primarul Dorin Florea, reprezentând autoritatea română, obstrucţionează exercitarea dreptului la întrunire.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7434 din 03.03.2015, autor Kadar Gyula

Citiți și: CE AU ÎN COMUN ADEPȚII SEPARATISMULUI?

*

Apelul lui Izsak Balazs şi al lui Tokes Laszlo / Să arborăm drapelul secuiesc!

CNMT şi CNS au lansat ieri un apel comun, în care le cer tuturor celor pentru care libertatea de exprimare obţinută acum 25 de ani şi obţinerea autodeterminării comunităţii maghiare sunt importante, să arboreze, în data de 10 martie, pe casele lor, drapelul secuiesc şi să aprindă o lumânare în geam.

În apelul semnat de Izsak Balazs, preşedintele CNS, şi de Tokes Laszlo, preşedintele CNMT, se aminteşte că acţiunea preconizată pentru 10 martie, ziua libertăţii secuieşti, nu a fost autorizată de conducerea oraşului Târgu Mureş. Scopul acţiunii ar fi fost acela ca o masă de zeci de mii de persoane să îşi exprime, profitând paşnic de dreptul la întrunire şi la libertate, protestul faţă de reorganizarea regională din România şi dreptul legitim la autonomie şi utilizarea liberă a simbolurilor.

Prin faptul că au interzis – prin modalităţi de pe vremea de dinainte de schimbarea regimului- manifestarea CNS, membrii conducerii oraşului Târgu Mureş au încălcat grav drepturile democratice fundamentale ale comunităţii maghiare din Transilvania şi au indicat clar că nu sunt parteneri în desfăşurarea unei manifestări paşnice – se menţionează în apel. După ce conducerea CNS a indicat clar că în astfel de condiţii nu va organiza manifestarea în aer liber dedicată zilei libertăţii secuieşti, devenită tradiţională anii trecuţi, liderii CNMT şi CNS le solicită cetăţenilor obligaţi faţă de autonomie şi care condamnă privarea permanentă de drepturi, de către puterea statului român, a minorităţilor, să arboreze în 10 martie, pe casele lor, drapelul secuiesc, iar în cursul serii să aprindă câte o lumânare în geam. In acelaşi timp, cei care au posibilitatea, să meargă în ziua de 10 martie sau în zilele de dinainte sau după la Monumentul Eroilor Martiri Secui şi să depună câte o floare. Să nu fim partenerii autorităţilor în mascarea privării de drepturi! Protestăm faţă de decizia ilegitimă! In data de 10 martie, în întreaga Transilvanie, drapelele secuieşti să anunţe legitimitatea şi actualitatea revendicărilor noastre! – se menţionează în apelul formulat de Tokes Laszlo şi Izsak Balazs.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7436 din 05.03.2015, autor Farcadi Botond

*

Proteste la Târgu şi Sfântu Gheorghe / Pământ Secuiesc liber!

Deoarece în 10 martie este interzisă sărbătorirea la Târgu Mureş a zilei libertăţii secuieşti, filiala Târgu Secuiesc a HVIM va sărbători în oraşul breslelor, iar Consiliul Secuiesc scaunul Sepsi va sărbători la Sfântu Gheorghe, la statuia păsării turul, după care va protesta în faţa prefecturii.

Szocs Csongor, vicepreşedintele filialei HVIM Târgu Secuiesc, a declarat că demonstraţia este importantă deoarece în felul acesta pot protesta faţă de încercarea puterii române de a călca în picioare şi a ignora drepturile minorităţii maghiare. La manifestarea care va începe în piaţa Gabor Aron la orele 18:00, vor lua cuvântul Beke Istvan – preşedintele filialei locale a HVIM, Ambrus Agnes – locotenent din scaunul Kezdi al Ordinului Istoric al Vitejilor, respectiv reprezentanţi din partea filialelor locale ale CNS şi PPMT. La eveniment vor fi aprinse făclii şi lumânări, motiv pentru care organizatorii le cer participanţilor să vină cu lumânări sau făclii.

La Sfântu Gheorghe, ziua libertăţii secuieşti va fi rememorată la statuia păsării turul, cu începere de la orele 16:00. Vor lua cuvântul Gazda Zoltan – preşedintele Consiliului Secuiesc scaunul Sepsi şi preotul unitarian Kovacs Istvan. Binecuvântarea va fi rostită de canonicul romano-catolic Szabo Lajos, după care vicepreşedintele CNS, Ferencz Csaba, va da citire petiţiei protestului. Participanţii vor merge apoi să protesteze în faţa prefecturii, unde îi vor înmâna petiţia prefectului sau subprefectului. Gazda a declarat că demonstraţia este practic un protest faţă de intenţia de regionalizare, forţată, dezavantajoasă pentru secuime; de asemenea, în felul acesta îşi ridică glasul împotriva încălcării drepturilor omului şi a îngrădirii liberei exprimări, împotriva interzicerii manifestării la Târgu Mureş.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 45 din 06.03.2015

*

Ziua Libertăţii Secuieşti / Comemorarea este permisă nu şi protestul?

Comemorarea poate avea loc, însă nu este nevoie de extremişti – acesta a fost mesajul formulat ieri de Dorin Florea, primarul oraşului Târgu Mureş, în contextul zilei libertăţii secuieşti. In opinia edilului, oraşul condus de el nu este paradisul extremiştilor şi al netrebnicilor.

Florea a făcut declaraţii pentru agenţia Agerpres în legătură cu cei care se pregătesc să meargă în 10 martie la monumentul eroilor martiri secui. Edilul a declarat în cadrul conferinţei de presă de ieri că oricine îşi poate exprima omagiile în Piaţa Poştei, însă extremiştilor le transmite să rămână acasă. Primarul a mai adăugat: zona monumentului a fost curăţată şi amenajată. De la oamenii simpli până la asociaţii, oricine se poate duce fără nici o problemă la monument, să îi omagieze pe înaintaşi -a subliniat el.

Florea s-a referit totodată la apelurile postate pe reţelele de socializare, în care oamenii sunt încurajaţi să meargă la Târgu Mureş, să protesteze, de ziua libertăţii secuieşti. Primarul a subliniat: nu autorizez nici o demonstraţie pentru extremişti şi exhibiţionişti, ca să nu se creadă că Târgu Mureş reprezintă un paradis pentru extremişti şi netrebnici. Să rămână acasă şi să se organizeze acolo!

In acest an, cu ocazia zilei libertăţii secuieşti, Consiliul Naţional Secuiesc va organiza acţiuni de protest dedicate zilei libertăţii secuieşti în localităţile Gheorgheni, Miercurea Ciuc şi Firtănuş, iar în Trei Scaune, la Sfântu Gheorghe.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7438 din 07.03.2015

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

*

Ministrul apărării la Sfântu Gheorghe / Nu cedează poligonul

În actualul context politic şi militar, armata are nevoie de toate obiectivele – ca atare şi de poligoane – şi, ca atare, deocamdată nu se poate vorbi despre cedarea poligonului din Sfântu Gheorghe – a declarat ministrul apărării, Mircea Duşa, ieri, în municipiul reşedinţă de judeţ. Conducătorul ministerului a fost prezent la Sfântu Gheorghe la ceremonia dedicată împlinirii a 70 de ani de la înfiinţarea Batalionului 22 Vânători de Munte.

Duşa a mai arătat că autoguvernarea din Sfântu Gheorghe nu este singura din ţară care cere transferarea în administrarea autoguvernărilor a terenurilor şi clădirilor utilizate de armată şi aflate în proprietatea statului. Conform declaraţiilor ministrului, fiecare caz este analizat separat, iar în măsura în care armata nu mai are nevoie de imobile, acestea le vor fi cedate autoguvernărilor. Duşa a mai subliniat că nu este vorba doar despre poligoane , ci şi despre imobile indispensabile pregătirii militarilor. Mai mult decât atât, noua situaţie politică şi de securitate din zona Mării Negre necesită consolidarea pregătirii armatei.

In cazul oraşului Sfântu Gheorghe nu există acea hotărâre de guvern despre care s-a discutat în mai multe rânduri şi care să dispună cu privire la cedarea poligonului -a subliniat ministrul. El a mai adăugat că în municipiul reşedinţă de judeţ se află o unitate de elită a armatei, care în momentul de faţă are mare nevoie de aşezământ.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7438 din 07.03.2015, autor Nagy D. Istvan

*

Provocare tradiţională / Nu ridicăm mănuşa

Încercările de provocare a maghiarimii din Trei Scaune, în preajma zilei de 15 martie, au deja o tradiţie de ani de zile – a declarat Tamas Sandor în legătură cu mâzgălirea panoului SIC. Preşedintele filialei judeţene a UDMR spune că ar dori să se procedeze de aşa manieră încât împotriva conducătorilor sau a simplilor cetăţeni să poată fi luate măsuri distincte.

În opinia lui Tamas Sandor, mâzgălirea cu vopsea a panoului cu inscripţia Pământ Secuiesc este, în anul 2015, în Uniunea Europeană, un lucru meschin. Mai de mult s-a încercat iscarea, prin angrenarea inclusiv a minorilor, a unui scandal la nivel naţional în preajma zilei de 15 martie.

– Nu le place că după Budapesta, majoritatea dintre noi sărbătorim ziua libertăţii maghiare la Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc. Nu le place că armata, conducătorii instituţiilor nu trebuie scoşi în stradă, pentru că secuii vin singuri, deoarece poartă în suflet sărbătoarea libertăţii – a declarat Tamas Sandor.

Preşedintele consiliului judeţean spune că nu vor ridica mănuşa, în schimb vor lua cârpa şi-l vor şterge, iar dacă nu vor reuşi, vor pune unul nou în loc.

– În cele ce urmează vom fi şi mai atenţi să le spunem şi românilor de ce este bine ca Pământul Secuiesc să aibă autonomie teritorială – a declarat Tamas Sandor.

Ne profanează monumentele, ne calcă în picioare simbolurile, asta îi caracterizează pe conaţionalii noştri români. Asta ne face să ne solidarizăm şi mai tare în probleme de ordin naţional – a declarat preşedintele organizaţiei judeţene a PCM, Kulcsar Terza Jozsef.

Gazda Zoltan, şef birou în cadrul CNS, afirmă că nu trebuie să pierdem vremea cu provocări, pentru că problemele sunt mult mai grave de atât.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 47 din 10.03.2015, autor Erdely Andras

*

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Jignire din partea prefectului în Ziua Libertăţii Secuieşti / Au discutat cu portarul

Sebastian Cucu nu a preluat petiţia adoptată în Ziua Libertăţii Secuieşti. Prefectul de Covasna a fost înştiinţat cu privire la faptul că locuitorii oraşului ar dori să-i înmâneze documentul, însă însărcinatul guvernului nu s-a învrednicit să-i aştepte în incinta instituţiei. Masele au început să murmure ameninţător, astfel că paznicul care era de serviciu la poartă a preluat într-un final documentul.

La festivitatea care a debutat lângă statuia turul, preşedintele Consiliului Secuiesc scaunul Sepsi, Gazda Zoltan, a enumerat îndelung nedreptăţile suferite de maghiarimea transilvană: nu există universitate maghiară, bisericile noastre nu şi-au primit înapoi proprietăţile legitime, nu ne putem utiliza limba maternă, simbolurile ne sunt persecutate. Puterea română este deranjată de faptul că pe Pământul Secuiesc nu a reuşit încă să fie majoritară.

Oratorul zilei, preotul unitarian Kovacs Istvan, a spus că trebuie să luăm exemplu de la martiri, care şi-au susţinut cu demnitate dreptatea.

Ferencz Csaba, vicepreşedintele CNS responsabil cu comunicarea, a dat citire petiţiei adresate guvernului României.

Prezent la eveniment, Tamas Sandor a declarat pentru presă că în opinia sa este o greşeală faptul că evenimentul a fost adus aici de la Târgu Mureş şi împrăştiat în regiune, pentru că în felul acesta nu poate fi atins pragul de iritabilitate al opiniei publice internaţionale.

– Dacă vrem să fie atenţi la noi, anul acesta trebuie organizată o mişcare de amploare similară Marelui Marş al Secuilor. Noi, cei din Trei Scaune, ne asumăm organizarea lui. Trebuie lăsate la o parte preferinţele de partid, cauza Pământului Secuiesc are nevoie de solidaritate, pentru că Pământul Secuiesc este al nostru, al tuturor – a declarat preşedintele UDMR Trei Scaune.

La statuia lui Gabor Aron din piaţa centrală a oraşului Târgu Secuiesc s-au adunat aproximativ 200 de participanţi din localitate şi împrejurimi, pentru a participa la comemorare şi la protest. Pe lângă reprezentanţi din partea PPMT şi PCM, la eveniment au participat şi membri HVIM şi ai Ordinului Istoric al Vitejilor. Toţi oratorii care au luat cuvântul au protestat fără excepţie faţă de călcarea în picioare a drepturilor, afirmând că o ţară în care este îngrădit dreptul la întrunire nu este stat de drept.

– Nu ne putem afirma pretenţia la autodeterminare şi utilizare liberă a simbolurilor. Ajunge. Gata cu urechile surde, cu umilinţa. Nu suntem inferiori altora. Nu alţii să decidă în locul nostru. Fără autonomie nu există viaţă socială. Din acest motiv să cerem împreună: libertate pentru Pământul Secuiesc! – a declarat Beke Istvan, reprezentant HVIM.

Comemorarea de la Baraolt s-a desfăşurat în centrul oraşului.

Preotul unitarian din Belin, Kozma Albert, le-a reamintit celor puţin peste 200 de participanţi de consecvenţă.

Preşedintele CNS scaunul Brăduţ-Micloşoara, Szabo Miklos, a dat citire unei petiţii: printre altele, cei prezenţi au revendicat prin ovaţii înfiinţarea unei regiuni administrative şi de dezvoltare secuieşti autonome.

Benedek Erika, preşedinta filialei PPMT Trei Scaune, a vorbit despre eşecurile secuimii, afirmând că nu opresiunea este de fiecare dată motivul: şi noi suntem de vină că Transilvania a ajuns unde a ajuns.

Preotul Krizbai Imre a citit în limbile germană şi maghiară scrisoarea adresată preşedintelui României, reproşându-i acestuia recentele afirmaţii făcute în legătură cu maghiarimea din România.

– Să mai citească o dată istoria saşilor, care s-au bucurat de autonomie timp de 800 de ani – i-a transmis preotul lui Johannis.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 48 din 11.03.2015

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

*

Răbdarea noastră este pe sfârşite

Festivitatea de comemorare şi demonstraţia de ieri după-amiază, care au fost liniştite până atunci şi s-au desfăşurat într-o atmosferă plăcută, s-au transformat aproape pe neobservate, în câteva secunde, într-o demonstraţie neliniştită, nervoasă şi gata să explodeze. Este adevărat că metamorfoza nu a venit de la sine: a fost nevoie de provocare, de atitudinea de desconsiderare a reprezentanţilor prefecturii, de un nivel ridicat de aroganţă din partea puterii, care au umplut paharul.

La Sfântu Gheorghe au avut loc deja multe proteste, însă nu s-a mai întâmplat ca reprezentantul prefectului să nu vrea să preia petiţia. Acest lucru reprezintă o ignorare a comunităţii care utilizează instrumentul exprimării democratice a opiniei, fapt care a stârnit explicabil şi legitim revoltă.

Atmosfera amplificată în faţa prefecturii nu este numai o consecinţă a celor întâmplate ieri, ci şi un indicator al atmosferei generale a comunităţii noastre. De o bună bucată de timp nu am constatat nici o bună intenţie din partea puterii, drepturile nu ne-au fost extinse şi nu vedem nici o urmă a strădaniei ca şi noi să ne putem simţi acasă în România, să fim trataţi cetăţeni de rang egal. Mai mult decât atât, în ultima perioadă ne-au fost lezate drepturile fundamentale democratice: nu am avut dreptul să protestăm, să sărbătorim, să comemorăm la Târgu Mureş. Dreptul nostru la întrunire a fost ignorat, libertatea exprimării opiniei a fost îngrădită, autorităţile declanşând ameninţări fără precedent şi o campanie de intimidare. Si iată că şi la Sfântu Gheorghe avem de-a face cu provocarea, cu ameninţarea cu forţa din partea puterii, cu faptul că ne fac să simţim fără nici o problemă că îşi pot permite să ne ignore.

Tocmai din această cauză, reacţia nervoasă a masei reprezintă un semnal, un avertisment pentru reprezentanţii puterii: răbdarea noastră este pe sfârşite, cuţitul a ajuns deja la os şi nu mai putem tolera mai multe privări de drepturi, mai multe umilinţe. In cazul în care revendicările legitime ale comunităţii de pe Pământul Secuiesc vor continua să fie ignorate, dacă nu sunt dispuşi să poarte un dialog, dacă provocarea şi aplicarea dublului etalon vor continua, se vor putea aştepta pe reacţii din ce în ce mai irascibile, nervoase şi imprevizibile, iar toate acestea ar putea avea consecinţe imprevizibile.

Sursa: cotidianul Haromszek nr.7441 din 11.03.2015, autor Farcadi Botond

*

Insistă asupra unei poziţii unitare

CNS şi PCM consideră că drumul care trebuie urmat este cel bazat pe solidaritatea realizată cu ocazia marelui marş secuiesc, pe colaborarea organizaţiilor maghiare din Transilvania – reiese din comunicatul celor două organizaţii.

In zadar a existat interdicţia privatoare de drepturi, în zadar oraşul Târgu Mureş a fost umplut, de ziua libertăţii secuieşti, de organe de menţinere a ordinii, deoarece s-a adeverit din nou că dreptatea nu poate fi trecută sub tăcere. In capitala Pământului Secuiesc, samavolnicia a ordonat linişte, dar în pofida acestui fapt, întregul Pământ Secuiesc a fost şi mai răsunător – declară Izsak Balazs. În opinia acestuia, în soluţionarea conflictului trebuie să se implice şi preşedintele statului pentru a indica întregii ţări că este un şef de stat care respectă legile şi comunitatea. Izsak consideră ca relansarea unei poziţii unitare este rezultatul celor întâmplate de ziua libertăţii secuieşti din acest an, dar înainte de planificarea următorului pas mare, consideră necesar ca din ce în ce mai multe autoguvernări să adopte hotărârile autonomiste, prin intermediul cărora se vor putea face paşi importanţi la şedinţa Comisiei de Monitoring a Congresului Puterilor Locale şi Regionale al CE, care va avea loc peste două săptămâni.

PCM salută ideea lansată de Tamas Sandor, preşedintele filialei UDMR Trei Scaune, privind organizarea unei noi acţiuni de anvergură, dat fiind faptul că situaţia nefastă creată în jurul zilei libertăţii secuieşti a demonstrat că România se confruntă cu un serios deficit de democraţie. PCM doreşte să fie nu numai susţinător ci şi coorganizator în pregătirea acţiunii de anvergură şi face apel la toate forţele politice responsabile să nu cedăm în faţa puterilor interesate de zădărnicirea zilei libertăţii secuieşti şi să începem de pe acum pregătirea acesteia.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7443 din 13.03.2015

Citiți și: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

*

Ieri, elevii şi profesorii Liceului Pedagogic Bod Peter din Târgu Secuiesc şi-au exprimat omagiile la Nyergesteto, alături de membrii unei delegaţii din partea şcolii înfrăţite din ţara-mamă, Şcoala Generală de Practicanţi a Şcolii Superioare Pedagogice Reformate Kolcsey Ferenc din Debrecen.

Acţiunea comemorativă a Liceului Pedagogic Bod Peter a început la mormântul comun, unde elevii îmbrăcaţi în costume populare şi purtând cu ei drapele secuieşti şi ungare, au depus coroane la troiţa liceului. Delegaţii celor două şcoli s-au deplasat apoi la stâlpul memorial amplasat în memoria bătăliei în anul 1897 şi reabilitat apoi în 2005 de autoguvernarea şi composesoratul din Cozmeni, unde au susţinut un program artistic. Au depus apoi coroane, iar comemorarea de la Nyergesteto s-a încheiat cu intonarea imnurilor ungar şi secuiesc.

Azi soseşte la mormântul comun de la Nyergesteto, pentru a-şi exprima omagiile, delegaţia Grupului Şcolar Apor Peter din Târgu Secuiesc.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7444 din 14.03.2015

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

*

Centrul Ungar de Dezvoltare înfiinţat anul acesta îi va ajuta nu numai pe locuitorii din Ungaria, ci şi pe membrii părţilor de naţiune din afara patriei să aplice pentru obţinerea de fonduri de la Bruxelles – a declarat ieri Sesztak Miklos la Miercurea Ciuc. Ministrul dezvoltării naţionale a sosit în Transilvania într-o vizită de lucru de patru zile, la invitaţia UDMR, ocazie cu care va avea întrevederi cu antreprenori şi conducători ai autoguvernărilor.

Sesztak Miklos va efectua, la finele acestei săptămâni, o vizită şi în Trei Scaune; duminică va rosti un discurs festiv la festivităţile de 15 martie, din Sfântu Gheorghe, după care îşi va continua turneul transilvănean la Cluj şi în Partium.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7444 din 14.03.2015

*

Sosind pe Pământul Secuiesc, la fraţii noştri secui, într-o vizită oficială chiar în ziua libertăţii maghiare, sărbătoarea noastră naţională comună, ni s-a împlinit un vis secular – ne-a declarat, răspunzând solicitării noastre, primarul localităţii Skorenovac, Bogos Tivadar, care va participa, în calitate de invitat, la festivitatea centrală care se va desfăşura mâine, la Sfântu Gheorghe.

Delegaţia de 41 de persoane, sosită din cea mai sudică aşezare maghiară de pe teritoriul lingvistic maghiar, a venit în Trei Scaune la invitaţia primarului Antal Arpad. Este prima vizită oficială a autoguvernării din Skorenovac pe Pământul Secuiesc. Membrii delegaţiei – printre care se numără consilieri locali, reprezentanţi ai vieţii culturale, ai societăţii civile, ai unor organizaţii sportive şi păstrători de tradiţii – au participat, alături de elevi şi profesori ai Colegiului Szekely Miko, la comemorarea desfăşurată la statuia grofului Miko Imre, după care au efectuat o vizită la Muzeul Naţional Secuiesc. Azi se vor deplasa la Siculeni, iar mâine participă la festivităţile de la Sfântu Gheorghe.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7444 din 14.03.2015, autor Fekete Reka

*

În zilele de 13-14 martie, ministrul ungar al dezvoltării naţionale, dr. Sesztak Miklos, şi-a exprimat omagiile în Trei Scaune şi Bazinul Baraolt, în locurile memoriale ale luptei paşoptiste.

Vineri, la orele 17:30, a depus coroane la statuia lui Gabor Aron din Târgu Secuiesc, iar sâmbătă a inaugurat o troiţă la monumentul din Eresteghin al lui Gabor Aron. S-a deplasat apoi în Bazinul Baraolt, unde a participat la festivitatea de la furnalul de la Bodvaj.

Vineri, cu ocazia vizitei efectuate în judeţul Covasna, Sesztak Miklos s-a întâlnit şi cu antreprenorii locali, cu care a purtat discuţii cu uşile închise. Referitor la acest eveniment, preşedintele CJ Covasna, Tamas Sandor, a subliniat: Întâlnirea nu a fost exclusiv iniţiativa noastră, ci şi a CCI Covasna. Împreună cu CCI Covasna, am dorit ca în cadrul unor astfel de întâlniri, antreprenorii noştri să capete o imagine mai clară despre situaţia economică ungară, despre potenţialele posibilităţi de afaceri şi de sprijin. Si la Sfântu Gheorghe, şi la Târgu Secuiesc sunt construite parcuri industriale şi sperăm că ele vor atrage în regiune şi investitori ungari.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 51 din 16.03.2015

*

În pofida vremii nefavorabile, 8.000-10.000 de persoane s-au adunat duminică la prânz, la Sfântu Gheorghe, pentru a sărbători. Cel mai mare succes l-au avut husarii călare. Oaspeţii sosiţi din Skorenovac, punctul cel mai sudic al Voivodinei, au fost aplaudaţi. În acest an au existat mai multe cuvântări şi mai puţine momente artistice şi literare. Au existat persoane care au luat cuvântul şi au primit aplauze frenetice şi altele care au fost huiduite.

Mesaje dincolo de hotare

Bogos Tivadar, primarul localităţii Skorenovac, a vorbit despre aspectele care ne leagă pe noi, secuii, rămaşi acasă şi ajunşi departe. Mesajul guvernului ungar şi al lui Orban Viktor a fost citit de Soltesz Miklos, secretar de stat responsabil cu relaţiile confesionale, etnice şi sociale. El a evidenţiat importanţa păcii, libertăţii şi a înţelegerii. S-a referit la rolul Transilvaniei şi la faptul că Trei Scaune a fost singurul care şi-a asumat lupta pentru autoapărare şi nu a fost dispus la compromisuri. Vă adresez mulţumiri pentru curajul vostru din ultimele decenii, secole şi din prezent. Mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de pământul natal, faţă de limbă şi faţă de identitatea maghiară – a spus el.

Kelemen Hunor, preşedintele UDMR, a fost huiduit în momentul în care a păşit pe scenă. Din mai multe locuri s-a scandat: “Trădătorule!, Trădătorule!”. Întrebat fiind care este explicaţia faptului că evenimentul de acum 167 de ani este viu şi azi în amintirea oamenilor, a răspuns că explicaţia trebuie căutată tocmai în libertate. În libertatea de care a avut şi are nevoie fiecare om, fiecare comunitate şi fiecare naţiune. Aici, în Bazinul Carpatic, noi avem lupta noastră pentru libertate, deoarece există persoane care la 25 de ani de la căderea dictaturii comuniste încearcă să ne interzică să ieşim în stradă, să sărbătorim. Vor să ne priveze de utilizarea limbii noastre native, de drapel, de imn, de simbolurile noastre naţionale, vor să ne priveze de cultura noastră, de tot ceea ce este important în viaţa unei naţiuni – a declarat Kelemen Hunor. Nu dorim să privăm pe nimeni de libertatea pe care o cerem. Dacă noi suntem liberi, atunci şi cei care trăiesc alături de noi sunt liberi – a subliniat el. Lupta noastră pentru libertate din secolul al XXI-lea urmăreşte ca noi să putem decide despre propriile noastre probleme, iar autonomia face posibil acest lucru – a spus el, cuvântarea sa fiind întreruptă din nou de huiduieli, care i-au însoţit ultimele fraze ale discursului: Trăiască libertatea maghiară, trăiască patria!’.

Tineri! Treziţi-vă!

Câştigătorul concursului de oratorie, Mucha Oszkar, li s-a adresat în primul rând celor din generaţia sa. Viitorul, şansa schimbării sunt în mâinile tinerilor, nimeni nu ia poziţie în locul lor – a declarat el. Dacă ar începe să lupte împreună cu ochii deschişi, şi noi am putea crea rezultate pentru viitoarea generaţie – a spus el. Fiecare poate face ceva ca să putem avea parte de propria noastră revoluţie, ca împreună să putem acţiona pentru comunitatea noastră. Aceste probleme nu vor fi soluţionate în locul nostru de părinţi, de cunoştinţe şi de politicieni. Ziua de 15 martie ar trebui să fie ca un moment de deşteptare – a subliniat el.

Slujba de final a festivităţii de la Sfântu Gheorghe a fost rostită de preotul unitarian Kovacs Istvan. Utassy Jozsef a indicat importanţa sărbătorii noastre naţionale, importanţa ducerii mai departe a flăcării. Nu patrioţii români sunt adversarii noştri, ci aceia care instigă unii împotriva altora. Avem nevoie de parteneri pentru realizarea visurilor noastre, trebuie să ne ţinem de mâini, noi, secuii, nu trebuie să permitem să fim fărâmiţaţi, să fim regionalizaţi. Nu putem să permitem să ni se ia cea mai mare putere a noastră, puterea solidarităţii – a declarat Utassy. Zilele subjugării, ale persecutării sunt numărate. Pământul Secuiesc a existat, există şi va exista – a declarat Kovacs Istvan.

La finalul festivităţii de două ore, masa de oameni s-a înjumătăţit, câteva mii de persoane au aşteptat ca imnurile să răsune. Au fost persoane care au plecat din cauza frigului. Mulţi au plecat din cauza discursului preşedintelui UDMR. Unii au plecat din cauza prezenţei acestuia, iar alţii din cauza concertului de fluierături. Bucuria convieţuirii şi a sărbătorii comune au fost afectate, iar în locul amintirilor frumoase, mulţi au rămas cu un gustul amar.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Farkas Reka

Citiți și: CLUJUL NU VA AVEA PLĂCUȚE BILINGVE LA INTRAREA ÎN ORAȘ

*

Piaţa Gabor Aron din Târgu Secuiesc a fost arhiplină cu ocazia festivităţii de ieri. Echipele pentru păstrarea tradiţiilor, husarii călăreţi şi participanţii din mediul rural la defilarea ecvestră au oferit – pentru a 26-a oară de la schimbarea regimului – impresii de neuitat.

Conform tradiţiei, preliminar festivităţii din centru, elevii de la şcolile din oraşul breslelor au comemorat în locurile obişnuite, după care aproximativ 4.000 -5.000 de oameni s-au adunat să sărbătorească împlinirea a 167 de ani de la izbucnirea revoluţiei şi luptei pentru libertate a maghiarilor. Festivitatea a început cu defilarea şcolarilor, au urmat păstrătorii de tradiţii din Szeged, Tapiobicske şi scaunul Kezdi.

Primarul Bokor Tibor i-a salutat pe cei prezenţi, inclusiv pe oaspeţii veniţi din Ungaria, precizând că delegaţiile localităţilor Fuzesabony din Ungaria şi Debeljaca din Voivodina sărbătoresc pentru prima oară împreună cu cei din Târgu Secuiesc.

Bagoly Anabella, elevă în clasa a IX-a la Liceul Teoretic Nagy Mozes, câştigătoarea concursului de oratorie „Vuieşte Martie”, a subliniat în cuvântarea sa festivă: Sunt maghiar, însă ştiu că identitatea maghiară reprezintă altceva pentru fiecare dintre noi. Pentru mine înseamnă limba maternă, pe care am învăţat-o de la dragii mei părinţi, familia, comunitatea, siguranţa. Rădăcini şi apartenenţă. Înseamnă locul meu în lumea largă, trecutul, amintirile, fericirea, viaţa, prezentul şi viitorul meu, în care vor trăi şi copiii mei. Sărbătoarea o reprezintă doar un număr şi un cuvânt: 15 martie. Astăzi aceasta este sărbătoarea, care trăieşte diferit în sufletul fiecăruia. Să aveţi grijă de propria sărbătoare şi nu uitaţi: doar un număr şi un cuvânt! Să aveţi şi să avem grijă de ele! – a subliniat tânărul orator.

Pajtok Gabor, prefectul judeţului Heves, a făcut o comparaţie între lupta de autoapărare purtată acum 167 de ani, în Trei Scaune, şi cea derulată în judeţul Heves, apreciind curajul, eroismul de care au dovadă localnicii din ambele judeţe. Festivitatea de două ore s-a încheiat cu intonarea imnurilor ungar şi secuiesc şi cu depuneri de coroane.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Iochom Istvan

*

România şi românii pot fi liberi doar dacă nu se tem de libertatea noastră. Aşa cum lupta pentru libertate ne-a solidarizat naţiunile, ne revine în momentul de faţă sarcina de a-i face pe fraţii noştri majoritari să înţeleagă că libertatea noastră, autodeterminarea Pământului Secuiesc, dăinuirea maghiarilor din Transilvania nu sunt îndreptate împotriva României, împotriva spiritului european, din contră, sunt pentru îndeplinirea ideii de libertate europeană – a subliniat în cuvântarea sa Szilagyi Zsolt, preşedintele PPMT, ieri, la festivitatea centrală a partidului său, organizată la Eresteghin.

Gyorgy Zsolt, preot reformat din localitate, a vorbit în slujba celebrată la biserica reformată din Moacşa despre ataşamentul faţă de naţiune, faţă de patrie şi faţă de semenii noştri. Participanţii au depus coroane la monumentul din curtea bisericii, după care alături de plutonul Tuzson Janos din Belani al Batalionului de infanterie Grăniceri Secui nr. 15 şi husarii Asociaţiei Szilaj din Ghidfalău s-au deplasat la mormântul din Eresteghin al lui Gabor Aron. La locul celor 27 de obeliscuri din Parcul Comemorării, semnul memorial al judeţului Szabolcs Szatmar Bereg a fost inaugurat cu o zi înainte de Sesztak Miklos, ministrul dezvoltării naţionale. Bacs Benke Laszlo, primarul comunei Moacşa, a declarat: Trebuie să spunem şi trebuie să le aducem la cunoştinţă tuturor că în această situaţie tragică nu ne putem permite să tăcem şi să ne asumăm păcatul laşităţii.

Naţiunea este împreună – şi-a început discursul Szilagyi Zsolt, care a subliniat între altele că mesajul zilei de 15 martie constă în faptul că trebuie să ne asumăm identitatea transilvăneană, identitatea noastră maghiară şi lupta pentru libertate. An de an facem pe Pământul Secuiesc, în Transilvania, un inventar al libertăţii. Trăim oare liber? Fraţii noştri români înţeleg că prin libertatea maghiarilor, libertatea secuilor, autonomia secuilor nu se vrea să i se ia cuiva ceva, din contră, să se ofere. Putem spune că trăim în libertate când nu ni se permite să ne aducem aminte de eroii martiri? Există libertate românească în detrimentul maghiarilor, există libertate maghiară separată în locul românilor? Ştim foarte bine răspunsul: nu există.

În cadrul festivităţii a luat cuvântul Fejer Laszlo Odon, parlamentar UDMR, care a subliniat că este important ca la fel ca şi acum 167 ani, să existe şi în momentul de faţă pace şi înţelegere, indiferent că persoana în cauză este secui, maghiar transilvănean, persoană din ţara-mamă sau de peste hotare. Doar solidaritatea îi poate aduce împlinire Pământului Secuiesc.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Fekete Reka

*

“Ieri, la Covasna s-au adunat cel puţin 3.000 de persoane pentru a omagia izbucnirea luptei pentru libertate de la 1848. Au fost prezenţi nu numai localnici, ci şi locuitori din satele învecinate.

În calitate de invitaţi au fost prezenţi Cseresznyes Peter, parlamentar FIDESZ, fost primar al oraşului Nagykanizsa, şi Toth Nandor, viceprimarul oraşului Nagykanizsa. Pe scenă au fluturat şapte drapele: român, ungar, secuiesc, al UE, al Uniunii Mondiale a Maghiarilor, al UDMR şi drapelul oraşului Covasna. Printre participanţi erau, surprinzător, puţine drapele ungare sau secuieşti. Primul care a luat cuvântul a fost Balogh Zoltan, protopopul Eparhiei Reformate de Kezdi-Orbai. Bereczki Elod, câştigătorul concursului de oratorie organizat de UDMR şi de Asociaţia Culturală Korosi Csoma Sandor, s-a adresat mulţimii cu un adevărat spirit revoluţionar. Lupta pentru libertate a devenit o formă de viaţă, trebuie să se ia poziţie pentru încălcarea drepturilor secuilor, iar lupta pentru drepturi trebuie dusă cu posibilităţile democraţiei, iar astfel, pe Pământul Secuiesc poate fi creat un viitor mai frumos – a subliniat el.

Cseresnyes Peter a vorbit despre viaţa lui Gabor Aron, fiindcă astfel poate fi conturată cel mai bine solidaritatea maghiară şi puterea naţiunii.

După ceremonia centrală, participanţii au depus coroane în curtea bisericii reformate din centrul oraşului. Manifestarea s-a încheiat cu intonarea imnurilor ungar şi secuiesc.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Bokor Gabor

*

Sfântu Gheorghe ştie să sărbătorească, să se solidarizeze şi să omagieze dacă este nevoie de acest lucru.

A demonstrat acest lucru de nenumărate ori în anii trecuţi, şi atunci când soseau ştiri din Transilvania, de pe Pământul Secuiesc despre dezbinări şi despre festivităţi organizate separat în funcţie de apartenenţa politică. Aici a devenit o tradiţie ca ziua de 15 martie să nu se refere la politica de partid. Sfântu Gheorghe a demonstrat acest lucru şi înainte de manifestarea naţională festivă de duminică.

Manifestarea dedicată zilei de 15 martie, sentimentul solidarităţii naţionale au fost totuşi tulburate ieri la prânz, la Sfântu Gheorghe, de fluierături. Nici un orator nu a păţit de mult timp în cadrul sărbătorii naţionale transilvănene ceea ce a păţit ieri la Sfântu Gheorghe Kelemen Hunor: cuvântarea preşedintelui UDMR a fost întreruptă de mai multe ori de fluierături şi huiduieli. Fluierăturile din piaţa centrală din Sfântu Gheorghe au arătat clar că invitarea preşedintelui UDMR pe scena manifestării din Sfântu Gheorghe, de 15 martie, a fost o greşeală. Lăsând la o parte cerinţa organizării unei sărbători naţionale apolitice, fluierăturile de la Sfântu Gheorghe au un mesaj mult mai important, şi anume că în sfera UDMR este nevoie de o reorganizare radicală, deoarece abisul dintre conducerea centrală a organizaţiei şi cetăţenii de pe Pământul Secuiesc se adânceşte. Reprezentanţa politică a intereselor se distanţează din ce în ce mai mult de aşteptările comunităţii.

Fluierăturile pot însemna un semnal de deşteptare şi ar fi bine să fie luat în serios.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Farcadi Botond

*

La monumentul de la Veczer au comemorat localnicii din Baraolt, Racoşu de Sus, Căpeni şi Urmeniş. Oratorii au elogiat fermitatea de care au dat dovadă participanţii la lupta derulată la o distanţă de doar câteva sute de metri, au pomenit în repetate rânduri de soarta zbuciumată a monumentului, fără să lipsească mesajele politice. Pe Dealul Elevilor din Baraolt au rememorat sute de persoane.

La monumentul situat la intersecţia spre cele patru aşezări, Nagy Istvan, preşedintele din Baraolt al Partidului Civic Maghiar (PCM), a fost primul care a luat cuvântul. Fostul edil al oraşului a evocat istoricul monumentului ridicat în 1901, demolat şi reconstruit ulterior de mai multe ori, după care le-a mulţumit localnicilor din Baraolt care şi-au prezentat omagiile, în toate cele 26 de ocazii, la monumentul de la Veczer. Le mulţumesc pentru prezenţă celor câtorva localnici din Bazinul Baraolt, aflaţi aici într-un număr ce scade tot mai mult. Mă refer aici nu la politicieni, ci la oamenii de rând, cetăţenii sinceri, deoarece trădătorii sunt într-un număr suficient. Aproape că nu există eveniment istoric maghiar mai important la care să nu fi fost vorba şi de aspectul amar al colaborării cu asupritorii – a afirmat Nagy Istvan.

Szabo Miklos, preşedintele Consiliului Secuiesc din scaunul Brăduţ-Micloşoara, a evidenţiat conştiinţa responsabilităţii de care au dat dovadă revoluţionarii. După cum a menţionat el, ne aşteaptă şi pe noi o sarcină cu o pondere similară: trebuie să devenim înfăptuitorii autodeterminării Pământului Secuiesc, noi trebuie să decidem asupra problemelor arzătoare din economia, învăţământul şi viaţa noastră publică. În interesul realizării acestui obiectiv, trebuie să ne alegem – în opinia lui Szabo – conducători pentru care prioritatea o reprezintă interesul public şi nu cel personal. Demeter Laszlo a luat cuvântul în numele UDMR, a evocat memoria luptei de la Veczer, a amintit şi de turnătorul de tunuri, Gabor Aron. Kotecz Jozsef, preot unitarian din Racoşu de Sus, i-a somat pe politicienii lideri să fie solidari şi în fapte, nu numai în vorbe.

În centrul oraşului Baraolt, sub zidurile bisericii catolice, primarul Lazar-Kiss Barna a vorbit despre solidaritatea ca forţă a revoluţiei şi a evidenţiat că trebuie să învăţăm să acţionăm unitar în interesul public. Balaicz Zoltan, primarul din Zalaegerszeg, şi-a axat cuvântarea pe voinţa de luptă a tinerilor soldaţi ai armatei ungare. Colonelul Csikany Tamas, istoric militar, a vorbit despre evenimentele derulate în martie 184, la Bratislava, Viena, Budapesta şi Târgu Mureş. La finalul festivităţii au răsunat imnurile secuiesc şi ungar.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Hecser Laszlo

Citiți și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

*

Cu prilejul revoluţiei şi luptei paşoptiste pentru libertate, premierul Orban Viktor i-a salutat pe maghiarii de peste hotare prin intermediul unei scrisori, căreia i s-a dat citire în cadrul multor festivităţi din Bazinul Carpatic, inclusiv în cadrul manifestărilor din Trei Scaune. Orban Viktor menţionează: după sute de ani de asuprire, ziua de 15 martie 1848 a arătat cât de puternică şi curajoasă este naţiunea noastră. Orban a subliniat: mesajul libertăţii maghiare a pornit din Pesta, de la Muzeul Naţional, însă a avut ecou în întreaga ţară. Şi în momentul de faţă considerăm că libertatea maghiarilor poate fi obţinută doar de către maghiari: prin solidaritate, prin muncă şi înţelegere – a formulat premierul în scrisoare.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015

*

Sâmbătă, la furnalul din Bodvaj, sute de persoane din Bazinul Baraolt l-au omagiat pe Gabor Aron. Cei care au luat cuvântul au amintit de eroii care au luptat acum 167 de ani pentru libertatea naţiunii. Sesztak Miklos, ministrul dezvoltării naţionale, a evidenţiat rolul secuilor în revoluţie.

Rudolf Bela, viceprimarul comunei Belin, a numit ziua de 15 martie 1848 drept un moment deosebit de important al moştenirii noastre. Sesztak Miklos şi-a clădit discursul pe însemnătatea furnalului de la Bodvai şi pe curajul secuilor. În opinia lui Balaicz Zoltan, primarul oraşului Zalaegerszeg, prin intermediul a şapte generaţii putem spune că nu au dreptate cei care consideră revoluţia un pas greşit. Istoria a demonstrat că luptele eşuate devin între timp victorii. Fără 1848 nu ar fi existat înţelegere şi fără 1956, comunismul nu s-ar fi clintit.

În localitatea Baraolt, în orele după-amiezii, Soos Laszlo şi-a ţinut discursul în numele Mişcării de Tineret 64 de Comitate (HVIM). A fost formulată de nenumărate ori întrebarea de ce nu ne solidarizăm. Deoarece este mai comod să ne aflăm în sfera puterii false, decât în rândul poporului. Este mai uşor să înfăşurăm drapelul decât să spunem: va rămâne acolo, indiferent de condiţii. Din cimitir, participanţii s-au deplasat cu făclii la placheta comemorativă Kossuth din piaţa centrală, unde tinerii au depus coroane.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Hecser Laszlo

*

Tokes Laszlo, preşedintele CNMT, europarlamentar, a vorbit în cadrul festivităţii organizate la Oradea de ziua sărbătorii naţionale ungare despre importanţa politizării simbolice. În cadrul festivităţii organizate la statuia lui Szacsvay Imre, Tokes Laszlo a declarat că nu este permisă contrastarea politicii simbolice, deoarece simbolurile au conţinut: drapelul secuiesc reprezintă autonomia, iar drapelul ungar ridicat la înălţime în 15 martie reprezintă libertatea. Să nu permitem să fim excluşi din mediul nostru, din oraşele noastre. Noi nu suntem venetici, suntem indigeni. Dacă cineva are ce să caute aici, noi suntem aceia. Să nu ne lăsăm duşi în lumea propagandei, a manipulării, în lumea scenariilor – a declarat Tokes Laszlo. În numele parlamentului ungar, Szabolcs Attila, vicepreşedintele comisiei solidarităţii naţionale, a numit autonomia drept cel mai important zălog al propăşirii şi al siguranţei. Le cerem fiilor naţiunilor care trăiesc aici să ne sprijine în propăşirea Transilvaniei, a Partium-ului, a Banatului. Să ne sprijine pentru ca Pământul Secuiesc, regiunile istorice şi comunitatea naţională să poată crea insula păcii, autonomia – a formulat politicianul.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015

*

La Cluj, în cadrul manifestării comune a organizaţiilor politice maghiare, s-a dat citire mesajului premierilor Orban Viktor şi Victor Ponta. În acest timp, Noua Dreaptă a organizat un marş. Transilvaniştii maghiari au dorit să stea de vorbă cu organizaţia de extremă dreaptă, însă au fost înlăturaţi de poliţie. Noua Dreaptă a organizat şi în acest an marşul Avram Iancu, însă de această dată au mărşăluit doar câteva persoane. Acestea au scandat sloganurile obişnuite – cum ar fi Harghita şi Covasna sunt judeţe româneşti -, însă au iniţiat şi ca Sfântu Gheorghe să devină capitala ţării, motivând acest lucru prin faptul că oraşul este situat din punct de vedere geografic în mijlocul României. Dacă în opinia localnicilor, regiunea este rămasă în urmă din punct de vedere economic, statutul de capitală i-ar veni în ajutor.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015

*

Vor exista tunuri! – lupta zonei Trei Scaune pentru autoapărare 1848-49 – este titlul expoziţiei vernisate ieri, ocazie cu care tunul original al lui Gabor Aron a fost expus publicului în sala de expuneri a casei de cultură Vigado. Cu această ocazie, Szabo Robert, preşedintele Adunării generale a judeţului Heves, şi Tamas Sandor, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, au luat cuvântul. Delegaţia judeţului înfrăţit Heves a fost însoţită de Pohardi Jozsef, stabilit în localitatea Apco, el fiind cel care a realizat afetul singurului tun rămas al lui Gabor Aron.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Iochom Istvan

*

Expoziţia dedicată zilei de 15 martie, organizată pentru a 26-a oară, a fost vernisată ieri la Muzeul Incze Laszlo din Târgu Secuiesc. În calitate de gazdă, Dimeny Attila, conducătorul muzeului, i-a salutat pe cei prezenţi şi l-a rugat pe Nagy Karoly Zoltan, şef adjunct al Misiunii din cadrul Ambasadei Ungariei la Bucureşti, să-şi împărtăşească gândurile. Expoziţia poate fi văzută până în data de 3 aprilie.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Iochom Istvan

*

La Tamaşfalău, manifestarea prilejuită de sărbătoarea noastră naţională a început duminică, la orele 09:30, cu defilarea călăreţilor din Tamaşfalău, Surcea şi Zăbala. Au fost apoi depuse coroane la monumentul eroilor paşoptişti. Au rostit discursuri festive Thiesz Janos – primarul Covasnei, Adam Attila Peter – primarul Zăbalei, şi Ambrus Attila – consilier local. Înainte de intonarea imnurilor ungar şi secuiesc, deputatul (FIDESZ) dr. Cseresznyes Peter i-a salutat pe participanţi.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 52 din 17.03.2015

*

Cu ocazia sărbătorii naţionale din 15 martie, primarul oraşului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad Andras, a primit din partea lui Hende Csaba, ministrul ungar al apărării, Titlul Onorific “Pentru Apărarea Patriei” clasa a II-a. Distincţia i-a fost înmânată primarului în cadrul festivităţii care a avut loc la Palatul Stefania din Budapesta în cursul săptămânii trecute. Anul trecut, cu ocazia sărbătorii naţionale din 23 octombrie, distincţia a fost preluată de Tamas Sandor, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna şi de întreprinzătorul Szocs Gyula.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7446 din 17.03.2015

*

A fost păcat să se renunţe la tradiţia încetăţenită de câţiva ani şi să li se permită pornirilor să umbrească sărbătoarea zilei de 15 martie. A fost păcat ca preşedintele UDMR să fie expus unui concert umilitor de fluierături, a fost păcat ca revolta să afecteze omagiul adus eroilor. A fost păcat să se genereze tensiuni acolo de unde acestea au putut fi dispersate şi a fost păcat ca în locul unităţii să apară dezbinarea. Pentru toate acestea nu se fac vinovaţi cei duşi de val, cei care prin intermediul fluierăturilor şi al pornirilor au dat glas nemulţumirii lor, care nu le-au acordat credibilitate cuvintelor rostite pe scenă, ci aceia care au creat această situaţie.

Putea fi prezis ceea ce s-a întâmplat. În ultimele săptămâni s-au întâmplat prea multe lucruri, iar atitudinea UDMR a fost mult prea relaxată, lipsită de conţinut şi desconsiderantă. Era de aşteptat să existe persoane care să primească cu resentimente discursul lui Kelemen Hunor despre libertate şi autodeterminare.

În urmă cu câţiva ani, când soseau veşti despre festivităţi organizate separat în diferite oraşe, la noi a putut fi încetăţenită o sărbătoare comună dedicată zilei de 15 martie. În urma acestui fapt, festivitatea din Sfântu Gheorghe a devenit treptat din ce în ce mai frumoasă şi mai mare şi a atras nu numai 3000-4000 de oameni ci chiar şi peste 10.000. A devenit o adevărată sărbătoare.

A fost păcat să i se permită politicii de partid să pătrundă în sfera sărbătorii noastre. A fost păcat, deoarece separat şi de pe poziţii adverse, nu pot fi clădite nici Pământul Secuiesc, nici autonomia şi nici viitorul.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7446 din 17.03.2015, autor Farkas Reka

*

În numeroase oraşe mari din Statele Unite ale Americii, reprezentanţele şi organizaţiile maghiare au organizat în comun festivităţi dedicate împlinirii a 167 de la de la revoluţia paşoptistă.

Koszorus Ferenc, preşedintele Federaţiei Maghiare din America (AHF), a citat în faţa a 150 de persoane, adunate în capela Seminarului Teologic Wesley din Washington, din cuvântările rostite de Kossuth Lajos în SUA. Preşedintele AHF a evidenţiat că asemeni lui Kossuth, o caracteristică definitorie a maghiarilor este spiritul luptător pentru libertate.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7446 din 17.03.2015

Sf. Gheorghe 19.03.2015

Despre CESCH, pe care vă recomandăm cu căldură să’i urmăriți activitatea!

OBIECTIVE

• realizarea de cercetări ştiinţifice în domeniile sociologiei, geopoliticii, istoriei, teologie, economie, politologie;
• organizarea de evenimente ştiinţifice (colocvii, mese rotunde, dezbateri, conferinţe, emisiuni şi rubrici în mass-media scrisă şi audio-vizuală etc) activităţi de consulting şi transfer de know-how, alcătuind colective de lucru pe domenii;
• dezvoltarea de programe şi educaţie în cadrul unor cursuri postuniversitare, universităţi de vară şi tabere studenţeşti; înfiinţarea unei bănci de date cu utilizator multiplu, cuprinzând documente audio-vizuale şi scrise referitoare la zona Covasna-Harghita;
• dezvoltarea de parteneriate culturale, sociale şi ştiinţifice cu instituţii şi organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale din ţară şi străinătate;
• promovarea unor programe culturale, sociale şi ştiinţifice cu instituţii, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din ţară şi străinătate;
• editarea de lucrări, studii şi periodice în cadrul editurii proprii “Eurocarpatica”
• Pe baza acestor obiective cu prioritate ne-au preocupat următoarele probleme: identitate şi integrare europeană; regionalism, autonomie, autodeterminare şi implicaţiile asupra suveranităţii naţionale; dimensiuni ale convieţuirii în medii multiculturale; istorie şi memorie colectivă; relaţii comunitare între naţional şi etnic; procese de enclavizare şi de asimilare; comunicare interetnică etc.

PARTENERI:

• Principalii noştri parteneri în realizarea proiectelor Centrului sunt: Institutul de Sociologie al Academiei Române; Fundaţia Naţională Pentru Românii de Pretutindeni; Oficiul pentru Drepturile Minorităţilor din Centrul şi Sud-Estul Europei; Institutul de Studii Socio-comportamentale şi Geopolitice; Catedre de specialitate din cadrul universităţilor: Bucureşti, Cluj- Napoca, Braşov, Sibiu, Tg. Mureş, Alba Iulia; Centrul Eclesiastic de Documentare “Mitropolit Nicolae Colan” Sf. Gheorghe; Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, alte asociaţii şi instituţii culturale.

• În derularea proiectelor sale, CESCH a beneficiat de colaborarea şi sprijinul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Ministerului Informaţiilor Publice, Ministerul Culturii şi Cultelor, Episcopiei Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei; Prefecturilor judeţelor Covasna şi Harghita şi alte instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale.

 PROIECTE REALIZATE IN PERIOADA 2000-2010

• Simpozioane şi dezbateri organizate cu ocazia Zilei Europei pe teme precum: Perspectivele integrării europene – implicaţii asupra zonei Covasna-Harghita” (Sf. Gheorghe, 6 mai 2000), Relaţiile interetnice şi integrarea europeană (Sf. Gheorghe, 12 mai 2001). La aceste manifestări au participat cercetătorii ştiinţifici, specialişti cu preocupări în domeniul interculturalităţii şi integrării europene, sociologi, istorici, politicieni, publicişti, oameni de cultură reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai administraţiei publice şi ai societăţii civile.

• Simpozioane dedicate problematicii romano-catolicilor moldoveni: Romano-catolicii din Moldova şi identitatea lor (organizat de Asociaţia romano-catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”), Bacău, 2 februarie, 2002; Simpozionul internaţional “Identitatea culturală a romano-catolicilor (ceangăi) din Moldova”, Palatul Parlamentului, Bucureşti, 29 aprilie 2002 (organizat împreună cu Academia Română şi Universitatea Bucureşti).

• Organizarea Universităţii de Vară Izvoru Mureşului, împreună cu Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita, la care participă de fiecare dată, peste 100 de tineri din ţară şi românitatea apropiată; (Republica Moldova, Ucraina, Iugoslavia, Macedonia, Italia, Franţa, Suedia). În rândul conferenţiarilor s-au numărat: miniştrii, secretari de stat, parlamentari, academicieni, profesori universitari, cercetători, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, publicişti, lideri ai comunităţilor româneşti şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale şi centrale.Universitatea s-a bucurat de sprijinul Radiodifuziunii, Televiziunii Române, Rompres, a publicaţiilor Adevărul, Curentul, Ziarul Politic, Adevărul Harghitei, Cuvântul Nou, precum si alte cotidiene locale si nationale, care au transmis interviuri şi reportaje de la faţa locului pe toată perioada desfăşurării cursurilor de vară.

• Proiectul “Majoritate-minoritate în Covasna şi Harghita. Dimensiuni ale vieţii comunitare”, finanţat de Ministerul Informaţiilor Publice (octombrie 2001- 1 oct. 2002). Proiectul si-a propus să monitorizeze discursul şi comportamentul public al liderilor celor două comunităţi română şi maghiară reflectat în presa locală şi în alte documente de interes (conducători de instituţii publice, partide politice, organizaţii nonguvernamentale, ziarişti, reprezentanţi ai cultelor, profesori etc.), urmărind cu prioritate probleme referitoare la: aplicarea legii privind administraţia publică şi autonomia locală, poziţia autorităţilor publice locale alese faţă de interesele şi valorile populaţiei româneşti numeric minoritare; abordarea istoriei locale şi naţionale; reliefarea interferenţelor culturale.

• Proiectul “Solidaritatea comunitară românescă”, iniţiat şi susţinut finaciar de Ministerul Informaţiilor Publice (proiect lansat la 1 Decembrie 2002 şi aflat în curs de derulare). Proiectul urmăreşte structurarea şi dezvoltarea legăturilor dintre comunităţile româneşti numeric inferioare din Harghita şi Covasna cu românii din judeţele învecinate. Obiectivele proiectului vizează încurajarea afirmării identităţii naţionale a românilor din judeţele Covasna şi Harghita, întărirea sentimentului de apartenenţă naţională şi înlăturarea stărilor de frustare şi marginalizare a românilor din localităţile etnic-mixte, îmbunătăţirea relaţiilor dintre judeţele Covasna şi Harghita şi celelelte judeţe din ţară, eliminarea unor clişee şi prejudecăţi.

• Editarea Buletinului Info Eurocarpatica, nr. 1-5. Publicaţia a urmărit prezentarea rezultatelor unor cercetări privind conveţuirea interetnică în Covasna şi Harghita. Prin informaţiile redate Buletinul şi-a propuns să ofere o bază orientativă de date care să poată constitui un veritabil material documentar pentru proiectare de strategii în ceea ce priveşte normalizarea şi îmbunătăţirea climatului de convieţuire interetnică şi eliminarea unor poziţii radicale, etnocentriste şi sepratiste.

ALTE ASPECTE DIN ACTIVITATEA C.E.S.C.H.

• Împreună cu Institutul de Sociologie al Academiei şi cu Centrul de Cultură Arcuş, CESCH a sprijinit finalizarea cercetării şi apariţia volumului „Familia etnic mixtă. Judeţul Covasna”, de Lily Rain, Editura Arcuş, 2001

• În „Angvstia”, anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, prin grija cercetătorilor CESCH, sunt publicate studii de istorie locală, etnografie şi sociologie. (nr.1/1996-nr.13/2009)

• Editarea Buletinului Ligii cultural-creştine “Andrei Şaguna”, vol. I-IV, publicaţie intitulată “tribună a societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita”, şi care prezintă principalele preocupări ale asociaţiilor culturale şi civice româneşti din cele două judeţe, în perioada 1992-2008.

• CESCH a sprijinit unele cercetări de istorie locală, demografie istorică, sociologie pe teme privind elitele etnice, reţelele sociale, convieţuirea interetnică ş.a., cercetări valorificate în mai multe lucrări de licenţă, masterat şi doctorat.

• Cercetătorii Centrului au participat la sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane şi dezbateri organizate de instituţii academice, muzeale, arhivistice şi de cercetări socio-umane în: Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Arad, Alba Iulia, Sibiu ş.a.

• Împreună cu importante segmente ale societăţii civile locale, întrunite în cadrul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, CESCH a contribuit la întocmirea unor documente (apeluri, memorii, scrisori deschise ş.a.) adresate autorităţilor publice centrale şi locale

Sursa: Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna – Harghita

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

Cu ocazia celei de a VII-a ediții a Marșului Memorial Avram Iancu, Noua Dreaptă a propus mutarea capitalei României în Transilvania, la Sfântu Gheorghe. Ideea nu este una aruncată de dragul obținerii atenției din partea presei, ci o opțiune seriosă pentru viitorul României. Unitatea teritorială a țării e ceva sfânt ce trebuie apărat în față oricărei forme de separatism teritorial. În contextul în care curentul ardelenist se face tot mai simțit, mulți români și unguri s’au lăsat manipulați și susțin autonomia sau chiar independența Ardealului. Desigur, această ideologie este propagată de către diverși formatori de opinie aflați în slujba extremiștilor maghiari.
Marșul Memorial Avram Iancu la Cluj este deja o tradiție. Imagini din 2011:

Mutarea capitalei în Transilvania ar potoli orice încercare de a rupe provincia sau așa zisul glod al minoritarilor de restul țării, fiind o mișcare geopolitică ce ar asigura integritatea și stabilitatea României. În primul rând, ar fi imposibil ca separatiștii să aibă șanse să obțină autonomia sau independența regiunii în care se află centrul politic al statului român. În al doilea rând, municipiul Sfântu Gheorghe, față de București, are avantajul de a fi poziționat tocmai în centrul țării, find astfel mult mai accesibil din orice colț al României. Un alt aspect de care se poate profita e faptul că orașul e unul mic, având o populație de aproximativ 56.000, conform recensământului din 2011. Astfel noua capitală s’ar putea dezvolta aproape de la zero, beneficiind de faptul că se află în Depresiunea Brașovului, așadar fiind spațiu mult pentru extinderea localității. Bucureștiul e un oraș mare și se confruntă cu o mulțime de probleme, rezolvarea acestora fiind deosebit de dificilă.
Dar un oraș mai mic prezintă posibilitatea dezvoltării fără a repeta aceleași greșeli.
În felul acesta se poate da și o imagine nouă României. Separatiștii maghiari invocă mereu fapul că zona e ținută în sărăcie și au reușit să’i manipuleze pe mulți locuitori să creadă că autonomia e singura lor soluție petru un trai mai bun. Ținută în sărăcie de cine? Căci UDMR s’a aflat aproape mereu la guvernare, iar pe plan local conduce majoritatea orașelor și comunelor. Dar prin mutarea capitalei la Sfântu Gheroghe întreaga regiune va cunoaște o puternică dezvoltare economică, iar valoarea PIB pe cap de locuitor va crește peste media națională. Așa o vor duce mai bine atât românii cât și ungurii. Prin mutarea capitalei la Sfântu Gheorghe nu se urmărește satisfacerea unei mândrii regionale prostești cum ar fi cazul dacă ar fi fost propuse orașe ca Brașov, Cluj-Napoca sau Sibiu, ci combaterea separatismului. Astfel adepții ardelenismului nu ar mai putea da vina pe ”miticii de la București”, cum îi numesc peiorativ pe locuitorii actualei capitale, pentru tot ce merge prost în Transilvania. Dacă centrul României va fi în Ardeal, nimeni nu va mai putea blama Bucureștiul. Orașul de pe Dâmbovița va rămâne și în viitor principalul motor economic al țării, așa cum în Statele Unite capitala e la Washington, iar cel mai mare oraș și centrul economic al țării e New York-ul.
Bucureștiul nu va avea nimic de pierdut, dar Sfântu Gheorghe și Transilvania vor avea doar de câștigat. Ungurii din oraș nu ar trebui să se opună unei asemenea inițiative. Dacă capitala României se mută în centrul țării nimeni nu le va lua dreptul de a vorbi limba maghiară și nici nu îi va persecuta datorită identității etnice. Tot ce li se va cere este și ceea ce li se pretinde acum: loialitate față de statul român și respect față de români.
Dacă UDMR se va opune unei asemenea schimbări, se vor opune unei șanse ca zona aceea să se dezvolte și ca cetățenii să prospere. Atunci vor recunoaște că doresc să profite de sărăcie pentru a justifica separatismul.
Prin transformarea municipiului Sfântu Gheorghe în viitoarea capitală a României vor avea de câștigat toți cetățenii, nu doar cei din zonă.
România va avea o nouă imagine, zona va cunoaște o puternică dezvoltare, iar orice mișcare separatistă în Transilvania va fi zdrobită înainte de a avea vreo șansă. E adevărat că vor fi costuri mari, dar pe termen mediu și lung investiția se va dovedi a fi una benefică.

Sursa:  napocanews.ro

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬