CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Cine au fost gepizii?

Noi credem că ar trebui să fie limpede că strămoșii gepizilor sunt geții, indiferent cum au fost numiți peste vremuri, câte nume și’au luat, câte arme și obiceiuri au schimbat, locuri de viețuit și stăpânit au relocat sau dialecte au grăit prin înstrăinarea de la locul de baștină de la Gurile Dunării sau spațiul nord-pontic…

Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el barbarii pontici, barbarii geţi ai Scyţiei, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris.

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Istoriografia actuală însă ne ține în ceață, netranșând definitiv această impardonabilă neclaritate istorică. Să fie oare această neclaritate în strânsă legătură cu situl arheologic de pe Măgura Şimleului, din Sălaj?

Această zonă a zămislit nu mai puțin de 15 tezaure getice fiind considerat în același timp și cel mai dens sit în tezaure din ţară, după Sarmizegetusa, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme.

Deși avem această anormală confuzie menținută se pare în special datorită implicațiilor sale care ar intra în contondență cu interesele pan-germanice, ale poporului care a dat ora exactă imediat după ce imperiul roman și’a dat suflarea, în rândurile următoare vom aduce câteva lămuriri în susținerea teoriei că populațiile care au prelucrat și deținut aceste comori erau geți autohtoni din Carpați, ori conduși probabil de căpetenii venite din nordul Maramureșului actual, unde datorită expansiunii continue a imperiului roman geții din Carpați s’au retras.

Știind că geții în trecut purtau mai multe nume fie după proprii conducători, fie după spațiul ocupat și tyra-geți, și samo-geți, massa-geți, myr-geți, tissa-geți, geați scandinavi, iar alte ramuri ale geților, cum erau denumiți în antichitate frații lor, iliri, macedoneni, scyți, celți, cimmerieni, frigieni etc, iar mai nou ”daco-traci”, și trăiau pe un imens spațiu eurasiatic putem considera fără riscul de a greși, că și gepizii, vandalii, ostrogoții, și vizigoții sunt denumiri târzii ale unor ramuri getice care trăiau în același spațiu, și nu sunt alte neamuri venite din alt continent și fără legătură de sânge cu europenii.

Despre samo-geți să facem aici mențiunea că ei sunt menționați ca sarmați, și se face impardonabilă greșeală a’i considera altceva decât geți. Poate că ei aveau obiceiuri specifice, dar genetic este dovedit că erau frați cu scyții și geții. Dar indiferent cum au fost numiți geții de istorici, scriitori sau politicieni, aceștia își aveau originea în câteva grupuri umane preistorice despre care vom încerca să aducem câteva lămuriri de ordin literar-documentar, arheologic și genetic.

Spunem și genetic, deoarece barierele ridicate între populațiile europene actuale știm că s’au creat total artificial în baza limbilor vorbite. Dar, așa cum este unanim acceptat de către specialiști și limbile actuale se trag dintr’una primordială, la fel cum genetic și neamurile se trag dintr’unul singur. Cu alte cuvinte ceea ce încercăm să scoatem în evidență este că există cu adevărat un popor european genetic, în ciuda diferențelor lingvistice dintre entitățile etnice de azi.

Știm de asemenea, că ne aflăm exact în perioada de schimbare a centrelor de putere în Europa, și vom ține seama și de acest aspect, răstimp în care emanciparea unui popor războinic și în egală măsură momentul în care o hegemonie a unui nou imperiu se manifestă prin nașterea peste cenușa tocmai celui care apune în 476, Imperiul Roman de Apus, și pe temeliile căruia se ridica atunci Imperiul Francilor, urmat apoi de altul, Sfântul Imperiul Roman, și care din 1512 este numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae).

Înțelegem așadar de ce anumite replieri și noi poziții în istoriografia europeană nasc reflexe în rândurile istoricilor pro-germani de această dată, peste ceea ce era până atunci o politică ce se manifesta în folosul Romei.

Sigur, îi puteam bănui pe istoricii și arheologii independenți de azi de profesionalism, cu excepția celor de casă care în general se circumscriu unei linii directoare, dar nu putem să nu ridicăm o mulțime de întrebări care își regăsesc răspunsul numai în teoria pan-germanică.

În acest sens este demn de menționat conceptul lui Ratzel care în esență arată că de’a lungul istoriei, oamenii s’au aflat într’o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia.

În decursul acestui proces, consideră Ratzel, cultura, ca realitate supraorganică, a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani.

Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Ratzel s’a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându’se în prim-plan.

În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ. Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii.

Într’o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într’un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.

Cum am reușit noi ca neam să fructificăm aceste daruri ale naturii, este un subiect pe care’l vom aborda poate cu altă ocazie, dar faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației din spațiul românesc și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Daciei și cel adiacent, deoarece colonia Dacia nu acoperă întreg spațiul românesc de azi, contrar teoriei oficiale că ar fi fost numită astfel și înainte de 106 (de către cine, întrebăm noi?), ar fi rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării, se mulează perfect pe interesele altora, ori chiar ale românilor când interesele ne vor cere. Interesele ne’au cerut cândva să agreăm o coabitare fictivă romano-getică, istoricii noștri improvizând numeroase legături mai mult sau mai puțin forțate în acest registru.

Cine știe? Într’un viitor ipotetic acceași istorici, sau actualii lor locțiitori vor presta același tip de prestidigitație pe filonul germanic al națiunii române !

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul coloniei Dacia și extra-Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei și extra-Dacii și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Mișcările triburilor getice, fie cele considerate germanice (goții, gepizii, vandalii etc), dar și cele carpice sau sarmatice (sarmo-getice) în diferite momente, în provinciile dunărene, au silit administrația romană să abandoneze colonia Dacia, aceasta retrăgându’se strategic în sudul Dunării.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, dupa moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor getice, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la câțiva indivizi.

Continuitatea geților la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta, realizată după anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică, atât la nordul cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legătura economică a romanilor cu populația existentă în fosta colonie Dacia și teritoriul nord-dunărean adiacent.

De asemenea, nu este deloc ieșit din comun, faptul că istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici ”daci” sau geți (vezi și Ana Comnena), denumire folosită în Bizanț până dincoace de secolul al XI-lea, dată la care începe sa fie folosit în egală măsură termenul de valah sau vlah. Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă.

Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta colonie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de Dacicus, lucru pe care îl va repeta și împăratul Iustinian. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta colonie Dacia, teoretic, aceasta continuă să existe în structurile Imperiul Roman.

Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia și al celui de ”dac”, dar care a dat din nefericire apă la moară teoriei migraționiste care susține că poporul român s’a format la sudul Dunării.

Aceste manifestări în defavoarea poporului localnic și ca o reacţie împotriva continuităţii getice conform teoriei susținută de partizanii neromanizării, sau a continuității daco-romane conform altei teorii mai puțin veridice aceea a romanizării populației autohtone susținute de latiniști, se concretizează prin interpretarea mecanică şi excesivă a vestigiilor arheologice din fosta provincie Dacia sau din imediata vecinătate ca neaparţinând autohtonilor geți antici, fie ei vorbitori sau nu ai limbii legionarilor romani.

Istoriografia maghiară și germană din motive evidente și din perspectiva stăpânirii austriece sau vremelnice maghiare, introduce și fundamentează existența unui neam care ar întrerupe viețuirea în Transilvania, Maramureș și Crișana a autohtonilor. Această interpretare în mod vădit distorsionată a etnicității unei populații, nu are nicidecum un fundament etnologic, istoric, arheologic sau lingvistic și cu atât mai puțin genetic.

În contradicție cu teoria pan-germanistă noi, dimpotrivă, noi vom spune lucrurilor pe nume, cronologic și genealogic înțelegem că toate popoarele germanice sunt la origini geți sau un mix al populațiilor vechi din Hiperboreea nordică cu păstorii epocii bronzului din stepa nord-pontică, acesta fiind un subiect pe care’l vom dezvolta mai jos.

Oricât s’ar influența în folosul unora sau altora, curgerea timpului a fost doar una, iar această ordine în bucătăria istorică nu mai poate fi schimbată cu toate implicațiile care decurg din recunoașterea acestor realități trecute, și indiferent de amploarea puterii ulterioare care au manifestat’o ca popor independent, originile sale rămân aceleași. Este și cazul grecilor și romanilor antici, dar și a germanilor, britanicilor sau rușilor, tuturor geții stându’le la baza originii lor.

Considerente de ordin genetic

Oricine va lua în discuție considerente de ordin genetic când se discută de originea nordicilor, fie în cazul geților (goților) din est și sud nu se poate referi decât la cel mult 2-3 haplogrupuri, acestea fiind vechiul hpg. I,  G2a (fermieri neolitici) și hpg. R1 din epoca de bronz.

Vom face așadar, referiri asupra celor care cu siguranță le purtau aceste neamuri carpatice sau nordice, evitând pe cât posibil să facem etichetări etnice din perspectivă contemporană.

Origini și istorie

Haplogrupul I este cel mai vechi haplogrup major în Europa și din toate probabilitățile, singurul care își are originea aici (în afară de haplogrupuri foarte minore, cum ar fi C6 și subclades adânci ale altor haplogrupuri). Se crede că a sosit via Orientul Mijlociu ca haplogrup IJ acum undeva între 40.000-30.000 de ani, din care s’a dezvoltat haplogrupul I în urmă cu aproximativ 25.000 de ani. Cu alte cuvinte, omul Cro-Magnon cel mai probabil, a aparținut hpj. IJ și I (alături de haplogrupuri mai mari, cum ar fi F și C6).

Ramura nordică I1 se estimează a se fi desprins de restul haplogrupului acum aproximativ 20.000 de ani. I1 este definită de cel puțin 25 de mutații unice, ceea ce indică faptul că această genealogie a cunoscut o strangulare gravă a populației. Toți bărbații aparținând acestui haplogrup coboară dintr’un singur strămoș care a trăit acum între 10.000 și 8.000 de ani.

S’a speculat că I1 a evoluat în mod izolat în Scandinavia, în timpul paleoliticului superior târziu și perioadele mezolitice, atunci când vânători-culegători din sudul Europei au recolonizat jumătatea de nord a continentului de la refugiile lor balcanice mai calde din timpul ultimei mari glaciațiuni.

Cea mai veche dovada atestată de reinstalare postglaciară în Scandinavia datează din anii 11.000 î.Hr., cu apariția culturii Ahrensburg.

Cu toate acestea, dovezile au apărut (Szecsenyi-Nagy și colab., 2014 ), de la testarea Y-ADN din Neoliticul timpuriu din Panonia de Vest, timp în care hpg. I1 a fost , de fapt , prezent în Europa Centrală în momentul expansiunii neolitice.

O singură probă I1 a fost identificată pe lângă un eșantion G2a2b, atât din timpuriu cultura ceramicii liniare (LBK), care ar fi difuzat mai târziu noul stil de viață agricol la cele mai multe zone din ceea ce este azi Polonia, Germania și Țările de Jos.

Prin urmare, este posibil ca linii I1 au fost printre  vânătorii-culegători ai Mezoliticului european asimilați de valul de fermieri veniți din estul Mediteranei în neolitic și reprezentați, în principal prin Y-hpg. G2a. Există, de asemenea, dovezi din probele neolitice de ceramică ale culturii Starcevo și Cardium ale neoliticului timpuriu, care au trăit alături de hpg. I2a și de fermierii G2a atât din sud-estul, cât și din sud-vestul Europei.

Cea mai probabilă ipoteză în prezent este faptul că liniile I1 și I2 au fost dispersate în Europa în timpul mezoliticului, și că unele ramuri au prosperat mai mult decât altele, datorită adoptării rapide a agriculturii la contactul cu fermierii din Orientul Apropiat, care făceau încet drumul lor de pe întreg spațiu balcanic și țărmurile Mediteranei.

Micul grup de fermieri din cultura ceramicii liniare (LBK) timpurie din Panonia s’ar fi format dintr’un amestec de linii masculine de I1 și G2a. Cu toate acestea, familii distincte s’ar fi răspândit în direcții diferite și succesive, dar și cu alte variabile în expansiunea lor.

S’ar părea că un efect de fondator în populația de nord a culturii ceramicii liniare (LBK) a dus la o explozie bruscă de linii I1, probabil, în mare parte datorită unei mai bune cunoașteri a acestora a terenului și a faunei Europei Centrale, iar vânătoarea a fost practicată în mod obișnuit alături de agricultură pentru a completa dieta fermierilor. Apoi I1 a fost mai târziu răspândit în Scandinavia din nordul Germaniei.

Întinderea culturii ceramicii liniare (LBK,  5600-4250 î,Hr.).

Din patru probe din Scandinavia datând din mezolitic 6000 î.Hr. au fost raportate de Lazaridis și colab. în 2014, și’a dat doi indivizi I, unul l2 , și altul I2a1b,  o probă fiind nedeterminată. Haplogrupul I1 nu a fost parte din ele. De asemenea, alte probe din aceeași perioadă din Luxemburg și din nordul Spaniei s’au dovedit a fi I2a1b și C1a2.

Aceste date sunt în concordanță cu o dispersare eneolitica de la indivizi I1 din Panonia a culturii ceramicii lineare (LBK) și ulterior a culturii Funnelbeaker (4000-2700 î.Hr.), din nordul Germaniei și sudul Scandinaviei. Un singur eșantion din zona Suediei de azi de la sfârșitul mezoliticului al culturii ciupită Ware (3200-2300 î.Hr.), de asemenea, s’au dovedit a aparține I2a1 și nu I1.

Întinderea culturii Funnelbeaker (4200-2650 î.Hr.)

Atât cultura Amforelor Globulare (Funnelbeaker), cât și cultura Ceramicii cu Orificii (Pitted Ware) reprezintă o fuziune între stilurile de viață neolitică (agricultori) si mezolitică (vanători-culegători). Fermierii neolitici din Germania au pătruns târziu în Scandinavia și în număr mic.

Există dovezi arheologice că fermierii din neolitic s’au stabilit în sudul Scandinaviei și au trăit alături de vânătorii-culegători timp de mai multe secole, în timpul culturii Amforelor Globulare. Skoglund și colab. 2012 au testat și au comparat ADN-ul unui fermier neolitic și trei vânători-culegători din Suedia, care datează de acum 5000 de ani.

S’a dovedit faptul că agricultorul a fost mult mai aproape genetic de oamenii moderni mediteraneeni, mai ales cu sarzii, care sunt în general considerați cei mai apropiați de populațiile agricultorilor europeni neolitici. ADN-ul vanătorilor-culegători seamănă cu cel al europenilor moderni din Nord-Est, și poate chiar mai mult cu al finlandezilor și al scandinavilor sami (laponii).

Vânătorii-culegători scandinavi ar fi adoptat noul stil de viață neolitic, încetul cu încetul, folosind ceramică și deținerea de animale domestice (ovine, bovine, porcine și caprine) pentru a completa dieta lor tradițională de pescuit și de vânat. Cultivarea de grâu, orz și legume a fost limitată în mod fortuit din cauza climatului rece.

Clima rece a fost de fapt un obstacol în calea expansiunii agricultorilor de pe continent. Acesta este motivul pentru care scandinavii au păstrat un procent mai mare de origine mezolitică, decât aproape toți ceilalți europeni, în afară populațiilor Sami (vechii laponi), finlandezii, balticii și rușii.

Haplogrupul I1 este cea mai comună subramură a hpg I de azi în nordul Europei. Acesta se găsește în cea mai mare parte în Scandinavia și Finlanda, și reprezintă pe alocuri 25-45% din Y-ADN (cromozomi de sex masculin) din totalul populației locale. Asociat în general nordicilor, I1 se găsește în toate locurile în care se spune că au avut manifestări triburile considerate germanice antice sau vikingii.

Cum s’au răspândit I1 în jurul nordul Europei?

Deci, cum se face că scandinavii moderni aparțin, în esență, la trei haplogrupuri (I1, R1a și R1b), care nu au fost găsite în probele scandinave mezolitice? I1 ar fi fost primul care a pătruns în Scandinavia, în timpul tranziției agricole, care a durat aproximativ de la 4.200 la 2.300 î.Hr..

Cea mai probabilă explicație pentru înlocuirea liniilor paterne (I * și l2) Mezolitice de către I1 în toată țările nordice, inclusiv Laponia și Finlanda, este faptul că puținii agricultori și crescători de vite, care s’au răspândit în jurul Scandinaviei erau oameni aproape exclusiv I1 (printr’un efect de fondator).

În marea lor majoritate societățile umane agricole sunt cele care moștenesc pământul și vitele. După ce vânatul sălbatic a devenit dificil, mai ales în timpul iernilor reci, fermierii ar fi avut un avantaj clar datorită perspectivelor de supraviețuire prin stocare de alimente. Așa cum s’a întâmplat cu siguranță și în alte părți ale Europei, femeile din familiile de vânători s’au căsătorit cu fermierii bogați.

După mai multe milenii, cu terenuri agricole și crescătorii de animale întotdeauna moștenite de clanurile I1 din tată în fiu, I1 a devenit linia dominantă, chiar dacă liniile lor materne au devenit hibridizate de’a lungul timpului. În prezent, conform amestecului autozomal, testare realizată de Lazaridis și colab. (2014), scandinavii au din amestecul neolitic doar câteva procente mai mult, decât cel mezolitic.

Poporul Sami din Laponia au fost ultimii vânători-culegători din Europa. Dar chiar și așa ei s’au orientat către creșterea animalelor prin domesticirea renilor indigeni, mai potrivită climatului local aspru decât creșterea bovinelor, porcinelor, ovinelor sau caprinelor. Domesticirea renilor pare a fi provenit din Asia de Nord împreună cu indivizii finici N1c1 pe care’i regăsim azi  printre finlandezi și estonieni. Și, într’adevăr, poporul Sami modern sunt oameni în primul rând N1c1, și doar cu o minoritate de linii paterne scandinave (I1, R1b, R1a).

Prezența liniilor R1a și R1b, iar proporția modernă la I1 (folosind Suedia centrală ca referință) indică faptul că I1, R1a și R1b s’au încorporat împreună în fondul genetic Sami relativ recent, probabil din vremea sau imediat ulterioară perioadei Vikingilor.

Clanurile N1c1, cu toate acestea, este posibil să nu fi sosit nici ei cu mult mai devreme. Hpg. N1c1 este asociat cu difuzarea limbilor uralice. În conformitate cu o încercare de reconstrucție filogenetică a limbilor uralice ale lui Honkola et colab. (2013), proto-finicii și proto-samicii s’au desprins de grupul lor în urmă cu doar 2.500 de ani, iar diversificarea dialectelor Samice a început în urmă cu cel mult 1000 de ani.

După toate probabilitățile, orice urmă a locuitorilor mezolitici laponi a fost diminuată datorită majorității liniilor Y-cromozomiale sudice I1 și cele R1 (R1a și R1b), situație întâlnită în mai multe zone din Scandinavia.

După ce am văzut de unde au ajuns anticii scandinavi, să vedem în cele ce urmează cum a devenit I1 germanic, și pe ce se bazează teoria pan-germanică.

Vase din Cultura Ceramicii cu Fir

Pe la 2800 î.Hr., o răsturnare culturală și genetică pe scară largă a lovit Scandinavia odată cu sosirea celor care aduceau mixul de limbi pontice din Europa de Est, care a introdus epoca cuprului si epoca bronzului timpuriu, practic fără tranziție neolitică.

Primii vorbitori ai limbilor pontice care au ajuns în Scandinavia, au fost indivizii culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) și care au aparținut predominant haplogrupului R1. Aceste persoane au permis accesul unor clanuri materne similare ca și locuitori I1 scandinav, inclusiv haplogrupurile ADNmt U2E, U4 și U5, și de asemenea, au adus multe linii noi, cum ar fi H2a1, H6, W și diverse subramuri ale I, J, K și T.

Un studiu genetic realizat de Haak și colab. (2015) a constatat că o mare parte din strămoșii populației culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) au venit din zona Mării Negre a culturii Yamnaya, care se întindea din Carpați până în nordul Caucazului, și s’a răspândit în centrul și nordul Europei, urmărindu’se originile culturii Ceramicii cu Fir în migrațiile Yamnaya din stepele de acum 4.500 de ani.

Aproximativ 75% din ADN-ul scheletelor din neoliticul târziu al culturii Ceramicii cu Fir găsite în Germania, au fost o incluziune precisă a ADN-ului de la persoanele culturii Yamnaya.

Acelaşi studiu a estimat o contribuție ancestrală de 40-54% din cultura Yamnaya în ADN-ul modern la europenii din zona centrală și de nord, și o contribuție de 20-32% în ADN-ul modern al populațiilor din sudul Europei, cu excepția Sardinienilor (7,1% sau mai puțin) și într’o măsură mai mică, a sicilienilor (11,6% sau mai puțin).

De asemenea. este de reținut că rezultatele lui Haak și colab. ”sugerează” că haplogrupul R1, prin ramurile sale R1b și R1a s’a ”răspândit în Europa de Est după 3000 î.Hr.”

În ceea ce privește fenotipurile, Wilde și colab. (2014) și Haak și colab. (2015) au constatat că intruziunea populației Yamnaya, în general, propusă pentru a fi primii vorbitori ai unei limbi pontice (euro-indiană) în zona de cultură a Ceramicii cu Fir.

Aceștia au avut trăsături predominante cu ochi negri (maro), cu părul negru, cu o culoare a pielii moderat albă, deși oarecum mai închisă decât cea din media europeană modernă.

Aceste studii au arătat de asemenea, că trăsăturile albe în pigmentare au existat deja în europenii indigeni vechi, în ambele cazuri fie agricultori, fie vânători-culegători, iar încercările filologice de a se corela cu sosirea ponticilor din stepe o lungă durată s’au dovedit că erau greșite.

Testele ADN autosomale, de asemenea, indică faptul că mișcarea indivizilor Yamnaya din stepele nord-pontice a introdus în Europa o componentă de origine menționată ca amestec ”ancient nord eurasiatic”. ”Ancient nord eurasiatic” este numele dat în literatura genetică a unei componente care reprezintă o coborâre din oamenii din cultura Mal’ta-Buret, sau o populație strâns legată de ei.

Componenta genetică ”Ancient Nord eurasiatic” este vizibilă în testele pe indivizii Yamnaya precum și la europenii de azi, dar nu și nu și la vest și central-europenii de dinaintea intrării culturii Ceramicii cu Fir.

Cea de’a doua migrare nord-pontică majoră în Scandinavia a fost aceea a haplogrupului R1b, ramură care se crede a fi introdus proto-limbile germanice, ca o ramură a vorbitorilor proto-celto-germanici din Europa Centrală. R1b a intrat, probabil, în Scandinavia din Germania de astăzi ca o extindere spre nord a vechii culturii Unetice (2300-1600 î.Hr.).

În conformitate cu ipoteza substratului germanic, propusă de Sigmund Feist în 1932, limbajul proto-germanic era un hibrid dintr’un amestec pontic vorbit de indivizii R1b, și într’o măsură mai mică de R1a și din elemente ale nativilor nordici I1 neolitici. Hibridizarea ar fi avut loc în epoca bronzului și a dat naștere primei civilizații cu adevărat germanice, și a epocii  bronzului nordice (1700-500 î.Hr.).

Migrațiilor germanice sunt în fapt reveniri în spațiul lor de origine

Migrațiile germanice sunt considerate dispersiile clanurilor I1 spre Marea Britanie (anglo-saxoni), Belgia (franci, sași), Franța (franci, vizigoți și brugunzi), Germania de Sud (franci, alamani, suebi, marcomani, turingieni și altele), Elveția (alamani, suebi, burgunzi), Iberia (vizigoții, suebi și vandali), Italia (goți, vandali, lombarzi), Austria și Slovenia (ostrogoți, lombarzi, bavarezi), România (goți și gepizi), Ucraina și Rep. Moldova (goți), precum și în Serbia și nordul Serbiei (gepizi).

Azi I1 este găsit printre români (4,5%), polonezi (6%), cehi (11%), slovaci (6%) și maghiari (8%). De asemenea, este rezultatul a secole de influență de la vecinii lor germani și austrieci. Frecvența relativ mai ridicată a I1 în jurul Serbiei și vestul Bulgariei (5% până la 10%) ar putea fi datorat goților care s’au stabilit în Imperiul Roman de Răsărit în secolele 3 și 4.

Vikingii ”danezi” și ”norvegieni” au adus mai mult I1 în Marea Britanie, Irlanda, Insula Man, Normandia, Flandra, Iberia, Sicilia, iar vikingii ”suedezi” (varegii) au înființat colonii în Rusia și Ucraina, și avanposturi în Imperiul Bizantin, Caucaz și Persia. Frecvența mai ridicată a I1 în nord-vestul Rusiei (la est de Marea Baltică) au avut indicii la o prezență deosebit de puternic a varegilor, care este în concordanță cu stabilirea în Rusia Kieveană de a nativilor scandinavi ”suedezi”.

Analiza SNP, subramurile hpg. I1

Z131 + este un subramură minoră care a fost găsit în zonele care se învecinează cu vechile granițe celto-germanice (Belgia, Germania centrală, Boemia).

DF29 + reprezintă marea majoritate a filiațiilor I1.

CTS6364 + este un subramură importantă centrată mai ales pe Scandinavia, Germania și Polonia.

M227 + a fost până în prezent găsită doar în țările baltice, Belarus, Polonia, Elveția, Franța și Anglia sud-vest (Devon). Ea are o distribuție particulară situată la limitele regiunilor vorbitoare de limbi germanice, deși nu a fost găsit în miezul culturii germanice antice.

L22 + (aka S142 +) este principala subramură nordică. Este, de asemenea, foarte frecventă în Marea Britanie, în special pe coasta de est, unde vikingii s’au stabilit cel mai puternic, în Țările de Jos și Normandia (din patrimoniul vikingilor danezi), precum și în Polonia și Rusia (vikingii suedezi).

P109 + o subramură scandinavă cea mai mare parte din sud, cu o prezență în toate regiunile în care vikingii danezi erau stabiliți. S’a găsit sporadic în multe părți ale Europei, cum ar fi vestul Iberia, nordul Italiei, Balcani, Lituania și Rusia.
L205 + este în mare parte limitată la Țările de Jos, Franța și Marea Britanie. Cazuri izolate, au fost de asemenea identificate în Suedia și Spania.
L287 + este un subramură copleșitor finlandeză (găsit la nivel național), cu o prezență foarte mică în Norvegia, Suedia, Polonia și Rusia.
L300 + este o subramură minoră gasit aproape exclusiv în sudul Finlandei.
L813 + este o subramură predominant scandinavă, în special comună în sudul Norvegiei. De asemenea, se găsește în Marea Britanie (probabil coborâtă din vikingi) și în nordul Olandei (dar nu și în Germania).
Z58 + este în principal de Vest germanica, cu o prezență foarte puternică în Germania, Țările de Jos și Marea Britanie. Este , de asemenea , a constatat într – o măsură mai mică în țările nordice și în toată Europa continentală. Varsta sa a fost estimată la aproximativ 4000 de ani înainte de prezent. Z59 + este ramura principală a Z58.
Z138 + (aka Z139 +) este o subramură foarte disparată. Ea se găsește la foarte joasă frecvență în întreaga lume germanică, cu un vârf în Anglia și Țara Galilor. S’a constatat, de asemenea, în Portugalia, sudul Italiei și România.
Z382 + a fost găsită mai ales în Insulele Britanice și în Germania, cu o prezență minoră în Scandinavia. Eșantioane izolate au fost de asemenea identificate în Țările de Jos, Finlanda, Italia, Croația și România.
Z60 + este găsit în întreaga lume germanică
Z140 + este o subramură germanică puternic de Vest, găsit în principal în Insulele Britanice Țările de Jos, nordul Franței, Germania centrală și de sud, și Elveția. Este foarte rar în țările nordice. Probe de izolate au fost găsite în Spania, Italia centrală și de sud, Slovenia, Boemia, Polonia, Ucraina și Rusia. Z140 * se potrivește cu AS5 , AS6 , AS814 și EE haplotipuri din nomenclatura bazată pe BD FTDNA lui.
L338 + are o distribuție similară cu Z140.
Z73 + (și L1301 +) este în principal din nordul scandinav și finlandez. De asemenea, se găsește în Rusia, pe coasta de est a Marii Britanii și Insulele Scoțiene (patrimoniu viking).
L573 + apare în principal în nordul Germaniei, cu probe izolate în Franța și Suedia.
L1248 + este un subramură minoră care a fost gasită în Marea Britanie, Germania și Rusia.
L803 + a fost identificată numai în Scoția.
Z63 + este o subramură puternică germană, practic absentă din țările nordice. Este întâlnită cel mai frecvent în Germania Centrală, Benelux, Anglia, Scoția Lowland, precum și Polonia. S’a constatat, de asemenea , în Rusia, Ucraina, Balcani, Italia, Spania și Portugalia.
Y2245.2 + face o mare parte din Z63 din Rusia, Ucraina, Balcani, Italia și Iberia. Ar fi putut fi răspândită de goti.
BY351 + este o subramură rară găsită în Portugalia și Sardinia,  aceasta a fost probabil adusă de vandali.

Expansiunea agriculturii în Europa

Am văzut cum haplogrupul ancestral I s’a divizat la nivelul mezoliticului, datorită adaptării mai rapide la expansiunea agriculturii a populațiilor din sud, adoptarea acestui mod de viață separând practic aceste populații, precum se vede și în harta de mai sus. Contactul puternic cu fermierii separând haplogrupul I în sud în liniile I2  (zona Balcanilor și Mării Negre), iar linia I1 deși practica moderat și agricultura mai mult în completarea dietei alimentare care a rămas în continuare compusă în principal din vânat și pescuit.

I1 ia naștere printr’un efect de fondator, deși fiind un caz special de derivă genetică apărută când un grup mai mic (I1) care se separă de populația de origine (hpg. I) și formează o nouă populație, noua colonie poate avea o variabilitate genetică mai redusă decât cea a populației originale și prin eșantionarea aleatorie a alelelor în timpul reproducerii, se poate realiza în mod rapid fixarea lor.

Ca o consecință a endogamiei, colonia este mai predispusă la dispariție, dar hpg I1 nu a avut această soartă datorită impactului care l’a avut prima incluziune a ponticilor R1 ai culturii Yamnaya, unde s’au amestecat cu localnicii I1.

”Acest lucru se potrivește foarte bine cu distribuția limbilor indo-europene, și este foarte tentant și rezonabil, deși nu există nici o dovadă directă, pentru a argumenta că limbile indo-europene au fost răspândite de poporul Yamnaya.” Eske Willerslev, genetician danez (https://en.wikipedia.org/wiki/Eske_Willerslev)

”În primul rând, există primii vânători-culegători, apoi vin agricultorii, apoi agricultorii se amestecă cu vânătorii-culegători, apoi vine o nouă populație din est (R1, n.n), care este cea mai mare migrație.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Osemintele din Germania a unui om de la Marea Neagră

Un indiciu crucial în detectarea unui al doilea val de mișcare populațională  a fost asemănarea dintre ADN-ul recuperat din oase vechi de 5.000 de ani găsite la nord de Marea Neagră, aparținând ponticilor pe care arheologii îi numesc Yamnaya, cu rămășițele a patru persoane care au trăit și au murit în apropiere de Leipzig, în centrul Germaniei, în urmă cu aproximativ 4.500 de ani.

Osemintele acestor ”germani” au trăit în perioada culturii  Ceramicii cu Fir, numită dupa un stil distinct de decor comun ceramicii găsite în cea mai mare parte din nordul Europei la momentul respectiv. Oamenii culturilor Yamnaya și Ceramicii cu Fir au fost separați cinci secole și de peste 1500 km, dar au în comun cel puțin 75% din strămoșii lor.

David Anthony, arheolog la Hartwick College, în Oneonta, New York:

”Sunt veri apropiați, cel puțin. Puteți vedea o relație genetică directă între aceste două populații.”

ADN-ul oamenilor nordici ai Culturii Ceramicii cu Fir, diferit de al agricultorilor care trăiau în Germania, cu o mie de ani mai devreme, este o dovadă pentru o dramatică, chiar un aflux de oameni veniți dinspre Marea Neagră.

”Este aproape un eveniment de înlocuire totală.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Considerăm că nu este cazul să insistăm mai mult de atât despre cine sunt aceste popoare germanice, ai căror strămoși trăiau la Marea Neagră și în Balcani în perioada Ultimei Mari Glaciațiuni. Că aceștia au revenit în Carpați sau la Nordul Mării Negre peste câteva secole de viețuire în nordul Europei, cu nume de botez nou, goți, gepizi, longobarzi etc, poate fi adevărat, dar că strămoșii germanicilor sunt strămoșii noștri este dovedit științific.

Cunoaștem că populațiile din nordul Carpaților nu erau acolo în perioada glaciațiunii, ci au migrat din rândul populațiilor dunărene sau nord-pontice atunci când clima a permis dezvoltarea activităților umane și în nord. De asemenea, se cunoaște că parte din populația carpatică a fugit în nordul sau estul Carpaților după 106, atunci când Decebal pierde acest teritoriu.

Așadar populațiile getice nordice forțând în permanență imperiul roman prin atacuri succesive să renunțe la ocupația teritoriul getic din Carpați, și odată ce Aurelian a decis retragerea din Dacia, numeroase triburi nordice au revenit în Transilvania, Maramureș și Panonia de azi. Nu cunoaștem prea multe despre modul de viață, cultură sau cum a evoluat limba acestora, în acest sens stând dovadă chiar atribuirea unei notorii porecle, gepanta-leneș, ca titlu de etnie unui întreg grup uman, gepizii.

Descoperirile arheologice recente în peisajul transilvan au condus la înmulțirea vestigiilor din secolele V-VI d.Hr, constând în special din aşezări sau cimitire aparţinând ”orizontului cu morminte în şiruri” (Reihengräberkreis) Horedt 1977, 251-268.

Pornind de la menţiunile izvoarelor scrise şi de la interpretarea etnică a vestigiilor arheologice (conform metodologiei aşa-zisei Siedlungarchäologie sau Culture-History)(Halsall 2010, pp. 23-24; Curta 2006, pp. 21-27) toate aceste descoperiri sunt interpretate, cu consecvenţă, ca fiind ”gepide”,  resimțindu’se aici în mod clar influenţa istoriografiei maghiare care postulează existenţa unui ”regat gepid” în bazinul carpatic, între 454 şi 567 d Hr.

(Csallány 1961), sau, mai evaziv spus, a unei ”structuri de putere gepide”.

Interpretarea ”gepidă”, care a condus în ultimii ani la o veritabilă ”gepidizare” a Transilvaniei secolului al VI-lea se explică pe de o parte printr’o preocupare redusă a arheologilor pentru conceptualizarea teoretică a ”etnicităţii” barbare în Antichitatea târzie (Curta 2006, pp. 12-20; Curta 2007, pp. 159-185) şi pe de altă parte printr’o retranşare în ”pozitivism arheologic”, în tipologie şi cronologie convenţionale.

În aceeași direcție se încadrează și atribuirea tuturor tezaurelor descoperite pe acest teritoriu, când se insistă doar pe o singură identitate etnică a probabililor deținători ai acelor comori din trecut, în speță cea ”gepidă”, fără a exista cu adevărat această etnie.

Așa se face că undeva în secolele IV-V, un prinț get (și nu gepid) spunem noi,  ascundea un tezaur impresionant, într’un loc aflat astăzi în Șimleul Silvaniei, iar cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit tezaurul în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași unul de celălalt.

Acei geți-gepizi victorioşi peste secole în lupta de la Nedao (454) se spune că viețuiau în secolele I-IV la răsărit de Vistula inferioară, în aria de răsărit a culturii Wielbark. Spre sfârşitul secolului III  se crede că au migrat înspre bazinul Odrei inferioare.

În harta prezentată mai sus se observă zona culturii  Wielbark (verde) și Przeworsk (mov închis), Polonia de azi, de unde se presupune că acești presupuși geți-gepizi ar fi venit.

Cu portocaliu este Cultura Sântana de Mureș-Cerniakov, considerat teritoriul controlat de Amal o altă familie conducătoare getică, Imperiul Amalilor.

În figura de mai sus este prezentată mișcarea geților-gepizi,  conform teoriei căreia se presupune că au migrat gepizii, ori prin care spunem noi au revenit căteva triburi de geți nordici. Spre deosebire de migraţia geto-gotică la fel de nefondată, și așa cum se spune orientată înspre sud-est, geții-gepizi se crede că s’au îndreptat înspre sud-vest.

Alianţa din anul 290-291 dintre gepizi şi vandali împotriva ostrogoţilor şi a vizigoţilor, poate fi în acelaşi timp şi un indiciu al pătrunderii geților-gepizi în bazinul superior al Tisei, dar la fel de bine și că aceștia locuiau dintotdeauna aici fiind localnici geți, ori era un amestec al triburilor geților liberi, care au trăit în permanență în spațiul carpatic, fie prin absorbția unor triburi migrate în nord și întorși aici împinși de data aceasta de venirea hunilor, ori din alte cauze.

Aceste triburi de geți după o perioadă mai puţin clară a istoriei acestor meleaguri sunt menţionaţi în anul 418, când au fost înfrânţi de ostrogoţii conduşi de Thorismund şi înglobaţi în confederaţia hunică.

Au participat alături de huni la expediţiile hunice în Peninsula Balcanică. Regele lor Ardaric, care a luptat alături de huni în lupta de la Câmpiile Catalaunice (451), a fost unul dintre personajele importante de la Curtea lui Attila.

Puterea mereu crescândă a ”gepizilor” în cadrul confederaţiei etnice condusă de huni pare a fi splendid ilustrată de cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj.

Șimleul Silvaniei este un loc binecuvântat, un oraș situat pe valea Crasnei, la aproximativ 25 de kilometri de municipiul Zalău, la poalele Măgurii Șimleului. De’a lungul mileniilor, orașul a avut o istorie tumultoasă. Aflat în raza regatului lui Burebista și Decebal, pe Măgura Șimleului au fost descoperite fortificații din perioada antică, specialiștii fiind de acord că avem de’a face cu Dacidava, cetatea pomenită de Ptolemeu în al său ”Îndreptar geografic”.

Apoi, după retragerea aureliană, pe aici au trecut avarii care erau de origine turcică. Din punct de vedere arheologic, Șimleul Silvaniei a intrat în atenția lumii întregi datorită celor trei tezaure de o inestimabilă valoare, ce au fost descoperite aici și de care vom pomeni și noi.

Primul tezaur, a fost descoperit la data de 3 august 1797 de către doi copii români care aflându’se cu caprele la păscut pe un versant al Măgurii, fac o descoperire uluitoare. Cei doi copii descoperă nici mai mult, nici mai puțin decât peste 2 kilograme de bijuterii de aur.

Întregul tezaur, format din 13 verigi plate de aur, 11 verigi granulate de aur, o cataramă de centură, un inel circular de aur, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe, un mare lanț colier de aur masiv cu pandantive și 15 medalioane cu eficii de împărați romani – a ajuns în colecțiile Muzeului Kunsthistorisches din Viena.

De ce nu au ajuns la Cluj întrebăm și noi retoric?

Podoabele de gât şi de piept: medalioanele de aur ale împăraţilor romani din secolul al IV-lea sau splendidul lanţ cu pandantivi din primul tezaur, la care se adaugă fibulelele discoidale ornamentate în stil policrom din cel de al doilea tezaur sunt splendide realizări ale orfevrăriei epocii migraţiilor.

În decursul primei jumătăţi a secolului al V-lea au fost purtate şi fibulele de argint cu placa spiralei semicirculară şi cea a piciorului romboidal alungită din cel de al doilea tezaur, placate cu foiţe de aur au fost ornamentate într’un fastuos stil policrom.

Mărimea lor enormă pare a reflecta în acelaşi timp creşterea conştiinţei de sine a casei regale getice sau gepide cum este denumită oficial această perioadă, amintind prin dimensiunea lor de fibulele asemănătoare, decorate însă altfel ornamentate, din cea de a doua jumătate a secolului al V-lea din bazinul superior al Tisei.

Fibula cu onix relectă probabil şi ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea tezaur de la Şimleu Silvaniei sugerează recepţionarea de inluenţe din mediul nomad hunic în momentul punctului culminant al expansiunii hunice.

Urme ale gepizilor au fost identificate in Nord-Vestul României, în bazinul inferior al Somesului, dar și al râului Crasna. Prezența lor aici, la finalul secoului III a fost atestată de surse romane.

Se pare că în vecinatatea Zalăului, gepizii s’au luptat cu ostrogotii, iar în jurul anilor 460-470 mare parte a populației gepizilor se deplasează spre sud, trecând prin Porțile Meseșene. În lupta din anul 454 de lângă râul Nedao geții-gepizi au fost victorioşi.

Geții-gepizi au constituit o populație care au a jucat un rol important în istoria Europei Centrale. Gepizii erau văzuți de romani ca un popor sălbatic (cum altfel?), puternic și bine înarmați.

Despre conducătorul gepizilor, Ardaric, istoricul roman Priscus scria:

”a fost cel mai de seama rege care, din loialitate, a participat la toate consfătuirile hunilor. A fost preferatul lui Attila și a excelat prin credință și sfaturi bune”.

Din momentul preluarii puterii de către Attila, gepizii au participat la toate expeditiile lor de jaf și au devenit un adversar de temut al romanilor.

Puterea mereu crescândă a gepizilor în cadrul confederației etnice condusa de huni pare a fi splendid ilustrată de fibula cu onix din tezaurul de la Simleu Silvaniei, care reflecta probabil și ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea lot al tezaurului de la Șimleu Silvaniei sugerează recepționarea de influențe din mediul nomad hunic, în punctul culminant al expansiunii acestora.

Conştienţi de forţa lor, gepizii conduşi de regele Ardaric s’au răsculat împotriva fiilor lui Attila, și astfel își creează propriul regat.

Într’una din ipotezele ale originii lor se presupune că tezaurele descoperite la Şimleu Silvaniei, în fapt un singur tezaur îngropat pe categorii de piese de port, a fost depus ca ofrandă zeilor în ajunul bătăliei de la Nedao.

Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Înca nu se știe ce întrebuințare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împărați romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute, un fragment de brățară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană și un altul rotund, încrustat cu pietre semiprețioase.

Obiectul cel mai deosebit al tezaurului îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept și peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte și de alta, cu două inele.

Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr’o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur (Zeița Sarmis – Forța Vieții), așezați față în față.

Cel mai important pandantiv al salbei (Marele Pieptar al Maestrului) are reprezentat un bărbat aflat într’o barcă, iar acesta se află chiar lângă mărgeaua de cristal (simbol al Căutătorului – călător pe ape, Păstrător al Tainei).

Celelalte 50 de pandantive înfățișează unelte și arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur (semn al Marelui Maestru, derivat din Ordinul Cavalerilor Danubieni (Zamolxieni, getici), păstrători ai tradiției și a tainei).

Se crede că acest minunat lanț petrecut peste corp avea rol de amuletă magică, protejându’l pe purtător.

În ultima vreme, s’a emis ipoteza că era purtat de o femeie (funcție magică, religioasă).

 

Sunt unii specialiști care emit și o altă variantă asupra tezaurului, că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile.

În primul tezaur se găsește cel mai mare medalion din câte s’au pastrat din Antichitate.

Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Al doilea tezaur, descoperit tot la Șimleu Silvaniei la data de 20 aprilie 1889 de către un țăran care își ara lotul de pe coasta dealului Măgura, este conform unor specialiști, parte dintr’un tot unitar cu primul tezaur descoperit cu aproape un secol în urmă.

În cel de’al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, cuprinde 10 perechi de fibule din aur și pietre semipretioase, 3 vase deosebit de frumoase, încrustate cu pietre scumpe, o fibula din onix, 8 bucăți de fragmente de fibulă și un inel de logodnă.

Piesele sunt considerate de factură ”germanică” și romană: cele din primul tezaur – mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr’al doilea deși considerate germanice, ele sunt făcute totuși de geții autohtoni, nefiind nicio dovadă a unei producții manufacturiere în bijuterii germanice în zonă. Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă.

Din păcate, nici acest tezaur nu se găsește în țară, el fiind expus la Muzeul Național Maghiar (Magyar Nemzeti Músem) din Budapesta.

În fața acestui delir al comorilor românești, pe care le puteai întâlni doar imaginate în basme, din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, restul exponatelor pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleu sunt chiar lângă cele sub care se află comoara de la Sânnicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate provin din pământul românesc.

Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese scoase din pământ getic. În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași provenienta, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea. Dar călătoria printre tezaurele românești nu e nici pe departe încheiată.

Primul tezaur a fost descoperit la 3 august 1797, de Petru Boşca şi Simion Bocor, are 2.425,5 grame şi cuprinde piesele întregi şi fragmentare care’l compun. Autorul prezintă, în fotocopii reuşite, atât procesul verbal întocmit la predarea acestuia la Muzeul de Istorie şi Artă ”Kunsthistorisches” din Viena, cât şi descrierea şi vizualizarea acestora.

În acelaşi mod este descris şi cel de’al doilea tezaur, descoperit la 20 aprilie 1889, de un şimleuan anonim (?!), care se află la un muzeu din Budapesta, aşezat într’o vitrină de sticlă. La Şimleu Silvaniei se găseşte, din păcate, doar inventarul original scris la Primărie, cu numărul de inventar 48 / 1889 şi cu numărul de predare / primire 926 / 1889.

Dacă vom continua călătoria noastră în timp, vom putea vizualiza ce s’a întâmplat cu aceste tezaure, când, undeva în perioada secolele IV-V d. Hr., un prinț local, probabil get ascundea această comoară impresionantă formată din două tezaure.

Cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit comoara în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași una de cealaltă.

În anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s’au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns și au și rămas de atunci la Viena. După aproape o sută de ani, în 1889, niște zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de’a doua jumătate a tezaurului (numită și ”cel de al doilea tezaur”), ajunsă și aceasta apoi la Budapesta.

În total au fost 73 de piese de aur și argint, cântărind cam opt kilograme. În anul 1999, cele două muzee din Viena și Budapesta au organizat o expoziție comună, în care a fost expusă întreaga comoară șimleuană (”primul tezaur” și ”cel de’al doilea tezaur”).

Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă. Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Specialiștii spun că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a peste 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile. În fața acestui vis frumos al comorilor românești pe care credeai că le poți întâlni doar imaginate în basme, ne apar aceste tezaure din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, în fața cărora restul exponatelor din muzeu pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt chiar în vecinătatea cele în care se afla comoara românească de la Sânnicolau Mare.

Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate ale acestui muzeu vienez provin de fapt din pământ românesc. Celelalte piese expuse sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia….foste colonii și ele.

Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din Tezaurul de la Untersibenbrunn, dar care nu sunt nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii muzeului vienez, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese din teritoriul getic din Carpați.

În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași proveniență, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr.

Când oare vor mai revedea meleagurile românești aceste tezaure unice, aflate acum la Viena și Budapesta?

Vom expune oare, măcar copii ale acestor splendori antice românești în vitrinele muzeelor noastre?

Întrebări retorice…

Descoperirile din secolele III-II î.Hr. de pe teritoriul județului Salaj

Pentru a înțelege fenomenul prin care aceste tezaure au ieșit la lumină toate din acest areal, vom pomeni și de cel de’al treilea tezaur datat cu 5-6 secole mai devreme, numit ”Comoara de la Cehei”. Acesta a fost descoperit la 25 aprilie 1986 de fraţii Mălin şi Gigel Lazoc, fiind alcătuită din trei brăţări, o fibulă şi un lanţ, toate din argint, toate de factură getică, dar și 552 de monede de argint (drahme greceşti).

În timp ce lucrau pământul, aceștia au scos la suprafață mai multe monede și obiecte de argint. Cercetarea arheologică a locului descoperirii a permis recuperarea întregului tezaur din argint, cântărind 2.122 grame. Piesele de bijuterie au fost apreciate ca fiind de origine getică, iar monedele provin din orașul antic Dyrrhachium, din Albania actuală, ajunse pe teritoriul actual al României în antichitate, pe calea schimburilor comerciale.

Specialiștii au apreciat că perioada în poate fi datat acest tezaur ar fi cuprinsă între anii 100-80 î.Hr. Două dintre brățări de origine cert getică sunt lucrate din bare rotunde de argint și cântăresc 83,74 g, respectiv 86,97 g. Au capetele aplatizate și ornamentate cu incizii în formă de ace de brad.

A treia brățară, tot dacică, cântărește 72,71 g și are extremitățile modelate în formă de cap de șarpe și incizii ce imită solzii acestei reptile. Fibula cântărește 34,41 g și a fost lucrată dintr’o singură bucată de argint. Lanțul are greutatea de 70,57 g și lungimea de 92 cm, este lucrat din sârmă de argint împletită și pliată în forma cifrei 8 (octogonul – simbol al infinitului și al coșciugului). Toate piesele sunt lucrate din argint de mare puritate (800 la mie).

Cele 546 monede găsite sunt drahme din orașul antic Dyrrhachium, precum și 6 imitații ale acestora (total 552). Ele includ 26 emisiuni cu numele diferiților magistrați ai acestui oraș.

Bijuteriile getice din tezaurul de la Șimleu Silvaniei-Cehei prezintă similarități cu piesele descoperite și în tezaurele geto-dace de la Moigrad, Sărmășag, Marca (toate localități din județul Sălaj), Cojocna, Mediaș, Poșaga, Sărăcsău (Transilvania) și Coada Malului, Poiana, Vedea și Herăstrău (spațiul extracarpatic).

În a doua jumătate a sec. IV î.Hr. în interiorul arcului carpatic pătrund celții. Fenomenul în sine arunca o nouă lumină asupra situatiei din aceste teritorii, unele integrate în lumea celticii central-europene, dar lasă loc și multor necunoscute (Szabo 2005). Nici un izvor antic nu face referi asupra geților-celți din bazinul carpatic. Geograful antic Ptolemeu (Geografia, III, 8, 3) îi menționează pe anarți și taurisci ca locuind în partea de miazănoapte a Geției.

Situația consemnată de el este ulterioară acțiunilor lui Bureo Bista (Burebista), care, prin campaniile sale vestice, a modificat granițele politice din zonă. Descoperirile arheologice consistente compensează într’o oarecare masură lacunele literare (Istoria, 2001, 512, n.2).

Privind o hartă a răspandirii celtice în regiunea intracarpatică se poate observa ocuparea cu predilectie a doua zone geografice: bazinul Mureș- Târnave și bazinul Superior al Someșului. Cele mai timpurii materiale celtice au fost descoperite în ambele zone.

Ultimul orizont al prezenței celtice poate fi fixat undeva în a doua jumătate a sec. II î.Hr. Descoperirile neceltice din cadrul necropolelor sau al așezărilor precum și identificarea unor situri diferite de cele celtice atestă existența unei populații autohtone în zonă.

Folosirea etnonimului ”daci” pentru a desemna această populație trebuie făcută cu precauție Trebuie notat că, în izvoarele antice, generalizarea denumirii de ”daci”, pentru un teritoriu mai mare, a fost un fenomen care aparține epocii post Burebista și care a pus în umbră celalalt etnonim, de geți. În atare condiții, folosirea unor termeni precum ”daci” sau ”daco-geți”, pentru teritoriul intracarpatic cel puțin, nu este foarte indicată pentru perioada sec. III – II î.Hr.

Someșul și afluenții lui, Salajul, Agrijul sau Almașul, alcătuiesc principalul bazin hidrografic al zonei estice a Salajului. În partea vestica principalele văi sunt Barcăul și Crasna, valea Zalaului fiind cel mai important afluent al ultimei. Dintre toate, doar Someșul a reușit să creeze o luncă de dimensiuni apreciabile, în restul teritoriului dealurile, de înălțimi mai mici sau mai mari, precum și munții domină peisajul. Descoperirile arheologice au fost realizate chiar de’a lungul acestor văi.

În ceea ce privește perioada care ne interesează este vorba de descoperiri întâmplătoare, din periegheze sau ca urmare a unor campanii de săpături sistematice.

În doar 9 localități de pe teritoriul județului au fost descoperite 21 monede din argint (aprox. 300 g) și 5 din aur (aprox. 45 g) emise în intervalul cronologic al sec. III-II î.Hr. Pentru majoritatea nu se cunosc condițiile de descoperire și nici chiar tipul monetar. Dintre toate aceste monede, 5 aparțin singurului tezaur descoperit în acest orizont cronologic.

Numărul descoperirilor monetare contrastează cu descoperirile de așezări și necropole datate în aceasta perioadă, care s’au înmulțit în ultimii ani (Pop, Pupeza 2006).

Nici una dintre emisiunile monetare nu pare sa fi fost o creație locală, centrele de difuziune ale acestora fiind amplasate fie în Maramureș fie în bazinul Someșurilor, spațiul nostru apărând mai mult ca o periferie a acestora sau, mai precis, o zonă de interferențe între lumile celtice nord-vestice și transilvănene și cele neceltice.

Majoritatea covârșitoare a descoperirilor monetare din sec. III-II î.Hr. se amplasează în jumătatea răsăriteană a județului, gravitând spre descoperirile clujene, cunoscând mai apoi, în etapa cronologică următoare, o deplasare evidentă spre jumătatea vestică a Salajului (Florea 1985-1986).

Prezenta materialelor celtice mai timpurii încă din zona de ieșire a Mureșului din Transilvania precum și lipsa lor din bazinul central al Someșului, sugerează că același grup de populație a pătruns dinspre Câmpia Tisei ocupând zona centrală a Transilvaniei și apoi mai departe spre nord-est, ajungând până în depresiunea Bistriței.

Dar, venind de pe Tisa Superioara, fie că este vorba de anarți sau de o cu totul altă populație celtică, cea mai rapidă cale de pătrundere în Transilvania este pe valea Someșului și nu cea a Mureșului.

Numeroasele morminte de luptatori celti, inclusiv cele de la Dersida sau Zauan, sunt o dovadă a faptului ca patrunderea lor n’a fost pașnică. Este posibil să fi fost înfrânți în ncercarea de a patrunde pe valea Someșului?

N’ar fi fost un caz izolat în tabloul general al expansiunii celtice. Se pare că celții au fost blocati nu departe, mai spre nord, în Ucraina Transcarpatica, în zona Maramureșului istoric. Un asemenea scenariu are și câteva neajunsuri. Mai întâi, pentru această perioadă, din Depresiunea Șimleului lipsesc fortificațiile (ceea ce nu este cazul în Ucraina Transcarpatica). Majoritatea descoperirilor aparțin fazei clasice getice, cele mai timpurii elemente de fortificare apar abia spre sfarsitul sec. II î.Hr.

Apoi, lipsesc dovezile care să probeze o stăpânire unitară asupra teritoriului, de felul unei organizatii tribale. Presupunând că, în lipsa unor fortificații, confruntarea ar fi fost posibilă doar în mod direct, deschis, fără ândoială ar fi fost necesar un anumit grad de organizare si conducere. Dar, cel mai important indiciu în acest sens, o moneda specifica, lipseste fiind descoperite doar emisiuni monetare din alte zone (situație din nou diferită față de Maramureș).

În ceea ce privește a doua posibilitate, dezinteresul celților pentru acest teritoriu, există de asemenea argumente pro și contra. Geografia specifică zonei este probabil cel mai bun argument în favoarea acestei ipoteze. Celții au căutat cu predilecție terenuri fertile pentru agricultură și pășuni bogate pentru creșterea animalelor.

Zona la care ne referim era mai degrabă acoperită cu păduri, lunca râurilor fiind insuficientă pentru activitati agricole de anvergura. Apoi, celții au avut în vedere și resursele subsolului, mai ales sarea. Ori, sarea, ca și fierul, lipsește cu desăvârșire din zonă (Pop, Pupeza 2006, 192).

Punctul slab al acestui ultim scenariu rezidă în importanța strategică a zonei: poarta de intrare spre Transilvania. Este motivul principal pentru care în perioada clasică zona cunoaște o dezvoltare deosebită, fără a exista schimbări majore de climă sau în relief. Nicăieri în lumea getică, evident cu excepția capitalei, nu s’a descoperit o atât de mare densitate de tezaure.

În lipsa agriculturii sau a exploatărilor de fier, o asemenea bogăție nu se poate explica decât prin controlul politico-militar efectiv și prin vămuirea culoarul de pătrundere în Transilvania. Apariția a cel putin 15 puncte fortificate este o consecință firească a acestui fapt, dar și o explicație destul de plauzibilă pentru descoperirea celorlalte tezaure în acest culoar strategic.

Observăm cum luând în calcul o perioadă de cel puțin 5-6 secole se găsesc explicații logice a existenței tezaurelor în această zonă, nefiind doar cazuri izolate. Cel mai probabil se vor mai descoperi și în continuare alte tezaure, dacă arheologii vor insista pe această zonă, dar cert este că zona intra-carpatică mereu a prezentat un interes deosebit și este imposibil ca teoria ”terra deserta” să mai poate fi suținută.

Simbolistică și heraldică

Deși arheologii români au descoperit obiecte care înfãțișeazã steagul geților, stindardul Dragonului, încã din secolul al IV-lea î.Hr., ceea ce evidentiazã existenta unui stat cu structuri politice bine definite, ca și constiinta unitãtii de neam, de popor, de națiune, în sensul strict al termenului, termen apãrut și folosit încã din antichitate, o parte dintre istoricii si lingviștii nostri repetã pânã la saturatie stadiul, chipurile ”înapoiat”, ”primitiv” al societãtii getice.

Mai mult, din diferite scrieri istorice strãine, aflãm cã statul getic avea și o emblemã, o stemã a tãrii bine conturatã, reflectând concepția poporului getic despre putere, independentã, libertate si prosperitate și prin care se exprimã existenta Geției ca stat independent în constelatia statelor europene și a lumii de atunci.

Cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), notar oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, domn al Tãrii Moldaviei, în Letopisetul sãu, în capitolul al VI-lea se referea cu claritate la stema Geției, care era reprezentatã prin doi lei afrontați:

”Iară semnul sau pecetea Dacilor era doi lei împotriva unui altuia cu gurile căscate”.

Cercetãtorul croat Paul Ritter Vitezoviè (1652-1713) publicã la anul 1701 un Album heraldic, foarte putin cunoscut, intitulat ”Stemmatographia sive armorum illyricorum deliniatio, descriptioyet restituitio”, album din care un exemplar s’a descoperit într’o bibliotecã publicã din Arad, care redã si el Stema Geției, în culorile ”adevãrate”, precum si descrierea ei, care înfãtiseazã un scut mobilat cu o piramidã de argint, figurã heraldicã ce porneste de la baza scutului si se înaltã pânã în partea superioarã a acestuia; de o parte si de alta a piramidei se aflã doi lei, rampati (adicã ridicati pe picioarele dinapoi) și afrontati (adicã asezati fațã în fațã).

Scutul este timbrat cu o coroanã.

Referitor la simbolurile Stemei Geției, Ritter mentioneazã cã:

”Odinioarã când (Geția) era bogatã si avea eroii săi proprii leii urcau spre înãltimi”.

Piramida semnificã, potrivit istoricului croat, ”o perfectiune deosebitã si culmea gloriei”.

Autorul conchidea, remarcând cã aceastã Stemã atestã ”virtutile care au stăpânit Dacia pânã în domnia lui Decebal”.

În pofida evidenței unui asemenea adevãr, încã se mai crede că renumitul colier, lănțișor de aur curat, descoperit la Șimleul-Silvaniei, cuprinzând în miniaturã zeci de semne ale ocupațiilor locuitorilor de aici: cosoare, furci, ciocane și ar apartine gepizilor, care în acea vreme traversau pãmântul nostru strămosesc, în ciuda faptului cã acelasi lănțișor se termină cu reprezentarea unui măr (simbolul localității amintite), înconjurat de doi lei, care îl apără.


În general, tipul Stemei Țării Românești este ilustrat prin: acvila cruciatã însotitã de un soare și o lunã, tip ce rãmâne în heraldicã specific pentru această țară, primind numele de acvila românească, ”aquilla valachica”.

În unele cazuri acest tip de stemã este sustinut de doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, simbol al vechii steme getice.

Cei doi lei din vechea stemã a Geției se gãsesc și în sigiliul marelui voievod român Mihai Viteazul. Ceea ce demonstreazã existenta unei conștiințe naționale puternice, Mihai încercând și reușind, pentru o scurtã vreme, refacerea regatului getic de odinioarã.


Pecetea sigilarã a lui Mihai Viteazul, cu cei doi lei afrontati, este o mãrturie de necontestat că viteazul domn român încerca să’și materializeze ”planurile sale dacice” de refacere, de reunire a provinciilor strămosesti într’un puternic și independent stat geto-românesc.

Stema Țărilor Române, Țara Româneascã (Valahia), Transilvania si Tara Moldovei reunite de viteazul domn Mihai, simbolizeazã, prin emblemele ce le contine, aspiratiile milenare ale poporului român către refacerea unității statului român în cadrele vechii Geții ale lui Boreo Bista.

Astfel, în Stema țărilor românești reunite, care se aflã reprodusã pe sigiliul lui Mihai Viteazul, se observã lãmurit: într’un scut cu colțurile superioare rotunjite douã personalitãti domnesti încoronate (reprezentând pe Mihai si pe fiul sãu), față în față plantând un pom dezrãdãcinat; trunchiul acestuia este susținut de doi lei afrontati (din stema vechii Geții), lei care stau cu picioarele dinapoi pe cele șapte cetăți Septem Castra (simbolizând Transilvania).

Peste vârful pomului este asezat un mic scut ascuțit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coarne și însotit la dreapta de un soare, la stânga de o lunã conturatã. Deasupra, într’un câmp despãrtit de o eșarfã semicircularã cu devizã, se aflã acvila cruciatã a Țării Românești, însoțită la dreapta de soare, la stânga de lună (crai nou).

Tradiția de a se sublinia autohtonitatea și continuitatea celor trei țări românești s’a remarcat și dupã epoca lui Mihai Viteazul, cum ar fi un ceaslov bisericesc de la Iași din 1750, în care lei sunt prezenți.

”Corbul și cu crucea, adevărat, te încorunează
Că ai oblăduit Vlahie te înfățășază,
Bourul dar Domn Moldaviei te adeverează […]”

K. Horedt, în sinteza sa din 1986, împarte istoria Transilvaniei antice târzii şi medieval timpurii în trei perioade: germanică, slavă şi maghiară.

Prima perioadă– cea germanică– ar începe odată cu părăsirea provinciei de către romani şi instalarea aici a goţilor şi vandalilor purtători ai culturilor Cerneahov şi Przeworsk şi se încheie odată cu ultimele manifestări ale civilizaţiei de tip ”merovingian” a gepizilor, anume varianta târzie a cimitirelor cu morminte în şiruri, orizontul zis Band-Noşlac (încadrat până în prima jumătate a secolului al VII-lea d. Hr.). (Horedt 1986, passim)

Conform acestei reconstituiri istorice timp de mai mult de două secole (454-680 d. Hr.) Transilvania a fost iniţial stăpânită şi apoi locuită de neamul gepizilor. Viziunea modernă curentă– un locus classicus al istoriografiei – este că aceşti gepizi sunt germanici orientali, strâns înrudiţi cu goţii şi vandalii, una dintre multele ”naţiuni gotice” antrenate în acest carusel al migraţiilor popoarelor germanice (Völkerwanderung) din Antichitatea târzie, migraţii care au condus la dispariţia Imperiului Roman de Apus şi la naşterea regatelor germanice barbare, nuclee ale statelor germanice medieval-moderne.

Gepizii şi celelalte ”naţiuni gotice”.

Pentru că ”germanicitatea” (Germanentum) majorităţii populaţiilor barbare menţionate de sursele scrise la Dunăre (goţi, vandali, gepizi, sciri, heruli) se originează în naraţiunile istorice ale epocii lui Iustinian (Iordanes şi Procopius), se conturează în Renaştere prin ”exaltarea goţilor” (goticism) şi îşi găseşte expresia definitivă după constituirea disciplinei deutsche Altertumskunde şi apariţia exceselor pangermaniste (Goart 2006, 187-208 cap. None of Them Were Germans: Northern Barbarians in Late Antiquity, unde discută problema identităţii gepizilor, scirilor şi herulilor), vom încerca să schiţăm o istorie a acestor momente din perspectiva originii gepizilor.

Şi evident trebuie evocat primul povestitor al istoriei barbare, Iordanes şi al său ”Skandinavien topos”, anume fabula originii scandinave a goţilor, unde au şi ”gepizii” locul lor, căci, în opinia lui Iordanes, popoarele geților, goţilor şi gepizilor sunt înrudite astfel:

Get. XVII. 94: Quomodo vero Getae Gepidasque sint parentes si quaeris, paucis absolvam. Menimisse debes me ininitio de Scandzae insulae gremio Gothos dixisse egressos cum Berich rege suo, tribus tantum navibus vectos adripam Oceani citerioris, id est Gothiscandza.

XVII. 94. ”Dacă mă întrebi cum sunt geţii înrudiţi cu gepizii, îţi voi spune în câteva cuvinte. Trebuie să’ţi aduci aminte că am spus la început că goţii, ieşind cu regele lor Berich din sânul insulei Scandza, au fost duşi numai pe trei corăbii pe malul de dincoace al Oceanului, adică în Gothiscandza.”

95. Quarum trium navis, ut adsolet, tardior nancta nomen genti ferturdedisse; nam lingua eorum pigra gepanta dicitur. Hinc factum est, ut paulatim et corruptae nomen eis ex convicionasceretur Gepidas. Nam sine dubio ex Gothorum prosapie et hi trahent originem…

95. ”Una dintre aceste trei corăbii înaintând, după cum se întâmplă, mai încet decât celelalte, se spune că a dat numele neamului, căci pe limba lor leneş se zice gepanta. De aici s’a ajuns ca în decursul timpului şi prin corupere dintr’o poreclă să se nască numele gepizilor. Căci fără îndoială şi aceştia îşi trag originea din neamul goţilor (…)”, Popa-Lisseanu 1939, pp. 38, 104.

În alte două pasaje din Getica Iordanes reiterează varianta originii comune a goţilor şi gepizilor:

Get. XXV. 132. Sic quoque Vesegothae a Valente imperatore Arriani potius quam Cristiani effecti.

XXV. 132. ”Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de împăratul Valens mai degrabă arieni (religios vorbind, nu etnic) decât creştini.”

133. De ceterotam Ostrogothis quam Gepidis parentibus suis pro affectionis gratia evanghelizantes huius perfidiae culturam do-cente, omnem ubique linguae huius nationem ad culturam huius sectae invitaverunt.

133. ”Din partea lor, ei predicaseră evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, rudele lor, transmitându’le cultul acestei erezii şi atraseră la cultul acestei secte toate popoarele de limba lor.” Popa-Lisseanu 1939, pp. 45, 113.

Ultimul pasaj unde apare la Iordanes ideea înrudirii dintre goţi şi gepizi este referitor la bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Regele ostrogot Valamir şi cel ”gepid” Ardaric sunt cei pe care se baza Attila pentru a lupta împotriva ”fratelui” lor, regele vizigot de la Tolosa, Theodorid, aliatul romanilor:

XXXVIII. 200. Erat namque Valamir secreti tenax, blandus alloquio, dolis gnarus; Ardaricus fide et consilio, utdiximus, clarus. Quibus non inmerito contra parentes Vesegothas debuit credere pugnaturis.

XXXVIII. 200. ”Căci Valamir ştia să păstreze secretele, era cu vorba dulce şi priceput în viclenii, Ardaric, însă, după cum am spus, era devotat şi cu sfaturi sigure. Acestora avea să le încredinţeze lupta împotriva rudelor lor,vizigoţii.”  Popa -Lisseanu 1939, pp. 57, 198.

Aceeaşi idee a înrudirii între geți, goţi şi gepizi o întâlnim la contemporanul lui Iordanes, Procopius din Caezarea în lucrarea lui Despre războaie, în pasajul referitor la invaziile din vremea împăratului Honorius.

Despre războaie, III.2.2:

”Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel.

4. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, cea gotică (getică n.n). Eu cred că la obârşie se trag cu toţii dintr’un singur neam, iar mai târziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus pe fiecare.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (…).” *FHDR II, p. 435.

Un pasaj foarte asemănător care repetă informaţia lui Procopius cu minime diferenţe se găseşte în Chrono-graphia lui Theophanes Confessores (în limba greacă) şi în Bibliotheca lui Anastasius (în limba latină):

Theoph. Chron. P. 94, 9-23 (De Boor):

”(anul 439) Pe atunci se aflau multe neamuri gotice mari locuind dincolo de Dunăre, în ţinuturile nordice. Dintre acestea vrednice de menţionat sunt patru: goţii, vizigoţii, gepizii şi vandalii, care se deosebesc numai după nume şi prin nimic altceva, şi folosesc o singură limbă. Toţi ascultă de credinţa netrebnică a lui Arius.” (FHDR II, p. 595).

Anast. Biblioth., p. 103:

…Erant autem Gothi tunc et gentes multae ac maximae trans Danubium in Hyperboreislocis inhabitantes, ex quibus rationabiliores quatuor sunt, Gothi scilicet Hypogothi Gipedes et Uuandeli, nomentantum et nihil aliud mutantes unaque lingua utentes. Omnes autemfi dei erant Arrianae malignitatis (Pál 1973, p. 75).

Aceste izvoare din secolul al VI-lea sunt destul de elocvente şi toate converg în a afirma strânsa înrudire acelor trei ”naţiuni gotice” principale: goţii (geții) propriu-zişi, gepizii şi vandalii.

Operând cu categoriile etnografiei antice aceste popoare sunt considerate înrudite în virtutea aspectului fizic, al faptului că au o origine comună (nordică) şi se trag la origine din acelaşi trib, al faptului că folosesc aceleaşi legi şi au aceeaşi credinţă (ariană) şi, cel mai important pentru Iordanes, Procopius, Theofanes şi Anastasius, că folosesc aceeaşi limbă.

Trei probleme fundamentale ridică acest discurs al autorilor epocii lui Iustinian:

− cea a identităţii acestor ”barbari” nordici care locuiesc dincolo de Istru în ţinuturi hyperboree (altădată fiind numiţi geți, sarmaţi și melanhleeni)

− cea a originii precise a ”naţiunilor gotice” (rezolvată de Iordanes prin introducerea fabulei cu insula Scandza quasi officina gentium aut certe velut vagina nationum)

− şi cea a identităţii acelei unice limbi ”gotice” folosite de toţi.

Pornind de la aceste informaţii antice târzii umaniştii germani şi lingviştii şi istoricii Germaniei moderne au utilizat aceste surse unilateral şi au anexat ”naţiunile gotice” (gepizii incluşi) cercului populaţiilor germanice orientale.

Însă:

1. Niciun izvor antic nu califică aceste populaţii – goţi, vandali, gepizi – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului (Goffart 2006, p. 55). Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi (prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni) (Kulikowski 2007, p. 14: (despre ecuaţia goţi – scyţi) ”It was not just that classicizing language gave a new group ofpeople an old name; the Greeks and Romans of the civilized imperial world really did believe in an eternal barbariantype that stayed essentially the same no mater what particular name happened to be current for a given tribe in anyparticular time”).

2. Iordanes mai cunoaşte o versiune a originii goţilor din Britannia pe care o recuză, preferând versiunea originii lor din insula Scandza (peninsula Scandinavă de azi, cunoscută în geografia antică şi medievală timpurie, de la Mela şi Ptolemeu până la Paulus Diaconus şi Dicuil, ca o insulă; Parroni 1984, p. 355; Dagron 1971, pp. 295-299). Goţii au fost puşi în legătură cu nordul îngheţat şi înaintea lui (de Ambrosius din Milano sau Claudian), dar, prin susţinerea originii din Scandza a goţilor, Iordanes spune explicit că aceştia nu aparţin lumii romane, ci vin din exterior, din periferia oikumenei, din Ocean.

Într’un mod similar herulii lui Procopius se întorc în insula mitică din Ocean, ubicua Thule (Romm 1992, pp. 157-159), ţara lor originară, pentru a’şi aduce de acolo un rege.

Pentru Walter Goffart toposul originii scandinave a goţilor nu indică atitudinea pro-gotă a lui Iordanes (pretins got de neam, fiul lui Alanoviamuth, nepotul lui Paria; Dagron 1971, pp. 291-292), ci, mai degrabă apartenenţa lui la curentul propagandei bizantine anti-gote care a urmat distrugerii de către Belizarius şi Narses a regatului ostrogot de la Ravenna (Goffart 2006, p. 70).

În trecut ipoteza originii scandinave a fost respinsă de Kaspar Zeuss, Jacob Grimm şi Karl Müllenhoff, având în vedere faptul că singura sursă unde este prezentă este Getica lui Iordanes (Goffart 2006, p. 66), este menţionată şi de geograful anonim de la Ravenna care însăşi citează precis sursa (Iordanes); Kulikowski 2007, p. 43 (toate sursele literare şi arheologice au fost ulterior coroborate pentru a susţine naraţiunea lui Iordanes).

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducând astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii, ori au mers pe o pistă falsă.

Isidor enumeră trei ipoteze ale originii goţilor (Isid. Hist.Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sunt geți sau scyţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene; Maenchen-Helfen 1973, pp. 3-4).

3. Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice.

Pentru a vedea când aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor transilvăneni.

Faza pre-ştiinţifică a germanităţii: goticismul (O privire sintetică la Carbó García 2004, pp. 179-206.)

Această fabulă a originii goţilor (şi gepizilor) din insula Scandza continuă cu migraţia lor, într’un timp imemorial, înainte de războiul troian, în Scyţia, lângă Palus Maeotis (Mlaştina Meotidă), al doilea popas al lor fiind Mysia, Tracia şi Geția (Merrills 2005, pp. 155-157). Istoria veche a goţilor transmisă de Iordanes este marcată de victorii şi cuceriri, goţii fiind cei mai înţelepţi dintre toţi barbarii (similari grecilor) (Get. II. 40).

Făcând din trecutul goţilor istorie romană Cassiodorus / Iordanes (Cassiodorus, Variae, 9.25.5: Originem Gothicam historiam fecit esse Romanam) i’a identifcat succesiv cu locuitorii locurilor de popas – scyţii şi geţii.

Reluând un topos herodotean regele scyţilor / goţilor Tanausis îl învinge pe regele egiptenilor Vesosis şi cucereşte întreaga Asie, obligându’l pe regele mezilor, Sornus să plătească tribut. Fiind plecaţi într’o expediţie, femeile lor, amazoanele conduse de Lampeto şi Marpesia, au trebuit să ţină piept duşmanilor.

Apoi goţii au avut un rege, Telefus, fiu al lui Hercules şi Auge şi căsătorit cu o soră a lui Priam şi prin fiul acestuia, Euryphylus, goţii participă şi în războiul troian. Lista regilor goţi celebri continuă cu regina Thomiris care luptă cu Cirus, cu Antirus care luptă cu Darius şi Xerxes, cu Gudila care îşi căsătoreşte fiica cu Filip al Macedoniei.

Urmează regii din cel de’al doilea loc de popas – Buruista, Dicineus, Comosicus, Coryllus şi Dorpaneus. Cassiodorus, consilierul lui Theodoric, în intenţia lui de a scrie o istorie ilustră şi multimilenară a goţilor, pentru a înnobila un popor barbar, mobilizează o sumă de tradiţii literare greceşti referitoare la barbarii nord-dunăreni şi nord-pontici (lupta scyţilor cu Vesosis, amazoanele ca feminae Gothorum, regina massa-getă Thomiris, luptele purtate de regii geți împotriva romanilor).

Cassiodorus şi Iordanes (Pentru relaţiile între lucrările lui Cassiodorus şi Iordanes, momentele scrierii acestora şi sursele lor v. Amici 2002,pp. 3-48) nu sunt direct responsabili de această echivalare între scyți, geți şi goţi, ei nu fac decât să preia o tradiţie deja veche a Antichităţii târzii, unde geţi este numele poetic – literar al goţilor.

Pentru a explica această confuzie între geţi şi goţi din literatura Antichităţii târzii autorii moderni au căzut repede de acord că identificarea este favorizată de raţiuni fonetice (get/got) şi de faptul că se suprapun în acelaşi spaţiu al Dunării de Jos (Teillet 1984, p. 51).

Explicaţia este simplă – o idee centrală a etnografiei antice (exprimată sintetic de Synesius din Cyrene) este că nu există barbari noi, ci de fapt:

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Zonele situate la nordul Istrului şi al Pontului Euxin erau puţin cunoscute în antichitate şi erau evocate de antici ca ţările fabuloase ale scyţilor. În epoca augustei că Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el pletora de barbari pontici, barbarii geţi ai Scyției, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris, pentru a defini barbarul din nord cu cele două trăsături contrastante – sălbăticia şi virtutea – şi el stă la baza reprezentării barbarului got al Imperiului târziu.

În profilul barbarului got recunoaştem caracteristicile barbarului scyt şi get: poeţii şi istoricii fac aluzii la moravurile sălbatice ale goţilor care trăiesc în căruţe, sunt îmbrăcaţi în piei de animale şi nu ştiu să lupte decât călare.

În final numele get – got devin interschimbabile:

quod…Gothi Getae dicerentur (SHA Carac. 10.6) sau

Getae illi qui et nuncGothi (Oros. Hist. I.16.2).

De acum înainte pentru multe secole termenul Getae devine numele poetic al goţilor, Prudenţiu, Claudian, Paulinus din Nola, Rutilius Namatianus nu îi desemnează niciodată altfel (Teillet 1984, pp. 17-38; Eliade 1980, pp. 81-84).

Legătura între această tradiţie a identificării goţilor cu geţii în Antichitatea târzie şi primele echivalări geţi /goţi, daci / dani, medievale (sec. XI – Siegebert de Gembloux, Dudo de Saint-Quentin, Guillaume de Jumièges) este asigurată de geografia medievală.

Aceasta este o mixtură curioasă de sisteme cosmografice antice, mitologie clasică şi gândire patristică, toate suprapuse pe lumea cunoscută în epocă.

Nu este propriu-zis geografie, ci mitologie geografică, chiar dacă exista informaţie nouă despre regiunile nordice în special era respinsă datorită lipsei de autoritate şi faptului că contrazicea sursele clasice şi patristice (Dana 2008, pp. 176-181).

Pentru greci şi romani Scyţia era cea mai nordică parte a lumii, mărginită de munţii Riphaei şi de vastul Ocean nordic pe malul căruia locuiau Hyperboreenii (Dilke 1984, pp. 347-351). În linii mari nordul germanic al geografiei mitologice medievale este de fapt Sciţia clasică transferată la noua frontieră a cunoaşterii.

Astfel geţii sunt translataţi în nord deja în Cosmographia lui Aethicus Ister (unde apar Gogetae şi Magogetae).

Pe cea mai timpurie hartă, Albi mappamundi (începutul sec. VIII), menită să reconstituie cosmografiile lui Iulius Honorius şi Orosius, la nord de Macedonia şi Tracia, întinsă până la Oceanul nordic se află Gothia (în locul Daciei din tradiţia cartografică agrippiană) (Nemeti 2011, pp. 37-49.).

Aceeaşi viziune geografică o reîntâlnim la Anonymus Ravennas, Isidor din Sevilla, Paulus Diaconus, Dicuil, Rabanus Maurus sau pe mappae mundi în OT care reproduc lumea descrisă de Orosius, ca manuscrisul de la Strassbourg, harta lui Saint Severus sau harta de la Herreford.

În toate aceste lucrări geografice sau hărţi, la est de Germania, între Dunăre şi Oceanul nordic, se află Gothia sau Dacia. Aşa se explică tradiţia medievală care identifică danii cu dacii (Dacia qui et Danamarcha) şi goţii cu geţii (Leake 1967, pp. 24-52; Eliade 1980, pp. 83-84.).

Goticismul (exaltarea goţilor) se defineşte prin ideea că neamul excepţional al goţilor, după plecarea din Scandza (Suedia) a cucerit şi populat aproape întreaga Europă (Wolfram 1988, pp. 1-4). Această teorie, iniţiată de Ragvaldi şi EricusOlai (cca. 1460), dezvoltată de Johannes Magnus Gothus (1554), devine ideologia imperiului suedez, mai ales sub Gustav Adolf.

În 1425 Poggio Bracciolini a descoperit singurul manuscris medieval al Germaniei lui Tacitus şi în 1470 apare prima ediţie tipărită a Germaniei (Kulikowski 2007, p. 44).

Acest mic opuscul etnografic împreună cu Getica lui Iordanes au fost larg utilizate în secolul XV de umaniştii germani pentru forjarea ideologiei identitare germanice, după care germanii actuali sunt moştenitorii germanilor antici din tratatul lui Tacitus.

Renaşterea scandinavă îmbrăţişează ideologia goticistă pentru a contracara hegemonia culturală latină: goţii originari din Suedia sunt prezentaţi drept cuceritori ai Europei şi ai Romei în operele lui Johannes Magnus Gothus (1554), Johannes Loccenius (1647), Olaus Rudbeck (1679), Carolus Lundius (1687) (Svennung 1967, pp. 68-96).

Suedezii îşi dispută calitatea de urmaşi ai goţilor cu spaniolii care în timpul Reconquistei dezvoltă propria lor variantă a goticismului. Cronicile lui Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimenez de Rada, Pedro de Medina, Iulian del Castillo încep istoria Spaniei cu istoria geţilor, continuând cu cea a vizigoţilor din Hispania antică târzie (Busuioceanu 1985, pp. 124-147; Carbó García 2006-2007, pp. 260-269.).

Din mediul umaniştilor germani goticismul migrează şi la saşii din Transilvania care îşi inventează astfel propria lor origine ilustră, considerându’se urmaşii goţilor (geţi/scyți), rivalizând astfel cu maghiarii şi secuii şi românii (urmaşii romanilor).

Dintre promotorii acestei teorii a originii getice a saşilor amintim pe Albert Huet, Johannes Tröster, Christianus Schaeseus, Laurentius Toppeltinus şi alţii (Armbruster 1980, pp. 38-82; Plămădeală 1988, 27-65).

Faza ştiinţifică a germanităţii: metoda retrospectivă a ”arheologiei aşezărilor” şi teoria Wenskus – Wolfram.

Încă din secolul al XVI-lea umanişti germani ca Beatus Rhenanus (1485-1547), inspiraţi din Germania lui Tacitus (mic tratat etnografic redescoperit în Europa secolului al XV-lea cu rezultate spectaculoase) şi istoria longobarzilor a lui Paulus Diaconus, au concluzionat că goţii, vandalii, francii şi alţi barbari au fost strămoşii actualilor germani şi istoria acestora poate fi recunoscută ca istorie a vechii Germanii.

La începutul secolului XX un filolog şi arheolog german, Gustaf Kossina, aplicând o metodă regresivă a împins proto-istoria şi preistoria germanilor departe în trecut până în epoca bronzului. Acesta cartează frontierele schimbătoare ale patriei originare germane şi reconstituie prima migraţie a popoarelor germane care ocupă întreaga Europă.

Această idee – a migraţiei – este inerentă pangermanismului: în 1933 Karl Theodor Strasser scrie despre germanischer Völkersturm care a aruncat valuri succesive de germani asupra Europei. Există o legătură strânsă între migraţionism şi agenda politică nazistă: răspândirea culturii germanice prin migraţie şi invazie corespunde ideii rasiste a superiorităţii germane, pretenţiilor de dominaţie geopolitică şi teritorială.

Cele două elemente cheie ale ideologiei naziste au fost: esenţa genetică a culturii înrădăcinată în ”sângele” popoarelor şi imaginea eroică a germanilor văzuţi ca distribuitori ai culturii (Härke 2006, pp. 267-268).

Astfel, imaginea consacrată vehiculată de către deutsche Altertumskunde de la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX (prezentate sintetic la Kulikowski 2007, pp. 44-49) conţine două idei-forţă:

1. popoarele barbare care au asediat Imperiul Roman sfârşind prin a’l distruge şi înlocui sunt germanice (strămoşii germanilor moderni) şi

2. acestea s’au angajat în migraţii dramatice plecând dintr’o zonă originară (Urheimat, Goffart 2006 a, p. 92).

După cel de’al doilea război mondial viziunea pangermanistă a luat o nouă înfăţişare, care evită definiţiile naţiunii barbare unite prin comunitatea de sânge şi rasă.

În 1961 Reinhard Wenskus propune o teorie referitoare la formarea popoarelor (germanice) în Antichitatea târzie şi la modalităţile lor de organizare politică (Stammes- bildung und Verfassung) în care susţine că popoarele germanice (definite în principal pe criterii lingvistice) devin treptat conştiente de ele însele datorită contactului cu populaţiile celtice, slave şi cu romanii. Alegerea conştientă de a nu se dizolva în melting-pot-ul roman le furnizează baza conştiinţei etnice.

O oarecare conştiinţă este văzută ca naturală, născută din diferenţele culturale (limbă, legi, obiceiuri), dar propune o explicaţie politică a formării triburilor: lideri însoţiţi de un număr relativ restrâns de războinici îi conduc în luptă, mai întâi în interiorul lumii germanice, apoi împotriva Imperiului Roman.

Succesul atrage noi membrii care se unesc cu tribul respectiv, în virtutea unor practici culturale comune (limbă, legi, vestimentaţie). Dar ceea ce ţine tribul unit este carisma liderului şi manipularea unei tradiţii eroice dinastic-genealogice (Traditionskern, core / kernels oftraditions) (Noble 2006, pp. 10-11).

Lucrarea lui Wenskus a însemnat sfârşitul ideii că triburile germanice au migrat ca entităţi coerente etnic dintr’o patrie originară până la frontiera romană.
În anii 70-80 Herwig Wolfram extinde şi rafinează această teorie: o elită descoperă şi inventează o tradiţie pentru a da grupului un sens şi o misiune.

Aceste ”nuclee de tradiţie” trebuie, în opinia lui, să conţină trei elemente de bază: o ispravă eroică primordială (trecerea mării, a unui râu, o mare victorie în luptă), o schimbare în registrul religios şi identificare unui inamic principal. Esenţa teoriei Wenskus – Wolfram este că noile popoare germanice ale Antichităţii târzii (franci, alamani, saxoni, goţi) se formează în contextul confruntărilor cu Imperiul roman prin gruparea unor triburi în jurul unor lideri şi a unei elite care manipulează nuclee ale tradiţiei constituite din genealogii de origine divină şi povestiri eroice din trecutul îndepărtat. Astfel triburile nu sunt sisteme în echilibru, ci procese continue de agregare de noi identităţi sociale (sau o identitate etnică fictivă şi dinamică) (Noble 2006, pp. 11-12; Kulikowski 2007, pp. 52-54).

În centrul unor asemenea nuclee de tradiţie ostrogote se află conform lui Wolfram şi fabula originii scandinave a goţilor. Aceasta ar fi fost auzită de Cassiodorus la curtea lui Theodoric de la membrii acestei elite ostro-gote, împreună cu genealogiile Amalilor şi a fost inserată în istoria sa gotică, numită abuziv de Wolfram Origo Gothica (Wolfram 1988, p. 4).

O asemenea teorie a existenţei unor tradiţii orale eroice ale goţilor înregistrate în scris de Cassiodorus–Iordanes scapă analizei istoricului modern. Nu există nicio dovadă explicită care să documenteze originea scandinavă a goţilor. Singura sursă este Iordanes şi fabula originii scandinave a goţilor şi gepizilor este proiectată într’un trecut mitic, Berich aflându’se pe acelaşi plan cu Tanausis învingătorul faraonului egiptean Vesosissau cu femeile goţilor, amazoanele Marpesia şi Lampeto.

Scandza este împrumutată de Iordanes din geografia greacă şi goticismul medieval suedez o identifică ulterior cu insula Gothland, patria goţilor strămoşi exemplari ai suedezilor.

După această analiză succintă a etnogenezei germanice ce concluzii se pot trage referitoare la gepizi sau mai precis referitoare la identitatea purtătorilor culturii materiale din Transilvania secolelor IV-VII d. Hr.?

Modelul migraţiei unor grupuri compacte de germani pe distanţe lungi în antichitatea târzie pierde azi teren în favoarea modelului imobilismului. După cum am văzut migraţia ca motor al schimbării lumii post-antice, a transformării Imperiului în regate barbare, este o idee centrală a ideologiei pangermanismului.

Migraţia împreună cu metoda arheologiei aşezărilor – care presupune că aspecte, culturi şi grupuri definite pe baza culturii materiale sunt de identificat cu triburi şi popoare şi trebuie să primească numele triburilor şi popoarelor atestate de sursele scrise într’un spațiu şi o perioadă date – au constituit modelul interpretativ central în arheologia românească în epoca postbelică.

Acest model este păstrat azi inerţial şi continuă preocuparea de identificare a unor grupuri arheologice definite prin markeri culturali, grupuri văzute ca alogene şi în permanentă mişcare, pentru ca apoi acestora să li se aplice etichete etnice. Astfel, de la părăsirea provinciei de către romani până la sfârşitul epocii avare timpurii, Transilvania şi zonele limitrofe au fost un carusel al migraţiilor germanice.

Astfel se perindă în secolul IV şi la începutul secolului V d.Hr. vandalii (taifali şi victofali) purtători ai culturii Przeworsk în zona vestică, vizigoţii şi cultura Cerneahov în est, sau, mai recent vandali sau gepizi timpurii identificaţi în aşa-zisul grup funerar Dobrodzień-Gutentager.

Invazia hunică dislocă alte grupuri identificate arheologic în Transilvania, cum sunt descoperirile fastuoase aparţinând orizontului Apahida – Blučina – Tournai, atribuite succesiv ostrogoţilor, gepizilor, alanilor, scirilor, herulilor, constituindu’se în literatură un adevărat catalog al barbarilor de inspiraţie ovidiană. Pentru secolul al VI-lea s’a ajuns la un oarecare consens, majoritatea interpretând vestigiile ca aparţinând gepizilor – orizontul Moreşti- (Harhoiu 2011, pp. 10-26 (un rezumat al viziunii curente despre epoca timpurie a migraţiilor).

Putem concluziona alături de Procopius că existau multe neamuri gotice, anume popoarele care locuiau în Gothia / Guthiuda nord-dunăreană şi nord-pontică. Conform criteriilor lingvisticii comparate moderne, unele erau germanice orientale, adică vorbeau idiomuri azi dispărute înrudite cu cele teutonice (vorbitorii acestora fiind adevăraţii strămoşi ai germanilor medievali şi moderni).

După criteriile etnografiei antice aceste neamuri erau ”scytice” (Geary 2002, pp. 43-58).

Originea scandinavă a goţilor şi gepizilor este un topos al istoriografiei bizantine din epoca lui Iustinian şi nicio sursă nu atestă migraţii bruşte şi spectaculoase ale acestora înainte de invazia hunică. Este legitim să dorim să aplicăm etichete etnice vestigiilor ”germanice” de la nordul Dunării în epoca migraţiilor: arheologia se ocupă cu civilizaţile moarte şi este interesată de identitatea decedatului (Hans-Jürgen Eggers, citat în Périn, Kazanski 2011, p. 299).

Populând abuziv Transilvania cu nume tribale germanice care se succed şi se înlocuiesc cu repeziciune nu ajungem însă nicăieri, singura şansă de a înţelege ceva fiind schimbarea paradigmei interpretative. De’a lungul istoriei spaţiul actual al Transilvaniei a oferit un specific aparte din punct de vedere cultural.

Pentru perioada de care ne ocupăm, chiar dacă au trecut câteva secole, nu este lipsit de importanţă faptul că, spre deosebire de Muntenia şi Moldova, spaţiul intracarpatic a cunoscut organizarea şi modul de viaţă roman. După părăsirea Daciei de către administraţia şi armata romană, viaţa în mediul urban, într’o formă mai redusă, a continuat mai bine de un secol până la venirea hunilor în zona nord-vestică a Mării Negre (Chirilă şi Gudea 1982, passim).

Dacă viaţa de tip urban a încetat nu înseamnă că etnic populaţia urbană pe care o putem numi ”getică eliberată” nu a mai viețuit, deși structurile de bază ale coloniei romanice n’au dispărut, fapt demonstrat şi de cimitirul nr. 1 de la Bratei (Bârzu 1973, passim; Harhoiu 1987, 125; 1990, 145).

Pentru câteva decenii legăturile directe cu Imperiul Roman au fost întrerupte, imprimând fostei provincii Dacia o dezvoltare întru’câtva diferită faţă de restul Imperiului. Un specific aparte al culturii materiale din secolele următoare părăsirii Daciei a fost determinat şi de faptul că pe teritoriul fostei provincii s’au perindat o serie de populaţii considerate migratoare: ”goţii”, ”gepizii”, ”slavii”, avarii etc.

Considerații pe marginea descoperirilor arheologice susceptibile de a reprezenta aşezări, ce au evoluat în perioada de care ne ocupăm și lista înregistrării lor .

Scopul urmărit pe parcursul demersului de faţă este acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra habitatului uman din Transilvania în perioada celei de doua jumătăţi a secolului V şi din prima jumătate a secolului VI. În dorinţa de a ne raporta la unele evenimente importante pentru istoria bazinului Dunării inferioare, în cifre absolute, ne vom referi la perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, perioadă ce coincide cu existenţa regatului ”gepid”.

În atenţia noastră s’au aflat doar siturile, care se pot data, cu ”certitudinea” specifică cercetării istorice, în perioada supusă studiului. Nu au fost repertoriate aşezările, care pe baza unui lot restrâns de fragmente ceramice atipice, au fost datate pe bună dreptate în limite cronologice mai largi: secolele IV-VI, V-VII etc. Este posibil ca unele din descoperirile amintite să facă obiectul prezentului studiu, însă cealaltă variantă de neincludere în segmentul temporal, de care ne ocupăm şi introducerea respectivelor puncte în cadrul repertoriului, ar putea implica concluzii false.

La fel descoperirea izolată a unor artefacte bine datate, dar care de obicei fac obiectul inventarelor funerare nu se regăsesc în repertoriu. Aceiaşi soartă o au şi descoperirile paleocreştine. Găsirea lor izolată în anumite situri, nu au fost însoţite de’a lungul timpului şi de alte descoperiri, în punctele respective, excepţie făcând staţiunea arheologică de la Sânmiclăuş, care să ateste existenţa unor aşezări datate în perioada supusă atenţiei.

În studiul de faţă prin Transilvania nu înţelegem entitatea geografică cunoscută sub acest nume, ci teritoriul fostei provincii romane Dacia din spaţiul intracarpatic. Ea este limitată la est de castrul de la Micia, crestele Munţilor Apuseni, culmea Munţilor Meseş; la nord, pe Someş, linia de castre de la Tihău, Căşei, Gherla, Ilişua; la est sistemul de castre de la Orheiul Bistriţei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni, Ilăceni, Odorhei, Sânpaul, Olteni, Breţcu şi Râşnov (Macrea 1969, 230-232)¸ iar la sud linia Carpaţilor Meridionali. Această limită era împinsă la exterior, în general, la distanţa de un sfert până la o jumătate de zi, în faţa castrelor, de obicei pe culmile dealurilor sau munţilor (Ferenczi 1972, 387).

Habitatul uman a fost şi este încă influenţat de relief, resurse materiale şi clima. Relieful Transilvaniei are aspectul unui amfiteatru având pe margini o coroană muntoasă formată la nord şi est de Carpaţii Orientali la sud de Carpaţii Meridionali, iar la vest de Carpaţii Occidentali, ce coboară treptat spre centru în zona de câmpie. În mare, zona supusă atenţiei noastre, se suprapune peste Depresiunea Transilvaniei.

Transilvania este brăzdată de câteva râuri: Mureş, şi Someşul, având fiecare câte un bazin corespunzător. Acestea au constituit nu numai surse de subzistenţă dar si mijloc de comunicaţie. Totodată prin forţa de modelare a reliefului apa a creat locuri ideale de amplasare a aşezărilor. Râurile amintite mai sus au modelat relieful, determinând un sistem de terase, care vor deveni locuri predilecte, pentru amplasarea aşezărilor din sec. V-VI şi nu numai.

Fig. 1

Resursa naturală cea mai importantă a Transilvaniei este sarea (fig. 1). Ea este indispensabilă vieţii oamenilor şi a animalelor, prin rolul său de reglare a echilibrului osmotic în cadrul organismului. Carenţa sării în regimul alimentaţie provoacă disfuncţii grave: astenie, anoxerie, oboseală accentuată, dereglări somatice, de creştere şi comportamentale, leziuni olfactive, diminuarea fertilităţii până la sterilitate etc., în timp ce lipsa ei accentuează aceste disfuncţii provocând chiar decesul (Monah 1991, 387).

Sodiul unul din cele două elemente ale sării participă la menţinerea tonusului muscular prin reţinerea apei în organism (Ciobanu 2002, 23). Un om are nevoie de 5-8 g zilnic, dar fiecare om utilizează între 10-20 g pe zi. În general, un om sănătos, consumă într’un an o cantitate de sare egală cu 1/10 din greutatea sa proprie (Medeleţ 1995a, 286).

Deasemenea sarea este de neînlocuit în alimentaţia animalelor domestice. O vacă necesită un consum de sare de 30-50 g/zi, o oaie 7-15 g/zi, un porc 5-10 g/zi (Medeleţ 1995, 54 2), iar un cal 0-40 g/zi (Ciobanu 2002, 26).

Totodată sarea era un bun conservant, la îndemână în Transilvania, al alimentelor ce conţin alumina (carnea de porc sau vită), al cărnii de peşte, al produselor lactate şi al legumelor (Medeleţ 1995, 54). Sarea se mai folosea şi în activităţi economice la prelucrarea pieilor de animale sau la separarea aurului de argint (Rustoiu 2002, 36) şi nu în ultimul rând era un mijloc de schimb în special cu Imperiul Bizantin.

Sarea din Transilvania, în perioada getică, acoperea nevoile populaţiilor din zonă, din câmpia Panoniei, de pe malurile Dunării mijlocii în amonte de Porţile de Fier şi peninsula Balcanică, la vest de trecătoarea Vardar-Morava (Medeleţ 1995, 53). Aceiaşi situaţie, credem noi, că exista şi în sec. V-VI, când Transilvania se afla tot în Barbaricum.

Până în prezent nu există date arheologice directe, care să confirme că în Transilvania anilor 454-567 se practica mineritul sau o altă formă de obţinere a minereurilor feroase ori neferoase. Totuşi la Moreşti s’a descoperit într’o locuinţă un cleşte de fierărie (Horedt 1979, 150, pl. 43/1), iar la Soporu de Câmpie, Alba Iulia ”Castrul roman” zgură de fier (Protase şi Ţigăra 1960, 392, Haimovici şi Blăjan 1989, 336), ceea ce confirmă faptul că în cele două aşezări se practica metalurgia. Cel puţin o parte din obiectele din fier şi bronz au fost confecţionate cu materie primă locală.

În Transilvania existau multe zone unde puteau fi exploatate minereurile preţioase, însă marea majoritate a obiectelor de aur şi argint, dacă nu în totalitate, proveneau în urma subsidiilor acordate de Imperiul Roman barbarilor pentru a le cumpăra pacea (Riché şi Le Maitre 2000, 69).

Nu este de neglijat posibilitatea ca în Transilvania să se fi exploatat si minereurile preţioase. Descoperirea la Abrud, o zonă ce nu era agreată pentru locuit, în perioada de care ne ocupăm, a unui cercel de aur datat în sec. VI (Hampel 1905, 1/362, fig. 965, 2/215, 3/pl. 174.1a, 1b) ar putea întări afirmaţia anterioară. Mai probabil, având în vedere complexitatea extragerii aurului, că el era obţinut prin spălarea nisipului aurifer din albiile râurilor.

Un alt element important era lemnul. El era principalul material de construcţie, de combustie folosit pentru încălzire, iluminat, prepararea hranei etc. Totodată era un element constitutiv al unor unelte, ustensile sau arme. Pentru epoca getică se aprecia că 70% (Giurăscu 1976, 11) sau după alţi cercetători 75%-80% (Stoiculescu 1999, 15) din suprafaţa actuală a României era acoperită cu pădure.

În epoca romană lemnul se exploata organizat (Macrea 1969, 311), dar probabil fără să afecteze semnificativ procentul amintit. O pădure tăiată are nevoie, în funcţie de specia de copac din care era constituită, de a se reface natural în starea de masiv între 6 şi 12 ani (Îndrumări 1987, 220-226), iar pentru a ajunge la starea de maturitate între 20 şi 180 de ani (Norme 2000, 152).

Oricât de intensă ar fi fost exploatarea lemnului în epoca romană, pădurile, aşa cum am arătat mai sus, aveau timp să se refacă. Prin urmare în sec. V-VI putem presupune că pădurile ocupau o suprafată de cca 70%-80% din suprafaţa actuală a României.

Clima din ultimii 2000 ani este departe de a fi constantă. Se consideră, pe baza analizei înaintărilor şi retragerilor gheţarilor montani, că în perioada de acum 1400-1550 de ani,   adică între 450-600 d.Hr a existat un climat cu veri calde şi lungi (Cârciumaru 1996, 25; Tomescu 2000, 268).

Acest fapt poate explica de ce în majoritatea locuinţelor din perioada supusă atenţiei, aşa cum vom arăta mai târziu, nu au fost descoperite instalaţii de foc. Şi în intervalul amintit se pare că în jurul anului 500, a existat o perioadă puţin mai rece, situaţie relevată de procentele mai puţin ridicate ale C 14 din atmosferă (Cârciumaru 1996, 151).

Transilvania este înconjurată de munţi, de aceea accesul înspre şi dinspre Transilvania se făcea prin locuri relativ puţine. La sud şi sud est se putea accede prin pasul ”Porţile de fier ale Transilvaniei“ (Macrea 1969, 152), prin pasul Vâlcan trecând din valea Jiului superior în valea Streiului, de’a lungul Oltului (Macrea 1969, 153), dinspre sud-est şi est prin pasul Oituz, de’a lungul Bârgaielor şi Bistriţei (Djamo 1994, 418), dinspre nord-vest şi vest prin Poarta Meseşului (Macrea 1969, 231), pe Crişul Repede (Rustoiu 1993, 66, 74) şi valea Mureşului, râu care era navigabil (Macrea 1969, 157). În interiorul Transilvaniei se circula probabil pe văile principalelor râuri.

Cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm, în Transilvania, nu a făcut obiectul preocupărilor arheologilor decât începând cu anii ’50 ai secolului XX. Au existat şi anterior cercetători care au făcut cunoscută perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, însă ei şi’au îndreptat atenţia spre alte aspecte decât cel studiat de noi: descoperiri monetare (Gooss 1876, 336), funerare (Finály 1889; Hampel 1905, 2/39-40), religia (Diculescu 1925) şi istoria gepizilor (Diculescu 1922).

Primele săpături arheologice au avut loc în anul 1951 la Moreşti (Prodan et al. 1954, 199) efectuate de un colectiv numeros condus de K. Horedt, în cadrul unui program naţional de cercetare (Horedt et al. 1952, 311). Săpaturile ample vor dura într-o primă fază până în anul 1956 (Horedt 1979, 17-18) fiind reluate aşa cum se va vedea mai târziu.

În cadrul aceluiaşi program vor fi identificate în 1952 aşezările de la Cipău şi Iernut ”Pe Şes” de către D. Protase respectiv M. Rusu, care vor întreprinde în următorii ani săpături sistematice în siturile descoperite (Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 661-662). Tot în anii ’50 va fi cercetat situl de la Porumbenii Mici (1954, 1957-1958) de către K. Horedt, Şt. Molnar şi Z. Székely (Horedt et al. 1962, fig. 1).

În 1955 D. Protase identifică aşezarea de la Soporul de Câmpie, unde va săpa în următorii 6 ani alături de I. Ţigăra şi episodic alături de K. Horedt, N. Vlassa şi L. Ţeposu-David (Protase 1962, 527).

În anii ’60 ai secolului XX va fi sondată aşezarea de la Şeica Mică (1962) de către K. Horedt (Horedt 1962, 187-204), iar Z. Székely va cerceta siturile de la Cernat şi Poian din sud-estul Transilvaniei (Székely 1992, 245-306). Un loc aparte pentru durata (1960-1963, 1970-’72, 1976-’77) şi dimensiunea cercetărilor efectuate îl au săpăturile de la Bratei realizate de I. Nestor, E. Zaharia şi L. Bârzu (Bârzu 1995, 239).

În anul 1976 debutează cercetările lui Gh. Baltag de la Sighişoara ”Dealul Viilor”(Baltag 1979, 72). El va fi ajutat de’a lungul anilor de M. Petică şi de R. Harhoiu (1980-1994). Acesta din urmă va prelua coordonarea cercetărilor.

În 1985 sunt reluate săpăturile de la Moreşti de către D. Protase în scopul clarificării unor aspecte legate de fortificaţia de aici. Săpăturile de o amploare mai mică se vor desfăşura cu unele întreruperi până în anul 1991 (Protase 1999, 265-272).

În anii ’90 este de remarcat activitatea lui C. Gaiu în nordul Transilvaniei, care întreprinde săpături arheologice într’o serie de aşezări: Dipşa (Gaiu 1993, 91-107) Ocniţa (Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61), Stupini ”La Curte” (Gaiu 1999, 84-96), ”Fânaţele Archiudului” (Gaiu 1997, 59; 1999, 84; 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111, Gaiu şi Marinescu 2003, 303) şi ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158). Tot în această perioadă M. Rusu reia cercetările la Iernut-Cătunul Sf. Gheorghe ”Pe Şes” continuate apoi de C. Cosma (Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; Cosma şi Rustoiu 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107).

O contribuţie importantă au avut’o şi arheologii, care prin cercetări de suprafaţă sau săpături de o amploare mai mică au îmbogăţit repertoriul descoperirilor ori au redat specialiştilor o serie de alte complexe aparţinând perioadei supusă studiului: Gh. Anghel, M. Blăjan, V. Lazăr, I. Pop, Gh. Lazarovici, Z. Maxim-Kalmar, Şt. Ferenczi, R. Heitel, D. Marcu, D. Alicu, S. Cociş, N. Vlassa C. Gaiu etc.

Chiar dacă au fost descoperite până acum 114 de aşezări (lista acestor așezări o puteți consulta mai jos), doar una cea de la Moreşti are o monografie (Horedt 1979). Alte aşezări, datorită caracterului lor sau a suprafeţelor mici săpate, au beneficiat de valorificarea ştiinţifică a rezultatelor cercetărilor la nivel de articole sau rapoarte de săpătură: Cipău (Prodan et al. 1954 , 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Vlassa et al 1966, 405-407), Soporul de Câmpie (Horedt 1967, 584-585; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 527-536), Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204), Porumbenii Mici ( Horedt et al. 1962 , 633-636; Székely 1962, 25-28 ), Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977 , 285-297; 1979, 282-283) , Cernat ( Székely 1992 , 279-285) , Poian (Székely 1973, 221; 1992, 246-279) Dipşa (Gaiu 1993, 91-107), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158) etc.

Alta este în schimb situaţia de la Bratei şi Sighişoara ”Dealul Viilor”, care au beneficiat de cercetări însumând 9 respectiv 19 campanii de săpături. Prima a fost publicată într’un studiu (Bârzu 1995) cei drept mai cuprinzător dar insuficient, iar a doua a beneficiat de un singur articol (Baltag 1979) şi câteva consideraţii într’o monografie care trata zona Sighişoarei (Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191)

Cu toate cele arătate mai sus în ultimii ani interesul pentru cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm a scăzut îngrijorător. Pe o perioadă de cinci ani (1999-2003) au avut loc săpături arheologice sistematice doar în două situri: Iernut ”Pe Şes” – campania din 2000- (Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107) şi Stupini ”Fânaţele Archiudului” – campaniile din 1999, 2000, 2003 (Gaiu 2001, 236; 2002, 119-120, Gaiu şi Marinescu 2003, 303).

Prin urmare subiectul este departe de a fi epuizat și este de dorit în acest moment, când fondurile guvernamentale alocate pentru săpături arheologice sistematice sunt insuficiente, valorificarea cercetărilor derulate anterior şi a materialelor ce stau în depozitele din muzee neatinse de foarte mulţi ani.

Tipuri de habitat uman. Problema aşezărilor fortificate.

Ideea existenţei unor aşezări fortificate în Transilvania, în perioada de care ne ocupăm, a fost enunţată pentru prima oară de K. Horedt, care a evidenţiat, în urma cercetărilor arheologice, trei astfel de aşezări: Moreşti (Horedt 1979, 72-81), Porumbenii Mici (Horedt 1969, 134-136) şi Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137). Realizarea unor fortificaţii în perioada considerată ”gepidică” în Transilvania a suscitat discuţii, principalul argument contra acestei afirmaţii fiind inexistenţa lor în Câmpia Panoniei, acolo unde era de altfel centrul de putere al ”gepizilor”.

Dacă în aşezările de la Şeica Mică şi Porumbenii Mici săpăturile arheologice au fost de mai mică amploare şi au fost cunoscute doar prin câteva studii (Horedt et al 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Horedt 1964, 187-204), cea de la Moreşti a beneficiat de săpături la care au participat mulţi arheologi, cu rezultate mai spectaculoase finalizate printr’o monografie (Horedt 1979). De aceea, acest din urmă sit a generat cele mai multe controverse.

Principalul argument în favoarea existenţei aşezării fortificate din sec. V-VI de la Moreşti sunt însăşi săpăturile efectuate. Liniile de fortificaţii ale Moreştiului au fost investigate de nu mai puţin de 15 secţiuni (Horedt 1979, 72-81), iar cea care ne interesează pe noi şi care desparte Podeiul de Hulă de 3 secţiuni (Horedt 1979, 72-73).

Pentru a lămuri unele probleme ridicate de aşezarea de la Moreşti D. Protase a reluat săpăturile arheologice în anii 1985-1986, 1989-1991. El ajunge la concluzia că fortificaţia nu era folosită în secolele V-VI, ci a fost realizată mai târziu. Argumentul principal este descoperirea unui mormânt la o distanţă de numai 2 m faţă de şanţul exterior de apărare şi a unor fragmente de oase şi câteva fragmente ceramice atipice în şantul amintit. Prin urmare cimitirul continua până lângă fortificaţie sau o parte din el a fost distrus de edificarea ulterioară a valului şi şanţurilor de apărare (Protase et al 1988, 291, 295; Protase 1999, 266, 268).

Din păcate scopul principal al cercetărilor lui D. Protase a fost altul, de aceea, credem noi, secţiunile au fost trasate paralel cu linia de fortificaţie a Podeiului (Protase 1999, passim) şi doar şanţul a fost atins de o casetă cu dimensiunile de 3 x 2 m (Protase et al. 1988, 295; Protase 1999, 268).

Aşezarea de la Moreşti are o existenţă probabilă de câteva zeci de ani. La un moment dat, din diferite motive, rolul de apărare al fortificaţiei a putut fi abandonat, exemple în acest sens există pentru epoca getică la Sighişoara (Andriţoiu şi Rustoiu 1997, 122-123) şi pe valea Siretului (Ursachi 1987, 40, 44, 49), când sunt construite o serie de locuinţe pe coama valurilor de apărare sau în şanturile aferente. În acest caz continuarea înmormântărilor la Moreşti până lângă fosta structură de apărare este posibilă.

Un alt argument în favoarea folosirii fortificaţiilor în Transilvania în secolele V-VI a fost enunţat de Al. Diaconescu şi C. Opreanu. Potrivit celor doi cercetători clujeni aşezările fortificate de la Moreşti, Porumbenii Mici şi Şeica Mică ar fi specifice populaţiei romanice şi sunt indicii pentru existenţa unor structuri politico-militare ale populaţiei mixte geto-romanice (Diaconescu şi Opreanu 1989, 586-587).

Nu contestăm argumentele aduse în sprijinul ipotezei prezentate, însă aşa cum vom arăta mai jos nu putem fi de acord cu ea. Chiar dacă Transilvania era o zonă periferică din punct de vedere al stăpânirii ”gepide”, ea era de importanţă vitală datorită prezenţei zăcămintelor de sare.

Nu revenim asupra importanţei sării pentru viaţa oamenilor şi a animalelor, dar asigurarea controlului sării putea oferi o serie de avantaje economice şi chiar politice. De aceia, credem noi, că regatul gepid nu ar fi tolerat un alt centru de putere în Transilvania.

Prezenţa în unele morminte gepidice din Transilvania a armelor: Moreşti (Horedt 1979, 190), Cluj-Cordoş (Ferenczi 1960), Lechinţa de Mureş (Horedt et al.1952, 327, nr. 7), Cipău (Prodan et al. 1954, 221), Lechinţa de Mureş (Horedt 1958, 92, nr. 30), Căpuşul Mare (Horedt et al. 1952, 312), Şintereag (Gaiu 1979, 541, pl II/2, 3, ) etc vin să sprijine cele afirmate anterior. Că gepizii controlau cu autoritate regiunea în discuţie este confirmat şi de faptul că slavii nu pătrund în zonă decât după prăbuşirea regatului gepid.

Aşa cum am văzut anterior atât o teorie cât şi cealaltă pot fi combătute, prin urmare singura cale de soluţionare a problemei este reluarea săpăturilor fortificaţiei de la Moreşti. După părerea noastră, pe care ne’o exprimăm în stadiul actual al cercetărilor, construirea unei fortificaţii de genul celei de la Moreşti presupunea un efort colectiv imens. În istoria veche construcţiile monumentale aveau la bază în general motive religioase sau politico-militare.

La Moreşti cauza religioasă dispare din considerente evidente, singura motivaţie putând fi cea politico-militară. Eventualitatea unui atac roman pe direcţia Barboşi-pasul Oituz, sau al unui atac slav nu credem că ar fi declanşat o astfel de reacţie, având în vedere că în Panonia, o zonă mult mai expusă acţiunilor potrivnice, fortificaţiile lipsesc.

Cum deocamdată nu sunt motive să credem că fortificaţiile de la Moreşti, Porumbenii Mici, Şeica Mică sau chiar Băbuţiu au fost ridicate în secolele V-VI, aşezările amintite le vom considera ca făcând parte din categoria, ce urmează a fi tratată mai jos.

Aşezări nefortificate.

Până în prezent sunt cunoscute 111 de aşezări sigure. Dintre acestea 35 au fost cunoscute în urma unor săpături arheologice sistematice sau de salvare, iar restul sunt rodul cercetărilor de suprafaţă. Aparent 35 de aşezări săpate, din 111 cunoscute sunt un număr apreciabil, dar din păcate dintre acestea, marea lor majoritate, au au făcut obiectul cercetării altor perioade istorice şi sunt reprezentate pentru perioada de care ne ocupăm, doar prin materiale sporadice ori complexele au rămas nepublicate. Sunt 22 de aşezări în care s’au descoperit complexe. În unele din siturile amintite, complexele sunt doar menţionate fără a exista o descriere a lor mai amănunţită.

Cu toate acestea cele 111 de puncte cunoscute ne pot oferi informaţii importante privind unele aspecte, ce vor fi dezbătute în prezentele rânduri, ale habitatului uman din perioada de care ne ocupăm în studiul de faţă.

Aşezările sunt plasate în general de’a lungul traseelor principalelor râuri ce străbat Transilvania: Someşul, Mureşul şi Târnavele: Alba Iulia, Bratei, Cluj Napoca, Floreşti, Iernut, Moreşti etc. Altă grupare consistentă a aşezărilor se înregistrează pe văile adiacente sau locuri mai ferite, dar nu departe de principalele căi de comunicaţie: Aiton, Dipşa, Ghirbom, Moşna etc.

Cele mai multe aşezări au fost edificate pe terasele joase ale râurilor şi văilor amintite, forme de relief ce au oferit condiţii bune de locuit încă din pre şi proto istorie (Andriţoiu 1992, pl. 18; Ursuţiu 2002, fig. 1, 2). De altfel numeroase aşezări din secolele V-VI suprapun alte aşezări vechi: Moreşti, Cipău, Iernut – Sf. Gheorghe ”Pe Şes”, Şeica Mică, Bratei etc. O mică parte din aşezări sunt situate pe înălţimi: Băbuţiu – 622 m, Porumbenii Mici – 764 m, Mera şi Răscruci.

Aşezările pe înălţimi sunt întrucâtva atipice pentru această perioadă în Transilvania. Ele erau probabil sezoniere şi pot fi puse în legătură cu un anumit tip de ocupaţie economică-păstoritul. Alte aşezări sunt plasate pe dealurile mai joase şi pe terase înalte: Alba Iulia – Castru, Şeica Mică, Gheorgheni, Moreşti etc.

Privind harta descoperirilor (fig. 2) observăm o serie de zone în care nu avem descoperiri: zona dintre Târnave şi Mureş, o parte din cursul superior şi mijlociu al Mureşului, Valea Oltului (Hărmanul trebuie privit cu rezerve) etc. Situaţia poate fi explicată atât prin existenţa unor factori de mediu improprii habitatului (zonele mlăştinoase, suprafaţa mare de pădure, ce acoperea teritoriul Transilvaniei etc.), unei realităţi istorice, cât şi datorită stadiului actual al cercetărilor.

Concentrarea descoperirilor în anumite zone este explicabilă şi datorită activităţii unor arheologi, cărora li se datorează identificarea pe teren a mai multor situri. Îi amintim aici fără a’i nedreptăţi pe cei omişi pe C. Gaiu (zona Bistriţa-Năsăud), V. Lazăr (Mureş şi Târnave), Şt. Ferenczi (zona Cluj), N. Vlasa (Mureş), M. Blăjan (zona Cluj, Mureş şi Târnave) etc. Numai aşa putem explica lipsa aşezărilor pe valea Mureşului la vest de Vinţul de Jos, o zonă de trafic intens încă din neolitic, fiind principala ”arteră comercială” a Transilvaniei în timpurile vechi.

Dacă suprapunem harta descoperirilor peste hărţile principalelor resurse naturale ale Transilvaniei: sare, aur, fier şi cupru, observăm că aşezările se concentrează în ariile în care există zăcămite de sare.

Există localităţi pe raza cărora s’au descoperit mai multe aşezări: Alba Iulia, Sânmihaiu de Câmpie şi Stupini cu câte trei, Mediaş cu patru, iar Iernut cu cinci aşezări. Aceste habitate fie aparţin unor comunităţi care au evoluat concomitent, fie, mai probabil, aparţin aceleiaşi comunităţi, care s’a mutat din loc în loc, în cadrul unei microregiuni, după ce a epuizat resursele din spaţiul apropiat celui de locuire.

Nu există aşezare săpată integral. Nici chiar Moreştiul nu a fost epuizat arheologic, iar aşezarea de la Bratei a fost distrusă într’o oarecare măsură de exploatarea de nisip. Suprafaţa unora ar putea fi dedusă cu aproximaţie în funcţie de elementele geografice care le delimitează natural: râuri, râpe adânci, dealuri etc., sau în urma unor cercetări de suprafaţă.

Astfel se apreciază că aşezarea de la Alba Iulia ”Lumea Nouă” ar avea cca. 1 ha, Brateiul cca 1,3 ha (Bârzu 1995, 241), aşezările de la Sic ”Valea Seleci”, Alba Iulia ”Recea” şi Şeica Mică sunt aşezate pe o terase, iar ultima pe un platou, ce au suprafaţa de cca 1,5 – 1,6 ha (RepCj, 349, nr. 23, Moga et alii 2005, 52, Horedt 1964, 187), Iernut ”Pe Şes” 2 ha, Moreşti cca 2,5 ha (Cosma 1996, 40), iar Stupini ”Vătaştina” se întinde pe cca 4 ha (Gaiu 2002, 119). La Bratei se apreciază numărul locuitorilor aşezării la cca 200 (Bârzu, 1995, 241), iar la Moreşti populaţia număra cca 250-300 de oameni (Horedt 1979, 121-122).

Fig.2

O organizare internă a aşezărilor este greu de precizat, dar se pot totuşi observa în unele dintre ele, o anumită ordonare a locuinţelor. O grupare a locuinţelor în cuiburi, probabil pe criterii social-familiale, se poate evidenţia în aşezările de la Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Horedt 1955, pl. IV), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Stupini ”Vataştina’ (Gaiu 2002, fig. 4), Cipău (Vlassa et al. 1966, fig.7), Soporul de Câmpie (Protase 1962, fig. 8) şi Moreşti (Horedt 1979, fig. 38).

Pe lângă aranjarea în cuiburi s’a mai observat şi o dispunere a locuinţelor în şiruri: Ocniţa (Gaiu 1994, pl. I), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Cosma 1996, 40), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, fig. 5), iar la Porumbenii Mici locuinţele au fost construite de’a lungul marginii platoului formând un şir circular (Horedt et al. 1962, fig. 1).

O situaţie aparte a fost observată la Bratei, poate şi datorită amplorii cercetării, unde locuinţele erau grupate în două ”cartiere”, între ele existănd o distanţă de cca 40 m. În spaţiul liber dintre cele două ”cartiere” a fost descoperită o locuinţă (Bârzu 1995, fig. 1), a cărei încadrare în segmentul cronologic ce face obiectul referatului de faţă, este discutabilă.

Locuinţe, instalaţii de foc şi anexe gospodăreşti

Locuinţe. Chiar dacă în majoritatea siturilor menţionate în repertoriul descoperirilor, nu au fost identificate locuinţe, în special datorită caracterului cercetării, totuşi au fost puse în evidenţă un număr de peste 150. Ele sunt de mai multe tipuri: locuinţe îngropate (bordeie), locuinţe semiîngropate şi locuinţe de suprafaţă.

Dacă pentru termenul de locuinţă de suprafaţă specialişti s’au pus de acord, pentru primele două există discuţii datorită atât termenului de locuinţă semi-îngropată, care în limbajul arheologic este denumit ”semibordei”, cât şi a criteriului de diferenţiere al celor două tipuri de habitat. Prin ”semibordei” se înţelege un bordei a cărei adâncime de săpare în pământ este mai mică. Privitor la termenii de bordei şi semibordei Dicţionarul explicativ al limbii române îl cuprinde doar pe primul (Dex 1975, 93, 5777).

Etnologii folosesc pentru termenul de semibordei pe cel de locuinţă semi-îngropată (Vlăduţiu 1973, 157, 158; Bâtcă şi Bâtcă 1985, pl 9; ), motiv pentru care folosim şi noi aceiaşi terminologie. Diferenţa dintre bordei şi locuinţă semiîngropată constă în adâncimea la care au fost îngropate faţă de nivelul de călcare.

Pe considerentele arătate mai sus I. Mitrea denumeşte bordei o locuinţă a cărei adâncime a părţii săpate în pământ depăşeşte 0,70-0,75 m, faţă de nivelul de călcare, în vreme ce adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate ajunge până la cota de mai sus (Mitrea 1980, 64 şi nota 30).

În Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României se consideră că adâncimea până la care se săpa groapa bordeiului varia între 1,00 şi 1,50 m (Zaharia et al 1996, 321). Fiind vorba de o enciclopedie şi din dorinţa de a uniformiza termenii considerăm şi noi, că adâncimea minimă de săpare a unui bordei şi implicit adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate este 1 m.

Locuinţe îngropate sau bordeie. În această categorie pot fi plasate complexele de la Moreşti – 10 locuinţe (Horedt 1979, 89, 92, 93, 95, 99), Sânmiclăuş – 1 locuinţă (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), Soporul de Câmpie – 4 locuinţe, Stupini ”La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190) şi Stupini ”Vătaştina” – 4 locuinţe (Gaiu 2002, 114, 115).

Bordeiele aveau în general formă patrulateră cu colţurile rotunjite, excepţie făcând două bordeie, unul descoperit la Moreşti (Horedt 1979, 95), iar celălalt la Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), care aveau forma circular-ovală. Suprafaţa lor era cuprinsă între 6,24 m 2 şi 17, 60 m 2. Unele bordeie aveau podina realizată din pământ sau lut bătătorit, altele posedau instalaţie de foc, dar cea mai mare parte nu aveau amenajări interioare sesizabile arheologic.

Locuinţe semiîngropate. Locuinţele semiîngropate au fost descoperite la Alba Iulia ”Castrul roman” – 2 (Haimovici şi Blăjan 1989, 336-339) şi ”Lumea Nouă” – 1 (Haimovici şi Blăjan 1989, 340-341), Bratei – 50 (?), 39 (?) (Bârzu 1995, 241, 244, 263-268), Cipău – 9 (Horedt 1955, 659-660; Vlassa et al. 1966, 407), Dipşa –9 (Gaiu 1993, 91-93), Moreşti – 17 (Horedt 1979, 88-89, 92-93, 95-99), Ocniţa – 5 (Gaiu 1994, 50, 51), Stupini „La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190, nr. 242) şi „Vătaştina” – 15 (Gaiu 2002, 114-119).

Majoritatea covârşitoare a locuinţelor semi-îngropate aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, notă discordantă făcând două locuinţe descoperite la Cipău care aveau formă circular-ovală. Suprafaţa lor se încadra în limitele 4,37 m 2 şi 18,90 m 2. Unele locuinţe aveau podeaua constituită din pământ sau lut bătătorit, iar într-un caz din pietriş. Într-unele locuinţe era prezentă instalaţia de încălzire sub diferite forme.

Locuinţe de suprafaţă . Au fost evidenţiate prin descoperirile de la Bratei – 6 (Bârzu 1995, 241), Dipşa – 3 (Gaiu 1993, 92-93), Moreşti – 11 (Horedt 1979, 118-119), Porumbenii Mici (Horedt et al. 1962, 28; Székely 1962, 28), Sighişoara – 1 (Baltag 2000, 116), Stupini ”Vătaştina” – 2 (Gaiu 2002, 116) şi Şirioara – număr neprecizat (Gaiu 1984, 59). Multe din complexe reprezintă doar resturile unor locuinţele de suprafaţă, de aceea referirile la suprafaţa şi forma unora dintre ele sunt sub semnul relativităţii.

În aceste condiţii suprafaţa locuinţelor variază între 3,2 m 2 şi 99,12 m 2, iar forma lor, acolo unde a putut fi surprinsă, este patrulateră. La Moreşti şi Porumbenii Mici au fost descoperite mai multe suprafeţe de piatră, care au fost considerate ca fiind locuinţe. Unele locuinţe aveau podina din lut bătătorit, iar alte locuinţe au fost construite direct pe sol. Cu unele excepţii locuinţele erau lipsite de instalaţie de foc sau gropi de stâlpi.

Modul de edificare a elevaţiei este greu de surprins arheologic. Singurele indicii, în cazul nostru, sunt gropile de pari sau stâlpi. De aceea o soluţie acceptabilă este dată de etnologie, care poate oferi similitudini pertinente.

Astfel lipsa gropilor de pari presupune existenţa unor tălpi de lemn ce erau aşezate pe fiecare latură a locuinţei (Butură 1978, 100; Cosma 1996a, 41). Peste acestea se edificau pereţii fie prin aşezarea bârnelor suprapuse pe orizontală, fie prin introducerea în tălpi a unor pari (stâlpi) verticali. În primul caz lemnele pereţilor şi ai tălpi se îmbinau la colţurile locuinţei în diferite moduri.

Bârnele erau cioplite pe partea inferioară, pentru a se îmbina perfect cu cele pe care se aşezau. Sistemul prezenta avantajul că fereşte încheietura de bătaia ploilor, spre deosebire de sistemul cioplirii pe partea superioară sau pe ambele feţe (Butură 1978, 99).

Sistemul cioplirii atât pe partea superioară cât şi pe ambele feţe, pe lângă inconvenientul amintit mai sus, oferea avantajul că asigura o mai strânsă aşezare a pereţilor (Butură 1978, 99).

În al doilea caz, bârnele orizontale se îmbinau cu bârnele verticale, intrând printr-o şănţuire longitudinală cu care erau prevăzute acestea din urmă (Butură 1978, 100). Tot în al doilea caz pereţii puteau fi realizaţi din nuiele împletite (Butură 1978, 101). Atât pereţii din bârne cât şi cei din nuiele împletite erau căptuşiţi apoi cu un strat gros de lut (Stoica et al. 1985, 77-78).

În cazul locuinţelor în care au fost surprinse arheologic urme de stâlpi, aşa zisele case ”în furci” (Butură 1978, 100) se folosea aceiaşi metodă de ridicare a pereţilor. Stâlpii aveau în vârf câte o ”furcă” cioplită pentru fixarea celor patru grinzi lungi pe care se sprijinea tavanul (Butură 1978, 100).

În două locuinţe atelier de la Moreşti au fost surprinse grupuri de câte două gropi (Horedt 1979), în care erau fixaţi stâlpi cu rolul de a susţine pereţii de’o parte şi de alta (Cosma 1996).

Se aprecia că pentru construirea pereţilor era nevoie de o mare cantitate de lemne (Vlăduţiu 1973, 159). Acolo unde existau păduri se folosea stejarul în zonele joase, fagul în cele deluroase şi conifere în cele muntoase. Lemnul pentru construcţie se tăia în perioada în care conţinea mai puţină sevă, adică toamna târziu si înaintea primăverii până la apariţia mugurilor pentru a se putea decoji mai uşor. Acolo unde lemnul nu era la îndemână se folosea orice tip de arbori. (Butură 1978, 99).

O situaţie particulară este reprezentată de o locuinţă semiîngropată de la Alba Iulia ”Castru roman”, unde un perete al ei era constituit de un zid al unui edificiu roman, care depăşea cu cca 0,50 m nivelul superior al gropii (Haimovici şi Blăjan 1989).

Acoperişul era în general de tipul în două ape, dar putea fi întălnit şi cel într’o apă sau cel conic în cazul locuinţelor rotund-ovale în plan. El era realizat din pământ, paie sau stuf (Stoica et al. 1985, 78).

Acoperişul din paie era mai durabil decât cel din stuf putând supravieţui chiar 100-150 ani, deoarece se impregna cu fum şi se întărea cu cruste de funingine (Butură 1978, 104). Acoperişurile de paie putea fi de două genuri: ”clădite” sau ”legate”, primul având o durată de exploatare mai mare (Butură 1978, 103-104).

Se observă că tipul de locuinţă mai mult sau mai puţin îngropată este semnificativ mai folosit decât cel de suprafaţa. O explicaţie poate fi că locuinţele de suprafaţă lasă urme mai superficiale în pământ şi apar mai la suprafaţa solului actual, fiind expuse distrugerilor cauzate de lucrările agricole.

O altă explicaţie mult mai pertinentă este avantajul, care îl determina locuinţa săpată în pământ. Ea asigura răcoare vara, iar iarna se încălzea mai uşor (Butură 1978, 81). De altfel locuinţa îngropată dar mai ales ce semiîngropată este mai uzitată şi în spaţiile apropiate Transilvaniei (Teodorescu 1964, 490; Dolinescu-Ferche 1984, 124; Teodor 1984, 44; Protase 2000, 264, 274-275, 279).

Instalaţii de foc. Este de remarcat că nu în toate aşezările în care s’au descoperit locuinţe au fost puse în evidenţă instalaţii de foc. Instalaţiile de foc erau amenajate în centrul, unul din colţuri sau pe una din laturile locuinţei de obicei opusă intrării Acolo unde au fost sesizate ele se prezintă grupate pe tipuri şi variante:

Tipul 1 (T1) – vetre.

T1a – vatră de foc simplă din lut de formă rotundă sau ovală în plan. A fost descoperită la: Alba Iulia „Castrul roman”, Dipşa, Sânmiclăuş, Soporul de Câmpie, Bratei.

T1b – vartă de foc din lut de formă rotundă sau ovală în plan înconjurată cu pietre de râu sau gresii. A fost găsită la: Cernat, Dipşa, Ocniţa, Poian, Stupini ”La Curte” şi ”Vătaşina”.

Tipul 2 (T2) – cuptoare.

T2a – cuptor de formă rotundă cu pereţii din lut. A fost pus în evidenţă la Iernut ”Pe Şes” şi Sânmiclăuş.

T2b – cuptor de formă dreptunghiulară în plan mărginit pe trei din laturi cu lespezi de gresie. A fost sesizat la Alba Iulia „Lumea Nouă” şi Dipşa.

T2c – cuptor pietrar de formă rotundă sau ovală în plan. A fost înregistrat la Stupini ”Vătaştina”.

Anexe gospodăreşti.

Locuinţe atelier . La Moreşti au fost descoperite două locuinţe, care prin particularităţile lor pot fi incluse în categoria de faţă.

Prima locuinţă degajată de pământ în 1952 era de formă patrulateră şi avea dimensiuni impresionante 6,20 x 5,60 m. Adâncimea maximă de săpare a locuinţei era de 1,35 m.

Ceea ce atrage atenţia este inventarul acesteia. Astfel, alături de ceramică au fost descoperite un număr mare de greutăţi din lut, împărţite în trei grămezi, folosite la războiul de ţesut şi dispuse în marginea locuinţei.

O primă grămadă era aşezată într’un colţ, iar celelalte două câte una pe două din laturile locuinţei. Pe lângă greutăţile amintite au mai fost descoperite şi câteva fusaiole din acelaşi material (Horedt 1979, 93-94).

A doua locuinţă (nr. 27) nu se deosebea prea mult de prima, ca sistem constructiv, dar era ceva mai mică 5,10 x 4,90 m. Numărul mare de greutăţi de ţesut erau grupate în patru părţi aşezate în margine. O grămadă a fost descoperită pe o latură, iar celelalte în câte un colţ al locuinţei. Din inventar nu lipsesc fusaiolele de lut (Horedt 1979, 97).

În cele două locuinţe atelier se produceau probabil ţesături pentru întreaga comunitate. Ele se bucurau de un statut special dovadă fiind faptul că sunt cele mai mari edificii adâncite în pământ din toată aşezarea (Horedt 1979), iar dispunerea a cel puţin uneia dintre ele (nr. 13) într’un spaţiu liber înconjurat de alte locuinţe confirmă acest fapt (Horedt 1979).

Gropi de provizii . Ele apar surprinzător, având în vedere durata lor de folosinţă destul de scăzută, în număr relativ mic. Din cauza inventarului lor sunt denumite în literatura de specialitate gropi menajere. Este adevărat, dar ele au devenit loc de depozitare a resturilor menajere după ce şi-au pierdut funcţia principală pentru care au fost săpate, aceea de păstrare a proviziilor (Vasiliev et al. 2002, 61, 95).

Gropile de provizii au fost săpate la adâncimi diferite, în exteriorul locuinţelor, sunt circulare în plan şi în ansamblu de mai multe forme: cilindrice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Stupini ”La Curte” (Protase 2000, 190) Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 119), tronconice – Stupini „Vătaştina (Gaiu 2002, 119), Stupini „La Curte” (Protase 2000, 190) şi bitronconice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Dipşa (Gaiu 1993, 93) etc.

În epoca modernă, pentru a deveni impermeabile, gropile de provizii se lipeau de obicei cu un amestec de lut, bălegar şi pleavă apoi se ardeau (Vlăduţiu 1973, 222). Ele se acopereau cu lemne peste care se puneau paie şi apoi pământ (Bâtcă şi Bâtcă 1985, 87). Arheologic modul de amenajare descris nu a fost surprins. Existau şi gropi nearse singurele care au fost identificate arheologic.

Pentru păstrarea bucatelor, pereţii gropilor erau căptuşiţi cu un strat de paie şi pleavă, gros de câţiva centimetri, apoi se aşezau cerealele. Când groapa a fost umplută, se punea un strat de paie destul de gros peste care se aşeza pământ, până la nivelul solului (Maier 1968, 273). Gropile de provizii, în care se păstrau alimente perisabile, se acopereau în aşa fel încăt să fie asigurat accesul uşor la ele (Cosma 2002, pl. 284/1).

Instalaţii de foc exterioare locuinţelor

Au fost descoperite sporadic. Numărul lor mic se poate explica şi prin faptul că au fost expuse distrugerilor lucrărilor agricole. Instalaţiile de foc anexe sunt de următoarele tipuri:

1. Vetre de foc înconjurate cu pietre sau amenajate într’o groapă, ce au fost evidenţiate la Bratei.

2. Cuptor menajer cu vatra realizată din pietre de râu şi calota din lut, descoperit la Porumbenii Mici

3. Cuptor de ars ceramică bicameral, care avea grătarul sprijinit pe câţiva suporţi conici din lut, descoperit la Bratei.

Cronologia aşezărilor

Aparent datarea aşezărilor în a doua jumătate a secolului al V-lea şi în prima jumătate a secolului următor pare riscantă. Într’adevăr dacă luăm în considerare strict aşezările demersul nostru, pare uşor hazardată. Dar, în cele ce urmează vom încerca să demonstrăm contrariul. Cel mai bun argument sunt descoperirile funerare. Acestea fac parte din tipul cimitirelor în şiruri ”Reihengräberkreis”, care se pot împărţi cronologic pe baza unor artefacte specifice, relativ strict.

În perioada de care ne ocupăm ele se împart după K. Horedt în două grupe: a II-a (Horedt 1977, 256-258) şi a III-a (Horedt 1977, 258-261). Grupa a II-a este corespunzătoare orizontului cronologic al mormintelor de la Apahida şi se datează în a doua jumătate a secolului V. Grupa a III-a este reprezentată de orizontul cimitirului de la Moreşti şi se încadrează cronologic în prima jumătate a secolului VI.

Cum existenţa unor cimitire este legată de existenţa unor aşezări corespunzătoare şi descoperirile discutate în prezentul studiu, se pot încadra între a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului VI chiar mai mult unele pot fi defalcate cronologic pe perioadele corespunzătoare celor două grupe de morminte în şiruri.

Primei perioade i se pot înscrie aşezările de la Soporul de Câmpie, probabil o parte din locuinţele de la Bratei, aşezarea de la Sânmiclăuş şi eventual cea de la Ţaga. În aşezarea de la Soporul de Câmpie s’a descoperit o fibulă din bronz (Protase 1962, 430) ce derivă din fibulele de tip Vyškov şi un inel tot din bronz (Protase şi Ţigăra 1962), ambele datându’se în a doua jumătate secolului V (Harhoiu 1998, 87, 101) şi pe care ne sprijinim şi noi în încadrarea noastră.

În inventarul unor locuinţe de la Bratei şi Sânmiclăuş s’au găsit artefacte de tradiţie hunică şi probabil locuinţele respective pot fi atribuite perioadei imediat următoare anului 454, cu observaţia că o parte din cele de la Bratei s’ar putea data chiar mai timpuriu.

Pentru o datare, a unei părţi din aşezare, în a doua jumătate a secolului V, pledează si o fibulă din bronz, de acelaşi tip cu cel de la Soporul de Câmpie (Bârzu 1995, fig. 16/15).

În perioada a doua, adică în prima jumătate a secolului al VI-lea, se încadrează probabil majoritatea descoperirilor, fără a avea totuşi elemente sigure de datare mai strânsă.

Descoperirile din Transilvania, care reprezintă aşezările din a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, sunt contemporane cu perioada de existenţă a regatului gepid. Răspândirea aşezărilor în Transilvania coincide, în principal, cu aria ocupată de zăcămintele bogate în sare.

Formele predilecte pentru habitat au fost terasele principalelor râuri: Mureş, Târnave, Someş şi văile lor secundare, zone preferate de comunităţile umane încă din neolitic. Dimensiunea aşezărilor variază de la 1 ha până la 4 ha, iar numărul locuitorilor de la câteva familii la câteva sute de oameni. Există o organizare internă a aşezărilor, locuinţele fiind dispuse în cuiburi, în şiruri sau chiar grupate pe cartiere.

Tipul de locuinţă la ”modă” este locuinţa semi-îngropată de formă patrulateră. Există aşezări în care au fost descoperite toate tipurile de locuinţe sau numai unul din tipurile tratate la capitolul habitat. O analiză zonală pe tipuri de locuinţe nu este concludentă. Practic fiecare tip acoperă întreg arealul discutat. În privinţa instalaţiilor de foc din locuinţe, există 4 aşezări, la care am putea adăuga şi Brateiul cu rezervele de rigoare, în care nu există instalaţii de foc. Aşezările respective sunt plasate în centrul Transilvaniei, iar patru dintre ele au locuinţe de suprafaţă.

Explicaţia ar putea fi pusă în legătură cu zona geografică şi condiţiile climatice sau chiar cu o anumită componentă etnică. În nici un caz nu poate fi legată de lunile călduroase, deoarece cel puţin Brateiul, Moreştiul, şi chiar Sighişoara sunt aşezări de lungă durată.

Cazuri particulare se înregistrează pentru cuptoarele de tipul T2a şi T2c. Primul tip a fost descoperit în două aşezări apropiate din centrul Transilvaniei, iar al doilea în zona periferică a spaţiului nostru. Cuptoarul pietrar (T2c) a fost pus în evidenţă la Stupini ”Vătaştina”. Acest tip de instalaţie se va generaliza în etapa imediat următoare.

Locuinţa de la Stupini în care a apărut pietrarul suprapune o alta datată în secolele V-VI, şi se datează spre sfârşitul perioadei de care ne ocupăm sau chiar, mai probabil, în a doua jumătate a sec. VI. Prin urmare, datarea complexului din situl amintit ridică serioase probleme de datare. O altă explicaţie ar putea fi un schimb de tehnologie, având în vedere zona periferică, cu lumea slavă.

Pe baza anumitor inventare funerare din cimitirele transilvane şi a unor arme descoperite în aşezarea de la Moreşti, se poate presupune existenţa unor grupuri de războinici, ce implica şi o anumită ierarhie socială. Pe lângă războinici cea mai mare parte a populaţiei se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Cele două ocupaţii sunt dovedite, prin descoperirea unor râşniţe şi a unui numeros material osteologic. Pe lângă aceste ocupaţii de bază, se mai practicau meşteşugurile casnice: olăria şi ţesutul, dovedite prin cuptorul şi locuinţele anexe.

Meşterii fierari cât şi cei bronzieri sunt şi ei prezenţi indirect prin descoperirile arheologice. Cleştele de fierar de la Moreşti, fragmentele de zgură descoperite în mai multe aşezări şi tiparul de la Sânmiclăuş sunt edificatoare în acest sens. O altă ocupaţie secundară era vânătoarea, care se practica într’o mai mică măsură.

În aşezările de la Moreşti (Horedt 1979, 212-213, tab. 3), Bratei (Bârzu 1995, 270-275) şi Alba Iulia (Haimovici şi Blăjan 1989, 336, 340) au fost recoltate oase de animale sălbatice. O ultimă ocupaţie, nedocumentată arheologic, este comerţul. Acest fapt poate fi doar dedus, principalul produs ”exportat” fiind sarea. Ea putea fi transportată atât pe uscat cât şi pe apă.

Posibilităţile de abordare a problematicii discutate ar putea fi îmbogăţite, doar prin continuarea cercetărilor, în special a celor de arheologie, ceea ce ar oferi o bază mai largă de interpretare istorică a problemelor sociale, economice şi etnice, în spatiul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului următor.

CATALOGUL DESCOPERIRILOR

Pentru această listă mulțumim Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României. Această listă minimală produce dovada dacă mai era nevoie, că Transilvania era locuită în permanență chiar dacă noi aici ne referim doar la perioada geto-gepidică, în pofida afirmațiilor tendențioase care spun cu totul alte teorii, ori atribuie o etnicitate străină de neamul românesc acestor băștinași.

Lista așezărilor este prezentată cu înșiruirea următoarelor detalii:

A- toponimul,
B- amplasarea geografică şi topografică a sitului,
C- caracterul şi autorul (autorii) cercetării,
D- complexe descoperite,
E- artefacte recoltate,
F- bibliografie.

1. Aiton, jud. Cluj.

A. Vatra satului-grădina casei nr. 316.

B. Nord-estul localităţii.

C. Periegheză M. Blăjan 1969-1973. D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii.

F. Blăjan şi Cerghi 1977, 142; 1978, 25-26.

2. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Castrul roman.

B. Pe terasa a treia a Mureşului, în aria fostului castru roman, în zona Catedralei romano-catolice, Palatului episcopal romano-catolic, Palatului Apor şi a porţii decumanis dextra a castrului (Monetărie).

C. R. Heitel 1968-1969, 1977, 1980, R. Heitel şi V. Moga 1985; D. Marcu şi A. Istrate 2000, 2001, 2002, 2003.

D. 4 locuinţe dintre care doar pentru două există informaţii mai detaliate. Cele două locuinţe au fost surprinse în profilele unor secţiuni din sectorul ”Monetărie”. Prima locuinţă începe de la –1,78 şi are podeaua alcătuită dintr’un strat de pietriş la adâncimea de –2,16 m. A doua locuinţă are două faze. Prima fază are podeauă la adâncimea de –2,40 m faţă de nivelul actual şi -0,75 faţă de nivelul de călcare prefeudal. Fundul locuinţei este înclinat spre sud, iar pereţii sunt arcuiţi oblic.

În a doua fază locuinţa a fost lărgită şi se adâncea până la -0,45-0,50 m faţă de nivelul de călcare prefeudal, iar podeaua era uşor coborâtă spre capătul de nord. Pereţii au fost săpaţi oblic şi arcuiţi. Vatra de foc era simplă.

E. Ceramică realizată cu mâna sau la roată rapidă, ornamentată cu motive incizate, lustruite şi ştampate, o greutate din lut tronconică pentru războiul de ţesut, un vârf de coasă din fier, zgură din fier, bucăţi de gresie, cărămizi romane şi oase de animale.

F. Popescu 1970, 454, nr.130; Stoia 1977, 357, nr.4; Heitel 1983, 446; Horedt 1986, 46; Haimovici şi Blăjan 1989, 335-340; Marcu et al 2002, 146; Velter 2002, 358, nr. IV/1b.

3. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Crăicuţa.

B. La sud de oraş, lângă ”Izvorul împăratului” (Crăicuţa), pe a doua terasă a Mureşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1994, în urma unor lucrări edilitare.

D. 10 gropi de privizii având formă: cilindrică, ovoidală şi bitronconică.

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată rapidă, fragmente de cărămizi romane, fusaiole, greutăţi de lut, fragmente de râşniţe, obiecte de bronz şi fier atipice, pietre de râu etc.

F. Blăjan 1995, 4.

4. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Recea.

B. La sud de oraş, pe prima terasă a Mureşului, între drumul ce duce la Pâclişa şi fabrica ”Porţelanul”.

C. Săpături arheologice preventive: V. Moga, A. Dragotă, I. Lascu, R. Ota, C. Inel, M. Drîmbărean, R. Ciobanu, C. Plantos, H. Ciugudean, G.T. Rustoiu – 2004.

D. 10 locuinţe semiadâncite de formă patrulateră şi o groapă menajeră datate între sec. IV-VII. Unele dintre acestea pot fi datate pe baza inventarului în sec. VI.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă de culoare cenuşie, cenuşiu-negricioasa sau caramizie. Un perete de vas a fost ornamentat prin ştampare, iar cioburi prin lustruire cu motive în reţea. 5 de piepteni din os întregi sau fragmentari, un tub de bronz, verigi din fier şi bronz etc

F. Moga et alii 2005, 52-53.

5. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Lumea Nouă.

B. La cca 40 m spre est de Bazinul Olimpic, în taluzul aflat la 3,50 m de trotuarul nordic al Bulevardului Victoriei.

C. Săpături M. Blăjan 1988.

D. O locuinţă de tip semibordei dezvelită parţial, având axul lung orientat pe direcţia nord-sud şi podeaua adâncită până la –0,75 m faţă de nivelul actual. În colţul nord-estic se afla cuptorul, având bolovanii gardinii răvăşiţi. La construcţia cuptorului s’au utilizat bucăţi de cărămizi romane aşezate pe o margine şi lespezi de gresie dispuse în zona centrală. Cuptorul avea gura pe latura de vest.

E. Ceramică fină sau zgrunţuroasă lucrată la roata rapidă şi fragmente de vase lucrate cu mâna. Ca şi forme au fost identificate: oala, cana cu toartă, chiupul, capacul, ulciorul şi tipsia. Decorul era realizat prin incizie sau lustruire. S’au mai descoperit: un pandantiv din bronz, o bară din bronz, două cuie, ţigle şi cărămizi romane, oase de animale.

F. Haimovici şi Blăjan 1989, 340-342.

6. Băbuţiu, com. Vultureni, jud Cluj.

A. Şanţul Grecilor, Grecea.

B. Toponim situat la intersecţia hotarelor satelor Băbuţiu, Şoimeni (com. Vultureni) şi Aşchileul Mare. Satul Băbuţiu deţine cea mai mare parte din sit, care uneori este atribuit localităţii Vultureni. Aşezarea este plasată pe un platou, din tuf vulcanic (altitudinea 622 m), în partea dreaptă a Pârâului Băbuţiu, mărginită la nord şi vest de pante abrupte, la sud-est de o pantă mai lină, iar la est şi sud de câte o şa ce leagă platoul de dealurile din apropiere.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi cenuşii-închis lucrate la roată, având ca degresant mică şi pietricele de cuarţ cu dimensiuni de 1-2 mm.

F. Ferenczi 1972, 394 sq; Horedt 1986, 45; Harhoiu 1998, 161, nr. 7, Protase 2000, 206, nr. 295.

7. Beclean, jud Bistriţa Năsăud

A. ”Şesul Becleanului”.

B. În marginea de sud-vest a oraşului, în stânga drumului spre Măluţ, pe prima terasă a Someşului. C. –D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cenuşii negricioase realizate din pastă nisipoasă sau zgunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 105.

8. Bidiu, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. „Stanişte”.

B. La cca 1 km sud de localitate, în stânga şoselei spre Corvineşti, pe o terasă a văii Meleşului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi maronuie roşcată cu pastă având în compoziţie pietricele, lucrată la roată avănd la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 105.

9. Blăjenii de Sus, com. Blăjenii de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud .

A. ”Cânepişte”.

B. În partea de sud a satului, în stânga şoselei ce duce spre Bistriţa, pe o terasă joasă situată pe de’o parte şi de cealaltă a unui pârâu, în grădinile primelor case.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă sau brun cărămizie din pastă densă având în compoziţie pietricele.

F. Gaiu 2003a, 105.

10. Bratei, jud. Sibiu.

A. La Zăvoi-Nisipărie.

B. La cca. 2 km est de comună, în dreapta drumului Mediaş-Sighişoara, pe prima terasă înaltă din stânga Târnavei Mari, la cca 1 km est de cimitirul nr. 1. Aşezarea a fost afectată de lucrările de exploatare a nisipului si de prăbuşirile terasei datorate inundaţiilor din anul 1975.

C . Săpături: I. Nestor 1960, I. Nestor, E. Zaharia, L. Bârzu 1961-1963, 1970-1972, 1976-1977.

D . Datele privind numărul de locuinţe diferă chiar la aceeaşi autoare în acelaşi studiu astfel: 56 locuinţe dintre care 50 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă (Bârzu 1995, 241) sau 50 de locuinţe – 44 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă – aparţinănd primelor două faze ale aşezării (Bârzu 1995, 244) cu menţiunea că faza ”a” se încadrează în sec. IV (Bârzu 1995, 241), iar cu altă ocazie 53 de locuinţe (Bârzu şi Brezeanu 1991, 202). Dintre locuinţele fazei b (sec. V-VI), o parte ce nu poate fi precizată cu exactitate, datorită faptului că materialele nu au fost publicate exhaustiv, aparţin perioadei anterioare (perioada hunică), ce nu face obiectul referatului nostru. Locuinţele nu depăşesc suprafaţa de 8-10 m 2.

Ele au formă patrulateră, podina locuinţelor este amenajată din lut bătătorit cu maiul, nu au instalaţie de foc (cu o singură excepţie), prezintă gropi de pari şi în unele cazuri laviţe din lut cruţat. Există 38 de gropi menajere, un cuptor de ars vase cu două camere şi perete median, două cuptoare menajere şi o vatră toate exterioare locuinţelor.

E . Ceramică lucrată la roată sau cu mâna din pastă gri fină ori zgrunţuroasă, roşie existând fragmente ceramice decorate cu motive lustruite şi ştampate. Au mai fost descoperite fibule, catarame, cercei, piepteni şi alte obiecte din os, vârfuri de săgeţi, cuţite, aplici, fusaiole etc.

F. Popescu 1966, 720, nr. 86; 1966a, 395, nr. 86; Morintz 1972, 331, nr. 20; Nestor şi Zaharia 1973, 191-194; Horedt 1974, 187; Stoia 1979, 357, nr. 20; Bârzu şi Brezeanu 1991, 202-204; Bârzu 1995, 239-295; Zaharia 1995, 299; Harhoiu 1990 , 147; 1998, 165; Protase 2000, 122-126; Luca et al. 2003, 64-65, nr. 36.

11. Brăteni, jud. Bistriţa Năsăud. A. –

B. La cca 1 km sud de sat, în dreapta drumului ce merge spre satul Stupini, pe un bot de terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică.

F. Protase 2000, 126, nr. 37.

12. Breaza, jud. Mureş

A. Moara

B. Pe valea Luţului. C. – D. –

E. Ceramică

F. Gaiu 2003a, 105.

13. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Grădina fostei case parohiale. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D.-

E. Fragmente ceramice cenuşii, cenuşii negricioase şi brun roşcate, lucrate la roată dintr-o pastă având în compoziţie pietricele. Pe lângă acestea au mai fost recuperate fragmente de vase modelate din pastă cărămizie compactă.

F. Gaiu 2003a, 105-106.

14. Budeşti, jud. Bistriţa-Năsăud A. Neprecizat. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi brun negricioase lucrate la roată, având coaste la interior şi caneluri la exterior, aflate în colecţia sătească din localitate.

F. Gaiu 2003a, 106.

15. Budurleni, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Konya

B. În dreptul digului de la intrarea în sat, pe pantele domoale de la piciorul unui deal.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii negricioase lucrate dintr-o pastă zgrunţuroasă având coaste în interior şi caneluri la exterior sau ceramică cenuşie semifină, modelată dintr-o pastă compactă aparţinând unor oale borcan şi vase de provizii.

F. Gaiu 2003a, 106.

16. Căianu Mic, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Poduri.

B. La vest de sat. C. – D. –

E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Protase 2000, 127, nr. 43a.

17. Cepari, com. Dumitra, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Fântâna Albă.

B. Pe pantele uşoare ale dealului „Cârligate”.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă având la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 106.

Cernat, jud. Covasna

A. Pământul lui Robert, Róberttag

B. La sud-vest de centrul comunei, pe unul din afluenţii Râului Negru. Aşezarea este plasată pe un platou mai înalt decât terenul comunei, iar spre sud panta platoului este mai domoală, formând o viroagă.

C. Cercetări Z. Székely 1962-1965.

D. 5 bordeie cu vatră pietrar care probabil se se datează în a doua jumătate a sec. VI şi începutul celui următor. E. – .

F. Popescu 1966a, 390, nr. 51; Székely 1992, 279-285; Harhoiu 1998, 169, nr. 25; Velter 2002, 383-384, nr. LI/a

18. Chinteni, jud. Cluj.

A. Tulgheş.

B. Deal situat între Chinteni şi Cluj-Napoca.

C. Săpături D. Alicu şi S. Cociş 1988. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 106, nr. 3.

19. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Râtul Mic. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricios-roşcată lucrată la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fragmente de vase cenuşii cu pastă fină unele cu suprafaţa lustruită.

F. Gaiu 2003a, 106.

20. Cipău, jud. Mureş

A. Gârle (acum Pescărie)

B. În sudul localităţii, pe o terasă joasă de lângă un vechi braţ al Mureşului, care se întinde din stânga râului amintit spre dealurile de la Cucerdea. Aşezarea a fost afectată, de’a lungul cercetării ei, de o carieră de pietriş.

C. Identificată în 1952, săpături D. Protase 1953-1957, 1960.

D. 9 locuinţe de tip semiîngropate şi 3 gropi.

Prima locuinţă (”b1”) cercetată în 1953. Avea formă circulară (3,90×3,60 m) şi a fost săpat la adâncimea de –0,95 m faţă de nivelul actual şi la -0,40-0,50 m faţă de nivelul de călcare. În interiorul locuinţei, la intervale regulate, au fost descoperite urmele a 14 gropi de par cu diametrul de 0,15-0,20 m dispuse circular. Intrarea era practicată în partea de nord fiind surprinsă si o treaptă din lut bine presat, mai înaltă decât podeaua cu 0,20 m şi flancată de două gropi de par.

Parul din stânga, de care probabil era legată uşa fiind mai gros. Podeaua era bine lustruită şi făţuită. Nu avea instalaţie de foc. Două locuinţe (”b2”, ”b3”) şi o groapă (”g3”) descoperite în 1954. b2 are formă circular-ovală şi prezintă 5 gropi de par. b3 este de formă aproape pătrată, cu 6 găuri de pari groşi, simetric dispuse pe două laturi opuse.

Groapă (g3) are gura în formă de pară cu un capăt ascuţit.

În 1955 au fost săpate 2 locuinţe de formă patrulateră şi salvate materiale dintr-un al treilea. Două locuinţe săpate integral: ”b10”= 3,60×3,50 m, ”b11”= 3,10×3 m şi două gropi (”g5”, ”g6”), iar 3 locuinţe (”b7”, ”b8”, ”b9”) au fost dezvelite parţial datorită faptului că au fost distruse în bună măsură de exploatarea de pietriş în 1960.

Locuinţele au adâncimea de –1,00 m faţă de nivelul actual, aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, iar pe margini s’au surprins gropi de pari. Podina este lutuită şi nu au instalaţii de foc. Locuinţele săpate parţial se aseamănă ca plan, dimensiuni şi inventar cu b10 şi b11.

Gropile (g5 şi g6) fără o formă bine precizată sunt situate în apropierea locuinţelor b10 respectiv b11. Au fost săpate până la adâncimea de –0,90-1,00 m faţă de nivelul actual şi sunt aşezate direct pe prundişul aluvionar neavând fundul lutuit sau faţetat.

E. ceramică lucrată la roată cenuşie-negricioasă zgrunţuroasă şi cenuşie fină uneori cu ornamente lustruite, bucăţi de râşnită, gresii de ascuţit, pieptene bilateral din os şi oase de animale.

F . Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; 1958, 88, nr. 10; 195 8a, fig. 8; 1974, 187; Csallány 1961, 200, nr. 121,1; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Protase 1966, 114; Vlassa et al 1966, 405-407; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 131-133, nr. 14a; Rusu 1977, 202, nr. 10; Horedt 1986, 37; Lazăr 1994,60; 1995, 157-158, nr. XLVII/2.E.d; Protase 2000, 130-131, nr. 57; Velter 2002, 387, nr. LIX/1.

21. Ciugud, jud. Alba

A. ”După Grădini”

B. La nord de primele case ale localităţii, pe prima terasă din stânga Mureşului, în apropierea locului de confluenţă cu Ampoiul.

C. Periegheză C.I. Popa 1997.

D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii, realizate la roată, ornamentate unul prin lustruire, iar celălalt prin ştampare.

F. Popa 1999, 120, pl. VII/6,7.

22. Cluj Napoca, jud. Cluj.

A. Piaţa Unirii. B.

C. Săpături E. Bota şi V. Voişan 1997. D. –

E. Fragmente de oale lucrate la roată de culoare cenuşie-negricioasă.

F. Protase 1999a, 227

23. Cojocna, jud. Cluj.

A. Ghiurbărc-Györgerk.

B. La 3,5 km nord-est de comună, spre Căianu Mic, pe o terasă joasă, în stânga unui pârâu, la poalele unui deal.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Ceramică.

F. Horedt 1956, 142, nr. 5; 1958, 73-74, nr. 3, 90, nr. 12; Ferenczi 1962, 58, nr. 69; Rusu 1977, 202, nr. 13; RACj, 155, nr. 4; Protase 2000, 134, nr. 60.

24. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Podul Bretei.

B. Pe o terasă joasă aflată la intersecţia drumurilor spre Şieu-Odorhei şi Bretea cu liziera pădurii.

C. Periegheză C. Gaiu (1990) cu prilejul unor lucrări de excavaţie. D. –

E. Vase borcan, strachini, chiupuri şi căni cu toartă în bandă realizate dintr’o pastă cenuşie negricioasă şi roşcat cărămizie având suprafaţa netedă ori acoperită cu caneluri largi, uneori decorată cu benzi de linii drepte şi în val.

F. Gaiu 2003a, 106.

25. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Ponor. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii lucrate la roată dintr’o pastă nisipoasă sau cu pietricele în compoziţie având coaste la interior şi suprafaţa neregulată ori cu caneluri largi şi benzi de linii drepte pe umeri (col. sătească).

F. Gaiu 2003a, 107.

26. Comlod, com. Milaş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra Satului.

B. Pe o terasă mică din partea dreaptă a unui pârâu, în jurul bisericii reformate.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii fine, cenuşii nisipoase şi cenuşii având pietricele în pastă, suprafaţa exterioară marcată cu caneluri largi, iar cea interioară cu coaste. Fragmente ceramice cărămizii, brune sau negricioase reprezentând oale cu pereţii îngroşaţi.

F. Gaiu 2003a, 106.

27. Corvineşti, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Curte.

B. Pe pantele domoale de la poalele unui deal situat în partea de sud-vest a satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică fragmentară cenuşiu negricioasă şi cărămizie nisipoasă având coaste la interior şi caneluri largi la exterior, unele fragmente au fost lucrate dintr’o pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 107.

28. Cuci, com Cuci, jud. Mureş. A. –

B. La cca. 100 m de prima casă de la intrarea în localitate, în stânga DN 60, între şosea şi terenul agricol.

C. Săpături de salvare Gh. Lazarovici şi M. Meşter 1999.

D. Groapă manajeră ce s’a conturat la adâncimea de – 0,50 m, coboară până la – 0,90 m şi are deschiderea la gură de 0,60 m. Pe fund prezintă urme de arsură de cărbune.

E. Ceramică şi cărbune.

F. Meşter şi Lazarovici 2000, 33.

29. Delureni, com. Urmeniş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Dealul Uileacului.

B. În dreapta drumului către Şopteriu, pe pantele domoale cu expunere estică.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie sau cenuşiu negricioasă zgrunţuroasă prezentând coaste la interior. Predomină oalele cu gura îngustă, cu buza scurtă şi teşită şi funduri înguste, decorate pe umeri cu benzi de linii ondulate.

F. Gaiu 2003a, 107.

30. Dipşa, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Fundoaie.

B. Aşezare situată la S-E de sat, prinsă între dealuri împădurite, cu un relief destul de accidentat, ce a restrâns aşezarea la o fâşie de 30-40 m de’a lungul unui pârâu ce străbate situl. Majoritatea secţiunilor au fost trasate la poalele unui deal cu expunere sudică.

C. Săpături C. Gaiu-1990-1991.

D. Nivelul de sec VI este de 15-20 cm ajungând în unele locuri la 90-100 cm. Au fost descoperite 12 locuinţe, 3 gropi menajere. Toate locuinţele sunt de formă rectangulară cu colţurile rotunjite. Suprafaţa lor este cuprinsă între 10 m 2 şi 16 m 2. Ele sunt în general de tip semiîngropat cu excepţia lui L7, L10 şi probabil L13, care erau de suprafaţă. Locuinţele semiîngropate aveau podina practicată la cote cuprinse între –0,55 m şi –1,10 m faţă de nivelul actual al solului.

Nu au fost surprinse urme de pari decât în cazul unei locuinţe de suprafaţă (L10) unde cele două gropi de pari au fost observate câte una pe laturile dinspre pantă. Podeaua era neamenajată. Aproape toate locuinţele aveau instalaţie de încălzire, iar aceasta era plasată în centrul sau pe una din laturile habitatului. Cele mai întâlnite erau vetrele din lut pavate cu bolovani de râu şi gresii, însă existând şi două cuptoare din gresii(L10, L17) ori o vatră simplă din lut (L1).

Cele trei gropi menajere au formă circulară în plan, pereţii uşor albiaţi, iar adâncimea la care au fost săpate variază între 1 m şi 1,20 m.

E. Ceramică cuprinde mai multe categorii: ceramica lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă, culoare cenuşie, care merge de la negricios până la alburiu şi are pereţii subţiri, ceramică la roată confecţionată dintr’o pastă omogenă, degresată cu nisip, cu pereţii în general mai groşi, de culoare brun-roşcată, ceramică lucrată la roată din pastă fină, culoare cenuşie şi într’o cantitate mai restrânsă ceramica lucrată cu mâna din pastă brun-cărămizie, degresată cu pietricele şi cioburi pisate.

Ca şi forme amintim diferite tipuri de oale, vase borcan de mici dimensiuni, castroane, vase de provizii, căni etc. Unele sunt ornamentate cu caneluri, benzi de striuri, incizii orizontale drepte sau în val, motive lustruite şi ştampate. În afară de vase a mai fost descoperită o fusaiolă în L11 şi o alta în nivelul din S11.

F. Gaiu 1993, 91-107; Protase 2000, 140, nr. 85; Velter 2002, 400-401, nr. XLIII.

31. Dumitriţa, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Cetate.

B. Platou fortificat în epoca hallstattiană şi dacică.

C. Săpături 1976-1979. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată din pastă cenuşie şi brun roşcată nisipoasă. A fost descoperit şi un fragment de vas din pastă cărămizie fină cu decor ştampat.

F. Gaiu 2003a, 107-108.

32. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Livada. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de oale modelate la roată dintr-o pastă cenuşie şi cenuşiu negricioasă având pietricele în compoziţie, la interior vasele prezintă coaste, iar la exterior unele sunt decorate cu benzi de linii drepte incizate.

F. Gaiu 2003a, 108.

33. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Proprietatea Manea.

B. Curtea familiei Manea se află pe o terasă în prelungirea ”Dâmbului Popii”, iar aşezarea poate fi pusă în legătură cu cimitirul gepidic din apropiere.

C. Lucrări gospodăreşti în 1999; periegheză C. Gaiu.

D. Groapa unei locuinţe adâncite surprinsă parţial.

E. Ceramică lucrată la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi fragmente de vase din pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie.

F. Gaiu 2003a, 108.

34. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Cumpăna

B. În sud-vestul localităţii pe de’o parte şi de cealaltă a drumului spre Miceşti, pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun negricioasă cu pietricele în pastă.

F. Gaiu 2003a, 108.

35. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Pe Vale.

B. La 1,5 km est de sat pe o terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată din pastă neagră zgrunţuroasă şi cenuşie negricioasă având în compoziţie microprundiş şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 108.

36. Floreşti, jud. Cluj.

A. Labu.

B. În nordul localităţii, pe un bot de terasă situat în stânga Someşul Mic, la confluenţa cu pârâul Bongar.

C. Periegheză I. Ferenczi, N. Vlassa. D. –

E. Vase cenuşii-negricioase de dimensiuni mici, fără toarte şi cu fundul plat, lucrate la roată rapidă, pastă bine arsă şi uneori pe umăr sunt prevăzute cu un registru de linii orizontale. Lipseşte ceramica cu decor ştampat.

F. Horedt 1956, 142, nr. 7; 1958, 74, nr. 5, 90, nr. 17; Ferenczi 1962, 57, nr. 67; Rusu 1962, 286; Daicoviciu 1974, 52, n. 11; Rusu 1977, 202, nr. 19; Dumitraşcu 1980, 47; RACj, 201-203, nr. 3; Protase 2000, 144, nr.101.

37. Floreşti, jud. Cluj.

A. La Cazarmă.

B. Terasă din nordul localităţii, pe partea stângă a Someşului Mic, în faţa cazărmilor.

C. Periegheză Z. Kalmar. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 204, nr. 12.

38. Gheorgheni, com. Feleacu, jud. Cluj.

A. Bisericuţă.

B. Dâlmă situată la cca. 1,5 km nord-est de marginea satului, în hotarul dinspre Pata şi Aiton.

C. Săpături I. Winkler şi M. Blăjan 1977. D. –

E. Ceramică.

F. Blăjan 1989, 296.

39. Ghinda, aparţine mun Bistriţa. A. –

B. În partea de sud-est a satului pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajarea a unei livezi.

D. Câteva zeci de locuinţe, unele având vetre, distruse de lucrările contemporane.

E. Au fost recuperate fragmente de vase de provizii şi oale borcan cenuşii şi negricios-roşcate lucrate dintr’o pastă nisipoasă sau având în compoziţie pietricele, precum şi oale şi o cană cu nervură sub buză modelate dintr’o pastă cenuşiu-maronie fină.

F. Gaiu 2003a, 108.

40. Ghirbom, jud. Alba.

A. Faţa Crasnei şi Faţa Puţului.

B. La 3,5 km est de sat.

C. Săpături I. Al. Aldea 1967. D. –

E. Ceramică realizată la roată rapidă din pastă cenuşie fină ori gri-negricioasă, cu slip cenuşiu închis şi linii lustruite. O altă categorie modelată tot la roată rapidă era confecţionată din pastă mai puţin bună, de culoare cenuşiu-negricioasă, zgrunţuroasă la pipăit. Ca şi forme au fost reconstituite oale, castroane şi chiupuri.

F. Protase 2000, 146, nr. 105.

41. Hărman, jud. Braşov.

A. Lempeş, Groapa Banului.

B. La poalele dealului ”Lempeş”, în preajma ”Gropii Banului”, în zona centrală a terenului îngrădit al fostului CAP Hărman, precum şi în imediata vecinătate la vest de acesta. C. Săpături I. Pop 1962-1972.

D. 5 locuinţe semiîngropate de formă patrulateră cu colţurile rotunjite. Dintre acestea 2 aparţin sec. VII-IX, iar în privinţa celorlalte, în stadiul actual al cercetărilor, nici una nu poate fi atribuită cu certitudine primei jumătăţi a sec. VI. E. Ceramică.

F. Alexandrescu et al. 1973, 246-247; Protase 2000, 148-149.

42. Herina, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În dreapta şoselei ce duce spre Lechinţa, pe pantele domoale de la sud-vest de comună.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 149, nr. 115.

43. Hopârta, jud. Alba. A. Vatra satului.

B. Pe terasa din partea dreapta a pârâului, care străbate localitatea de la nord-est spre sud-vest. C. Periegheză M. Blăjan 1967. D. –

E. Fragmente de oale borcan din pastă grosieră, modelate cu mâna, precum şi cioburi din vase cenuşii având pasta fină lucrate la roata rapidă.

F. Blăjan şi Stoicovici 1980, 397; Velter 2002,415, nr. CXL/1a.

44. Iclod, jud. Cluj.

A. Pământul Vlădicii.

B. În nord-estul localităţii, într-o zonă mlăştinoasă, din stânga Someşului, în apropiere de gura Văii Alunişului. C. Săpături Gh. Lazarovici 1974-1977. D. –

E. Ceramică cenuşie lucrată la roată. F. RACj, 237, nr. 1.

45. Iernut, jud. Mureş. A. Biserica reformată, Terenul de sport.

B. Pe terenul de sport din faţa bisericii reformate. C. Cercetări N. Vlassa 1954, 1960. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate cu mâna de culoare cenuşie şi la roată rapidă cu aspect cenuşiu, lustruite.

F. Vlassa 1965, 32, nr. 15i; Popa 1976, 19; Lazăr 1994, 62, 63; 1995, 154, nr. XLVII/1R, 155, nr. XLVII/1W, 1998, 137; Velter 2002, 418, nr. CXLIV/1d.

46. Iernut, jud. Mureş. A. Cimitirul vechi.

B. Vechiul cimitir al comunei, care a şi distrus aşezarea.

C. N. Vlassa.. D. – E. Ceramică. F. Vlassa 1965, 32, nr. 15h, fig 14; Lazăr 1994, 62.

47. Iernut, jud. Mureş. A. Hulpişti.

B. În vestul localităţii, pe malul stâng al Mureşului, pe un mic promotoriu înconjurat de un braţ vechi al râului amintit. Aşezarea a fost în mare parte distrusă de o carieră de exploatare a lutului. C. Sondaje N. Vlassa 1960. D. Bordeie secţionate de gropile lutăriei.

E. Fragmente de vase lucrate cu mâna şi la roată rapidă de culoare cenuşie, lustruită.

F. Horedt 1955, 672-673, nr. 8a; Vlassa 1965, 32, nr. 15d; Vlassa et al 1966, 399-402, Zrinyi 1976, 139, nr. 27; Rusu 1977, 202, nr. 21; Lazăr 1994, 62; 1995, 152, nr. XLVII/1F; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1f.

48. Iernut, jud. Mureş. A. La Lutărie. B. –

C. Întâmplător în urma unor lucrări de exploatare a lutăriei.

D. Număr neprecizat de locuinţe. E. Ceramică.

F. Lazăr 1994, 62; 1995, 155, nr. XLVII/1V, 1998, 137; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1h.

49. Iernut (cătunul Sfântul Gheorghe, localitate aparţinând oraşului Iernut), jud. Mureş.

A. Pe Şes.

B. În marginea estică a localităţii, pe prima terasă din partea dreaptă a Mureşului, în faţa aşezării de la Cipău.

C Identificată în 1952, săpături: M. Rusu 1954-1956, 1960, 1990-1993, M. Rusu şi C. Cosma 1994, C. Cosma 1995, C. Cosma şi A. Rustoiu 1998, C. Cosma şi G. T. Rustoiu 2000.

D. Locuinţe semiîngropate patrulatere cu colţurile rotunjite având stâlpi de susţinere şi unele cu instalaţie de foc sub forma unor vetre din piatră de râu circulare sau a unui cuptoar de formă rotundă cu pereţi din lut. Gropi menajere de formă circulară în plan.

E. Ceramică cenuşie zgrunţuroasă, cenuşie fină, brun-cărămizie, lucrată la roată rapidă şi cu mâna.

F. Horedt 1955, 661-662; 1957, 184; 1958, 93, nr. 37; 1958a, fig. 8; Rusu 1956, 700; 1962, 286; Vlassa 1965, 25-26, nr. 11a; Vlassa et al 1966, 402-405; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 133, nr. 14b; Lazăr 1994, 60-61; 1995, 169-170, nr. XLVII/9.A; Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; 1996a, 39, 40, 41; Cosma şi Rustoiu 1998, 31-32, 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107; Harhoiu 2001, 153, nr. 80; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

50. Jelna, com. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Coasta Uifalăului.

B. La nord-vest de sat pe o terasă joasă în dreapta râului Budac. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun-negricioasă cu pastă avînd în compoziţie nisip şi pietricele sau ceramică cenuşie şi neagră fină.

F. Gaiu 2003a, 109.

51. Jimbor, com. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La sud-est de sat, pe pantele domoale de la baza dealului de lângă drumul de hotar dinspre Fântânele. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de vase modelate la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă ori dintr’o pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie ce au coaste pe suprafaţă.

F. Gaiu 2003a, 109.

52. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Savinca.

B. La sud-vest de localitate la cca 1 km de la intersecţia cu şoseaua ce duce la Vermeş, pe o terasă mediană, a fost identificată o aşezare întinsă. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică din pastă cenuşie şi brun negricioasă zgrunţuroasă dar şi ceramică cenuşie fină.

F. Protase 2000, 152, nr. 129, Gaiu 2003a, 109.

53. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În stânga şoselei spre Herina, imediat după trecerea peste calea ferată, pe o mică terasă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajare a unei livezi.

D. Mai multe locuinţe răvăşite de lucrările de amenajare contemporane.

E. Fragmente de oale cu buza scurtă şi gâtul înalt, strachini, căni chiupuri, modelate la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fină de culoare cenuşie sau neagră. Vasele au fost decorate cu caneluri largi, linii simple incizate ori benzi de linii incizate şi rar prin lustruire. F. Gaiu 2003a, 109.

54. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea Iuşului.

B. Pe malul drept al „Văii Iuşului“, la 1 km mai jos de comună, pe o terasă îngustă de la poalele unui deal. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată de culoare cenuşiu-negricioasă şi brun cărămizii din pastă nisipoasă decorată cu benzi de linii drepte sau în val.

F. Protase 2000, 154, nr. 136, Gaiu 2003a, 109.

55. Mediaş, jud. Sibiu. A. Gura Câmpului.

B. La 1,5 km nord-vest de cartierul ”Gura Câmpului”, sub versantul sudic al dealului Hăşmaş (Hadmeş), pe o terasă înaltă cu cca. 10 m deasupra luncii în dreapta Târnavei Mari şi în unghiul format de confluenţa râului amintit cu pârâul Hăşmaşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1973, săpături I. Winkler, M. Blăjan 1975, 1977.  D. –

E. – Ceramică. F. Winkler et al. 1983, 138.

56. Mediaş, jud. Sibiu. A. Cetate. B. În marginea de nord a localităţii pe un deal.

C. Periegheză M. Blăjan. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 157, nr. 141; Luca et al. 2003,130, nr.128/10.

57. Mediaş, jud. Sibiu. A. Hientz.

B. În hotarul estic al oraşului. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată din pastă cenuşie sau brună-negricioasă.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Protase 2000, 157, nr. 141.

58. Mediaş, jud. Sibiu. A. Valea Lungă-Dârlos.

B. La sud-est de oraş spre satul Dârlos. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Velter 2002, 426, nr. CLXX/1b

59. Mera, jud Cluj.

A. Dealul Cetăţii.

B. La cca. 2 km nord de centrul comunei, lateral de valea Nădaşului, pe o înălţime apărată natural din trei părţi şi artificial dintr’a patra (probabil din preistorie).

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi de vase lucrate la roată rapidă, de culoare cenuşiu-deschis, având pareţii subţiri, iar pe suprafaţa interioară se obervă canelurile datorate roţii.

F. Horedt 1956, 143, nr. 10; Ferenczi 1972, 402-404; Horedt 1986, 46; Harhoiu 1998, 179.

60. Moreşti, com Ungheni, jud. Mureş.

A. Podei, Borşofed, Ciurgău.

B. Aşezarea este situată în nord-vestul localităţii. Podeiul se plasează pe terasa a II-a din dreapta Mureşului şi are aspectul unui platou de formă triunghiulară, cu lungimea de cca 600 m, iar lăţimea la baza lui de cca 300 m. Înspre vest şi nord-vest Podeiul este despărţit de Borşofed respectiv Ciurgău prin ”Pârâul Cetăţii”.

C. Cercetări: K. Horedt 1951-1956, D. Popescu 1951, 1953-1954, D. Prodan 1953-1954, D. Protase 1985-1986, 1989-1991. Au mai colaborat: E. Chirilă 1952-1954, Şt. Dănilă 1953-1954, E Doruţiu 1953-1954, M. Grozav 1985-1986, A Husar 1953, D. Iacob 1952-1955, K. Keresztes 1953-1954,1956, Şt. Kiss 1954, 1956, N. Lascu 1952-1953, I. Mattis 1954, A. Palkó 1952-1954, Şt. Papp 1953-1954, V. Popescu 1951, 1953-1954, D. Protase 1953-1956, M. Rusu 1951-1955, I. I. Russu 1952, I. Ţigăra 1953-1954, J. Winkler 1952, A. Zrinyi 1985-1986.

D. 37 locuinţe mai mult sau mai puţin îngropate dintre care 33 au fost descoperite pe ”Podei”, 3 pe ”Ciurgău” şi 1 pe ”Borşofed”. Locunţele sunt în general de formă patrulateră, mai rar circulare şi erau orientate în special pe direcţia nord-vest – sud-est. Suprafaţa locuinţelor este cuprinsă între 3,46 m 2 şi 34,72 m 2. Adâncimea la care au fost săpate variază între –0,90 m şi -1,69 m. În cca 2/3 din locuinţe au fost surprinse două sau mai multe gropi de pari ce susţineau acoperişul.

Stâlpii erau dispuşi câte unul în zona mediană a două din laturile opuse, şase stâlpi fixaţi câte trei pe două din laturile opuse, trei stâlpi pe fiecare latură, câte un stâlp în trei din colţurile locuinţei. Au mai fost descoperite 11 platforme de pietriş interpretate ca locuinţe de suprafaţă. Aceste aveau aria cuprinsă între 3,20 m 2 şi 99,12 m 2. Cu câteva excepţii locuinţele nu aveau o formă bine determinată, dar probabil erau patrulatere.

E. Ceramică realizată la roată sau cu mâna, fusaiole, greutăţi din lut, pandantiv os, piepteni os, râşniţe, obiecte din bronz: fibule, catarame, ace; obiecte din fier: cuţite, topor, seceri, cleşte, amnar, etc.

F. Horedt et al. 1952, 328 sqq; 1954, 211-222; 1955, 642-658; Horedt 1958, 92, nr. 29; 1958a, 48-60; 1974, 177-188; 1975, 116sq; 1979, 88-154; 1986, 37-41, ,44; Zriny 1976, 141-143, nr. 32; Rusu 1977, 202, nr. 24; Lazăr 1995, 264-266, nr. LXXXVIII/4A, B; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; 1998, 180, Protase et al. 1988, 287-296; Protase1999; 265-272; 2000, 162-163.

61. Moşna, jud. Sibiu. A. Auf Bleich. B. La marginea de N-E a satului.

C. Periegheză M. Blăjan 1975, cu ocazia săpării terenului pentru plantarea viţei de vie. D.-

E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă, de tip Bratei.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

62. Moşna, jud. Sibiu. A. Pe Tablă. B. La 1,5 km sud de sat.

C. Periegheză M. Blăjan 1975. D.- E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

63. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca 3 km vest de localitate, pe malul drept al „Văii Ursului” şi în dreapta şoselei spre Beudiu.  C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri cenuşii cu pastă zgrunţuroasă unele decorate cu benzi de linii în val incizate. F. Gaiu 2003a, 109

64. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podul Ciorbii

B. La piciorul dealului ”Cetate”. C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri lucrate la roată de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 109.

65. Ocniţa, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Ştefălucu.

B. În hotarul satului şi se întinde pe mai multe hectare de’a lungul pârului Valea Lupului.

C. Identificată întâmplător în 1981 cu prilejul unor lucrări de desfundare a terenului în vederea amenajării unei livezi de pomi fructiferi; periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu. Sondaje C. Gaiu 1992, 1994.

D. 6 locuinţe de tip semiîngropat. L1 de formă rectangulară cu coţurile rotunjite (3 x 3,6 m), se adânceşte în pământ până la 0,75 m faţă de nivelul actual al solului. Podina este amenajată din lut, iar pe latura nordică a locuinţei s’a găsit o vatră de foc delimitată de lespezi de gresie.

L6 are forma rectangulară cu colţurile rotunjite (4,5×4,2 m) şi se adâncea în pământ până la 0,60 m faţă de nivelul actual al solului. În colţul vestic exista o vatră de foc din bolovani de râu.

L7 a fost săpată parţial si se adânceste în pământ la 0,30 m faţă de nivelul actual, fiind în mare parte distrusă de lucrările contemporane de amenajare a terenului. Pare a avea formă circulară.

L9 de formă rectangulară cu colţurile rotunjite (2,90×3,2 m), se adâncea în pământ pâna la 0,50 m faţă de nivelul actual al solului. Pe colţurile locuinţei au fost surprinse gropi de pari.

L10 are formă rectangulară cu colţurile rotunjite (3×3,30 m) şi se adânceşte în sol până la 0,60 m faţă de nivelul actual de călcare. Resturile vetrei de foc probabil înconjurată cu gresi au fost descoperite în colţul estic al locuinţei. Despre a şasea locuinţă descoperită în 1994 nu avem nici o informaţie.

E. Predomină ceramica zgrunţuroasă, cenuşie sau cenuşiu-negricioasă lucrată la roată. Apare şi ceramică brun-roşcată cu pastă degresată cu pietricele, mai rar ceramica cenuşie fină, iar într’o proporţie mică ceramica lucrată cu mâna.

Au fost descoperite vase de provizii, diferite tipuri de oale, castroane şi căni cu toartă. Unele au fost ornamentate cu caneluri largi, benzi incizate de linii drepte şi în val, iar mai rar, linii drepte sau în zig-zag realizate prin lustruire.

F. Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61; Protase 2000, 167, nr. 165; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

66. Orheiul Bistriţei, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Castrul roman. B. –

C. Săpături 1957-1960. D. –

E. Câteva fragmente ceramice lucrate dintr-o pastă cărămizie degresată cu microprundişuri având suprafaţa decorată cu caneluri uşoare. F. Gaiu 2003a, 111.

67. Ozd, com Bichiş, jud. Mureş. A. Hotarul satului. B. –

C. Întâmplător. D. – E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Vlassa 1965, 25, nr. 9, fig. 14

68. Pâclişa, sat aparţinător mun. Alba Iulia, jud Alba. A. Ferma agricolă.

B. În nordul localităţii pe o vale laterală a Mureşului, pe partea dreaptă a pârâului Sălişte.

C. Periegheză M. Blăjan, cu prilejul lucrărilor de construcţie a fermei. D. –

E. Ceramică lucrată la roată rapidă. F. Protase 2000, 171, nr. 175.

69. Pelişor, jud. Sibiu. A. –

B. În marginea de N-E a satului pe terasa din partea stângă a pârâului Pelişor.

C. Periegheză M. Blăjan 1973. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 171, nr. 176.

70. Podirei, com. Şieu Magheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Teritoriul localităţii.

B. La ieşirea din sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de pereţi şi buze de oale, torţi de vase chiupuri realizate dintr-o pastă cenuşie sau cenuşie negricioasă zgrunţuroasă având nisip şi pietricele în compoziţie, unele decorate cu benzi de linii drepte sau în val incizate. Apare şi un fragment ceramic cenuşiu, fin decorat prin ştampare cu motive unghiulare.

F. Protase 2000, 172, nr. 183, Gaiu 2003a, 111.

 

71. Porumbenii Mici, jud. Harghita. A. Galath.

B. Aşezare situată în nordul localităţii, pe un vârf de deal având o altitudine de 764 m.

C. Săpături A Ferenczi 1938; Şt. Molnár 1954; H. Horedt, Z. Székely, Şt. Molnár 1956-1960, periegheză E. Benkő 1979-1986.

D. Mai multe locuinţe de suprafaţă, eşalonate de’a lungul marginii platoului având podina de formă patrulateră cu aspect de pavaj de piatră. S’au descoperit alte două locuinţe de suprafaţă de formă patrulateră, cu dimensiuni mai mici decât cele cu pavaj de piatră şi diferite de acestea ca şi tip de podină. Au fost identificate resturile unui cuptor la adâncimea de –1,12 m, lat de 1,40 m şi înalt de 0,70 m. Vatra era realizată din pietri de râu şi lutuială.

E. Ceramică între care se remarcă vasele cu tub de scurgere, fragmente de râşniţă, cuţit din fier etc.

F. Horedt 1958, 90, nr. 32; Popescu 1958, 485, nr. 46; Csallány 1961, 208, nr. 136; Horedt et al. 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Protase 1966, 14; Székely 1968, 78; Horedt 1969, 134-136; Harhoiou 1972, 502; Rusu 1977, 202, nr. 29; Horedt 1986, 44, 45, 46; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; Baltag 2000, 153; Cavruc 2000, 163, nr. 481/1; Harhoiu 2001 , 153, nr. 72 .

72. Porumbeni, com. Silivaşu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. Pe terasa joasă din jurul gospodăriei lui Ocnean Vasile.

C. Periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu 1978. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cărămizii având în pastă microprundişuri şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 111.

73. Posmuş, com. Şieu, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra Satului.

B. De’a lungul pârâului care străbate localitatea în dreapta şoselei ce duce la Şieu.

C. Periegheză C. Gaiu 2002. D. –

E. Ceramică cenuşie şi neagră cu microprundişuri şi pietricele în pastă. F. Gaiu 2003a, 111.

74. Răscruci, com. Bonţida, jud. Cluj. A. Dealul Prunilor, Dealul Podăi.

B. La sud de sat, pe creasta ce începe cu cele două dealuri şi continuă spre Borşa.

C. Periegheză Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1986-1987. D. – E. Ceramică.

F. RACj, 326, nr. 1; Protase 2000, 175, nr. 196.

75. Satu Nou, com. Cetate, jud. Bistriţa Năsăud. A. Pârâul Dolii.

B. De’a lungul ”Pârâului Dolii.”

C. Periegheză C. Gaiu cu ocazia plantării de pomi fructiferi. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricioasă din pastă nisipoasă sau fină.

F. Protase 2000, 180, nr. 209, Gaiu 2003a, 111.

76. Sărăţel, com. Şieu Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. După Grădini.

B. Terasa din stânga şoselei ce duce la Arcalia. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină şi zgrunţuroasă F. Protase 2000, 180, nr. 212, Gaiu 2003a, 111.

77. Sâncel, jud. Alba. A. Tătăroaia.

B. La cca. 2 km spre sud-est de comună, pe ambele părţi ale pârâului Tătăroaia.

C. Periegheză M. Blăjan 1983.

D. Un bordei nesăpat pe terasa din partea dreaptă a pârâului – fără alte informaţii.

E. Ceramică lucrată la roată din pasta cenuşie-nisipoasă fără elemente gepidice caracteristice.

F. RAAb, 174, nr. 169/3; Protase 2000, 181, nr. 215.

78. Sângeorzu Nou, com. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca. 5 km sud de sat pe pantele uşoare din partea dreaptă a şoselei ce duce la Sânmihai. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun roşcată cu pietricele în pastă. F. Protase 2000, 181, nr. 217, Gaiu 2003a, 111.

79. Sângeorgiu de Pădure, jud. Mureş.

A. Tribunal-Circumscripţia sanitară.

B. În centrul comunei, lângă clădirea fostului tribunal (acum circumscripţie sanitară), pe terasa Târnavei Mici. C. Întâmplător cu prilejul săpării unei fundaţii de casă. D. –

E. Ceramică. F. Lazăr 1995, 215, nr. LXXII/1E.

80. Sânmiclăuş, jud. Alba. A. Răstoci.

B. La cca. 1,5 km sud-vest de localitate, la stânga căii ferate Blaj-Târnăveni, pe un promotoriu înalt de cca. 3 m aflat la câteva sute de metri de malul stâng al râului Târnava Mică.

C. Săpături Gh. Anghel şi M. Blăjan 1974, 1978.

D. Un bordei şi două sau trei locuinţe semiîngropate (?). Bordeiul a fost parţial distrus de lucrări antropice contemporane. El se adâncea în pământ până la –1,80 m, unde podeaua de formă oval-alungită era lutuită. Era prevăzut cu trei vetre de foc simple de formă ovală, dar care nu au funcţionat concomitent. Prima vatră era plasată pe latura de vest a bordeiului şi avea dimensiunile de 0,70 x 0,60 m.

A doua vatră cu dimensiunile de 0,60x 0,25 m a fost amenajată în partea centrală a locuinţei şi era prevăzută cu o groapă cenuşar cu diametrul de 0,20 m, ce se adâncea sub nivelul podelei cu 10 cm, ce ar putea fi interpretată şi ca groapă de stâlp. A treia vatră a fost realizată în colţul de sud a bordeiului şi avea dimensiunea de 0,60 x 0,40 m. Dintre locuinţele semiîngropate una avea o vatră de foc în interior, iar alta un cuptor cu calotă de lut.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă şi cu mâna, cărămizi romane, oase scoici, fusaiole, străpungător din corn de cerb, ac os, o greutate de război de ţesut, fragmente de gresii, tipar din gresie, lame de cuţite, fragment de brăţară din bronz, râşniţă, vârf de săgeată din fier cu trei aripioare etc.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 285-297; 1979, 282-283; Stoia 1979, 366, nr. 106; Protase 2000, 181-182, nr. 218; Dănilă 2001, 14; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

81. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podişele.

B. La marginea de nord a satului. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit şi fragmente de oale, strachini şi vase de provizii din pastă cenuşie zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

82. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Grajdurile fostului C.A.P.

B. La extremitatea sudică a localităţii. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cărămizie având pietricele în compoziţie.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

83. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Ciorotei.

B. Pe o vale laterală la 2 km sud-est de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit ori de culoare brun-roşcată şi cărămizie cu pietricele în pastă.  F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 112.

84. Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj. A. Ferma Palocsay.

B. Terasă a Someşului situată în vestul localităţii aproape de cotul râului spre aeroport. Locuirea se întinde spre fostul CAP Sânnicoară.

C. Periegheză Z. Kalmar 1986. D. – E. Ceramică. F. RACj, 357, nr. 16.

85. Sibişeni, com. Vinţul de Jos, jud. Alba. A. Deasupra Satului.

B. Aşezare întinsă pe câteva hectare plasată pe terasa întâia înaltă de cca 10 m din dreapta râului Pian, vale laterală a Mureşului.

C. Săpături I. Andriţoiu, C.I. Popa, G.T. Rustoiu 1998. D. –

E. Fragment de vas realizat la roată rapidă, din pastă cenuşie degresată cu nisip, decorat prin ştampilare. F. Inedit.

86. Sic, jud. Cluj. A. Valea Seleci.

B. La cca. 4-5 km sud-sud est de centrul localităţii faţă în faţă cu valea ”Taba de Sus” dar şi mai în amonte pe o terasă joasă (2-3 m) având o întindere de cca 1,5 ha.

C. Săpături I. Ferenczi 1963-1965. D. – E. Ceramică. F. RACj, 349, nr. 23.

87. Sic, jud. Cluj. A. Valea Taba.

B. 1 km în amonte de “Seleci”.C. -D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 185, nr. 235.

88. Sic, jud. Cluj. A. Marginea satului.

B. Pe dâlma de la marginea satului. C. – D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 185, nr. 235.

89. Sighişoara, jud. Mureş. A. Dealul Viilor.

B. În marginea nord-estică a localităţii, pe prima şi a doua terasă din dreapta Târnavei Mari. Aşezarea are un aspect de amfiteatru fiind protejată dinspre nord şi nord-vest de promotoriul ”Cornul Viilor”.

Terasa I se află direct pe malul Târnavei Mari şi se înalţă uşor faţă de lunca râului. A II-a terasă se înalţă treptat spre nord şi este delimitată la sud de I-a terasă prin drumul Sighişoara-Boiu.

C. Săpături: Gh. Baltag 1976-1994; R. Harhoiu 1980-1994, M. Petică 1980-1986, R. Mediceanu, A. Lukács, N. Boroffka 1994.

D. Din păcate complexele perioadei de care ne ocupăm aici nu au fost publicate. Este amintită doar o locuinţă de suprafaţă de formă dreptunghiulară, orientată vest-est, având aria de 32 m 2, podeaua realizată din lut bătătorit şi fără instalaţie de încălzire. Prezintă o groapă de stâlp pe axa longitudinală şi urmele unor şanţuri uşor adâncite de’a lungul laturilor lungi, care trebuie să fi servit la montarea pereţilor din bârne suprapuse orizontal

E. Ceramică bine arsă, cu decor lustruit în reţea sau ştampat realizat pe vase mici bitronconice şi pe cănile cu tub de scurgere, ceramică arsă incomplet de culoare gălbui, gălbui-roşcat sau cenuşie, decor incizat dispus în benzi vălurite uneori în alternanţă cu benzi de striuri orizontale şi striuri orizontale dispuse pe întreaga suprafaţă a vasului.

F. Baltag 1979, 77-84; Lazăr 1995, 231-233, nr. LXXVIII/1k; Harhoiu 1990, 147; 1998, 187; Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191; Protase 2000, 186-187; Harhoiu 2001, 153, nr. 81b; Velter 2002, 464, nr. CCLXI/1a.

90. Silivaşul de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Dosul Saicii. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică de culoare cenuşie cu pietricele în pastă.

F. Protase 2000, 187, nr. 236a, Gaiu 2003a, 111.

91. Soporul de Câmpie, com Frata, jud. Cluj. A. Cuntenit, Hodaie

B. La cca 2 km sud de sat, în dreapta drumului ce duce la Câmpia Turzii şi în imediata apropiere a podeţului de beton de lângă ”Moara lui Gogoman”, unde se află câteva case aparţinând satului Iacobeni. Aşezarea este plasată la poalele dinspre est ale dealului Cuntenit sau Hodaie, pe o mică dâlmă de la marginea inferioară a pantei acestui deal.

C. Periegheză D. Protase 1955, săpături D. Protase şi I. Ţigăra 1956, 1958,1960-1961, D.Protase K. Horedt, I. Ţigăra şi N. Vlassa 1957.

D. Protase, N. Vlassa, L. Ţeposu-David 1959.

D. 4 bordeie patrulatere având suprafeţele de 9-10 m 2. Ele se adânceau la –1,50-1,80 m faţă de nivelul actual. Cu excepţia unuia singur (B1) nu au instalaţie de foc sau alte urme de amenajări interioare şi nici de incendiere.

B1 are o vatră de foc simplă plasată pe latura de nord al bordeiului, aproape de colţul estic, ridicată cu cca. 0,10 m faţă de nivelul podelei. Podeaua la rândul ei era amenajată din lut bătătorit şi cu lipitură.

O groapă în formă de cartof adâncă de –1,65-2 m.

E. Ceramică de la vase cenuşii-negricioase, fără torţi, în general lipsite de ornamente, greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, bucăţi de râşniţă, zgură de fier, oase de animale şi din stratul de cultură o fibulă din bronz cu cap în formă de semidisc şi un inel din bronz aurit.

F. Horedt 1958, 93, nr. 39; 1967, 584-585; Popescu 1958, 484, nr. 38; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 534; 1966, 130; 1988, 447; Rusu 1977, 203, nr. 35; 2000, 187-189, nr. 238; Pintea 1967, 525; RACj, 368, nr. 6/c; Harhoiu 2001, 154, nr. 84; Velter 2002, 467, nr. CCLXV/1.

92. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Curte.

B. O aşezare pe o suprafaţă de mai multe hectare plasată pe o terasa.

C. Săpături C. Gaiu 1994-1995.

D. 22 locuinţe bordeie şi semiîngropate şi 5 gropi. Locuinţele au formă rectangulară şi uşor rotunjite. Sunt adânci de 0,50-1,60 m fată de nivelul actual al terenului. Bordeiele nu au instalaţii de foc, pe când locuinţele semiîngropate sunt prevăzute într’un colţ cu vatră realizată din gresie. Gropile de provizii, adânci de 0,8-1,20 m şi cu diametru de 1,40-1,60 m au formă cilindrică sau de căldare şi sunt plasate lângă locuinţe.

E. Oase de animale, fusaiole şi greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, gresii de ascuţit, un piepten bipen şi o monedă de bronz romană târzie. Ceramică puţină.

F. Protase 2000, 189-190, nr. 242.

93. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud Bistriţa-Năsăud. A. Fânaţele Archiudului.

B. Sit aflat în nordul comunei între localităţile Stupini şi Brăteni. Aşezarea ce ocupă mai multe hectare este plasată pe terasele şi pantele domoale cu expunere sudică, de pe malul stâng al pârâului Brătenilor de o parte şi de alta a Văii Bândei.

C. Săpături C. Gaiu 1995-1997, 1999-2000; C. Gaiu şi D. L. Vaida 1998, Gaiu şi G. G. Marinescu 2002.

D. 5 locuinţe adâncite de formă rectangulară. 2 gropi de provizii în formă de pungă.

E. Ceramică realizată la roată rapidă, din pastă zgrunţuroasă şi cenuşiu-negricioasă, fină cu decor lustruit sau ştampat

F. Gaiu 1997, 59; 1999, 84, 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111; Gaiu şi Marinescu 2003, 303.

94. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vătaştina.

B. Aşezare de cca 4 ha situată în vestul localităţii, în vecinătatea grupului de case situate de’a lungul drumului comunal spre Sânmihaiul de Câmpie, care formează cătunul La Curte, pe pantele uşoare şi terasa mediană cu expunere sudică din stânga pârâului Borleasa

C. Săpături C. Gaiu 1991, 1994-1995.

D. Strat de cultură de 0,25 m. O locuinţă distrusă de lucrări de construcţie în 1989, a cărei materiale au fost parţial salvate şi au intrat în colecţia muzeului din Bistriţa. Alte 21 de locuinţe şi 6 gropi au fost dezvelite cu prilejul cercetărilor sistematice de aici: -19 locuinţe de tip bordei şi semiîngropate (L1, L3-6, L9-10, L16-27) şi două de suprafaţă (L12 şi L14). Locuinţele au formă rectangulară, unele cu colţurile rotunjite şi suprafaţa cuprinsă între 8 şi 15 m 2.

Locuinţele semiîngropate se adânceau în pământ până la –0,60-0,80 m faţă de nivelul actual şi la -0,30-0,50 m faţă de nivelul de călcare, iar bordeiele până la –1,40-1,70 m făţă de nivelul actual.O parte din locuinţe aveau vetre de foc înconjurate cu bucăţi de gresie, dar exista şi un cuptor de tip pietrar (L19).

Ele erau plasate pe latura opusă intrării sau în zona centrală. Uneori podeaua era amenajată cu pământ sau lut bătătorit. Urme de pari s’au surprins doar în două cazuri: în L16 două gropi de pari erau plasate pe latura de S-E, iar în L17 gropile de formă dreptunghiulară erau practicate în cele patru colţuri ale locuinţei. În câteva cazuri s’au înregistrat întretăieri de complexe.

Astfel L14 (de suprafaţă), L19 (cea cu cuptor pietrar), L21 şi L24 suprapuneau alte locuinţe şi gropi fiind evident constituite într’o etapă ulterioară. Cele 6 gropi de provizii (G1-6) erau săpate în exteriorul locuinţelor. Aveau formă circulară în plan orizontal, cu pereţi tronconici sau cu aspect de căldare, fără urme de ardere ori lustruire.

E. Ceramică zgrunţuroasă cenuşie, brun-negricioasă şi cărămizie realizată la roată rapidă. Uneori vasele erau decorate cu motive lustruite sau ştampate. Au mai fost descoperite: greutăţi din lut, fusaiole, bucăţi de gresie de ascuţit, un piepten bilateral din os şi oase de animale.

F. Gaiu 1996, 115-116; 2002, 113-158, 2003, 151-152.

95. Şeica Mică, jud. Sibiu. A. Cetate.

B. La jumătatea distanţei dintre Copşa Mică şi Şeica Mică spre nord de această din urmă localitate. Promotoriu ce se ridică cu 30-40 m deasupra luncii Târnavei Mari. El nu este mai lat uneori de 25 m. În lungime aşezarea are o extindere de cca. 650 m. Are pante abrupte spre vest, domoale spre est şi o şa de legătură cu celelalte înălţimi spre sud.

C. Săpături K. Horedt 1962.

D. O vatră clădită din pietre mici.

E. Câteva fragmente ceramice.

F. Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137; 1975, 121; 1986, 42, 43, fig. 20/5, 44; Rusu 1977, 203, nr. 36; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Baltag 2000, 153; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

96. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra satului. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică de culoare cenuşie-negricioasă cu caneluri largi.

F. Protase 2000, 193, nr. 249, Gaiu 2003a, 113.

97. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Între Hotare.

B. La est de localitate pe terasa din dreapta şoselei ce duce la Crainimăt.

C. Periegheză Şt. Dănilă, N. Vlassa. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cenuşiu negricioasă. F. Gaiu 2003a, 113.

98. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Hegheriş.

B. Aşezare plasată pe un promotoriu. C. Săpături. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată de culoare cenuşie şi negricioasă.

F. Gaiu 2003a, 113.

99. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Şomoştaua

B. În extremitatea de vest a localităţii, pe prima terasă a Şieului.

C. Săpături G. Rădulescu.. D. Două locuinţe de suprafaţă.

E. Ceramică cenuşie şi roşcat-negricioasă lucrată dintr-o pastă degresată cu pietricele.

F. Gaiu 2003a, 113.

100. Şirioara, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Râtul Şirioarei.

B. În nord-vestul localităţii, la ieşirea din sat spre Coasta, la 200 m în dreapta drumului judeţean Lechinţa-Beclean, pe prima terasă a râului Şieu.

C. Cu ocazia amenajării terenului pentru o livadă s’a distrus o aşezare cu materiale din sec. V-VI şi sec. VIII. Sondaj C. Gaiu G. Marinescu

D. Urmele mai multor locuinţe de suprafaţă distruse de lucrările antropice contemporane. În săpătură a fost surprinsă o groapă menajeră de formă circulară în plan, cu diametrul de 1,10 m, ce cobora până la –0,85 m în sol. Stratul de cultură era de cca. 25-30 cm.

E. Ceramică lucrată la roată şi într’o proporţie redusă cu mâna. Un fragment ceramic fin de culoare cenuşiu-negricioasă a fost decorat prin ştampilare cu motive unghiulare. Pe lângă ceramică la suprafaţa solului a fost găsită o sabie scurtă, cu un singur tăiş, lungă de 50 cm, care ar putea aparţine aşezării din sec. V-VI.

F. Gaiu 1984, 59-61; Protase 2000, 193, nr. 252, Gaiu 2003a, 113-114.

101. Şopteriu, jud Bistriţa-Năsăud. A. Ochi. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 194, nr. 255.

102. Tăure, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra satului.

B. În grădinile din capătul de nord-vest al satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –  E Ceramică. F. Protase 2000, 195, nr. 260.

103. Tureni, jud. Cluj.

A. Cheile Turenilor-”Poderei”.

B. Terasă orientată spre sud, aflată la jumătatea înălţimii cheilor, în zona de maximă deschidere a lor.

C. Săpături Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1985-1988. D. –

E. Ceramică la roată de culoare neagră-cenuşie şi neagră, amestecată cu nisip sau cioburi pisate, bine arsă, cu incizii-caneluri late, bună cu pereţii subţiri. F. RACj, 98, nr. 1/j.

104. Ţaga, jud. Cluj. A. Hrube

B. La cca. 3 km sud-vest de centrul localităţii, pe ”Valea Tistaşului” pe o pantă uşoară, flancată în trei părţi de coline înalte, situată pe partea stângă a unui pârâu.

C. Săpături D. Protase 1965-1967.

D. 11 locuinţe, 8 gropi de provizii, 2 cuptoare cu calotă de lut, 2 vetre de foc izolate aparţinând sec. IV-V. Este posibil ca o parte a locuirii să depăşească jumătatea sec. V

E. ceramică, piepteni de os bilaterali, piese de port etc. F. Protase 2003, cu bibl.

105. Ţagu, jud. Bistriţa Năsăud. A. Dealul Cabicului.

B. La sud-vest de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 200, nr. 272b.

106 Ţăgşor, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La marginea sudică a satului, în dreapta şoselei care merge la Sărmaşu.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 273.

107. Ţigău, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Arpafeghi. B. – C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 275.

108. Vermeş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea din Mijloc. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 204, nr. 288.

109. Vidrasău, jud. Mureş. A. –

B. În apropierea satului, pe malul drept al Mureşului. C. – D. –

E. Ceramică.

F. Horedt et al 1955, 676, nr. 16; Horedt 1958, 94, nr. 46; 1958a, fig. 8; Csallány 1961, 200, nr. 123; Zriny 1976, 150, nr. 52; Rusu 1977, 203, nr. 43; Lazăr 1994, 66; 1995, 269, nr. LXXXVIII/7C, 1998, 137.

110. Visuia, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Casa Leon Moldovan.

B. La cca. 3 km sud de sat, in jurul casei lui Leon Moldovan.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 205, nr. 291.

111. Zoreni, jud. Bistriţa Năsăud. A. La Curte.

B. La ieşirea din sat spre Sânmihaiu de Câmpie pe o vale laterală.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000,

112. Poian, jud. Covasna. A. Culmea Pietroasă-Köhát.

B. În partea nordică a hotarului comunei, lângă drumul care duce la Belani, se ridică dealul ”Culmea Pietroasă”, la poalele căruia curge pârul Telek. Aşezarea este plasată pe terasa plană de pe malul stâng al pârâului amintit. C. Săpături Z. Székely 1963-1967.

D. 8 locuinţe de formă patrulateră, dar cele mai timpurii se datează probabil în a doua jumătate a sec. VI.

E. Ceramică modelată la roată rapidă sau cu mâna, fusaiole, cuţit fier, fibulă cu picior întors, piepten os etc.

F. Popescu 1968, 434, nr. 93; Popescu 1967, 533, nr. 84; 1968a, 690, nr. 93; Székely 1971, 343; 1973, 221; 1992, 246-279; Cavruc 1998, 116; Protase 2000, 172.

Sursa: eupedia.com, news.nationalgeographic.com, banatica.ro, academia.edu (Iordanes si gepizii. Intre goticism, pangermanism si Walter Goffart), arheologie.ulbsibiu.ro   (Volum finanţat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României), * Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, ziarulnatiunea.ro, mirel-matyas.blogspot.ro,  tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

CEA MAI VECHE FRESCĂ TRICOLORĂ , BLAZONUL CNEAZULUI CÂNDEA DIN ȚARA HAȚEGULUI DE PE LA 1200

Blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.refăcut

Potrivit Monahului Filotheu Bălan, la biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, Sfânta Maria Orlea, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a unui pictor sârb. Frescele autentice, ortodoxe şi româneşti, din anii 1200-1300 ne dezvăluie printre altele un blazon tricolor.

În descrierea pe care o face pe situl mănăstirea.petru-voda.ro, monahul povestește următoarele:

”În luna Martie a anului 2013 am fost invitat de cîţiva preoţi din Ţara Haţegului să vorbesc cu credincioşii de la cîteva parohii ale acestui străvechi pământ românesc. Într’una din zile am vizitat mai multe biserici de secol 13 (Strei, Sfînta Maria Orlea, Densuş, Colţi, etc.) cu care Ortodoxia românească din Haţeg se poate mândri pe drept cuvînt. Cu această ocazie am remarcat cîteva aspecte care au mai fost menţionate prin lucrări de specialitate atît de către istorici, cît şi de către istorici ai artei, chiar dacă concluziile trase de unii dintre ei nu au fost duse până la capăt.

Sfânta Maria Orlea – Biserica Înfrățirii

Pentru cei ce nu cunosc, românii au fost organizaţi din cele mai vechi timpuri în jurul unor conducători locali ce stăpâneau câte un judeţ sau o ţară, precum Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor, Ţara Maramureşului, etc ce pot fi regăsite şi în vremurile antice şi chiar preistorice. Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu şi Porţile de Fier corespund unor centre administrative (Cucuteniul este un astfel de exemplu) ce se pot regăsi mai apoi atît în cercetările arheologice, cît şi în însemnările istorice antice despre daci şi în cele medievale despre români. Documentele romano-catolice din secolul XIII (diplomele cavalerilor ioaniţi şi teutoni cu referire la români, în care sunt menţionaţi în veacul al XIII-lea cnejii Ioan, Litovoi, Seneslau, Farcaş, sau cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei care pomeneşte despre invazia maghiară din veacul al IX-lea a lui Arpad şi ciocnirile cu cnezii Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Ahtum, etc) confirmă acest tip de organizare statală.
Voievodatele, cnezatele, banatele sau judeţele ca forme de organizare administrativă şi militară au funcţionat perfect câtă vreme românii au fost învecinaţi sau invadaţi de populaţii migratoare: unui puhoi migrator nu avea sens să îi opui o mare armată, pentru că ar fi însemnat o serie de bătălii cu pierderi umane uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă, cu probabilitatea nevoii de asimilare a învinşilor rămaşi în viaţă şi cu marea probabilitate a apariţiei unei a treia puteri care ar fi putut prelua teritoriul şi populaţia rămasă în viaţă; dacă juzii / cnezii locali pierdeau un război şi se declarau învinşi, creau posibilitatea puhoiului migrator să îşi continue drumul său spre alte pământuri. Începând cu apariţia regatelor (ungare, lituaniene, poloneze, etc) în imediata apropiere a vechilor cnezate, judeţele/banatele româneşti îşi pierd sensul istoric, nemaiputând să facă faţă presiunii politice, militare (şi uneori chiar culturale) apărute în imediata lor apropiere.
Un astfel de cnezat românesc este Ţara Haţegului. Despre existenţa cnezilor Cîndea la conducerea Ţării Haţegului ştim din cîteva documente de secol XIV şi XV. În secolul XV Cîndeştii se supun autorităţii maghiare şi trec la romano-catolicism. Din acea vreme avem la Sfânta Maria Orlea fresca romano-catolică pictată de un zugrav sârb după erminia ortodoxă dar cu veşminte latine. O dată cu convertirea la romano-catolicism a venit şi maghiarizarea numelui Cândeştilor în Kendeffi. În secolul XVII baronii Kendeffi trec la protestantism, ca majoritatea baronilor unguri, iar Sfânta Maria Orlea este zugrăvită cu var peste vechea frescă.

În secolul XX biserica, fostă biserică episcopală romano-catolică şi apoi protestantă, devine muzeu, care se poate vizita şi astăzi.

blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.păstrat.în.interiorul.frescei.de.sec.15.Haţeg_DSC6078Ce nu se ştie încă este faptul că Sfânta Maria Orlea a fost biserică episcopală ortodoxă. Poate că nişte viitoare cercetări arheologice vor scoate la lumină un întreg complex episcopal construit în secolul XIII de cnezii Cândea pentru ierarhii ortodocşi ale căror nume nu au mai ajuns pînă la noi, sau, cine ştie, poate chiar ruinele unei întregi mănăstiri.
Contextul istoric al secolului XIII este destul de tulbure. Avem, astfel, în Transilvania (şi nu numai) acelui veac o majoritate românească luptîndu’se din greu pentru a’şi păstra independenţa şi autonomia. Avem, iarăşi, cîteva ordine romano-catolice ale unor trupe de elită – cavalerii întorşi din cruciadele eşuate în Orientul Mijlociu (ospitalierii ioaniţi şi teutonii) care primesc din partea papalităţii misiunea de a’i converti pe români de la Ortodoxie la papistăşie şi de a asigura protecţia episcopatelor romano-catolice din Transilvania şi Moldova de azi.

În această perioadă se aşează în Ţara Bârsei strămoşii saşilor de azi. Tot în Transilvania, pe lîngă populaţia majoritar românească şi ortodoxă avem populaţii de slavi, unguri, secui, pecenegi şi cumani, unii dintre ei fiind ortodocşi, alţii romano-catolici, iar alţii (cumanii) abia treceau la creştinism. Ca lucrurile să fie mai complicate, după convertirea la romano-catolicism mulţi treceau la ortodoxie, după cum se plânge papa Grigorie al IX-lea într’o scrisoare din 12 Noiembrie 1234 (analizată în detaliu de mulţi istorici români, de la Mihail Kogălniceanu pînă la Victor Spinei). La 1241 are loc marea invazie tătară, care produce un imens dezastru în Transilvania şi în regatul maghiar, dar mai ales opreşte, pentru o vreme, presiunea papalităţii.
La 7 Octombrie 1278 papa Nicolae al III-lea trimite o scrisoare în care deplânge dispariţia supuşilor papistaşi de pe teritoriul fostei episcopii a Cumanilor (cu sediul probabil la Focşani sau împrejurimi, intitulat în document ca “Milkovia”): cumanii trecuseră la Ortodoxie sau plecaseră în Ungaria, Serbia şi Bulgaria. Acest sfârşit de secol XIII aduce cu sine şi presiuni uriaşe din partea papalităţii, care îi forţează pe unguri să distrugă orice urmă de autonomie românească în Transilvania.

În cele din urmă, sub greutatea acelor presiuni s’a ajuns la încetarea existenţei cnezatelor româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia şi apariţia statelor feudale româneşti.

blazonul+potretul_cneazului.Cîndea.sec.13.Haţeg_DSC6087Cnejii Cândeşti şi’au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi românească totdeodată. Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le’au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme) care să le facă recunoscută autoritatea statală. Blazonul cnezilor CÂndea conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate.

Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a Cândeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Râu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.

Castelul Cândeștilor

Din păcate, la Sfânta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor români şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sârb mai sus menţionat. Dacă vreodată în viitor această frescă sârbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) româneşti, din secolul XIII.

O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului.

Cel mai vechi tricolor românesc – pe blazonul cneazului Cîndea din Ţara Haţegului (sec. XIII)

Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cândea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea. Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.”

Dar ceea ce uimește cel mai mult este asemănarea tulburătoare cu frescele getice din Mormântul de la Kazanlâk, unde aceste însemne sunt redate într’o bogăție de excepție și fac o paralelă fabuloasă în timp, o legătură de un mileniu și jumătate, dar și în spațiu între cele două maluri ale Dunării.

Mormântul getic de la Kazanlâk

Cele fouă fresce alăturate nu pot lăsa pe nimeni indiferent, atât de izbitoare este similitudinea de formă și culoare. Între cele două momente în care se realizau a intervenit creștinismul, reprezentat în Blazonul Cneazului Cândea peste 16 secole cu reminiscențe cruciate.

Dacă acesta a fost un blazon getic al clasei conducătoare, regăsit și pe scutul lui Decebal, fiind blazonul regelui get, nu este de mirare cum de a fost păstrat peste ani de geții din Carpați de clasa conducătoare, asemenea Cneazului Cândea.

Columna lui Traian, Roma, detaliu cu Decebal în luptă utilizând scutul pe care este încrustat, se pare blazonul său.

Sursa: manastirea.petru-voda.ro, amfostacolo.ro (foto)

Citiți și: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

René Guénon, Criza lumii moderne:

„…Adevãrul este cã în realitate nu existã un ”domeniu profan” care s’ar opune într’o oarecare manierã ”domeniului sacru”. Existã doar un ”punct de vedere profan”, care nu este propriu-zis nimic altceva decât punctul de vedere al ignoranţei.”

Elementele prin care este reprezentată Transilvania pe stema României, adoptată în 1992, perpetuează heraldic o realitate istorică de acum 400 de ani. Vorbim de momentul în care erau recunoscute în Transilvania doar trei ”naţiuni“ privilegiate din Transilvania: maghiarofonii, saşii şi secuii.

Poate fi acesta motiv de neliniște pentru români? Acest lucru în aparență ar trebui să deranjeze mulți români, dar realitatea ne demonstrează lucruri nebănuite și tindem să credem că acesta este motivul real al includerii stemei Ardealului fără nicio rectificare în cea a României întregite la 1918.

Stema Ardealului este inclusă azi prin lege, în stema României, apărută în Monitorul Oficial Nr. 236 din 24/09/92:

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAP. 1  Stema României

ART. 1  Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic.
Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul și ghearele rosii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.

Pe pieptul acvilei se găsește scutul mic sfertuit cu insițiune:

a) în primul cartier este stema Țării Românești: pe albastru, o acvila de aur cu ciocul și ghearele roșii, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoțită de un soare de aur la dreapta și de o luna noua de aur la stânga;

b) în cartierul doi este stema Moldovei: pe rosu, un cap de bour negru, însoțit de o stea de aur între coarne, cu cinci raze, de o roză cu cinci foi la dreapta și de o lună conturnată la stânga, ambele de argint;

c) în cartierul trei este stema Banatului si Olteniei: pe roșu, peste valuri naturale, un pod de aur cu doua deschideri boltite, din care iese un leu de aur ținând un paloș în laba dreaptă din față;

d) în cartierul patru este stema Transilvaniei, cu Maramureșul și Crișana:
un scut taiat de un briu rosu ingust; in partea superioara, pe albastru, o acvila neagra cu ciocul de aur, iesind din briul despartitor, însoțită de un soare de aur la dreapta, de o lună de argint conturată la stânga; în partea inferioară, pe aur, șapte turnuri roșii, crenelate, dispuse pe două rânduri, patru și trei;

e) în insițiune sunt reprezentate ținuturile Mării Negre: pe albastru, doi delfini de aur afrontați, cu cozile ridicate.

Istoria pe scurt a stemei Transilvaniei.

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În acele vremuri Silvania era numită regiunea Crișana, care era foarte împădurită și de unde și termenul de ”ultra silvam”.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, ”țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești (”districtus (v)olachales” sau ”districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte ”olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a patra (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri de rit ortodox, din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici.

Steagul Transilvaniei pe la 1350

Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală, iar istoria stemei Transilvaniei este puţin cunoscută, ca şi faptul că au existat mai multe variante ale acestei steme.

Până la dispariţia regatului Ungariei din 1526 nu a existat o stemă a Transilvaniei. În jurul anului 1530 la curtea lui Ferdinand I de Habsburg a început să fie folosită ca stemă a Transilvaniei un scut cu două spade încrucişate cu garda în şef, suprapuse peste un trichetru cu extremităţile terminate în frunze de tei – în realitate simbolul străvechi al saşilor Transilvăneni.

Ferdinand I de Habsburg dorea să preia moştenirea regatului Ungariei distrus de otomani şi se folosea în acest scop de saşii transilvăneni (mai ales de cei din Sibiu, nu este aici locul pentru povestea acestui război în care au fost implicaţi şi voievozii din Moldova şi Ţara Românească).

Program politic codificat într’un simbol heraldic.

Această stemă a Transilvaniei s’a impus o perioadă în spaţiul german: a apărut ca atare în Chorographia Transylvaniae a lui Georg Reichersdorfer (1550, vezi foto) şi în armorialul lui Martin Schrot (1581).

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea apare o altă variantă a stemei Transilvaniei, atestată într’un sigiliu al principelui Sigismund Bathory din 1595: într’un cartuş stema lui personală de principe al Imperiului (acvila bicefală pe pieptul căreia apar cei trei colţi de lup ai familiei Bathory).

În dreapta stema Transilvaniei compusă din acvila flancată de Soare şi Lună deasupra a şapte turnuri; în stânga stema Ţării Româneşti, Acvila cruciată; sub stema imperială fiind aşezat simbolul heraldic al Moldovei: capul de bour. Sigismund Bathory se intitula în 1595 şi principe al Ţării Româneşti şi Moldovei.

O stemă practic identică, care este mai degrabă sigiliul familiei Bathory, cu aceea descrisă mai sus în care Acvila, Soarele și Luna sunt prezente, a avut şi cardinalul Andrei Bathory în 1599, înainte să fie alungat de pe tronul Transilvaniei de Mihai Viteazul.

Ajungem la marele sigiliu al lui Mihai Viteazul din anul 1600, în care Soarele, Luna și acvila sunt nelipsite.

Aici apar înşiruite de sus în jos: acvila cruciată valahă, bourul Moldovei şi la sfârşit o stemă uşor misterioasă: doi lei afrontaţi, stând pe şapte piscuri şi ţinând în labe o spadă. Mihai Viteazul (şi cei care i’au compus stema aceasta) au respins stema transilvană în curs de formare avansată de familia Bathoreştilor.

Cei doi lei au fost consideraţi în heraldica imaginară a epocii drept stema Daciei antice, lucru cunoscut inclusiv în spaţiul românesc (mai târziu Nicolae Costin o spune limpede).

Faptul că leii afrontaţi au fost consideraţi în epoca lui Mihai Viteazul drept stemă a Transilvaniei o dovedeşte faptul că acest simbol a fost folosit şi de principele ardelean Moise Szekely în 1603, din care de asemenea, sunt nelipsite Soarele și Luna.

Mulţi ne explică în ziua de azi că Mihai Viteazul nici gând nu avea să unească cele trei ţări româneşti, a fost şi el un aventurier oarecare al epocii care s’a întins mai mult decât îi era plapuma. Proiectul Bathoreştilor de unificare a principatelor române sub coordonarea Habsburgilor nu este contestat cu atâta vehemenţă.

Dacă în cazul Bathoreştilor avem intenţia şi stemele unificate, în cazul lui Mihai Viteazul avem stema, de ce ne’ar lipsi intenţia?

Oricum, în epoca lui Mihai Viteazul şi multă vreme după aceea a fost vehiculată ideea refacerii Daciei.

Prima mențiune heraldică a celor 7 cetăți, știut fiind că geții își construiau cetățile în stânci, o avem în 1580 atunci când sunt adaugate in timpul domniei principelui transilvanean Christophor Bathory și reprezinta Transilvania (ca entitate statala distinctă), pornind probabil de la denumirea sa în germană Siebenburgen, fie cel mai probabil de la versiunea din latină Septem Castra, care ne trimite în vremurile când geții din Carpați reprezentau cea mai temută forță din această parte a Europei.

medalie.jpg

Din păcate cei doi lei afrontaţi nu s’au impus ca stemă a Transilvaniei, acest simbol a fost folosit doar de Mihai Viteazul şi Moise Szekely, fiind menținute doar Cetățile, Soarele, Luna și Acvila. În schimb s’a impus varianta păstrată până în ziua de azi. Au existat două şanse de revigorare a acestui simbol: în 1921 la lucrările Comisiei Heraldice care a fixat stema României Mari şi pe cele ale localităţilor sale şi în 1992 când a fost adoptată actuala stemă a României.

Putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat îl vom dovedi în rândurile ce urmează.

Ce spun alogenii? Pe scurt spun că stema Transilvaniei cuprinde însemnele secuilor, maghiarilor și sașilor. Românii ar lipsi, cică. Există chiar și poziții ale compatrioților români care iau de bun afirmațiile alogenilor și întăresc aceste inexactități. Nimic mai fals. Toate însemnele de pe stema Ardealului reprezintă SIMBOLURI ANCESTRALE și cu predilecție ale majorității românești, indiferent că unele au fost îmbrățișate ulterior și de minoritarii noștri.

Pe scurt, vom demonstra prin fotografii sugestive, vechimea acestor simboluri neaoșe, dar nu înainte de a scoate în evidență că stema Ardealului poartă tricolorul românesc, albastru (sus), galben (jos), și banda roșie de demarcare la mijloc întrodusă în secolul XVIII:

1. SOARELE și LUNA sunt aștrii venerați din vremuri imemoriale de locuitorii carpato-dunăreni.

Atotputernicia soarelui de la solstițiu se celebrează, la români, prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Încinși cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri care ar fi să vină. Noaptea de Sânziene, cum este denumită în folclorul românesc, a devenit o serbare populară, cu caracter tradițional. Pentru țărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii.

În credința populară, se consideră că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure și salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanță copleșitoare, crezându’se că el are forțe magice. Inelele, coroanele, brățările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să’i apere pe purtătorii lor de forțele răului, care nu pot să treacă peste această graniță imaginară fără sfârșit sau început, în filosofie el reprezentând nesfârșitul, infinitul.

Tradiția dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se țin de mână sau pe după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei), are aceeași semnificație. De asemenea, cu ocazia solstițiului de vară sunt organizate festivaluri dedicate focului și apei.

Tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Astrul zilei se află printre altele în reprezentările de pe construcțiile și porțile tradiționale, floarea vieții , denumirea mitică a cetății Geților – Helis, emblema consacrată a armânilor-macedoneni, Solus-Invictus-Mithra, în desene și forme artizanale vechi ale portului popular, etc (vezi pozele).

Vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani. Soarele străluceşte dinainte să existe omenirea şi toate lucrurile, vităţile şi planetele se învârt în jurul lui. Soarelui îi datorăm existenţa şi traiul nostru. Încă din timpurile primitive, oamenii şi’au dat seama că fără Soare nu poate exista nimic. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Pentru că în înțelegerea primitivă a omului soarele dădea viaţa şi o lua, întreţinea viaţa sau o distrugea, aceaste credințe au dus de’ lungul timpului la diverse obiceiuri și tradiții închinate soarelui. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din vechime. Cele mai vechi mărturii în acest sens s’au păstrat din perioada dacă deşi, unele cercetări fixează adorarea Soarelui în timp mai înainte, în perioada civilizaţiei pelasge, a hiperboreenilor. Se crede că în acea perioadă, zeul Apollo avea închinate temple multe şi foarte mari în care marmura şi aurul erau elementele de bază ale construcţiilor. Soarele este simbolul arhetipal care se regăseşte în toate culturile lumii.

Soarele este nemuritor, el moare la asfinţit dar învie întotdeauna dimineaţa. De aceea este întruchiparea veşniciei şi a renaşterii reprezentat cel mai des prin simboluri ce denota perpetuarea, continuitatea, infinitatea. De altfel, astrul zilei este prezentat prin simboluri specifice cum ar fi discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, crucea în cerc, svastica etc. şi cel mai des este asociat laturii masculine.

Soarele mai este reprezentat printr’un leu, un spic de grâu, iar aurul este corespondentul acestuia între metale şi roşu printre culori. Iar acestea sunt doar câteva dintre simbolurile atribuite de om Soarelui. Nu de puţine ori, simbolistica Soarelui a născut mistere şi a pus imaginaţia contemporanilor noştri la lucru. La toate acestea a contribuit şi simbolistica masonică legată de Soare. Şi în acest caz, Soarele este asociat cu o serie de valenţe simbolice făcându’se o corespondeţă Soare-Spirit-Foc. Pentru francmasoni, Soarele semnifică adevărul, purificarea şi vitejia.

Soarele și luna sunt elemente simbolice care la prima vedere ar părea specifice lumii orientale, în realitate sunt vechi elemente de heraldică românească, și este suficient să priviți stema Țării Românești și a Moldovei. Soarele, simbol central al majorității sistemelor spirituale ancestrale, este si o reprezentare rituală păgână, guvernând de obicei asupra unui panteon de zeități. Simbolul său a avut un rol vital in religiile pagâne și în ritualurile societăților secrete oculte. De exemplu în religia incașă, soarele era venerat ca strămoș divin al națiunii.

Ultima eră glaciară a forțat oamenii să’și caute adapost în peșteri și singurul ajutor l’au primit de la Soare. Către Soare și’au îndreptat oamenii și rugile și speranța și mulțumirile. Din dorința de a se apropia de Soare, omul a imaginat coloana. Acum 10.000 de ani, oamenii au imaginat semnul „S” ca semn dual. „S”-ul s’a dublat sau s’a triplat și a format rozeta solară, Soarele fiind erou principal în fenomenul Universal al mișcării.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/913cd-2540povesteasoarelui2.jpg

Aria cultului solar s’a suprapus, firește, pe spațiul geografic al primilor agricultori. Semnele dedicate Soarelui și Cerului, adică linii curbe, cercuri, spirale și semnele dedicate Pământului, adica romburi, hasuri, unghiuri s’au desenat la fel, ca si cum ar fi fost făcut de aceeași mână, în Carpați dar și în alte locuri pe glob.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/b8a23-povesteasoarelui1.jpg

Mai apoi, mișcările tribale au stricat liniștea ancestrala și marele spațiu solar s’a spart și a rămas divizat în mai multe centre; cel din Carpați fiind singurul rămas în Europa veche.

Încă din vremurile străvechi, locuitorii planetei au iscodit cerul, încercând să deducă din poziția astrelor îndrumări folositoare vieții lor. Soarele, desigur, le dăruia anotimpurile, căldura și lumina.

Dar ce voia să le spună Luna?

Într’un ritm ce se păstrează mereu același, secera de aur care apare pe bolta nopților fără nori crește și se transformă într’o tipsie, apoi se face nevazută pentru câteva zile, după care, cu o punctualitate matematică, renaște pe bolta cerească în forma de la început. Iar la intervale de 29 zile, 12 ore, 44 minute și 12,8 secunde, Luna plină, rotundă și luminoasă, e nelipsită din înaltul cerului.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrane de 30.000 de ani.

Cert este că, din cele mai vechi timpuri, Soarele a devenit simbolul regalităţii, al dinastiilor conducătoare care la noi s’a păstrat până în zilele noastre. Geții considerau Soarele ca fiind primordial, binefăcător şi dătător de viaţă, iar simbolul astrului zilei se regăsea la ei pe multe obiecte: scuturi, harnaşamente, bijuterii, coifuri etc.

http://www.traditionalromanesc.ro/module/galerie_foto/genereaza-img.php?url=1332406165__1.jpg&w=500&h=350&im=1&t=upload
De altfel, geții au creat şi un calendar solar destul de precis după care se ghidau mai ales în agricultură. Şi pentru geți totul începea de la Soare. Ei considerau că Anul Nou începe la data echinocţiului de primăvară, în luna martie, dată la care Soarele începea să recapete puteri şi ajuta natura să renască.

În luna martie, odată cu revigorarea Soarelui, totul era luat de la început: anul nou, muncile agricole, tunsul oilor şi urcatul turmelor la munte, mineritul, pregătirea armatei. Practic, viaţa renăştea odată cu Soarele. În semn de respect pentru binefacerile aduse, geții închinau Soarelui sanctuare circulare.

Luna, astrul nopții este de asemenea, reprezentat pe tot cuprinsul teritoriilor locuite de români în porturi populare, artizanat, heraldică etc.

Începând de la echinocţiul de toamnă, influenţa energetică a Lunii asupra noastră (şi asupra a tot ce există pe Pământ) creşte din ce în ce mai mult, prin comparaţie cu influenţa Soarelui, oamenii traversează o perioadă de introspecţie, de limpezire interioară, care culminează cu zilele premergătoare solstiţiului de iarnă.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrâne de 30.000 de ani. De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: nouă și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Lună în drumul ei pe orbită, în jurul Terrei.

Înaintașii noștri erau convinși că zeii le trimiteau mesaje prin intermediul corpurilor cerești, și le primeau cu recunoștință. Oamenii se mulțumeau să constate ca ele acționau, fără a se preocupa să și le explice.

Apoi, in decursul timpului, strămoșii noștri au înțeles că Luna însemna mult mai mult decât un simplu calendar. Au aflat ca ea are de’a face cu fertilitatea. Au băgat de seama că în nopțile de vară cu Luna plină roua se așternea din belsug peste pajiști, însă nu și la Luna nouă. Că în nopțile cu Lună plină veneau mai mulți copii pe lume și femeile erau mai dornice să facă dragoste, iar peștii se îmbulzeau să muște momeala. Că recolta era mai bună, când semănatul se făcea în perioadele cu Lună în creștere, iar părul tuns tot atunci creștea mai des și mai sănătos.

Asemenea observații și multe, multe altele au fost reținute și notate, pentru a fi de folos urmașilor. Mai întâi, pe pereții de stâncă din pesteri, apoi pe tăblițe de lut, după ce omul a deprins scrisul, în fine, mai aproape de zilele noastre, în almanahuri și calendare. Iar aceste reguli dictate de Lună erau luate în serios, la fel ca buletinul meteorologic de astăzi.

De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: noua și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Luna în drumul ei pe orbita, în jurul Terrei.

Abia în zilele noastre știința a decis că Luna ar trebui studiată în laborator, pentru ca oamenii să nu mai creadă în erezie. Dar cum înfluențele Lunii sunt extrem de subtile și adesea imposibil de reprodus în laborator, savanții au decretat categoric că e vorba de pure superstiții.

Sanctuarul de la Sarmisegetuza – ”Calendarul solar”:

Paul Lazar Tonciulescu, în “Impactul Romei asupra dacilor”, scria că ”dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate”. Anul getic avea 365,242197 zile, fața de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna.

Calendarul getic de la Sarmisegetuza permitea numărarea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuși în formă de cerc, așa cum le’a ieșit lui Knight și Lomas.

https://i2.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/6-stonehenge-copy.jpg

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleași elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai că este mult mai masiv

Însa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare față de „aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai degraba acesta părând a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.

Christopher Knight si Robert Lomas au respectat exact indicațiile din ”Cartea aștrilor cerești” a patriarhului antediluvian Enoh. „Cartea aștrilor cerești” a lui Enoh cuprinde învățămintele pe care îngerii le’au lasat unor oameni, aleși de ei, ca să măsoare „traseele aștrilor și relațiile dintre aceștia, potrivit claselor lor, teritoriului și anotimpului (…) precum și legile lor”.

https://i2.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/5-gobekli_tepe_artist_rendition-copy.jpg

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decât Stonehenge

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar, ale cărui elemente erau ”stâlpi, portaluri și ferestre”, dispuse in cercuri concentrice, cu o ”potcoava” din 21 de stalpi în centru, locul de observare. Cu ajutorul acestuia se studiau mișcările Soarelui și Lunii, eclipsele de Soare si Luna, pozițiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu e.t.c. Conform ”Cărții lui Enoh”, îngerul Uriel i’a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale cărui elemente difereau de la zonă la zonă, în funcție de latitudinea de la care se făceau masurătorile.

De ”aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viața sedentară și dezvoltarea societăților. Cine erau acești ”mesageri ai lui Dumnezeu”? Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodată inclusă în învățăturile religioase pentru popor, pe motiv că ea nu putea fi înțeleasă cu mintea omenească. În aceasta sunt descrise faptele ”îngerilor”, sau ale ”mesagerilor lui Dumnezeu”, niște ființe foarte speciale, foarte înalte, care au încălcat multe porunci divine, ba chiar și’au luat de soațe pamântence, fapta pentru care nu au fost iertați, mai ales cand li s’au născut copii uriași. Aceasta este și singura referire la ei ramasă în cărțile Vechiului Testament.

”Uriașii erau pe Pământ în vremurile acelea, dupa ce s’au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor și le’au născut ele copii; aceștia erau uriașii care au fost în vechime.”

Din “Dicționarul de mitologie generală” al lui V. Kernbach, aflăm că Enoh a fost un patriarh care a trait înainte de Potop. El era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l’au luat cu ei 200 de ani, timp in care aceștia l’au învățat toate tainele Pământului și Cerului, pe care l’au pus să le scrie, să le lase moștenire omenirii. Enoh a fost dus de ingeri într’un loc secret, unde ingerul Uriel i’a arătat un ”aparat” cu care se putea măsura ”traseele astrilor si legile lor”, precum și „ce se întâmplă în toți anii din lume până când se va termina noua creație”.

Refăcând aparatul lui Uriel, după ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si’au dat seama că acesta corespunde megaliților de la Stonehenge și au concluzionat ca acolo, în Campia Salisbury, își avuseseră observatorul îngerii și acolo fusese dus Enoh.

Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori Stonehenge este mai vechi decât spun istoricii (3.000 – 1.600 î.Hr., este greu de crezut că acolo a fost dus! Însa cei doi britanici mai pierdeau din vedere un element de localizare din povestirea patriarhului: „la vest, se ridica un munte mare și impunător, de cremene”!

Ceea ce nu se află la Stonehenge! Mai interesant decât locația inițierii este însa ”computerul” reconstituit de ei și inclus în cartea lor ”Aparatul lui Uriel”.

Să fie pe pâmântul nostru, la Sarmisegetuza, acest ”aparat”?

Iordanes, care i’a cunoscut pe geți, fiind el însuși unul (și nu ”got”) prin sec.VI d.Hr., consemna că:

”În timpul marelui preot Deceneu, dacii știau teoria celor 12 semne zodiacale, cum crește și scade orbita Lunii, cu cât globul de aur al Soarelui întrece globul pamântesc, sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec de la răsărit la apus, eclipsele, rotația cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”

https://i1.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/3-reconstituire-lomas-copy.jpg

Nicolae Popa, autorul unei analize comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza și de la Stonehenge, a observat că aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare. Axul care secționează vatra de foc împarte cercul exterior în două jumătăți egale din punct de vedere al pozitiilor stâlpilor: de două ori 34 de pozitii. Potcoavele, atat la Stonehenge, cât și la Sarmisegetuza, prezintă un număr identic de poziții: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin stalpii este identica.

Nicolae Popa consideră că ambele monumente țin de aceeați traditie cultural-religioasă a unor populații neolitice și au servit atât la măsurarea timpului, cât și pentru o destinație ritualică. Construcția de la Sarmisegetuza ar dovedi în plus, față de cea de la Stonehenge, un grad înalt de perfecțiune în ceea ce privește precizia calculării timpului. În plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici geților și masageților.

De către istoricii străini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decât, poate, ”branza”, ”miel”, ”ied”… Sanctuarele circulare abundă pe teritoriul României, la Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetățuia, Racoș – 3 sanctuare, și, ultimul descoperit (în aprilie 2005), de la Săcele, pe dealul Bunloc, un sanctuar mult mai mare si, se pare, mai complex decât cel de la Sarmisegetuza.

”Aparatele îngerilor” de pe teritoriul Marii Britanii și Irlandei au fost durate în piatră, ca ele să rămână în picioare pentruposteritate. Ale geților erau mai „flexibile”, cu stâlpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului” și din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii geți stăpâneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „cu stâlpi, portaluri și ferestre”.

I’a ajutat la calcule și „locul bun” pe care l’au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formulă de calcul astronomic se simplifica pentru că tangenta și cotangenta de latitudine este egala cu 1 și se înlocuiesc, iar sinusul și cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si, la fel, se înlocuiesc.

Cu alte cuvinte, nu’și scrânteau mintea în calcule! De aceea și ”calea în dar” era atât de precisă, în timp ce alții, având același model astronomic, nu reușeau să ajungă la precizia ”anului getic”.

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la Stonehenge, atat  Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, încât razele Soarelui care răsare îl străbat de la un capat la celălalt doar într’o singura zi pe an, pe 22 decembrie, atunci când declinația Soarelui este maximă și începe iarna astronomică.

La acea dată, pe întreg globul unde se celebrau cultele Soarelui și al Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele să nu ”înghețe” sau să dispară. Cu acest prilej se făceau și prorociri generale.

S’a observat la sanctuarele getice poziționarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare însemnătate pentru astrologi. Includerea lor în ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul că ”mesagerii” i’au învățat pe fiii lor și cum să prevadă ”ce se intampla în toți anii”, sub aspect zodiacal.

Din perspectivă geocentrică, Nodurile Lunare rezultă direct din mișcările Lunii și Soarelui în jurul Pământului, care influențează dimensiunea spirituala a vieții. Soarele simbolizeaza Spiritul, masculinitatea, acțiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii, receptivității.


Butonul de la Baia, martorul simbolisticii ancestrale a oului încondeiat

Simbolistica drept-liniară înseamnă, aşa cum o confirmă şi Tezaurul aşezării de la Baia, din anul 4100 înainte de Hristos, descoperită, recent, de arheologul sucevean Constantin Emil Ursu, un limbaj al ritmicităţii (ca şi colindele, ca incantaţii), al iluminării (”luga suryanyya”), prin reverberare, prin vibraţie imaginativă multiplă, ca intrare în armonie.

Cultul Cavalerilor Danubieni avea Soarele în Centru

Simbolistica străveche porneşte de la două elemente drept-liniare: Crucea, ca simbol al Cerului (Universului, Roţii Cerului sau Ur-Anu, cum i se spunea) şi Crucea Nordului (ulterior, Crucea Sfântului Andrei), cum era numită Constelaţia Lebăda, cea care, aflându’se deasupra meridianului locului, în mai, când începea anul nou al civilizaţiei boreale, marca, de fapt, şi ”Cetatea” sau ”Paradesha”, deci şi căsuţa zodiacală.

Să reproducem, pentru o sumară iniţiere în simbolistică, cele două cruci fundamentale pentru civilizaţia boreală (actuala Europă continentală), întâlnite şi pe ceramica din epoca Bronzului Mijlociu, cultura Wietenberg, desenând cu roşu Crucea (simbolul Cerului, al Universului) şi cu albastru Crucea Nordului (Lebăda), deşi fiecare dintre aceste două cruci ar trebui să fie desenate prin şnururi alb-roşii (precum cele ale „mărţişoarelor).

https://i1.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/3-Axele.jpg

Dacă trasăm, imaginar, perimetrul Crucii Universale, vom obţine rombul, simbol al dublei naturi, pământeşti şi divine, dar şi al celor două iniţieri („în peşteră” şi „pe munte”), iar dacă trasăm perimetrul Crucii Nordului, vom obţine pătratul, deci „Cetatea”, ”Paradesha” sau căsuţa zodiacală europeană (Strabon relatează că, la sărbătorile şi ritualurile maiale, apăreau „stolurile de lebede”, care cântau de fermecau universul; cum Lebăda era desenată, în vechime, ca o horă cu şapte fecioare, îmbrăcate în alb, precum cele şapte zile ale săptămânii, cântecele lor, cu care fermecau Universul, nu pot fi decât colindele lunare, care conform aceluiaşi Strabon, s’au mai numit „peanurile tracilor” sau ”imnele Titanilor”).

În schimb, dacă trasăm, la cele două cruci primordiale sensul de mişcare a Soarelui (iniţial s’a făcut spiralat, apoi prin linii drepte, rezultând zvasticile), apoi şi sensul de mişcare al Lunii (cu roşu sensul de rotire solară şi cu albastru sensul de rotire solară), obţinem o floare, pe care folcloristica, dar şi filosofia culturii, au încetăţenit’o drept ”sămânţa vieţii”, ”floarea vieţii”, ba chiar şi ”arborele vieţii”.

https://i2.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/4-Floarea-vietiii.jpg

Simbolul este străvechi, iar dincolo de cele trei descifrări deja numite, mai admite şi o alta, cea de ”Zeiţă a Vetrei”, pentru că Pământul a avut o fată, primăvara Eftepir, în getă, Lucia, în latină, Alba, în celtică, și Maia numită de către sciţii de aici, datina Malăncii, care era maială şi nicidecum hibernală care, pentru tentaţia ”logodnei cosmice”, a fost, mai întâi, întemniţată într’o peşteră, apoi transformată în Crăiasa Zăpezii, deci în Lună (Alba, Soarele fiind Aplu, adică Roşu).

Luna este şi Crăiasa Florilor, dar şi a horelor, numai că, în simbolistica de mai sus, ”floarea” înseamnă şi mai mult, înseamnă

Calendarul Lunar, aşa cum este reprodus într’un mozaic din vremea lui Moise, dar şi pe oul încondeiat:

https://i0.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/5-Calendar-lunar.jpg

Spiralele aveau, în vechime, şi sugestia explicită a simbolului rotirii Soarelui (zvastica spre dreapta) şi a rotirii Lunii (zvastica spre stânga), ulterior spirala simplă, spre dreapta sau spre stânga, fiind simbolul Soarelui sau al Lunii în mişcare.

Țintă metalică descoperită la Sarmisegetuza

Floarea vieții reprezintă și soarele, dar și revenirea la viață, sămânța vieții. Romulus Vulcănescu în lucrarea sa “Mitologie română” a dedicat întregul capitol “Soarele Sfânt” cultului solar practicat de strămoşii noştri geți.

El a arătat că simbolul solar complex este redat în păgânism sub forma roţii prezentată sub cele două aspecte ale sale: roata realizată dintr’un cerc având o cruce înscrisă, crucea în fond ar fi tot un simbol solar, precizare ce îi aparţine autorului respectiv şi roata realizată dintr’un cerc cu o cruce excrisă, caz în care crucea depăşeşte perimetrul cercului.

https://i2.wp.com/www.lovendal.ro/wp52/wp-content/uploads/2011/03/cruce-dacica.jpeg

Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi “crucea getică” şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.

În folclor ”Sfântul Soare” este ultra-documentat și omniprezent, la fel cum simbolistica solară este o permanență în biserici, porți și alte elemente arhitecturale. Cercul soarelui este simbolul regenerării, al mișcării fără de început și sfârșit.

În special în PreCucuteni, s’au folosit multe cercuri, cercuri concentrice, ca semn al regenerării, asociat imaginii solare. De curând, s’a descoperit faptul că oamenii culturii Cucuteni își abandonau așezările, ardeau tot în urma lor și își reconstruiau o noua așezare, de la zero. Acest ritual îl repetau la circa 100 de ani.

De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada păgână. Acestea s’au suprapus şi s’au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la’ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul Soarelui.

De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti. În Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându’se că aduce noroc şi fereşte casa de rele.

Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu crucea în ea, morişca sau rombul.

Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe casele olteneşti sau transilvănene, inclusiv cele copiate de secui care sunt pur românești, doar dacă secuii nu sunt români maghiarizați.

Obiceiul de a sculpta simboluri solare s’a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lazi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc.

Şi, bineînţeles, straiele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri ale Soarelui. Toate acestea nefiind o modă, ci o moştenire străveche.

Soarele s’a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade (balada Soarele și Luna) şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc).

Dar, foarte des se regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritatea îşi au originea în perioada păgână.

Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum spunea şi poetul George Coşbuc, “simbolul soarelui primaverii”. În credinţa populară, banul de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.

George Coşbuc mai spunea că:

„mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire.”

Și tot în același studiu mai spunea George Coșbuc :

„Ţăranii pun copiilor mărțisoare ca să fie curați ca argintul și să nu’i scuture frigurile, iar fetele zic că’l poartă ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai știe că mărțisorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă ori ca jucărie.”

Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul:

„scopul purtării lui este să’ţi apropii soarele, purtându’i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr’asta te faci prieten cu soarele, şi’l faci binevoitor să’ţi dea ce’i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. “

Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi oameni.

Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.

Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Hr.). Această dovadă indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă. Hora de la Frumușica, efigia Muzeului din Piatra-Neamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni.

A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă într’un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într’o horă.

Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.

https://artavizuala21.files.wordpress.com/2011/12/hora-de-la-frumuc59fica.jpg?w=593

„Hora de la Bereşti” a fost descoperită în anul 1981, în aşezarea eneolitică, specifică culturii Cucuteni, faza A, de pe teritoriul oraşului Bereşti, punctul „Dealul Bulgarului”, sub ruinele unei locuinţe de suprafaţă.

Vasul-suport este lucrat din pastă de culoare cărămizie, are formă cilindrică, fiind finisat în partea superioară sub forma unei fructiere evazate, ce depăşeşte cu mult circumferinţa piciorului. Partea inferioară a suportului este formată din patru siluete feminine, prinse în horă şi lipite între ele în zona umerilor şi a picioarelor, într’o poziţie dorsală.

Cele patru mari deschideri ovale dintre siluetele figurinelor, sunt prevăzute în partea superioară cu unghiuri drepte, cu vârfurile dispuse în jos, simbolizând prinderea mâinilor în horă. Vasul are o înălţime de 0,180 m. şi diametrul de 0,205 în partea inferioară.

Hora de la Bereşti

Importanţa excepţională a acestui artefact este dată, dincolo de calităţile sale documentar-ştiinţifice, şi de faptul că este singura piesă păstrată aproape integral. Vasul suport de la Bereşti este considerat a fi cel de’al doilea exemplar întregibil, după cel de la Frumuşica, prevăzut cu şase siluete feminine.

Din aceste considerente, artefactul a fost propus de către specialiştii Muzeului de Istorie spre clasificare în categoria tezaur.

Fără îndoială, aceste reprezentări antropomorfe codifică anumite aspecte ale vieţii magico-religioase specifice membrilor comunităţii care le’a creat. Astfel de reprezentări plastice sunt de fapt dovada existenţei unor dansuri rituale efectuate în cadrul unui ceremonial complex, legat cel mai probabil de depunerea ofrandelor.

Din punct de vedere al cronologiei relative, având în vedere şi alte analogii specifice culturii Cucuteni, crearea acestui vas-suport poate fi plasată în intervalul 4000 – 3300 î.Hr.

În anul 1860 a fost publicată o caricatură a noilor moravuri, al cărei mesaj ar surprinde pe orice istoric şi nu este de trecut cu vederea o astfel de imagine a trecutului. Deoarece în această aparent banală caricatură apare un grup de ţărani dansând o horă, desculţi şi încurajaţi de biciul jandarmilor îmbrăcaţi în uniforma napoleoniană.

Textul care însoţeşte imaginea este una dintre strofele ”Horei Unirii” în alfabet chirilic!

Până şi soarele zâmbea loviturilor de bici, care’i forţa pe ţărani să danseze ”Hora Unirii”, astrul ceresc fiind împodobit cu celebra pălărie napoleoniană.

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologico-totemic, păstrat, după regula lui ”aşa am apucat” (deci, fără iniţieri), de ouăle încondeiate, de cusăturile de pe ii şi de ciopliturile totemice ale stâlpilor şi grinzilor-meşter, aparţine, de fapt, moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, ”omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, din ”faza aurorară a omenirii”.

https://i2.wp.com/dragusanul.ro/wp-content/uploads/Breaya-1.jpg

Simbolistica totemică şi simbolistica pur cosmică a oului încondeiat (”Săteanul nostru ştie el cum s’a format lumea, dintr’un ou cosmic”) s’au risipit, s’au disipat, au degenerat, de’a lungul veacurilor, în ornamentaţii, deci în banalităţi estetice, încântătoare (”fier de plug” şi ”talpa gâştii” pentru simbolurile Trinităţii, ”grapă” pentru enigmatica literă preceltică ”gn”, „cruciuliţă” pentru simbolul cerului apropiat, ”zig-zag” pentru simbolul Timpului, ”ape” pentru cele două porţi zodiacale, ”spirale” pentru mişcarea celor doi aştri cereşti etc.), dar fără mesaj metafizic.

Tehnicile străvechi de „încondeiere”, de scriere simbolică, s’au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, lăzilor cu zestre etc., dar iniţierile în transmiterea şi citirea mesajelor s’au pierdut. Oul încondeiat reprezintă, fără îndoială, prima carte religioasă a omenirii, din care derivă, prin regionalizări şi istoricizări, toate cărţile sfinte ale omenirii (vezi şi Poveste așezărilor bucovinene), şi ele mai fără mesaj, dar cu banalitate estetică.

Vechimea obiceiului poate fi doar bănuită. Exista bătrâni care își amintesc că străbunii lor vorbeau de practici de fertilizare săvârșite de tinere perechi care îngropau “oua desenate” la marginea câmpului, în noaptea de Înviere, ceea ce plasează obiceiul în vremuri precreștine.

Aceeași vechime pare a fi demonstrată și deperpetuarea unui model numit ”cireșica”, ce este aproape identic cu “vârtelnița” (svastica, sanscrită – suastika) întâlnită pe ceramica de tip Cucuteni, sau a motivului numit “cărarea rătăcită”, cel mai greu de realizat (el se desfășoară pe întreaga suprafață a oului sub forma unei spirale cu volute), motiv ce este o forma originală de reprezentare a Căii Lactee, numită Cărarea Ciobanului în comunitățile de oieri.

Dacă lăsăm privirea să zăbovească asupra unui ou încondeiat, el ne transmite bucurie, uimire, împăcare, pentru că în ornamentația lui, de fapt, se opereaza cu simboluri (soare, luna, cruce, etc.), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice) și cu modele de țesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

Care este sensul acestor elemente de idolatrie pagână, care este rostul străduinței seculare, milenare chiar, de a păstra cultura păgâna prin grafică, simbolistică, heraldică, sisteme religioase și de stat, ține cu siguranță de ființa omului, și de modul cum percepe lumea înconjurătoare.

Deuteronom 17:2-3 ”…se va găsi poate în mijlocul tău, într’una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n’am poruncit.”

Deuteronom 4:19 ”Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându’ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le’a făcut şi le’a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.”

Aceasta este părerea creatorului universului despre ”oștirilor cerești”, soare, lună, planete, constelatii, ce erau venerate ca ”dumnezei creatori’” acum mii de ani, dar si in ziua de astazi negreșit, bază a multor credințe vechi, dar și actuale.

Elementele de idolatrie considerate de cei mai mulți de origine Babiloniană si egipteană continuă sa fie prezente într’o mare măsura în siglele și logo-urile înstituțiilor guvernamentale și prezidențiale din toată lumea, în sisteme religioase, în iconografia bisericească, în culte și organizații mistice, pe bancnote și logo-uri de firme, companii, toate arătând de fapt că la nivelul cel mai înalt toate împărățiile pămîntene, conducerile, sistemele financiare, militare, economice și religioase, se înclină în fața unui singur stăpân. Cine este acesta nu e obiectul acestui material, ci să înțelegem de unde ne vin și cum au ajuns însemnele la noi.

Dacă mai aveți dubii asupra apartenenței acestor însemne la lumea săcuiască-siculară, dincolo de aparențe și declarații sforăitoare ale unor lideri maghiarofoni, dar și ale unor neaveniți co-etnici, să deschidem Noul Testament la Luca 5,4:

”Satana L’a suit pe un munte înalt, I’a arătat într’o clipă toate împărăţiile pământului şi I’a zis:

”Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”

Putem crede așadar gurile care spun că gruparea luciferiană își marchează teritoriile cu aceleași sigle / logo-uri / simbolistici mistice folosite încă din Egiptul antic și imperiul Babilonian, dar care sunt duse în lumea orientală de pelasgi. Deși generațiile omenesti au trecut, nemuritorii îngeri căzuți, conduc și administrează la fel ca în trecutul omenirii toate imparatiile pământului, și oferă recompense substanțiale de ”succes” oricui se dovedește slugă devotată și se închină lor, și nu Dumnezeului Cel Adevarat, de autenticitatea caruia fețele bisericești se străduie să ne convingă.

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi ”migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi (Legge, James, Sacred Books of the East, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford, 1879, pp. 116-141) spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu, ”Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii” (Orfeu, Legii, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 218), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică (”Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64);
”Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64).

Deci, fondul acesta de spiritualitate pământească de creaţie pelasgă, înseamnă că a fost răspândit de pelasgi, moștenit de geții (traci) din Balcani, de troieni – „Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia”, susţinea D’Alviella (D’Alviella, Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77), de felahii egipteni ai lui Osiris – „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”(Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, I, 1, 4, p. 30), ”în Egipt zeii şi’au primit numele de la pelasgi” (Herodot, Istorii, II, Bucureşti, 1964, L, p. 156), dar şi de primii sumerieni ai fiului lui Anu – ”Enlil al Muntelui” „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”(Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s’a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu’se peste măsură” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

În planul spiritualităţii, transferul curtural al simbolului Soarelui, a spiralei în mișcare numită la iranieni zwastica, această migraţie nu s’a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat unii istorici, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraneană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei.

Casca unui general din Macedonia (wikipedia.org.)

Zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sau wastika de la ”su” = „bine”, şi verbul ”asti” = ”este” (D’Alviella, p. 40), care era una pelasgă ‘este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului” (D’Alviella, p. 40), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor.

Datorită faptului că Munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, nu am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, din nefericire chiar băşcălizând’o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot:

”Obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al elenilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor.
Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”, (Herodot, I, XXXXI, p. 78).

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul (Herodot, II, LII, p. 156: misterele – de la pelasgi), cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii (La început, profeţii erau bărbaţi, mărturisea Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207) (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau, cum pe la 1900, ”dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus.

Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr’o succesiune de crini sau de tridente. Dintr’o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”. (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 12)

”Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s’au străduit să’i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”, (Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14)

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii” (Strabon, II, X, 17, p. 438), care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s’au numit Pelagoni” (Strabon, II, VII, 40, p. 220).

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu (Orfeu, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 205), dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse’n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, op. cit., p. 210), aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul” (Pindar, Peanul Delos, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 141).

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar” (Pindar, Atenienilor, p. 141), iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare:

”Cu bucurie ţi’or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s’or prinde’n ospăţ, lirele le’or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare” (Theognis, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 44).

René Guénon:

”Simbolul nu este decât fixarea unui gest ritual.”

După cum arată René Guénon (Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 155.), Tradiţia Primordială înseamnă „Ştiinţa prin excelenţă” sau „Cunoaşterea sacră în integralitatea sa” revelată la începutul timpurilor. „Se spune că Veda (Ştiinţa Sacră – n.n.) există veşnic, fiind în sine însăşi anterioară tuturor lumilor” şi că „înţelepţii primelor Vârste ale umanităţii «au auzit» Veda; Revelaţia fiind opera Logosului, ca însăşi Creaţia.

”Existenţa unei diversităţi de tradiţii sau forme tradiţionale se datorează, conform tot lui René Guénon (pag. 52, 94), necesităţii adaptării Tradiţiei Primordiale la mentalitatea unui anumit popor şi a unei anumite perioade, deci adaptări cerute de împrejurări de loc şi de timp, în virtutea legilor ciclice, în spatele tradiţiilor aparţinând diverselor popoare se ascunde doctrina unică, izvorul şi esenţa lor, care nu este alta decât Tradiţia Primordială.

În ceea ce priveşte folclorul, René Guénon ( pag. 33) consideră basmele ca fiind purtătoare de relicve ale tradiţiilor esoterice  dispărute:

”Atunci când o formă tradiţională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi pot, în mod deliberat, să încredinţeze memoriei colective (poporului), ceea ce altfel s’ar pierde iremediabil; era singura modalitate de a salva ce mai putea fi salvat într-o oarecare măsură; şi, în acelaşi timp, incomprehensiunea naturală a masei era o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric şi’l va păstra nealterat, menţinându’se doar ca o mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă” („Esoterismul este interiorul, miezul oricărui lucru. Esoteros, în greceşte este un comparativ şi înseamnă «mai lăuntric»” , conform Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 11.)

Vasile Lovinescu mai admite şi o a doua posibilitate:

”anume cazul unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o prezenta mascat, aceasta din urmă fiind rezervată unui cerc foarte restrâns capabil să primească lumina direct, primul destinat celorlalţi oameni, care vedeau numai umbrele, ca în caverna platoniciană, în măsura gradului de permeabilitate a ascultătorului:

«Vouă vă e dat să ascultaţi adevărul de’a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole». Căci basmul şi parabola vehiculează influenţele spirituale în alt mod, real însă şi el” (Vasile Lovinescu: Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pag. 14.).

Ceea ce este valabil pentru basm, se aplică în egală măsură vechilor balade, dansuri, datini, etc., transmise cu sfinţenie de popoare de’a lungul veacurilor.

”Orice simbol veritabil îşi cuprinde sensurile multiple încă de la origine, căci el nu s’a constituit ca atare în virtutea unei convenţii umane, ci în virtutea unei «legi a corespondenţei» ce leagă toate lumile între ele […]. Suprapunerea unei pluralităţi de sensuri care, departe de a se exclude, se armonizează şi se completează în cunoaşterea sintetică integrală, este caracteristica generală a adevăratului simbolism” («Rene Guenon: Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 36; 441).

”Există simboluri care sunt comune celor mai diferite şi îndepărtate forme tradiţionale, nu ca urmare a «împrumuturilor», imposibile în multe cazuri, ci pentru că aceste simboluri aparţin în realitate Tradiţiei Primordiale din care toate formele au provenit direct sau indirect” (Rene Guenon, pag. 34).

”Centru este unul dintre cele patru simboluri fundamentale alături de Cerc, Cruce şi Pătrat” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dictionnaire des symboles, Ed. Robert Laffont, Paris, 1982, pag. 156).

Toate tradiţiile atestă existenta unui Centru al Lumii, Centru înzestrat cu puteri miraculoase: prin el se face legătura dintre Cer şi Pământ, pe aici coboară zeii, pe aici oamenii pot urca la Cer şi pot dobândi nemurirea, devenind asemenea zeilor.

Există în simbolismul Centrului un aspect asupra căruia René Guénon insistă în mod deosebit:

”Centrul despre care e vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul lui se efectuează rotaţia lumii”, (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981,pag. 9); dar atenţie, rotaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu rotaţia Pământului – deci nu despre polul geografic este vorba!

În Centrul în cauză, după cum arată Mircea Eliade (Mircea Eliade: Images et symboles, Ed. Gallimard, Paris, 1952, pag. 53-59), conform diverselor tradiţii, se înalţă Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic sau Arborele Vieţii; pe aici trece Axis sau Cardines Mundi care reuneşte în Centru toate registrele cosmice; aici este plasat Stâlpul care susţine toate nivelurile cosmice.

”Simbolismul unui Munte, Arbore sau Stâlp situat în Centrul Lumii este extrem de răspândit şi provine dintr’un vechi mit universal” (pag. 53).

În ştiinţele tradiţionale, un simbol al lui Axis Mundi este litera „i“ (Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 129.), punctul de deasupra fiind imaginea Polului, deci a Centrului.

În creştinism Crucea este asimilată cu Arborele Cosmic, căci ”prin Cruce = Centru se operează comunicarea cu Cerul” (Mircea Eliade, ibidem pag. 215.). Crucea verticală rezultă din intersecţia a două axe rectangulare: unul vertical şi unul orizontal. Axul vertical reprezintă Axul Lumilor (Axis Mundi), iar cel orizontal reprezintă un anume plan de existentă; la intersecţia lor este Centrul care dă acces la ambele direcţii. Un alt simbol care se referă la Centru este ”Crucea orizontală, ceea ce înseamnă crucea cu braţe egale trasată în planul orizontal care reprezintă un anumit plan de existenţă”, în ceea ce ne priveşte este vorba de planul fizic, deci de Lumea terestră (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1981, pag. 78.).

Crucea orizontală simbolizează expansiunea Lumii în discuţie, pornind din Centru – centrul crucii – care este imaginea Principiului; când este înscrisă într’un cerc, circumferinţa poate simboliza – funcţie de punctul de vedere la care ne raportăm – limitele extreme ale Lumii pe care o reprezintă.

”Una dintre formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală […] este figura svasticei […] ce pare să se rataşeze direct Tradiţiei Primordiale, căci o întâlneşti în cele mai diverse ţări, […] din epocile cele mai vechi, […] din Extremul Orient în Extremul Occident […].

Swastica este simbolul, emblema Polului; căci în adevăr, Lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; swastica nu figurează Lumea, ci acţiunea Principiului asupra Lumii”, (pag. 78-79).

Voalul de mormânt al Măriei de Mangop (Putna).

În vreme ce crucea orizontală formată din două axe rectangulare este statică, svastica reprezintă forma ei dinamică. În reprezentări svastica apare figurată în mai multe variante: cu patru sau mai multe braţe îndoite în unghi drept sau curbate, indicând mişcarea în jurul centrului imobil; ca doi S încrucişaţi sau cazul svasticii clavigere formate din patru chei.

Amforă arhaică, 680 î.Hr. găsită la Teba, personifică o zeiță a fiarelor sălbatice, „Potnia Theron”, este un epitet Homerian pentru Artemis zeița animalelor sălbatice și a vânătorii.

Cele două sensuri de rotaţie pe care le poate indica evocă dublul curent Yin şi Yang al energiei cosmice. Acest simbol este extrem de răspândit la noi; fiind atestat la geto-daci el continuă să persiste până în zilele noastre în arta populară.

Am văzut cum pelasgo-geții au dat lumii cultura și au transmis odată cu ea însemnele mistice solar-lunare, știm de unde ne vin și de ce se află ele pe stema Ardealului.

În timp, majoritatea domnitorilor români, din toate regiunile ţării, au adoptat în blazoanele, sigiliile sau stemele lor şi simboluri ale Soarelui, acesta regăsindu’se chiar şi azi în stema României.

Nu este de mirare că SOARELE și LUNA se regăsesc pe stemele Moldovei, Țării Românești.

De ce ar lipsi de pe stema Ardealului? Sunt secui în toate țările românești? Să dăn Cezarului ce al Cezarului, ”specialiștii” spun snoave pentru copii când le atribuie aceste însemne, secuilor.

Care secui? Când în Harcov, toți sunt româîni catolicizați ce’a lungul vremurilor și maghiarizați continuu de 6-7 secole… Ținând cont însă că secuii au aceleași amprente genetice cu românii, atunci am putea să le dăm dreptate, chiar dacă secuii și’au pierdut limba de’a lungul anilor…

2. ACVILA sau CORBUL este un simbol ancestral getic, fiind reprezentat îndeosebi pe obiectele războinicilor: coif, scut, dar și pe vase sau alte obiecte.

ACVILA s’a impus mai târziu și a fost reprezentată din evul mediu pe stema Țării Românești și a Ardealului.

Gaya, adoptată de Geți care se mai numeau și ”Fii Gayei”, Gaeții,  Mama Gaya Vultureanca, pasărea-unicorn, cea care a săvârşit hierogamia cu ţapul Pan (sau cu Cerbul Sharaba, cel cu opt picioare), această rudă apropiată a Acvilei, cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acerbă, este un simbol universal şi’l reprezintă pe zeul atoatevăzător al cerului.

Mai reprezintă de asemenea curaj, victorie şi putere, semeţie, tunet şi furtună. Pentru vechii greci şi romani, acest simbol era unul purtător al luminii pentru Zeus şi reprezenta victoria.

În creştinism, Gaya (Acvila) simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Christos şi pe Sf. Ioan.

Acvila Getică, simbol străvechi al geților

Gaya (Acvila) împărtăşeşte simbolismul păsării antice Phoenix pentru că, în legea creştină, aceasta se reînnoieşte pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare, iar apoi în mare, de trei ori. În felul acesta ea devine un simbol al naşterii din nou şi al botezului.

Un şarpe în ciocul unei păsări Gaya (Acvilei) semnifică victoria lui Christos asupra Răului. Forma de strană a Gayei (Acvilei) ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii Sfinte şi Puterea.

Gaya (Acvila) mai apare ca o emblemă solară, bătându’se cu şerpii (şerpii întunericului) sau aflată în conflict cu un taur sau cu leu, luptă din care iese întotdeauna victorioasă, demonstrând astdfel triumful spiritului asupra puterii lumeşti.

În tradiţiile amerindienilor, aripile acvilei simbolizează razele soarelui, semnifică ziua şi este mijlocitorul principal dintre oameni şi zei.

Bulgaria: Mormântul getic de la Sveshtari, Gaya (așa zisa aquila ”romană” care este de fapt preluată de romani de la geți)

Domnind ca un rege peste toate păsările, Gaya (Acvila) este emblema regalităţii, dar este şi simbolul vestitorului. Gaya (Acvila) cu două capete a Bizanţului renăscuse din simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor.

Multe state au adoptat acvila ca emblemă sau stemă, fiind dealtfel şi un simbol al patriotismului şi al suveranităţii. Printre aceste state putem enumera România (cum altfel?), dar şi Statele Unite ale Americii.

Tezaurul getic de la Surcea

Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale, are semnificaţii bivalente, simbolizând mândrie şi dreptate, aceste simboluri perene pot fi întâlnite şi în decoraţiunile plăcuţelor de argint din Tezaurul getic de la Lupu, găzduit în prezent de Muzeul Unirii din Alba Iulia (descoperit în anul 1978, în comuna Cergău, judeţul Alba).

Două dintre plăcuţe au pe suprafaţa lor un decor înscris într’un chenar cvasicircular din perle o imagine ce reprezintă un vultur cu aripile ridicate, ce are în gheare un şarpe.

Capul şarpelui este ridicat spre capul păsării. Atitudinea celor doi nu este duşmănoasă. Pe o altă plăcuţă de ceremonial apare o zeitate (preoteasă; regină) ce are în mâna dreaptă un şarpe – balaur, iar în mâna stângă o cupă – rhyton pentru libaţii.

Într’o altă imagine zeitatea redată are în mâna dreaptă şarpele – balaur, iar în mâna stângă are o felină-cameleon (cu limba foarte lungă). Mai există o altă plăcuţă cu o zeitate cu aripi, având de’a dreapa şi stânga, două feline în poziţie de aşteptare. Tezaurul de la Lupu este datat în cea de a doua jumătate a secolului II î.Hr.

Detaliu cu acvilă, Tezaurul de la Surcea

Vulturul mitic ne apropie de vechiul Atlas din tărâmurile hiperboreene de la nordul Dunării, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu, se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi !

Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan / Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l’a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi’a trimis vulturul ceresc să’i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s’a întâmplat pe Vf Omu, pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într’un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.

Vulturului divin pe care Zeus l’a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus. Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu’i şi pricinuindu’le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să’i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi’a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într’un tot coerent:

”Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu. Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice: Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într’adevăr să creeze genul uman.”

În concluzie Acvila este un simbol ancestral al geților.

Nu se află nicio acvilă pe stema Ungariei, semn că atribuirea acvilei de pe stema Ardealului nobilimii maghiarofonilor este falsă. Ea este atribuită cel mult nobilimii ardelene românești maghiarizate care a slujit coroanei apostolice bizantine, și falsificată într’una catolică pentru că a fost inchinată papalității după schismă, iar faptul că l’au avut și nobilii maghiarofoni asta denotă că ei deși s’au dat cu coroana papală la un moment dat, nu înseamnă că au renunțat la însemnele getice, pe care le regăsim într’un spațiu vast în care au trăit geții de la Marea Baltică (samo-geții) până în Anatolia (troienii, hitiții, frigienii, lidienii, etc.), Asia de vest (massa-geții, yuezhii-tocharieni, jatșii arieni din nordul Indiei) și până la Atlantic (picții, indi-geții, iler-geții din Catalonia, etc).

Dacă simbolul era al triburilor maghiare nu trebuia să se afle pe stema Ungariei?

Coat of arms of Hungary.svg

În concluzie, este fals atribuită nobilimii maghiare, ci mai corect nobilimii maghiarizate, care s’au închinat coroanei papale pentru a’și păstra privilegiile și viața, renunțând doar la ritul ortodox și slujind o coroană care a fost a unui regat apostolic multietnic.
Acvila se află pe aceste meleaguri înainte de a se așeza nomazii aici.

Acvila de pe Trofeul de la Adamclisi sau de ce celebra Aquila Romană este de fapt getică

De’a lungul timpului, istoricii i’au atribuit monumentului de la Adamclisi origini getice, trace sau chiar persane şi au datat construcţia înaintea erei noastre sau în epoca creştină, după secolul IV. Ca și în alte cazuri factorul politic s’a implicat și aici, pentru a schimba simbolurile trecutului în propaganda adusă unor interese.

Ultima încercare de demolare a unui mit îi aparţine cercetătorului român Vasile Rudan. El a adunat dovezi cu ajutorul cărora vrea să demonstreze că monumentul de la Adamclisi nu este de origine romană şi că istoricii au interpretat în mod eronat unele fresce de la baza monumentului.

În sprijinul ipotezei sale că monumentul aduce mai multe dovezi. El se întreabă de ce UNESCO manifestă indiferenţă faţă de acest monument excepţional al antichităţii, cu care s’ar mândri orice popor din lume. Crede că organizaţia nu l’a trecut pe lista sa pentru că cercetarea monumentului a fost superficială, după ureche, făcută de câţiva arheologi români şi străini asupra componentelor originale, iar reconstrucţia lui s’a făcut în mod haotic.

Ancheta a început în 1980, când a fost convocat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR, pentru a merge pe urmele unor documente secrete existente la Vatican, care spuneau că monumentul din Dobrogea nu este roman, ci datează dintr’o epocă anterioară. Trebuia, povesteşte el, ca investigaţia să rămână secretă pentru că Nicolae Ceauşescu însuşi semnase în cartea de onoare care atesta reconstituirea monumentului din replici ca fiind ridicat de Traian pentru a comemora victoria repurtată asupra dacilor.

Vasile Rudan scrie în ”Jurnal Paranormal” că anul înălţării monumentului de la Adamclisi a fost „scos din burtă”, întrucât nu există nici un document istoric care să ateste acest lucru, că una dintre metope a dispărut din muzeul de la Constanţa şi că pe columna lui Traian de la Roma, despre care istoricii sun că a fost înălţată odată cu monumentul de la Adamclisi, nu se vorbeşte despre intenţia cetăţenilor Romei de a’i înălţa lui Traian vreun monument triumfal, cu atât mai puţin în Moesia. Iată ce scrie pe columnă:

”Senatul şi poporul roman / împăratului cezar, fiul lu i/ nerva cel trecut între zei/ nerva traian augustul, învingătorul/ germanilor, învingătorul dacilor,/ mare pontif, investit pentru a XVII-a/ oară cu puterea de tribun, aclamat/ de vi ori ca imperator, consul pentru/ a VI-a oară, părinte al patriei,/ pentru a se arăta cât de înalt/ era muntele şi locul săpat cu/ eforturi atât de mari”.

Vulturul ”roman” este în realitate getic

O altă necondordanţă, continuă el, este emblema care apare pe o frescă. Emblema este formată dintr’o pasăre cu ciocul lung şi drept, încadrată de motive florale de acant.

Nu este vorba de vulturul roman, pentru că nu seamănă cu vulturul pe stema romană, păstrată la Biserica Santi Apostoli din Roma.

În susţinerea tezei lui, Vasile Rudan aduce în discuţie spusele lui Nicolae Iorga care, referindu’se la data atribuită construirii monumentului, scria că:

”Baza însăşi a vechii argumentaţii nu se clatină numai, dar ea nu a fost niciodată serios stabilită.”

Adolf Furtwängler, arhelog german, a declarat la rândul lui:

”Acest monument nu are nimic comun cu ce se cunoaşte din epoca lui Traian”,

iar G. Wutzer a confirmat:

”Nu mi s’a întâmplat să văd vreodată ceva asemănător la vreun monument de artă romană sau greacă.”

Specialiştii de la Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa recunosc faptul că, iniţial, s’au emis păreri conform cărora mausoleul de la Adamclisi s’ar fi ridicat într’o epocă creştină, în vremea împăratului Constantin, în secolul IV î.Hr., întrucât istoricilor li se părea că nu toate frescele au fost lucrate în stilul epocii romane.

Însă, în anul 1885, mari nume (Grigore Tocilescu directorul Muzeului Naţional de Antichităţi şi doi profesori universitari de la Universitatea din Viena, Otto Benndorf şi Gheorh Niewann) au stabilit că monumentul a fost ridicat în cinstea victoriei romanilor asupra geților.

După ce a fost descoperită inscripţia ce închina construcţia zeului Marte Răzbunătorul şi în care era menţionat ”împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian” atribuirea a fost sigură: monumentul a fost ridicat de Traian, se arată în Revista Pontica.

Controversele au continuat însă. Arheologii şi istoricii au emis ipoteza că monumentul ar data din epoca bronzului.

Ce dovezi se aduceau? Că doar Marele Preot al geților ar fi putut să conceapă semnele geometrice de pe monument, care sunt simboluri ale unor forţe divine.

Potrivit părerii emise de istoricul şi arheologul Teohari Antonescu, trofeul ar fi fost înălţat pentru a comemora unele victorii dobândite în primul război geto-roman, anume sângeroasele bătălii – trei la număr – desfăşurate în Moesia, fiind ridicat chiar pe locul celei mai grele dintre aceste lupte..

CORBUL CA SIMBOL

Corbul Corvinilor, este un simbol din paleolitic al legăturii omului preistoric cu divinitatea sau cu lumea de dincolo așa cum se percepea în acele vremuri.

”Ciorile, corbii, coțofanele și gaițele nu sunt doar niște simple păsări, rigid programate de genetica lor. În schimb, sunt ființe care datorită altor molecule, au propria gândire și pot lua decizii singure.” Candace Savage

Lingviștii ne spun că din latină ne vine corbul, adică din corvus. Adevărul este că acest cuvânt ne vine din proto-arhaicul european *ḱorh₂wós, din paleolitic de când primii oameni sapiens s’au așezat în Europa.

Cu siguranță strămoșii românilor cunoșteau această pasăre cu mult înainte de a veni peste noi geții din Legiunea a V-a Macedonica să ne spună ceea ce spun și azi aromânii din sudul Dunării la corb: ”corbu” (!) și nu corvus.

În imagine Blazonul Corvinilor

De ce nu geții care au fondat Ruma să fi dus ”corbu” ca termen în peninsula Italică acum 4000 de ani și niște isteți să’l fi transformat cu terminația ”-s” așa cum este mai toată limba latină, rotacismul b=v fiind utilizat des în Europa getică?

Legende, superstiții și istoria corbului

Simbol arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare spre valorile absolute alecerului şi metaforă constantă şi universală a sufletului. În majoritatea mitologiilor arhaice, păsările migratoare sunt încarnări ale sufletului mortului care pleacă pe lumea de dincolo.

Imaginea păsării-suflet e familiară culturii Egiptului, Mesopotamiei, Greciei Antice, majorităţii popoarelor Europei, multor triburi din America sau Australia. La Roma, când murea un împărat, se slobozea un vultur despre care se credea că duce sufletul cârmuitorului suprem în ceruri şi era o formă a apoteozei.

Imaginea aviformă asufletului şi a strămoşului a dăinuit la români până în zilele noastre: o regăsim în colacii rituali în formă de pasăre ce se dau de pomană în zilele de pomenire a morţilor, în imaginea păsării sculptate din lemn ce se pune pe stâlpii funerari în Transilvania sau în Moldova.

”Acest mit al sufletului-pasăre conţine în germene toată metafizica autonomiei şi libertăţii spirituale a omului”, scrie M. Eliade (Yoga, 326).

Acest motiv al eliberării spirituale, al descătuşării de povara materiei e redat în chip genial în sculptura lui C. Brâncuşi ”Pasărea Măiastră”.

Păsările mitice ale diferitelor popoare (Phoenix, Garuda, Rokh, Măiastră, Jar-Ptica etc.) întruchipează un principiu solar şi al regenerării veşnice a vieţii. Una din funcţiile lor este aceea de a fi agenţi de legătură dintre pământ şi cer, dintre lumea de aici şi cea de dincolo.

Păsările mai pot simboliza spiritul, inteligenţa, deoarece, aşa cum spune Rig-Veda, ”Inteligenţa (manas) este cea mai rapidă dintre păsări”.

Zeiţa-Pasăre sau emblema ei în forma unui chevron pare să fie cea mai veche divinitate a naturii din Europa pre-ariană, datând din paleoliticul superior (M. Gimbutas, 1989, 70, 87) şi ca divinităţi cu funcţii multiple sau ca încarnări ale spiritelor tutelare, păsările mitice cunosc secretele celor trei lumi, ceea ce a făcut să se nască mitologemul ”cunoaşterii limbii păsărilor”.

Această stiinţă este dată eroilor din basm, iniţiaţilor şi înţelepţilor, precum era regele Solomon (R.Guenon, 1931, 75—79).
Simbolismul funest e specific mai ales păsărilor de noapte, asociate prevestirii destinului implacabil şi morţii;

Funcţiile oraculare ale păsării şi’au găsit reflectarea în practica ornitomanţiei descifrării viitorului după strigătele şi după zborul păsărilor; această artă era practicată cu multă sârguinţă de către romani, care au moştenit-ode la etrusci.

Chiar şi la popoarele numite civilizate cerul a fost reprezentat, de exemplu, prinumbrela de aur care’l apăra pe Buddha, pe parasolul suveranilor orientali, prin porumbelul Sfântului Duh acoperind lumea cu aripile sale desfăşurate ca o boltă şi chiar prin baldachinul, ce rămâne, el singur înălţat deasupra noului papă după alegerea acestuia în conclav.

Penele care înconjoară capul marilor şefi amerindieni arată autoritatea lor spirituală.
Aripile puse de Hermes, mesager alzeilor, la călcîie, îl eliberează de greutate, precum picioarele uşoare ale sfinţilor budişti, alcăror mers poate deveni aproape aerian, sau mersul nemuritorilor daoişti ce ajuns astfel îninsulele Fericiţilor. Privilegiul zborului extatic, al acestei ascensiuni în spirit l’au primit însomn anumiţi oameni predestinaţi, precum Mahomed şi Pitagora.

În întreg spațiul european, păsările cu un colorit întunecat (unora dintre ele li se mai adauga si un regim nocturn), au fost asociate cu intunericul si moartea, motiv pentru care, cântecul lor, noaptea sau ziua, este considerat de rau augur. Păsări cobitoare, prevestitoare de boli, nenorociri sau moarte, astfel sunt conotate aparitiile lor de catre oameni, care le’au alungat, temându’se de mesajele pe care le pot transmite.
Totuși, fără a anula semnificatia acestor pasari – de mesageri funebri –, interpretarea cântecului lor este diferită, in functie de momentul, locul si modul in care se face auzit.

Astfel, ele pot sa vesteasca schimbările vremii, nasterea unui prunc (când cântecul seamana cu scâncetul unui copil mic), si chiar nunta (cântecul deasupra casei in care este o fata mare).
Negrul intens al penelor, regimul alimentar – se hrănește, cu predilecție, cu hoituri, cu resturi ale cadavrelor – au facut din corb mesagerul funerar cel mai de temut, asa cum apare in credintele populare si chiar in doinele și baladele românești:

”Pasare cobitoare (…). Dacă cloncănește când zboara deasupra vreunei fiinte, aceea va muri.”

”Când croncanesc, trag a hoit (…). Se zice ca atunci isi striga pe lup sa vina la vite sa le manânce (…); nici o pasare nu ciuguleste din vreun hoit, pâna nu e început de corb.”
”De croncănește croncăul pe deasupra satului, are sa fie boala între vite.”

Corbul nu este privit doar ca o pasare prevestitoare de moarte. I se atribuie un rol ”activ“: deoarece hrana lui e constituita din hoituri, se crede ca el doreste moartea celorlalte fiinte. Pentru a’și obține mâncarea ”preferata“, este capabil sa faca orice – sa’l anunte, de exemplu, pe lup, care, omorând vite, i’ar asigura hrana mult dorita.
Pentru a’i explica atributele funerare si valentele malefice, trebuie sa ne intoarcem in timp, la momentul in care corbul infaptuieste o greseala care atrage dupa sine un blestem.

Mai multe legende vorbesc despre aceasta greseala : Noe l’a trimis, dupa potop, sa caute pamântul, apoi sa se intoarca si sa’i dea de veste. Corbul însă, uita sa se mai intoarca, ramânând sa se infrupte cu numeroasele hoituri ce zaceau in urma potopului. Noe il blesteama sa-si schimbe culoarea penelor (din albe au devenit negre) si sa se hraneasca numai cu hoituri, iar puii sai sa iasa in anotimpul cel mai rece al anului.
Este interesant de vazut cum credintele populare au transformat episodul biblic al potopului.

Vechiul Testament nu pomeneste de aceasta intâmplare care duce la decaderea corbului: dupa 40 de zile de la potop, Noe dă într’adevar drumul unui corb, care se intoarce însă, negasind pamânt, apoi trimite un porumbel, dar nici acesta nu gaseste pamânt, fiind trimis apoi dupa sapte zile, când se intoarce cu celebra ramură de maslin, simbol al păcii și al împăcării Domnului cu oamenii. Așadar, nimic despre greseala corbului sau despre pedeapsa. Poporul a grefat pe aceasta întâmplare amănunte care satisfac nevoia lui de’a explica atributele funerare, malefice, ale acestei păsări.

Prevestirile corbului sunt legate, în mentalitatea populara, de moartea oamenilor si a animalelor:

”Daca doi sau trei corbi trec pe deasupra unui sat croncanind si mâncându’se unul pe altul, ei prevestesc boala grea in acel sat și multa moarte intre oameni ori dobitoace.”

Aparitia lor reprezinta un pericol pentru intreaga colectivitate umana, nu numai unul individual. In ce priveste teama oamenilor de patrunderea corbului in spatiul satului sau al casei – prevestitoare de moarte –, aceasta e justificata de credinta ca locul acestei pasari e in salbaticie, departe de colectivitatea umana. Aparitia lui e ne-naturala (se incalca conditia care i’a fost harazita) si din aceasta cauza este considerata aducatoare de rau.
Ceea ce conduce la ambiguitate (si la ambivalenta, in acelasi timp) sunt câteva caracteristici, care, potrivit unor credinte, ar face din corb un animal benefic, chiar sfânt. Pentru ca a hranit cândva pe Sf. Ilie, se sustine ca este o pasare sfânta.

Într’adevar, de data aceasta intâmplarea biblica nu mai este deformata, deoarece Ilie a fost hranit de corbi la porunca Domnului:

‘Corbii ii aduceau pâne si carne dimineata, si pâne si carne seara, si bea apa din pârâu.”
Alte credinte care sustin latura benefica a corbului afirma ca
”E pacat să’l împuști, pentru ca are in gura (pe cerul ei) semnul crucii /…/. Cel care’l omoara, zace un an /…/.

Dacă e omorât, bate piatra. Daca’i ia cineva puii, nu se mai fac bucatele.”
Semnul crucii este cel care il sacralizeaza, facând’o ”pasăre a lui Dumnezeu.”

Pentru că este o pasăre legata de sfera morții, nu trebuie să fie prejudiciată. Cel care îi face rău va fi pedepsit cu boala. A aduce un prejudiciu corbului înseamnă a prejudicia însăși comunitatea.

Furându’i puii, ”nu se mai fac bucatele”; recolta – condiția de subzistenta a întregii comunități, e compromisa, distrusa fie de piatra, fie de lipsa ploii. ”Daca omori un corb (dacă îl împuști), nu mai plouă trei ani”, cauze diametral opuse.
Revenind la trasaturile care fac din corb o pasare divinatorie, ea este inzestrata si cu puterea de a prevesti ploaia sau viscolul.

Corbul împreună cu cioara este o pasăre cu dublu simbolism: cu toate ca acesta împărtășește cu alte pasari simbolul solar, aripile sale negre pot fi cauza pentru care e considerat simbolul Răului.

Pentru că e inteligent și poate vorbi, îi era uneori acordat atributul profeției și al înțelepciunii.

Egiptenii antici il priveau ca pe o pasare distructiva, la fel credeau si evreii, ca smulgea ochii morților.

Binecuvântat din mitul celtic, corbul era simbol al războiului, fertilitatii si profetiei, ca si Corb al luptei zeitei Badb, aducea de asemenea ghinion.

Culturile scandinave credeau că doi corbi stând pe umerii lui Odin (Wotan), Hugin (”gand”) si Munin (”memorie”) se comportau ca ochii zeității. Corbul este emblema vikingilor si a danezilor.

În mitologia greco-romană, corbul primea asocieri pozitive de longevitate, fertilitate, speranta si soare, dar semnifica si moarte. Era mesager al lui Apollo si era odata alb, pana cand s’a innegrit de furie.

În tradiția creștină, corbul este echivalent cu Raul și păcatul, cu toate ca i se poate atribui o semnificatie mai putin malefica cum ar fi solitudinea datorita preferintei sale de a trai retras de stol. Hranindu’l pe Ilie, ne aduce aminte si de providenta lui Dumnezeu si de speranta. Noe a trimis un corb alb din arca și din cauza esecului, s’a înnegrit.
Alchimistii au interpretat acest lucru ca moarte a lumii.

Reprezintă de asemenea pacatul mortal de voluptate. În traditie, când corbul își părăsea cuibul, prezicea în acest fel dezastrul – de aici mitul popular ca dacă corbii părăsesc vreodata Turnul Londrei, națiunea engleză va decădea.

În întreaga emisferă nordică și de’a lungul istoriei umane, corbul comun a fost un simbol puternic și un subiect popular de mitologie și folclor.

În România, printre multele legende legate de corbi, se poate aminti legenda legată de Corvinești.

Singura stemă cu acvilă este cea a Ungariei lui Matei Corvin care era român, iar simbolul nobiliar al familiei sale a fost inclus pe stema regală a Ungariei, scos ulterior pentru că nobilii unguri niciodată nu s’au asociat cu vechile însemne românești:

Simbol al perspicacității în Facerea, el este cel care avea să verifice dacă, dupa potop, pământul a început să se ivească deasupra apelor.

Corbii erau partenerii zeilor. În mitologia elenistică corbul era considerat solul zeilor. Neputinţa bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l’a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă empireul şi poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările puterii spiritului le’au preluat aripile. Păsările,aripile şi zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei.

Şi elenii şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit până acum. Este animalul solar al lui Apollo, dar îl regăsim şi pe lângă Athena. Apollo, zeu oracular de primă mână, apreciază animalul pentru locvacitatea şi isteţimea sa. După Strabon, corbii sunt cei care stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca mesageri ai zeilor înzestraţi cu funcţii profetice.

Nu sunt departe nici de zeul Mithra, deţinând şi puterea de a conjura piaza rea. Unele legende greco-romane povestesc că toţi corbii erau odinioară albi. Dar din cauza incapacităţii sale de a păstra un secret, Apollo blestemă făptura înnegrindu’i penele. Mai avem o versiune care spune că Athena a înlocuit corbul cu bufniţa tot din aceeasi cauză.

Și în Grecia corbul este considerat solar si dedicat lui Apollo.
Dupa Strabon, corbii joacă rolul de mesageri ai zeilor si indeplinesc functii profetice.
În genere câmpul semantic pe care tindem să’l asociem acestei impresionante specii care beneficiază de o inteligenţă legendară este unul care nu prea o încadrează în categoria “fiinţelor luminoase”.

Multe superstiţii s’au ivit ca urmare a apariţiei constante a corbului pe câmpul de bătălie, când devorează rămăşiţele soldaţilor ucişi. Un semn al morţii, distrugerii, macabrului, războiului, un purtător al întunericului şi umbrei…
Cicero este de altfel avertizat că moartea îl pândeşte prin corbii care îşi flutură nervos aripile prin văzduh.

Danezii credeau că prin observarea atentă a comportamentului lor se putea deduce rezultatul unei bătălii, pentru că sunt prin excelenţă animale războinice. Se spune că ar fi prevestit şi moartea lui Platon şi Tiberius şi i’ar fi spus zeului celtic Lugh despre invaziile duşmane.

Dar simbolismul morţii este doar o mică parte din ceea ce reprezintă corbul în foarte multe culturi. Tradiţiile şamanice pun mare accent pe aspectele pozitive ale păsării misterioase. Şi nu este de mirare.

Strict ştiinţific vorbind, sunt creaturi extrem de inteligente, capabile să’şi construiască propriile instrumente, să le folosească şi să utilizeze mai multe tipuri în funcţie de scop, concepând alte tipuri de instrumente la nevoie. Studiile comparate de credinţe arată că simbolismul negativ al corbului este de dată recentă şi limitat la spaţiul European. Nenorocirile pe care le’ar prevesti se mai regăsesc sporadic în Mahabharata, dar aproape peste tot în Orient, ca şi în Occident, simbolismul este unul pozitiv.

Cuvântul celtic pentru corb este ”bran”, și cel mai probabil de origine al localității unde se află Castelul Bran, semn că celții sunt frații noștri carpatici cândva plecați de aici. El înseamnă protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de înțelepciune.

Deși, numele așezării Bran i se atribuie o etimologie slavă brana = poartă, loc de acces și identificată cu poarta culoarului depresionar dinspre Depresiunea Brașov, dublată de existența fostului cătun Poarta care a fost integrat acestei localități ca urmare a dezvoltării și contopirii nucleelor respective, credem că Bran este un toponim cu mult mai vechi și are conotații apropiate existenței corbului în acest areal.

Locuitorii din Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică avea să sufere îngrozitor.

Eroul Bran îl desemnează pe păstrătorul memoriei ancestrale, pe înţeleptul suprem. Asta cu atât mai mult cu cât capul său, recipient al inteleigenţei, a fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede că menţin vie inteligenţa lui Bran.

Adesea animal profetic, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon. Zeiţa războinică Bodb poartă nume de cioară. Un rol important joacă şi în povestirea gallică “Visul lui Ronabwy”, când corbii lui Owein, după ce sunt masacraţi de soldaţii lui Arthur, le aplică o pedeapsă soldaţilor.

De multe ori îl întâlnim ca animal solar, de culoarea roşie. O legendă spune că zece corbi şi’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului ca să aducă lumină lumii, dar Yi, Bunul Arcaş, ii doboară pe nouă dintre ei, altfel lumea ar fi ars. În timpul dinastiei Han pietrele sculptate înfăţişează un corb cu trei gheare în mijlocul soarelui. Poate fi un simbol al principiului yang, iar cele trei gheare invocă simbolismul solar, cu răsărit, zenit şi apus.

Amerindienii îl considerau un demiurg, un trisor viclean sau un mesager al Marelui Spirit. În cea a amerindienilor din America de Nord, corbul este eroul a nenumărate povești și mituri, de la cele legate de facerea lumii la cele eroice. Există de asemenea și o serie de triburi care consideră corbul ca strămoș sau totem, desigur în baza unor legende și mituri detaliate. În folclorul nativilor americani se pune accent pe talentul lui corvus corax de a se metamorfoza, simbolizând schimbarea. Aşa-numiţii medicine men îl conjură în ritualuri variate pentru a clarifica viziunile, pentru că ceea ce se vede cu ochiul fizic nu reprezintă neapărat realitatea, iar corbul poate oferi lămuriri.

Animal magic şi purtător de mesaje divine, corbul îşi împărtăşeşte cunoaşterea doar cu cei demni de ea. Este şi un animal care vindecă. Tezaur de secrete, asistă la revelarea propriilor noastre gânduri ascunse, la acceptarea unor adevăruri refulate şi la armonizarea finite umane. Când apare corbul se deschidea cale de acces către Marele Mister, ceea ce produce o modificare pozitivă de conştiinţă. Corbul este cel care a adus lumina în lume şi a creat o parte din Pământul-Mamă.

Indienii Tlingit de pe coasta de vest a Pacificului îl privesc ca pe figura divină centrală, demiurgul primordial, care răspândeşte cultura şi civilizaţia, adăugându’i elementul dinamic şi organizator. La Mandani, cu prilejul sărbătoririi primăverii, un bărbat comemorează retragerea apelor stand gol, vopsit în alb, cu o mantie din blana a patru lupi albi şi cu doi corbi morţi pe cap.

Fără corb, conform tradiţiilor Hopi, Navajo, Zuni, lumea ar fi şi acum în întuneric, pentru că el este cel care a ieşit din pântecele negru al universului.

Nici Africa neagră nu îl consideră mai prejos, considerându’l o pasăre care îi previne pe oameni despre primejdii. Prin urmare, corbul, animal solar, partener al zeilor, ghid al sufletelor, simbol al unei singurătăţi care permite accederea la un plan mai înalt, este departe de a fi un personaj al macabrului.

Să nu uităm nici de ce afirma Carl Jung: corbul, chiar de este partea întunecată a psihicului, trebuie integrat în personalitate pentru a putea permite comunicarea între toate aspectele umane. Este un simbol al dezvăluirii adevărurilor ascunse şi expunerii lor în lumina conştiinţei.

Corbii erau si atributele zeilor Mithra, socotindu’se că sunt înzestrați cu puterea de a conjura piaza rea.

Corbul apare adesea in legendele celtice unde joaca un rol profetic. Multe toponime contin numele lui. In Irlanda, zeita razboiului Bodb, poarta numele de cioara.
Dealtminteri, joaca un rol fundamental in povestirea galica intitulata Visul lui Ronabwy. Corbii lui Owein, dupa ce au fost masacrati de soldatii lui Arthur, reactioneaza violent si’i casapesc la randul lor pe soldati. La gali era o pasăre sacră.

În mitologia scandinavă se întâlnesc de asemenea povestiri și mituri legate de corb, dar și în toate celelalte zone locuite de această pasăre. În mitologia nordică, doi corbi stau cocoțați pe tronul lui Odin, unul este Hugin, spiritul si celalalt, Munnin, memoria. Cei doi corbi ar reprezenta principiul creatiei, iar cei doi lupi care il insotesc – principiul distrugerii. În Suedia, corbii sunt cunoscuți ca fantomele oamenilor uciși, și în Germania, ca sufletele celor condamnați.

Mitologia germană făcea din corbi păsările și tovarășii lui Wotan, stând aşezaţi pe tronul său. Unul este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria. Cei doi ar reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii lui Odin care ar fi principiul distrugerii. Odin îi trimitea in fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia se întorceau la el împărtăşindu’I informaţiile adunate. Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi.
Mesageri ai zeilor, cu capacitate profetică, au un rol fundamental în practicile şamanice.

În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi Wotan apare în ipostaza de zeu-corb. Capacitatea lui Odin de a’şi trimite gândul şi mintea departe s’ar putea lega de călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s’ar mai întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume ca representative pentru puterile intelectuale ale zeităţii.

Simbolismul corbului în lumea germanică include si stindardul corvin, un steag ţesut de aşa natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “fylgjia” (metamorfoză, noroc şi spirit protector) sau “hamingja” (dublul fantomatic al unei persoane).

De la mesageri întunecțti ai morții la păsări negre aducând tragedia, vorba lui George R. Martin în ”Cantec de gheață și foc” – “aripi negre, vorbe negre”, corbul și’a căpătat o reputțtie nemeritata de’a lungul timpului. Vom descoperi insa ca la origini era un simbol solar si era perceput altfel de popoarele nomade.

Dintr’un studiu comparat de obiceiuri si credinte a numeroase popoare pare sa reiasa ca simbolismul corbului sub forma sa pur negativa a fost acceptat recent si aproape exclusiv in Europa. Intr-adevar, aparitia sa in vise este considerata de rau augur, si evoca teama ca vei pati o nenorocire. Este pasarea neagra a romanticilor, planand peste campurile de lupta pentru a se imbuiba de hoituri. Aceasta accepțiune, s’o repetam, pare recenta si foarte localizata.

Ea se regaseste în India, unde in Mahabharata, corbii sunt comparati cu mesagerii mortii. Și poate in Laos, unde apa spurcata de corbi nu mai poate fi folosita in ritual.
Aproape peste tot insa, în Orient ca si in Occident, virtutile pozitive ale corbului sunt cele in baza carora se construieste simbolismul sau.

China şi Japonia îl înzestrează cu gratitudinea filială, datorită grijii puilor faţă de părinţi, element privit ca o restaurare a ordinii sociale. În Japonia este atât simbol al dragostei familiale, cât şi vestitor al biruinţelor şi semn al virtuţii.

Astfel în China si in Japonia, este simbolul recunostintei filiale, faptul că’și hranește tatal si mama fiind considerat in timpul dinastiei Han semnul unei miraculoase restabiliri a ordinii sociale. Și in Japonia exprima dragostea familiala.

Tot în Japonia, el este deopotriva si mesager divin si pasare de bun augur, asa cum a fost considerat in epoca Zhou vestitor al biruintelor si semn al virtutilor. Vorbeau, ce’i drept, de un corb roșu de culoarea soarelui.

În China, corbul este o pasare solara. Zece corbi si’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului pentru a aduce lumina lumii, simbol care pare sa fi trecut in shintoism. Doar Yi – Bunul Arcas a doborat noua dintre ei cu lovituri de sageata: altminteri, lumea ar fi ars.

În China, un corb cu trei picioare locuieste in Soare în conformitate cu pietrele sculptate pe vremea dinastiei Han. , indicand cele trei faze ale sale: zori, amiaza si amurg, iar pentru japonezi, este un mesager divin. El ar fi principiul care anima soarele și poate o reprezentare a lui yang. Cele trei gheare, emblema imparatilor Chinei, corespund la fel ca trepiedul, unui simbolism al soarelui: răsărit, zenit, crepuscul.

La indienii tlingit (Coasta de nord-vest a Pacificului), figura divina centrala este corbul, erou si demiurg primordial, care faureste lumea sau mai exact o organizeaza, raspandeste peste tot civilizatia si cultura, creaza si elibereaza soarele. El adauga elementul dinamic si organizator.

În America de Nord, fiinta suprema din ceruri tinde în genere spre o contopire cu personificarea mitica a tunetului și a vântului, reprezentat ca o pasare mare; cu o bataie din aripi starneste vantul, limba lui este fulgerul.
Cu prilejul sarbatorii primaverii la mandani, primul barbat, crainic al reinnoirii, comemorand retragerea apelor, sta gol, vopsit cu alb, cu o mantie facuta din blana a patru lupi pe umeri si cu doi corbi morti pe cap.

Ca mesager al zeului tunetului si al traznetului, corbul apare la triburile maya (Popol Vuh).

Rolul de calauza si de spirit protector ii este conferit și în Africa neagra. Triburile likuba si likuala din Congo considera corbul drept o pasare care ii previne pe oameni despre primejdiile ce’i pandesc. El ar fi si simbolul singuratatii sau mai degraba al izolarii voite al celui care s’a decis sa traiasca pe un plan superior.

Ar fi și un atribut al sperantei, conform spuselor lui Suetoniu: ”Cras, cra” – mâine, mîine.

Alchimistii au asociat o faza a transmutatiei cu capul de corb.

Așadar, in majoritatea credintelor ce’l privesc, corbul apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor in ultima lor calatorie, deoarece fiind psihopomp, descopera fara gres tainele intunericului.

Aspectul lui pozitiv pare legat de credintele popoarelor nomade, vanatori si pescari, pe cand cel negativ se ivește odată cu viata sedentară și dezvoltarea agriculturii.

În multe tradiții din Vest, corbii au fost mult timp considerați a fi păsări de rău augur, în mare parte din cauza simbolismul negativ al penajului lor negru și faptul ca mănâncă hoituri.

Ca și în mitologia tradițională și de folclor, corbul comun a apărut frecvent în scrierile moderne, cum ar fi lucrările lui William Shakespeare, și în poemul „Corbul”, de Edgar Allan Poe. Corbii au apărut și în lucrările lui Charles Dickens, J.R.R Tolkien, Stephen King, Joan Aiken și mulți alții.

El continuă să fie folosit ca un simbol în domeniile în care acesta a avut o dată un status mitologic, ca pasărea națională a Bhutanului, pasărea oficială a teritoriului Yukon, și deasemenea apare în stema Isle of Man (o dată o colonie vikingă).
Corbii baltimori ai Ligii Naționale de Fotball au avut un corb numit „Poe” ca mascotă oficială.

Corbii comuni sunt larg răspăndiți și nu sunt în prezent în pericol de dispariție. În unele țări aceștia sunt rar întâlniți din cauza pierderii habitatului și a vânării.

În România sunt o specie protejată de lege din cauza rarității. Însă în alte locuri numǎrul lor a crescut dramatic și au devenit dăunători agricoli. Corbii pot provoca daune culturilor, cum ar fi cerealelor sau pot dăuna animalele, deoarece au fost exemplare care au ucis iezi, miei sau viței. Totuși aceștia atacă rar, iar comportamentul lor poate fi uneori luat greșit de fermieri.

Creierul corbilor este unul dintre cele mai mari creiere ale păsărilor. Concret, hyperpallium-ul este mare. Pentru o pasăre au capacitatea de a rezolva probleme, precum și alte procese cognitive ca imitatul și înțelegerea.

Strigătul său tipic este „corr-corr”, cel puțin în România (a nu se confunda cu „cra-cra” al ciorilor). Spunem „cel puțin în România” pentru că în funcție de zonă nu doar strigătul tipic ci și vocabularul corbilor poate varia. Trebuie precizat că această pasăre are un vocabular bogat și, datorită răspândirii, cunoaște o fragmentare a limbajului care a permis ornitologilor să detecteze mai multe dialecte. Mai mult, s’a putut constata că, de pildă, un corb din America adus în Spania, a fost la început izolat de ceilalți corbi, din pricina necunoașterii dialectului local, pentru ca după o vreme să îl învețe și să se integreze.

Inteligența excepțională de care corbul a dat dovadă de’a lungul istoriei, dar și capacitatea sa deosebită, au creat în jurul să nenumărate legende și mituri. Acestea au fost sporite și de capacitatea corbului de a fi îmblânzit cu ușurință, ca și de a învăța un număr limitat de cuvinte (între 9 și 20, după sursă), pe care le folosește, se pare, în mod intenționat, nu reflex (ca papagal).

Inteligența sa a atras, însă, nu doar respectul, ci și ura oamenilor, care în multe situații, stăpâniți de superstiții distrugătoare, au încercat să extermine această pasăre. Desigur, o influență a avut’o și lăcomia corbului, care a creat o impresie neplăcută multora, mai ales în timpul molimelor sau războaielor când, asemenea ciorilor și altor păsări sanitari naturali, consumă trupurile celor căzuți.

Corbii sunt cunoscuți deoarece fură și prind obiecte strălucitoare precum cristale, bucăți de metal sau mingi de golf. Una dintre teorii este faptul ca ei fac acest lucru pentru a impresiona alți corbi. Alte studii indică faptul ca tinerii sunt foarte curioși de toate lucrurile noi, și au o anumită atracție pentru obiectele luminoase și rotunde, pe baza asemănării lor cu ouăle de pasăre. Dar, la maturitate corbii își pierd interesul, și devin extrem de neofobofici.

Un studiu efectuat recent pe mai multi corbi, de către cercetători din Suedia, a relevat faptul că sunt extrem de inteligente, ba chiar îi depășesc la acest capitol pe oameni. Aceste păsări sunt capabile să’și facă planuri de viitor, așa cum procedează oamenii.

Specialistii sustin că aceste păsări pot plănui din timp anumite evenimente și că renunță la o recompensă pentru a beneficia de una mai bună în viitor.

Aceasta expertiza a fost considerat ca o capacitate specifică oamenilor și maimuțelor mari, se precizează în studiul publicat la sfârșitul săptămânii trecute în jurnalul american ”Science”.

De’a lungul anilor, mai multi experți au demonstrat că, aceste pasari și alți membri ai familiei corvide sunt capabili să depoziteze alimente pentru a le consuma mai târziu.
În cadrul studiului efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Suedia au provocat corbii să rezolve sarcini prin activități cu care nu se confruntă în sălbăticie, precum utilizarea uneltelor și trocul.

Corbii au fost dresați să dea drumul unei unelte rudimentare, precum o pietricică, printr’un tub opac într’o cutie tip puzzle, acest fapt declanșând eliberarea unei recompense printr’o deschizătură din partea de jos a recipientului. Ulterior, cutia și piatra au fost îndepărtate, iar dupa cateva minute, corbii primeau o pietricică și mai multe obiecte menite să le distragă atenția, precum o rotiță din lemn, o bilă de lemn, o țeavă de metal și o mașinuță de jucărie.

Dupa cincisprezece minute păsărilor le era prezentată din nou cutia, iar toți corbii au optat pentru pietricică, iar după ce le era prezentată cutia foloseau această unealtă pentru a deschide sertarul recipientului, rata de succes fiind de 86%.

După un interval de 17 ore, biologii evolutionisti le’au dat corbilor din nou cutia, iar rata de succes a fost de 88,8%.

3. CETĂȚILE de pe stema Ardealului reprezintă fortificații Getice antice peste care sașii eu reconstruit alte fortificații noi.

Septem Castra (șapte cetăți) este o veche regiune a teritoriile controlate și locuite de vechii geți, pomenită deseori în antichitate. În 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi,  dar o regăsim și pe hărți târzii cum este cea prezentată mai jos, din 1535.

Harta Valahiei, Moldovei, Transilvaniei și a Banatului (Septem Castra), Poloniei, Rusiei și Ungariei, Cartograf: Fries Lorenz, Locul / Data: Strassburg / 1535, Dimensiune: 18 x 12 cm

Descriere: Importantă hartă modernă timpurie a Valahiei, Moldovei, Transilvaniei, Poloniei, Rusiei și Ungariei, din 1535 ediție a Fries Geographia.

Iată un exemplu de cetate reconstruită pe ruinele unei dave: Rupea, veche davă getică, Rumidava, peste care romanii ridică la rândul lor un castru Rupes. Cetățile care sunt artistic reprezentate prin turnuri le regăsim în mai toate stemele și emblemele unor orașe, sau județe românești. Este un specific al heraldicii românești păstrat din evul mediu, dar care moștenește evident antichitatea de unde ne parvin primele fortificații.

Pe harta publicată în Liber Floridus (la cca. anul 1125), Europa Mundi Pars Quarta (an 1119), de către călugărul Lambert din St. Omen (Editura Derolezpe. Paris. Franţa) apare înscris, una lîngă alta: GOTHI (n.a.:adică GEŢIA), SEPTEN TRION ( n.a.: Banatul) şi DACIA (n.a. Transilvania). Obiceiul de a se scrie cu două denumiri: Septem Castra şi Transilvania (chiar una sub alta) s’a păstrat mult timp în alcătuirea hărţilor (vezi: hărţile lui Nicolas de Cusa (an 1491), Beneventanus (an 1507) şi Waldseemueller (an 1511).

Trion = Terendo boves. Boves = comună compusă din mai multe municipalităţi. In Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

SEPTEM TRIONES este comunitatea celor şapte stele luminate din constelaţia URSEI. Dar, “cu picioarele pe Pământ” analizat, acest SEPTEN TRION, este marcat, precum toate ţările reprezentate pe această hartă, cu o căsuţă (deci nu e vorba de geograficul SEPTENTRION (Nord) şi înseamnă de fapt ŞAPTE CETĂŢI, după cum şi denumirea dată de coloniştii germani în Ardeal.

Deci la anii 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi.

Harta Calugarului Lambert (un 1119), Europa Mundi Pars Quarta

O analiză a conţinutului denumirii TRION, aruncă lumină asupra întunericului, neluminat de lingviştii şi istoricii români ! Hofmann Johann Jacob (1635-1706), scrie la anul 1698 (la anul 1699 Ardealul, cade fără luptă, în mîinile vestice), în Lexicon Universale (Leiden. Olanda):

”Triones, Romanis a terendo boves appelati. Varro di L.L.I.6. Triones enim boves apellantur a bubulis etiam nunc, maxime cum arant terram – – – -qui terram arabant, a terra teriones, unde triones, ut dicerentur a detritu – – -”

TRION = Terendo boves. Boves înseamă comună compusă din mai multe municipalităţi. În Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

<Septimii Castra> se pare că erau denumite ganizoane ale împăratului Septimius Severus (ani 145 – 211) din regiunea Dunăre -Tisa (ipoteză presupusă şi de către D-l Horst Klusch, om de cultură din Sibiu), denumire care foarte probabil mai tîrziu devine <Septem castra>.

Căci fără soldaţii din aceste împrejurimi (Dacia, Moesia, Iliria), Septimius Severus nu putea să ducă absolut nici un război, nici în Britania şi nici în Est sau Sud. Septimius Severus a fost comandantul legiunii a 3-a ”Scitica”. Patruzeci de ani de războaie au necesitat o maşinărie imensă de război.

Triones – este pus în literatura antică romană şi cu garnizoane militare.

Arcul de Triumf al lui Septimius Severus din Roma prezintă prizonieri geţi din războaiele cu geții liberi (Geţia: Moldova, Dobrogea şi Valahia). Între anii 191 şi 193, Septimius Severus devine „împăratul Panoniei”.

Denumirea de <Septem Castra> indică, că denumirea ARDEAL este o denumire de origine băştinaşe, căci altfel coloniştii germani, aduşi de Biserica Apostolică de la Roma, nu ar fi tradus această denumire, ca SIEBENBUERGEN !

Ancius Manlius Severinus Boethius ( 480-525), filozof din Roma ( executat că a conspirat cu Bizanţul), scrie în Consolatio Philosophiae, Liber Secundus:

Nouimus quantas dederit ruinas* urbe flammata patribusque* caesis* fratre* qui quondam ferus interempto* matris effuso maduit cruore* corpus et uisu* gelidum pererrans ora non tinxit lacrimis, sed esse censor* exstincti potuit decoris. hic tamen sceptro populos regebat quos uidet condens radios sub undas Phoebus extremo ueniens ab ortu, quos premunt septem gelidi triones*, quos Notus* sicco uiolentus aestu torret ardentes recoquens harenas. celsa num tandem ualuit potestas uertere* praui rabiem Neronis*? heu grauem sortem*, quotiens iniquus additur saeuo gladius ueneno!triones*

<Triones> înseamnă: URBE = cetate cu ziduri de apărare

Titus Livius ( 59-17 î.Hr.), primul istoric apolitic roman, scrie în Ab urbe condita, capitolul 47:

47. iam hostes ante castra instructi stabant. moram pugnae attulit quod Hasdrubal prouectus ante signa cum paucis equitibus scuta uetera hostium notauit quae ante non uiderat et strigosiores equos; multitudo quoque maior solita uisa est. suspicatus enim id quod erat, receptui propere cecinit ac misit ad flumen unde aquabantur ubi et excipi aliqui possent et notari oculis si qui forte adustioris coloris ut ex recenti uia essent;  simul circumuehi procul castra iubet specularique num auctum aliqua parte sit uallum, et ut attendant semel bisne signum canat in castris.  ea cum ordine relata omnia essent, castra nihil aucta errorem faciebant; bina erant, sicut ante aduentum consulis alterius fuerant, una M. Liui, altera L. Porci; neutris quicquam quo latius tenderetur ad munimenta adiectum.  illud ueterem ducem adsuetumque Romano hosti mouit quod semel in praetoriis castris signum, bis in consularibus referebant cecinisse; duos profecto consules esse, et quonam modo alter ab Hannibale abscessisset cura angebat. minime id quod erat suspicari poterat, tantae rei frustratione Hannibalem elusum ut ubi dux, ubi exercitus esset cum quo castra coniuncta habuerit ignoraret: profecto haud mediocri clade absterritum insequi non ausum; magno opere uereri ne perditis rebus serum ipse auxilium uenisset Romanisque eadem iam fortuna in Italia quae in Hispania esset.  interdum litteras suas ad eum non peruenisse credere interceptisque iis consulem ad sese opprimendum accelerasse. his anxius curis, exstinctis ignibus, uigilia prima dato signo ut taciti uasa conligerent, signa ferri iussit.

In trepidatione et nocturno tumultu duces parum intente adseruati, alter in destinatis iam ante animo latebris subsedit, alter per uada nota Metaurum flumen tranauit. ita desertum ab ducibus agmen primo per agros palatur, fessique aliquot somno ac uigiliis sternunt corpora passim atque infrequentia relinquunt signa. Hasdrubal dum lux uiam ostenderet ripa fluminis signa ferri iubet, et per tortuosi amnis sinus flexusque cum errorem uoluens haud multum processisset, ubi prima lux transitum opportunum ostendisset transiturus erat.  sed cum, quantum a mari abscedebat, tanto altioribus coercentibus amnem ripis non inueniret uada, diem terendo spatium dedit ad insequendum sese hosti.

Denumirea de ţară, SEPTEN TRION, de pe harta călugărului Lambert din St. Omen, înseamnă ŞAPTE CETĂŢI şi este prima denumire (an 1119) de acest gen, cunoscută mie până la această dată, având o rădăcină în secolele 11-12. Deci cunoscută înainte de sosirea coloniştilor germani pe pământurile Ardealului.

Această hartă face parte din lucrarea, “Geografia Istorică DACIA-ROMÂNIA”, Vol 1 şi 2, Basilea 1991, autori: Ioan Mugioiu şi Tamara Mugioiu, (an cca. 1991-1992) facultatea de Geografie (Universitatea din Bucureşti) şi Biblioteca Academiei (Bucureşti).

Așadar, putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat este cât se poate de evident.

Sursa: dragusanul.ro, formula-as.ro, hiperboreea-nemuritoare.blogspot.ro, george-damian.ro, enational.ro, isushristos.org, reneguenon339.blogspot.ro, traditionalromanesc.ro, quadratus.wordpress.com, ziarulnatiunea.ro, agero-stuttgart.de, adevarul.ro, jurnalparanormal.ro

Citiți și:  ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

 

VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Descrierea imaginii, de asemenea, a comentat de mai josPoetul medieval Rudolf von Ems (stânga), la începutul lucrării sale Weltchronik dictează unui copist.

Foarte puţini români cunosc vechimea numelui de România, ca entitate statală apărută (în linii mari) în graniţele locuite din vechimi imemoriale de către daco-geţi. Uniunea statală realizată (chiar dacă a avut o durată efemeră) de geniul naţional-militar al lui Mihai Viteazul, fusese semnalată pentru conştiinţa europenilor, încă din anul 1250, când Rudolf din Eims folosea în premieră termenul de „Rumunja”. După o îndelungată pauză în timp numele de „Rumunja” a fost apoi preluat de cronicari precum Ioannes Tomska Saski şi Martin Felmer la începtut de secol XVIII cu privire la „Moldova şi Valahia, Transilvania şi o mare parte din Ungaria de astăzi” (Partium-ul istoric).

În perioada medievală şi nu numai, pentru europeni ca dovadă a unităţii etnice, locuitorii de pe ambii versanţi al lanţului Carpaţilor era cert că se vor uni cu uşurinţă „pentru identitatea limbii” (Petru Perembski) a tradiţiilor şi aspiraţiilor.
Încercările de spargere a tendinţei fireşti de unire a românilor au fost sistematic sabotate îndeosebi de către regii Ungariei prin implantarea de colonişti secui şi saşi în mediul feudal românesc din Ardeal, prin persecutarea agresivă a credincioşilor ortodocşi, îndeosebi a clerului acestora, mergându’se în anul 1428, până la confiscarea averilor nobililor maghiari care ţineau „pe moşiile lor, preoţi ortodocşi”.

Trecem (mult prea uşor, se pare) peste încercările nenumărare de maghiarizare forţată a românilor, de sclavizare a lor (şerbii !), de limitare a libertăţii individuale (legarea de moşie, sau de restricţiile impuse de stăpânirea ungară asupra legăturilor comerciale pe care le aveau centrele săseşti cu Valahia şi Moldova). În aceeaşi linie de lichidare a oricărei posibile uniri a românilor din cele trei mari voievodate, se înscriu şi tendinţele repetale ale regatului polon de înfeudare a Moldovei sau cele de cucerire a voievodatelor întreprinse de otomani.
Subiect fabulos, dar din motive necunoscute insuficient cercetat de istoricii români din prezent, fenomenul unirii voievodatelor a fost unul prezent în conştiinţa naţională a tuturor valahilor, cu mult timp înainte de reuşita lui Mihai Viteazul.

Înfrăţirea moldovenilor şi muntenilor. Bogdan al III-lea (Orbul) şi Radu cel Mare în centrul picturii. Autor: Constantin Lecca

Astfel, devin deosebit de interesante tendinţele unor urmaşi de’ai lui Ştefan cel Mare, precum voievozii Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefan Rareş (1551-1552), Ştefan Lăcustă (1538-1540) şi Alexandru Cornea (1541), care în ciuda scurtelor lor domnii s’au luptat nu doar să păstreze graniţele Moldovei, ci şi să’şi extindă autoritatea în spaţiul istoric românesc, profitând politic de completa prăbuşire a regatului Ungar de după bătălia de la Mohaci.

Стефан VI Рарешрум. Ştefan VI RareşŞtefan VI Rareş

Toţi principii şi voievozii români au preferat ca în anul 1526 să aibă o neutralitate binevoitoare faţă de sultanul Soliman Magnificul, asistând la dispariţia temporară de pe scena istoriei a vecinului catolic care ocupa abuziv Transilvania de secole. Pentru ei, coroana maghiară reprezenta o ameninţare mult mai gravă decât cea otomană (mai ales dacă ţinem cont de statulul favorizat, de Case ale Păcii – Dar-al ahd, de care se bucurau Valahia şi Moldova în faţa Imperiului Otoman).
Un alt susţinător al unirii tuturor românilor, a fost voievodul moldovean Petru Rareş care la un moment dat reuşise să se facă domn peste 210 localităţi din Transilvania. Cronicile maghiare spun mult despre acest voievod :

„La trecerea trupelor lui Rareş în anul 1529, toţi atârnă de el şi nimeni nu poate mişca altfel, iar acei valahi din cauza limbii comune cu uşurinţă s’au unit cu el făcând o uniune”.

Petru Rareș

Mulţi observatori contemporani lui Petru Rareş, precum Paulo Giovio notează că „moldoveanul cerea ţara pentru el” şi cerea comunităţilor săseşti să „nu stârnească mânia noastră, şi să respecte drepturile oamenilor noştri, că ce alt domn puteţi avea?”

De fapt, Petru Rareş a fost foarte aproape de a reuşi unirea tuturor românilor, pe calea militară în prima sa domnie, şi pe cea diplomatică în cea de’a doua. Căci în anul 1542, fruntaşii românilor transilvăneni au acceptat propunerile de apropiere făcute în numele lui Rareş şi al voievodului muntean Radu Paisie (1535-1545), aceştia declarând:

„În mod deschis şi prin voinţa tuturor, voim să facem dietă şi să facem comerţ cu aceste regate”, măsură care ar fi dus la desfinţarea vămilor controlate de coroana maghiară.

Cu toate că moartea lui Petru Rareş a murit fără ca acest deziderat să fi fost înfăptuit, ideea sa a fost preluată de cei doi fii ai săi, Iliaş Rareş (1546-1551) şi Ştefan Rareş. Conform generalului Castaldo, care invadase cu trupe Transilvania, aceşti doi succesori ai lui Rareş reprezentau alături de voievodul muntean Mircea Ciobanul, pericole serioase pentru politica Habsburgilor în reginea voievodatelor româneşti. Aceştia au fost de fapt iniţiatorii răscoalei antiimperialiste a românilor ardeleni din anul 1552. Decăderea militară a Moldovei în urma războiului cu turcii din anii 1572-1574 a dus la jefuirea în valuri de către turci şi tătari. Împlinirea unirii avea să revină ca sarcină Ţării Româneşti prin personalitatea providenţială a fiului lui Pătraşcu Vodă, Mihai.

Sursa: Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti: Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Descoperă.ro, Cronicari munteni, Cronici turceşti privind ţările române
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005

Citiți și: POCUȚIA PE TIMPUL LUI PETRU RAREȘ (1483-1546)

sau: MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei.

”Dacul cel Rău” deranjase planurile germano-catolicilor.

Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într’o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…

Rar găsim o personalitate istorică autohtonă atât de controversată precum Mihai Viteazul. Victimă în egală măsură a exagerărilor cu orice preţ de care s’au făcut vinovaţi istoricii regimului comunist, precum şi al campaniilor voite de minimalizare şi defăimare a eroilor noştri, practicate cu osârdie aproape kominternistă de cei care ne rescriu astăzi istoria, Mihai Viteazul rămâne un subiect fabulos şi generos pentru orice însetat de adevăr. Mult s’a vorbit şi scris despre victoriile Viteazului, despre marea sa Unire şi despre tristul şi nedreptul său sfârşit, şi mult se va mai scrie şi de acum încolo. Unul dintre numeroasele aspecte mai puţin cunoscute ale lui Mihai Viteazul ţine de importanţa pe care a avut’o acest voievod pe plan internaţional. Căci luptele şi viziunile sale politice au influenţat puternic jocurile politice ale puternicilor lumii de atunci.

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i’a trăit pe 4 în cort, conducându’și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându’i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central estice europene (în speţă teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est europene, adică Valahia şi Moldova.

Gravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de MihaiGravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de Mihai

Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s’ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente şi nutreţ pentru cai.
Încă o dată, ţinuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de. bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.
Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi regatul polon. Amintesc că doar între anii 1580-1590, când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s’au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni…
La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.
În faţa acestor realităţi, Mihai Viteazul s’a angajat într’un adevărat conflict sângeros de lungă durată cu otomanii.
Singur în faţa unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s’a văzut nevoit precum Mircea, Vlad şi Ştefan, să ceară ajutor material şi militar Apusului.
Oastea lui Mihai Viteazul, picutră de Georghe TăttărăscuOastea lui Mihai Viteazul, pictură de Georghe Tăttărăscu

Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă profitat, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică. Europă care nu dorea de fapt protejarea valahilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într’o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând’o treptat.
Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.
Cu toate că la Praga şi Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agenţilor imperialo-papali Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au susţinut decât în primă instanţă noţiunea unui stat unitar românesc, condus de un lider român.
După numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor în zonă, căci aceştia au anticipat că odată stabilizat statul român, un conducător puternic şi experimentat în lupte precum Mihai Viteazul nu le’ar mai fi permis amestecul în treburile interne ale valahilor, plus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogăţiilor Transilvaniei, odată cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituită cu de la sine putere în clasă opresoare de secole a etnicilor români.

Celebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai ViteazulCelebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai Viteazul

Este deci limpede şi clar că Habsburgii care dominau pe atunci prin Imperiul Romano-German, mare parte din Europa continentală, iar prin Spania controlau Lumea Nouă, coastele Africii şi Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil şi independent la graniţele lor.
Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adică Dacul cel Rău în limba latină, de cronicile maghiare ale vremii (încă o dovadă istorică atât asupra faptului că în Evul Mediu românii erau percepuţi de vecinii lor drept urmaşi direcţi ai dacilor, cât şi asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului) a fost ucis în mod laş şi absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva interesele austro-germano-polone în Ţările Române.

La începutul lunii septembrie 1600 Mihai Viteazul reușea unirea celor trei Țări Românești. Evenimentul a avut un larg răsunet în Europa. Regele francez Henric al IV-lea scria:

”Se zice că românul e foarte tare și că planurile sale cresc potrivit cu victoriile”.

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Nu toată lumea era mulțumită de politica Viteazului. Cancelarul polonez Zamoyski exclama cu necaz:

”Acest Mihai vrea să jongleze cu lumea întreagă”.

Acțiunile întreprinse de domnul muntean aveau opozanți numeroși. Nobilimea maghiară se simțea lezată de măsurile favorabile românilor pe care le dăduse voievodul. Boierii români din spațiul extracarpatic doreau slăbirea puterii domnului, fapt împotriva căruia Mihai lupta. Cercurile înalte habsburgice doreau din nou să stăpânească Transilvania pe deplin. Polonezii erau nemulțumiți de faptul că protejatul lor, Ieremia Movilă, fusese înlăturat din scaunul de la Iași. Otomanii nu puteau uita gravele pierderi pe care ghiaurul le pricinuise oștilor ce fuseseră trimise împotriva lui. Din cauza fiscalității excesive, provocată de războiul prelungit și întreținerea oastei de mercenari au izbucnit mișcări sociale.

Nobilii maghiari se revoltă și încearcă să îi atragă de partea lor și pe cei moldoveni plus pe unii dintre sfetnicii domnului. Polonezii sunt primii care profită și îl reînscăunează pe Ieremia Movilă. Maghiarii îl cheamă în ajutor pe italianul Giorgio Basta, adversar declarat al lui Mihai. Pe 16 septembrie 1600 Mihai este înfrânt la Mirăslău. Polonezii profită de situație și înaintează spre București pentru a’l instala pe Simion Movilă, fratele domnitorului moldovean. Viteazul este forțat să își lase familia zălog la Făgăraș și să părăsească Transilvania controlată acum de Habsburgi prin Basta. În confruntarea cu polonezii de la Bucov, Mihai este înfrânt și pierde domnia Țării Românești. Pentru a reclădi unitatea românilor ajunge până la Praga, unde este audiat la curtea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Inițial, habsburgii sunt ezitanți. La auzul veștii că Basta fusese înlăturat de la conducere chiar de nobilii maghiari pe care îi ajutase, împăratul Rudolf al II-lea îi acordă sprijin lui Mihai, mediind chiar o împăcare cu Basta. După victoria la de la Gorăslău din 3 august tensiunile între domnul muntean și generalul italian reizbucnesc.

Desen de epocă cu Bătălia de la TârgovişteDesen de epocă cu Bătălia de la Târgovişte

Atunci când somnul naţiunii…naşte monştri.

Atitudinea şi optica împăratului Rudolf al II-lea, faţă de Mihai Viteazul merită un pic de atenţie. Acest Habsburg era un personaj bizar, un introvertit supraponderal înclinat mai mult spre alchimie, ocultism şi discuţii metafizice decât spre politică. Cu toate că Mihai Viteazul l’a acceptat drept suzeran în schimbul armelor şi mercenarilor pentru apărarea creştinătăţii de turci, Rudolf nu doar că nu şi’a ţinut promisiunile, dar se pare că nu a fost deloc străin de asasinarea lui Mihai Viteazul.
Oricum, este sigur faptul că generalul albanez Gjerj Basta, un supus fidel al Habsburgilor nu a îndrăznit să’l ucidă fără voie de sus pe Mihai Viteazul, care era în pragul uciderii sale comandant imperial cu autoritate totală în Transilvania, fiind investit chiar de Rudolf al II-lea. Misterul asupra celul care a dat ordinul de asasinarea al Viteazului persistă şi astăzi. Se ştie sigur însă pe baza documentelor istorice, că eroul de la Călugăreni, Giurgiu, Şelimbăr şi multe alte bătălii a fost victima unor maşinaţiuni ordinare care au constat inclusiv în plasarea de scrisori false în cortul său.

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

“De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat’a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le’a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi’a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le’a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care’l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că’l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. După ce Basta şi’a orânduit oastea în mare linişte, trimis’a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins.

Mihai i’a zis: ”Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s’o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit’o şi l’a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i’a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l’a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu’se, i’au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu’l şi împărţindu’i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i’au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l’au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

Momentul morţii bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i’au îndemnat cugetul şi obârşia.

“Şi aşea s’au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce’au făcutu nemţilor” se exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopiseţul Cantacuzinesc îl deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv:

…“şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi’i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l’au lăsat, ci iată că cu meşterşugurile lui au intrat prin inima celor hicléni, pân’îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade’să să blestemăm… pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Trupul eroului conform unor surse a fost îngropat pe Câmpia Turzii trei zile mai târziu de către mercenarii sârbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un hrisov din 1612 ne spune că ”Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l’a dus în țară, de l’a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”. Radu Buzescu și soția sa, Preda, fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormânt o lespede pe care au ținut să fie gravat în limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești- textul:

”Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii(a) Tordei, și, când l’au ucis Neamții, anii au fost 7109 (1601), în luna Aug. 8 zile; aceas(tă); piatră o’u pus jupan Radul Buz(escu) i jupan(i)ța eg(o), Preda”. Inscripția, într’o atât de frumoasă limbă românească, este edificatoare pentru modul în care oamenii epocii îl vedeau pe domnitor. Apropiații săi și’au dat seama – iar posteritatea avea să ridice la nivel de postulat gândirea lor – că Mihai Viteazul a definit un program politic, pentru a cărui înfăptuire a luptat. Acțiunile Viteazului transmise prin scris și tradiție orală au căpătat în timp valoarea mesajului de continuitate a spiritului pan-românesc. Ele au fost dătătoare de învățături și au întărit voința poporului român de a se uni și de a trăi într’o națiune liberă, puternică și prosperă. Eroul de la Călugăreni și Șelimbăr cu sfârșit tragic pe câmpia de la Turda a intrat în conștiința românească în contururi aureolate.
Pirma stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai ViteazulPrima stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai Viteazul

Chiar şi după moarte, prin ecoul faptelor sale, viteazul voievod s’a impus Europei de atunci drept cel mai valoros comandant de oşti al vremurilor sale, singurul de altfel care administra înfrângeri pe bandă puternicului aparat militar otoman.
Rămâne însă în istorie perfidia şi lipsa unei strategii pe termen lung de care s’a făcut vinovată dinastia de Habsburg. Aceeaşi dinastie imperială care l’a tratat mizerabil pe Mihai Viteazul atunci când s’a simţit stăpână pe situaţie, dar îl gratulau cu felicitări şi promisiuni când simţeau pericolul otoman care se apropia de tronul lor.
Nu a contat pentru ei fidelitatea Viteazului, care continua să creadă în bunele intenţii ale Europei, chiar şi atunci când era în apogeul puterii sale şi putea să facă oricând o pace durabilă cu Stambulul în detrimentul definitiv al întregii Europei Apusene.
Poate că ar fi trebuit să se încreadă mai mult în turci, care s’au dovedit mai mereu cei mai buni şi înţelegători duşmani ai noştri de’a lungul istoriei. Turcii care s’au dovedit de altfel mult mai credincioşi înţelegerilor cu voievozii români decât ungurii, polonezii, austriecii, germanii, ca să nu mai pomenesc de ruşi…
Altfel ar fi fost nu doar istoria românilor, dar mai ales a întregii Europe, dacă Mihai Viteazul aflat în apogeu militar şi politic ar fi acceptat un foarte posibil tratat avantajos cu Stambulul, în care s’ar fi angajat să lase ordiile otomane să treacă nestingherite prin ţările române în drum direct spre inima Europei.
Dacă în urma unei ipotetice, dar deloc improbabile recunoaşteri a independenţei depline a voievodatelor sale, Mihai s’ar mai fi angajat să’i susţină pe turci cu provizii, sau trupe, Europa ar fi fost cucerită în maximum trei ani, căci maşina de război otomană din acele vremuri la care s’ar fi adăugat experimentaţii războinici valahi nu ar fi întâmpinat niciun obstacol serios. Europa de atunci nu ar fi avut armate capabile să stăvilească Imperiul Otoman care era pe atunci încă la apogeul său istoric.
Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii

Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii (gravura realizata la Leiden – Olanda, 1703)

Dar cel mai mare erou al românilor a ales să fie fidel celor pe care din prea multă bunăvoinţă i’a ales drept aliaţi şi suzerani.

Fidelitate care l’a costat în final trădarea şi moartea.

Referitor la tristul şi ruşinosul asasinat politic de la Câmpia Turzii, trebuie şi merită amintit un amănunt puţin cunoscut publicului larg. Primul soldat care a sărit să’l apere cu propriul trup pe domnul tuturor românilor, primind pentru gestul său de credinţă şi curaj ”patru răni de la cruzii valoni, dintre care una periculoasă în ceafă lângă gât” a fost comandantul pedestraşilor unguri credincioşi viteazului – Ludovic Rakoczy, ai cărui urmaşi Gheorghe Rakoczy I şi Gheorghe Rakoczy II au ajuns principi ai Ardealului nu au renunţat nici ei, alături de alţi domnitori ai Munteniei şi Moldovei, la visul lui Mihai Viteazul, reunirea Daciei Mari!
Asasinatul s’a dovedit nu doar inutil, ci şi de’a dreptul păgubos pentru europeni, căci conform cronicilor lui Edward Barton agent de informaţii englez şi reprezentant oficial al Angliei la Stanbul:
„Din cauza morţii sale, poporul valah doreşte încă mai puţin să accepte protecţia Împăratului Rudolf al II-lea, temându’se de el mai mult decât de sultan”. QED!

Sursa: Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti : Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Descoperă.ro, istorie-pe-scurt.ro, Cronicari munteni, Cronici turceşti privine ţările române
Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul: Ioachim Crăciun, Bucureşti, 1939.
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005
Călugărenii subt o nouă înfăţişare: Constantin Zagoriţ, Ploieşti, 1940

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

sau, HARTA ȚĂRILOR ROMÂNE 1535

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA TREBUIE SĂ PREÎNTÂMPINE UN NOU TRATAT RUSO-GERMAN ? EXPERT CIA: AMERICANII SE PREGĂTESC PENTRU AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL

Germania – QED, Germania și’a dat arama pe față. Ca și în 1939, își dorește hegemonia bicefală împreună cu Rusia. Proiectul rusesc ”Vulturul bicefal” începe să prindă contur, prin prisma noilor declarații. La forumul economic din nordul Germaniei de la Stralsund, cancelarul Germaniei a dezvăluit intențiile Germaniei de a pune umărul la crearea unui spațiu comun economic care să cuprindă Rusia. Angela Merkel nu exclude o zonă de liber schimb cu Rusia.
Cancelarul federal german Angela Merkel a declarat vineri, în timpul forumului economic din Stralsund, nordul Germaniei, că nu exclude posibilitatea creării, în perspectivă, a unei ample zone de liber schimb care să includă și Rusia.

Semnificativă este chiar formula aleasă de doamna Angela Merkel:

„În perspectivă, vedem posibilă înființarea unei ample zone de liber schimb, inclusiv cu Rusia. Pas cu pas încercăm să ne apropiem de spațiul economic comun, după cum a spus odată Vladimir Putin, care să se întindă de la Vladivostok la Lisabona”.

Potrivit Merkel, la ora actuală între Germania și Rusia există probleme de ordin politic, care trebuie soluționate însă prin intermediul discuțiilor politice. În acest context, Merkel a subliniat că acordurile de asociere semnate de Republica Moldova şi Ucraina cu UE nu sunt îndreptate împotriva Rusiei. Cu toate acestea, Merkel consideră prioritară punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk privind reglementarea situaţiei din Ucraina.

Atâta doar că acest concept nu’i aparține lui Putin, ci strategului Alexandr Dughin, părintele ideii de creare a EURASIEI, un spațiu bipolar Moscova-Europa de Vest, sub conducerea și controlul Moscovei și care să cuprindă, exact așa cum cancelarul german a reluat ideea mot-a-mot, teritoriul de la Vladivostok la Lisabona, dar și întreaga Asie și zona Pacificului până în Australia.
Eurasia va trebui, în concepția lui Dughin, să fie opusă în mod ”natural”, spațiului American compus din cele două continente americane.

Războiul dintre Rusia și vest ascunde și alte aspecte, în afara anexărilor teritoriale, a manevrelor militare, a „sancțiunilor” impuse de SUA și o parte din aliatii săi, de declarații și de tot felul de provocări. Componenta economica despre care s’a discutat până acum s’a axat pe gazele rusești.

Recentul război al gazelor are și o componentă ce afectează relațiile românești de pe ambele maluri ale Prutului.

Premierii României si Republicii Moldova au inaugurat, vara trecută, cu mare fast, gazoductul Iasi-Ungheni, prin care tara noastra ar urma sa furnizeze metan dincolo de prut. Gazprom a contemplat o vreme zbaterea oficialilor celor doua state, dupa care a anuntat, că ieftinește gazul pentru Republica Moldova cu 18%. Ministerul Economiei din Republica Moldova a anunțat  ca, Gazprom va reduce cu 18% pretul gazelor naturale livrate către Republica Moldova. Astfel, firma rusească a informat Moldovagaz că’i va livra gaze naturale la pretul de 252,5 dolari/1.000 de metri cubi. Practic, față de primul trimestru al acestui an, tariful a fost redus cu peste 58 de dolari/1.000 de metri cubi.
Decizia Moscovei este cu bătaie lungă, în încercarea de a menține, cu favoruri economice, deocamdată, controlul asupra fostei republici sovietice în sfera de influență a Kremlinului. Această mișcare a Kremlinului este făcută în condițiile în care Republica Moldova va importa de la Gazprom,  peste 3,3 miliarde de metri cubi de gaze naturale, dintre care 2 miliarde sunt pentru Transnistria, teritoriul separatist știindu’se că nu achita însa facturile la gaz și a acumulat o datorie uriașă fata de Gazprom.
Vestea este o lovitură dată de fapt, României, dupa ce premierii de la București și Chisinău au inaugurat, în august 2014, primul tronson al gazoductului prin care țara noastră va livra gaze Republicii Moldova. E de menționat că, în prezent, prin acesta conducta nu trece niciun metru cub de gaze (și nici nu va trece până în 2020), iar tariful rușilor este apropiat de cel de producție pentru metanul din România.
Rusia are și alte planuri, care, dacă îi vor reuși, vor provoca ceva probleme finanțelor euro-americane, toate aceste mișcări făcând parte dintr’un amplu scenariu.Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care mulţi au ghicit’o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure.
Primele principii ale geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale “eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne determină să apreciem că geopoliticienii ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe. În plus, în analizele ulterioare ei au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.
Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste.  Se poate spune că ei au formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania. Astfel, eurasiştii ruşi au analizat atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.
Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care’şi are rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii `20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre, descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic al Eurasiei.
Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat “agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii continentului”, “soldaţii pământului”. Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de “agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
– Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.
– Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
– Războiul punic ocult de’a lungul mileniilor.
– Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă, Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile, omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică? Nu este oare un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor pare neînsemnată şi absurdă? Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de istoria planetară.Într’unul dintre cele mai șocante rapoarte de la începerea crizei ucrainene, Ministerul afacerilor Externe (rus) a avertizat că presedintele Putin a ordonat demararea imediată a „Proiectului Vulturul Bicefal” care, atunci când va fi implementat în întregime, va avea drept rezultat ca toate resursele energetice globale să fie achiziționate cu aur și, ca efect, va pune capăt domniei dolarului ca monedă de referință globală, ducând la prabușirea economiilor SUA si UE.
Potrivit acestui raport, „Proiectul Vulturul Bicefal” presupune ca Banca Centrală a Federației Ruse să înceapă emiterea unei monede de aur de 5 ruble, cu un continut de 0,1244 uncii troiene de 0,900 aur pur, cu un diametru de 18 mm., inscripționată cu un vultur bicefal incoronat, protejat de un scut si care va deveni alternativa mondiala atat la dolar, cat si la euro in achizitionarea de resurse energetice.
Deosebit de important, potrivit acestui raport, este că „Proiectul Vulturul Bicefal” include crearea unui sistem național de decontare care să permită Rusiei crearea premiselor pentru a oferi în curând alternativa la sistemul bancar „Societatea pentru Telecomunicații Interbancare Internaționale” (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications (SWIFT) și pentru a oferi națiunilor lumii șansa de a ieși de sub hegemonia dolarului american si a SUA.
Cauza ce l’a determinat pe Putin în ordonarea „Proiectului Vulturul Bicefal” ar fi fost blocarea „ilegală și absurdă”a unei plăți efectuate de ambasada Rusiei din Astana, Kazahstan, pentru Sogaz Insurance Group de către cea mai mare bancă americană, JP Morgan, prin SWIFT, acțiune la care purtătorul de cuvânt al ministrului de externe, Aleksandr Lukashevich, a răspuns cu următoarea declarație:
„Dacă prin aceasta, compania financiară americană a dorit sa „crească” în ochii Casei Albe, atunci, în mod evident, s’a supraestimat. Washingtonul trebuie să înteleagă: orice acțiune ostilă împotriva misiunilor diplomatice ruse nu reprezintă doar o încălcare a dreptului internațional, dar va fi însoțită de contramăsuri care vor afecta în mod inevitabil activitatea ambasadei și consulatelor SUA din Rusia”.
Pe de altă parte, Putin a ordonat băncii Sberbank, cea mai mare banca din Rusia și din Europa de Est, să nu mai acorde credite în valută, mișcare pe care website-ul financiar american de mare influenta Zero Hedge a comentat’o drept ruperea Rusiei de petrodolar în mod voluntar.
În ceea ce priveste SWIFT, „liantul” care ține sistemul monetar global legat de dolar, aceasta „bancă a bancilor centrale”, care functioneaza ca un mijlocitor al schimburilor valutare și care este și pivotul tranzacțiilor de mărfuri și de energie la nivel mondial, legate de moneda de rezervă, poate fi distrus în două săptămâni de un sistem rusesc bazat pe aur.
Rusiei urmează să i se alature noului sistem bancar global bazat pe aur ca alternativă la SWIFT și celelalte state BRICS (Brazilia, India, China si Africa de Sud) care, în unanimitate, au sustinut poziția Rusiei cu privire la Crimeea în fața SUA și UE.
Cu Statele Unite, care trebuie să plătească 26% din veniturile din taxe si impozite către oligarhii săi ca și dobânzi, și cu o Uniune Europeana care este alarmata că ar costa’o 215 miliarde de dolari ca să renunțe la importul de gaz rusesc, Banca Centrală a Rusiei a reușit să depoziteze peste 1040 de tone de aur, arătându’și forța în fața băncilor centrale occidentale care trăiesc numai din bani tipăriți.
Pentru a sustine „Proiectul Vulturul de aur” în fața inevitabilei prăbușiri SUA-UE, Ministerul Resurselor Naturale raportează că Proiectul Natalka a început deja producția și este capabil să alimenteze Banca Centrala a Rusiei cu rezerve uriașe de aur pentru a asigura succesul acestei noi monede globale pentru achizitiile de resurse energetice.

Între timp americanii se pregătesc pentru al treilea Război Mondial

Potrivit unui material analitic publicat de capital.ro, la 7 august 2006, sistemele Profecy au primit semnale în privința unui iminent atac terorist. Trei zile mai târziu la Londra, un plan de aruncare în aer a 10 aeronave de pasageri a fost stopat, iar 24 de extremiști pakistanezi au fost arestați. În 2007, Profecy a prevăzut o prăbușire rapidă a pieței imobiliare din SUA, precum și a burselor americane. Oficiali ai comunității de informații americane au avertizat Trezoreria, care a ignorat avertismentele. Ce a urmat, a fost cea mai gravă criză economică de la Marea Depresiune.

Din nefericire, arhitectul proiectului CIA Profecy, Jim Rickards, avertizează acum publicul că America este pe cale să sufere o prăbuşire în valoare de 100 de trilioane de dolari. Într’un interviu, el dezvăluie de ce acest scenariu este inevitabil.

„La început, CIA nu a avut experţi pe piaţa de capital, iar perspectiva globalizării, această piaţă a devenit parte a bătăliei. În aceste condiţii, CIA a recrutat mai multe persoane, inclusiv pe mine, pentru a aduce expertiza de pe Wall Street la Agenţie. În ceea ce priveşte Proiectul Profecy, folosind semnalele preţurilor pentru a analiza acţiunile participanţilor din piaţă, dacă acestea sunt de natură teroristă sau sunt mişcări strategice ale Statelor Unite, le aduci in lumină, aduni informaţia, destructurezi complotul şi astfel salvezi vieţi”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA sprijină acum Pentagonul şi Agenţia să se pregătească pentru posibile ameninţări în domeniul financiar. Pentru că în zilele noastre există o teamă teribilă faţă de ceea ce Jim Rickards a numit „un Pearl Harbour financiar”.

„Există acum mai multe ameninţări pentru guvernul Statelor Unite. US Treasury şi Fed au grijă de dolar, Pentagonul şi Comunitatea de Informaţii au grijă de ameninţări. Dar ce se întâmplă când chiar dolarul este ameninţarea? Din 2008, Fed a introdus pe piaţă 3,1 trilioane de dolari. Avem datorii de 17,5 trilioane de dolari. Avem 127 de trilioane de dolari pasive nefinanţate. Comunitatea de informaţii se teme acum ca datoria distruge creşterea economică. La sfârşitul boom-ului de după cel de-al Doilea Război mondial, din anii 50-60, fiecare dolar datorie a produs 2,41 dolari în creștere economică. În anii 70 până la începutul anilor 80, un dolar a produs mult mai puțin, avem o cădere până la 0,41 dolari. În prezent, un dolar produce 0,03 dolari. În curând va fi negativ. Acesta este semnalul potrivit căruia sistemul complex este pe cale să se prăbușească.”

Rickards a avertizat că SUA nu mai are bani şi este pe cale să se prăbuşească într’o Mare Depresiune care va dura 25 de ani, iar piaţa acţiunilor poate cădea cu până la 70%.

„Când am folosit expresia „o depresiune care va dura 25 de ani sună extrem, dar din punct de vedere istoric nu este. SUA este în depresiune astăzi. Aparent, nu sunt probleme, dar la o privire mai atentă vedem de ce se teme comunitatea de informaţii: rata şomajului în America este acum de 23%. Eram într’o întâlnire la Trezorerie şi am spus că Treasury şi Fed sunt cele mai mari ameninţări la adresa securităţii naţionale, nu Al-Qaeda sau alte pericole, ci chiar aici, în această clădire, acest grup de oameni. Voi distrugeţi dolarul şi este o chestiune de timp până când se va prăbuşi. Am vorbit şi în faţa Senatului despre acest lucru. Am avertizat Senatul. Fed nu ştie ce face. Fed poate să tipărească oricâţi bani, nu are nicio importanţă, Fed se străduieşte din răsputeri să salveze situaţia.

Poţi să ai câţi bani vrei, dar dacă omul nu se împrumută, nu cumpără nimic, economia se prăbuşeşte, chiar dacă sunt bani. Iată de ce se teme comunitatea de informaţii: velocitatea prăbuşirii banilor este imposibil de oprit. Există multe similitudini între ceea ce se întâmplă acum şi ceea ce s’a petrecut în anii premergători Marii Depresiuni din 1929”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA spune că specialiştii urmăresc şi alţi indici şi indicatori, cum ar fi Indicele „mizeriei”. „În acest caz iei rata şomajului, iei rata inflaţiei, le pui alaturi şi rezultă ceea ce îngrijorează comunitatea de informații și anume faptul că indicele mizeriei poate duce la un instabilitate socială şi apoi la un colaps social”.

„În prezent, Fed e în insolvenţă”, spune analistul american, „iar acest lucru provoacă îngrijorare”. Un guvernator al Fed a şi recunoscut în mod discret această stare de lucruri.
„Ce ştie publicul american? Că sistemul bancar din Statele Unite are datorii de peste 60 de trilioane de dolari. Acum datoria bancară creşte de 30 de ori mai repede decât economia americană. Acest lucru face ca sistenul bancar american să fie în pericol de a face implozie. Este extrem de instabil”, spune Jim Rickards.
Şi piaţa de capital americană este pe buza prăpastiei. Înainte de Marea Depresiune din 1929, capitalizarea pieţei acţiunilor se afla la o cotă de 87% ca procentaj raportat la PIB, iar află acum la o cotă de 203%, după ce înainte de criză se cifra la 183%.
În ceea ce priveşte piaţa titlurilor de Trezorerie, aceasta este pe cale să se prăbuşească. Referitor la piaţa derivatelor, colapsul acesteia va duce la o Depresiune globală.
Jim Rickards spune că că întreaga comunitate de informaţii a Statelor Unite priveşte cu atenţie la proprietarii străini ai datoriilor Guvernului american.
O altă amenințare la adresa securităţii Statelor Unite o reprezintă prăbuşirea petrodolarului, adică a petrolului cumpărat sau vândut în moneda americană.
„Petrolul poate să nu fie cotat în dolari, poate fi cotat în euro, yen japonez, franc elveţian, poate fi cotat în multe monede naţionale. Dar tot petrolul din lume este cotat în dolari. Jocul la care se expun în prezent Arabia Saudită şi Iranul în calitatea lor de actori regionali în zona Golfului va fi hotărâtor pentru stabilirea şi securitatea petrodolarului.”
Comunitatea de informaţii din Statele Unite este îngrijorată, de asemenea, pentru că piaţa locuinţelor din China este peste 4 ori mai instabilă decât cea care a fost în SUA înainte de criză. Aşa încât, atunci când cea de’a doua economie a lumii are probleme de acest gen, există posibilitatea unui colaps generalizat la nivel mondial.
În privinţa presupusului plan al Fondului Monetar Internaţional de a înlocui dolarul, Jim Rickards spune că există un plan vechi de 10 ani de a înlocui dolarul.

Potrivit expertului CIA, dolarul a fost deja înlocuit cu o monedă de rezervă.

După cum zburdă anti-americanismul prin Europa, în paralel cu note de compasiune pentru ”bieții” ruși, se pare că propaganda Kremlinului este pe cai mari.
Nu este de mirare că oficialii germani nutresc simpatii pro Putin în particular și pro-Rusia în mod special sau chiar… în mod tradițional.

Istoria care ne’a afectat profund pe noi, românii, ne arată că tocmai marii călăi ai omenirii, Hitler și Stalin și’au dat mâna pentru a concepe acel pact odios Ribbentrop-Molotov, din cauza căruia familia românească a fost sfâșiată și casa noastră comună românească a fost ruptă în bucăți. Iar nemții de astăzi nu fac altceva decât să se opună reconstruirii acestei case și a reîntregirii familiei noastre.

Și cum ar putea să fie altfel, dacă reprezentanta Germaniei de astăzi, cancelarul Angela Merkel este îmbibată de spiritul rus, ea fiind o fostă campioană la olimpiadele de limba rusă și secretara Agitprop (Agitație și Propagandă) de la Academia de Științe, poziție din care a implementat politica de ”înfrățire” ruso-germană?

La aceste lingușeli ale oficialilor germani față de Putin, trebuie amintit și fostul cancelar, Gerhard Schröder, primul cancelar care a introdus o politică de opoziție față de Statele Unite, cu stridențe anti-americane.
Părăsind viața publică, Schröder a preferat să fie ”cumpărat” de marile consorții petroliere rusești de unde a influențat politica pro-rusă a Germaniei prin diverse poziții publice. Astfel, a afirmat necesitatea unei ”parteneriat strategic” între Berlin și Moscova.

Oare cum s’o fi justificat Pactul Ribbentrop-Molotov?
Deci, nu’i de mirare că un fost cancelar german justifică invadarea Ucrainei de către ruși, în special anexarea Ucrainei. Aceeași justificare poate surveni la o eventuală invadare a Basarabiei, așa cum s’a întâmplat și în 1940.

Recenta scrisoare a lui Adrian Severin adresată ambasadorului Germaniei este foarte bine-venită pentru a da o replică aroganței germane vis-a-vis de Romania:

”…7. Ne certați, Excelență, făcând vorbire de nevoia respectării „obligațiilor asumate de România în cadrul comunității de drept și de valori pe care o reprezintă UE și care se concretizează în Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV)”. Trec peste faptul că MCV nu are nici o bază legală în vreun tratat european (cel puțin cu începere din 2010 când a expirat termenul de valabilitate al clauzei de salvgardare). Deja suntem obișnuiți cu maniera în care de pe poziții nelegiuite ni se cere respectarea unor reguli inexistente și unor standarde arbitrare.
Să subliniem însă că, așa după cum chiar comunicatul Ambasadei germane o spune, dacă sunt în discuție anumite obligații ale României acestea ar fi cele asumate în cadrul UE. Or, domnia voastră, Excelență, sunteți la București nu ca reprezentant al UE ci ca ambasador al Germaniei, împuternicit și obligat să vegheați la consolidarea relațiilor bilaterale iar nu la administrarea raporturilor dintre UE și România. UE este o entitate de tip federal care aparține României tot atât cât aparține Germaniei. În cadrul UE România are un statut egal cu cel al Germaniei. Germania nu are nici o calitate de a vorbi României în numele UE. Dacă are ceva de clarificat cu România în calitate de stat membru al UE, o poate face în cadrul procedurilor și instituțiilor europene, acolo unde România va vota alături de alți membri care nu împărtășesc îngrijorările germane față de soarta justiției române.

Dacă Germania nu are competența de a discuta în plan bilateral presupusele obligații ale României față de UE, ea are în schimb obligația de a’și plăti datoriile față de România asumate în raporturile bilaterale. Este cel puțin ciudat, veți fi desigur de acord Excelență, că Germania se preocupă de obligațiile României față de UE dar nu spune o vorbă despre plățile germane restante rezultate din acordul germano-român de clearing din 1936. Este nevoie, într’adevăr, de un tupeu uluitor ca să te uiți la paiul din ochiul românilor când tu ai ditamai bârna în propriul tău ochi. Pentru Germania, Excelență, statul de drept se rezumă oare la executarea obligațiilor României, fără a mai ajunge și la executarea obligațiilor germane? Sunt români care nu ar mai dori să aducă în discuție aceste obligații. Ei sunt, însă, împinși să o facă de obrăznicia cu care le bat obrazul unii fără obraz. Dacă doriți să ne judecați, atunci trebuie să acceptați a fi judecați cu aceeași judecată… Ca alegători avem dreptul să ne criticăm și să ne sancționăm aleșii. Ca români, demni cetățeni ai unui stat suveran, nu putem permite nimănui, inclusiv Germaniei, să ne umilească reprezentanții și mai ales să facă presiuni asupra lor pentru a lua anumite decizii la care Constituția României, certificată de experții Consiliului Europei, dintre care unul german, ca fiind perfect compatibilă cu standardele europene, nu îi obligă.

9. Sunt de aceea convins, Excelență, că mulți, foarte mulți români, chiar și dintre cei nemulțumiți de prestația clasei politice românești, nu acceptă ca umilința unei rele conduceri naționale să fie amplificată de umilința unor intervenții externe lipsite de cel mai mic respect pentru demnitatea lor națională. În numele acestora cred că pot vorbi cerându’vă să puneți capăt amestecului în treburi care nu vă privesc și totodată să respectați obligațiile care vă revin potrivit Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care m’am mai referit, de a comunica ceea ce aveți de comunicat pe cale instituțională Ministerului Afacerilor Externe, iar nu presei.

Nu vă lăsați înșelați de lipsa de reacție a autorităților române. În această tăcere nu se regăsește sentimentul național. Nota de plată a acestei tăceri va veni într’o zi. Să evităm, însă, ca plata să se impute și asupra relațiilor româno-germane. Aceasta mai ales într’un moment în care sfidările și amenințările la adresa arhitecturii de securitate europene ne cer să fim mai uniți ca niciodată. Evident, dacă nu cumva Germania are în vedere o ordine europeană din care România să fie exclusă ca stat suveran sau dacă nu cumva dorește să pedepsească România pentru că nu împărtășește opțiunile geo-strategice germane în relația cu Rusia și vrea să o aducă în situația de a nu se mai putea opune.

Aceasta, Excelență, nu este o scrisoare germanofobă. Fiți convins că ea este scrisă de un germanofil. Un germanofil îngrijorat și dezamăgit. Un germanofil care face cel mai mare serviciu Germaniei neuitând că este român și vorbindu’i ca român; european convins dar român iremediabil. Sper că o veți citi cu înțelepciunea pozitivă așteptată de la un membru al acelei mărețe națiuni care i’a dat omenirii pe Kant, Beethoven și Goethe iar nu cu aroganța revanșardă a acelui Reich care a însângerat omenirea dar și Germania sub acțiunea devastatoare a unui Hitler, Ribbentrop sau Goebbels.
Nădăjduiesc, Excelență, că veți oferi românilor iar nu neapărat mie, un răspuns convingător la problemele ridicate în prezenta scrisoare; răspuns formulat de preferință într’un alt limbaj decât cel de lemn al diplomației fără caracter. Până atunci vă rog să primiți expresia desăvârșitei mele considerații.”

Și poziția lui Severin apare concomitent cu valul de profundă neplăcere cauzată în Franța de ieșirile nediplomatice și brutale ale ministrului de finanțe german adresate administrației franceze.
Deja, Germania se consideră, se pare unul dintre cele două capete ale balaurului din care să se nască, EURASIA.

În această situație, cum să nu existe bâlbîieli la Chișinău în privința drumului pe care să se îndrepte, dacă însăși Berlinul începe să’și îndrepte privirea spre steaua roșie de la Kremlin?

Orice am spune n’ar avea niciun rost, dacă n’am trage niște concluzii.

În primul rând, este evident că destinul național nu ni’l pot croi alții care au interese total opuse, interese pe care încearcă să și le impună cu forța.

În al doilea rând, diplomația românească trebuie să părăsească zona viselor pentru a deveni cu adevărat pragmatică în găsirea unor aliați la vreme de restriște cu care să treacă aceste timpuri tulburi. Respectiv, alianțe cu state care au o istorie comună, din vecinătatea estică a continentului și nu numai, cu care se pot realiza proiecte comune în afara restricțiilor impuse abuziv de tendințele de tip imperial.

În al treilea rând, având în vedere că procesul reîntregirii României este o problemă a cărei rezolvare nu este dorită de alte state ale Europei, este absolut necesar ca refacearea casei comune românești să aibă loc numai prin conlucrarea deschisă a celor două administrații de la București și Chișinău.

Deoarece poziția exprimată de cancelarul german este o poziție care afectează viitorul relațiilor europene, președintele și guvernul României au obligația să’și exprime punctul de vedere și să atenționeze, da, să aibă curajul să atenționeze Germania asupra acestui derapaj. România trebuie să preîntâmpine prin orice mijloace un nou tratat Germano-Rus care ne poate greva viitorul ca națiune.

În final, nu ne putem abține să nu ne întrebăm: pentru noi va fi mai bine, sau este vorba tot de împărțitul prăzilor și de manipulare?

Sursa: dw.de, agerpres.ro, mipopescu.wordpress.com, dcnews.ro, roncea.ro, whatdoesitmean.com, ziarulnational.md

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român. Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.
Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

”Bunul simț care face noblețea omului, la semidoct nu există”, prof. Ioan Berciu, cercetător (1904-1986)

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diploma – leopoldina – care a fost o adevarata Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice – unguri, sași și secui – precum și drepturile celor patru „religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă și unitariană. În funcții publice urmau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu’se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român: național, social si religios.

Uniaţia este o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându’se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma, în vederea latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu’se în special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice – reprezentată, în special, prin iezuiţi – şi a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.

A apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca şi toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă. Până în acest moment, naţiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, saşii şi secuii, românii având statutul de toleraţi. Noua stăpânire habsburgică, pentru a’şi consolida dominaţia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă.

Astfel, s’au decis să sporească numărul catolicilor, aducându’i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal. La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea românilor (preoţi şi protopopi) mai multe avantaje materiale.

Cum apare în documentele vremii, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma.

Unele izvoare maghiare atestă prezența în număr mare a ortodocșilor în Transilvania, numindu’i  ca „ schismatici”. In anul 1234, în numele „regelui-regilor”, Papa Grigore al IX-lea, poruncește principelui Bela, al Ungariei, să aleagă un episcop catolic și să’l trimită în „episcopia cumanilor”. Acesta să’i silească pe valahi să se unească cu Roma, prin ”pedepse bisericești fără drept de apel”.

În anul 1366, regele Ludovic cel Mare,a Ungariei,a ordonat expulzarea din Banat a preoților ortodocși cu familiile lor. În anul 1428, regele Sigismund, al Ungariei, interzice acordarea de proprietăți și titluri nobiliare celor care nu sunt uniți cu Roma, din districtele Caransebeș, Mehadia și Hațeg.

Regele Sigismund spunea: ”este catolic adevărat și ține credința pe care o mărturisește Biserica Romană”, are dreptul ”să țină, păstreze și stăpâni moșie cu titlu nobiliar ori cnezial”. Dacă un catolic va ajuta un ”preot schismatic” (ortodox) își va pierde moșia. La fel era pedeapsa și căsătoria între catolici și schismatici.

Baza juridică a unirii între Biserica Ortodoxă din Transilvania și Biserica unită cu Roma a fost pusă la Florența în anul 1438-1439.In anul 1456, Vlădică (episcopul) Ioan, este ridicat de inchizitoriul papei Ioan Capistrano, dus la stăpânire să’i nimicească pe „schismaticii”…(ortodocși).
Minuta întocmită după hotărârea luată în prezența papei, în 1 iunie 1633, de a numi un episcop care să se ocupe de organizarea catolică a valahilor(românilor),(Doc.I din 1 iunie 1633).

În anul 1688, Transilvania este ocupată de habsburgi și inclusă în Imperiul Austriac. Religia ortodoxă din Transilvania, nu era recunoscută ca religie de stat, era o religie „tolerată”. La jumătatea secolului al XVI-lea, sașii transilvăneni erau catolici și au trecut la luteranism, iar secuii și o parte din unguri au trecut la calvinism și unitarism. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, calviniștii ajutați de principii unguri au desfăsurat o puternică acțiune de lămurire a românilor, pentru a activa așa numiții „episcopi romano-calvini”.

Împotriva acestor nedreptăți a luptat Ilie Iorest și Sava Brancovici care au fost înlăturați de pe scaunele episcopale, întemnițați și omorâți. Preotul Ladislau Barany, călugăr iezuit, a încercat să’l lămurească pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, că Roma a hotărât prin instrucțiunile date Congregației Fide, în 1669 că orientalii pot reveni la Biserica Catolică, păstrându’și ritul și tradițiile, acceptând numai docma catolică.

În luna februarie 1697 se întruneste Sinodul de la Alba Iulia, despre care preotul Albu, spunea…”episcopul Teofil a amintit soborului toate abuzurile pe care le’a suportat biserica din partea calvinilor…”

În anul 1697, moare episcopul ortodox de Alba Iulia, Teofil, care a tot amânat decizia de unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica unită cu Roma, chiar dacă a ținut și un Sinod la Alba Iulia. Se presupune că episcopul Teofil ar fi fost otrăvit. Se întrunește Sf.Sinod și aleg pe Anghel Atanasie, viitor episcop ortodox de Alba Iulia.

În anul 1698, Atanasie este hirotonit la București, de Mitropolitul Bucurestiului și a Greciei. Cu această ocazie semnează o mărturisire că va respecta credința ortodoxă,în cele 22 puncte. Prin aceasta se angajază să respecte tradițiile, obiceiurile Bisericii Ortodoxe.


După ocuparea Transilvaniei, împăratul Leopold I, recunoaște drepturile: ungurilor,sașilor și secuilor. Respectarea celor 4 confesiuni religioase: catolică, luterană, calvină și unitariană. Pe ortodocși îi consideră tolerati, (lipsiți de drepturi și în afara legii) cu toate că era populatia cea mai numeroasă.

Împăratul Leopold I, fiind catolic, urmărea unirea ortodocșilor cu catolicii, pentru a rupe legăturile acestora cu Țara Românească și Moldova. Damaschin, Chesarie, Grigore, Chiriac și Naum, prin intrarea lor în rândul clerului, cunoscători temeinici a mai multe stiințe au transformat Râmnicu-Vâlcea, (cetatea cărții) într’un loc de confruntare a ortodocșilor cu catolicii care nu era de loc mică.

Pentru a împedica circulatia cărților în spatiul românesc, temându’se de comunitatea spirituală a valahilor,curtea de la Viena caută să realizeze o izolare completă a Transilvaniei. Va menține vechea stare a valahilor, să existe numai ca o masă de manevră fără a le permite să se dezvolte unitar, fără a le încuraja cultura unică.

În 14 august 1698, apare Diploma Impăratului Leopold I, prin care se menționează: ortodocși care se unesc cu una dintre cele patru confesiuni religioase, vor avea aceleași drepturi cu confesiunii respective, cu condiția să recunoască pe papa – capul Bisericii. In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dă un manifest prin care arată că ortodocși care se vor uni cu catolicii, trebuie să respecte patru puncte:

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

O influență la adoptarea hotărârii a avut și propaganda agresivă a calvinismului care amenința Biserica românilor cu „dispariția” așa susțin greco-catolicii în versiunea lor.

Greco-catolicii susțin că ortodocși s’au unit cu Roma de bună voie, fără să se facă presiuni asupra lor. Dar sunt contraziși, de oamenii de seamă din rândul românilor, care au făcut memorii, plângeri și petiții adresate: papei, împăratului, Dietei Transilvaniei, mitropolitului Ungariei și Transilvaniei prin care arătau că nu se respectă cele prevăzute în Diplomele leopoldine și repetatele revolte a ortodocșilor trecuți la cei uniti cu Roma. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

Arhidiaconul de la Scaunul din Csik (Sic) povestește că au ieșit anumiți funcționari unguri din reședință să întrebe pe valahii din acele părți cu acești termeni categorici:

”Dacă sunteți uniți sau nu, dacă ei cred în poticele roman, în purcedere, în purgatoriu, etc. și în termen de 8 zile să dea seama de credința lor – altfel ei îi vor pune în lanțuri și’i vor despuia de tot ce au.”

sau,

”Oamenii fugind, zicând că le’a spus sașii misionari din Sebesul săsesc, că dacă nu vor fi uniți vor veni asupra lor germanii și’i vor despuia și’i vor tăia pe toți în bucăți; și așa lăsau toate lucrurile nenorociții în mâinile sașilor, cum încă și noi i’am văzut cu mâhnire și cu lacrimi în ochi.”

La 7 octombrie 1698 – 38 de protopopi ortodocși, se întrunesc și redactează în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma. Actul avea 6 pagini. Pe prima pagină este menționată hotărârea de unire în condițiile menționate mai jos. Pagina a 2-a a fost lăsată liberă pentru traducerea în limba latină. Alte trei pagini cuprind condițiile în care se face unirea și semnăturile celor 38 de protopopi. Printre condiții era menționat: respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a bisericii și să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea s’a făcut la prima pagină, intenționat eronat, că sunt de acord cu unirea, fără să traducă și condițiile.

Nicolae Densușianu, a inițiat contestarea autenticității documentului unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma. A contestat identitatea textului românesc cu cel latin al ”Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698. Densușianu arată că textul românesc consemnează numai o alianță religioasă, nu una dogmatică cum arată textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540, ”pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

Augustin Bunea este de altă părere,privind alianța religioasă și unirea dogmatică, dar recunoaște că Manifestul unirii a fost tradus cu erori de iezuiți. La împărat și la papa a fost prezentate copii a documentului falsificat. Originalul actului unirii nu a mai fost găsit până în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. De falsul din actul unirii a aflat regele și a solicitat Dietei de Transilvania să verifice.

În plenul Dietei, Ladislau Barany, (călugăr iezuit) prezintă actul și nu’i dă crezare nimeni. Se decide să fie verificat sat cu sat, pentru a vedea adevărul. Dieta nu dorea unirea bisericiilor pentru faptul că valahii vor avea aceleași drepturi cu ungurii, sașii și secuii.

În ianuarie 1699 se dă rezultatul: nici un sat nu vrea unirea, doar câțiva preoți sunt de acord cu condiția dacă este de acord și vlădica (episcopul). Ultima pagină de pe actul unirii este liberă, pe care episcopul Atanasie aplică ștampila mitropoliei după unii și semnătura și face unele mențiuni.

În luna februarie 1699, se înfințează Biserica Unită și sunt scutiți de dări, toți cei care cunosc tradiția Bisericii unite cu Roma.

În 24 martie 1701 apare a 2-a Diplomă leopoldină, prin care se recunosc drepturile celor care se unesc cu una din confesiunile menționate mai sus și vor avea aceleași drepturi, a confesiunii respective.

În 7 octombrie 1698, episcopul Atanasie convoacă Sinodul de la Alba Iulia si împreună cu cei 38 de protopopi aprobă actul unirii sub numele de Manifestul unirii.

În anul 17oo se întruneste Sinodul la Alba Iulia și validează unirea. În Transilvania au fost episcopii ortodoxe în: Dăbâca, Vad, Feleac, Geoagiu,Bălgrad (Alba Iulia) Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetul Marmației. Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

”Sechestarea bunurilor episcopale (ortodoxe) a mișcat clerul și poporul. Pe bună dreptate, acum, dușmanii, mai ales acei ai sfântei noastre credințe catolice, bat din palme, își râd și își bat joc de ei – motiv sigur de a’i îndepărta cu totul de la unire.”

În perioada 1701-1761, ortodocși nu au avut un conducător duhovnicesc (ortodocșii care nu s’au unit cu Roma). Pentru apărarea ortodoxiei s’au ridicat o serie de călugări, preoti și credincioși, cum ar fi: ieromonarhul Visarion Sarai (1744) care a fost închis la Viena unde a murit; ieromonarhul Sofronie de la Cioara, care s’a răzvrătit împreună cu țăranii, (1759-1761); credinciosul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului; pr. Moise Maciuc din Sibiu; Ioan din Galeș; ieromonarhul Nicodim; protopopul Nicolae Pop din Balomir; Ioan Oancea din Făgăraș, Tănase Todoran, toti au sfârșit în puscăriile din Austria și Ungaria, așa s’a făcut unirea de bună voie, cum susțin unii…

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl critică pe Atanasie ”mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Nicolae Iorga spunea:

”Din umilința a lui Atanasie a ieșit mântuirea noastră! Fără unirea în credință cu Roma, nu erau școli mari din străinătate pentru ucenici români, aspre în ale învățături…”

Atanasie este hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 și în 15 martie 1701, este hirotonit episcop și i se acordă unele distincții de împărat și devine consilier al împăratului.

Atanasie semnează un document cu 16 puntcte prin care se angajază (Doc.II,vol.2,fila 254-262):

”…eu mă angajez și făgăduiesc, pe credința mea preoțească și episcopală…ele să se înfăptuiască și să fie ținute atât de mine cât și de cei care îmi sunt mie supuși si uniți cu mine în cele spirituale,în orice condiție ar fi ei, să nu le violeze și să le urmeze în mod exact…Promit solemn că voi împărți preoților și laicilor catehismul dreptei credințe în limba valahă…eu nu sunt nici instruit, nici expermentat primesc pe cel recomandat mie în chip părintesc si cu un sfat înțelept drept Teolog și Consilier al meu, un preot romano-catolic…cu începere de azi și pentru todeauna rup orice relație de corespondență și de comunicare și familiaritate cu toți schismaticii și ereticii chear și cu principile Valahiei…”

Episcopul Atanasie nu și’a respectat promisiunile când a fost hirotonit la Bucuresti ca episcop și nici când a fost hirotonit ca episcop greco-catolic, deoarece în iunie 1711, împreună cu protopopi care au întocmit actul unirii, au hotărât întocmirea unui act prin care abjurau (nu mai erau de acord) ”unirea cu Roma” pe motivul că nu se respectă drepturile făgăduite ortodocșilor, fiind considerati „tolerați”.

Acest lucru va persista tot timpul, valahii fiind considerați tolerați. În anul 1713, episcopul unit cu Roma, Atanasie Anghel, moare și scaunul episcopal rămâne vacant aproape 3 ani și este numit episcop Ioan Giurgiu Patachi, preot romano-catolic de rit bizantin, loial împăratului și papei.

În Doc. III din 8 mai 1734: Doc. IV din 24 mai 1734: Doc,V din 11 iunie 1734 și Doc.VI din 6 iulie 1734, Ioan Inocențiu Clain, episcopul greco-catolic a Făgărașului, se adresează cu diferite memorii împăratului, mitropolitului Ungariei și a Transilvaniei și la papa, prin care arată că nu se respectă prevederile cuprinsă în Diplomele leopoldine, valahii să aibă aceleași drepturi ca sașii, secuii sau maghiarii. (Doc.VI din 6 iulie 1734)

Ep. Ion Inocențiu Clain, spunea:

”…Acolo unde slujesc preoți valahi uniți să perciapă zeciuială de la locuitorii valahi…valahii laici ,care prin unire au intrat în sânul bisericii romane, să fie adăugați la starea catolică…nu facem nici un progres: înaintăm cu pas de broască țestoasă sau suntem dați înapoi de’a binelea ca racu…”

În lupta înflăcărată pentru drepturile românilor, după unirea cu Roma, a fost episcopul Inochenție Micu, înscăunat în anul 1732. Pentru memoriile lui, prin care apăra drepturile românilor, a fost chemat la Viena în anul 1744 și amenințat, pentru faptele sale că vrea să strice unirea. Este chemat la Roma în anul 1751 și este silit să renunțe la scaunul de episcop.

În anul 175o în Transilvania erau 543.637 uniți cu Roma și 25.165 care au refuzat unirea cu Roma. După tulburările provocate de trimișii mitropolitului sârb Karttovitz (de care apartinea ortodocși din Transilvania ne uniți cu Roma) numărul uniților cu Roma scade foarte mult și în anul 1759 -1761 are loc răscoala țăranilor ortodocși sub conducerea călugărului Sofronie de la Cioara și la presiunea maselor valahe se ia hotărîrea reânfințării în anul 1761 a episcopiei ortodoxe la Rășinari și pe urmă la Sibiu, a românilor ortodocși care nu doreau unirea cu Roma, dar depindea de mitropolitul Kalovitz, păstor având pe episcopul Dionise Novacovici, impus de Viena și papa. In anul 1864 Episcopia Ortodoxă din Sibiu a fost ridicată la rang de Mitropolie așa cum este și acum.

Grigore Maior, episcop unit cu Roma și consilier gubernial, între anii 1763-1765, spunea Rettegi ”circul în toată țara în toate părțile, îndemn pe români să primească unirea căci se vor elibera de iobăgie și țara întreagă va fi a lor, precum a fost în timpul vechilor romani” dar într’un memoriu din 1784 spunea cu totul altceva. (Doc.LIII din 6 decembrie 1774) – un raport de analiză trimis din Germania, Aulei Imperiale), în raport este descrisă starea de tensiune din Transilvania, provocată de regimul diferențiat al ortodocșilor și catolicilor. (Doc.LI din 08 iunie 1777, Episcopul unit cu Roma, Grigore Maior).

”Nunțu Apostolic să facă demersuri pe lângă Aula Imperială de la Viena, ca schismaticul Sofronie să fie îndepărtat.” (Doc.LVI din 3 mai 1777, trimis din Cluj, Aulei Imperiale)

Prin acest raport sunt descrise disputele dintre ritul grecesc (ortodocși) și celelalte confesiuni, menționând că unirea ar fi făcută ușor dacă nu ar fi „opoziția ereticilor”.

Neînțelegerile dintre ortodocși (care au trecut la greco-catolici) și greco-catolici au persistat. În anul 1782, episcopul unit cu Roma, Grigore Maior, este silit să dimisioneze și în locul lui, a fost ales episcop al Episcopiei unite cu Roma a Blajului și Făgărașului Ioan Bob, care a scris diferite memorii adresate Dietei Transilvaniei și împăratului, prin care arăta situatia românilor ortodocși uniți cu Roma, dar Petru Maior spunea „le face de ochii lumi”.

În anul 1784 (Doc.LIII -arhiva Vaticanului), episcopul Grigore Maior, raportează tensiunile dintre ortodocși care nu au adreat la unire și greco catolicii din Transilvania, spunând că Diaceza este prea mare și nu poate fi bine controlată. Cei care nu au recunoscut unirea se reorganizează cu ajutorul moscoviților.

Gheorghe Șincai spunea:

”Deși nu sunt ecleziastic, în calitate mea de director al tuturor școlilor valahe, fac totuși ceea ce socotesc că duce la propagarea sfintei uniri și într’adevăr, cu mult mai mare înșușință decât dacă aș fi ecleziastic.” (Doc.CXXXIX din 10 decembrie 1785)

În Transilvania, episcopii ortodocsi, erau impuși de stăpânirea de la Viena și Roma, de abia în anul 1810 ortodocși si’au ales un episcop român, pe ep. Vasile Moga, care a luptat pentru drepturile ortodocșilor și în general al românilor.

Ortodocsii chiar dacă au trecut la greco-catolici și’au păstrat credința, dovadă a situației din 1919, după înfăptuirea Unirii din 1 Decembrie 1918, și’au revenit în număr mare la vechea lor credință.

Dar din anul 1700 au contribuit la construcția și întreținerea bisericilor unite cu Roma. Actualii greco-catolici au pretenții că bisericiile sunt ale lor și nu țin cont că înaintașii ortodocsilor de azi, au fost siliți să treacă la cei uniți cu Roma și să contribuie la construcția și întreținerea bisericilor.

În perioada interbelică 7,90 % din populație era greco-catolică fiind răspândită prin Transilvania, Banat și București. După Marea Unire, 1919 uni ierarhi ortodocși, în special Mitropolitul Banatului, Nicolae, au militat pentru ruperea ”unirii cu Roma” în vederea reîntregirii Bisericii.

În anul 1948 prin Decretul 356/1948, greco-catolicii sunt scoși în afara legii. Preoții greco-catolici care doreau să treacă la ortodocși, erau primiți, toate bunurile bisericilor au trecut la alte confesiuni recunoscute de lege, au fost întemnițați cei 6 episcopi și preoții care s’au opus. (Așa au făcut și cei uniți cu Roma împreună cu calvinii și iezuiții, după anul 17oo, bisercile ortodocșilor au fost luate de greco-catolici și preoții care au refuzat să treacă la greco-catolici au fost presecutați, alții au fost întemnițați și și’au pierdut viața prin închisorile din Austria și Ungaria).

După anul 1989, s’a revenit și s’a recunoscut confesiunea greco-catolică.

Tertulian – marele scriitor bisericesc (160?-220?) spunea:

”Martirii sunt semința creștinismului.”

”Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și lupta împotriva Uniației.”

În materialul video următor, doi conferențiari, prof. Ecaterina Alexandru și prof. Ioan Vlăducă au prezentat aspecte importante din viața și activitatea marelui domnitor, precum și modul în care acestea au fost reflectate în documentele istorice ale vremii și în literatură.

De ce era nevoie de uniație?
Îndata dupa trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o actiune energică pentru consolidarea dominației lor. În aceasta acțiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situatie privilegiata în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viata politica. Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbita, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe in favoarea catolicismului. În acest scop au fost inițiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recâștigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiti și’au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolalta. Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, susțin iezuiții, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici, dar mai ales Ștefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordanțe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latina, limbă necunoscută de vlădicii ortodocși. De asemenea, trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neîntalnite în alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie de vreme ce sinodul s’a intrunit în februarie? Despre semnatura lui Teofil s’a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată putând fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Și să nu uităm că la acea dată un eventual sinod se putea ține numai în prezența superintendentului calvin care mai avea înca drept de control asupra Bisericii românești și care, bineințeles, nu și’ar fi dat acordul pentru așa ceva.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s’a spus că exprima hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei, este așa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menționează că românii ai căror semnături se află înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei, DAR CU ANUMITE CONDITII, a căror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului.

Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preoțimea catolică și respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Așadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorința de a scăpa de sub jugul politic-economic-national la care erau supuși.

Nicicând acei semnatari n’au acceptat sa primească dogma catolică, așa cum pe nedrept este scris în transcrierea latinească a documentului. Acest fapt l’a determinat pe Nicolae Densușianu sa exclame:

”Avem înaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Mai trebuie subliniate si următoarele aspecte:

1. lipsa semăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului;
2. lipsa menționarii acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de intrebare;
3. modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adaugate, lipite, precum și erorile privind denumirea localităților românești ridica mari semne de întrebare.

Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod în timpul protestului brasovenilor împotriva unirii din 1701, ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodată loc!

Viitorul episcop Inochentie Micu văzuse înca din tinerețe că promisiunile făcute celor ce vor accepta uniația nu se împlineau. De aceea el va demara acțiuni de mari răsunet pentru dobândirea drepturilor elementare ale românilor. În majoritatea memoriilor înaintate el relata starea de înapoiere în care era ținut poporul român și condițiile grele în care trăia: proprietarii de pământ opreau copiii iobagilor și chiar pe cei ai preotilor de la învățătură; romanii nu aveau dreptul să practice mesteșuguri sau să facă comerț; nu erau primiți în funcții publice; nu aveau dreptul să cumpere sau să moștenească pământ. În schimb erau încărcați cu biruri și cu alte sarcini, erau obligati să dea dijme preoților de alt neam și de altă credință, contribuind în plus și la intretinerea preotilor proprii.

Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s’a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.

Inochentie este primul român care cere ridicarea romanilor la o treapta „superioara” ca fiind a patra natiune in stat.

Însa Curtea de la Viena raspunde:

”Pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n’au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fățiș ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacră…”

Nemulțumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza sia reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l’a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.

De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: „Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat să’mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor”.

Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochenție s’a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns să’și vândă si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit să’și semneze retragerea contra unei mici pensii.

Deși era slujitor al Bisericii, Inochenție Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput’o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau.

Lupta sa împotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de deznaționalizare a Bisericii si poporului roman.

La scurt timp după savârșirea dureroasei dezbinari bisericești a românilor transilvaneni din 1698 – 1701, preoții și credincioșii care îmbrățișaseră uniația și’au dat seama că toate cele promise în diplomele imparatului Leopold I nu erau decât vorbe amagitoare si ca erau amenintati să’și piarda legea stramoseasca.

Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s’a manifestat în diferite forme: prin împotrivirea directă de a imbrațișa uniația; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau să’și mărturisească nestingheriți credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.

Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s’au arătat credincioșii din Scheii Brașovului. În 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, căruia însă i’au platit pe viitor dajdiile vlădicești, pentru ca sa nu le poata face necazuri. În același an, preoții și „gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s’au înfățișat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dând o declarație scrisă că doresc să atârne „în cele sufletești” de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas în această situație și sub urmașii săi, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoții, le trimiteau cărți de slujba sau cuvinte de învațătură.

Marile frământări și lupte pentru apărarea Ortodoxiei au început abia în 1744, când a aparut călugarul Visarion Sarai, român din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat în Munții Tirolului unde a și murit. A predicat împotriva uniației, spunând adevarul despre un lucru încă necunoscut de majoritatea populatiei române.

Agitația provocată de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis să dea o „patentă” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamație care a avut un efect contrar deoarece ea a făcut cunoscută tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost că mulțimea a refuzat să se considere unită sau să accepte pe preoții uniti, lucru ce a dus la numeroase arestări.

Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – însărcinat de împărăteasa Maria Tereza să facă o vizita canonică în Transilvania pentru a face un raport despre starea uniației – în sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credincioși. Data fiind această situatie, Maria Tereza a decis întemnițarea preoților ortodocși care instigă pe credinciosi împotriva uniației, alungarea calugărilor ortodocși din schiturile Scorei, Arpaș și Porcești (între Sibiu și Făgăras), și altele.

În primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea – pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.

În toamna anului 1748, săliștenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s’a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate.

Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in împrejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de’a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Bârsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.

La începutul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s’au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerând libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec în Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Împarateasa Maria Tereza i’a ascultat cu rabdare, apoi i’a aruncat în temnița de la Kufstein, unde au și murit.
În paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, însă fara nici un rezultat.

Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.

Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste „carti” in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri și umiliți atât bărbații cât și femeile. Amenzile în vite, bani și alte bunuri au dus la ruinarea materiala a țăranilor și așa săraci. Aceste „cărți” au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s’au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.

Prin 1756, în fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi. Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze.

Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca.

Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate.

Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s’a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.
Răscoala lui Sofronie de la Cioara

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoti si credinciosi și’au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s’a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar și Maramureș. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere promițând că va dispune înființarea unei comisii care să cerceteze uniația.

Acest lucru a dat un elan și mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l’a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma caruia zeci de sate au părăsit uniația. Era prima biruință!

În aceste imprejurari, împărăteasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de mănăstiri din toată Transilvania. Această acțiune a inceput în 1761 și a continuat în anii urmatori. Prin aceasta, viața ortodoxă era pusa la pământ.

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniați. Ei erau declarati oameni liberi și scutiți de impozite; în plus primeau și o mică diurna. Însa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i’a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, în vârstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul, iar altii au fost spânzurați.

În Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de bătrâni au fost întemnițați pentru că i’au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare.

În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. În Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Țăranii liberi din Țânțari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

Edictul de toleranță

În toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat așa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, să’și zideasca biserica, sa întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligati să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preotilor catolici.

Era admisă si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împaratul își da seama de riscurile pierderii uniației și revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 dă o Patentă de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegându’se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

CONCLUZII
Dacă așa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – „mama noastra” – s’a făcut benevol de ce atâtea proteste și de ce atâtea Edicte de Toleranță care s’au emis in urma acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru dărâmarea zecilor de biserici de catre generalul Bucow?
Tinând seama de viața și lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuvioșii Ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i’a canonizat, hotărând ca ei să fie cinstiți ca sfinți, de vreme ce și’au dat viața pentru apărarea dreptei credințe.

Omilie ținută în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, în care părintele porneste de la aniversarea căderii Constantinopolelui (29 mai 1453- 29 mai 2013), comentând rădăcinile spirituale ale evenimentelor (decăderea morală și mai ales căderea din dreapta credință a bizantinilor, prin tentativele de unire cu Roma eretică, în al carei ajutor lumesc sperau, astfel devenind, pentru vane considerente politice, luptatori împotriva Singurului de la Care le putea veni ajutorul adevărat) și ajunge la observarea modului în care lecțiile trecutului sunt uitate, astfel incat istoria tinde sa se repete, prin raspandirea ereziei ecumenismului, in zilele noastre.

Parintele Theodoros Zisis a reprezentat Patriarhia Constantinopolului si Biserica Greciei în întâlniri interortodoxe si intercreștine. A participat la dialogul cu Vechii-Catolici si cu Romano-Catolicii si la intrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregatirea Marelui Sinod Ecumenic. A elaborat numeroase enciclice ale Patriarhiei Ecumenice, fiind teologul de marca al acestei patriarhii. A respins cu hotarare uniatia (metoda de prozelitism Romano-Catolic) alaturi de teologi Romano-Catolici si Ortodocsi la Freising si Munchen, în iunie 1991.

A atacat Acordul de la Balamand in care se incerca un nou tip de uniatie din partea Romano-Catolicilor (acord ce va fi respins oficial de catre Bisericile Ortodoxe la Baltimore in anul 2000), motiv pentru care va fi oprit de a continua dialogul cu Romano-Catolicii din partea Patriarhiei Constantinopolului, datorită manevrelor diplomatice ale Romano Catolicilor, în întâmpinarea cărora a venit lipsa de conștiință dogmatică a unor înalți prelați ortodocși.

Alaturi de parintele Ioannis Romanidis, este considerat cel mai important teolog patrolog contemporan, cu zeci de traduceri din greaca veche in neogreaca, cu zeci de cărți scrise care au revigorat patrologia din secolul nostru, aducându’i pe Sfinții Părinți aproape de tinerii teologi și făcându’i accesibili tuturor crestinilor ortodocsi, prin traspunerea simpla si obiectiva a învățăturii.

Surse:  Documente din Arhivele Vaticanului, vol. Ierarhi și Mitropolia bisericii ortodoxe din Transilvania și Ungaria, de V.Mangra,1908; vol.Mitropolia Românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, de Valeria Soroștineanu,1916; vol. Istoria Bisericii românești, vol.I,N.Iorga; vol. Cestiuni din dreptul și istoria Bisericii Unite -1893, Augustin Bunea; vol. Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga; vol. Românii în arhivele Romei, a lui I.Dumitru-Snagov; vol. Studii de literatură,1971, Iosif Pervain, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992, Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, cuvantortodox.ro, aurelciceoan.wordpress.com, eresulcatolic.50webs.com

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

Tunelul secret al Castelului Tokat, unde se crede că Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier în copilărie, va fi deschis publicului. Potrivit presei din Turcia, locul va fi în curînd amenajat, aşa încît turiştii îl vor putea vizita.

Arheologii turci au descoperit în luna octombrie un tunel secret şi două carcere subterane în Castelul Tokat din nordul Turciei, unde se crede că Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut prizonier în copilărie. Descoperirea a fost realizată în cadrul unui program de restaurare în 10 săptămîni a mai multor părţi ale castelului

Tunelul secret şi cele două carcere subterane ale Castelului Tokat, unde se crede că Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut prizonier în copilărie, ar putea deveni o nouă atracţie turistică în Turcia.

11

Mai multe echipe de arheologi şi muncitori lucrează deja la amenajarea respectivelor spaţii pentru ca publicul să le poată vizita, scrie Hurriyet Daily News.

Abdurrahman Akyüz:

”Castelul are un mare potenţial turistic… Un asemenea castel este foarte rar în orice oraş din Turcia (…) A fost folosit ca închisoare în perioada otomană şi multe persoane importante din istorie au fost ţinute aici.”

Vlad Ţepeş, prinţul valah cunoscut sub numele de Vlad al III-lea, a fost ţinut captiv în Castelul Tokat de otomani, alături de fratele lui mai mic Radu, în 1442. A fost eliberat după ce tatăl şi un alt frate al lui au fost ucişi. Ulterior, a adoptat practica trasului în ţeapă a duşmanilor săi.

Castelul din Tokat, care a devenit faimos ca loc de captivitate a Contelui Dracula, acum trece printr’un proces de curățare pentru deschiderea tunelului secret al turismului.

Un tunel secret, care a fost descoperit în timpul lucrărilor de restaurare sub Castelul Tokat, al doilea cel mai mare castel din Turcia în provincia de nord Tokat, va fi deschis pentru turism. Tunelul, cunoscut sub numele de Ceylanyolu, se pretinde a fi fost folosite de fiicele unui rege român, pentru a merge la baie Pervane în zona curent Çanakçı. Lucrările de restaurare la castel au fost începute în 2009 de către Guvernatorul provinciei Tokat,

Oficiul provincial de Cultură și Direcția Turismului în scopul de a deschide castelul pentru turism trebuia finalizat în 2010. În septembrie anul trecut, au inceput lucrările din nou pentru a consolida bastioanele din castel, care au fost utilizate pentru apărarea din Seljuk în epoca otomană.

Pe parcursul restaurării efectuate de trei arheologi, au fost descoperite încăperi, un adăpost militar, două temnițe și un tunel secret pentru Băile Pervane din centrul orașului.

İbrahim Çetin, un arheolog din echipa de restaurare, spune că tunelul descoperit de curînd face parte dintr’o reţea mai vastă de astfel de structuri găsite de’a lungul anilor în acel sit. Oamenii de ştiinţă consideră că unul dintre acestea era folosit pentru a duce la o baie romană din apropiere.

Tunelurile, spune arheologul turc, au fost ”construite ca o închisoare”.

”E greu de spus în care dintre camere a fost ţinut Dracula. Însă el s’a aflat cu siguranţă în această zonă”, a adăugat el.

Deși s’a susținut că Printul muntean Vlad al III-lea “Țepeș”, care a fost, de asemenea, cunoscut sub numele Dracula și a trăit între 1431 și 1476, a fost ținut captiv într’una din aceste temnițe în timpul secolului al XV-lea, cu toate acestea, majoritatea istoricilor spun că a fost ținut în captivitate în Rumînia.

Perioada exactă de captivitate a lui Țepeș este deschisă pentru dezbatere, deși sunt indicii că a fost între 1462-1474.

Recent 350 m din tunelul secret au fost începuți să fie restaurați pentru a se deschide  castelul pentru turism. Un sistem de cale ferată a fost montat pentru eliminarea pietrelor și pămîntului de la intrarea tunelului.

Descoperirea a fost făcută în timpul lucrărilor de restaurare pe site-ul, situat în orașul nordic turc de Tokat (foto).  Spre sfârșitul secolului al 12-lea, orasul a fost cucerit de turci selgiucizi și a devenit parte a Imperiului Otoman în 1392

Directorul Provincial al Culturii si Turismului Abdurrahman Akyüz, subliniind importanța castelului, a spus:

”Castelul a servit ca o închisoare în epoca otomană, și multe figuri celebre au fost ținute acolo.”

El a spus că Dracula a fost, de asemenea, ținut captiv în castel , adaugând:

”Castelul are un mare potențial turistic.  Un astfel de castel abrupt este foarte rar în oricare centru de oraș din Turcia “, a spus Akyüz specificănd că nu se știe încă lungimea exactă a tunelului, și a continuat:
“Am înființat un sistem feroviar, deoarece este imposibil să se îndepărteze pământuș și pietrele aici manual. Estimăm că tunelul este de aproximativ 300-350 de metri lungime și se duce la Băile Pervane. Prima misiune este de a curăța drumul-tunel prin centrul orașului.”

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 și 1476.

A fost căsătorit de trei ori: întîi cu o nobilă din Transilvania – Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei și apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verișoară a lui Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea I cel Rău din a doua, și Zaleska din a treia căsătorie.

…Există multe povestiri și anecdote despre Vlad al III-lea Drăculea.

Era recunoscut pentru ambiția de a impune cinstea și ordinea. Aproape orice infracțiune, de la minciună și furt pînă la omor, putea fi pedepsită prin trasul în țeapă. Porecla Ţepeş,  i s’a atribuit lui Vlad al III-lea de pe urma execuţiilor frecvente prin trasul în ţeapă, pe care acesta se pare că le ordona.

Chiar şi turcii îl denumeau Kazikli Bey, (însemnând Prinţul Ţepeş). Acest nume a fost utilizat pentru prima oară într’o cronică valahă din 1550 şi s’a păstrat în istoria rumînă. Vlad Țepeș a devenit cunoscut datorita tehnicilor sale brutale pe care le folosea pentru a’i pedepsi ce cei care îi ieșiseră din cuvînt.

Conform detractorilor saşi (din Transilvania), pedepsele pe care acesta le aplica erau variate: nelegiuiții erau jupuiti de piele, fierți de vii, decapitați, orbiți, spînzurati, arși, prăjiti, îngropați de vii, ciopîrțiți, bătuți în cuie, înjunghiati. De asemenea, îi plăcea să le taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba.

Însă metoda sa favorită era trasul în ţeapă, aceasta metoda fiind cea i’a pecetluit supranumele de Țepes (cel care trage în ţeapă.) Această tehnică a fost folosită în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care au ignorat legile sale de comerţ. Incursiunile pe care le făcea între saşii din Transilvania erau de asemenea acte de protecţionism menite să protejeze activităţile comerciale din Ţara Rumînească.

În acea perioadă era obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Rumîneşti să găsească sprijin în Transilvania, de unde aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.

Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-lea a lăsat, se spune, o cupă de aur la vedere, în piața centrală din Tîrgoviște. Cupa putea fi folosită de călătorii însetați, însă trebuia să rămînă la locul ei. Conform surselor istorice, în timpul domniei sale cupa nu ar fi fost niciodată furată.

El a fost declarat a fi fost sursa de inspiratie pentru Bram Stoker din 1897 romanul grafic Dracula (foto)

Conform legendei, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s’a sinucis aruncîndu’se de pe o creastă înaltă – o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker’s Dracula.

Prin occident  se vehiculează ideea că prin 1897, Stoker, înainte să scrie cartea sa celebră, a citit o carte care conținea descrieri ale obiceiurilor sadice ale lui Vlad, după care el a modelat vampirul său faimos însetat de sînge, ”Dracula”.

Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de cîțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s’a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l’a arestat și l’a întemnițat în capitala Ungariei, Vișegrad.

Motivul arestului poate fi discutat, pentru că dupa unii istorici faptul ca a fost direct dus la Budapesta este pus pe seama necesității lui Vlad de a fi protejat de sașii care voiau să’l omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s’a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfîrșitul lunii decembrie 1476.

Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l’a așezat într’o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S’a emis ipoteza ca ”Drăculea” ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureștilor.

Examinările recente au arătat că ”mormîntul” lui Țepeș de la mănăstire conține doar cîteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormîntul acestuia ar fi pe locația mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.

Personajul istoric Vlad Țepeș ramîne în continuare enigmatic, puținele informații de la contemporanii săi fiind extrem de controversate, intrigînd permanent și provocînd născociri noi despre viața sa.

Fabulațiile ecranizate despre Vlad Țepeș

Cinema-ul, atît cel american, cît şi cel european, fie că îşi întemeiază poveştile fondatoare pe cartea lui Stoker sau nu, continuă tradiţia în filme foarte variate ca ton şi realizare artistică.

Nu face excepţie de la această logică nici ultimul film din seria mitului: Dracula untold, de Gary Shore, lansat pe ecranele de la noi în toamna acestui an. Filmul are pretenţia subsecventă de a merge la fundamentul legendei lui Dracula, dincolo de ”literaturizarea” impusă de Bram Stoker.

În general, filmele care au vrut să se rupă de tutela stokeriană au avut tendinţa de a se întoarce într’o oarecare măsură către Vlad Ţepeş şi către faptele sîngeroase care i’au marcat domnia (vezi cazul filmului semnat de Sellers în 2003). La Gary Shore lucrurile nu stau întru totul aşa.

În fond, personajul filmului său mai păstrează din plăsmuirea romancierului victorian doar numele, dar nici din trăsăturile personajului istoric Vlad Ţepeş nu are decît foarte puţine…

Personajul principal al filmului este chiar Vlad Ţepeş (Luc Evans), iar pasiunea sa de a’şi trage duşmanii în ţeapă, în special pe turci, este un leitmotiv al poveştii. Filmul chiar se deschide cu o imagine memorabilă: filmat din spate, Vlad este prezentat în faţa unui cîmp de ţepe, care se profilează pe cerul sîngeriu al înserării.

Conflictul cu turcii lui Mahomed al II-lea (Dominic Cooper) este în centrul intrigii. Dependenţa politică de ei, obligaţia de plată a tributului către aceştia (bani şi o mie de copii pentru trupele de ieniceri) sunt descrise cu acurateţe.

De altfel, evenimentele se precipită cînd turcii îl cer chiar pe fiul lui Vlad, Îngeraş (Art Parkinson), ca ostatic pentru a garanta fidelitatea tatălui, situaţie în care s’a găsit chiar Ţepeş însuşi, personajul real.

Văzînd durerea mamei, Mirena (Sarah Gadon), Vlad îi taie pe turci; de aici, povestea sîngeroasă poate începe: Vlad acceptă pactul diabolic cu un vampir ce trăieşte într’o peşteră, pentru a’şi salva ţara de răzbunare şi pentru a putea înfrunta trupe mult superioare numeric.

Iată, încă de la numele personajelor, Mirena sau Îngeraş, suntem într’un univers total neverosimil, căci nici una dintre soţiile sau copiii lui Vlad nu s’au numit aşa. La fel, Transilvania descrisă de Gary Shore, realizată integral pe computer…

Dar problema nu stă aici!

De fapt, Transilvania al cărei principe e Vlad nu are nici o verosimilitate istorică, deşi acţiunea e plasată în secolul al XV-lea. Castelul prinţului, care aduce oarecum ca arhitectură şi siluetă cu Branul, are săli somptuoase şi uriaşe, mai potrivite în Stăpînul inelelor decît într’un film inspirat din istorie.

De asemenea, sala de ospeţe este decorată cu icoane ortodoxe de mari dimensiuni, fără să se ţină seama că elitele conducătoare ale voievodatului erau catolice în acea perioadă. După tăierea turcilor, ca să fie scăpaţi copiii Transilvaniei, Vlad şi ai săi se refugiază la… Cozia.

Mănăstirea este aşezată în munţi sălbatici, inexpugnabili, nu în defileul Oltului, ca în realitate. Arhitectura ei simili-gotică, cu turnuri înălţîndu’se vertiginos către cer, ficţionalizează încă şi mai mult Transilvania fantasmatică a lui Gary Shore.

Cît despre peisajul propriu-zis, ar fi fost de dorit ca turnarea să se fi realizat in situ, fiindcă avem destule peisaje mult mai convingătoare decât ceea ce se poate crea pe computer. Munţi stâncoşi, torente ameţitoare, peşteri adînci chiar s’ar fi putut găsi în Transilvania. Cu duiumul. Ceea ce frapează în decorurile create virtual este o supărătoare asemănare între ceea ce putem vedea în majoritatea filmelor fantastice contemporane.

Muntele unde se află caverna vampirului seamănă izbitor de mult cu cel unde’şi are sălaşul dragonul din seria Hobbitul (de fapt, Luke Evans apare, în rolul lui Bard, şi aici). Intrarea în peştera vampirului pare copiată după intrarea în peştera dragonului, iar eroii au chiar şi acelaşi tip de ezitare, înainte de a pătrunde în tărîmul întunericului şi al morţii.

Dacă, din punct de vedere istoric şi peisagistic, Dracula untold lasă foarte mult de dorit, pe plan strict cinematografic lucrurile stau ceva mai bine, deşi nu perfect. Filmul are un ritm susţinut şi chiar prinde uneori spectatorii în vârtejul evenimentelor, atunci când ele nu sunt complet neverosimile.

După ce a făcut pactul cu vampirul, de pildă, Dracula iese din castel în faţa unei armate de o mie de turci, pe care o pune la pămînt cu ajutorul puterilor supranaturale dobîndite, lăsînd în viaţă un singur ostaş, care trebuie să meargă să’i ducă vestea pierderii bătăliei sultanului Mahomed. Scenele de luptă sunt prea de tot, ca într’un joc video 3D; e vorba de un carnagiu, în care privitorilor le lipseşte orice orientare.

Filmul are, în schimb, şi momente bune sau chiar foarte bune. Interiorul peşterii vampirului aduce o notă sumbră şi neliniştitoare. Angoasa e creată prin alternanţa de planuri. În cele filmate din punctul de vedere al oamenilor vii, există sentimentul unei prezenţe primejdioase, dar nevăzute, cu atît mai mult cu cât solul cavernei e presărat cu oseminte omeneşti. În contra-planuri, construite din punctul de vedere al vampirului, e ca şi cum oamenii ar fi văzuţi în infra-roşu şi simţiţi doar datorită pulsaţiei sîngelui în vine.

Pactul diabolic dintre Vlad şi vampir, întărit prin sînge, are o tensiune dramatică remarcabilă. Ca să dobândească puteri superioare, prinţul trebuie să bea sîngele vampirului, învingându’şi scîrba. Licărirea lichidului negru-roşiatic, sorbit dintr’o bucată de craniu, introduce o notă de picturalitate, binevenită în contextul tensionat respectiv.

De fapt, picturalitatea (uşor kitsch) caracterizează foarte multe cadre din Dracula untold: portretele Mirenei, cu înfăţişarea ei în acelaşi timp serafică şi senzuală, se înscrie în această estetică picturală. Cînd soţul ei, ispitit să se hrănească cu sînge, înainte de a deveni de’a binelea vampir, simte ispita de a’şi înfige colţii în carne, vedem o reţea de vinişoare cărămizii apărînd subit pe gîtul femeii, iar acest gros-plan e de un efect remarcabil.

De altfel, Mirena şi moare la atacul turcilor asupra Coziei, încercând să’şi protejeze fiul şi căzând din vârful turnului mănăstirii. Înainte să’şi dea duhul, ea îi cere lui Vlad să’i sugă sîngele şi să se răzbune asupra atacatorilor. Acesta ridică o oaste de vampiri, care’i măcelăresc pe musulmani, în timp ce Vlad pătrunde în cortul sultanului cu gând să’l ucidă.

E în această confruntare ceva de’a dreptul epic, fiindcă cei doi au crescut împreună, pe cînd Vlad era ostatic la Istanbul. Luptător feroce, sultanul îl aşteaptă îmbrăcat într’o armură strălucitoare şi ţinînd în mână o sabie de argint, cortul fiind pavat cu monede, pentru că se ştie că vampirii sunt vulnerabili la argint şi la lumina soarelui.

Sorţii de izbândă în încleştare variază, după legile clasice ale filmului de acţiune american, pînă cînd Vlad îşi învinge duşmanul şi reuşeşte să’l elibereze pe Îngeraş, legat cu lanţuri de un stîlp al cortului.

Există un sîmbure de adevăr în această poveste: mărturiile unor izvoare de secol al XV-lea arată că Vlad ar fi încercat într’adevăr să’l ucidă pe Mahomed în celebrul atac de noapte din 16-17 iunie 1462 (an citat, de altfel, şi în Dracula untold). Probabil că nouă, rumînilor, ne’ar conveni ca planul lui Vlad să fi şi reuşit, ca în film, şi ca un voievod valah să’l fi ucis pe însuşi cuceritorul Constantinopolului !

Dincolo de această idee de istorie contra-factuală, sentimentele anti-musulmane ale americanilor transpar frecvent în discursul politic din Dracula untold. Turcii sunt portretizaţi ca plini de cruzime, vicleni, prădători şi lipsiţi de umanitate, în vreme ce Vlad şi ai lui, oprimaţi pe nedrept, apar ca nişte oameni curajoşi, demni şi îndîrjiţi în a’şi apăra libertăţile.

Ei nu cuceresc teritorii şi luptă doar ca să se apere, iar dorinţa lor cea mai mare este ca pacea să fie menţinută. În ciuda aparenţelor, nu ideologia naţional-comunismului rumînesc vorbeşte aici, ci aceea a ”democraţiei” americane, angajată în lupta împotriva ”terorismului” coranic şi a islamismului radical.

Filmul lui Gary Shore recurge la efecte speciale destul de convingătoare, mai ales atunci cînd este vorba de a prezenta puterile supranaturale ale lui Vlad. Ascuţirea simţurilor, comunicarea cu toate fiinţele şi lucrurile, topirea lui Vlad în peisaj fac realitatea supranaturală cît se poate de verosimilă.

Transformarea vampirului într’un stol de lilieci, reluată de mai multe ori pe parcursul naraţiunii, este – probabil – cea mai remarcabilă realizare a filmului sub raportul efectelor speciale. Păcat numai că ea este exagerată în bătălia de la Cozia, cînd Vlad trimite liliecii asupra turcilor masaţi în valea din faţa mănăstirii, prin simpla mişcare coregrafică a mîinilor.

Paradoxal, aici, dinamica reală a mîinilor prinţului pare falsă, în vreme ce vîjîitul ameninţător al stolului şi mişcarea lui par mult mai naturale, mai fireşti.

Dracula untold este în fond un film fantastic-horror destul de onorabil, dar nu i’ar fi stricat mai multă acurateţe istorică, uşor de obţinut, mai multă atenţie la montaj şi o sensibilitate artistică superioară.

Oricum, cred că e binevenită tentativa de înnoire a mitologiei vampirice (rumîneşti?), o readucere a lui Dracula în lumina reflectoarelor, care nu sunt la fel de primejdioase ca lumina soarelui decît atunci cînd actorii joacă sub orice critică şi filmele sunt peste măsură de proaste !

Sursa: hurriyetdailynews.com, huffingtonpost.com, patriotii.ro, revistacultura.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Între Menumorut – Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), este un secol. Ce s’a întâmplat în acest secol? Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale româneşti, implicit de istorie românească.
Aceeaşi situaţie se repetă şi cu sec. XI.
S’a strecurat, şi în tratatele de istorie, o eroare regretabilă. Panonia, teritoriul în care au migrat ungurii în 896, este la vest de Dunărea Mijlocie (aproximativ jumătatea de vest a Ungariei de azi).

Provincia Panonia ocupată de triburile asiatice

Acest adevăr este cuprins în străinătate, în tratatele sau capitolele consacrate Evului Mediu, situaţie reliefată şi în hărţi, fără nici o excepţie. Extinderea Denumirii de Panonia este târzie. În sec XIX pătrunde în unele cărţi de istorie. E preluată astfel, din nebăgare de seamă, de istoricii noştri. Aşa şi Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1975, vorbeşte şi exact despre Panonia şi inexact (…”prin pasul Vereczke – Poarta Rusiei şi pătrunse în câmpia panonică ocupând oraşul Mukacevo”-p.201. „De altfel blaci sau români nu sunt amintiţi de notarul anonym numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în Câmpia Dunării şi a Tisei”, p. 133), întreţinând, bineînţeles fără intenţie, confuzia, care ne face regretabile deservicii. Că românii (blacii, blahii, vlahii) trăiau şi în Câmpia Tisei şi în Câmpia Dunării, este un fapt ştiut, dar Panonia nu se întindea până în Transilvania, nu cuprindea Câmpia Tisei de la est de Tisa, nu cuprinde ţările româneşti, acestea aveau graniţa de vest pe Tisa. Dar nici partea de vest a câmpiei Tisei, nu însemna Panonia. Ungurii, când au trecut Carpaţii prin trecătoarea Vereczke, pe la nord-vest de România actuală, nu au ajuns în Câmpia Panonică, ci au mers spre Panonia.
Numai cunoscând bine istoria şi civilizaţia vecinilor, vom şti şi efectul constructiv sau distructiv în raporturile dintre aceştia şi români. Aşa, ungurii, înainte de a ajunge în Panonia, trăiau în corturi, erau fără căpătâi (Nestor, Povest vremennih let, Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955. Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Dacia sec. XI-XIII.
Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate.

Graniţele pentru naşterea Ungariei

I. Sec IX-X: românii, germanii, ungurii
Este ştiut că ungurii au migrat din Asia, mereu spre soare apune. Drumurile tuturor migratorilor erau aceleaşi până la est de Nistru, pe teritoriul viitoarei Ucraine. De aici, având Dacia ca o adevărată placă turnantă, unii pătrundeau prin Dacia de răsărit şi de sud-est (Basarabia şi Dacia Pontică) spre Constantinopol. Alţii, pe la nordul Daciei, spre Panonia şi în continuare. Pe teritoriul viitoarei Ucraine aveau loc popasuri tipice, care, pentru migratorii ce treceau pe la nordul Carpaţilor, se repetau în Panonia. Acesta este şi traseul ungurilor. Ajung în Panonia, pe la 896. În urmă, de unde răsărea soarele, rămâneau nenorociri şi sărăcia, din cauza jafurilor, fiind ştiut că migratorii îşi asigurau cele trebuitoare existenţei, în primul rând hrana, prin jaf. Conform direcţiei de înaintare, ungurii, din popasul panonic, îşi continuă incursiunile de jaf, ca de obicei, cu preponderenţă spre soare apune. Conform traseului, presărat cu popasuri, traseu de mii de kilometri, din Asia până în Panonia, după ce au adus ţările de la vestul Panoniei la sărăcie, şi’au continuat traseul spre vestul Europei, lăsând Panonia departe, în urma lor. Drumul spre vest, din popasul panonic, fără putinţă de negat, reiese atât din incursiunile de jaf ale hoardelor migratoare ungureşti, popasul din Panonia fiind ca orice popas din Asia până în Europa, cît şi din migrarea lor, în masă, pînă la Augsburg, pe râul Lech. Aşa, ungurii pornesc în primul lor raid de pradă în Italia, în Lombardia şi Veneţia, în anul 899. În 908 sunt prădate Turingia şi Saxa. În 911, 912, 913, 915 calamităţile pricinuite de unguri (maghiari) au loc în Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia şi Saxa. În 913 trec Rinul şi pradă Lotaringia. În 917 ajung la Bale, pe care îl jefuiesc, apoi Alsacia şi Lorena. În 918 incendiază portul Bremen. În 919 sunt semnalaţi în Westfalia şi apoi în Lorena. În 921 în Italia, în Brescia. În 922 sunt în Puille. În 924 intră iar în Saxa, de unde pornesc spre Italia şi Burgundia. În drumul lor spre Lanquedec, au incendiat Pavia, patruzeci şi patru de biserici, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul, apărând în faţa oraşului Nimes…

În 926 a venit din nou rândul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei. Verdumul e incendiat şi regiunea Ardenilor pustiită. În 933 îi găsim în Saxonia, unde în faţa lui Henric I, duce de Saxonia, pierd două lupte. În 933 sunt lovite Burgundia, Italia, abia refăcute de pe vremea precedentelor incursiuni. În 937 calamitatea maghiară (ungurească) se abate peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania şi Veneţia. În urma maghiarilor rămân, ca de obicei, doar fum, ruine şi jale. În 943 se pârjoleşte Italia, până la porţile Romei. Tot în 943 ajung în nord, până la Wels şi Traun. În 948 – 949 – 950 au loc încercări nereuşite de a pătrunde în Bavaria condusă şi apărată de Henric, fratele lui Otto cel Mare. Henric îi respinge şi îi urmăreşte până în Aquilea. Ungurii (maghiarii), după acest insucces, pătrund în Italia, Burgundia şi Aquitania. În 954 maghiarii (ungurii) ridicaţi în masă, intră în Franconia şi traversând’o, ajung la Rin şi de aici la Lorena, Ardeni, Hainaut, Camabrai, Laon, Reims, Chalons, Bourgogne, Lombardia. În 955 pornesc iar spre vest într’un număr impresionant, adică toţi câţi erau, cu mic cu mare, cu femei cu tot. Datorită mulţimii lor, se credeau invincibili.
Hoardele migratoare maghiare (ungureşti), este evident, în 954 – 955, se ridică în masă şi pornesc spre nesfârşita lor bejenie, părăsind Panonia. Străbat teritoriul actualei Austrii, pătrund pe teritoriul actualei Republici Federale Germane (n.r. articolul dat a fost scris în 1988), depăşesc Münchenul, până la oraşul Augsbgsburg, pe râul Lech. Deci străbat un drum lung, dar cu aproximaţie aceeaşi distanţă pe care o făcuseră migrând din Ucraina până în Panonia. Extrem de grăitor este şi traseul, aceeaşi cale de nord, aceeaşi direcţie, pe care migraseră din Ucraina, pe la nord de Dacia. Nu îşi abandonează traseul, având un singur sens, înainte, după soare apune.

Bătălia de la Lechfeld din 955, unde rămășițele asiatice ale jefuitorilor sunt decimate

La 10 august 955, în faţa Augsburgului, pe malurile râului Lech, i’a înfruntat Otto cel Mare, care i’a strivit în aşa măsură, încât retragerea celor care au scăpat cu zile a fost un dezastru. Conducătorul hoardelor a fost prins şi a fost spânzurat, iar resturile hoardelor au fost urmărite până în Panonia. Otto cel Mare a stabilit marginile imperiului şi a pus temelia Austriei de astăzi. Graniţa viitoarei Austrii este totodată şi graniţa de vest a viitoarei Ungarii. În acest fel a scăpat Europa de la vestul Panoniei de coşmarul în care trăia de mai bine de o jumătate de secol. Dezastrul de la Lech a fost totuşi salvarea ungurilor (maghiarilor). Lech i’a salvat de la pulverizare, fenomen petrecut cu hoardele avarilor, gepizilor, vandalilor. Ar fi prădat până ce sleiţi şi străini de spiritul European, ar fi dispărut din istorie.
Desigur, succesul migratorilor unguri în luptă se explică prin ameninţarea hoardei cu dispariţia, din cauza foamei. Victoriile lor se explică şi prin atacurile surpriză – satele şi oraşele nu se aşteptau la apariţia năvălitorilor în apropierea lor – dar şi prin răspândirea groazei, în urma trecerii prin foc şi sabie a populaţiei de din afara zidurilor unor cetăţi, deci fără apărare (despre astfel de victorii este vorba de cele mai multe ori).

Atunci când europenii şi’au organizat preventiv apărarea, hoardele au fost zdrobite. După europenizare, ungurii nu au mai reprezentat prin ei înşişi un pericol militar, mereu solicitând sprijinul armat al altora, după cum uşor se poate constata, sau când s’au nimerit singuri în luptă, fiind învinşi.
Ungurii (maghiarii) vor rămâne, în urma dezastrului de la Lech, toată istoria lor, în umbra germanilor, cu o pronuţată notă de complexare. În urma barajului Germanic, de netrecut, la care se va adăuga creştinarea lor în masă, prin Roma, drumul spre vest, nesfârşitul drum spre vest, încetează. După Lech, ungurii au fost constrânşi să se limiteze la produsele alimentare ale ţăranilor geți din Panonia, ei înşişi grav afectaţi de aşezarea ungurilor în Panonia. Aceşti geto-traci sunt de acelaşi neam cu valahii din Dacia. Stâmtorarea alimentară devine o adevărată criză alimentară. În secolul acesta, al X-lea, ungurii încă nu învăţaseră să respecte deprinderea sfântă a autohtonilor, de a lucra pământul. Succesul în incursiuni, le asigurase, din mers, o viaţă îndestulătoare. Declanşează iar incursiunile tipice, în sensul invers, spre răsărit, spre ţările medievale româneşti ale Daciei, ţări vechi, de dinaintea migrării ungurilor în Europa. Cu regret amintim că Roma „catolică”, începând cu sec. al XI-lea, secolul rupturii religioase şi definitive (?) cu Constantinopolul, a încurajat incursiunile ungurilor în direcţia opusă, spre răsărit, în Dacia „ortodoxă”.

Misionarii catolici au profitat de incursiunile ungurilor pentru a face misiune creştină în Dacia, ţară în care creştinismul exista de o mie de ani, creând derută, uimire şi în consecinţă o înstrăinare de Roma, respectiv de împotmolire de lungă durată în influenţa religioasă a slavilor, care se instalaseră între Dacia şi Costantinopol, precum ungurii se instalaseră între Dacia şi Roma. Bineînţeles, agresiunea ungurească (maghiară) nu a făcut decât să mărească rezistenţa românilor, rezistenţă care s’a finalizat prin păstrarea autonomiei Transilvaniei ca ţară românească de sine stătătoare.
Primele cronici ale cancelariei regale ungureşti, repede pusă pe picioare de Roma, prin pătrunderea masivă între unguri a misionarilor creştini din partea Romei, mărturisesc fără echivoc graniţa de apus a românilor (valahilor). Ţările românilor valahi, conduse de Menumorut şi Glad, îşi aveau graniţele de vest pe Tisa.

În constelaţia ţărilor Europei, apărea o ţară nouă, Ungaria. După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei. Acest principat este una din cele trei mari ţări româneşti medievale ale Daciei, ţară de sine stătătoare, aşa cum a fost şi ţara vecină, Ungaria. E adevărat că la conducerea Transilvaniei au fost şi unguri (maghiari), cum adevărat este că la conducerea Ungariei au fost şi români, ba, la conducerea Ungariei cele mai multe familii domnitoare au fost străine, dar aşa ceva bineînţeles nu a modificat existenţa Ungariei ca stat, cum nici a Principatului Transilvaniei ca ţară valahă de sine stătătoare. Astfel de situaţii au existat în lung şi latul Europei medievale. Aşa, după 1301, ungurii (maghiarii), istoviţi, nu mai au conducători proprii, fiind conduşi, timp de peste două sute de ani de către regi din familii străine, dar şi mai târziu, cu intermitenţe.

Din 1526 Ungaria dispare ca stat sub turci şi sub austrieci pentru patru sute de ani.

Încercările ungurilor, din 1848 şi 1867 de refacere a existenţei lor statale au fost minate, de gravele ignorări ale mersului istoriei în ceea ce priveşte existenţa poporului român din Transilvania, existenţă din antichitate până azi. Ungaria reapare pe harta lumii în 1920, când poporul maghiar a înţeles că graniţele lor statale au o legătură cu cele etnice.
În treacăt amintim, că aici în Ardeal a fost capitala reunificării ţărilor româneşti, la 1600, într’un singur stat, ca pe vremea statului unitar, centralizat şi liber al Daciei tracilor dacogeţi, strămoşii neamului românesc.

II. Perspectiva vestică: Germania, Elveţia, Franţa, Italia

Începutul istoriei ungurilor (896 – 955) se înţelege mai bine, dacă o privim în contextual ţărilor de la vestul Panoniei.
„…chaque année se livrèrent a des incursions jusque dans la region du Rhin. Ils détruisirent, relève Gibbon, le monastère Saint-Gall, en Suisse, ainsi que la ville de Brême. La grande époque de leurs incursions s’étend de 900 á 950. Ils firent en 938-939 un très gros effort, traverserent l’Allemagne entrèrent en France, puis passèrent les Alpes, pour rentrer chez eux par le nord de l’Italie”.
„La vigoureuse correction qu’Henri l’Oiseleur, roi élu d’Allemagne, puis Otton I, le premier empereur saxon, infligèrent aux Hongrois, inspire a ces derniers un certain respect pour civilization. Mais ce ne fut que vers l’an 1000 qu’ils se décidèrent a adopter la christianisme!” ( H.G. Wells, Esquisse de l’historie universelle, Payot, Paris, 1925, p. 324-325).

„Au avut loc de aceea o serie de năvăliri pentru jaf pe teritoriul german, până când, destul de târziu, în seolul al X-lea, regii germanici, un Henric şi un Otto de Saxonia, putură opune o rezistenţă victorioasă. De îndată ce ungurii aveau să fie respinşi, tăindu’li’se pentru totdeauna calea spre Rin şi Italia, ţinuturi care se temeau în egală măsură de apariţia lor, se ivi ideea de a pacifica pe aceşti barbari prin creştinarea lor, ori, mai curând, întrucât Bizanţul însuşi începuse, cu unele succese, această lucrare, de a’i câştiga pentru biserica Occidentului” (N.Iorga, Locul românilor în istoria universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.87).
În volumul „Istoria lumii în date” găsim următoarele precizări:
Francii de vest
913 – Prima incursiune a maghiarilor în Lorena.
954 – Atac al maghiarilor până în Reims.
Francii de est
900-901 – Incursiuni ale maghiarilor în Bavaria; ei sunt înfrânţi de markgraful Liutpold.
907, iul. 5. Bătălia de la Pressburg (Bratislava); armata bavareză este înfrântă de maghiari.
933, mart. 15. Bătălia de la Riade; ungurii, care atacaseră Saxonia şi Thuringia, sunt înfrânţi.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare înfrânge decisiv pe unguri, care de la această dată, nu mai întreprind nici un atac în Germania; reînfiinţarea mărcii de est, colonizată de bavarezi.

Imagini sugestive despre această bătălie, la final căpeteniile Bulcsu (Bulciu, Bulșu), Lehel și Sur fiind uciși prin spânzurare.

Peninsula italică şi papalitatea
898-899. Lombardia şi centru Italiei sunt prădate de maghiari.
926. Incursiuniale maghiarilor, care ajung până la Roma.
Moravia Mare şi Cehia
905-921. Domnia lui Vratislav I din dinastia Preysl în Boemia; respingerea atacurilor maghiare; Boemia rupe relaţiile de vasalitate cu Germania
906. Invazia maghiarilor; statul Moravia Mare este distrus.
Ungurii
896-900. Aşezarea ungurilor în Panonia sub conducerea lui Arpad.
900-968. Invazii în Europa (Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa, Imperiul bizantin).
906. Maghiarii atacă Marele cnezat morav, care, sub loviturile lor se destramă.
907. Moartea lui Arpad, întemeietorul primei dinastii ungare.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; ungurii suferă o grea înfrângere din partea împăratului german Otto I cel Mare (Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.66-68, 71, 75).

Pe hărțile din epocă noul regat apostolic susținut de biserică, era poziționat corect, la vestul Dunării

Dacă avem în vedere istoria ungurilor şi a popoarelor de la vestul Panoniei, conform datelor obiective ale istoriei, prezentate în acest studiu, reiese cu claritate că maghiarii îşi avea centrul de greutate la vest de Dunărea panonică, incursiunile lor fiind, precum din Asia până în Panonia, spre soare apune. Din Panonia se ridică în masă, ca de obicei şi pornesc tot spre soare apune, încât în a doua jumătate a secolului al X-lea îi găsim în Germania, la Lech, de unde, înfrânţi de Otto cel Mare, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest de Dunăre, în Panonia.
Întoarcerea ungurilor din migrare, din Germania în Panonia, îi pun din nou, în răsărit, faţă în faţă cu românii. Pe Tisa întâlniseră barajul ţărilor româneşti medievale. Rămâne edificator răspunsul pe care îl primiseră din partea voivodului român Menumorut (Ţara românească de sub conducerea acestuia se întindea, spre vest, până la confluenţa Tisei cu Mureşul), răspuns confirmat de chiar cronicile ungureşti:

„Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem, ca unui amic, cu toate ce’i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l’a cerut buneivoinţe a noastre nu i’l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă…Nici de frică, nu’i cedăm din pământ nici cât un deget…Această ţară (moştenită) de la strămoşul meu…nimeni nu poate să mi’o smulgă din mâinile mele”, (G. Popa Lisseanu, Isvoarele istoriei românilor, vol. I, Anonymi Bela Notarii Gesta Hungarorum, Bucureşti, 1934, p. 91).

III. Desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei

Aşezarea ungurilor, cu centrul de greutate la Apus de Dunăre, începe prin desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei:
„Soulevement des Slaves. Tandisque l’empire carlovingien se voyait enhavi de trois cotes par les Sarrasins et les Northmans qui venaient piller ses provinces du sud, de l’ouest, et du nord, il était attaqué a l’est par les Sorabes, les Obotrites, les Bohémiens et les Moraves, peoples d’origine slaves, qui cernaient sa frontière orientale depuis les sourses de la Save jusqu’a l’embouchures de l’Elbe. Soumis jadis par Charlmagne a la condition de tributaires, ces peoples n’avaient jamais perdu le souvenir de leur independence, et ce fut bien plutôt dans la pansée de la reconquérir que dans une esperance de butin qu’ils profiterent de la faiblesse de l’empire pour prendre les armes. Heureusement por la civilization de l’Europe, don’t la victoire des Slaves aurait compromise l’avenir, les différents soulevements gu’ils tentèrrent furent en général mal combines, et quoique leurs révoltes aient costamment occupé l’attention de Louis le Germanique, leurs enterprises isolées purent être facilement reprimées. Cependant la grande insurrection qui éclata en 869 eut des caracteres plus inquiétants que les précédents, parce qu’elle entraina presque toutes les tribus slaves qui se trouvaient établies du Danube a la Baltique. Dan ce grand movement national, le premier role fut remplie par les moraves, contre lesquelles Louis le Germanique se vit oblige d’envoyer deux armées sous les orders de ses fils Charles et Carloman. Ces deux princes ravagèrent le pays, s’emparerent du roi Rastiz, qui fut condamné par la diète de Ratisbonne a perdre la vue (870), et le remplecèrent par son neveu Zwentibald, qui, des les début de la querre , s’était, range sous leurs drapeaux. Ce chef, qui devait le trone au parjure et la trahison, s’efforca de faire oublier l’origine de sa fortune, et consacra un regne de ving-quatre an (870-894) a constituer un puissant empire morave. Il venait a peine de forcer la diète de Forcheim a le reconnaitre independent, quoique tributaire (874), lorsque la mort de Louis la Germanique (876), le partaje des Étates de ce prince entre se trios fils et la faiblesse de Charles le Gros favoriserent ses projets d’agrandissement, et lui permirent de consolider fortement sa puissance. L’avénement d’Arnulf au trone de Germania (889) contribua meme a l’élévation de sa fortune, car le nouveau soulevment des Slaves de l’Elbe et le voisinage menaçant des Hongrois dédeterminèrent Arnulf a conclure une alliance avec Zwentibald, don’t il espéra s’assurer le dévouement en l’autorisant a faire la conquete de la Boheme pour la réunir a ses Étates. L’emoire des Moraves atteignit alors a l’apogée de sa grandeur: il comprenait la Moravie actuelle, le Voigtland, la Misnie, la Lusace, le Brandebourg, la Poméranie, la Silésie, une partie de la dalmatie et de la Pannonie. Mais cette grandeur était l’oeuvre personnelle de Zwentibald, don’t la mort, survenu en 894, fut pour l’empire qu’il avait fondé le signal d’une decadence rapide. Ses deux fils se disputerent ses Étates, et leur querelle appela l’intervention d’Arnulf, qui envahit la Moravie et la couvrit de ruines. La mort d’Arnulf (899) suspendit les hostilitées, et l’avénement de Louis l’Enfant semblait promettere aux Moraves une lonque paix, lorsque un nouveau fléau vint fondre sur eux. Les Hongrois, qu’Arnulf, irrité autrefois contre Zwentibald, avait chargé du soin de sa vengeance (893), noublierent pas la route de la Moravie: dix ans plus tard ils rentrérent pour leur proper compte (904), et trouverent d’utiles auxiliaries dans les Bohémiens, qui saisirent cette occasion de secouer le joug que leur avait impose Zwentibald. Arpad, le chef des Hongrois, assiégera Soubor dans la ville de Niétra. „Ce prince, qui fut le dernier roi des Moraves, tomba au pouvoir de l’ennemi, après une courageuse défance, et périt attaché au gibet sur la montagne qui port encore son nom (904). De lors, les populations qui habitaient entre le Wag et la Morava s’empresserent de livrer des otages aux vainqueurs, engage de leur fidélité tributaire. Sur la rive droite de la Morava, les Bohemiens restèrent les maitres, de sorte que cette rivière sépara ces deux peoples que venit de raprrocher une suite de revolutions. D’un débris de l’empire morave se forma bientôt après un margraviat dependant de la Boheme, qui eut Radislau pour fondateur. Telle fut l’origine du marquisat de Moravie”.
Invasion de Hongrois en Germanie enstalie et in France. La destruction de l’empire des Moraves fut un malheur que l’Europe eut bientot a deplorer: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aurait pu couvrie contre les hordes asiatiques.
„Les Hongrois, dit Koch, people turc au tatar, après avoir demeuré longtemps dans la Baschkirie, au confluent de la Kame et du Volga et vers les sources du Yaik, s’etaient fixes dans les contrées qui sont situées entre le Dniester, le Dniéper et le Don. Ils y rerstérent pendanr quelques siecles, sous la dependence des Khazares, autre people turc qui dominait sur Crimée et sur les pays qui s’étendent au nord du Pont-Euxin et de la mer Caspienne. Poussés enfin par les Patcheneques, leurs voisins, ils tournérent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur faciliterent les moyens de s’emparer de toute Panonie”.
„Cette province, où les Hongrois devaient bientôt fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu une terre de campement, d’ou ils s’élancèrent aux pillage de la Germanie, de l’Italie et de la France. Vainement les Germains essayérent de leurs fermer le passage; deux batailles perdues par leurs armées aux environs d’Augsbourg (901-907), ouvrirent aux barbares la Bavière, la Souabe et la Franconie, et Conrad I er (911-919) ne parvint a les élogner momentanément que par la promesse d’un tribute qui fut paye pendant près de trente ans, et qui cependant ne les empecha pas d’envahie la Saxe sous le règne de Henri I Oiseleur (924). Ce prince leur acheta une treve de neuf ans, mais il en profita pour preparer a la guerre, et lorsque les Hongrois reparurent, il les battit a la grand journée de Mersebourg, qui leur couta quarante mille homes (933) Vingt-deux ans plus tard, ils revinrent sa meler aux divisions qui déchiraient l’Allemagne: mais ils trouverent dans Othon le Grand un prince héroique qui les atteignit dans les plaines d’Augsbourg, où il effaca les deux défaites don’t ca lieu avait jadis été le théầtre par une grande victoire qui assure définitivement la tranquillité de la Germanie, et qui fit subir au Hongrois le tribute qu’ils imposaient naquère (955).
Avant que cette terrible défaite n’eut dégoûté les barbares de la vie nomads et ne les eut déterminés a embrasser les habitudes de la vie sédentair, l’Italie et la France avaient eu a subir leur devastations. Ils pénétrerent en Italie pendant que le roi Béranger lutait contre les rivaux qui lui disputaient la courrone, et, favorisés par l’anarchie qui desolait le pays, ils ravagèrent la Lombardie, incendierent Pavia (924), dévasterent Crémone. Pussant bientot vers l’Italie méridionale, ils s’avancerent jusqu’a Capoue et Otrante, et, après avoir campé sur les ruines de la colonie sarrasine du Garigliano, ils ranconnèrent les moines du Mont-Cassin (937). La France ne pouvait manquer de tenter avidité: ils y entrerent a la fois par les Alpes et par le Rhin. Apres avoir franchi plusieurs fois ce fleuve a Worms, on les vit saccager les bords de l’Aisne (926) s’avancer jusqu’a l’Océan, et porter la desolation dans le Berry et dans la Touraine (937). En meme temps les hordes qui avaient ravage l’Italie entrerent dans la vallée de Rhon, ruinerent la ville de Nimes, qui avaiet essayé de leur resister, changerent en un déser les rives de la Garonne, et elles se préparaient a franchir les Pyrénées lorsqu elles furent arretées par le compte de Toulouse, Raymond Pons, qui les extermina (925) .Quelques bandes de Hongrois réussirent bien encore a pénétrer en France, mais elles furent repoussées, et la masse de la nation, épouvantée par la défaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss. Bientot ce people, dont l’apparition avait jeté l’épouvante en Europe, dépouilla ses moeurs nomads pour s’attacher au sol, et mérita d’etre admis dans la grande familie européenne lorsqu’il eut embrassé le christianisme, a l’exemple de son chef Vaic, qui, sous le nom d’Etienne, fut le premier roi chrétien de Hongrie (1000)”, (Chevallier, Histoire du Moyen Age, Paris, 1859 (Cours complet d’histoire universelle, par Dottain, Chevallier et Todier, deuxieme partie) p. 272-275.
Deci:
1. L’empire de Moravie…il comprenait une partie de la Dalmatie et de la Pannonie. (E vorba de acea parte care uneşte Moravia cu Dalmaţia).
2. Poussés enfin par les Petchéneques, leurs voisins, ils tournèrent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889.
3. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur facilitèrent les moyens de s’emparere de toute Pannonie.
4. La destruction de l’empire des Moraves fut une malheur que l’Europe eut bientôt a déplorere: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aureait pu couvrir contre les hordes asiatiques.
5. Cette province, ou les Hongrois devaient bientot fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu’une terre de campement, d’où ils s’élancèrent aux pillages de la Germanie, de l’Italie et de la France.
6. Après avoir fait au dixième siècle l’épauvante de l’Europe, les Hongrois avaient fini par fixer au mileu de la plaine marecageus qu’arrosent Danube et Theiss (id. p.805).
Ceea ce exclude cu desăvârşire:
7. La masse de nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Teiss.

Este evident că,

1. o parte din Panonia (dintre Moravia şi Dalmaţia), 2. s’au apropiat de Tisa şi de Dunăre, 3. toată Panonia, 4. căderea Imperiului Morav deschide ungurilor porţile Germaniei, 5. această provincie (Panonia), loc de popas pentru unguri, din care, aceştia, se năpustesc la jaf în Germania, 6. au sfârşit prin a se aşeza în mijlocul câmpiei pe care o udă Dunărea şi Tisa,
Nu este tot una cu: 7. cele două maluri ale Tisei.
…”la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss”…”masa naţiunii înspăimântată de înfrângerea de la Augsburg, se mulţumi să rămână pe malurile Tisei”. Dar ea se afla la Dunăre şi încă în partea de vest a Dunării, în Panonia, cum afirmă clar Chevallier, în textul citat. Scăparea lui Chevallier este evidentă. Formularea corectă este: la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans se cantonnements sur les deux bords du Danube. Cuvintele „se resigna a rester” sunt extreme de grăitoare. „Să rămână unde erau”, în Panonia. S’au resemnat, n’au avut încotro din cauza neaşteptatei victorii a germanilor. Fără victoria de la Augsburg masa naţiunii maghiare nu s’ar fi resemnat, nu ar fi fost constrânsă să vieţuiască în Panonia, respectiv pe cele două maluri ale Dunării, unde, din cauza lor şi a migratorilor de dinaintea lor, viaţa era foarte grea. Iar împrejurimile fiind prădate, până adânc spre vest, se impunea un alt popas. Iar acest alt popas îl aleseseră adânc, în plină lume germană, în locuri mai prospere, încă nesărăcite.
Presupunem că formularea complet eronată în legătură cu masa naţiunii maghiare care s’ar fi resemnat să rămână pe cele două maluri ale Tisei, a fost, într’un fel sau altul preluată în false tratate de istorie, mascate de o oarecare ţinută academică. Dacă presupunerea noastră se va dovedi îndreptăţită, acei care le vor descoperi îşi vor da seama de gravele erori din tratatele respective, deoarece în cazul acestor tratate s’a preluat în mod conştient o formulare greşită şi tot în mod conştient a fost servită cititorilor, pentru a tulbura apele adevărului. Ba mai mult, idea din aceste formulări poate a proliferat şi a ajuns să fie servită sub formă de citate, de la un tratat de istorie, la un alt tratat de istorie…Numai că nefericita formulare a lui Chevallier este anulată, după cum am văzut, de chiar textul lui Chevalier. A ignora acest text înseamnă a ignora adevărul istoric.
Asupra locului unde s’au aşezat ungurii, Panonia, există, în rândul istoricilor, un accord quasi general.
Dacă ar fi fost de o parte şi de alta a Tisei, atunci centrul puterii lor ar fi fost pe Tisa, nu pe Dunăre. Pe Tisa ar fi venit nobilii german şi misionarii creştini trimişi de Roma, ca să le organizeze statul, iar Ştefan, regale Ungurilor ar fi domnit aici, nu ar mai fi trebuit deci să atace locul peste care domnea, iar Dunărea Mijlocie nu ar fi făcut parte din Ungaria, în cel mai fericit caz ungurii ar fi ajuns până pe malul de est al Dunării, pe cel de vest fiind germanicii. Dar germanii, după bătălia de la Lech, nu avansează până pe Dunărea Mijlocie, ci numai până unde este partea de răsărit a Austriei de azi, teritoriul de la est de Austria şi de la vest de Dunăre (Aproximativ jumătate din Ungaria de azi) unde îşi aşezaseră ungurii centrul de greutate, fiind lăsat hoardelor maghiare. Ungurii se restabilesc aici ”se resemnează să rămână”. Unde? Încă din sec X, capitala Ungariei era Székesfehérvár, în chiar centrul Panoniei, la nord-est de lacul Balaton. Aici îşi vor avea ungurii capitala până în 1361, de când vor avea o nouă capitală, Buda, pe malul de apus al Dunării. Buda va fi capitala lor până în 1541.

Oraşul Budapesta apare pe harta Europei abia din 1873 prin unirea Budei cu Pesta, localitatea de pe malul răsăritean al Dunării, an din care Ungaria are cea de a treia capitală, Budapesta. Extinderea vetrei pentru Ungaria ca ţară, după cum se poate constata, se constitue şi pe pământul de la răsărit de Dunăre, cu încetinitorul, în multă vreme. Drumul Ungariei pentru a deveni o ţară de sine stătătoare, trece pin accederea ei la conducerea imperiului, alături de Austria, începând cu 1867. Atunci au greşit strategic, anexând unele popare din cadrul imperiului, aşa şi Transilvania românilor. Anexarea a fost pulverizată după doar câţiva zeci de ani, dar politicienii unguri de tip imperial au intoxicat mentalul unor concetăţeni, în legătură cu aşa numitele teritorii pierdute. Boală grea, de care cu timpul se vor vindeca. Să menţionăm că Buda este continuatoarea unei vechi aşezări ce exista încă din antichitatea tracă şi apoi traco-romană. Este vorba despre Aquincum, capitala Panoniei Inferior, adică a părţii estice a Panoniei, respectiv din partea de vest a Ungariei de azi.
În treacăt amintim câ în Câmpia Dunării una din cele mai roditoare regiuni ale Europei-deşi afectaţi de şederea temporară, aici, a hunilor, a avarilor, de constituirea Imperiului Morav, apoi de aşezarea definitivă a ungurilor, ţăranii autohtoni, urmaşii vechilor traci panoni, sunt primii pe care ungurii îi au ca model de urmat. Aceşti ţărani panoni sunt de acelaşi neam cu locuiorii voivodatelor româneşti din vestul Daciei, cu care ungurii intră în conflict militar după pătrunderea lor la Dunăre.
Chevallier şi-a publicat volumul de istorie la zece ani după Revoluţia din 1848-1849. Eroarea flagrantă, formularea neatentă, prin care se confundă cele două maluri ale Dunării cu cele ale Tisei, nu este exclus să fie o scăpare, datorită atmosferei agitate create de către unguri în urma Revoluţiei din 1848-1849, în jurul nereuşitei lor militare împotriva românilor. Situaţia ungurilor într’adevăr stârnea compasiunea. Din cei 900 (nouă sute) de ani de când intraseră în istorie, erau în al patrulea secol de când fuseseră desfiinţaţi ca stat de către turci şi austrieci. Ungurii, îmbătaţi de succesele iniţiale din cadrul Revoluţiei din 1848-1849, de eliberare a ungurilor de sub austrieci, se şi văd stăpânii Europei în locul austriecilor şi pun la cale anexarea statelor care făceau parte din Imperiul Austriac, printre care Slovenia, Croaţia, Principatul Transilvaniei şi altele, state care îşi organizează de îndată rezistenţa armată. Poporul roman (Principatul Transilvania), la pătrunderea ungurilor în Transilvania, se ridică la luptă armată pentru apărarea fiinţei sale naţionale, pentru păstrarea statutului Principatului (Voivodatului) Transilvaniei, de ţară de sine stătătoare. E vorba de un război dus de două naţiuni, una de la vest de Tisa, alta de la est de Tisa, ceea ce nu e totuna cu locul în care „s’a resemnat să rămână” naţiunea maghiară, ceea ce, repetăm, nu e totuna cu locul în care s’a format naţiunea maghiară.
Falsul cu „masa naţiunii maghiare”…care „s’a resemnat să rămână în popasurile sale de pe cele două maluri ale Tisei”, deşi cunoscut, am socotit că nu e rău să mai fie deconspirat.
Fixarea ungurilor la apus de Dunăre, în Panonia, este consemnată în mod firesc de istorici. Confuzia în lumea nespecialiştilor, poate surveni doar în cazul în care se scapă din vedere că Panonia este teritoriul dintre Dunăre şi Alpi. La înlăturarea acestei confuzii se contribuie şi dacă nu se ignoră că Moravia se află la nord de Panonia, mai exact la jumătatea de nord a jumătăţii de vest a Panoniei, respective la nord de Austria de azi. Este ştiut că ungurii pătrund în Panonia în locul Imperiului Morav în Agonie, pe care îl desfiinţează definitiv, act pecetluit şi prin ocuparea Moraviei.
…”Panonie, region a laquelle corspond aujourd’hui la la partie de la Hongrie qui est a l’ouest du fleuve”, (G.H.Wells, Esquisse de l’histoire universelle, Payot, Paris, 1925, p.250.
„Panonie. Prov. De l’empire romain, riveraine du Danube au N. et a l’E, séparée par le Wienwald (mons Cetius) du Norique a l’O, par les Alpes Julennes de l’Italie au S. : elle correspond donc a la Hongrie occidentale avec la Slavonie et le N. de la Bosnie, et a l’E de l’Autriche, de la Styrie et de la Carniole. Le Pannoniens assez nombreux por mettre 100.000 hommes en ligne contre les Romans” (La Grand Encyclopédie , tom vingt-cinquieeme, Paris).
„Peuple slave au long passé, les Slovénes occupant la partie sud-est des Alpes, la ou les monts hérissées et calacires des Alpes Juliennes et Saviniennes descendent vers les chaines dinariques et jusqu’aux plaines de Pannonie”…”Au cours de l’histoire, cette region, qui s’ouvre, au sud, sur l’Adriatique”…(Les Slovenes un people alpin de 1500ans, par Matjas Kmecl- Le Courier, Mensuel publié en 32 lanques par l’UNESCO, Organisation des Nations Unies pour l’education, la science et la culture, fevrier, 1987).
„Panonie (en lat. Pannonia). Geogr. anc. Contrés de l’Europe centrale, englobant au sud et a l’ouest du Danube une partie de l’Autriche, de la Hongrie et de la Jougoslavie actueles”…(Larousse du XX-e siecle, tom cinquieme, Paris, 1932)
„Panonia.1. Câmpia Panoniei, denumire dată câmpiei din cursul mijlociu al Dunării în Ungaria. 2. Provincia romană organizată în vremea împăratului August (27 î.e.n.-14 e.n.). Pe teritoriul dintre Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul Ungariei, Austriei şi Iugoslaviei de azi. Prin extensiune denumire dată vastei regiuni de câmpie din regiunea Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec.V), al avarilor (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec.9-10) a devenit nucleul statului ungar” (Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978)
„Moravia, regiune naturală în Cehoslovacia Centrală, la est de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava” (idem).
Panonia, în hărţi-inclusiv în cele despre evul mediu-apare la vest de Dunăre, ceea ce i’ar exclude orice altă părere în legătură cu locul unde s’au stabilit ungurii în Europa Centrală.

IV. Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus
Orice posibilitate de a confunda cele două maluri ale Tisei cu locul unde s’au aşezat ungurii – malul de vest al Dunării, apoi cele două maluri ale Dunării-este anulată şi de documentaţia în legătură cu trasseul migrării ungurilor spre Panonia şi de raporturile dintre Arpad şi Menumorut. Este vorba de Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus, scrib regal official al Ungariei din sec. XII. Se impune totuşi precizarea că Gesta Hungarorum este o cronică internă ungurească din sec. XI, care, fiind preluată de Anonimus, devine baza cronicii acestuia.

Documentaţia transmisă prin Anonimus este bogată în prezentarea unor evenimente, inclusiv în detalii. Orice alt traseu al migrării în afara celui relatat de Anonimus se exclude categoric, dacă avem respect faţă de documente. Un alt traseu, imaginar, nu ar avea nici un support documentar, fiind o simplă fabulaţie, o sfidare a documentelor. Această cronică, Gesta Hungarorum, de o inestimabilă valoare, ungurii au preţuit’o până acum ca pe o comoară. Că în secolul XX, între cele două războaie mondiale, pe vremea lui Hitler, mai ales, unele capete înfierbântate au sfidat documentele, graniţele, popoarele, ţările, este altceva. În Gesta Hungarorum există relatări de o claritate care exclude orice neînţelegere. Aşa, în legătură cu solii trimişi de Arpad:

„În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubun şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy şi, după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i’au prezentat darurile, pe care ducele lor i le trimisese”…

„Ducele Menumorut i’a primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcându’i cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se întoarcă. Totuşi le’a dat răspuns zicându’le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe”…
Trimişii lui Arpad au trecut pe malul de est al Tisei, la români. De la Dunăre până la Tisa este o mare distanţă. Aceeaşi distanţă, cu aproximaţie, care există între partea de vest a Ungariei de azi până în teritoriile germanice (deci peste teritoriul Austriei de azi – Austria în vreamea aceea încă nu exista). Hoardele maghiare se instalaseră în chiar teritoriul de azi de la apus de Dunăre. Aici vor rămâne timp de peste o jumătate de secol, până în 955, de când, în urma bătăliei de la Lech, progresiv vor începe să trăiască pe ambele maluri ale Dunării. Va trece un secol până cînd ungurii vor ajunge iar la Tisa, la începutul sec XI, când se vor izbi din nou de rezistenţa românilor.

Răspunsul lui Menumorut:

„Teritoriul însă ce l’a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă” – era viu în sufletele românilor. Nu l’au cedat, cât au fost în viaţă, iar fii lor, iar nu l’au cedat cât au fost în viaţă şi tot aşa din generaţie în generaţie. În faţa primejdiei din sec. IX-XI, voivodatele româneşti s’au unit într’un singur mare voivodat (principat) românesc. Din anul 1111 există prima menţiune documentară a unui principe al Transilvaniei, Mercurius. Principatul Transilvaniei are, în vest, aceeaşi graniţă, pe Tisa, ca şi fostele voivodate româneşti conduse de Menumorut şi Glad. Graniţa Principatului Transilvaniei, pe Tisa, este un fapt arhicunoscut, în afara oricărui echivoc. Este confirmat şi în izvoarele străine. Aşa, Hartmann Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg, în lucrarea sa Liber Chronicorum (1493), are o hartă în care Tisa este graniţa dintre Ungaria şi dintre Principatul Transilvania (vezi harta în interiorul articolului). Pe hartă Transilvania la est de Tisa fl., Wurtzland, Sibenburg (Ţara Bârsei), Walachia. (Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978). Am ales acest autor, Hart. Schedel, din sec. XV-XVI, deoarece acum, în sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, Ungaria atinge maximul gloriei şi puterii ei statale, din întreaga sa istorie. Graniţa de vest a Transilvaniei este pe Tisa, unde o aveau şi voivodatele româneşti din sec. al IX-lea, înainte de migrarea ungurilor în Panonia. Faptul este extreme de grăitor. După cinci secole de vecinătate cu Ungaria, graniţa, pe Tisa, este fermă. Dacia antică de până la Tisa îşi continuă existenţa şi acum, impunându’se în conştiinţa europenilor, în timpul deplinei străluciri a statului vecin, Ungaria. În contextual acestor rânduri se impune să ne reamintim că ţara noastră s’a numit Dacia, din antichitate, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în mod artificial, s’a impus numele de România, în urma unirii celor două mari ţări româneşti, Moldova şi Valahia. Desigur numele de Dacia coexistă alături de cel de România şi azi şi va dăinui şi în viitor, deoarece noi românii suntem urmaşii direcţi, în chip neîntrerupt, a tracilor dacogeţi din Dacia antică. Hotărârea reunificării celor trei principate româneşti, Ardealul, Moldova şi Muntenia, o luaseră conducătorii revoluţiei de la 1848-1849. Prima etapă se realizase în 1859 prin unirea Moldovei cu Valahia (Muntenia). Spre această unire a tuturor românilor într-un singur stat s’a îndreptat în mod inevitabil şi celălalt principat românesc, Transilvania (Ardealul), care s-a aureolat prin robusteţe, prin rezistenţă în vremuri de restrişte, prin păstrarea fiinţei naţionale, prin păstrarea graniţei de vest a Daciei, în faţa hunilor, avarilor şi ungurilor. Prin unirea Basarabiei şi Bucovinei (n.r. foste teritorii ale Principatului Moldovei) precum şi a Ardealului (Transilvaniei) cu Patria-Mamă România, s’a împlinit unirea tuturor românilor într’un singur stat, pe teritoriul lor strămoşesc.

Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169. Este cuprins în lucrarea de grad în învăţământ, Gheorghe Gavrilă Copil, Dacia secolelor IX-XIV. Literatura dacoromână veche în context istoric şi cultural european, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988. Vezi mai multe în Cuvânt lămuritor la studiul: Când s’a tradus liturghia în limba dacoromână? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacoromâne, anul I, nr.1, 2011, p.355.