CÎT DE RELIGIOȘI SÎNT RUMÎNII ?

Religiile_din_Romania_2011 (1)

Rumînii care cred în Dumnezeu reprezintă 95% din totalul populației, dar doar 21% merg la biserică

”La prima vedere, Rumînia este o ţară în care credinţa într’o fiinţă divină este extrem de puternică şi de larg răspîndită. Primează factorul ”identitate”, acordul cu valori sau principii creştine fiind, în funcţie de subiect, uşor mai mic (…)

Prin contrast, aplicarea în viaţa de zi cu zi a normelor religioase (ex. mersul la biserică) este mai puţin populară. Acţiunile propriu-zise care să marcheze o implicare mai puternică a religiei în societate (precum un referendum pe o temă conservatoare sau susţinerea cultelor de către stat) beneficiază de o susţinere minoritară.

Astfel, se poate trage concluzia că religiozitatea în Rumînia este un fenomen complex şi multi-stratificat, existînd multe stadii intermediare de poziţionare între auto-identificarea generică drept ”religioasă / religios” şi activism /militantism.” (monitorsocial.ro)

Aproximativ 95% dintre cetăţenii Rumîniei cred în Dumnezeu, dar numai 21% spun că merg săptămînal la biserică, și doar 27% dintre rumîni consideră necesară organizarea de referendumuri pentru definirea constituţională a familiei, arată un infografic despre credinţa religioasă în Rumînia, realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România.

Datele arată faptul că în Rumînia există ”o diferenţă semnificativă” între a afirma credinţa într’o fiinţă divină şi manifestarea acordului faţă de perspectivele cultelor religioase cu privire la societate, o diferenţă şi mai mare existînd între afirmarea credinţei şi activitatea religioasă propriu-zisă.

”Astfel, deşi există o minoritate activă şi puternic religioasă, pentru cea mai mare parte a societăţii credinţa are un rol mai degrabă redus, neconvertindu’se în acţiuni sociale şi politice concrete.”

Acesta mai arată că aproape toţi cetăţenii Rumîniei cred în Dumnezeu (95%) şi/sau se consideră religioşi (89%), 44% afirmă că se roagă zilnic, iar 33% se consideră ”religioşi practicanţi”.

79% sînt de acord cu afirmaţia că ”este necesar să crezi în Dumnezeu pentru a fi moral şi pentru a avea valori corecte”, iar 67% sînt de acord cu afirmaţia ”homosexualitatea trebuie descurajată de societate”.

În schimb, doar 21% spun că merg la biserică săptămînal, 27% consideră necesar sau foarte necesar referendumul cu privire la definirea căsătoriei ca fiind permisă exclusiv între persoane de sex opus, în timp ce ponderea celor care cred că guvernul ar trebui să sprijine răspîndirea valorilor religioase este de 46%.

Rumînii respectă cu sfințenie zilele de sărbătoare și nu muncesc, așa reiese dintr’un studiu sociologic efectuat asupra unui eșantion de 1000 de rumîni, la nivel național realizat de Reveal Marketing Research, companie de cercetare de piață, a analizat comportamentul religios în rîndul romanilor de religie creștin ortodoxă, care cred în Dumnezeu.

Din populația reprezentativă a Rumîniei care se declară creștin-ortodoxă, se evidențiază următoarele trei tipologii:

1. practicanți (42%),

2. non-practicanți (24%) și

3. spirituali (34%).

Pentru majoritatea rumînilor creștin-ortodocși, care cred în Dumnezeu, rugăciunea reprezintă o parte importantă a vieții lor de zi cu zi. Practica rugăciunii este cea mai frecventă în cazul practicanților (68%). De asemenea, 62% dintre non-practicanți au obișnuința rugăciunii. Ponderea spiritualilor care declară că obișnuiește să se roage (51%) este cea mai scăzută dintre tipurile de enoriași.

Per ansamblu, practica rugăciunii este mai răspîndită: în rîndul femeilor (aproximativ 73% dintre femei comparativ cu 57% dintre bărbați declară că e parte integrantă a vieții de zi cu zi).

În mod surprinzător, rugăciunea este răspîndită și în rîndul persoanelor tinere (72% dintre cei cu vîrstă cuprinsă între 18 și 24 de ani și 70% dintre cei cu vîrstă cuprinsă între 25 și 34 de ani).

Obiceiuri creștin-ortodoxe respectate

Din studiul realizat de Reveal Marketing Research mai rezultă că, există anumite practici care țin de dogma religioasă și care separă credincioșii în funcție de tipologie (practicant, non-practicant și spiritual).

Închinatul atunci cînd trec prin fața unei biserici (58%), respectarea zilelor de sărbătoare prin faptul că nu se muncește nici măcar în gospodărie (65%), aprinderea lumînărilor (63%), participarea la slujbe cu ocazia sărbătorilor importante (56%) sînt obiceiuri comune în special în rîndul practicanților și non-practicanților.

− Peste jumătate dintre rumînii de religie creștin-ortodoxă care cred în Dumnezeu, declară că se închină atunci cînd trec prin fața unei biserici. Pentru cele trei tipologii de enoriași în care închinatul constituie o practică importantă – practicanți, non-practicanți și spirituali – ponderea persoanelor care fac acest lucru frecvent este aproximativ aceeași – peste 40%.

Pe criterii socio-demografice, închinatul este mai frecvent, la femei, la persoanele vîrstnice și tinere (18-24 de ani).

− Zilele de sărbătoare sînt respectate în mod frecvent de peste trei sferturi dintre români prin faptul că nu muncesc și nu realizează alte treburi gospodărești. Din nou practica este adoptată într’o măsură mai mare de femei (73%), persoane vîrstnice (peste 55 de ani) și persoane tinere (35 – 44 ani).

− 21% dintre rumîni declară că postesc. Postul este ținut în mai mare măsură de către femei. Practicanții respectă această cutumă în cea mai mare măsură (26%), urmați de nonpracticanți (3%) și spirituali (2%).

− A avea un duhovnic și spoveditul periodic este o practică răspîndită la practicanți (10%).

Care sînt principalele motivații pentru respectarea obiceiurilor crestinești?

Respondenții care au fost educați religios în familie au declarat că motivul pentru care respectă obiceiurile creștinești este că așa au fost invățați și obișnuiți în famile (61%).

Un alt motiv important invocat este iubirea față de Dumnezeu (58%).

Alte motivatii secundare se refera la faptul că:

Dumnezeu vine în ajutorul celor care respectă obiceiurile creștinești (49%).
Frica de Dumnezeu (35%).
Judecata de apoi (2%).

Rumînia nu are o religie de stat (conform art. 29 (5) din Constituția Rumîniei, cultele religioase sînt autonome față de stat).

Conform recensămîntului din 2011, 16.307.004 cetățeni, reprezentînd 89,45% din populație, s’au declarat ortodocși, 870.774 s’au declarat romano-catolici (4,62% din populație), 600.932 reformați (3,19%), 362.314 penticostali (1,92%), 150.593 greco-catolici (0,8%), 112.850 baptiști (0,6%) ș.a.m.d.

În Dobrogea, există o minoritate islamică (0,34%), compusă majoritar din turci și tătari.

Europe-atheism-2005

Există și un număr mic de atei (0,11%), agnostici, persoane care sînt nereligioase (0,1%) și persoane fără o religie declarată.

Conform Annuario Pontificio, buletinul oficial al Sfîntului Scaun, în aceeași perioadă, recensămîntul intern al Bisericii Catolice a numărat în Rumînia 1.193.806 credincioși romano-catolici (cu 165.405 persoane mai mult decît cele înregistrate de autoritățile rumîne).

Potrivit unui studiu mondial, ”Religiosity and Atheism Index”, realizat de institutul Gallup International, Rumînia se află în top 10 cele mai religioase țări din lume.

Astfel, Rumînia se clasează pe locul șapte în lume, 89% din populație declarînd că este religioasă, fiind singura țară din Uniunea Europeană care apare în top 10.

Europe-belief-in-god

Raportul mai arată că Rumînia este printre puținele țări în care numărul credincioșilor a crescut din 2005 pînă în 2012, de la 85% pînă la 89% persoane care se declară religioase.

În Rumînia sînt, la nivelul anului 2015, 18.436 de lăcașuri de cult.

Din acestea, 14.765 sînt biserici, 359 de capele, 1.096 case de rugăciune, 47 de catedrale, 2 episcopii, 2 moschei, 76 de geamii, 286 de mănăstiri și 89 de sinagogi.

În medie, anual, în Rumînia apar 90 de biserici noi.

După 1989 și pînă în prezent, bisericile ortodoxe s’au înmulțit cu aproximativ 2.000 de lăcașuri de cult în toată țara.

dsc_8141

Finanțarea bugetară a statului rumîn, destinată construirii și renovării de biserici, a fost de 130 de milioane de lei în anul 2014 și de 41,198 milioane de lei în anul 2015.

Resurse:

1. Infograficul avînd ca temă credinţa religioasă în Rumînia a fost lansat în contextul referendumului iminent cu privire la definirea constituţională a familiei, iar sursele datelor folosite în infografic sînt studiul ”Religious Belief and National Belonging in Central and Eastern Europe” (Pew Research Center), sondaje CURS şi Cult Research din 2018, precum şi recensămîntul naţional din 2011, se precizează în comunicat.

2. Metoda de colectare pentru proiect este CAWI (computer assisted web interview).

Datele au fost colectate: pe un eșantion reprezentativ national (urban și rural), 1.018 interviuri + Marja de eroare este de +/-3%. Nivel de încredere: 95%. Perioada de colectare: Iunie 2021.

Universul cercetării este reprezentat la nivel național, de bărbați și femei care declară că aparțin religiei creștin – ortodoxe și care cred în Dumnezeu.

Citește și:  REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

DILEME DIN BIBLIE: PĂCATUL ORIGINAR ȘI CUM S’AU ÎNMULȚIT OAMENII DIN ADAM ȘI EVA?

A FOST ADAM CONTEMPORAN CU EVA? DE CE AU FOST ALUNGAȚI DIN RAI? NE PARVINE BIBLIA DE LA CREATOR ?

Biblia spune că primii oameni de pe Pământ ar fi fost Adam și Eva. Aceștia ar fi fost și părinții omenirii.
”Are păcatul originar vreo legătură cu sexul? I’a alungat Dumnezeu pe Adam şi Eva din Grădină pentru că au făcut sex?”

Aceasta este o întrebare foarte bună. Păcatul originar nu are nicio legătură cu faptul că Adam şi Eva au întreţinut relaţii sexuale. Dumnezeu nu numai că i’a creat cu abilitatea şi libertatea de a avea relaţii sexuale, dar le’a şi dat înstrucţiuni să facă aşa!

”Dumnezeu l’a creat pe om după chipul Său; l’a creat după chipul lui Dumnezeu; i’a creat de parte bărbătească şi de parte femeiască. Dumnezeu i’a binecuvântat şi le’a zis: «Creşteţi, înmulţiţi’vă, umpleţi pământul şi supuneţi’l…»”

Dacă nu ai citit vreodată capitolul 2 din cartea Genezei (prima carte a Bibliei), în acesta se spune, mai exact în versetele 16 şi 17 astfel:

”Domnul Dumnezeu i’a dat omului următoarea poruncă:

«Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit»”

Într’o zi, Adam şi Eva au ascultat de Satan (deghizat în şarpe), care i’a minţit, zicându’le:

”«Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»”

Satan i’a minţit pe Adam şi Eva. El a contrazis Cuvântul lui Dumnezeu, afirmând că totul va fi bine dacă vor mânca din pomul interzis.

Păcatul lui Adam şi Eva a constat în faptul că nu au ascultat de Dumnezeu şi au făcut ce au vrut ei. Ei au ascultat de Satan şi de propria lor judecată, crezând că Dumnezeu le interzice ceva minunat, lucru care nu era adevărat. La fel suntem şi noi. Credem că noi ştim mai bine decât Dumnezeu. Credem că Dumnezeu ne pune restricţii, că nu ne dă anumite lucruri, iar noi avem o soluţie mai bună. La fel ca şi Adam şi Eva, şi noi suntem ispitiţi să alegem să’l credem mai degrabă pe Satan decât pe Dumnezeu.

Iată ce este scris:

”Când a văzut femeia că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că era de dorit să dea cuiva înţelepciune, a luat din rodul lui şi a mâncat; i’a dat şi soţului ei, care era lângă ea, şi a mâncat şi el.”

Din acel moment, ei au fost separaţi de Dumnezeu din punct de vedere spiritual. El i’a scos afară din Grădina Eden şi i’a oprit să mănânce din Pomul vieţii, iar ei, în loc să trăiască veşnic, au murit în cele din urmă. Moartea nu a fost parte a Grădinii Eden. Biblia spune că ”plata păcatului este moartea”. Din acest motiv a venit Iisus pe pământ… să sufere pedeapsa pentru păcatul nostru, pentru ca noi să nu mai murim, fiind despărţiţi de Dumnezeu pentru veşnicie. Atunci când Iisus a murit pe cruce, El a plătit pentru toate păcatele TALE, iar azi îţi oferă iertare deplină şi viaţă veşnică.

Biblia afirmă următoarele:

”Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Cristos, Domnul nostru.”

Cum s’a înmulțit omenirea dacă Adam și Eva au avut doar doi băieți, Cain și Abel?
Totuși, despre ei se spune în repetate rânduri că au avut doar doi băieți, pe Cain și pe Abel. Este acest lucru adevărat?

Astăzi, pe Glob, sunt peste 7 miliarde de oameni. Totul ar fi pornit de la primii doi dintre aceștia, Adam, bărbatul, și Eva, femeia. Din felul de prezentare biblic, reiese ca Adam a fost creat întâi, iar Eva mai târziu, dintr’o coastă a lui Adam. Ambii au fost plăsmuiți de Dumnezeu ”după chipul și asemănarea sa”.
Despre aceștia se știe că ar fi avut doi băieți, pe Cain și pe Abel, iar Cain l’ar fi ucis pe Abel.

Totuși, mulți își pun întrebarea, pe drept:

”Cum s’a înmulțit omenirea, dacă Adam și Eva au avut doar doi băieți, pe Cain și pe Abel?”

Înainte de toate, trebuie spus că cine a citit Biblia cu atenție a aflat că Adam și Eva nu au avut doar doi copii. Se pare că înaintea lui Cain și Abel, Adam și Eva au avut un fiu pe nume Set. Apoi, se specifică destul de clar: ”după nașterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; și a născut fii și FIICE”. (Geneza 5:4, VDC)”.

Astfel, pe vremea aceea, oamenii trăiau extrem de mult, timp suficient să nască zeci de copii.

Perpetuarea speciei prin incest

Dar să revenim la Cain. După binecunoscuta relatare a crimei asupra lui Abel, descrisă în capitolul 4 al cărții Geneza, Cain este confruntat de către Dumnezeu, care decide să îl pedepsească.
Imediat după acest episod ni se spune că el (Cain) ”s’a împreunat cu nevasta sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh”, (Geneza 4:17, VDC).

Următoarea întrebare care se pune este:

”Cine era nevasta lui Cain? Nu era, cumva, chiar sora sa?”

Tot ce se poate, cel mai probabil, nevasta lui Cain era chiar sora sa, deși nu există vreo certitudine, însă, în acele vremuri incestul era permis.
Așadar, pentru cei care acceptă ipoteza potrivit căreia Adam și Eva au fost primii oameni pe pământ, se pare că aceștia au avut zeci sau poate chiar sute de copii, în cei 8-9 sute de ani cât au trăit. Iar apoi, perpetuarea speciei umane a venit în mod natural, dacă ar fi fost de la bun început contemporani.

Sunt date despre Adam şi Eva care dovedesc că au trăit în Africa în aceeaşi perioadă, dar probabil nu s’au întâlnit.

Adam şi Eva au trăit în Africa în aceeaşi perioadă, dar probabil nu s’au întâlnit, cel puțin așa afirmă autorii unui studiu coordonat de un profesor de genetică de la Universitatea Stanford din SUA.

Până de curând, oamenii de ştiinţă credeau că „Adam cu cromozomul Y” şi „Eva mitocondrială” – cei mai recenţi strămoşi comuni ai bărbaţilor şi femeilor – au trăit în epoci complet diferite.

Însă, potrivit unui studiu realizat recent pe 69 de bărbaţi din zone diferite de pe Glob, „Adam cu cromozomul Y” a păşit pe Pământ în urmă cu 120.000 de ani – 156.000 de ani, mult mai devreme decât credeau oamenii de ştiinţă.

Această datare recentă îl plasează pe Adam mult mai aproape – ca interval de timp – de Eva, care a apărut pe Pământ în urmă cu 99.000 de ani – 148.000 de ani.
Oamenii de ştiinţă sunt însă de părere că „este extrem de puţin probabil” ca Adam şi Eva să fi fost „exact contemporani”.

Carlos Bustamante, profesor de genetică la Universitatea Stanford din California, a declarat:

”Cercetările precedente au indicat faptul că cel mai recent strămoş comun al bărbatului a trăit mult mai recent decât cel mai recent strămoş comun al femeii. Însă studiul nostru a evidenţiat faptul că nu a existat o discrepanţă.”

„Eva mitocondrială” şi „Adam cu cromozomul Y” sunt cei doi indivizi care, transmiţându’şi o parte din genele lor, au contribuit la vasta expansiune a speciei umane. Însă multe aspecte despre existenţa lor, inclusiv locul în care au trăit, sunt învăluite în mister.

Savanţii americani au comparat variaţiile cromozomului Y în rândul voluntarilor din nouă zone geografice distincte, inclusiv din unele care au devenit disponibile pentru cercetări ştiinţifice abia recent, precum Namibia, Republica Democrată Congo, Gabon, Algeria, Pakistan, Cambodgia, Mexic şi regiunea rusă Siberia.

În pofida numelor lor celebre, care evocă un cuplu unic, ai cărui copii au populat lumea, Adam şi Eva nu au fost singurul bărbat, respectiv singura femeie care au trăit în acea epocă, nici singurii oameni ai căror urmaşi trăiesc în zilele noastre.

Ei au avut pur şi simplu şansa de a transmite cu succes cromozomul Y şi genomul mitocondrial de’a lungul mileniilor celor mai mulţi dintre oamenii din zilele noastre.
Utilizând microscoape deosebit de puternice, cercetătorii au identificat aproximativ 11.000 de mutaţii genetice, care i’au ajutat să stabilească asocieri genetice şi cronologii de o acurateţe fără precedent.

Autorii studiului au obţinut astfel de rezultate pentru 10 milioane de nucleotide, biomolecule care formează elementele din care este alcătuit cromozomul Y, pentru fiecare individ din grupul de voluntari.

Rata anuală a mutaţiilor a fost apoi estimată prin compararea cu un eveniment cunoscut – apariţia primelor aşezări umane în cele două Americi în urmă cu circa 15.000 de ani.
Cercetătorii au repetat analiza cu ADN-ul mitocondrial al voluntarilor pentru a obţine două estimări temporale pentru Adam şi Eva, reuşind să demonstreze astfel, pentru prima dată în istorie, că perioadele de timp în care cei doi au apărut se suprapun.

Bustamante:

”Acum putem să datăm anumite evenimente într’un mod foarte precis. Am găsit o mutaţie unică, care arată că trei linii genetice străvechi s’au unit în urmă cu 48.000 de ani, plus sau minus câteva sute de ani. Acurateţea acestei datări este extraordinară.”

Studiul, publicat în revista Science, exemplifică extraordinara profunzime a diversităţii genetice care există în rândul actualilor locuitori ai Africii.
Studiul evidenţiază totodată faptul că a existat o perioadă în care doar câteva secvenţe genetice au fost transmise mai departe şi că multe altele au dispărut din cauza unui eveniment extern care nu a fost deocamdată identificat.

Unul dintre cele mai importante episoade ale Bibliei, care a fost înțeles greșit, este legat de protopărinții Adam și Eva. Cu toții știm azi că cei doi ar fi fost alungați din Rai după ce au gustat dintr’un măr, fructul binelui și al răului.

Adam și Eva au încălcat cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu și au mâncat din fructul interzis. În iconografia medievală, fructul respectiv a fost reprezentat printr’un măr, fiind unul dintre cele mai îndrăgite și accesibile fructe din spațiul creștin. Pomul în sine se afla chiar în mijlocul grădinii Edenului, Dumnezeu însuși punându’l în calea primilor oameni să le încerce credința și tăria.

Dar Eva a fost mai slabă și a cedat vicleniei șarpelui. Ea a avut nesăbuința, ar spune unii, sau curiozitatea, ar spune alții, de a gusta din fructul oprit pentru că este omenesc să ne dorim tocmai ceea ce este interzis. Și Eva a primit darul de a distinge dintre bine și rău și de a cunoaște lumea așa cum nu ar fi văzut’o niciodată, dacă nu mușca din măr. Apoi l’a ispitit și pe Adam, pentru că revelația pe care a avut’o femeia nu putea fi ținută doar pentru sine.

Nemurirea, singurul dar pe care Adam și Eva nu’l puteau primi

Însă nu dezvăluirea binelui și a răului i’a alungat pe Adam și Eva din Rai, ci faptul că au nesocotit cuvântul Creatorului lor. Primii oameni s’au dovedit nesupuși, iar Dumnezeu i’a alungat din cea mai bună lume posibilă drept pedeapsă eternă, să se chinuiască pe pământ până când își răscumpără păcatul originar.

Gestul lor de nesupunere, însă, ascunde cu totul altceva. Există interpretări ale acestui episod din Biblie care susțin că cei doi, având darul cunoașterii, ar fi încercat să ajungă și la pomul vieții, care le’ar fi dăruit nemurirea. Adam și Eva nu putea deveni nemuritori, pentru că ar fi devenit egalii Creatorului lor.

Sf. Ioan Damaschin a explicat în scrierile sale că pomul vieții era destinat doar celor care erau vrednici de viața veșnică, în Grădina Raiului. Dar primii oameni nu s’au dovedit vrednici de un asemenea dar. Dumnezeu s’a văzut nevoit să îi alunge și să închidă porțile Raiului până când fiecare om avea să își răscumpere păcate și să merite să se întoarcă în împărăția lui, unde domnește binele suprem.

Identitatea mărului este îndoielnică

În cartea Genezei nu se precizează sub nicio formă ce fel de pomi erau Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Se spune doar că și ei au răsărit din pământ ca toți ceilalți pomi și copaci din jur. Dar vechile scrieri ebraice oferă câteva indicii care susțin că ar fi vorba de fapt de vița de vie.

În vremurile vechi, vița de vie era considerată pom și era cultivată pe suporturi înalte. Unii termeni din ebraica veche pot fi traduși drept pomul de viță de vie, iar alte scrieri spun că Noe ar fi plantat vie din crenguțele aduse de Potop de la poarta Raiului.
Cu siguranță, Eva nu a mușcat dintr’un măr, așa cum știm că arată fructul azi. Merele sălbatice sunt mici, verzi, acre și deloc atrăgătoare.

Dar strugurii puteau fi mult mai tentanți. Există și o veche interpretare grecească conform căreia fructul cunoașterii ar fi fost o piersică. Pentru greci, piersicile sunt fructele iubirii, ale vieții și ale maternității.

Cum arăta de fapt șarpele?

Orice preot ți’ar spune azi că Diavolul a luat forma șarpelui să se apropie de Eva și să o împingă spre marele păcat. Ar fi reușit o reptilă cu pielea rece să se apropie de femeie și să o convingă să își încalce cuvântul? Unii ar spune că nu.
După ce păcatul a fost săvârșit și Dumnezeu i’a pedepsit pe oameni, el s’a întors către șarpe și l’a blestemat să se târască pe pântece și să mănânce țărână câte zile o mai avea seminția lui pe pământ.

Un astfel de blestem, pentru a fi cu adevărat dramatic și cutremurător, putea fi înțeles numai dacă șarpele arăta cu totul altfel. Poate că avea aripi, iar Dumnezeu l’a blestemat să se târască sub pământ. Poate că era un animal fantastic de o frumusețe rară, care s’a apropiat ușor de Eva și nu a avut nevoie de prea mult timp să o convingă.

Și ce vină avea de fapt șarpele că Diavolul s’a folosit de înfățișarea lui și i’a păcălit pe Adam și Eva?

Toate acestea sunt detalii misterioase și controversate din cel mai cunoscut episod al Genezei. Mărul, șarpele, pomul vieții sau pomul cunoașterii sunt doar simboluri și trebuie interpretate ca atare, dar mesajul esențial rămâne păcatul originar pe care protopărinții l’au săvârșit în pofida voinței divine
Altă dilemă a Bibliei – Autenticitatea:
Întrebare: Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu?
Răspunsul la această întrebare nu numai că va arăta felul cum văd oamenii Biblia şi importanţa ei pentru vieţile noastre, ci și cum va şi avea în cele din urmă un impact asupra omenirii pentru veşnicie.
Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci noi trebuie să o preţuim, să o studiem, să ne supunem ei şi, desigur, să credem în ea. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci a o respinge înseamnă de fapt a Îl respinge pe Dumnezeu Însuşi.
Faptul că Dumnezeu ne’a dat Biblia este o dovadă şi o ilustrare a dragostei Lui pentru noi. Termenul „revelaţie” înseamnă simplu că Dumnezeu a comunicat omenirii cum este El şi cum putem avea o relaţie corectă cu El. Există lucruri pe care noi nu le’am putea cunoaşte dacă nu le’ar fi revelat Dumnezeu în mod divin către noi prin Biblie.

Deşi descoperirea lui Dumnezeu în Biblie a fost dată progresiv pe o perioadă de aproximativ 1500 de ani, Biblia a conţinut întotdeauna tot ceea ce oamenii au avut nevoie să cunoască despre Dumnezeu pentru a avea o relaţie corectă cu El. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea reprezintă autoritatea finală în tot ceea ce priveşte credinţa, practica religioasă şi considerentele morale.

Întrebarea pe care trebuie să ne’o punem este: cum putem şti dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu doar o carte valoroasă?

Ce are unic Biblia care o face diferită de toate celelalte cărţi religioase scrise vreodată? Există dovezi că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Acestea sunt întrebări la care trebuie să reflectăm dacă dorim să examinăm serios pretenţia Bibliei de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat divin şi total suficient pentru toate aspectele credinţei şi practicii. Nu poate fi nici o îndoială în faptul că Biblia pretinde că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

Aceasta este foarte clar menţionat în versete precum cele din 2 Timotei 3:15-17, care spun:

”…din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să’ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Sigur aceasta cu condiția să avem cu certitudine informația că biblia e scrisă de Dumnezeu, iar aceste pasaje nu sunt adăugate de cler la rescrierea bibliei după primele exemplare.

Ce a vrut să spună apostolul Pavel când a afirmat că Biblia este ”inspirată de Dumnezeu”? (2 Timotei 3:16) Pavel, care şia consemnat scrierile în limba greacă, a folosit un termen ce înseamnă literalmente ”suflată de Dumnezeu”. El a vrut să spună, aşadar, că Dumnezeu i’a îndrumat prin spiritul său sfânt pe scriitorii Bibliei să aştearnă în scris numai ceea ce a dorit El.

Scriitorii Bibliei ”au vorbit de la Dumnezeu, fiind purtaţi de spiritul sfânt”, a spus apostolul Petru (2 Petru 1:21). Prin urmare, apostolul Pavel a numit pe bună dreptate cărţile biblice ”scrieri sfinte, care te pot face înţelept pentru salvare prin credinţa în Cristos Isus” (2 Timotei 3:15).

Mulţi oameni contestă cu vehemenţă ideea că Dumnezeu este autorul Bibliei. Manifestând ”un dispreţ sfidător faţă de relatările biblice”, ca să’l cităm pe arheologul Sir Charles Marston, anumiţi critici au atacat virulent integritatea Bibliei. Unii resping Biblia, considerând’o nimic mai mult decât ”o colecţie veche de mituri şi de poveşti”.
Analizaţi dovezile

Aşadar, puteţi avea încredere în Biblie? Este important să ajungeţi la concluzia corectă.
De ce? Deoarece, dacă Biblia conţine într’adevăr mesajul lui Dumnezeu, ar fi o nesăbuinţă, ba chiar o greşeală fatală, să o ignoraţi.

Dacă o consideraţi doar o carte a oamenilor, nu Cuvântul lui Dumnezeu, ea vă va influenţa prea puţin acţiunile şi convingerile (1 Tesaloniceni 2:13).

Dar cum puteţi afla dacă Biblia este demnă de încredere? Gândiţi’vă, de pildă, cum vă daţi seama dacă cineva este de încredere. Cu siguranţă, nu puteţi avea încredere într-o persoană despre care nu ştiţi aproape nimic. Doar în timp, după ce ajungeţi să o cunoaşteţi mai bine, vă daţi seama dacă este sinceră şi cinstită. La fel stau lucrurile şi în cazul Bibliei.

Nu vă grăbiţi să acceptaţi teoriile speculative sau ideile preconcepute care subminează încrederea în Biblie. Faceţi’vă timp să analizaţi dovezile care susţin că această carte este ”inspirată de Dumnezeu“.
Atacuri din partea „prietenilor“
Nu vă lăsaţi influenţat de cei care, deşi susţin că sunt ”prieteni” ai Bibliei, pun la îndoială autenticitatea şi credibilitatea ei.

În prezent, majoritatea criticilor Bibliei, deşi pretind că sunt creştini, ”consideră Scripturile simple scrieri omeneşti”, se spune în New Dictionary of Theology.

Mulţi teologi contestă că scriitorii general acceptaţi ai cărţilor Bibliei sunt cei reali. De exemplu, unii spun că nu profetul Isaia ar fi scris cartea care îi poartă numele. În opinia lor, această carte ar fi fost scrisă la mult timp după moartea lui.

Lowther Clarke, în publicaţia sa Concise Bible Commentary, afirmă că profeţia lui Isaia este ”rodul multor minţi, fiind scrisă de’a lungul mai multor generaţii”.

Totuşi, aceştia ignoră cuvintele lui Isus Cristos şi ale discipolilor săi, potrivit cărora Isaia este scriitorul acestei cărţi (Matei 3:3; 15:7; Luca 4:17; Ioan 12:38–41; Romani 9:27, 29).

Însă criticile nu se opresc aici. Unii comentatori ai Bibliei, cum ar fi J. R. Dummelow, susţin că profeţiile din cartea biblică Daniel ”sunt, de fapt, evenimente istorice care au avut deja loc, dar care sunt prezentate drept profeţii”.
Însă şi în acest caz, ei ignoră mărturia lui Isus Cristos. El a avertizat cu privire la ”lucrul dezgustător care cauzează pustiire — despre care a vorbit profetul Daniel — stând într-un loc sfânt” (Matei 24:15).

Ar putea oare un creştin să creadă că Isus Cristos a fost părtaş la o asemenea înşelătorie şi a prezentat drept profeţii nişte evenimente deja împlinite? În niciun caz!

Are importanţă cine a scris Biblia?
Dar este oare atât de important să ştim cine a scris cărţile Bibliei?, v’aţi putea întreba. Da, este foarte important!

De exemplu, aţi avea încredere într’un document despre care se afirmă că este testamentul unui prieten dacă s’ar dovedi că, de fapt, nu prietenul dumneavoastră l’a scris?

Să presupunem că specialiştii vă spun că este un fals, că unii apropiaţi ai prietenului dumneavoastră au scris cu cele mai bune intenţii ceea ce au considerat ei că ar fi ultimele dorinţe ale acestuia. Ar mai avea documentul vreo valoare?

Aţi putea avea încredere că acesta exprimă voinţa prietenului dumneavoastră?

La fel stau lucrurile şi în cazul Bibliei. Nu este de mirare că atât de mulţi oameni, chiar şi dintre cei care pretind că sunt creştini, ignoră sfaturile ei privitoare la cinste, moralitate sexuală etc.

De câte ori n’am auzit comentarii depreciative de genul:

”O, dar asta scrie în Vechiul Testament!“, ca şi cum acesta ar fi mai puţin important. Să nu uităm, totuşi, că apostolul Pavel a numit Vechiul Testament ”scrierile sfinte”, care sunt ‘inspirate de Dumnezeu.”

Însă nu putem respinge dovezile tuturor experţilor şi ale erudiţilor!, aţi putea obiecta. Bineînţeles că nu! De exemplu, le suntem profund recunoscători cercetătorilor sinceri, care au contribuit la identificarea textului original al Bibliei. Este adevărat, în textul Bibliei s’au strecurat greşeli minore pe măsură ce a fost copiat şi recopiat de’a lungul secolelor. Dar este o mare diferenţă între a recunoaşte că în copiile textului biblic s’au strecurat greşeli minore şi a considera întreaga Biblie rodul minţii umane.

Chiar înainte de a afirma că Biblia este inspirată de Dumnezeu, Pavel i’a explicat lui Timotei de ce era esenţială o astfel de scriere inspirată.

”În zilele din urmă”, a spus el, ”oamenii nelegiuiţi şi impostorii vor merge din rău în mai rău, inducând în eroare şi fiind induşi în eroare” (2 Timotei 3:1, 13).

Deja în zilele lui Pavel unii aşa-zişi ”înţelepţi şi învăţaţi” foloseau ”argumente convingătoare” pentru a’i înşela pe oameni şi pentru a le slăbi credinţa în Isus Cristos (1 Corinteni 1:18, 19; Coloseni 2:4, 8). Ca să nu fie influenţat de aceştia, Timotei trebuia, potrivit îndemnului apostolului Pavel, ”să rămână în lucrurile pe care le învăţase din pruncie prin scrierile sfinte’, puse la dispoziţie de Dumnezeu (2 Timotei 3:14, 15).
Şi pentru noi este la fel de important să facem aceasta, deoarece trăim în ”zilele din urmă”.

Biblia este în concordanţă cu ştiinţa când face referire la chestiuni ştiinţifice, că ea constituie un tot armonios de la primele ei pagini până la ultimele, că profeţiile ei s’au împlinit cu exactitate şi multe, multe altele.

De asemenea, putem să examinăm atât dovezile interne cât şi pe cele externe ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Dovezile interne sunt acele lucruri din însăşi interiorul Bibliei care probează originea divină a acesteia. Una dintre primele dovezi interne ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este unitatea acesteia. Chiar dacă Biblia este formată din 66 de cărţi individuale, scrise pe 3 continente, în 3 limbi diferite, de’a lungul unei perioade de aproape 1500 ani, de către mai mult de 40 autori (care aveau vârste şi stiluri diferite de viaţă), Biblia îşi păstrează unitatea de la început până la sfârşit fără vreo contradicţie. Această unitate este singulară prin comparaţie cu orice alte cărţi şi este o dovadă a originii divine a cuvintelor sale, întrucât Dumnezeu a folosit anumiţi oameni astfel încât ei au înregistrat în Biblie chiar cuvintele Lui.

O alta dovada internă care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui

Dumnezeu constă în profeţiile detaliate conţinute în paginile sale. Biblia conţine sute de profeţii descrise în detaliu cu privire la viitorul anumitor popoare, inclusiv a Israelului, cu privire la viitorul anumitor oraşe, cu privire la viitorul omenirii şi cu privire la venirea unei Persoane care ar fi Mesia, Mântuitor nu numai al Israelului, ci al tuturor celor ce cred în El.

Spre deosebire de profeţiile din alte cărţi religioase sau a celor scrise de persoane precum Nostradamus, profeţiile biblice sunt descrise extrem de detaliat şi nu au dat greş niciodată în a se împlini. Există peste 300 de profeţii cu privire la Iisus Hristos numai în Vechiul Testament. Nu numai că ele au prezis locul unde El s’a născut şi din ce familie va proveni, ci ele au spus şi cum El a murit şi ca El a înviat în a treia zi. Pur şi simplu nu există o cale logică în a explica profeţiile împlinite din Biblie decât prin a accepta originea divină a acesteia. Nu există nici o altă carte religioasă care să conţină profeţii mai detaliate şi de acest tip pe care Biblia le conţine.

A treia dovadă internă a originii divine a Bibliei constă în autoritatea şi puterea unică pe care ea le are. Chiar dacă această dovadă este mult mai subiectivă decât primele două dovezi, nu există o mărturie mai puternică decât aceasta care să susţină originea divină a Bibliei. Biblia deţine o autoritate unică pe care nu o are nici o altă carte scrisă vreodată. Această autoritate şi putere se văd cel mai bine în felul cum nenumărate vieţi au fost transformate şi schimbate prin citirea Bibliei. Prin ea, nenumăraţi dependenţi de droguri au fost vindecaţi, nenumăraţi homosexuali au fost eliberaţi, nenumăraţi delicvenţi şi criminali au fost transformaţi, nenumăraţi păcătoşi sunt mustraţi; prin ea, ura a fost transformată în dragoste.

Biblia conţine o putere dinamică şi transformatoare care nu este posibilă decât datorită faptului că ea este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe lângă dovezile interne prezentate mai sus, există de asemenea dovezi externe care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre acestea este legată de evenimentele istorice din Biblie. Întrucât Biblia conţine detalii cu privire la anumite evenimente istorice, acurateţea şi veridicitatea ei pot face obiectul verificării ca în cazul oricărui alt document istoric.

Atât prin dovezile arheologice cât şi prin alte documente scrise, evenimentele istorice din Biblie au fost probate de fiecare dată ca fiind acurate şi adevărate. De fapt, toate dovezile arheologice şi documentare susţin faptul că Biblia este cea mai bine documentată carte din lumea antică. Faptul că Biblia descrie cu acurateţe şi veridicitate evenimente verificabile istoric este o indicaţie serioasă cu privire la veridicitatea ei şi în ce priveşte subiectele şi doctrinele religioase şi ajută în a întări pretenţia acesteia de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

O altă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu constă în integritatea autorilor săi umani. După cum am menţionat mai devreme, Dumnezeu S’a folosit de oameni de diferite vârste pentru a ne lăsa scris Cuvântul Său.

Studiind vieţile acestor oameni, nu există nici un motiv pentru care să credem că ei nu au fost oameni cinstiţi şi sinceri. Văzând vieţile lor şi faptul că ei au fost chiar gata să moară (adesea au murit în urma torturilor) pentru credinţa lor, devine clar că aceşti oameni obişnuiţi şi oneşti au crezut cu adevărat că Dumnezeu le’a vorbit. Cei care au scris Noul Testament şi multe alte sute de credincioşi (1 Corinteni 15:6) cunoşteau adevărul despre mesajul lor pentru că ei L’au văzut şi au petrecut timp împreună cu Iisus Hristos după ce El a înviat din morţi.

Transformarea pe care au trăit’o aceşti oameni la vederea lui Hristos cel Înviat a avut un impact extraordinar asupra lor. Ei au trecut de la a se ascunde de frică la disponibilitatea de a muri pentru mesajul pe care Dumnezeu l’a descoperit către ei. Vieţile şi moartea lor mărturisesc faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

O ultimă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este caracterul indestructibil al Bibliei. Datorită importanţei sale şi a pretenţiei că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia a înfruntat atacuri şi tentative de a fi distrusă ca oricare altă carte din istorie. De la împăraţii romani precum Diocleţian, la dictatorii comunişti şi la ateii şi agnosticii zilelor noastre, Biblia a rezistat tuturor atacatorilor săi şi a rămas cartea cu cel mai mare număr de exemplare publicate până în zilele noastre.

De’a lungul timpului, scepticii au privit Biblia ca pe un document mitologic, dar arheologii i’au demonstrat veridicitatea istorică. Opozanţii ei i’au atacat învăţăturile ca fiind primitive şi depăşite, însă conceptele şi învăţăturile sale morale şi legale au avut puternice influenţe pozitive asupra popoarelor şi societăţii peste tot în lume. Ea continuă să fie atacată de ştiinţă, psihologie şi mişcările politice, dar rămâne relevantă şi veridică şi astăzi la fel cum a fost din prima zi când a fost scrisă.

Este o carte care a transformat nenumărate vieţi şi destinele multor popoare de’a lungul ultimilor 2000 de ani. Indiferent cum încearcă opozanţii ei să o atace, să o distrugă sau să o discrediteze, Biblia rămâne la fel de puternică, adevărată şi relevantă ca şi înainte de apariţia atacurilor la adresa ei.

Acurateţea ei s’a păstrat în ciuda atâtor tentative de a o corupe, de a o ataca şi de a o distruge, aceasta fiind o dovadă clară a faptului că este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne surprindă că indiferent cum este atacată Biblia, ea rămâne neschimbată şi nepătată.

De altfel, Iisus a spus:

”Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, (Marcu 13:31).

Dincolo de ce spune Isus, orice om nornal la cap poate înțelege ușor că orice lucru de o asemenea importanță în viața oamenilor va fi mereu lovită pentru ca oamenilor să li se distrugă singurul reper care rezistă peste milenii. Creștinii sunt uciși, bisericile demolate, cărți bisericești au fost arse, dar Biblia rămâne în continuare o ancoră de neclintit în istoria omenirii.

După ce am văzut toate argumentele de mai sus, singur puteți analiza dacă răspunsurile sunt sau nu de acceptat și lămurește dilemele fiecăruia dintre noi.

Citiți și: 600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CATEDRALA NEAMULUI ROMÂNESC NU POATE FI DIN LEMN ȘI NICI MICĂ

 

 

Pe această cale, mulțumesc trupei Taxi pentru ideea de a a lansa în spațiul public melodia ”Despre smerenie”,  care a avut efectul contrar celui propus, datorită în special ipocriziei care se află fără doar și poate în spatele mesajului. Demersul lor guvernat mai întâi de ignoranță, iar mai apoi de o manipulare nedisimulată a dus paradoxal la o creștere a numărului donațiilor pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, oamenii înțelegând că pentru această construcție chiar este nevoie de suport financiar serios.

De asemenea, mesajul naiv al videoclipului a provocat numeroase reacții din partea credincioșilor ortodocși sau chiar a celor care încă nici nu aveau o părere clară despre proiect. Foarte mulți au ieșit din indiferență și și’au format abia acum o opinie tranșantă. Iar prin acest ”șoc” creat de lansarea melodiei mulți s’au uitat mai atent peste detaliile acestuia și au găsit lucruri deosebite care se vor construi și se vor pune în mișcare împreună cu finalizarea lui, ceea ce a dus la cristalizarea multor opinii, parte din ele vom încerca să le adunăm și să le expunem în rândurile următoare.

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR, a explicat că melodia-manifest a avut efect contrar decât acel sperat de promotorii mesajului ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Purtătorul de cuvânt al BOR a afirmat la Digi24 că au crescut donațiile pentru construirea Catedralei după difuzarea în spațiul public a melodiei-manifest, oamenii fiind revoltați de mesajul piesei.

Mesajul cântecului trupei Taxi este țintit asupra unui proiect, dar nu sunt cunoscute utilitățile construirii Catedralei Neamului.

Vasile Bănescu:

”A polarizat idei cum nimeni nu s’ar fi așteptat. S’a creat o falie între susținătorii proiectului și cei care de curând nu apreciau acest proiect. Personal cred că respingerea unui asemenea proiect se datorează unei insuficiente cunoașteri, e un reflex să respingi ceva ce nu cunoști. Patriarhia inclusiv trebuie să’l facă mai bine cunoscut… Nu sunt cunoscute utilitățile unui asemenea proiect. E o necesitate liturgică – actuala biserică a catedralei de pe Dealul Mitropoliei, este neîncăpătoare. Este o necesitate de ordin public, în această viitoare Catedrală sunt prevăzute lucruri importante – muzeu al creștinismului, parc de șase mii de ha, crește numărul zonelor verzi…

Nu putem vorbi de preferințe divine, dar o catedrală națională nu poate fi construită nici din lemn și nici mică…Cultura dialogului e absolut necesară. Eu m’am gândit să vorbim cu cei din trupa Taxi, dar n’am făcut’o încă, dar ar fi oportună o întâlnire cu acești oameni, cred în ideea unei intâlniri cu cei care s’au implicat la modul sincer într’un asemenea videoclip. Nu s’a reacționat considerând că un comunicat oficial de presă ar fi fost disproporționat. Mă gândesc la asta și sper să reușesc să fac o astfel de întâlnire. Sper să fac o asemenea întâlnire, ar fi bine, dacă ar fi acolo, să vadă catedrala și să’și reconsidere opțiunea… În ultimele zile au crescut foarte mult donațiile oferite de site – 15 mii de lei pe zi. Au crescut donațiile pentru proiect în urma difuzării acestui clip”.

Paul Hitter (activenews.ro): Măi dar vouă chiar nu vă este rușine?

Mă refer la fiecare dintre voi cei care apar în acel clip. Cei 33, un număr predestinat, nu? Încep să cred ca sunteți obligați să faceți asta. Platiți probabil? Sau aveți dosare toți? Sau așa merg pilele? Voi îndemnați la smerenie? Îndemnati biserica la smerenie?

Până acum nu eram hotărât în privința Catedralei. Dar vizionând acest clip, nu pot decât să susțin acest proiect. Voi vânduților pentru arginți, aveți tupeul să îndemnați la smerenie? Voi cu casele voastre, cu vilele, cu mașinile, voi cu banii voștri, cu pilele voastre, voi care având atâta putere nu ridicați vocea decât rar, și niciodată nu loviți adevăratul sistem generator de probleme? Dar voi de ce nu vă construiți o căsuță mica din lemn? O cocioabă. Dar de ce nu vă dați averea săracilor? Dati voi un exemplu Bisericii ortodoxe dacă sunteți atât de smeriți. Dar voi nu luati bani de la stat iudelor? De pe la ICR-uri? Nu cumva în campanii primiți bani de la politicieni? Bani furați de la noi? Nu cumva cântați in concerte comandate de politicieni? Nu cumva furați din primării? Stim și noi cum se face manevra: ești artist semi cunoscut, ai o pilă la primarie, când e de spalat bani te suna, și tu mergi să cânți. Pe banii furati din buzunarele noastre. Ăștia sunt marii artiști din această piesa. Dar pentru melodia asta cine v’a plătit?

Și tu Esca, nu cumva ai susținut Pro-tv, o televiziune care a spălat milioane de români la creier? Păi care crimă e mai mare mamaie?  A Bisericii sau a ta?

Dau un singur exemplu de ipocrizie:

Toți cei care nu vor catedrala, s’ar căsători în cea mai mare biserică din lume. Niște ipocriți! Esca s’a căsătorit la Catedrala Sf. Iosif, nu într’una mică și de lemn.

Tu Oreste care faci o varză din credință, yoga, extratereștri, tunele prin Făgăraș?  Voi mici masoni, securiști, atei, catolici și ce mai sunteți, nu vă este rușine să vorbiți voi despre smerenie?

Tu Cărtărescu ? Nu cumva ai luat banii de la noi ca să iți scrii cărțile? Nu cumva te’a plimbat ICR-ul ca pe sfintele moaște?

Tu Dan Bitmann care făceai pe mascariciul la emisiuni despre gătit, promovând numai mizerii?  Voi cei care v’ați vândut sufletele pentru 30 de arginti si pentru o pozitie cat de cat, veniti sa dati sfaturi despre Smerenie? O, dar când s’a construit Arena Națională, nu ați mai ieșit să cântați împotriva unui stadion? Ala nu tot din banii nostri era facut? Nesimțiților, cand mor copii in spitale nu ieșiți să mai cântați împotriva lui Dacian Cioloș sau a lui Iohannis?  Când l’au dovedit pe Iohannis ca a furat acele case in Sibiu, nu ati facut melodie? Nu ati facut melodie sa dea banii din chirii înapoi? Când ăștia ne otrăvesc cu E-uri zi de zi, nu faceți melodii? Când dați 600 de euro pe un Iphone 6, de ce nu faceți melodii? Cand faceți reclama la ”lifestyle” și aruncați cu banii pe geam, de ce nu faceți melodii? Când aproape orice actor, cantăreț și om de cultură din țara asta, face reclama la TV pentru orice produse, de la hârtie igienică până la spray de molii, de ce nu faceți melodii? Cum te mai văd eu într’un rol de Hamlet după ce tu faci reclamă la detergent pentru spălat vase?

Virgil Ianțu? Nu ne mai faci milionari? Nu cumva tu erai mason?

Teo Trandafir? Dupa ce mi’ai plimbat toti nefericitii pe la Teo Show, ai tupeul să apari și să dai lecții de smerenie? Cititorule, ia gândește’te cum o duc toți acești oameni, în ce lux și bogăție trăiesc, și gândește’te câți bani îți fură politicienii.

Voi cei 33, dar de ce nu faceti o melodie protest pentru salariile mizere din Romania?? Si cum de a aparut aceasta melodie, fix dupa ce s’a dovedit ca nu BOR a construit cele mai multe biserici din 1990  pana acum, ci, celalalte culte. Dar vai, faptul ca se construieste o mega moschee nu pare a va mai deranja?  In final, va doresc ceea ce ii doriti voi lui Dumnezeu. Un loc mic, la 2 metri si ceva lemn.

Și lista cu cei 33 de vânduți:

”Dumnezeu preferă lemnul. Lemnul și spațiile mici”, este refrenul cântat apoi de invitații formației: Dan Bittman, Cornel Ilie, Monica Anghel, Virgil Ianțu, Andi Vasluianu, Dorina Chiriac, Ștefan Bănică Jr., Robin Proca, Andi Moisescu, Dani Oțil, Paula Chirilă, Horia Moculescu, Toni Grecu, Irina-Margareta Nistor, Dan Byron, Teo Trandafir, Oreste Teodorescu, Pavel Bartoș, Ada Milea, Călin Goia, Mircea Cărtărescu, Horia Vîrlan, Guess Who, Laura Lavric, Andreea Esca, Răzvan Simion, Alexandru Andrieș, Emilia Popescu, Grigore Leșe, Mircea Baniciu, Alexandra Ungureanu, Oana Pellea și Victor Rebengiuc.
Videoclipul alb-negru este semnat Tudor Olaru.

Din această listă, Grigore Leșe se dezice de videoclipul trupei Taxi:

”Eu nu am probleme cu construcția Catedralei, nu am ce căuta într’o poveste din asta. O să cer să mă scoată afară din videoclip!”

Grigore Leșe susține că nu i s’a spus că urmează să apară într’un clip îndreptat împotriva Catedralei Mântuirii.

Mulți dintre cei care au urmărit videoclipul s’au arătat nedumeiți de prezența artistului Grigore Leșe între cei care contestă Catedrala Mântuirii Neamului, dat fiind mesajul creștin al muzicii sale. Maestrul Grigore Leșe, afirmă că nu a fost informat de către realizatorii clipului despre ce este vorba, spunându’i’se că este vorba despre bisericile de lemn din patrimoniul național:

”Eu m’am dus la o înregistrare cu Taxi, crezând că este vorba despre spiritualitate și nicio clipă nu am știut că este un clip împotriva construcției Catedralei. Eu îmi văd de muzica mea, eu am fost botezat într’o biserică de lemn, am aceste date, din familie. Nu am nimic împotriva construcției Catedralei. Eu am crezut că este un clip despre biserici, despre lemn, despre credință. Am zis că dacă vin atâția artiști, atunci vin și eu. Lui Dumnezeu îi place lemnul, atât am zis. Hristos a fost răstignit pe lemn, trunchiul de Templu a fost la început pe lemn, bisericile din Maramureș sunt în patrimoniul UNESCO, glasul meu vine de’acolo, am zis să particip. N’am niciun contract cu ei, a fost vorba de o simplă filmare. Nici nu i’am văzut pe toți care urmau să participe și apoi a început povestea asta. Eu nu am probleme cu Catedrala, cu construcția Catedralei, nu am ce căuta într’o poveste din asta. O să cer să mă scoată afară din videoclip. Am vorbit cu producătorul și o să cer să mă scoată afară din clip, nu am contract cu ei și o să o rezolv foarte simplu. Nu vreau să intru în povești de genul acesta, într’o lume învrăjmășită cum e în ziua de azi…Eu cred că s’a mai întâmplat și cu alții chestia asta, că n’au înțeles despre ce a fost vorba”.

Poporul român iertător cum este, poate prea iertător, te’a iertat Dle Leșe să stai pe pace, numai că așa cum au reacționat mulți la retractarea dumitale a reacționat și trupa Taxi în consonanță cu aroganța inițială ce i’a animat pentru realizarea clipului.

Titus L.:

”Felul în care a reacționat trupa Taxi la mesajul lui Grigore Leșe dezvăluie pe deplin duhul mefistofelic care îi anima. E ca și cum i’ar spune: ”ai știut, ai semnat, sufletul tău ne aparține”. Și știm, din mâna diavolului sufletul păcătosului nu se poate smulge decât prin iertare.
Dar, după cum spune Florin Chilian, e ceva în apă… Dușmanul nu atacă acolo unde ești tare, ci acolo unde ești slab, dar te crezi tare. Din momentul în care am avut voie să vorbim în spațiul public despre credința noastră, s’au scris poate sute de pagini și s’au rostit mii de vorbe (de bine) despre felul în care la români stă Dumnezeu pe prispa casei de vorbă cu țăranul și cum Duhul Sfânt se pogoară intim în bisericuța dintr’un lemn. Pe vremea aceea, însă, nu se construia nici o catedrală. Astăzi când ni se cere să ne întoarcem acolo, mesajul nu mai sună la fel de plăcut. Ce’i drept, e și un pic de îndemn să ne întoarcem de unde am plecat și să rămânem acolo.

Dar, ce mă neliniștește cu adevărat, este că mesajul acesta de tip Taxi prinde tot mai mult și ca niciodată până acum este împrăștiat de cei care dau direcție sufletească acestui neam. Nouă însă nu ni s’a spus niciodată că de fapt bisericuța dintr’un lemn era catedrală pentru românul sărac. Nu ni s’a spus că românul ar fi stat bucuros de vorbă cu Dumnezeu și într’o gradină cât cea de la Versailles, numai că nu și’a putut permite asta niciodată. Nu ni s’a spus că oamenii au ridicat casă Domnului atât cât bogăția le’a putut permite, chiar dacă cu eforturi mari, dar întotdeauna cu privațiuni de la altele. Și e firesc să fie astfel, pentru că scrie și în Scriptură cum trebuie să’I dai slavă Domnului. Ce se observă totuși și nu mi se pare la locul lui, este că până acum catedralele și templele s’au construit când creștea credința, în timp ce la noi ea scade pe măsură ce Catedrala se înalță. Și nu mi se pare că mă înșel. Atâtea mii de oameni să strige în stradă împotriva patriarhului Daniel, nu s’a mai văzut niciunde în lumea creștină și istoria nu a înregistrat vreun alt eveniment asemănător. Deci ceva este totuși, când turma rătăcește în asemenea hal…
Mai înainte de melodia trupei Taxi a fost un reportaj de Carmen Avram la emisiunea În premieră.

N’am văzut nici o reacție, nu aici, niciunde. Dar toate sunt cu susul în jos. Era învinuită BOR că are cele mai multe biserici pe cap de locuitor din toată lumea ortodoxă. Păi asta nu’i o vină, e un merit! Și cumva voalat, fără să răspundă la toate acuzele din reportaj, BOR face publică o cifră din care reiese că nu creștinii ortodocși au construit cele mai multe biserici după revoluție în România, ci cultele protestante. Cum să te aperi astfel?! Eu aș fi, și sunt, rușinat.

În România lui Ceaușescu nu case de rugăciuni protestante au fost dărâmate, dimpotrivă, când se dărâmau biserici se construiau case de rugăciuni penticostale (una o știu eu – Philadelphia îi zice, în București, pe Sebastian, s’a construit pe la finalul anilor ’70, început de ’80), iar la sate, mai ales în Ardeal. dar nu numai, ci doar pe criteriul cât mai departe de București, apăreau case de rugăciuni baptiste și adventiste și mulți români atunci s’au făcut ”pocăiți” fie și pentru promisiunea că așa vor putea fugi din țară legal. Și atunci, cum, în țara Brâncovenilor să ajungă Biserica să se apere (!) de acuze ce îi fac cinste cu astfel de argumente și cifre rușinoase!?

Și atunci de asta atacul la adresa BOR prinde. Pentru că este slabă acolo unde i se pare că e tare. Și va fi din ce în ce mai slabă cu cât corul apărătorilor va fi mai vehement, pentru că gălăgia nu lasă loc gândurilor să se așeze, iar cel care țipă mai tare își face singur curaj. Ar putea părea că nu’i nimic, dar toate atacurile acestea la adresa BOR vor avea drept consecință mai târziu lipsa de credință în Una, Sobornicească și Apostolească Biserică.
Eu aș spune astfel: lăsați ipocrizia membrilor trupei Taxi și a celorlalte vedete, priviți ce spun. Diavolii arhiconi știu foarte bine Scriptura și știu să o folosească. Nu atacă acolo unde porțile sunt închise și apărate, căci nici Constantinopolul nu a fost cucerit pe ușa din față. Deși dezbinați pentru a fi stăpâniți, nu suntem două tabere, ci una singură. Toți suntem în tabăra celor care preferă să arate cu degetul la celălalt mai înainte de a nu lăsa loc de îndoială.”

Eduard Dumitrache:

Moscheea cea mai mare din Europa? No problem, Romania suportă. Un templu masonic pe hectare date de la buget? No problem, suntem deschiși. Catedrala ortodoxa? Problem, noi iubim spațiile mici. Și lemnul.

În altă ordine de idei cei 33 de ”ambasadori” din clipul Taxi cântă frumos dar cel putin 12 dintre ei fie s’au declarat atei, fie sunt masoni sau țin de facțiuni cum este secta ”Noul Ierusalim”, sunt de altă confesiune sau etnie.

Sorin Faur:

1. Eu cred că Dumnezeu nu preferă. Niciodată. E alergic la cochetul ”a prefera”.

2. Eu cred că, din considerente de confort, nici unul dintre coriștii taximetristului și nici un fan al șlăgărelului nu preferă lemnul și spațiile mici câtă vreme cea mai cunoscută incintă care corespunde perfect descrierii se numește coșciug.

3. Eu cred că obscurantismul și habotnicia n’au contract de exclusivitate cu religia. De multe ori, ele preferă compoziții civic-cofetărelnice de muzică ușoară de lemn consumabilă în spații mici.

Gabriel Bintia:

Acum câțiva ani nu eram adeptul construirii acestei catedrale. Iata că acum vedete și oameni de show-business ne spun unde’i place lui Dumnezeu sa locuiasca, dupa ce douazeci si cinci de ani ne’au invatat ca creștinism inseamna toleranta, traditii, obiceiuri, sa fim mai buni de Pasti si de Craciun, impodobeste mama bradul, petarde patriotarde si alte cacatisuri care dau buna imagine pe scena si pe micul ecran in canoanele marxismului cultural. Problema e ca multi romani, foarte multi, au o cultura de televizor!

Cum se face ca astia care’L gasesc pe Dumnezeu ca preferă lemnul şi spaţiile mici, își fac nunțile, botezurile, cumetriile și cununiile în catedrale cât mai mari? De ce nu le fac în Biserica Sfântul Nicolae de la Muzeul Țăranului? E aproape de restaurante, de televiziuni, de vedete, de politicieni, de frații din loje, de aeroport, nu mai trebuie să mergi tocmai la Petrăchioaia ca să te smerești!

Constantin Gheorghe:

E la modă ”smerenia”. Propovăduită de unii ale căror principale calități n’au nimic în comun cu pomenita smerenie. C’așa’i la noi: cu cât ipocrizia e mai mare, cu atât e rușinea mai mică.

Nu ne vedem noi fiecare de ale noastre? Dacă asta vor ortodocșii, Catedrală, asta să’și facă. Chiar și cu o contribuție de la buget. Pentru că, vă reamintesc, și ei, ortodocșii, sunt contributori la bugetul ăla. De fapt, reprezintă covârșitoarea majoritate a contributorilor, pentru că sunt puternic majoritari în România. Bugetul ăla este cheltuit în funcție de ceea ce doresc cetățenii. Din cele vreo 55-60 de miliarde de euro, cât e bugetul, cultele merită și ele 50 de milioane de euro, cât au acum. Adică vreo 0,1% din buget, sau 0,03% din PIB. PIB care crește prin munca lor. Asta e! Apoi, să se plângă smeriții care’și plătesc taxele și impozitele, nu ”smeriții” care fug de plata lor ca Dracu de tămâie!

Hai, mai schimbați placa! Suntem sătui de golăniile voastre! […]

ZiariștiOnline:

Atac ”artistic” frontal la Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhul Daniel. Trupa Taxi, cu Cărtărescu în faţă şi câţiva artişti autentici în spate, contra Catedralei Mântuirii Neamului.

Printr’un videoclip cu un ”timing” bine ales – cu scopul de a îngropa apariţia unei statistici oficiale care desfiinţează propaganda contra Bisericii Ortodoxe Române privind locaşurile de cult din România – trupa Taxi încearcă să speculeaze abil chestiunea ”prea grandioasei” Catedrale a Mântuirii Neamului vs – chipurile – ”lemnul şi spaţiile mici”, adâncind o falie existentă deja în societatea de azi pe această temă.

Discursul este fals: Catedrala nu are nici o legătură cu smerenia. Catedrala este un simbol, smerenia este o stare.

Sofismul utilizat – cu contribuţia unor anticreştini notorii (precum Cărtărescu, de exemplu, un filo-homosexual şi anti-ortodox declarat) aflaţi într’o ciudată companie cu nişte artişti autentici, posibil duşi de nas -, este parcă scos din manualele speciale de manipulare.

După cum aminteam, cea mai recentă situaţie a Secretariatului de Stat pentru Culte arată că peste 60% din locaşurile de cult construite în prezent în România nu aparţin Bisericii Ortodoxe Române, în contextul în care credincioşii acesteia reprezintă majoritatea covârşitoare a naţiunii.

Şi cifrele de la Bugetul României contrazic sloganurile comunistoide de tipul ”vrem spitale nu catedrale”. Conform acestora, în 2015 s’au alocat pentru construirea de biserici 0,04 miliarde în timp ce Educaţia a beneficiat de 9,13 miliarde iar Sănătatea de 29,94 miliarde (Ministerul Sănătăţii: 6,75 mlrd, CNAS: 23,19 mlrd).

În plus, Catedrala Mântuirii Neamului, dorită de Mihai Eminescu şi, mai apoi, de Visarion Puiu, dar şi de regii Carol I şi Ferdinand, are în proiect şi un spital!

În contextul în care DNA ridică pe bandă diverşi tovarăşi – lăsaţi apoi la vatră de Justiţie – pentru şpăgi de sute de milioane de euro, sumele atribuite Catedralei sunt de’a dreptul ridicole. După ce regretatul Patriarh Teoctist a fost dus cu vorba ani de zile, în 2014, Guvernul României a alocat 14 milioane de euro pentru construcția Catedralei, dintre care 9 milioane de euro s-au întors la bugetul de stat sub formă de impozite şi contribuţii sociale la salariile lucrătorilor de pe şantierul catedralei, TVA, acciză şi alte taxe.

Recent, comisarul european Corina Creţu a avertizat că România riscă să piardă 150 de milioane de euro atribuiţi deja de Bruxelles pentru construirea a trei spitale regionale, după ce Bucureştii nu au fixat nici măcar locaţiilor lor. Creţu a mai afirmat că pentru Sănătate şi Educaţie România are alocate 500 de milioane de euro pentru perioada 2014 – 2020, iar pentru fiecare spital regional, 50 de milioane de euro.

Mai mult, demersul ”artistic” – care ar fi fost, poate, de înţeles, ca formă de protest, la momentul punerii pietrei de temelie – nu poate schimba cu nimic, în acest moment, construcţia Catedralei. Ca atare devine doar ceea ce este: un atac nedrept, parte a unei campanii atent pregătite de subminare a fundamentelor naţionale, în care sunt folosiţi clasicii ”idioţi utili”, atât pentru a constitui o masă de manevră, atunci când e cazul, cât şi pentru funcţia mai elevată, de factori de influenţă. Şi, conform sondajelor, strategia merge.

După părerea noastră, actul ”artistic” al trupei Taxi & Co se va înscrie în istoria recentă a României ca un atac perfid la Biserica naţională, un atac care nu face cinste deloc celor care ”au pus botul”, demagogic şi fără pic de smerenie – ca pretinsă stare a inimii şi a sufletului lor, acum grav afectat. Un atac lansat, ”întâmplător”, cum ne’am obişnuit deja în ultimii ani, chiar în Postul Sfintelor Paşti.

Sigur, Catedrala e mare. Poate prea mare. Poate şi România este prea mare. Să o facem bucăţi şi să o punem într’un spaţiu ”mai mic, din lemn”, cum ar fi un coşciug, şi apoi să’i dăm drumul la vale? Cam cine ar prefera asta? Dumnezeu? Haida, de!

Știm cât de mulți și’ar dori dispariția României. Poate pre mulți! Ce a făcut trupa Taxi, nu a fost decât un nesperat ajutor din interiorul națiunii noastre.

Tudor Marincu: Despre simboluri, smerenie și Catedrala Mântuirii Neamului

Ieri a fost lansat un videoclip al formației Taxi intitulat ”Despre smerenie” la care au mai colaborat 33 de persoane, unele dintre ele personalități din diferite domenii. Mesajul pe care vor să’l transmită este că nu avem nevoie de Catedrala Mântuirii Neamului pentru că Dumnezeu preferă bisericile mici, din lemn. Le respect părerea dar nu au dreptate. Ce preferă Dumnezeu nu avem cum să știm. Știm doar că Dumnezeu este pretutindeni, atât în bisericile mici, din lemn, cât și în Catedrale.

Iar de Catedrala Mântuirii Neamului avem nevoie și pentru că reprezintă un simbol al identității naționale ortodoxe a românilor. Lumea este plină de asemenea simboluri, atât religioase cât și nereligioase. E suficient să amintim de piramidele din Egipt, Coloseumul din Roma, Partenonul din Atena, turnul Eiffel și Catedrala Notre Dame din Paris, Catedrala Sagrada Familia din Barcelona, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Catedrala Sfântului Sava din Belgrad sau Statuia Libertății din New York.

Toate aceste monumente reprezintă simboluri identitare care au în comun impozanța, măreția. Cu siguranță că la momentul când au fost construite au fost destui cei care s-au împotrivit doar că peste secole aceste simboluri au rămas. Dacă ne referim doar la Catedrale trebuie să amintim că construcția Catedralei Notre Dame din Paris a durat din 1163 până în 1345, că are o capacitate de 10.000 de persoane și 130 m lungime, 45 m lățime și 35 m înălțime.

Simbolul Pieții Roșii din Moscova, catedrala Sf. Vasile troneaza în centrul orașului. Biserica a fost construita în 1554 și reprezintă foarte bine arhitectura rusa tradiționala. Catedrala a devenit celebra în întreaga lume datorita cupolelor frumos colorate, atipice pentru o biserică. Aici se afla mormaântul Fericitului Vasile (sec. al XV-lea), patronul catedralei.

Catedrala Sagrada Familia a fost începută în 1882 și încă nu este terminată. Catedrala are o lungime de 95 de metri, o lățime de 60 de metri iar cel mai înalt turn o înălțime de 170 de metri. Capacitatea sa este de 13.000 de persoane.

Catedrala Sagrada Familia din Barcelona

Localizată în Reykjavik, Islanda, Hallgrímskirkja este o biserică luterana cu un design deosebit. Lăcașul are 74.5 m inaltime și a fost numită dupa poetul și preotul islandez Hallgrímur Pétursson (1614 – 1674). Pentru a ridica aceasta operă de arta, arhitectul Guðjón Samúelsson a avut nevoie de 38 ani.

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (actualul Istanbul) a fost construită între anii 532 și 537 de către împăratul Iustinian având următoarele dimensiuni: 75 metri lungime, 70 de metri lațime și o înălțime de 54 de metri. Tocmai grandoarea a salvat-o de la distrugere când sultanul Mohamed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 1453. Se spune că acesta a rămas uimit de frumusețea Catedralei și că a tratat-o cu respect, înainte de a intra pentru prima oară înăuntru turnându-și un pumn de țărână pe cap în semn de umilință.

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol

Mai aproape de noi găsim Catedrala Sfântul Sava din Belgrad care are o lungime de 91 de metri, o lățime de 81 de metri, o înălțime de 70 de metri.

Catedrala Sfântul Sava din Belgrad

La Sofia, capitala Bulgariei, găsim Catedrala Sfântul Alexandru Novski cu o suprafață de 3170 mp și o capacitate de 5.000 de persoane.

Catedrala Sfantul Alexandru Nevsky din Sofia

În Liverpool, la capătul străzii Speranței, se află un loc care se pretinde mai aproape de divinitate. Este vorba despre o catedrală metropolitană “Christ the King” din Liverpool una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale din oraș. Catedrala este proiectată de Frederick Gibberd, și a fost deschisă publicului în 1967. Frederick Gibberd este câștigătorul unei competiții mondiale de design. Numele catedralei ”Christ the King” este deosebit de sugestiv pentru aspectul construcției. Catedrala are un aspect futurist și se încheie în partea de sus se încheie cu o coroană.

Catedrala Metropolitană ”Christ the King” Liverpool

Și exemplele ar putea continua, iar alăturată celor de mai sus peste câțiva ani va figura și Catedrala Mântuirii Neamului darea ei în folosință preconizându’se pentru anul 2018 la împlinirea centenarului Unirii produsă la 1918.

Un alt motiv pentru care avem nevoie de Catedrală este tocmai expansiunea islamului în lume. Oare de ce nu fac cei de la Taxi o piesă împotriva construirii plănuitei mari moschei de la București finanțată de Turcia? Cum de cei ce se opun acestei construcții sunt considerați extremiști sau rasiști, în timp ce cei se opun construirii Catedralei Mântuirii Neamului sunt considerați a fi moderni, sofisticați, ancorați în prezent, toleranți și democrați?

În final să le ridicăm câteva întrebări celor ce au participat la filmarea videoclipului trupei Taxi: De ce nu au construit toate națiunile pământului catedrale mici din lemn? Au considerat că Dumnezeu poate fi găsit și în Catedrale gigantice din piatră, oțel și sticlă?

În fond așa cum spune și preotul Constantin Necula, știm că ce este Taxi ca taxiul trece… (aici: http://republica.ro/hristos-si-prietenii-zce-este-taxi-ca-taxiul-trece).

În final chiar trupa Taxi a decis să retragă varianta videoclipului piesei ”Despre Smerenie”, care a provocat acest scandal în ultima perioadă din cauza mesajului-manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului din București. Decizia a venit după ce artistul de muzică populară, Grigore Leșe, a anunțat că vrea să se retragă din videoclip.

Redăm în totalitate mesajul trupei Taxi:

”Respectăm decizia domnului Grigore Leșe de a se retrage din videoclipul ”Despre smerenie”. Drept care retragem videoclipul de pe YouTube. Vom reveni – după Paște – cu o variantă în care domnul Leșe nu va mai fi inclus. Dorim să vă asigurăm că nu ne retragem, nu ne răzgândim. Credem cu tărie în ”Despre smerenie” și vom reveni – cu siguranță – cu noua variantă a videoclipului. Vă mulțumim!”

Vom reveni și noi cu detalii.

Sursa: digi24.ro, activenews.ro, cuvantul-ortodox.ro,

Citiți și: ”REFERENDUM” AD-HOC PENTRU RELIGIE – IATĂ CARE ESTE OPȚIUNEA ROMÂNILOR, O MARE LOVITURĂ DATĂ ATEILOR, SECTANȚILOR, ANTI-ROMÂNILOR

sau: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

sau: LIDER ISLAMIC: „ROMÂNIA ESTE PĂMÂNT ISLAMIC ȘI TREBUIE ELIBERAT!”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

Cu argumente în mână, istoricii onești au demonstrat că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, iar romanizarea este o invenție politică.

Se știe că, din teoria romanizării, real e numai faptul că o parte din daci au fost ocupaţi de romani în 106. Or, marile minciuni se brodează în jurul unui eveniment real. Romanii au venit după aur, sare şi grâne. Când minele din Ardeal au secat, iar dacii liberi nu mai conteneau cu atacurile împotriva ocupanților, împăratul Aurelian și’a retras armata din Dacia. Dacii au răsuflat uşuraţi şi şi’au văzut de viaţa lor. E drept, au trebuit să ţină piept migratorilor. Dar faptul că azi noi, românii, vorbim limba geto-dacă pe teritoriul vechii Dacii, înseamnă că strămoșii noștri au stat aici neclintiți, ca și Munții Carpați.

”Și atunci cum a apărut romanizarea?” va întreba cititorul.

Romanizarea a apărut mai târziu. Peste o mie de ani.

Și nici măcar n’a apărut în Dacia.

Ci la Roma. La Vatican. În biroul unui papă.

”Să nu’mi spună autoarea că un papă şi’a lăsat odăjdiile, a îmbrăcat cămaşa de zale, a luat paloşul şi a venit cu garda elveţiană şi a romanizat dacii”.

Nu, n’a fost nevoie de asta. Pentru că de fapt dacii au fost romanizați doar în teorie.

Traian era mort când i’a ”romanizat” pe daci.

Iată un adevărat miracol lingvistic.

Iar nașul ”romanizării” se numea Papa Inocenţiu al III-lea.

La cumpăna dintre secolul al XII-lea şi al XIII-lea, în Europa exista Țaratul Vlaho-Bulgar. Era o mare forţă condusă de dacul Ioniţă cel Frumos. Papa i’a trimis câteva scrisori, cerându’i să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică a Romei.

Direcția de migrație a popoarelor europene, care au dus în vest limba getică arhaică

Scopul acestei ”înrudiri” era convertirea la catolicism.

Ioniţă a refuzat politicos. Asta l’a costat viaţa. Dar datorită lui și altor domnitori tari în credință, noi suntem şi astăzi ortodocşi.

Și totuși ideea romanizării a fost implementată. Cum se poate implementa o idee falsă în conştiinţa unui popor?

Simplu. Scrisorile papei Inocenţiu al III-lea au rămas. Și cum Vaticanul n’a renunţat niciodată la ideea catolicizării dacilor (dovadă sunt ardelenii care au fost siliţi de ocupanţii austro-ungari să devină greco-catolici) s’au gândit măcar să’i ”romanizeze”.

Urmaşii dacilor erau foarte tari în credinţa lor. Dar dacă reuşeau să’i îmbrobodească cu ideea că ”se trag de la Roma”, românii s’ar fi simţit obligaţi să treacă cu toţii la catolicism. Pe de altă parte, teoria romanizării era o armă cu care se puteau obține multe lucruri. Teritorii, de exemplu. Și atunci a fost preluată de legaţii papali și de ”turiştii” cu misiuni de recunoaştere în Principatele Valahe. Ideea că românii vorbesc latina lăsată de legionari revenea, ca un refren, în discursurile lor.

Prin urmare, teoria romanizării nu s’a născut în Țările Române. Ea a venit din exterior.

În articolul Cercul vicios al jongleriilor ”științifice” am arătat, invocând spusele lui Carlo Tagliavini, că Traian nu şi’a pus scopul să impună limba latină. Făcând paralele cu fenomene similare din istoria altor popoare, am demonstrat că legionarii nu puteau să romanizeze dacii chiar dacă ar fi vrut.

”Dar papilor cum le’a reuşit chestia cu romanizarea?” va întreba cititorul.

I’au ”romanizat” pe oamenii de ştiinţă. Firește, nu prin rugăciuni.

Ei au continuat să scrie hârtii. Cum se apropiau turcii de porţile Europei, se și apucau să ”corespondeze” cu ciobanii din Carpaţi, convingându’i că sunt ”urmașii Romei”. Noul nostru ”naş” de botez se numea papa Pius al II-lea. Era pe la jumătatea secolului al XV-lea. În timp ce Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare se luptau cu Mahomed al II-lea la Târgoviște și Vaslui, apărând cu paloșul Europa de invazia otomană, părintele Vaticanului ne ”romaniza” cu ajutorul condeiului. Ideile sale au fost preluate de cei intereseați ca dacii să dispară.

”Şi istoricii au preluat ideea, fără s’o verifice?”

S’a mizat pe insuficienţa lor. Când cineva foarte inteligent, ca papa Inocenţiu al III-lea, strecoară o idee falsă în spaţiul spiritual al unui popor, el ştie că şi acel popor are oameni de geniu, care i’ar putea dezavua minciuna. Dar de aceştia nu se teme. De obicei, inşii geniali sunt reduşi la tăcere de hoarda mediocră. Când Hașdeu a publicat ”Pierit-au dacii?” adepţii romanizării au declanşat atacuri violente nu numai asupra ideii daciste, ci şi asupra personalităţii scriitorului. Ministerul Instrucţiunii Publice și’a pus în plan: ”refutarea nenaţionalelor şi pernicioaselor teorii” ale lui Hasdeu. Iar unul dintre fanaticii latinismului – Gheorghe Hrisoscoleo – l’a ameninţat cu lichidarea morală şi intelectuală (”vom face cu d-ta cum am făcut cu barbarismele furişate în frumoasa noastră limbă”[i]).

În loc să i se recunoască meritul de a fi un deschizător de drumuri, i se pun în cârcă cele mai neverosimile păcate: e învinuit de propagandă filo-rusă, de porniri antinaţionale; e comparat cu nebunul ce a dat foc templului zeiței Artemis din Efes.

La fel s’a întâmplat și cu Nicolae Densuşianu. Când a apărut Dacia preistorică, latiniștii au respins’o fără a lua act de mulțimea de argumente și informații inedite aduse de autor. Pârvan a numit’o ”roman fantastic”, ”plin de mitologie și filologie absurdă”.

Al. D. Xenopol a fost și mai nemilos:

”Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizație a omenirii arată că avem de a face cu un product al șovinismului și nu cu unul al științei”.

Pentru a diminua valoarea științifică a Daciei Preistorice, romanizatorii invocă întruna aceste citate. Dar uită ori poate chiar nu știu că Xenopol avea pică pe N. Densușianu, pentru că acesta, în 1885, în revista ”Țera Noue”, Nr.2 și 3, cu documente în mână, a combătut ”cu deplin succes părerile istorice ale d-lui Xenopol: că Bulgarii în vechime ar fi domnit timp îndelungat peste Țara Românească, Moldova și Transilvania, și că țerile acestea s’ar fi numit odată «Bulgaria dincoace de Dunăre», temă pe care d-l Xenopol a și părăsit’o mai târziu”[ii].

Pârvan a numit Dacia Preistorică (în Getica, 1926) ”roman fantastic”, ”plin de mitologie și filologie absurdă”. Dar tot în același an, publică în revista ”Orpheus” studiul Dacii la Troia. Vorbind de metalurgie (topoarele duble, securile de luptă și ceremonie din aramă sau aur), el afirmă:

”În orice caz, o îndelungată evoluție aici în Carpați stă la baza tipurilor găsite în Troia”[iii].

Arată că istoricul H. Schmidt ”constatase legăturile intime stilistice între civilizațiile bronzului din Transilvania, Troia și Mykene”. Dar atât el, cât și A. Bruckner, erau de părerea că stratul VII al Troiei ar avea origini trero-cimeriene. În timp ce Pârvan aduce dovezi că sunt de origine geto-dacă. Ideea este sprijinită și de vasele de ceramică și toponimie.

”Astfel dară pe ruinele cetății myceniene, în care poetul cântase pe Hector eroul și Andromache cea tristă, Dacii năvalnici ridicară din nou, la câteva secole după grozava cădere, o altă cetate; și făurarii Nordului carpatic turnau acum arme de bronz și olarii getici modelau vase în pământ ars, ale căror modele fuseseră odinioară create în văgăunile munților noștri de pe malurile roditoare ale Dunării și Tisei”[iv].

Menționăm că articolul începe cu afirmația:

”Vechile tradiții elene, păstrate mai ales în ciclurile epice din care s’au inspirat tragicii, știu de o vreme, când Grecii, Thracii și Phrygii alcătuiau o singură mare familie, înlăuntrul căreia zeii, eroii și regii, marii cântăreți-profeți și marii preoți aparțineau oarecum în comun celor trei neamuri. Orpheus era trac, Pelos era phrigian; dar amândoi erau în aceeași vreme și eleni. Poemele homerice reprezintă aceeași stare de spirit. Descoperirile arheologice din ultima jumătate de secol au confirmat tot mai mult exactitatea vechilor tradiții elene. Se pare chiar că descifrarea inscripțiilor hitite ne pregătește încă mai mari suprize, începând a confirma monumental știrile epopeei”[v].

Dacă n’am ști că aceste rânduri sunt scrise de Pârvan, am crede că sunt scoase din Dacia Preistorică a lui Densușianu. Cine știe ce surprize despre daci ne’ar fi oferit și Vasile Pârvan, dacă nu murea subit peste un an (în 1927) de la scrierea studiului Dacii la Troia. Și avea doar 45 de ani! Trebuie să menționăm că Pârvan era un arheolog de vocație. Un asemenea om are plăcere să descopere adevărul. Noile vestigii arheologice de pe teritoriul țării noastre l’ar fi îmboldit să spună adevărul despre preistoria Daciei, chiar dacă asta ar fi însemnat să-și anuleze unele păreri mai vechi. Căci asta înseamnă adevărata cercetare: călcând peste greșeli să ajungi la adevăr.

Pe de altă parte, sunt curioasă ce’ar fi zis Xenopol dacă ar fi auzit’o pe americana Marija Gimbutas localizând Vechea Europă în spațiul carpato-danubiano-pontic? Sau pe neamțul Harald Haarmann, pe italianul Marco Merlini, pe bulgarul Vladimir I. Georgiev, pe maghiarul Ianoș Makkay, pe americanii R. Schiller, Shan Winn, pe rușii V. Titov, A. G. Kifișin, N. Jirov, B. Perlov, Andrei Nadirov afirmând că Tăblițele de la Tărtăria reprezintă cea mai veche scriere din lume. Ar îndrăzni să’i învinue și pe ei de șovinism românesc, așa cum l’a taxat pe Densușianu?!

După o muncă epuizantă la un manuscris de o mie o sută cincizeci și două de pagini, Densușianu se înbolnăvește și într’o zi este găsit mort în locuința sa. Avea numai 65 de ani. După moartea lui, istoricii oficiali, fie din invidie, fie din incapacitatea de a accepta adevărul în locul prejudecății, au supus Dacia Preistorică și chiar numele marelui istoric unui fel de damnatio memoriae. Mai mult, discreditarea lui Densușianu continuă și azi. Când, în secolul al XIX-lea s’au descoperit Tăblițele de Plumb de la Sinaia, în limba geto-dacă, în care se consemnau evenimente de pe timpul lui Dromichete, Burebista și Decebal și care demonstrau că latinitatea noastră este anterioară romanilor, agenții romanizării au elaborat imediat o strategie de discreditare a lor.

Le’au declarat falsuri. Dar cum aceste ”falsuri” erau prea adevărate, despre varianta unui falsificator simplu nu putea fi vorba. Atunci măsluitorii de istorie au implicat în discreditarea lor numele a doi mari savanți: B. P. Hasdeu și N. Densușianu. Fără niciun argument, au declarat că unul dintre ei este autorul ”falsurilor” de la Sinaia. Astfel, prindeau doi iepuri deodată: discreditau și tăblițele și pe cei doi istorici care s-au încăpățânat să spună, unul în ”Pierit’au dacii?” și altul în Dacia preistorică adevărul despre strămoșii noștri.

Într’un interviu, Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie din București, spune despre Tăblițele de plumb de la Sinaia:

”Eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept «falsurile lui Hașdeu». Hașdeu a făcut falsuri, se știe. Ceea ce putem spune noi este că acela care a făcut aceste falsuri era un om de cultură… Hașdeu este suspectul principal, pentru că el a mai încercat să facă niște falsuri, chiar să vorbească de un alfabet getic în disputa lui cu Grigore Tocilescu. Pentru a avea siguranța acestei ipoteze, ar trebui ca cineva să se ocupe, să caute în Arhiva Academiei, să găsească indicii. Dar Hasdeu nu e singurul suspect. Pe la 1880, a fost un adevărat curent de scoatere în evidență a culturii dacice. Tot atunci, Nicolae Densușianu a emis acea carte care a făcut vâlvă, Dacia Preistorică, și în care afirmă că noi nu suntem urmașii Romei, ci că romanii ar fi urmașii dacilor. Adică dacii vorbeau deja o limbă latină. E o absurditate. Evident, nici un om de știință nu ia această teorie în serios. În 1880, asemenea cărți erau destul de la modă în Europa…”

Îi amintim cu respect domnului academician că Dacia Preistorică a fost tipăriită în 1913.

Iar oamenii de știință cu adevărat serioși și lipsiți de invidie au apreciat la justa lor valoare atât opera cât și personalitatea excepțională a lui Nicolae Densușianu.

Iată ce spune Dr. I.C. Istrati, academician și președinte al Academiei Române, între anii 1913-1916:

”Dacia preistorică e una din cele mai mari opere, dacă nu cea mai importantă, pe care a scris-o o pană ținută de mâna unui Român”[vi].

Iar a susține public atâta amar de ani, fără nici o probă, că Hasdeu și Densușianu ar fi niște falsificatori, este cel puțin o lipsă de profesionalism, dacă nu chiar o foarte rea credință.

Din punct de vedere penal se cheamă CALOMNIE!

Oare cu asta trebuie să se ocupe istoricii ”serioși”?

Deci există un suspect principal și unul de rezervă. Dacă o fundație ,,B.P. Hasdeu” îi dă în judecată pe calomniatorii marelui cărturar și câștigă procesul, rămâne alt suspect: Nicolae Densușianu. Numele căruia poate fi terfelit până’n veacul de apoi de către măsluitorii de istorie. Doar marele istoric e mort și nimeni nu’l apără.

Domnul Vulpe își susține acuzația de fals adresată celor doi istorici, menționând:

”Pe la 1880, a fost un adevărat curent de scoatere în evidență a culturii dacice.”

Ca și când curentul acela ar fi fost și el vinovat că au apărut tăblițele. Parcă un asemenea curent trebuia numaidecât să nască falsificatori și falsuri. Îi amintim domnului academician că, în secolul al XIX-lea, în Europa exista o mișcare a oamenilor de știință de a scoate în evidență civilizația antică a propriilor popoare. Îndemnul a venit de la școala germanului Herder. Mircea Eliade arăta că, în acea perioadă, ”întreaga istoriografie occidentală era obsedată de căutarea originilor”[vii].

Hasdeu, Densușinu, Kogălniceanu, Bolliac, Eminescu n’au făcut altceva decât să fie în rând cu mișcarea culturală care începuse în Germania și cuprinsese mințile luminate de pe întreg continentul.

Pe de altă parte, un istoric bine informat ar replica că nu era nevoie de falsuri, ca să se demonstreze că dacii aveau scriere. La acea vreme, erau destule dovezi care arătau că strămoșii noștri au avut o cultură înaintată și un scris propriu. Existau semnele plutașilor de pe Bistrița, ale răbojului românesc și ale olarilor. În 1875, baroana Zsöfia von Torma descoperă la Turdaș 11.000 de vestigii arheologice din perioada neoliticului. Dintre care 300 (figuri feminine și cioburi de ceramică) aveau pe ele pictograme și semne care arătau clar că pe teritoriul României a existat o scriere străveche încă din neolitic. În ale cărei semne se regăsesc multe din cele ale plutașilor, răbojului și olarilor. Mai mult, ele arătau că prima scriere s’a născut în spațiul carpato-danubiano-pontic. Zsöfia von Torma a catalogat 134 de semne și le’a făcut cunoscute lumii științifice internaționale.

Însuși Schliemann, descoperitorul Troiei, și Arthur Evans, care a redat lumii Palatul din Knossos și civilizația minoică, s-au pronunțat pozitiv despre ele. De ce lingviștii noștri ”serioși” se fac a uita de scrierea de la Turdaș? Pentru că ea vine în sprijinul Tăblițelor de la Tărtăria! Și în sprijinul Plăcilor de la Sinaia, arătând că scrisul dacic nu a apărut pe loc gol și nu este o fantezie a lui Densușianu sau Hasdeu. Ci a avut o puternică și îndelungată tradiție.

În cartea ”Scrisul s’a născut în Europa?”, marele prieten al Scrisului Danubian, italianul Marco Merlini arată că multe vestigii găsite de baroana von Torma au fost împrăștiate în muzee și colecții private din toată Europa:

”Astfel, abia în anii ’60 s’a aflat, de exemplu, că sute de idoli deținuți de Muzeul Colegiului Bethlen de Nagyenyed (Ungaria) au fost «uitați» și niciodată catalogați. În acest caz «norocos» vestigii însemnate au fost re-descoperite după un secol, dar alte sute s-au volatilizat pentru totdeauna. De exemplu, nimeni nu știe unde se află un obiect descris în notele baroanei ca «deținătorul unui simbol asemănător cu unul găsit la Troia și care amintește ideograma akkadiană a zeului Anu»”[viii].

Nu găsiți o asemănare izbitoare între ”uitarea” și necatalogarea vestigiilor scrierii Turdaș în Ungaria și necatalogarea și aruncarea Plăcilor de la Sinaia cu scris geto-dacic în subsolul Muzeului de Arheologie din București, al cărui director este academicianul Alexandru Vulpe? Care au fost inventariate, doar după ce Napoleon Săvescu din America a sesizat Poliția de Patrimoniu care a obligat, conform legii, conducerea muzeului să înregistreze cele treizeci și patru de tăblițe rămase din aproape cinci sute câte au fost la început. Aceasta demonstrează că nu există în mediul istoricilor oficiali dorința de a descoperi adevărul, ci mai degrabă de a’l oculta. Nu există activitate de cercetare cu adevărat serioasă și responsabilă, ci una de discreditare a celor care se încăpățânează să cerceteze. Cum a fost Nicolae Densușianu.

Un agent de influență al romanizării scrie pe internet că Densușianu era ”cunoscut în branșă doar ca un jurist exaltat”. N’am fi invocat acest citat revoltător de absurd, dacă el n’ar fi unul caracteristic prin care istoricii oficiali caută să ne prezinte imaginea lui Nicolae Densușianu. Adevărul este că Densușianu era un cercetător extrem de serios și bine documentat. Academicianul C. I. Istrati, care l’a cunoscut, scrie:

”Modest, inteligent, cunoscător profund al limbii latine și eline, al germanei, francezei, italienei și ungarei; înzestrat cu o voință de fier și cu o răbdare și perseverență extraordinare, omul acesta te uimește prin ceea ce a făcut și prin chipul cum a făcut”[ix].

La anul 1880, Densușianu era ocupat cu cercetarea bibliotecilor și arhivelor din Ungaria și Ardeal. Timp de 15 luni a cercetat 12 biblioteci și 16 arhive. După care înaintează Academiei Române un raport intitulat Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și ale Transilvaniei. În total, a adunat și analizat 783 de documente referitoare la revoluția lui Horia din 1784 și 125 cu caracer diferit de la 1290 până în secolul al XIX-lea.

În 1880 este ales membru corespondent al Academiei Române.

În 1884, publică lucrarea Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria. 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale. Cartea este interzisă în Ungaria. Autorul este aspru criticat de istoricii maghiari. Densușianu răspunde cu demnitate, cerând să i se arate măcar un pasaj din lucrare care să nu fie bazat pe documente.

În 1886 publică 6 volume din Documente privitoare la Istoria Românilor, 1199-1345, culese și însoțite de note și variante. În total, 4822 de pagini format mare.

Pentru Revoluțiunea lui Horia primește premiul Academiei în valoare de 5 000 de lei, pe care îi folosește pentru a se documenta pentru cartea vieții sale, Dacia Preistorică, la care începe să lucreze în 1885. Cercetează arhive și biblioteci din Dalmația și Croația, studiază tradițiile și limba românilor de aici. La Roma lucrează în arhivele Vaticanului. Ajunge până în Sicilia, unde iarăși se interesează de arhive și tradiții vechi.

S’a documentat, cum s’ar zice, până’n dinți. Ori istoricii noștri au decăzut așa de jos pe scara cercetării, încât adevărata documentare o consideră exaltare?

A lucrat la Dacia Preistorică timp de 26 de ani.

Și a folosit o metodă cu adevărat înaintată: cea a colaborării dintre științe. Pentru a înțelege evenimente și fenomene din preistorie s-a adresat lingvisticii, etnografiei, folclorului, portului popular, tradițiilor, legendelor și credințelor vechi. Despre această metodă a scris peste decenii arhemitologa americană Marija Gimbutas. Dânsa era de părere că scrisul sacru, prin care Vechea Europă comunica cu Marea Zeiţă acum 7500 de ani, va putea fi descoperit doar dacă ”arheologii se vor decide să colaboreze strâns cu lingviştii şi specialiştii în mitologie şi folclor[x]”.

Orice istoric serios, după ce studiază viața și activitatea lui Densușianu, își dă seama că el nu avea timp pentru a se ocupa cu falsuri. Fiecare clipă a vieții sale era consacrată documentării minuțioase și scrierii lucrărilor.

Basna că ar fi putut crea niște falsuri o poate spune doar cineva care nu este de statura acestui istoric de geniu. Cineva care nu știe ce înseamnă a răscoli prin biblioteci și arhive. Cineva incapabil să aducă omagiul cuvenit unui înaintaș întru știință. Dimpotrivă, ține cu tot dinadinsul să’i păteze imaginea.

Adică dacă n’ar fi răscolit bibliotecile Europei și n’ar fi stat de vorbă cu bătrânii știutori de tradiții vechi, ci și’ar fi scris lucrările copiind din Sfinții Părinți ai Romanizării, cum fac savanții pe puncte de azi, ar fi fost un istoric serios și profesionist. Dar dacă în 15 luni a răscolit 12 biblioteci și 16 arhive, iar pentru Dacia Preistorică a ajuns tocmai în arhivele Vaticanului și la românii din Croația și Dalmația, înseamnă că era un ”jurist exaltat”.

Nu’mi rămâne decât să mă rog: ”Dă’ne, Doamne, cât mai mulți asemenea «juriști exaltați», că numai cu ajutorul lor vom putea ieși din mlaștina romanizării!”

Dacă scria lucrări despre altceva decât despre daci, ar fi fost un istoric serios. Dar dacă a scris o capodoperă de 1152 de pagini despre preistoria Daciei, la care a lucrat 26 de ani, este neserios și susceptibil de a fi autorul unor falsuri.

Nu există nicio dovadă la această învinuire absurdă și iresponsabilă. Cu toate acestea un academician din mileniul trei continuă să repete implacabil că Nicolae Densușianu este suspect de falsul Tăblițelor de la Sinaia. Care nici ele nu sunt falsuri. Dar istoricii ”serioși” caută să ne convingă că trebuie considerate așa pentru a nu pune în pericol teoria romanizării.

Pe de altă parte, urmând logica căutării insistente a unui falsificator, ne putem întreba:

”Da’ poate Zsöfia von Torma a făcut falsurile tăblițelor de la Sinaia?”

Că ea chiar a luptat să convingă comunitatea științifică internațională că scrisul a apărut pe teritoriul Ardealului înainte de cel sumerian. Nu, nu era nevoie să fie implicată. Ea nu s’a ocupat de daci. Ș’apoi era din Imperiul austro-ungar. Trebuiau discreditați cei doi mari istorici de geniu români, Hașdeu și Densușianu, împreună cu acele vestigii de o valoare inestimabilă, care demonstrează că dacii își consemnau evenimentele istorice pe tăblițe, de aur sau de plumb, și că limba noastră avea rezonanțe latine înainte ca romanii să prade avuțiile Daciei.

Consecvența cu care cei doi istorici sunt acuzați de fals este revoltătoare. Și culmea, domnul academician, nu admite prezumția nevinovăției. El ține morțiș la ipoteza unui Hasdeu-falsificator. Și a lui Densușianu ca suspect de rezervă. Nu admite că înaintașii săi ar fi putut greși. El regretă doar că nimeni nu s’a ocupat să găsească indicii.

”Pentru a avea siguranța acestei ipoteze, trebuie ca cineva să se ocupe, să caute în arhiva Academiei, să găseascî indicii”.

Observați metoda: nu există dovezi, dar ipoteza este de beton. Chestiunea asta cu indiciile, pe care cineva trebuie musai să le găsească pentru ”a demonstra” ipoteza oficială, îmi amintește de spiritul cinic al ”justiției” comuniste:

”Spuneți’ne pe cine să învinuim, că noi găsim un articol cu care să’l facem să înfunde pușcăria”.

Văzând nivelul la care a decăzut știința istorică oficială, nu mă mir că ,,specialiștii” din mediul academic se întrec în a născoci porecle și etichete pentru a intimida daciștii și a distrage atenția tinerilor curioși de la adevăr. În loc să cerceteze vestigiile pe care pământul le scoate în fiecare zi la iveală și care strigă într’un glas ceea ce a dovedit Densușianu în Dacia Preitorică și ceea ce îi sperie atât de mult pe romanizatori: noi nu suntem urmașii Romei. Suntem geto-dacii mileniului trei și venim dintr’o cultură străveche, care a dat lumii prima scriere și limba latină, cultul zamolxian și medicina holistică.

Pe de altă parte, Vasile Pârvan, vorbind într’o lecție studenților din Cluj despre ”fabricile de cultură care sunt Universitățile și Academiile”, menționa:

”Cu foarte mare părere de rău Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva decât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase vertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele în știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr’o maimuță cu dar suficient de imitație un creator de valori noi spirituale”[xi].

Tocmai pe acești ”papagali intelectuali”, ”vertebrate gelatinoase” și ”maimuțoi cu dar suficient de imitație”, incapabili să accepte adevărul descoperit de oamenii geniali, au contat nașii noștri de la Vatican. Ei discreditează adevărata cercetare și adevărații cercetători, hărțuindu’i cu critici și amenințări, până aceștia părăsesc scârbiți lumea academică, cum a făcut Hașdeu. Sau mor subit în floarea vârstei, cum s’a întâmplat cu Densușianu.

Inșii mediocri nu pun la îndoială o idee absurdă, când aceasta vine de la o autoritate înaltă. Or, papalitatea era pe atunci o autoritate foarte înaltă. Când s’a făcut istoria limbii şi a poporului român, în secolul al XIX-lea, ideea romanizării dacilor a fost pescuită din scrisorile papilor și pusă în manualele de istorie.

Aşa s’a făcut romanizarea dacilor. Nu de către legiunile lui Traian, ci de penele şi cerneala papilor de la Roma?

Şi cu penele şi cerneala scribilor români.

Romanizare cu pene şi cerneală.

Coşuri de pene şi râuri de cerneală.

Aceste râuri de cerneală au spălat creierii câtorva generații de savanți pe puncte, încât au ajuns să aibă convingeri de beton. Iată câteva slogane cu care jonglează aceștia: ”romanizarea nu este o ipoteză, este un fapt”, ”romanizarea nu poate fi pusă la îndoială, pentru că este adevărată”, ”niciun argument arheologic nu poate infirma teoria romanizării, fiindcă ea a fost demonstrată cu prisosință”. Cu vorbe goale, precizăm noi.

Iată un exemplu de ”precizie științifică” cu care se argumentează romanizarea.

Convingerea că dacii au dispărut este monumentală. Dar când se pune întrebarea: ”Când? Cum? Din ce cauză?” custozii romanizării o dau în ”nu se știe”, ”cred că…”, ”poate…”:

”Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s’a întâmplat cu ei nu se știe[xii]” (academician Alexandru Vulpe);

”Limba latină din care s’a născut limba română s’a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță [xiii]” (A. Vulpe);

”De ce s’a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s’a suprapus și a distrus dialectele geto-dace [xiv]” (A. Vulpe);

”Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii [xv]” (Hadrian Daicoviciu).

Cititorul atent își dă seama că de fapt nu se știe nimic despre această fantastică și nemaipomenită romanizare. În schimb înțelege că adepții ei, deși nu au niciun argument, sunt convinși că ”a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii”.

Precum vedem: teoria este de beton, argumentele ioc!

Nu’i mai întreb pe stimații ”specialiști” de ce sunt așa de convinși că dacii au dispărut, dacă nu știu cauzele și modul în care s’a întâmplat această paranormală dispariție.

N’au să recunoască, dar răspunsul e acesta: așa spune dogma romanizării. Și istoricii tari în credința romanizării nu schimbă o iotă în teoria care’i hrănește și le dă atâtea avantaje, mai ales cel de a nu cerceta și a nu dovedi nimic. Chiar dacă li s’ar aduce o mie și una de argumente că și’au irosit viața, iar unii chiar inteligența, slujind o teoria falsă, ei se vor baricada în buncărele romanizării și vor mitralia daciștii până la ultimul glonte.

Sau iată altă afirmație care nu are niciun suport real.

Hadrian Daicoviciu zice: ”… după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”. [xvi]

”Adoptă obiceiurile romane…” Care obiceiuri?

Este un truc din suita de trucuri pe tema romanizării. Custozii acesteia invocă obiceiuri romane imaginare, dar se prefac a nu vedea puternicele și originalele tradiții și obiceiuri românești moștenite de la geto-daci, care strigă în cele patru zări că dacii nu au fost romanizați. Dimpotrivă, dacii au perpetuat, până în secolul al XXI-lea, cultura spirituală a tracilor de la Cucuteni, Turdaș, Tărtăria, Gumelnița.

Lucru subliniat și de Mircea Eliade:

”… moștenirea religioasă a tracilor s’a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare și folclorul popoarelor balcanice și ale românilor”[xvii].

Vorbind despre curajul excepțional al tracilor în lupte, care era determinat de credința în nemurire, marele istoric spune:

”Se poate recunoaște această valorizare religioasă a morții în anumite creații folclorice ale românilor și ale popoarelor sud-est europene” [xviii].

În acest context, Eliade sublinia importanța analizei tradițiilor folclorice europene în perspectiva istoriei generale a religiilor, care ”este încă la începuturile sale”[xix].

Iar la noi nu este încă deloc. Altfel nu s’ar declara așa de patetic că dacii au adoptat obiceiurile romane.

Nu cumva domnul istoric Daicoviciu a vrut să ne convingă că romanii au trecut podul lui Apolodor dansând Hora, Ciuleandra, Călușarii? Sau cântând Ciocârlia la nai? Ori Doina la fluier? Sau recitând în latină Miorița tradusă special în vederea romanizării? Apoi au organizat în bătătura castrelor cursuri de dansuri pentru daci? Și așa i’au romanizat?! Unul din trucurile ”științifice” ale istoricilor oficiali e că, atunci când ne impun strămoșii falși de la Roma, se prefac a nu vedea că zestrea noastră folclorică și etnografică nu vrea nicidecum să susțină romanizarea.

În ce privește cultura populară, aici urmașii geto-dacilor bat toate recordurile mondiale. Cine mai are o mie de variante ale eposului național, cum avem noi la Miorița? Cine mai are o poezie populară așa de bogată și variată? Sau melodii și dansuri rituale care vin de dincolo de neolitic și sunt păstrate intacte până azi? Ascultați Doina noastră și veți înțelege cât de străvechi și adânc este sufletul dacilor moderni, care se numesc români. Uitați’vă la Călușari, care este considerat cel mai rapid joc din lume, și veți înțelege de ce dacii erau cei mai viteji dintre traci, de ce Dacia a fost ultima cucerită și prima părăsită și de ce legionarii nu i’ar fi putut romaniza pe strămoșii noștri în vecii vecilor. Uitați’vă la portul popular care este o mare bibliotecă cu mesaje misterioase, cusute cu scrierea cea mai veche din lume, și veți înțelege de ce neamul nostru naște genii. Ascultați limba noastră, alcătuită din rădăcini primordiale, din muzica naturii și din viersul viețuitoarelor, și veți înțelege de ce vorbitorii ei învață cu ușurință orice limbă.

Cultura noatră populară, vine, prin geto-daci, din Vechea Europă.

Acordurile Doinei, ritmul Călușarilor și versurile Mioriței sunt înscrise în genele noastre de caligraful de la Tărtăria, de olarul de la Cucuteni, de sculptorul Gânditorului de la Hamangia, de Soborul zeițelor precucuteniene și de veșnicul cioban al plaiului dacic. Noi nu le învățăm mecanic. Ni le amintim. Și ne regăsim sufletește în ele. Muzica Călușarilor, de pildă, comportă o energie formidabilă. Ascultând’o, simți cum, în adâncul sufletului, ți se deschide o poartă, prin care țâșnesc din străvechime energii benefice, un optimism robust și un entusiasm ieșit din comun.

De aceea, odată, jocurile populare erau practicate cu sfințenie în satele românești.

Pentru ca nepoții să fie mereu conectați la sufletele strămoșilor. La energiile lor creatoare. La iubirea de țară. La curajul de a o apăra. La spiritul de jertfire de sine care’i făcea nemuritori.

De când această tradiție a dispărut și nu mai dansăm aceste jocuri, suntem moleșiți și dezorientați. Ne simțim orfani și ai nimănui. Și atunci apar demontatorii de mituri și custozii romanizării și ne fabrică alți strămoși. În loc de Călușari și Ciocârlii ne dau manele. Iar în loc de hore în bătătura satului îi mână pe tineri, ca pe o cireadă de vite, în grajduri-discoteci, unde le dezintegrează creierii cu horcăieli diavolești.

Buddhiștii spun că, în timpul meditației, psihicul omului vine în contact cu Absolutul.

Ascultând Călușarii, simt cum mă conectez la puterea magică stăpânită de strămoșii mei geto-daci. Când îi văd pe olteni dansând acest joc, teoria romanizării mi se arată în toată perversitatea și cinismul ei. Încât nici nu mai merită să vorbim despre ea la modul serios. Satira și ironia sunt armele cu care îi dăm lovitura de grație.

Sursa: limbaromana.org – Iulia Brînză Mihăileanu, ”Romanizare cu pene și cerneală”

[i] Cf. Ion Oprişan, Romanul vieții lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, București, 1990, p. 199.

[ii] Dr. C.I. Istrati, Nic. Densușiani. Viața și opera sa (1912), în Dacia Preistorica de Nicolae Densușianu, București, Institutul de Arte Grafice ,,Carol GÖBL”, 1913. Tipărită în ediție facsimil de editura Arhetip, București, 2002, p. XXXII.

[iii] Vasile Pârvan, Dacii la Troia, ”Orpheus”, Anul II, Nr. 1, Ianuarie-Febriarie 1926, p. 1, htts://ro.scribd.com/doc/…/Vasile-Parvan-Dacii-la-Troia

[iv] Ibidem, p.10

[v] Ibidem, p.1.

[vi] Dr. C.I. Istrati, op. cit., p. LIV.

[vii] Mircea Eliade, Nostalgia originilor: istoric și semnificație în religie, București, Humanitas, 1994, p. 76.

[viii] Marco Merlini, La scrittura è nata in Europa?, Roma, Avverbi, 2004, p. 39.

[ix] Dr. C.I. Istrati, op. cit., p. II.

[x] Cf. Marco Merlini, op. cit., p. 22.

[xi] Vasile Pârvan, Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, Universitatea din Cluj, 3 noiembrie 1919. adevăruldespredaci.ro./arheologul-vasile-parvan-autorul

[xii] Alexandru Vulpe, Sintagma ”strămoșii noștri daci” ar trebui discutată, în ”Historia”, Nr. 120, Decembrie 2011, historia.ro|…|historia-nr-120-decembrie-2011.

[xiii] Ibidem

[xiv] Ibidem

[xv] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chișinău, Editura Hiperion, 1991, p. 187.

[xvi] Ibidem, p.187.

[xvii] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. II, Chișinău, Editura Universitas, 1994, p. 169.

[xviii] Ibidem, p. 171.

[xix] Ibidem, p. 169.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI RUMÎNESC, UN VERITABIL GENOCID

Cerem despăgubiri de 200 (douã sute) miliarde euro, și considerăm necesară recunoașterea de către actualii reprezentanți ai comunității internaționale a evreilor ca alături de atrocitățile împotriva evreilor, evreii înșiși să’și însușească în solidar faptele înaintașilor lor din perioada bolșevică, inclusiv de pe timpul celui de’al doilea război mondial, și în anii de conducere comunistă a Rumîniei postbelice.

Revoluţia bolşevică din Rusia au făcut’o evreii. Componența la vîrf a instituțiilor bolșevice ale Rusiei sovietice era garnisită 86% din evrei.

Astfel că la:

– Consiliul Comisarilor erau 17 evrei, din 22 membri (77%),
– Comisariatul Războiului 33 evrei, din 43 membri (77%),
– Afaceri Străine 13 evrei, din 16 membri (81%),
– Justiţie 20 evrei, din 21 membri (95%),
– Instrucţie Publică 6 evrei, din 6 membri (100%),
– Muncă 7 evrei, din 8 membri (87%),
– Ministerul Provinciilor 21 evrei, din 23 membri (91%),
– Presă 4 evrei, din 4 membri (100%),
– în misiunile Crucii Roşii, de fapt misiunea propagandei în ţările străine 8 evrei, din 8 membri (100%).

Total 129 evrei adică 86%, din 151 de conducători ai Rusiei bolşevice.

Pe 12 aprilie 1919, M. Cohan scria în ziarul Le Comuniste, din Harkov:

”Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mîinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mîinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze, este acum adoptată de bolşevism… şi în acest semn va fi exterminată burghezimea.”

Politica exterminării totale a clasei conducătoare a început în Rusia, cu Revoluţia din 1917, iar în Rumînia a avut loc între 1940-1964 (cu întrerupere între 1941-1944).

În 1918 poporul rumîn şi’a reîntregit ţara, constituindu’şi statul naţional unitar rumîn.

Dar acum, împotriva acestui ideal sfînt, împlinit, al tuturor rumînilor, de a trăi într’o singură ţară, a început terorismul în Rumînia, prin evreul Max Goldştein, care a pus o bombă în Parlamentul Rumîniei, atentat soldat cu morţi şi răniţi.

În 1921 în Rumînia s’a înfiinţat Partidul Comunist din Rumînia, numit şi Partidul Comunist Rumîn. Acesta a acţionat împotriva integrităţii teritoriale a Rumîniei, dintr’un motiv cît se poate de clar, pentru că Rumînia se opunea cu succes avansării bolşevismului pe teritoriul său.

Bolşevicii avuseseră un deosebit succes în Germania. În Ungaria, în 1919, preiau puterea. Guvernul Sovietelor din Ungaria a fost răsturnat de armata rumînă, în 1919, care, după ce a intrat în Budapesta, s’a retras, revenind în interiorul graniţelor Rumîniei.

Comuniştii din Rumînia hotărăsc să împartă Ungariei, Bulgariei şi Rusiei Sovietice, o mare parte din Rumînia, încît Rumînia să nu mai poată despărţi Uniunea Sovietică de Ungaria şi nici de Bulgaria.

În felul acesta Uniunea Sovietică ar fi urmat să debordeze în Balcani, Mediterana şi în întreaga Europă Occidentală. Acest plan de expansiune teritorială imperială a Rusiei bolşevice a fost dejucat de Rumînia în toţi anii de după Revoluţia din 1917, pînă spre sfîrşitul celui de al doilea război mondial.

În 1939 şi 1940, Partidul Comunist din Rumînia continuă să susţină cu fermitate desfiinţarea Rumîniei ”imperialiste”, prin dislocarea din trupul ei a Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei, Transilvaniei şi a Banatului.

În 1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS anexează partea de răsărit a Rumîniei (Basarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei). Cei ce au hotărît şi au executat genocidul (holocaustul) împotriva rumînilor de aici, au fost evreii, ca voinţă politică decizională comunistă.

Genocidul a fost îndreptat atît împotriva clasei conducătoare, cît şi a poporului de rînd, fiind vorba şi de o epurare etnică, de aducere în locul rumînilor, a unor cetăţeni sovietici, din alte părţi ale URSS.

Ca să nu existe nici o îndoială şi nici o posibilitate de sustragere a evreilor comunişti, ca făptuitori ai holocaustului împotriva rumînilor, iată’i, în 1940, pe fiecare după numele său.

Tabelul nr. 1 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, recomandaţi de CC al PCR pentru a li se acorda calitatea de membri ai Partidului Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Bruhis (Kofman) Srul Pinhusovici
2. Faierştein Raia
3. Kofman Iakov
4. Djureak Dmitri Mihailovici (Vladimirovici)
5. Morgherştern Izrail Markovici
6. Zighelbaun Srul
7. Burlacenko Serghei Danilvici
8 . Luca Leaslo
9. Korotkov Iuri Aleksandrovici
1o. Scvorţov Mihail Iakovlevici: Leibovici Srul Abramovici
11. Oighenştein Lev Nikolaevici
12. Goldforb Abram Isaakovici
13. Petrov Piotr Ivanovici (Guzun)
14. Roitman Fanea Isaakovna
15. Tarandaş Malea
16. Korotkova Natalia Isaakovna
17. Satovskaia Roza
18. Rabinovici Fanea Iakovlevna
19. Revici Iakov Moiseevici
20. Visecauţan Polea Efimovna
21. Budeştskaia Ester
22. Cioklo Mordko
23. Kolpakci Iakov Aronovici
24. Şteinberg Froim
25. Boguslavskaia Polea Iakovlevna
26. Romanenko Nikolai Nikolaevici
27. Pastir Zasea Leibov
28. Gudis Lev Smulevici
29. Rabinovici Şoil Oiezerovici
30. Orlih Mark Semionovici
31. Boguslavski Iakov Tovici
32. Zighelbaum Abram
33. Voloh Abram
34. Limon Srul Greşovici
35. Grinman Isaak Iosifovici
36. Bujor Iosif Aronovici
37. Weisman Sara Iosifovna (Seindel).

Tabelul nr. 2 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, a căror apartenenţă de partid este necesar să fie înregistrată la locul actual de muncă.

Judeţul Chişinău:

1. Şafran Raisa Semionovna
2. Leib Nahman (Noiman Leibovici)
3. Diner Eti Iakovlevna
4. Protodiakonov Vsevolod Mihailovici
5. Malerp Maria Kisilevna
6. Voinberg Niuka Markovici
7. Şor Lev Ilici
8. Zaru Ivan Ilici
9. Oirik Avram Moiseevici
10. Derevicii Ippolit Gheorghevici
11. Şandrovskaia Ita Beniaminovna
12. Goldfarb Zeilik Borisovici
13. Kuperman Isaak Moiseevici
14. Şvarţman
15. Konstantinov Konstantin Stepanovici
16. Glikman Gitlea
17. Sinitivker Fritz
18. Grinberg Ida Izrailevna
19. Şehter Roza Borisovna
20. Zislis Vonver Lvovici
21. Izu Fruhtman
22. Lupan Andrei Pavlovici
23. Bravar Liuba S.
24. Şvetskaia
25. Makler Ciaka Isakovna
26. Avramescu Ida
27. Hresonskaia Etea Iosifovna
28. Rubinştein Aleksander
29. Geboveţer Riva Simonovna
30. Gofman Mordko Iakovlevici
31. Silvestrov Ivan Antonovici
32. Kemelmaher Bliuma Naumovna
33. Goldştein Iosif Pinkusovici
34. Gherenburg Roza 35. Ihilovici Maier
36. Sikorski Gheorghi
37. Iancu Janetta
38. Tukerman Mark Borisovici
39 Tudoraki Lena Aronovna.

Judeţul Soroca:

40. Cemortanu Matvei Grigorevici
41. Şoimu Ivan Samuilovici
42. Kolokolnikov Evgheni
43. Pavlov Mihail
44. Guţul Constantin
45. Leahovski Mihail
46. Guţu Pavel
47. Gruzin Aleksandr
48. Zaidman Leib
49. Zelţer Rahil Ihilovna
50. Golovatii Ivan
51. Gherşman Srul Beirelovici
52. Dolear Malea Ihilovna
53. Akkerman Leib Iankelevici
54. Harmi Eva Iankelevna
55. Şoimu Samuil
56. Livşitz Haim
57. Klimov Ivan Ivanovici
58. Mer Leib
59. Doktorovici Anna (Enea)
60. Abramovici Abram
61. Cehover (Tarasov) Oba Rahimilovici.

Judeţul Bălţi:

62.Reidenboim Rahil Isaakovna
63. Masisi Moisei Iosifovici
64. Erji Leibil Nahmanovici
65. Voitman Berko Iakovlevici
66. Reidel Rahil
67. Palaria Riva Davidovna
68. Rab Eva Isaakovna
69. Rab Ivan
70. Oighenştein Niunea Iakovlevna
71. Goldman Bela Abramovna
72. Goldman (Baciu) Ida Mironovna
73. Iampolski Buka
74. Oighenştein Mihail
75. Kotlear Lev.

Judeţul Bender:

76. Şimkov Ivan Fiodorovici
77. Sisimov Mendel 78. Revenealî Serghei
79. Reddenboim Smil 80. Dikler Ester
81. Dvoiritz Aron Matveevici.

Judeţul Orhei:

82. Ciornaia Nataşa (Burlacenko).
83. Krasnopolski Monea Iakovlevici
84. Malcik Riva Favelevna
85. Averbuh Jena Livovna
86. Vainştoc Nuhin Rubinovici
87. Munder Lev Abramovici
88. Kojuşneanu Abram Iakovlevici.

Judeţul Hotin:

89. Kuşnir Semion Ilici
90. Kovalciuk Vasili Mihailovici
91. Botoşanski Avram Iţkovici.

Judeţul Ismail:

92. Gherşkovici Silea
93. Gherşcovici Jenea (după soţ Georgescu)
94. Şabin Anrei.

Judeţul Cernăuţi:

95. Finkel Evghenia (Vais Anna)
96. Kurţman Mozes
97. Vittner Eva
98. Vittner Norbert Leonovici
99. Kraizler Naftalii Uşerovici
100. Şlomiuc Reia Aronovna
101. Gheigher Artur Irevici
102. Gadiak Anton Iakovlevici
103. Rainer Racella Natalovna
104. Magkovski Vasilii Onufrievici
105. Srefiuk Evghen-Lev.

Tabelul nr. 3 cu membri Partidului Comunist din Rumînia care trebuie să fie lăsaţi cu dreptul de membri ai partidelor comuniste frăţeşti şi să fie obţinute informaţii suplimentare despre activitatea lor în Partidul Comunist din Rumînia.

Oraşul Chişinău:

1. Spektor Ester Peisovna
2. Berştein Simha Pinkusovici
3. Gherştein Haim Srulevici
4. Mirza Evghenia Borisovna
5. Feldman Riva Isakovna
6. Şteiberg Etea
7. Goldberg Iosif Davidovici
8. Bubis Isaak Markovici
9. Bubis Isaak Markovici
10. Şmulevici Liza Aronovna
11. Beloterkovici V.S.
12.Torban Iosif Iakovlevici
13. Grekov Stepan Danilovici
14. Kaşelnik Ivan Ivanovici
15. Lazar Izabela Iosiifovna
16. Vinberg Isaak Leizerovici
17. Barenboim Ioşe Iankelevici
18. Bukur Ghenea Miniminovna
19. Ohştat Ghenea
20. Blekher Lev Meerovici
21. Reider Moisei Lvovici
22. Şprinţen Fanea Lipovna
23. Rubinştein Berta Vladimirovna
24. Lifşitz Efimovici
25. Ghilman Froim Moiseevici
26. Bleher Iakov Moiseevici
27. Solomovici Fanea
28. Vasilenko Vladiimir Sergheevici
29. Nisenblat Vitea Naumovna
30. Abraham Sonea Grigorevna
31. Kaufman Fanea Isidorovna.

Oraşul şi judeţul Soroca:

32. Oleinik Maxim Stepanovici
33.Timofei Grigorii Mihailovici
34. Melişen Ivan Nicolaevici
35. Navroţkaia Anna Panteleevna
36. Navroţki Mihail Iosifovici
37. Mişişin Alexander Antonovici
38. Navroţki Andrei Iosifovici
39. Navroţki Piotr Filippovici
40. Meşişen Vladimir Mihailovici
41. Meşişen Nikolai Grigorevici
42. Kordebanovski Frantz Iosifovici
43. Boiko Ivan Makarovici
44. Mocindcea Vasilii Markovici
45. Reşednik Dionisii Ignat
46. Boredeniuk Mihail Vasilevici
47. Bihovski Vasilii Abramovici
48. Takii Diordii Fiodorovici
49. Tokmeak Ivan Vasilevici
50. Şaragov Semen Fiodorovici
51. Weisberg Isaak
52. Oleinik Petr Feodoseevici
53. Kolesnik Afanasii Ivanovici
54. Ghebedniuk Timofei Fiodorovici
55. Morgun Pantelei Fedotovici
56. Tismineţki Buzea
57. Şarogradski David Şeşomov
58. Goldenberg Abram
59. Buhman Lazar Abramovici
60. Ciumak Mihail
61. Roitman Iakov
62. Stolear Hana Srulevna
63. Cerkbz Vsevolod Arkadievici
64. Goldştern Şişmon
65. Dumbravă Anatolii
66. Bilkis Ilia Isaakovici
67. Şteinbuk Smil
68. Faierştein Iancu Aronovici
69. Goreşnik Iţik Meerovici
70. Şulman Froiim
71. Magazinik Riva Leibovna
72. Magazinik Gherş Leibovici
73. Milman Moişe
74. Makogon Sonea
75. Kotler Hanakii Iankelevici
76. Kotlear Mendeii Iankelevici
77. Kotlear Şmerl Iţkovici
78. Palii Vasilii
79. Balan Isake
80. Ghilas Haralambie
81. Stariş Silvestr
82. Gogu Profirii
83. Kofteneak Vladimir
84. Deaur Dimitri
85. Harkovei Afanasii
86. Lefter Dionisii
87. Tihoţki Valentin
88. Kolker Boruh
89. Kravţov Ivan
90. Naumov Alexei
91. Gherşenzon Sulea Moiseevici
92. Trahtman Idel
93. Pastuşenko Grigorii
94. Derkauţan Aizik
95. Şehtman Ţalik
96. Gluhovski Petr
97. Karpiş Ivan
98. Lisov Ivan Antonovici
99. Soltuz Nikolai
100. Gologorski David
101. Kriger Ianik
102. Davidovici Lubov
103. Pînzaru Ivan
104. Pînzaru Pavel Vasilevici
105. Kazak Demian Stepanovici
106. Tivnik
107. Tomak Gheorghii Pavlovici
108. Iasinski Vasilii Ivanovici
109. Kalmaţui Ştefan
110. Kozman Timku
111. Haralamb Buhor
112. Ciporneak Vanea
113. Ciporneak Haralamb
114. Zelţer Zolea
115. Postolake Vasilii
116. Bezbeda
117. Maceak Ivan
118. Eriomenko Grigorii Fiodorovici
119. Şveţ Dmitrii Mihailovici
120. Poliţiuk Şişma
121. Strahov Kalinik
122. Samanaki Alexandr Ivanovici
123. Ciobanu Marcu
124. Guţu Dimitrii
125. Kvatkovski
126. Ştrahman Sunea
127. Bruma Semion
128. Halkin Sima
129. Buris Sima
130. Nedelea Ambrozis
131. Şmunis Iţik
132. Revuleţ Grigorii
133. Spivak Şlik
134. Ţentis Pavel
135. Drobnika Fedor
136. Savka Efim Dmitrevici
137. Kaplan Mioka
138. Hoiut Iosif
139. Sosna Haim
140. Kaplan Avoris
141. Ţîmbaliuk Kuzma
142. Ciumak Semion.

Judeţul Orhei:

143. Sakara Evghenia Vasilevna
144. Brizma Cearma Aronovna
145. Şnir Ghenea Livovna
146. Lener Frima Iakovlevna
147. Lefter Roza Avseevna
148. Lerner Opşip Kipelovici
149. Şaparina Pelagheia Isakovna
150. Zamislovskaia Peloaghelia Moiseevna
151. Şapoşnik Izrail Rubinovici
152. Lerner Venea Markovna
153. Rakul Constantin Gheorghievici
154. Tartovski Solomon Moiseevici
155. Ghelman Riva Haskova
156. Rezingof Sara Haimovna
157. Dizingof Naum Haimovici
158. Malis Motel Abramovici
159. Cebotari Peisih Haimovici
160. Grivokopatel Haim Iosifovici
161. Vaiser Haia Iosifovna
162. Moitlis Moisei Şumovici
163. Ciobotaru Sara Iosifovna
164. Iaruga Isaak Abramovici
165. Goldman Polina Pavlovna
166. Goldman Isaak Pavlovici
167. Fişman Rahil Davidovna
168. Fişman Estera Davidovna
169. Gerş Dafa Davidovna
170. Daici Ghitlea Şlemovna
171. Brezman Ecaterina Aronovna
172. Popusku Mira Mendelevna
173. Berekovici Adela Isaakovna
174. Jesan Vasilii Ivanovici
175. Zisler Iankel Ţalikovici
176. Şmukler Leib Borisovici
177. Kogan Beleamia Moiseevici
178. Tarlev Hana Ioaakovna
179. Ghinzburg Lipa Tudicovici
180. Averbuh Basea Livovna.

Judeţul Bender:

181. Erţberg Amika
182. Burlak Fiodor
183. Slipakov Nikolai
184. Tabanov Elifer
185. Gabdzea Feodosii
186. Bazarov Dmitrii
187. Taran Iakov
188. Kovtunenko Ivan
189. Bicikov Victor
190. Bicikov Boris
191. Zavada Victor
192. Grinberg Hava
193. Kofman Zelma
194. Kofman Fanea
195. Mozeş Evghenii
196. Sisman Frida
197. Goldştein Iakov Şmulevici
198. Haikim Idel Gherşkovici
199. Zelter Zaiveid Leibovici
200.Roşko Rahman Davidovici
201. Kîsa Hristofor Ivanovici
202. Kelmenciuk Zinovii Ivanovici
203. Borisova Zinaida Ivanovna
204. Şlapakov Nikolai Abramovici
205. Pronoza Evghenii Ilici
206. Brodskaia Dora Zaharovna
207. Koroli Boris Iakovlevici
208. Brodskaia Janna Zaharovna
209. Leah Ivan Zaharovici
210. Dmitrieva Şeifa Iosifovna
211. Prokopet Moisei Iosifovici.

Judeţul Bălţi:

212. Kolker Moisei Mihailovici
213. Birinboim Zolea Nutoviei
214. Barenboi Abram
215. Lerner Lona Idelovna
216. Rabenko Alexandr Israilevici
217. Rapaport Beeno Boris
218. Kuşnir Semion Aronovici
219. Goldiş Abram Isaakovici
220. Garber Sioma Ovşi Iankelevici
221. Weisman Toivi Şaevici
222. Rozenblat Moişe Lipov
223. Roll Valter Livovici
224. Kuşnir Haia Eftimovna
225. Brinboim Monea Nutuvici
226. Kaţ Oscar Gerş-Berovici
227. Kevilevin Ihil Moşkovici
228. Kiseleva Şeiva Zisileva
229. Bujor Tatiana Iakovlevna
230. Ghelman-Vaitraub Fanea Pinkrovna
231. Roizman Nlemi Borisovna
232. Harak Polea Zelmovna
233. Grinberg Mişa
234. Ghelman Ivţe Iţkovici
235. Şerman Moişe Beilovici
236. Fux Naftul Abramovici
237. Rîlskii Grigorii Afanas
238. Haot Niusin Gherşovicii
239. Jukovskii Boris Iosifovici
240. Ţuprik Aizea Davidovici
241. Rudima Anton Gheorghevici
242. Kleiman Moise Isaakovici
243. Pogorelovskii Mihail Samuilovici
244. Babineţki Ivan Pavlov
245. Zernovoi Ivan Ivanovici
246. Reaboi Andrei Anufrievici
247. Stratiiciuk Iakov Stepan
248. Gomeniuc Ivan Eliseevici
249. Grinberg Haia Solomonovna
250. Grinberg Fira Izrailevna
251. Leabis Tatiana Isidorovna
252. Vikinskii Fiodor Ivanovici
253. Gavriliuk Petr Petrovici
254. Golik Ivan Andronovici
255. Glinberg Moise Grigorevici.

Tabelul nr. 4 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, sosiţi în URSS, în calitate de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane în Spania ş.a.), pe care CC al PCR îi recomandă pentru a fi transferaţi în Partidul Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Tismeneţki Leon Moiseevici
2. Telmer Elias
3. Kleiman Moisei Solomonovici
4. Vihrev Abram Naumovici.

Din partea de răsărit a Rumîniei, armata rumînă se retrăsese fără luptă, deci nu existau nici un fel de consecinţe dureroase pricinuite rumînilor sau evreilor de aici, datorită încleştărilor armate.

Şi cu toate acestea, în 1940, împotriva armatei rumîne în retragere, evrei înarmaţi au umilit şi au lichidat, prin împuşcare, ofiţeri şi soldaţi rumîni.

Armata rumînă primise ordin să nu răspundă la provocări.

Este evident că aceşti evrei se coalizaseră, cu arma în mână, cu armata de invazie a URSS, împotriva propriei ţări, Rumînia, încadrîndu’se astfel în programul şi activitatea comuniştilor evrei de pînă acum, împotriva statului rumîn.

Singurul rumîn care a fost în fruntea Partidului Comunist, pînă după al doilea război mondial, a fost îndepărtat din funcţie în 1924, pentru că începuse să regrete şi să nu mai accepte aceste programe de desfiinţare a Rumîniei.

Asupra familiilor de rumîni care se refugiau din calea ocupantului rus, evreii s’au dedat la jafuri şi omoruri.

Din Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, trenurile morţii pornesc spre Siberia, începînd cu anul 1940 şi din 1944, pînă în anii de după 1950. Morţi pe drum, în vagoane de vite, din lipsă de aer şi apă.

Moartea seceră în lagărele de exterminare. Adevărate stafii, schelete umane. Sute de mii de civili rumîni.

Puținii supravieţuitori au avut parte numai de persecuţii, pînă la moarte. Toate acestea în răsăritul Rumîniei căzut sub ocupaţia bolşevică.

Dar în România (între graniţele Rumîniei de azi), ce s’a întîmplat între 1944 – 1964?

În 1948 comuniştii preluaseră întreaga putere politică în Rumînia. Are loc lichidarea totală a clasei conducătoare din Rumînia, a tuturor elitelor şi a multor altor rumîni, din poporul de rînd.

În întreaga Rumînie, din 1921 pînă în timpul celui de al doilea război mondial, erau aproximativ 1000 (o mie) de comunişti, în mare majoritate alogeni, conducerea aparţinînd evreilor.

Din 1948 pînă în 1964, în Rumînia au fost întemniţaţi peste două milioane de rumîni şi peste două sute de mii au fost lichidaţi în puşcării şi lagăre.

Singura forţă politică decizională, în Rumînia, o formau comuniştii. Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn din anul 1948: Gheorghe Gheorghiu-Dej – Secretar general, Ana Pauker- Secretar, evreică, Vasile Luca- Secretar, evreu, Teohari Georgescu- Secretar, evreu, Lothar Rădăceanu- Secretar, evreu.

Se impune precizarea că ministrul de interne al noii orînduiri comuniste din Rumînia a fost tot evreu, Teohari Georgescu. Si alţii, şefi ai securităţii. În acest context se poate înţelege mai bine, de ce colonelul Alexandru Nicolski, evreu, este exemplul tipic de ofiţer de securitate vinovat de genocid împotriva rumînilor.

Apare un fenomen demn de reţinut. În viaţa publică, evreii din Comitetul Central al Partidului Comunist Rumîn, după preluarea puterii, (a se vedea, spre exemplu, anul 1948), apar cu nume rumîneşti – cu o excepţie, sau două.

Evreii comunişti din 1940 au numele lor evreiesc.

Fenomenul rumînizării numelor, după război şi în timpul comunismului, se răspîndeşte şi în rîndul altor categorii de evrei, încît, în aparenţă, după nume, o parte din evrei au dispărut.

Nu înseamnă că nu au mai existat şi evrei cu nume evreieşti. N’au avut nici un fel de dificultăţi pentru afirmare socială, politică, profesională, nici unii, nici alţii.

Dimpotrivă, evreilor, majorităţii zdrobitoare, li s’a asigurat, în viaţa Rumîniei, locuri de şefi.

Dăm în continuare o listă de evrei care au format conducerea Rumîniei în primii ani de domnie a comunismului, datele fiind extrase din The Plot Against the Church, de Maurice Pinay, de la p.73-77 (Cf. Traian Golea, Cum se regizează condamnarea unui popor, Romanian Historical Studies, 1996, ed. II, p. 7-9).

Evrei în Guvernul Rumîniei:

1. Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
2. Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe.
3. Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
4. Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
5. Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
6. Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru.
7. Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn, originar din Galaţi, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
8. Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei.
9. Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, originar din Brăila.
10. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil.
11. William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra Spionajului.
12. Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
13. Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.
14. Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
15. Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
16. Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti.
17. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
18. Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
19. Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc.
20. Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
21. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al Rumîniei în Elveţia.
22. Harry Fainaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
23. Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
24. N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a Rumîniei la Paris.

25. Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
26. Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor.
27. Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Rumîne Antifasciste.
28. Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei.
29. Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
30. Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
31. Silviu Brucan, alias Bruekker, redactor şef al Scînteii, conducea întreaga campanie care viza dezamăgirea poporului în ce privea domnia comunismului.

În acelaşi timp conducea şi înscenata campanie antisemită din Rumînia.

32. Samoila, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scînteii.
33. Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scînteii.
34. Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului Rumînia Liberă.
35. Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice rumîne.
36. Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Rumîne.
37. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în Rumînia, din Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Rumîne, autorul istoriei falsificate a Rumînilor.
38. Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
39. Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
40. Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i’a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
41. Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al Rumîniei.
42. Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Șerban).

Extremiştii de stînga şi atrocităţile comise nu pot scăpa de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii.

Considerăm că poporului rumîn trebuie să i se ofere din partea organismelor internaţionale evreieşti, din partea evreilor de pretutindeni şi din partea statului Israel, pentru Holocaustul săvîrşit de evreii comunişti împotriva rumînilor, suma de 200 (două sute) miliarde euro.

Matatias Carp, evreu din Rumînia, în Cartea Neagră, Bucureşti, 1946, vol. 1, p. 48, scrie ”presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus acestei armate de către evrei, cu prilejul retragerii din teritoriile cedate în 1940, Armata Rumînă, recucerind aceste teritorii în 1941…”

Deci, după Matatias Carp, evreii, în 1940, nu s’au manifestat în nici un fel împotriva militarilor rumîni (presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus…).

În 1944, deşi armata rumînă încetase orice luptă cu URSS, rumînii fiind angajaţi în bătălii împotriva Armatei germane, sovieticii deportează în URSS pe cei 180 000 de militari rumîni, de pe linia frontului.

Aceştia nu mai trăseseră nici un foc de armă împotriva militarilor sovietici. Nu erau prizonieri în urma unor lupte.

Foarte mulţi îşi dorm somnul de veci în pămîntul lagărelor de exterminare. Teroarea comunistă cuprinde întreaga Rumînie. Evreii comunişti preiau, progresiv, puterea sub protecţia Armatei URSS, încît în 1948 sînt stăpînii absoluţi ai Rumîniei.

Nimeni nu îndrăznea să aibă o altă părere despre holocaustul (genocidul) împotriva rumînilor, din 1940 şi din prima jumătate a anului 1941, din teritoriile rumîneşti anexate de URSS şi din anii de după război, din Rumînia cu graniţele de azi, fără riscul de a fi condamnat la puşcărie pe viaţă, sau lichidat.

Apar documente contrafăcute, mărturii şi declaraţii sub şantaj, ameninţări şi tortură.

Istoricul american Nicholas M. Nagy–Talavera, evreu născut în Rumînia, în The Green Shirts and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 1970, p. 305, în ediţia în limba engleză, din Rumînia, din 2001, p.427 şi în ediţia în limba rumînă, din Rumînia, cu titlul Fascismul în Ungaria şi Rumînia (Subtitlul din engleză, Fascism in Hungary and Romania, devine titlu), din 1996, la p. 414, scrie:

”Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul în care a urmat, generat de o retragere rumînească dezordonată, s’au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întîmple.

Populaţia evreiască şi cea ucrainiană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor rumîne, care făcuseră din această provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i’au tratat pe rumînii în retragere într’un fel care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Trecuse un sfert de secol între lucrarea lui Matatias Carp şi cea a lui Nagy – Talavera. Erau alte vremuri. Nagy-Talavera n’a mai avut curajul, ca predecesorul său, să nege atrocităţile săvîrşite de evrei în 1940.

Deci ”s’au petrecut multe lucruri ce n’ar fi trebuit să se întîmple. Populaţia evreiască şi ucrainiană… i’a tratat pe rumînii aflaţi în retragere într’un mod care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Este evident, în citatul de mai sus este vorba de fapte cutremurătoare, săvîrşite de evrei împotriva rumînilor, în 1940, altfel autorul nu le’ar fi considerat drept cauză a ceea ce a urmat mai tîrziu, în 1941. De asemenea recunoaşte că s’a acţionat atît asupra armatei rumîne, cât şi asupra rumînilor civili.

Din text mai reiese că de vină este populaţia evreiască, nu numai evreii comunişti. Numai că şi Nagy -Talavera face tot ce poate, ca aceste doar cîteva rînduri despre genocidul evreilor (holocaustul), din 1940, împotriva rumînilor, să se piardă în sutele de pagini ale lucrării.

Şi neprecizînd ”lucrurile ce n’ar fi trebuit să se întîmple”, cititorul trece şi peste aceste doar cîteva cuvinte, ca şi cum evreii n’ar fi de vină de crime la adresa umanităţii.

Că este aşa şi nu altfel, reiese fără echivoc, chiar din titlul capitolului în care chiar şi cititorul versat descoperă cu greu aceste cîteva rînduri:

”The Legion against Carolist Romania” – Legiunea împotriva Rumîniei carliste.

Cu alte cuvinte, legionarii împotriva Rumîniei carliste. Numai că citatul pe care l’am reprodus înseamnă Evreii împotriva Rumîniei – o adevărată ”carte neagră” a genocidului evreiesc împotriva românilor.

Dacă în prima parte a acestui material destinat mass-mediei, am evitat să reproducem unele documente, pentru a nu aduce la lumina zilei rănile adînci, deschise în fiinţa poporului rumîn, totuşi ne vedem siliţi să reţinem cîteva.

Toate se găsesc în arhiva Ministerului Apărării Naţionale şi în unele cărţi de specialitate.

Spre exemplu, vezi Alex.- Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, RAO International Publishing Company, 1998:

”La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l’au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastîndu’l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorîndu’i şi aruncîndu’i afară pe geamuri.”

”Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinînd pe unii dintre ei, furând tezaurul instituţiilor statului, etc.”

”În judeţul Cetatea Albă bande comuniste evreieşti au schingiuit preoţi, le’au ars bărbile cu ţigări, au devastat bisericile.”

”Populaţia şi în special evreii s’au înarmat cu armament luat de la unităţile noastre. Evreii din Basarabia continuau să atace fracţiuni izolate, la adăpostul trupelor ruseşti.”

”Populaţia evreiască a ajutat la dezarmare.”

”Exodul populaţiei rumîne constituie o dramă de nedescris. Locuitorii evrei organizează pretutindeni–pînă şi în Galaţi – o adevărată rebeliune cu jafuri şi omoruri.”

”Ciocniri între trupele rumîne şi populaţia evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc şi la Ungheni, soldate cu morţi şi răniţi.”

”La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4-a şi a 3-a rumîne au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi.”

La 6 iulie 1940, pierderile Armatei rumîne (primise ordin, pentru a evita războiul, să nu răspundă la provocări) au fost următoarele: ucişi, răniţi, daţi dispăruţi – 356 cadre şi 42.876 soldaţi şi gradaţi.

”La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi avînd ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie.”

”Evreii din Chişinău au arborat drapele roşii, manifestînd pe stradă şi barînd străzile spre gară pentru a nu permite retragerea funcţionarilor rumîni; au ocupat de asemenea localurile instituţiilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.”

”În toate satele s’au arborat steaguri roşii şi în special evreii…”

Documentaţia e bogată, dar într’un articol de presă, puţine documente pot fi reproduse. Unele, care evidenţiază sadismul evreilor, din timpul rebeliunii iudaice din 1940, împotriva rumînilor, au fost evitate, dar niciodată nu e prea tîrziu. Cuvintele lui Nicolae Iorga sunt edificatoare în sensul acesta:

”Se adună şi cresc văzînd cu ochii documentele şi materialele, acte oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi’au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul rumînilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s’au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută (s.n.).

De ce atîta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răsbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins tîrguri, oraşe şi sate (s.n.). Fraţii noştri îşi părăsesc copii bolnavi, părinţi bătrîni, averi agonisite cu trudă.

În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvînt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvînt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi primit cu recunoştinţă. Li s’au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoare, destui dintre ei şi’au dat sufletul. Li s’au smuls hainele şi li s’au furat ce aveau cu dînşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic (s.n.).

Rumînimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda pînă mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” (”De ce atîta ură?”, în Neamul Rumînesc, din 6 iulie 1940).

Pînă şi avocaţii evrei, chemaţi prin profesie să apere pe cei nedreptăţiţi, au participat la genocidul împotriva rumînilor, au fost lideri de grup de evrei criminali, au întocmit liste pentru asasinate:

”În Soroca bande de comunişti evrei conduse de avocatul Michael Flexer după ce au ocupat clădirea primăriei şi a poliţiei au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel.”

”În Chişinău listele de execuţii au fost întocmite de intelectuali comunişti evrei, avocatul Carol Steinberbg, avocata Etea Dinar şi dr. Derevich.”

”Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărîtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s’au purtat oribil. Asasinatele şi molestările…”

Cititorul însuşi poate completa lista cu ororile săvîrşite de evrei. Aşa, din Paul Goma, Săptămîna Roşie, 28 iunie – 3 iulie 1940, sau Basarabia si evreii, Editura Vremea XXI, 2004:

”Nu puţini erau înarmaţi si agitau liste negre, ameninţînd pedepsirea celor figurînd acolo.”

La Cernăuţi:

”Evreii l’au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe cîţiva gardieni. Evreii tineri (15 – 16 ani) au dezarmat soldaţi, i’au pus să se dezbrace, apoi i’au înjunghiat cu propriile baionete.”

”Imediat după plecarea soldaţilor rumîni, evreii, în număr de cîteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, au deschis porţile închisorilor, înarmînd pe deţinuţi, au început cu furie să masacreze pe rumînii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile și palatele.”

”Iată nume de evrei din Cernăuţi, căpetenii ai bandelor de evrei asasini, din timpul genocidului antirumînesc: Marek Ficher, Filip Beer, Max Weissman, Bruell, dr. Zuflucht, dr. Kehr, dr. Saşa Pimensohn.

Sau de tineri evrei asasini: Aufleger Feibis, Fisher, Abacumov, Eisinger, Sigi Bainer (Sigismund Brainer, sau Bayner, Beiner – îl găsim apoi, în regimul comunist, la Cluj, la securitate, adevărat torţionar, locţiitor al şefului serviciului anchete la Direcţia Regională a Securităţii).

Şi în Cernăuţi, evreii preiau puterea lucală: Salo Brül – comisar, Glaubah – primar, Hitzig – ajutor de primar, Meer (Beer) – prefect. Deci se cunosc şefii progromului antirumînesc, prin asasinate la faţa locului şi prin încărcarea trenurilor de vite, cu rumîni, spre Siberia.

La fel s’a întîmplat şi în alte localităţi. La Chişinău, avocatul Steinberg – conducătorul sovietului comunal. La Chilia Nouă, dr. Robinovici, medic primar al oraşului, şeful comitetului local. La Soroca, Leizer Ghinsberg – conducătorul acţiunii teroriste.

Lista poate continua cu alţi evrei, cu sutele de evrei din conducerea comunistă, factori politici, de decizie, împreună responsabili de genocidul împotriva românilor.

”Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar străjeri, aşteptau în gări trenurile refugiaţilor, pentru a’i înjura şi a le arunca cu pietre şi orice obiecte care cădeau la îndemînă, creînd o impresie oribilă.”

”Preotul Bujakovski din Tighina a fost împuşcat de teroriştii evrei.”

Spre o documentare mai largă, cititorul poate apela şi la Gheorghe Buzatu, „Aşa a început holocaustul împotriva Rumînilor”, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995:

”Incidentele, mai ales cu populaţia evreiască, au avut loc pretutindeni. Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile. S’au împuşcat funcţionari, s’au atacat chiar unităţi militare.”

Cititorul, dacă doreşte, are la dispoziţie o carte alcătuită doar din documente (128 la număr), reproduse după originalele din arhive – Locotenent – colonel Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, Situaţia evreilor din Rumînia,1939–1941, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Rumînească, Bucureşti, 2003 (Carte interzisă şi trimisă la topit):

”În toate oraşele basarabene şi nord bucovinene… s’au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineri de ambele sexe, care numaidecît au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului…

Au fost cazuri cînd execuţiile au luat aspectul unei sinistre vînători de oameni, în care tot ce putea constitui un element reprezentativ rumînesc stimula activitatea sîngeroasă a tinerilor terorişti evrei.”

După ultima zi a evacuării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, de către Armata rumînă şi unele familii de rumîni, evreii au continuat o altă evacuare, umplînd trenurile pentru animale, cu rumîni pentru lagărele de exterminare din Siberia.

Epurare etnică prin holocaust în proporţie de masă.

În Rumînia, din 1948, umplu puşcăriile cu milioane de rumîni, dintre care, sute de mii, vor fi lichidaţi.

Pentru foarte mulți rumîni este o mare enigmă, de ce evreii s’au comportat astfel față de rumîni, dar istoria consemnează fapte care explică pe de’a’ntregul această ură a evreilor pentru majoritatea rumînească din aceste teritorii.

Astfel foarte puțini rumîni cunosc despre intențiile evreilor de a avea un stat în Europa. Israelul European a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat evreiesc.

Radu Mihai Crişan spune că ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia!

Despre același lucru vorbeste şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cînd, ”la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern, are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu din care cităm:

”Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, rumînii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă.”

În momentul în care a apărut ideea creerii unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru.

Acea ”teorie” susținea că evreii ar fi colonizat Dacia cu cîteva secole înaintea colonizării romane. Se mai sustinea că evreii erau în Dacia în numar mare încă înaintea formării poporului rumîn.

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea ”Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din Rumînia 1986, XXI-XXII” – Gyémánt 2004.

Ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc şi’a facut simțită prezența atît la Conferința internatională de la Berlin din 1878 cît şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra Rumîniei ca să ”accepte încetățenirea neconditionată a oricarui evreu” care voia să se stabilească în Rumînia.

De menționat este faptul că deși nu există documente prin care aceste populații de evrei să fi fost invitate, venirea evreilor în Rumînia dupa 1830 a făcut ca în Moldova în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei=57,8%; Soroca=56,9%; Bălți=55,9%; Hotin=50%; Chişinău=45,9% şi Fălticeni=57%; Dorohoi=53,6%; Iaşi=50,8%.

Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intrarea în țară a încă 300.000 de evrei.

Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinirea planului a fost partidul comunist.

De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917 cînd statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească.

Ei militau pentru ”caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei rumîne de a opri haosul ”revoluționar” care domnea.

Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918 evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în rusă.

Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinîi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina.

Acelasi istoric ne spune că:

”Pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe nationalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea rumînească, pe cînd ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică.”

Astfel ca unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau rămînerea Basarabiei în componența Rusiei şi s’au opus chemării armatei rumîne pentru a restabili ordinea. Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.

Organizația politică națională evreiască Bund, propaga două idei de bază: autonomia național culturală evreiască şi menținerea Basarabiei în componența Imperiului Rus.

După unirea Basarabiei cu Rumînia de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susțină un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s’au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încît ”începînd cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început sa circule promisiunea fermă că în curînd Tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia rumînească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.

De aceea, atunci cînd prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, ”evreii din Chişinău îi întîmpinaseră pe sovietici cu lozinci ca:

”Bine ați venit! V’am asteptat 22 ani!”

Mai mult, după 28 iunie 1940, evreii cereau şi TransNistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug).

Alexandru Şafran (rabin şef în Rumînia), a recunoscut cu jumătate de gură cele întîmplate declarînd în 1946:

”Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întîmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stîngă şi comunişti’.”

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de’al doilea război mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care’şi formaseră o administraţie proprie au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască.

Mare parte din populaţie precum şi administraţia rumînească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi’au declarat propria republică sovietică evreiască.

Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere.

Totuşi Stalin s’a ținut de cuvînt şi conform cu spiritul propriei politici a nationalităților pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS la granița cu China, Regiunea Autonomă Evreiască, gîndită ca un cămin național evreiesc.

Anterior, ”a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeei a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să’şi transforme țara într’un port-avion neimersionabil al URSS”, s’a ajuns la varianta enunțată mai sus, a unei regiuni autonome.

Se impune cu necesitate înfiinţarea unei comisii pentru studierea holocaustului (genocidului) evreilor împotriva rumînilor şi publicarea lucrărilor rezultate din aceste cercetări.

Sursa: Societatea Culturală Bucureşti – Chişinău / Gheorghe Gavrilă Copil

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

CEA MAI VECHE FRESCĂ TRICOLORĂ , BLAZONUL CNEAZULUI CÎNDEA DIN ȚARA HAȚEGULUI DE PE LA 1200

Blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.refăcut

Potrivit Monahului Filotheu Bălan, la biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, Sfînta Maria Orlea, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a unui pictor sîrb. Frescele autentice, ortodoxe şi rumîneşti, din anii 1200-1300 ne dezvăluie printre altele un blazon tricolor.

În descrierea pe care o face pe situl mănăstirea.petru-voda.ro, monahul povestește următoarele:

”În luna Martie a anului 2013 am fost invitat de cîţiva preoţi din Ţara Haţegului să vorbesc cu credincioşii de la cîteva parohii ale acestui străvechi pămînt rumînesc. Într’una din zile am vizitat mai multe biserici de secol 13 (Strei, Sfînta Maria Orlea, Densuş, Colţi, etc.) cu care Ortodoxia rumînească din Haţeg se poate mîndri pe drept cuvînt.

Cu această ocazie am remarcat cîteva aspecte care au mai fost menţionate prin lucrări de specialitate atît de către istorici, cît şi de către istorici ai artei, chiar dacă concluziile trase de unii dintre ei nu au fost duse pînă la capăt.

450px-SantamariaOrleaHD_(25)

Sfînta Maria Orlea – Biserica Înfrățirii se numără printre cele mai vechi biserici din spațiul rumînesc, fiind ridicată către sfîrșitul secolului al XIII-lea. Alcătuită dintr’o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romanic la goticul timpuriu.

Pentru cei ce nu cunosc, rumînii au fost organizaţi din cele mai vechi timpuri în jurul unor conducători locali ce stăpîneau cîte un judeţ sau o ţară, precum Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor, Ţara Maramureşului, etc ce pot fi regăsite şi în vremurile antice şi chiar preistorice.

Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu şi Porţile de Fier corespund unor centre administrative (Cucuteniul este un astfel de exemplu) ce se pot regăsi mai apoi atît în cercetările arheologice, cît şi în însemnările istorice antice despre geți şi în cele medievale despre rumîni.

Documentele romano-catolice din secolul XIII (diplomele cavalerilor ioaniţi şi teutoni cu referire la rumîni, în care sînt menţionaţi în veacul al XIII-lea cnejii Ioan, Litovoi, Seneslau, Farcaş, sau cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei care pomeneşte despre invazia maghiară din veacul al IX-lea a lui Arpad şi ciocnirile cu cnezii Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Ahtum, etc) confirmă acest tip de organizare statală.

Voievodatele, cnezatele, banatele sau judeţele ca forme de organizare administrativă şi militară au funcţionat perfect câtă vreme rumînii au fost învecinaţi sau invadaţi de populaţii migratoare: unui puhoi migrator nu avea sens să îi opui o mare armată, pentru că ar fi însemnat o serie de bătălii cu pierderi umane uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă, cu probabilitatea nevoii de asimilare a învinşilor rămaşi în viaţă şi cu marea probabilitate a apariţiei unei a treia puteri care ar fi putut prelua teritoriul şi populaţia rămasă în viaţă; dacă juzii / cnezii locali pierdeau un război şi se declarau învinşi, creau posibilitatea puhoiului migrator să îşi continue drumul său spre alte pămînturi.

Începînd cu apariţia regatelor (ungare, lituaniene, poloneze etc) în imediata apropiere a vechilor cnezate, judeţele/banatele româneşti îşi pierd sensul istoric, nemaiputînd să facă faţă presiunii politice, militare (şi uneori chiar culturale) apărute în imediata lor apropiere.

Un astfel de cnezat rumînesc este Ţara Haţegului. Despre existenţa cnezilor Cîndea la conducerea Ţării Haţegului ştim din cîteva documente de secol XIV şi XV. În secolul XV Cîndeştii se supun autorităţii maghiare şi trec la romano-catolicism.

Din acea vreme avem la Sfînta Maria Orlea fresca romano-catolică pictată de un zugrav sîrb după erminia ortodoxă dar cu veşminte latine.

O dată cu convertirea la romano-catolicism a venit şi maghiarizarea numelui Cîndeştilor în Kendeffi.

În secolul XVII baronii Kendeffi trec la protestantism, ca majoritatea baronilor unguri, iar Sfînta Maria Orlea este zugrăvită cu var peste vechea frescă.

În secolul XX biserica, fostă biserică episcopală romano-catolică şi apoi protestantă, devine muzeu, care se poate vizita şi astăzi.

blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.păstrat.în.interiorul.frescei.de.sec.15.Haţeg_DSC6078

Ce nu se ştie încă este faptul că Sfînta Maria Orlea a fost biserică episcopală ortodoxă.

Poate că nişte viitoare cercetări arheologice vor scoate la lumină un întreg complex episcopal construit în secolul XIII de cnezii Cîndea pentru ierarhii ortodocşi ale căror nume nu au mai ajuns pînă la noi, sau, cine ştie, poate chiar ruinele unei întregi mănăstiri.

Contextul istoric al secolului XIII este destul de tulbure. Avem, astfel, în Transilvania (şi nu numai) acelui veac o majoritate rumînească luptîndu’se din greu pentru a’şi păstra independenţa şi autonomia.

Avem, iarăşi, cîteva ordine romano-catolice ale unor trupe de elită – cavalerii întorşi din cruciadele eşuate în Orientul Mijlociu (ospitalierii ioaniţi şi teutonii) care primesc din partea papalităţii misiunea de a’i converti pe rumîni de la Ortodoxie la papistăşie şi de a asigura protecţia episcopatelor romano-catolice din Transilvania şi Moldova de azi.

În această perioadă se aşează în Ţara Bârsei strămoşii saşilor de azi. Tot în Transilvania, pe lîngă populaţia majoritar românească şi ortodoxă avem populaţii de slavi, unguri, secui, pecenegi şi cumani, unii dintre ei fiind ortodocşi, alţii romano-catolici, iar alţii (cumanii) abia treceau la creştinism.

Ca lucrurile să fie mai complicate, după convertirea la romano-catolicism mulţi treceau la ortodoxie, după cum se plânge papa Grigorie al IX-lea într’o scrisoare din 12 Noiembrie 1234 (analizată în detaliu de mulţi istorici români, de la Mihail Kogălniceanu pînă la Victor Spinei).

La 1241 are loc marea invazie tătară, care produce un imens dezastru în Transilvania şi în regatul maghiar, dar mai ales opreşte, pentru o vreme, presiunea papalităţii.

La 7 Octombrie 1278 papa Nicolae al III-lea trimite o scrisoare în care deplânge dispariţia supuşilor papistaşi de pe teritoriul fostei episcopii a Cumanilor (cu sediul probabil la Focşani sau împrejurimi, intitulat în document ca “Milkovia”): cumanii trecuseră la Ortodoxie sau plecaseră în Ungaria, Serbia şi Bulgaria. Acest sfârşit de secol XIII aduce cu sine şi presiuni uriaşe din partea papalităţii, care îi forţează pe unguri să distrugă orice urmă de autonomie românească în Transilvania.

În cele din urmă, sub greutatea acelor presiuni s’a ajuns la încetarea existenţei cnezatelor româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia şi apariţia statelor feudale româneşti.

blazonul+potretul_cneazului.Cîndea.sec.13.Haţeg_DSC6087

Cnejii Cîndeşti şi’au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi rumînească totodată.

Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le’au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme) care să le facă recunoscută autoritatea statală.

Blazonul cnezilor Cîndea conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate.

Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a Cândeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Rîu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.

Castelul Cîndeștilor

Din păcate, la Sfînta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor rumîni şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sârb mai sus menţionat.

Dacă vreodată în viitor această frescă sîrbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) rumîneşti, din secolul XIII.

O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului.

Cel mai vechi tricolor românesc – pe blazonul cneazului Cîndea din Ţara Haţegului (sec. XIII)

Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cândea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea. Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.”

Dar ceea ce uimește cel mai mult este asemănarea tulburătoare cu frescele getice din Mormântul de la Kazanlâk, unde aceste însemne sunt redate într’o bogăție de excepție și fac o paralelă fabuloasă în timp, o legătură de un mileniu și jumătate, dar și în spațiu între cele două maluri ale Dunării.

kazanlak_mormant_tracic_11

Mormîntul getic de la Kazanlîk

Cele fouă fresce alăturate nu pot lăsa pe nimeni indiferent, atît de izbitoare este similitudinea de formă și culoare. Între cele două momente în care se realizau a intervenit creștinismul, reprezentat în Blazonul Cneazului Cîndea peste 16 secole cu reminiscențe cruciate.

Dacă acesta a fost un blazon getic al clasei conducătoare, regăsit și pe scutul lui Decebal, fiind blazonul regelui get, nu este de mirare cum de a fost păstrat peste ani de geții din Carpați de clasa conducătoare, asemenea Cneazului Cîndea.

Columna lui Traian, Roma, detaliu cu Decebal în luptă utilizînd scutul pe care este încrustat, se pare blazonul său.

Sursa: manastirea.petru-voda.ro, amfostacolo.ro (foto)

Citiți și: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

IISUS DIN RIO, OPERA UNUI ROMÂN – GHEORGHE LEONIDA

La 12 octombrie 2014 s’au împlinit 83 de ani de la inaugurarea, pe muntele Corcovado din Rio de Janeiro, a celebrului monument dedicat Mântuitorului Isus Hristos (Cristo Rodentor).

De celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că autorul chipului Mântuitorului este sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida.
Provenit dintr’o familie care a dat numeroase personalităţi (dintre care Eliza Leonida-Zamfirescu şi Adela Leonida-Paul), Gheorghe Leonida s’a născut la Galaţi, în 1892 (1893, după alte surse).
Cum tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să plece din Galaţi, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură.

Şi’a făcut debutul în 1915, la un salon naţional. După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi’a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, iar operele sale au fost încununate cu mari premii la Roma (pentru lucrarea „Reveil”) şi la Paris („Le Diable”).

În 1925, s’a mutat în capitala Franţei, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru statuia Cristo Redentor (Cristos Mântuitorul). Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza, Gheorghe Leonida a fost angajat de Landowsky să sculpteze capul monumentalei statui a lui Iisus. Începută în 1926, întreaga lucrare a fost finalizată în 1931 şi a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine.

Impresionanta statuie a Mântuitorului parcă veghează asupra orașului. Având o înălțime de 30 de metri și situată pe un soclu 8 de metri, este realizată din beton armat acoperit cu mozaic și cântărește 1145 tone. Lungimea brațelor are o lungime de 28 de metri.

Acestea sunt doar statistici, ideea este că această statuie este cea mai importantă realizare în stilul Art Deco.
Inițiativa realizării monumentului a fost a Diacezei Catolice din Brazilia încă din 1850, doar că istoria a pus câteva obstacole până ca aceasta să fie pusă în practică. Între timp Brazilia devenind republica, Biserica a fost separată de stat.
În 1920, după ce credincioșii au adunat fonduri s’a apelat la inginerul brazilian Heitor da Silva Costa pentru a realiza lucrările și pentru a căuta sculptorii care s’o creeze.
Inginerul Heitor da Silva Costa a pornit spre capitala Franței luând legatura cu sculptorul francez de origine poloneză, Paul Landowski. Studiind planurile statuii și dimensiunile sale, Landowsi se apucă de treaba, dar își dă seama că are nevoie de un bun sculptor portretist care să realizeze capul Mântuitorului.
Gheorghe Leonida era un sculptor portretist foarte în vogă la acea vreme. Câștigase mai multe premii: la Roma, pentru lucrarea “Reveil” și la Paris pentru lucrarea “Le Diable”.
Gheorghe Leonida a început să sculpteze deosebit de expresiva față a lui Cristo Redentor în anul 1926.

Revenit în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în primăvara lui 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei.

De ce a fost șters din memoria românilor un astfel de talent?
Simplu. Datorită lucrărilor realizate pentru familia regală, regimul comunist a hotărât să’l “șteargă” din istoria artei românești, pentru a’l prețui o lume întreagă….Fiind recunoscut pentru expresivitatea cu care reda trăsăturile în cele mai mici detalii , a realizat mai multe busturi pentru familia regală. Regimul comunist i’a minimalizat opera, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată. Lucrările sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă, dar pot fi admirate şi la alte mari muzee bucureştene.

Sa admirăm monumentala statuie, simbol al păcii.

În decursul celor 80 de ani de existenţă a devenit un brand al Braziliei şi chiar al Americii Latine, considerat de presa internaţională ca fiind una din cele şapte minuni ale lumii moderne, vizitat anual de milioane de turişti.
În 2003, s’a amenajat la baza statuii (în interior) o capelă romano-catolică unde se oficializează cununii cu miri din întreaga lume.

Gheorghe Leonida (1892?-93 – 1942) was a Romanian sculptor known for creating the head of Christ the Redeemer, the statue of Jesus Christ in Rio de Janeiro, Brazil.
Biography[edit]
Gheorghe Leonida was born in Galați, in 1892 (1893 according to other sources). Coming from an influential middle-class family, he was the penultimate among 11 children. Among his siblings was the pioneering female engineer Elisa Leonida Zamfirescu and the also the engineer Dimitrie Leonida. When his father, a career officer, was forced to leave Galați, Gheorghe graduated from high school in Bucharest, where he then continued his studies at the department of sculpture of the Conservatory of Fine Arts. He made his debut in 1915, at a national salon. After fighting in World War I, Leonida continued art studies in Italy for three years, and his work received prizes in Rome (for the work Reveil) and Paris (Le Diable).
In 1925, he moved to Paris, where Paul Landowski had just received the commission to sculpt the Christ the Redeemer statue. Leonida was hired by Landowski to sculpt the statue’s head.

The work began in 1926, and was completed in 1931. Returning home, Leonida continued sculpting. He died in the spring of 1942, falling off the roof of his family home in Bucharest, while picking linden flowers. His works can be seen at Bran Castle, the National Museum of Art and other major museums in Bucharest.

Gheorghe Leonida nació en Galati en 1892 (1893 según otras fuentes). Viniendo de una familia influente de clase media, fue el penúltimo de 11 hijos. Entre sus hermanos fue un pionero de la ingeniería femenina Elisa Leonida Zamfirescu y también ingeniero Dimitrie Leonida. Cuando su padre, un oficial de carrera, se vio obligado a abandonar la ciudad de Galati, Gheorghe lo ha seguido a Bucarest, donde se graduó de la escuela secundaria y luego continuó sus estudios en el departamento de escultura del Conservatorio de Bellas Artes. Debutó en 1915 en un salón nacional. Después de luchar en I Guerra Mundial, Gheorghe Leonida continuó los estudios de arte en Italia durante tres años.
En el curso de su trabajo ha sido premiado en Roma (para el trabajo Reveil ) y París (para el trabajo ‘Le Diable’ ‘).
En 1925, se trasladó a París, donde Paul Landowski acababa de recibir el contrato para la construcción de la estatua gigante Cristo Redentor de Río de Janeiro. Gheorghe Leonida fue contratado por Landowski para esculpir el rostro de la estatua. Las obras comenzaron en 1926 y se terminaron en 1931.

De vuelta en Rumania, Gheorghe Leonida continuó tallando. Murió en la primavera de 1942, cayendo desde el techo de la casa de su familia en Bucarest, mientras recogía flores de tilo. Sus obras se pueden ver en el Castillo Bran, Museo Nacional de Arte y otros museos importantes de Bucarest.

Sursa: viata-libera.ro, wikipedia

Citiți și: ”ROMÂNIA ESTE O PEPINIERĂ DE GENII”, DEZASTRUL ESTE PRODUS DE CEI MEDIOCRI

sau:

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

POZA CARE A INDIGNAT REȚELELE SOCIALE ESTE UN FALS ORDINAR ANTI-CREȘTINI

Pe rețelele sociale a fost viralizată o imagine distorsionată a clerului realizată în Photoshop, păcălind astfel mulți creduli.  Această imagine a urcat’o pe contul său de Facebook și Remus Cernea, un anti-creștin declarat încercând să arate ce crudă este Biserica Ortodoxă în prag de sărbători. Orice om de bun simț care vede fotografia originală poate să discearnă unde s’a ajuns cu propaganda anti-ortodoxă care ține de ceva timp.

Citiți și: ”REFERENDUM” AD-HOC PENTRU RELIGIE – IATĂ CARE ESTE OPȚIUNEA ROMÂNILOR, O MARE LOVITURĂ DATĂ ATEILOR, SECTANȚILOR, ANTI-ROMÂNILOR

Fotografia în Photoshop a înfuriat foarte mulți utilizatori de internet și care au publicat’o deja de propriile lor conturi, inconștient făcând aceste jocuri incalificabile ale dușmanilor bisericii.

Numeroase publicații au început să dea deja dezmințiri, despre acest demers anti-creștin publicând alături de fotografia falsă și pe cea originală.

„Acest lucru a fost făcut de către dușmanii Patriarhului Bisericii, a sărbătorii de Paști sau împotriva credinței. Împrăștiați o greșeală care nu este o imagine reală a poporului”…se spune în aceste dezmințiri apărute ulterior.

Rețeaua socială prezintă și părerile călugărilor care răspândesc acum fotografiile originale, dar imaginea sângeroasă în care împreună cu animalele decapitate sunt alături și reprezentanți ai clerului zâmbitor, a stârnit numeroase controverse.

Situația a declanșat pe rețelele sociale opinii diferite, pe „Facebook”, circulă totuși și versiunea originală.

„Lipsa compasiunii față de animale merge adesea mână în mână cu dorința de a’ți controla și umili semenii”, scrie Remus Cernea pe contul său de Facebook.

Dar la numeroasele acuze ce i se aduc, el nu a prezentat nicio dezmințire dovedind astfel adevăratele sale intenții, replicând imperturbabil și deloc indignat că se folosește în mesajul său mediatic de un fals ordinar:

”Este irelevant dacă acea poză este editată sau nu. Relevant este că principalele sărbători care reflectă dogma celor din fotografie duce la masacrarea a milioane de animale nevinovate și la umilirea a milioane de oameni prin ritualuri care cultivă obediența oarbă față de biserică a acestora…Nu contează că în imaginea originală nu apar animalele sacrificate, ele oricum sunt măcelărite în realitate…Despre asta este vorba!”

Aparent, acest individ are dreptate, dar după cum s’a dovedit, cu primele fotografii distribuite ale animalelor moarte ”plantate” cu „Photoshop” și distribuite prin utilizatorii de internet din care o anumită parte a fost indusă în eroare, s’a urmărit pătarea imaginii Bisericii sub aparanta grijă față de animale. Acesta a fost scopul principal care a prins la mulți naivi.

Cu alte cuvinte ”scopul” a scuzat mijloacele.

Cert este că disputa legată de ”oportunitatea” sacrificării animalelor în prag de sărbători, fie că ele sunt de Paști sau de Crăciun va rămâne deschisă, indiscutabil, fiecare din noi având un cuvânt de spus.

Putem alege să nu cumpărăm produsele de carmangerie? Nu cumva acesta este conștient un atac direct la agricultura și zootehnia românească, care oricum șchioapătă?

Sărbători fericite să avem, și fiecare să alegem conștient ce punem pe masă, fie că este miel sau doar salate…Paște fericit!

Sursa: https://www.facebook.com/remus.cernea/posts/10152698156566175

http://news.ge/ge/news/story/128797-foto-romelmats-sotsialuri-qselis-momkhmareblebis-aghshfoteba-gamoitsvia

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMĂ UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg

“Nicolaus Olahus Românul, Mare european al veacului al XVI-lea

Nicolaus Olahus (10.01.1493, Sibiu – 15.01.1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.  Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi’a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s’a născut la Sibiu în ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic încå din leagăn, religie îmbrățișată de tatăl său fie când s’a stabilit definitiv în Transilvania, fie la căsătorie ori cu ocazia înnobilării. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut și Vlad Țepeș sau Mihnea Vodă cel Rău, rude ale sale). În 1504, Ștefan Olahus se mută cu întreaga familie la Orăștie, fiind numit aici judecător și primar. Nicolaus mai urmeazå un an școala săsească din Orăștie, dupå care, în 1506, la 13 ani, părăsește casa părinteascå, fiind trimis să’și continue studiile la Oradea, unde își avea sediul un influent episcopat catolic, adevărată pepinierå de secretari și diplomați în serviciul curții regale ungare. La școala capitulară de aici se învățau, în latină, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia çi muzica. Pe lângå profesorii recrutați dintre canonici erau aduși profesori și de la universități străine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii săi mai cu seamă pentru ușurința dovedită în asimilarea limbii latine, râvna la învățătură și bună purtare, este numit, în 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, funcție în care rămâne pânå la moartea suveranului (1516), când se hotărăște să devinå cleric. La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, după doi ani hirotonit canonic, dupå alți patru ani devenind arhidiacon de Komárom și canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și’a început cariera politică. Prin calitătile sale diplomatice, a fost consilier al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Romano-German-Olahus a avut o influentă covârsitoare în luarea deciziilor politice din Europa Centrală, activând în special în interesul Bisericii Catolice. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de către papa Pius al IV-lea. De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurtă descriere a vieții Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei și Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi , Viena.

Nicolaus Olahus 1

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s’a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania…

Nicolaus Olahus 2

…se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni. Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

Nicolaus Olahus 3

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându’se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei. Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într’o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

Nicolaus Olahus 4

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

Nicolaus Olahus 5

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu’i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nicolaus Olahus 6

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că’și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Nicolaus Olahus 7

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l’am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într’o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n’ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate de stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l’au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi’a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s’au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi’a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)

Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro), pro-saeculum.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

”Bunul simț care face noblețea omului, la semidoct nu există”, prof. Ioan Berciu, cercetător (1904-1986)

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diploma – leopoldina – care a fost o adevarata Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice – unguri, sași și secui – precum și drepturile celor patru „religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă și unitariană. În funcții publice urmau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu’se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român: național, social si religios.

Uniaţia este o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându’se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma, în vederea latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu’se în special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice – reprezentată, în special, prin iezuiţi – şi a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.

A apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca şi toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă. Până în acest moment, naţiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, saşii şi secuii, românii având statutul de toleraţi. Noua stăpânire habsburgică, pentru a’şi consolida dominaţia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă.

Astfel, s’au decis să sporească numărul catolicilor, aducându’i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal. La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea românilor (preoţi şi protopopi) mai multe avantaje materiale.

Cum apare în documentele vremii, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma.

Unele izvoare maghiare atestă prezența în număr mare a ortodocșilor în Transilvania, numindu’i  ca „ schismatici”. In anul 1234, în numele „regelui-regilor”, Papa Grigore al IX-lea, poruncește principelui Bela, al Ungariei, să aleagă un episcop catolic și să’l trimită în „episcopia cumanilor”. Acesta să’i silească pe valahi să se unească cu Roma, prin ”pedepse bisericești fără drept de apel”.

În anul 1366, regele Ludovic cel Mare,a Ungariei,a ordonat expulzarea din Banat a preoților ortodocși cu familiile lor. În anul 1428, regele Sigismund, al Ungariei, interzice acordarea de proprietăți și titluri nobiliare celor care nu sunt uniți cu Roma, din districtele Caransebeș, Mehadia și Hațeg.

Regele Sigismund spunea: ”este catolic adevărat și ține credința pe care o mărturisește Biserica Romană”, are dreptul ”să țină, păstreze și stăpâni moșie cu titlu nobiliar ori cnezial”. Dacă un catolic va ajuta un ”preot schismatic” (ortodox) își va pierde moșia. La fel era pedeapsa și căsătoria între catolici și schismatici.

Baza juridică a unirii între Biserica Ortodoxă din Transilvania și Biserica unită cu Roma a fost pusă la Florența în anul 1438-1439.In anul 1456, Vlădică (episcopul) Ioan, este ridicat de inchizitoriul papei Ioan Capistrano, dus la stăpânire să’i nimicească pe „schismaticii”…(ortodocși).
Minuta întocmită după hotărârea luată în prezența papei, în 1 iunie 1633, de a numi un episcop care să se ocupe de organizarea catolică a valahilor(românilor),(Doc.I din 1 iunie 1633).

În anul 1688, Transilvania este ocupată de habsburgi și inclusă în Imperiul Austriac. Religia ortodoxă din Transilvania, nu era recunoscută ca religie de stat, era o religie „tolerată”. La jumătatea secolului al XVI-lea, sașii transilvăneni erau catolici și au trecut la luteranism, iar secuii și o parte din unguri au trecut la calvinism și unitarism. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, calviniștii ajutați de principii unguri au desfăsurat o puternică acțiune de lămurire a românilor, pentru a activa așa numiții „episcopi romano-calvini”.

Împotriva acestor nedreptăți a luptat Ilie Iorest și Sava Brancovici care au fost înlăturați de pe scaunele episcopale, întemnițați și omorâți. Preotul Ladislau Barany, călugăr iezuit, a încercat să’l lămurească pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, că Roma a hotărât prin instrucțiunile date Congregației Fide, în 1669 că orientalii pot reveni la Biserica Catolică, păstrându’și ritul și tradițiile, acceptând numai docma catolică.

În luna februarie 1697 se întruneste Sinodul de la Alba Iulia, despre care preotul Albu, spunea…”episcopul Teofil a amintit soborului toate abuzurile pe care le’a suportat biserica din partea calvinilor…”

În anul 1697, moare episcopul ortodox de Alba Iulia, Teofil, care a tot amânat decizia de unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica unită cu Roma, chiar dacă a ținut și un Sinod la Alba Iulia. Se presupune că episcopul Teofil ar fi fost otrăvit. Se întrunește Sf.Sinod și aleg pe Anghel Atanasie, viitor episcop ortodox de Alba Iulia.

În anul 1698, Atanasie este hirotonit la București, de Mitropolitul Bucurestiului și a Greciei. Cu această ocazie semnează o mărturisire că va respecta credința ortodoxă,în cele 22 puncte. Prin aceasta se angajază să respecte tradițiile, obiceiurile Bisericii Ortodoxe.


După ocuparea Transilvaniei, împăratul Leopold I, recunoaște drepturile: ungurilor,sașilor și secuilor. Respectarea celor 4 confesiuni religioase: catolică, luterană, calvină și unitariană. Pe ortodocși îi consideră tolerati, (lipsiți de drepturi și în afara legii) cu toate că era populatia cea mai numeroasă.

Împăratul Leopold I, fiind catolic, urmărea unirea ortodocșilor cu catolicii, pentru a rupe legăturile acestora cu Țara Românească și Moldova. Damaschin, Chesarie, Grigore, Chiriac și Naum, prin intrarea lor în rândul clerului, cunoscători temeinici a mai multe stiințe au transformat Râmnicu-Vâlcea, (cetatea cărții) într’un loc de confruntare a ortodocșilor cu catolicii care nu era de loc mică.

Pentru a împedica circulatia cărților în spatiul românesc, temându’se de comunitatea spirituală a valahilor,curtea de la Viena caută să realizeze o izolare completă a Transilvaniei. Va menține vechea stare a valahilor, să existe numai ca o masă de manevră fără a le permite să se dezvolte unitar, fără a le încuraja cultura unică.

În 14 august 1698, apare Diploma Impăratului Leopold I, prin care se menționează: ortodocși care se unesc cu una dintre cele patru confesiuni religioase, vor avea aceleași drepturi cu confesiunii respective, cu condiția să recunoască pe papa – capul Bisericii. In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dă un manifest prin care arată că ortodocși care se vor uni cu catolicii, trebuie să respecte patru puncte:

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

O influență la adoptarea hotărârii a avut și propaganda agresivă a calvinismului care amenința Biserica românilor cu „dispariția” așa susțin greco-catolicii în versiunea lor.

Greco-catolicii susțin că ortodocși s’au unit cu Roma de bună voie, fără să se facă presiuni asupra lor. Dar sunt contraziși, de oamenii de seamă din rândul românilor, care au făcut memorii, plângeri și petiții adresate: papei, împăratului, Dietei Transilvaniei, mitropolitului Ungariei și Transilvaniei prin care arătau că nu se respectă cele prevăzute în Diplomele leopoldine și repetatele revolte a ortodocșilor trecuți la cei uniti cu Roma. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

Arhidiaconul de la Scaunul din Csik (Sic) povestește că au ieșit anumiți funcționari unguri din reședință să întrebe pe valahii din acele părți cu acești termeni categorici:

”Dacă sunteți uniți sau nu, dacă ei cred în poticele roman, în purcedere, în purgatoriu, etc. și în termen de 8 zile să dea seama de credința lor – altfel ei îi vor pune în lanțuri și’i vor despuia de tot ce au.”

sau,

”Oamenii fugind, zicând că le’a spus sașii misionari din Sebesul săsesc, că dacă nu vor fi uniți vor veni asupra lor germanii și’i vor despuia și’i vor tăia pe toți în bucăți; și așa lăsau toate lucrurile nenorociții în mâinile sașilor, cum încă și noi i’am văzut cu mâhnire și cu lacrimi în ochi.”

La 7 octombrie 1698 – 38 de protopopi ortodocși, se întrunesc și redactează în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma. Actul avea 6 pagini. Pe prima pagină este menționată hotărârea de unire în condițiile menționate mai jos. Pagina a 2-a a fost lăsată liberă pentru traducerea în limba latină. Alte trei pagini cuprind condițiile în care se face unirea și semnăturile celor 38 de protopopi. Printre condiții era menționat: respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a bisericii și să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea s’a făcut la prima pagină, intenționat eronat, că sunt de acord cu unirea, fără să traducă și condițiile.

Nicolae Densușianu, a inițiat contestarea autenticității documentului unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma. A contestat identitatea textului românesc cu cel latin al ”Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698. Densușianu arată că textul românesc consemnează numai o alianță religioasă, nu una dogmatică cum arată textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540, ”pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

Augustin Bunea este de altă părere,privind alianța religioasă și unirea dogmatică, dar recunoaște că Manifestul unirii a fost tradus cu erori de iezuiți. La împărat și la papa a fost prezentate copii a documentului falsificat. Originalul actului unirii nu a mai fost găsit până în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. De falsul din actul unirii a aflat regele și a solicitat Dietei de Transilvania să verifice.

În plenul Dietei, Ladislau Barany, (călugăr iezuit) prezintă actul și nu’i dă crezare nimeni. Se decide să fie verificat sat cu sat, pentru a vedea adevărul. Dieta nu dorea unirea bisericiilor pentru faptul că valahii vor avea aceleași drepturi cu ungurii, sașii și secuii.

În ianuarie 1699 se dă rezultatul: nici un sat nu vrea unirea, doar câțiva preoți sunt de acord cu condiția dacă este de acord și vlădica (episcopul). Ultima pagină de pe actul unirii este liberă, pe care episcopul Atanasie aplică ștampila mitropoliei după unii și semnătura și face unele mențiuni.

În luna februarie 1699, se înfințează Biserica Unită și sunt scutiți de dări, toți cei care cunosc tradiția Bisericii unite cu Roma.

În 24 martie 1701 apare a 2-a Diplomă leopoldină, prin care se recunosc drepturile celor care se unesc cu una din confesiunile menționate mai sus și vor avea aceleași drepturi, a confesiunii respective.

În 7 octombrie 1698, episcopul Atanasie convoacă Sinodul de la Alba Iulia si împreună cu cei 38 de protopopi aprobă actul unirii sub numele de Manifestul unirii.

În anul 17oo se întruneste Sinodul la Alba Iulia și validează unirea. În Transilvania au fost episcopii ortodoxe în: Dăbâca, Vad, Feleac, Geoagiu,Bălgrad (Alba Iulia) Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetul Marmației. Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

”Sechestarea bunurilor episcopale (ortodoxe) a mișcat clerul și poporul. Pe bună dreptate, acum, dușmanii, mai ales acei ai sfântei noastre credințe catolice, bat din palme, își râd și își bat joc de ei – motiv sigur de a’i îndepărta cu totul de la unire.”

În perioada 1701-1761, ortodocși nu au avut un conducător duhovnicesc (ortodocșii care nu s’au unit cu Roma). Pentru apărarea ortodoxiei s’au ridicat o serie de călugări, preoti și credincioși, cum ar fi: ieromonarhul Visarion Sarai (1744) care a fost închis la Viena unde a murit; ieromonarhul Sofronie de la Cioara, care s’a răzvrătit împreună cu țăranii, (1759-1761); credinciosul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului; pr. Moise Maciuc din Sibiu; Ioan din Galeș; ieromonarhul Nicodim; protopopul Nicolae Pop din Balomir; Ioan Oancea din Făgăraș, Tănase Todoran, toti au sfârșit în puscăriile din Austria și Ungaria, așa s’a făcut unirea de bună voie, cum susțin unii…

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl critică pe Atanasie ”mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Nicolae Iorga spunea:

”Din umilința a lui Atanasie a ieșit mântuirea noastră! Fără unirea în credință cu Roma, nu erau școli mari din străinătate pentru ucenici români, aspre în ale învățături…”

Atanasie este hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 și în 15 martie 1701, este hirotonit episcop și i se acordă unele distincții de împărat și devine consilier al împăratului.

Atanasie semnează un document cu 16 puntcte prin care se angajază (Doc.II,vol.2,fila 254-262):

”…eu mă angajez și făgăduiesc, pe credința mea preoțească și episcopală…ele să se înfăptuiască și să fie ținute atât de mine cât și de cei care îmi sunt mie supuși si uniți cu mine în cele spirituale,în orice condiție ar fi ei, să nu le violeze și să le urmeze în mod exact…Promit solemn că voi împărți preoților și laicilor catehismul dreptei credințe în limba valahă…eu nu sunt nici instruit, nici expermentat primesc pe cel recomandat mie în chip părintesc si cu un sfat înțelept drept Teolog și Consilier al meu, un preot romano-catolic…cu începere de azi și pentru todeauna rup orice relație de corespondență și de comunicare și familiaritate cu toți schismaticii și ereticii chear și cu principile Valahiei…”

Episcopul Atanasie nu și’a respectat promisiunile când a fost hirotonit la Bucuresti ca episcop și nici când a fost hirotonit ca episcop greco-catolic, deoarece în iunie 1711, împreună cu protopopi care au întocmit actul unirii, au hotărât întocmirea unui act prin care abjurau (nu mai erau de acord) ”unirea cu Roma” pe motivul că nu se respectă drepturile făgăduite ortodocșilor, fiind considerati „tolerați”.

Acest lucru va persista tot timpul, valahii fiind considerați tolerați. În anul 1713, episcopul unit cu Roma, Atanasie Anghel, moare și scaunul episcopal rămâne vacant aproape 3 ani și este numit episcop Ioan Giurgiu Patachi, preot romano-catolic de rit bizantin, loial împăratului și papei.

În Doc. III din 8 mai 1734: Doc. IV din 24 mai 1734: Doc,V din 11 iunie 1734 și Doc.VI din 6 iulie 1734, Ioan Inocențiu Clain, episcopul greco-catolic a Făgărașului, se adresează cu diferite memorii împăratului, mitropolitului Ungariei și a Transilvaniei și la papa, prin care arată că nu se respectă prevederile cuprinsă în Diplomele leopoldine, valahii să aibă aceleași drepturi ca sașii, secuii sau maghiarii. (Doc.VI din 6 iulie 1734)

Ep. Ion Inocențiu Clain, spunea:

”…Acolo unde slujesc preoți valahi uniți să perciapă zeciuială de la locuitorii valahi…valahii laici ,care prin unire au intrat în sânul bisericii romane, să fie adăugați la starea catolică…nu facem nici un progres: înaintăm cu pas de broască țestoasă sau suntem dați înapoi de’a binelea ca racu…”

În lupta înflăcărată pentru drepturile românilor, după unirea cu Roma, a fost episcopul Inochenție Micu, înscăunat în anul 1732. Pentru memoriile lui, prin care apăra drepturile românilor, a fost chemat la Viena în anul 1744 și amenințat, pentru faptele sale că vrea să strice unirea. Este chemat la Roma în anul 1751 și este silit să renunțe la scaunul de episcop.

În anul 175o în Transilvania erau 543.637 uniți cu Roma și 25.165 care au refuzat unirea cu Roma. După tulburările provocate de trimișii mitropolitului sârb Karttovitz (de care apartinea ortodocși din Transilvania ne uniți cu Roma) numărul uniților cu Roma scade foarte mult și în anul 1759 -1761 are loc răscoala țăranilor ortodocși sub conducerea călugărului Sofronie de la Cioara și la presiunea maselor valahe se ia hotărîrea reânfințării în anul 1761 a episcopiei ortodoxe la Rășinari și pe urmă la Sibiu, a românilor ortodocși care nu doreau unirea cu Roma, dar depindea de mitropolitul Kalovitz, păstor având pe episcopul Dionise Novacovici, impus de Viena și papa. In anul 1864 Episcopia Ortodoxă din Sibiu a fost ridicată la rang de Mitropolie așa cum este și acum.

Grigore Maior, episcop unit cu Roma și consilier gubernial, între anii 1763-1765, spunea Rettegi ”circul în toată țara în toate părțile, îndemn pe români să primească unirea căci se vor elibera de iobăgie și țara întreagă va fi a lor, precum a fost în timpul vechilor romani” dar într’un memoriu din 1784 spunea cu totul altceva. (Doc.LIII din 6 decembrie 1774) – un raport de analiză trimis din Germania, Aulei Imperiale), în raport este descrisă starea de tensiune din Transilvania, provocată de regimul diferențiat al ortodocșilor și catolicilor. (Doc.LI din 08 iunie 1777, Episcopul unit cu Roma, Grigore Maior).

”Nunțu Apostolic să facă demersuri pe lângă Aula Imperială de la Viena, ca schismaticul Sofronie să fie îndepărtat.” (Doc.LVI din 3 mai 1777, trimis din Cluj, Aulei Imperiale)

Prin acest raport sunt descrise disputele dintre ritul grecesc (ortodocși) și celelalte confesiuni, menționând că unirea ar fi făcută ușor dacă nu ar fi „opoziția ereticilor”.

Neînțelegerile dintre ortodocși (care au trecut la greco-catolici) și greco-catolici au persistat. În anul 1782, episcopul unit cu Roma, Grigore Maior, este silit să dimisioneze și în locul lui, a fost ales episcop al Episcopiei unite cu Roma a Blajului și Făgărașului Ioan Bob, care a scris diferite memorii adresate Dietei Transilvaniei și împăratului, prin care arăta situatia românilor ortodocși uniți cu Roma, dar Petru Maior spunea „le face de ochii lumi”.

În anul 1784 (Doc.LIII -arhiva Vaticanului), episcopul Grigore Maior, raportează tensiunile dintre ortodocși care nu au adreat la unire și greco catolicii din Transilvania, spunând că Diaceza este prea mare și nu poate fi bine controlată. Cei care nu au recunoscut unirea se reorganizează cu ajutorul moscoviților.

Gheorghe Șincai spunea:

”Deși nu sunt ecleziastic, în calitate mea de director al tuturor școlilor valahe, fac totuși ceea ce socotesc că duce la propagarea sfintei uniri și într’adevăr, cu mult mai mare înșușință decât dacă aș fi ecleziastic.” (Doc.CXXXIX din 10 decembrie 1785)

În Transilvania, episcopii ortodocsi, erau impuși de stăpânirea de la Viena și Roma, de abia în anul 1810 ortodocși si’au ales un episcop român, pe ep. Vasile Moga, care a luptat pentru drepturile ortodocșilor și în general al românilor.

Ortodocsii chiar dacă au trecut la greco-catolici și’au păstrat credința, dovadă a situației din 1919, după înfăptuirea Unirii din 1 Decembrie 1918, și’au revenit în număr mare la vechea lor credință.

Dar din anul 1700 au contribuit la construcția și întreținerea bisericilor unite cu Roma. Actualii greco-catolici au pretenții că bisericiile sunt ale lor și nu țin cont că înaintașii ortodocsilor de azi, au fost siliți să treacă la cei uniți cu Roma și să contribuie la construcția și întreținerea bisericilor.

În perioada interbelică 7,90 % din populație era greco-catolică fiind răspândită prin Transilvania, Banat și București. După Marea Unire, 1919 uni ierarhi ortodocși, în special Mitropolitul Banatului, Nicolae, au militat pentru ruperea ”unirii cu Roma” în vederea reîntregirii Bisericii.

În anul 1948 prin Decretul 356/1948, greco-catolicii sunt scoși în afara legii. Preoții greco-catolici care doreau să treacă la ortodocși, erau primiți, toate bunurile bisericilor au trecut la alte confesiuni recunoscute de lege, au fost întemnițați cei 6 episcopi și preoții care s’au opus. (Așa au făcut și cei uniți cu Roma împreună cu calvinii și iezuiții, după anul 17oo, bisercile ortodocșilor au fost luate de greco-catolici și preoții care au refuzat să treacă la greco-catolici au fost presecutați, alții au fost întemnițați și și’au pierdut viața prin închisorile din Austria și Ungaria).

După anul 1989, s’a revenit și s’a recunoscut confesiunea greco-catolică.

Tertulian – marele scriitor bisericesc (160?-220?) spunea:

”Martirii sunt semința creștinismului.”

”Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și lupta împotriva Uniației.”

În materialul video următor, doi conferențiari, prof. Ecaterina Alexandru și prof. Ioan Vlăducă au prezentat aspecte importante din viața și activitatea marelui domnitor, precum și modul în care acestea au fost reflectate în documentele istorice ale vremii și în literatură.

De ce era nevoie de uniație?
Îndata dupa trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o actiune energică pentru consolidarea dominației lor. În aceasta acțiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situatie privilegiata în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viata politica. Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbita, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe in favoarea catolicismului. În acest scop au fost inițiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recâștigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiti și’au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolalta. Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, susțin iezuiții, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici, dar mai ales Ștefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordanțe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latina, limbă necunoscută de vlădicii ortodocși. De asemenea, trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neîntalnite în alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie de vreme ce sinodul s’a intrunit în februarie? Despre semnatura lui Teofil s’a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată putând fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Și să nu uităm că la acea dată un eventual sinod se putea ține numai în prezența superintendentului calvin care mai avea înca drept de control asupra Bisericii românești și care, bineințeles, nu și’ar fi dat acordul pentru așa ceva.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s’a spus că exprima hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei, este așa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menționează că românii ai căror semnături se află înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei, DAR CU ANUMITE CONDITII, a căror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului.

Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preoțimea catolică și respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Așadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorința de a scăpa de sub jugul politic-economic-national la care erau supuși.

Nicicând acei semnatari n’au acceptat sa primească dogma catolică, așa cum pe nedrept este scris în transcrierea latinească a documentului. Acest fapt l’a determinat pe Nicolae Densușianu sa exclame:

”Avem înaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Mai trebuie subliniate si următoarele aspecte:

1. lipsa semăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului;
2. lipsa menționarii acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de intrebare;
3. modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adaugate, lipite, precum și erorile privind denumirea localităților românești ridica mari semne de întrebare.

Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod în timpul protestului brasovenilor împotriva unirii din 1701, ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodată loc!

Viitorul episcop Inochentie Micu văzuse înca din tinerețe că promisiunile făcute celor ce vor accepta uniația nu se împlineau. De aceea el va demara acțiuni de mari răsunet pentru dobândirea drepturilor elementare ale românilor. În majoritatea memoriilor înaintate el relata starea de înapoiere în care era ținut poporul român și condițiile grele în care trăia: proprietarii de pământ opreau copiii iobagilor și chiar pe cei ai preotilor de la învățătură; romanii nu aveau dreptul să practice mesteșuguri sau să facă comerț; nu erau primiți în funcții publice; nu aveau dreptul să cumpere sau să moștenească pământ. În schimb erau încărcați cu biruri și cu alte sarcini, erau obligati să dea dijme preoților de alt neam și de altă credință, contribuind în plus și la intretinerea preotilor proprii.

Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s’a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.

Inochentie este primul român care cere ridicarea romanilor la o treapta „superioara” ca fiind a patra natiune in stat.

Însa Curtea de la Viena raspunde:

”Pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n’au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fățiș ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacră…”

Nemulțumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza sia reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l’a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.

De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: „Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat să’mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor”.

Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochenție s’a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns să’și vândă si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit să’și semneze retragerea contra unei mici pensii.

Deși era slujitor al Bisericii, Inochenție Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput’o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau.

Lupta sa împotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de deznaționalizare a Bisericii si poporului roman.

La scurt timp după savârșirea dureroasei dezbinari bisericești a românilor transilvaneni din 1698 – 1701, preoții și credincioșii care îmbrățișaseră uniația și’au dat seama că toate cele promise în diplomele imparatului Leopold I nu erau decât vorbe amagitoare si ca erau amenintati să’și piarda legea stramoseasca.

Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s’a manifestat în diferite forme: prin împotrivirea directă de a imbrațișa uniația; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau să’și mărturisească nestingheriți credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.

Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s’au arătat credincioșii din Scheii Brașovului. În 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, căruia însă i’au platit pe viitor dajdiile vlădicești, pentru ca sa nu le poata face necazuri. În același an, preoții și „gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s’au înfățișat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dând o declarație scrisă că doresc să atârne „în cele sufletești” de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas în această situație și sub urmașii săi, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoții, le trimiteau cărți de slujba sau cuvinte de învațătură.

Marile frământări și lupte pentru apărarea Ortodoxiei au început abia în 1744, când a aparut călugarul Visarion Sarai, român din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat în Munții Tirolului unde a și murit. A predicat împotriva uniației, spunând adevarul despre un lucru încă necunoscut de majoritatea populatiei române.

Agitația provocată de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis să dea o „patentă” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamație care a avut un efect contrar deoarece ea a făcut cunoscută tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost că mulțimea a refuzat să se considere unită sau să accepte pe preoții uniti, lucru ce a dus la numeroase arestări.

Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – însărcinat de împărăteasa Maria Tereza să facă o vizita canonică în Transilvania pentru a face un raport despre starea uniației – în sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credincioși. Data fiind această situatie, Maria Tereza a decis întemnițarea preoților ortodocși care instigă pe credinciosi împotriva uniației, alungarea calugărilor ortodocși din schiturile Scorei, Arpaș și Porcești (între Sibiu și Făgăras), și altele.

În primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea – pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.

În toamna anului 1748, săliștenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s’a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate.

Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in împrejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de’a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Bârsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.

La începutul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s’au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerând libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec în Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Împarateasa Maria Tereza i’a ascultat cu rabdare, apoi i’a aruncat în temnița de la Kufstein, unde au și murit.
În paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, însă fara nici un rezultat.

Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.

Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste „carti” in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri și umiliți atât bărbații cât și femeile. Amenzile în vite, bani și alte bunuri au dus la ruinarea materiala a țăranilor și așa săraci. Aceste „cărți” au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s’au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.

Prin 1756, în fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi. Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze.

Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca.

Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate.

Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s’a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.
Răscoala lui Sofronie de la Cioara

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoti si credinciosi și’au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s’a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar și Maramureș. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere promițând că va dispune înființarea unei comisii care să cerceteze uniația.

Acest lucru a dat un elan și mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l’a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma caruia zeci de sate au părăsit uniația. Era prima biruință!

În aceste imprejurari, împărăteasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de mănăstiri din toată Transilvania. Această acțiune a inceput în 1761 și a continuat în anii urmatori. Prin aceasta, viața ortodoxă era pusa la pământ.

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniați. Ei erau declarati oameni liberi și scutiți de impozite; în plus primeau și o mică diurna. Însa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i’a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, în vârstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul, iar altii au fost spânzurați.

În Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de bătrâni au fost întemnițați pentru că i’au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare.

În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. În Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Țăranii liberi din Țânțari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

Edictul de toleranță

În toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat așa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, să’și zideasca biserica, sa întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligati să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preotilor catolici.

Era admisă si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împaratul își da seama de riscurile pierderii uniației și revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 dă o Patentă de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegându’se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

CONCLUZII
Dacă așa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – „mama noastra” – s’a făcut benevol de ce atâtea proteste și de ce atâtea Edicte de Toleranță care s’au emis in urma acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru dărâmarea zecilor de biserici de catre generalul Bucow?
Tinând seama de viața și lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuvioșii Ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i’a canonizat, hotărând ca ei să fie cinstiți ca sfinți, de vreme ce și’au dat viața pentru apărarea dreptei credințe.

Omilie ținută în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, în care părintele porneste de la aniversarea căderii Constantinopolelui (29 mai 1453- 29 mai 2013), comentând rădăcinile spirituale ale evenimentelor (decăderea morală și mai ales căderea din dreapta credință a bizantinilor, prin tentativele de unire cu Roma eretică, în al carei ajutor lumesc sperau, astfel devenind, pentru vane considerente politice, luptatori împotriva Singurului de la Care le putea veni ajutorul adevărat) și ajunge la observarea modului în care lecțiile trecutului sunt uitate, astfel incat istoria tinde sa se repete, prin raspandirea ereziei ecumenismului, in zilele noastre.

Parintele Theodoros Zisis a reprezentat Patriarhia Constantinopolului si Biserica Greciei în întâlniri interortodoxe si intercreștine. A participat la dialogul cu Vechii-Catolici si cu Romano-Catolicii si la intrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregatirea Marelui Sinod Ecumenic. A elaborat numeroase enciclice ale Patriarhiei Ecumenice, fiind teologul de marca al acestei patriarhii. A respins cu hotarare uniatia (metoda de prozelitism Romano-Catolic) alaturi de teologi Romano-Catolici si Ortodocsi la Freising si Munchen, în iunie 1991.

A atacat Acordul de la Balamand in care se incerca un nou tip de uniatie din partea Romano-Catolicilor (acord ce va fi respins oficial de catre Bisericile Ortodoxe la Baltimore in anul 2000), motiv pentru care va fi oprit de a continua dialogul cu Romano-Catolicii din partea Patriarhiei Constantinopolului, datorită manevrelor diplomatice ale Romano Catolicilor, în întâmpinarea cărora a venit lipsa de conștiință dogmatică a unor înalți prelați ortodocși.

Alaturi de parintele Ioannis Romanidis, este considerat cel mai important teolog patrolog contemporan, cu zeci de traduceri din greaca veche in neogreaca, cu zeci de cărți scrise care au revigorat patrologia din secolul nostru, aducându’i pe Sfinții Părinți aproape de tinerii teologi și făcându’i accesibili tuturor crestinilor ortodocsi, prin traspunerea simpla si obiectiva a învățăturii.

Surse:  Documente din Arhivele Vaticanului, vol. Ierarhi și Mitropolia bisericii ortodoxe din Transilvania și Ungaria, de V.Mangra,1908; vol.Mitropolia Românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, de Valeria Soroștineanu,1916; vol. Istoria Bisericii românești, vol.I,N.Iorga; vol. Cestiuni din dreptul și istoria Bisericii Unite -1893, Augustin Bunea; vol. Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga; vol. Românii în arhivele Romei, a lui I.Dumitru-Snagov; vol. Studii de literatură,1971, Iosif Pervain, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992, Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, cuvantortodox.ro, aurelciceoan.wordpress.com, eresulcatolic.50webs.com

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬