PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

Mareșalul Ion Antonescu

Acest articol este orientat cu predilecție pe aspectele pro sau contra ale carierei sale militare, dar și a personalității mareșalului Antonescu care au rămas foarte controversate, și care vor mai naște și în continuare multe alte dezbateri. Scopul său nu este să’l îndepărteze de crimele de război sau de a le detalia, pentru că acestea nu reprezintă principala preocupare a acestor rânduri.

Cei care sunt interesați de acest lucru au multe lucrări publicate și site-uri pe internet, care sunt bine documentate despre acest subiect. Nu este nici intenția noastră de a glorifica viața mareșalului Antonescu sau de a dosi unele aspecte neclare sau controversate ale vieții sale.

Ascensiunea la vârful statului român:

La 04 septembrie 1940 – 23 august 1944: este numit Prim Ministru,

în 16 septembrie 1940: este promovat la gradul de general locotenent

05 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în ”Odessa, o victorie scump plătită”), conform decretului nr. 841, s’a autopromovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Generalul Antonescu Grupului de Armate

06 august 1941: decorat de germani  cu Crucea Knight, cu Crucea Cavalerilor Crucii de Fier în rang de cavaler.

În total, 43 de persoane din armatele aliaților Germaniei naziste au primit Crucea Cavalerilor Crucii de Fier (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes ), cel mai mare premiu în armata Germaniei naziste din timpul celui de’al doilea război mondial.

Opt dintre acești oameni au fost, de asemenea, onorați cu un grad imediat superior, frunza de stejar la Crucea Cavalerilor (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub), și un ofițer naval senior de flotă, amiralul Isoroku Yamamoto, i’a fost acordată în plus Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar și Săbii  (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub und Schwertern).

Printre beneficiari erau optsprezece români, nouă italieni, opt maghiari, doi slovaci, doi japonezi, doi spanioli, doi finlandezi și unul belgian.

21 august 1941: s’a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a I-a.

22 august 1941: s’a autopromovat la gradul de Mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministrul apărării

Ion Antonescu s’a născut la 2 iunie 1882 in Pitești într’o familie de militari. El a decis să urmeze aceeași carieră, de asemenea, și s’a alăturat în 1898 Școlii pentru copii ofițeri militari.

În 1902 a fost admis la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie,  absolvită în 1904, primul din clasa sa.

Tânarul locotenent a fost repartizat la Regimentul 1 din Roșiori. S’a distins în timpul Răscoalei 1907, atunci când, în fața unui mic detașament a blocat drumul în Galați și a convins în mod pașnic un grup mare de țărani, de a nu intra în oraș.

Despre acest episod există și o altă versiune controversată care vine, surprinzător din afara graniţelor României. Istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într’un articol publicat în limba engleză în revista ”History today”şi intitulat ”Răscoala: ulltima revoltă a țăranilor”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările ”ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei ”incredibile băi de sânge”.

Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditând ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n’au fost:

”Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rândurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”.

Markus Bauer, este un autor și jurnalist născut în 1959 , în Saarland, a trăit după ce a studiat limba germană și istoria, și timp de cinci ani ca lector DAAD (Serviciul German de Schimburi Academice = Deutscher Akademischer Austausch Dienst) în România.

De atunci, istoria fascinantă a acestei țări a devenit adesea subiectul jurnalismului și publicismului său.

De asemenea, el scrie în mod regulat în ”Neue Zürcher Zeitung” subiecte culturale românești. O carte despre istoria culturala a țării Carpaților a fost publicat în 2009, sub titlul ”În România. Pe urmele unei familii europene”.

Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltânea este cel care ”dezleagă calul de la gard”:

”Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni.”

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pământ, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntâmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale. Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre.

La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări. Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.

La o mică distanţă de Prefectură i’a întâmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile de rigoare şi apoi s’a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.

Nicolae Iorga:

”Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri.”

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul ”Desrobirea”:

”În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să’i împrăştie pe manifestanţi făcându’i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i’a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă…Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s’au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul ”Vasile Alecsandri” au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, scria ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar:

”N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzând: Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum”, consemnează ”Desrobirea”.

Există și o placă comemorativă într’un părculeț din Galați: 18 (!) victime ale Răscoalei de la 1907. Placa de marmură a fost distrusă, anonim, în 1990. În loc, cel mai de stânga partid posibil, Partidul Socialist al Muncii, a pus o placă… de metal.

Regimul comunist nu putea să scape ocazia pentru a’și construi un profit de imagine revoluționară, adăugând printre cei comemorați și nume care nu au fost țărani, ci muncitori în docuri…

Acestea fiind faptele, rămâne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze.

Pentru această faptă, Prințul Ferdinand, care a fost inspectorul general al Cavaleriei, l’a felicitat. În 1908 a fost promovat la gradul de locotenent, iar prințul Ferdinand a vrut să’l ia ca ajutor al lui, dar pentru că nu a avut gradul necesar pentru poziția (căpitan minim) nu a fost avansat.

In 1911, el a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat’o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În al doilea război balcanic a servit ca șef al Biroului Operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Apoi, între 1 noiembrie 1914 = 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de ofițeri de Cavalerie.

Intrarea românească în Primul Război Mondial l’a găsit la Biroul Operativ al Armatei de Nord, comandata de general locotenent Constantin Prezan. În conformitate cu memoriile generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați au format o echipă perfectă. Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s’a retras într’un mod organizat și ordonat din Transilvania, a dus la numirea generalului Prezan în calitatea de comandant al Armatei 1 și a Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armata a 3-a), la 17 noiembrie 1916, maiorul Antonescu (fusese promovat la începutul lunii) vine cu el ca șef al Biroului său de operațiuni.

Chiar dacă a pierdut lupta de la Neajlov și cu ea capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General, la 17 decembrie 1916, iar maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operații al Statului Major General, înlocuindu’l pe lt. colonel Radu Rosetti. Astfel, el putea juca un rol important în victoriile din vara anului 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război în noiembrie 1918.

În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrângerea Armatei Roșii din Ungaria, care s’a încheiat cu operațiunea de ocuparea a Budapestei de către trupele române.

Această acțiune a proaspăt lt. Colonelului Ion Antonescu a dus la acordarea celei mai înalte distincții militare românești: Mihai Viteazul clasa a treia de comandă, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (fusese promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, precum și a delegației care a negociat alianța cu Polonia. El a fost apoi numit comandant al Școlii speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de echitație, care l’au ținut în pat timp de 6 luni.

În perioada 1 august – 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 = 14 iulie 1926 la Londra. Când s’a întors acasă i’a fost dată comanda Regimentuluial 9 Principesa Elena de Roșiori de la Giurgiu, iar in 1927 a preluat Academia Militară.

În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 a primit comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul său natal din Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să ia poziția de Șef al Statului Major General și a acceptat în cele din urmă la 1 decembrie 1933. La numirea sa, el a obținut de la rege făgăduința să’i dea libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s’au deteriorat și Antonescu a demisionat la 11 decembrie 1934, când a revenit la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat’o până în 1937.

A fost promovat la gradul de general, la 25 decembrie 1937, iar trei zile mai târziu a fost numit ministru al Apărării. A intrat din nou într’un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938 intrând în dizgrație. Antonescu a fost ”exilat” la comanda Corpului Teritorial al 4-lea și în 1940 a fost pus sub arest la domiciliu în Mănăstirea Bistrița.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a fost într’o situație foarte dificilă. La 5 septembrie, regele l’a numit prim-ministru pe generalul Antonescu și i’a oferit puteri depline pentru a conduce statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I și a plecat din țară. Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (aka Legiunea Arhanghelul Mihail). România a devenit ”stat național-legionar”. Cu toate acestea el a păstrat ministerele-cheie pentru bărbații în care putea avea încredere.

În armata a retras 80 de ofiteri superiori, considerați oameni ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i’au urmat curând. El a început, de asemenea, o reorganizare a armatei. Locotenent-generalul Ion Antonescu (fusese promovat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, cât și interzicerea implicării în politică a ofițerilor și subofițerilor.

Generalul a continuat politica pro-germană deschisă inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. El a reînnoit invitația pentru o misiune militară germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s’a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din data de 21 – 23 ianuarie 1941 și i’a îndepărtat de la putere, lichidând mișcarea.

A făcut un nou guvern, care a fost constituit în principal din ofițeri, a militarizat fabricile mari, căile ferate, aerodromurile și porturile și încet a început să mobilizeze armata, prevăzând o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică.

Pe 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei române și și’a exprimat dorința de a susține din nou Basarabia și Bucovina de Nord. A decis să creeze Grupul de Armate din Moldova, care a fost format din armatele germane 3, 4 și 11 din Romania. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele ajungeau la râul Nistru.

ORDINUL DE ZI către armată dat de către Generalul Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român

OSTAȘI,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mândri că veacurile ne’au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul romănesc.

OSTASI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lânga cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pamântul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v’au făcut’o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Voda și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe nimeni.

Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre ea abia la 22 iunie. Cu toate acestea, el a avut sprijinul opiniei publice și a majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partidului Comunist Român.

După ce Bucovina de Nord și Basarabia au fost preluate, la 17 iulie 1941, armata română a 11-a și germană a 3-a au forțat Grupul de Armate Nistru, după care a fost desființat. Antonescu a fost lăsat doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a terminat de curățat sudul Basarabiei până la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte către URSS. a fost promovat la rangul de mareșal și a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasele 1 și 2 si și Crucea de Fier a Cavalerilor.

A fost la înălțime. Dar continuarea războiului dincolo de frontiere, nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de partidele politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie să fie efectuat până când inamicul este învins. De fapt, același lucru a fost realizat de către armata română după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei. În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei, în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizărilor sale.

A avut sub comanda sa numai Armata 4, care a fost implicată în asediul Odessei și el s’a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, care a crezut că s’au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioanițiu, șeful Statului Major General, într’un conflict cu lt. generalul Nicolae Ciupercă, comandant al Armatei a 4, privind strategia pentru asaltul final asupra orașului.

În cele din urmă l’a înlocuit și retras. Acesta a fost primul său conflict cu un important general al armatei române. După căderea Odessei, el a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, ducând la creșterea moralului populației cu această ocazie, el a organizat un referendum, pe care l’a câștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistria, menționând, totuși, lui Hitler că el a refuzat orice compensație în Est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu nu’și ascundea dorința lui de a recupera acest teritoriu. A ordonat chiar crearea unor planuri pentru o invazie viitoare, cu numele de cod Ipoteză U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase în Basarabia și Bucovina, care au scăpat de masacrele trupelor germane și române sau care nu s’au refugiat împreună cu Armata Roșie. Peste 110.033 de persoane au fost luate forțat la est de Nistru. Din cauza condițiilor precare în care au fost transportate și apoi s’au stabilit acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit până în 1943.

Evreii din Odessa au fost, de asemenea, evacuați și, în urma exploziei sediului dintr’un oraș din România, Antonescu a ordonat represalii foarte dure, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat 24.617 țigani în Trans-Nistria, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în România în 1944.

Către evreii din Vechiul Regat el nu a luat măsuri dure. Nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942 două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și a dezastrului care a urmat.

Se pare că intervenția Reginei mamă, a membrilor clerului și a unor lideri importanți ai partidelor politice, precum și avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul evreilor, l’au convins să nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, cu toate acestea, a existat un alt conflict cu un general român important: Iosif Iacobici, șeful Statului Major General. El s’a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii posibile, în față, și dorea să limiteze numărul acestora în funcție de posibiliățile de dotare corespunzătoare. A fost, de asemenea, înlocuit și retras.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințând că va retrage trupele române de pe front. România, apoi a început să primească mult mai mult armament modern din Germania, care a fost necesar pentru a reutila diviziile din Kuban și Crimeea și ca să’i reorganizeze pe cei care au fost aduși înapoi acasă.

Relațiile economice cu Reich-ul au fost, în general, caracterizate printr’o atitudine rigidă din partea sa, încercând cât mai mult posibil pentru a apăra interesele românești. Hitler i’a reproșat de mai multe ori ”avariția” și ”negocierea” sa pro-românească.

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s’au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i’a dat această țară.

Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament:

”Să nu ne răzbunați !”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului.

O țară care și’a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de’al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de ”hitlerism” și de ”declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.

Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.

”Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într’o ședință de Consiliu din 1941:

”Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”

Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:

”Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

”Îndrăznind să’l întrerup, într’un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi’am atras din partea lui replica aspră:

**Când te’ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?** Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m’a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s’a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.”Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. ”Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. ”Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. ”Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. ”Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. ”Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. ”Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr’o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într’un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. ”În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. ”Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. ”Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă,  tot Germania a fost scoasă datoare.

Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, ”în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.

Începuse ”frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimentare, trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat’o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca. 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s’au dublat față de 1938.

Acesteia i s’a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să’și răscumpere creanțe din străinătate și să’și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania).

Ca urmare, stocul de aur al BNR s’a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

”Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să’și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, a arătat Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într’un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură, condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu, se arată:

”Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i’a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):

”Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune:

”Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

”Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne’a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să’i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

”Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n’au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

”Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi (312/1945, 455/1946 și 29/1947) venite sub presiunea comuniștilor, și cărora le’a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Devine deținutul K9320 de la Aiud, ”Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală. În poză, Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita:

În 1943 Ion Antonescu a început să se gândească să renunțe la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu, de a stabili contacte cu reprezentanții aliaților din Berna, Istanbul, Madrid și, în sfârșit, la Stockholm.

Întâlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal spre reprezentanții britanici și americani, care le permiteau să înțeleagă că România ar trebui să se alieze în principal cu Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, pentru că Mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, când frontul a atins și chiar a trecut granițele României, el a început să se implice activ în operațiunile militare, dar nu a reușit să’l convingă pe Hitler să’și retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii de luptă întărite din Romania) din Crimeea, în timp ce era încă timp să o evacueze într’un mod organizat și fără pierderi inutile.

După ofensiva sovietică care a început la 20 august 1944, realizând că dezastrul era aproape, el a mers pe front la armata a 4-a la generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu.

Apoi, el a mers la punctul de comandă al Grupului de Armate Ucraina de Sud. La 21 august a fost din nou pe frontul de la Armata a 4-a. Același lucru pe 22 august, când a preluat comanda directă asupra trupelor române și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați.  Ca urmare, generalul Avramescu a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului, după care a revenit seara la București și intenționa să meargă, pe 24 august, la Focșani, unde a planificat să’și mute sediul său general, și de a părăsi guvernul lui Mihai Antonescu.

Dar la 23 august, după-amiază, el a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i’a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. Ca urmare a refuzului său, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a altor apropiați ai săi. După o scurtă detenție în Palatul lui în condiții de siguranță, Mareșalul a fost dat de către lt. general Sănătescu, noul prim-ministru, comuniștilor, care l’au închis într’o casă din cartierul Vatra Luminoasă din București.

Mai târziu a fost dat sovieticilor, la data de 1 septembrie și transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ținut într’un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946  s’a întors în România pentru a fi judecat de către așa-numitele Tribunale ale Poporului. În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, și două pedepse cu închisoarea pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Execuția, foto: presalibera.net

Execuția a avut loc la 1 iunie anul 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție a fost format din 12 gardieni.

În momentul salvei, el a salutat și apoi a căzut jos. S’a ridicat pe brațul drept și a spus că nu e mort și că aceștia ar trebui să tragă din nou. Șeful gardienilor l’a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat moartea, așa că o altă lovitură în piept a fost necesară. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Șeful gardienilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului său.

Abia atunci a confirmat doctorul moartea sa. Pentru generalul Vasiliu, alte trei focuri în cap au fost necesare ca să’l omoare.  Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într’un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca prin ascunderea locației acestuia să se evite transformarea mormântului într’un loc de pelerinaj.

”Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau și’n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I’am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a’i cere nimic. Nu’i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescutoata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne’au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să’l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i’a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage’te într’o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi’au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne’au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu’i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!

Ion.”

Soţia sa Maria (Rica) a ajuns a doua personalitate feminină a ţării, după regina-mamă Elena. Ea nu s’a implicat niciodată în problemele soţului, pe care l’a susţinut doar moral. După ce a fost arestată  a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată, fără ca Antonescu să știe că soția lui era acolo.

A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu.

Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. Este înmormântată în cimitirul Eroilor. Unii autori susțin că ea se odihnește în cavoul familiei, dar alții afirmă că mareșalul nu ar fi avut asemenea preocupare în timpul vieții, astfel că locul de veci ar aparține, de fost, generalului Mărculescu, rudă cu Ion Antonescu.

Figura mareșalului Antonescu va rămâne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea românească. Este greu de judecat ceva ce s’a întâmplat în vremuri tulburi, acum 70 de ani. Istoria lui ”ce’ar fi fost dacă” este seducătoare și naște numeroase patimi în inimile susținătorilor săi care merg până la tatuarea amitirii sale pe corpul lor:

…dar și comentarii răutăcioase printre adversarii săi declarați și foarte înverșunați.

Revenind la Antonescu, faptele și deciziile sale precum și personalitatea sa au fost întoarse pe toate fețele de istorici. De explicat putin contextul.

Maresalul Ion Antonescu a fost numit președinte al Consiliului de Ministri chiar de catre Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s’a facut pe fondul pierderilor teritoriale din ’40, iar Antonescu l’a forțat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moștenitor, Mihai.

Dar, în toată aceasta vâltoare nebună de evenimente, mareșalul Antonescu a comis cinci greșeli în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu și care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat din Romania.

Greșeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Șafran a fost rabinul sef al Cultului Mozaic din Romania și senator al Parlamentului român în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost presedintele Uniunii Evreilor Romani (1923 – 1948) și un om politic român de origine evreiasca. Cei doi, împreună cu mareșalul Antonescu, au făcut o întelegere pentru salvarea evreilor din Romania.

Evreii urmau să fie transferați în Palestina.

Motivația lui Antonescu era aceea că voia să trimită din țară și evrei români pentru a rezolva ”chestiunea evreiască”.

S’a lovit însă de rezistența Angliei și a SUA așa că s’a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocați în țară. Mulți dintre ei aveau cetățenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărâse să cheme la guvernare extrema dreapta reprezentata de Partidul Național Creștin pentru a contrabalansa popularitatea Mișcării Legionare.

Numai că PNC obținuse undeva în jurul a 9% și nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele ”Adevărul” și ”Dimineața”, suspectate că erau pro-evreiești au fost suprimate, iar populația evreiască era atât de înspăimântată încât își retragea tot capitalul din bănci. Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetățenire a populației evreiești din România.

Antonescu și’a asumat în fața lui Hitler responsabilitatea evreilor și i’a izolat în interiorul societății. I’a pus sa lucreze în folosul comunității în schimbul garanției că nu vor fi înrolați în armată. Dar Antonescu a urmărit sa’i alunge din țară pe evreii comuniști, făcând o distincție clară între evreii pământeni și evreii din Basarabia și Bucovina.

Wilhelm Filderman a închis și el ochii și a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniștii ar trebui să primească ceea ce merită și nu s’a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu. Dar declararea mareșalului că toți evreii din Basarabia și Bucovina sunt comuniști a fost terenul fertil în care au însămânțat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1500 de evrei deportați în Chișinău, 500 au fost omorâți. Evreii au fost executați la ordinul locotenentului Roșca. Comunitatea evreiască din Chișinău a reușit să ia legatura printr’o diversiune, cu Filderman și cu Șafran. Ambii i’au comunicat lui Antonescu cele întâmplate și, la intervenția Reginei, mareșalul a înființat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întâmplate.

Raportul întocmit de Comisie relevă că Antonescu nu era la curent de cele întâmplate, însă faptul că a declarat ca Basarabia și Bucovina sunt niște guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iași, Antonescu nu a avut nicio legatură cu organizarea lui și există argumente care demonstrează că el l’a oprit.

Dacă ar fi urmărit vreo răzbunare a românilor afectați de suportul acordat de evreii din Basarabia în ocuparea de către sovietici a acestei regiuni românești în 1940, cine îl mai poate condamna că el ar fi putut să fie îndreptățit ca să procedeze astfel?

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s’a întâmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul.

Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sunt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de’al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională.

Într’o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s’a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Dosarul anchetei s’a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu.

De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele.

Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s’a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

Despre istoricul Adrian Cioflâncă, coordonatorul sitului pogromuldelaiasi.ro, și autorul filmelor mai sus prezentate,  Victor Roncea în articolul ”Adrian Cioflânca, academician sau cacademician?”, îi dezvăluie identități pe care și le arogă fraudulos. Astfel la o scrisoare trimisă către Academia Română, aceasta îi răspunde:

”Stimate Domnule Victor Roncea,
Dl. Adrian Cioflânca nu este membru al Academiei Române, nici corespondent, nici titular și nici de onoare. Este cercetător la Institutul de istorie al Academiei Române din Iași.”

În urma acestor dezvăluiri, și asupra materialelor prezentate mai sus tronează neîncrederea asupra conținutului.

Citiți și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Greșeala numarul 2: Declararea Basarabiei și a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale României după ce au fost eliberate de armata română. În loc sa revină în administrația României Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcție care nu a existat niciodată în administrația românească. Antonescu considera că în Basarabia și Bucovina, ”exercita o suveranitate de ocupant, și nu de stat suveran”.

Practic Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata română. Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaționale și nu cele ale statului român. După cum constatăm, azi comunitatea evreiască nu’l acuză de eludarea legilor interne, ci de tratamentul asupra vieților lor, iar nouă ne rămâne gustul amar că aceste teritorii în final tot nu au rămas în hotarele noastre.

Politica sa criticată chiar de contemporanii săi, sau chiar de cei din subordine, unii dintre ei putând fi ei la conducerea armatei într’un cu totul alt curs al istoriei, iar dacă direcția ar fi fost corectată o suită de acuzații post-belice aduse României, ar fi fost evitate cu siguranță. Cert este că a scăpat din vedere că de cele mai multe ori notele de plată nu vin decât ulterior deciziilor luate pe genunchi…

Greșeala numărul 3: Cedarea suveranității României

România a intrat în război cu sintagma ”aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s’a făcut în numele lui Antonescu, neexistând vreun tratat în acest sens. Soarta României era, practic, în mâinile lui Hitler care l’a numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului românesc, dar l’a lăsat pe Antonescu să apară în fața poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iași, pentru care mareșalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareșalul a instituit în zona de dispoziție a Armatei a 11-a românești o autoritate străină pe teritoriul țării noastre. Practic, funcțiile armatele de campanie românești răspundeau Armatei a 11-a germane, iar autoritățile românești au fost dublate cu autorități germane care le dădeau ordin românilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, aceasta nouă armată acționa la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iași, locuitorii să intre cu autorizație vizată de autoritatea germană! La Iași erau prezente toate instituțiile de represiune ale naziștilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari români, naziștii au declanșat progromul, luând prin surprindere autoritățile românești.

Greșeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalți capi ai armatei romane. Mareșalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate.

Deciziei de a trece Nistrul i s’au opus 23 de generali și șeful Statului-Major și au sfârșit dați afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata româna era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roșie pe teritoriul ei, dar armata română nu avea logistica necesară, nu avea rețele de comunicații adecvate, nu avea trupe proaspete și nu avea, mai presus de toate, moral, motivație și antecedente istorice de agresiune împotriva altor state.

Stârpirea bolșevismului era un concept prea îndepărtat și iluzoriu și insuficient argumentat, cât timp el putea fi oprit prin diverse mijloace la granița de pe Nistru. Prin aceasta decizie, mulți specialiști consideră că politic, Antonescu a scos țara noastră din calitatea de victimă a agresiunii sovietice și ne’a trecut în barca agresorilor.

Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi’n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca ”pierderi”– adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Iar pentru decizia de continuare a luptelor contra sovieticilor dincolo de Nistru, trebuia luată și o decizie contrară care a venit atât de târziu încât sovieticii, în numai 7 zile, au dezarmat unități întregi, peste 132.000 militari au fost luați prizonieri de noul aliat și dusi în gulagul sovietic, în minele de carbuni de dincolo de Cercul Polar în Iakuția, unde au fost chinuiți inimaginabil și de unde prea puțini s’au mai întors vii acasă.

Puteau fi aceste sute de mii de soldați români cruțați de la această soartă? Soarta României era alta dacă nu treceam Nistrul?

Dar, dacă oprirea ostilităților nu s’ar fi produs, iar Antonescu ar fi continuat precum Hitler, până și’a luat zilele?

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cu toate acestea avem și reversul medaliei, care dincolo de aspectele politice sunt cele strategice. Cristian Negrea consideră că sunt anumite aspecte care i’au justificat decizia lui Ion Antonescu în alegerea sa către această opțiune:


”Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să’şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată.

În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania.

Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i’a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939.

Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s’a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să’i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i’a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.

Şi chiar după aceea, era dificil să’i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne’au declarat război, nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când trecuserăm demult Niprul. Prin asta Churchill recunoștea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei, necesitățile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecție, dar la presiunile sovietice trebuia să’și facă datoria de aliat de conjunctură al rușilor, după cum recunoaște în memorii, și declară război atât României, cât și Finlandei, țară pe care dorea să o susțină militar în timpul războiului de iarnă din 1940.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu rușii, cu cine era logic și normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat și aprobat asta, ca și o monedă de schimb și de șantaj între noi și unguri. Prin aceasta își asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât și a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru și ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeți că le’ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s’au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S’au tot făcut comparații total deplasate cu Finlanda, că ei s’au oprit pe vechea graniță pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit’o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii aveau puține trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le’ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să’i preseze sau să’i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi’ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi’ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să’l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat?

În fine, exerciţiul este de’a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i’a ocupat pe finlandezi, fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei?

Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le’a folosit la nimic faptul că s’au oprit puțin dincolo de vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i’a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940.

Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să’şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s’au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. Sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i’a ajutat cu nimic faptul că s’au oprit în 1941, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut’o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut și mai mult vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s’ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s’ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i’a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară.

În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.
Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într’o discuţie cu ofiţeri români:

”Voi vreţi ca germanii să’i bată pe ruşi şi apoi englezii să’i bată pe germani. Şi le’aţi da o mână de ajutor amândurora.”

Câtă clarviziune politică!

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s’a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei. Altă chestiune ridicată de istorici serioși, este vina imputată lui Antonescu că a plecat la război alături de Hitler fără să aibă un tratat clar pe această chestiune. Aș accepta un astfel de argument, dacă mi s’ar aduce un contraexemplu, cu cine a făcut Hitler în 1941 un astfel de tratat? Cu ungurii, croații, italienii, finlandezii? Căutați acest tratat și publicați’l, dacă există!

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu ştii când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi’a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le’a făcut publice şi le’a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi’a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne’a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi’au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându’l pe Iorga să vorbească de ”hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile”?

Ce putea face Antonescu într’un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?  A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât.

Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost.

Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce’am făcut 20 de ani?   Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într’un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere.

Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros:

”Trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru ”viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română”.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale:

”De cele mai multe ori, românii s’au bătut cu mult curaj.”

Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română:

”… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta.”

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă.

Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. Totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger:

Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? El a răspuns simplu şi clar:

”Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi’le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune.”

Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud?

Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu:

”Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident.

Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le’aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într’un război, într’o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face.

Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt.

Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într’un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase.

În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu’i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l’a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a’l scoate definitiv din luptă, l’a trimis pe Grouchy să’l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo.

Problema este că Grouchy nu numai că nu l’a găsit pe Brucher, dar nici nu l’a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Mihai Viteazu câștigă bătălia de la Călugăreni în august 1575, dar nu poate urmări din cauza inferiorității de efective, turcii se regrupează a doua zi, iar Mihai se retrage. A fost o victorie tactică, adevărata victorie decisivă va surveni câteva săptămâni mai târziu, la Giurgiu.

Ștefan cel Mare urmărește cu vigoare cu cavaleria trupele otomane după bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, timp de trei zile până la Dunăre, dezastrul turcilor este complet, mama vitregă a sultanului Mohamed al II-lea spunându’le ambasadorilor venețieni că a fost cea mai mare înfrângere din istoria Islamului.

De ce? Datorită pierderilor enorme înregistrate de turci în timpul urmăririi de către cavaleria ușoară moldoveană care ajungea din urmă trupele în debandadă și le tăia fără milă, și asta timp de trei zile.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul, ci trebuie să’l urmăreşti ca să’l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să’i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i’am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit’o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul, deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv.

Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Geții îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne’am câştigat’o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu’se la Bucureşti.

În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi.

Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut’o noi în 1919.

Nu i’am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne’au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne’am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându’i din nou peste Tisa.

(vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta)

Au fost voci în Antanta care ne’au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei.

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l’a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l’a urmărit şi nu l’a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i’au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud?

Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian. Tot rușii, de fapt sovieticii, s’au oprit în 1944-1945 la granița stabilită cu Germania? Nu, au mers mai departe până la Berlin.

Din documentele sovietice

Ca să vedeţi că ideea de urmărire și importanța ei este reală şi recunoscută oficial de sovietici, vin în completare cu câteva fragmente din Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936 (pe scurt PU-36), practic regulamentul de luptă al armatei sovietice. Iată ce prevede acesta referitor la urmărirea inamicului:

Orice bătălie, fie ofensivă sau defensivă, are ca scop înfrângerea inamicului. Numai un atac hotărât pe direcţia principală de efort, care va duce la o urmărire irezistibilă, are ca rezultat distrugerea în totalitate a forţelor inamice şi a materialului acestuia.

Lupta împotriva inamicului cu scopul vădit de a’l învinge trebuie să fie la baza pregătirii şi conducerii fiecărui soldat şi ofiţer al Armatei Roşii. Inamicul trebuie atacat într’o manieră curajoasă şi decisivă oriunde este găsit, fără a mai aştepta ordine specifice în acest sens. (Secţiunea 2 din PU-36)

După anihilarea apărării inamice, trebuiesc urmărite cu vigoare trupele ce au scăpat din încercuire şi capturate totalitatea instalaţiilor şi vehiculelor de transport din zona inamică din spate.

Trupele de recunoaştere de toate tipurile trebuie să stabilească:
– pe ce rute şi cu ce forţe se retrage inamicul
– în ce sectoare şi ce forţe lasă ariergărzi care pot opune rezistenţă
– organizarea inamicului pe timpul retragerii (aduce rezerve, direcţia coloanelor de retragere, dacă se pregătesc poziţii de rezistenţă etc)

Forţele inamice scăpate din încercuire pot fi distruse numai prin urmărire. Aceasta se realizează independent de către trupele de infanterie şi tancuri şi infanterie, imediat ce retragerea unei părţi din forţele inamice devine evidentă.

În urmărire trebuiesc utilizate totalitatea trupelor disponibile, puse la dispoziţia comandanţilor în acest scop. În timpul urmăririi este interzisă oprirea pentru a aştepta unităţile vecine, chiar şi cel mai mic detaşament de tancuri sau infanterie poate da lovitura decisivă inamicului printr’o acţiune curajoasă.

(Secţiunea 203)

Comandantul unei formaţiuni de luptă conduce unităţile şi tehnica disponibilă într’un avans rapid pentru a tăia căile de retragere ale inamicului cât de repede posibil. Pentru a menţine o presiune continuă pe flancuri, urmărirea trebuie efectuată pe un front cât mai larg. Comandanţii forţelor de urmărire îşi protejează flancurile contra oricărei surprize prin elemente de siguranţă şi de recunoaştere. Unităţile mecanizate ce au pătruns în dispozitivul inamic îl vor ataca din spate şi îi vor tăia rutele de retragere. (Secţiunea 204)

Numai înaltul comandament este autorizat să întrerupă urmărirea, luând în considerare capacitatea combativă a trupelor sale şi starea armamentului, situaţia generală a aprovizionării şi posibilele rapoarte privitoare la existenţa unor unităţi inamice proaspete. Până ce primeşte ordin să înceteze urmărirea, fiecare comandant trebuie să aloce totalitatea trupelor de la dispoziţia sa urmăririi şi înfrângerii definitive a inamicului. (Secţiunea 205)

Vedem doar prin aceste scurte extrase importanţa dată de conducerea militară a URSS încă din 1936 urmăririi inamicului cu scop de distrugere a capacităţii sale combative. Sunt detaliate aici şi modalităţile de executare a urmăririi: pe front, pe flanc sau combinată, pe front şi pe flanc, cea ideală cu scopul propus, cel al distrugerii inamicului, de a preveni regruparea sa şi revenirea în luptă a unităţilor sale care chiar dacă reuşesc să scape fără arme, pot reveni şi lupta din nou, de data asta cu mai multă experienţă combativă, mai bine organizaţi şi mai bine pregătiţi.

Urmărirea trebuie realizată cu maximum de forţă, viteză şi agresivitate, folosind unităţi de recunoaştere pentru estimarea corectă a mărimii şi potenţialului inamicului în retragere precum şi pentru identificarea rutelor de retragere în scopul tăierii acestora. Urmărirea se face fără un ordin superior în acest sens, pentru a nu da timp inamicului să se regrupeze, dimpotrivă, doar încetarea sau întreruperea urmăririi se face numai din ordin superior de la înaltul comandament!

Mai mult, urmărirea trebuie executată de toate forţele disponibile, fără excepţie, inclusiv artileria şi aviaţia cu scopul hărţuirii inamicului în retragere pentru a’i limita spaţiul de manevră, făcând dezangajarea şi regruparea mult mai dificilă. Orice unitate scăpată trebuie privită ca şi un potenţial pericol pe viitor, în acest sens urmărirea şi dstrugerea sau capturarea inamicului în retragere este privită ca o măsură preventivă pentru evitarea unor bătălii grele în viitor.

Acestea sunt directivele primite de Armata Roşie încă din 1936, aşa au acţionat la Stalingrad, în cadrul Operaţiei Bagration sau în asaltul de la Vistula la Oder, fără să ţină seama de graniţe sau obstacole naturale. Au încercat şi la Smolensk şi Moscova, dar forţele limitate avute la dispoziţie i’au împiedicat să obţină rezultatul scontat.

Să nu uităm că la fel au procedat în Basarabia în 1940, devansând unităţile române ce se retrăgeau fără luptă, iar în Bucovina au ocupat tot aşa şi Ţinutul Herţa pe care nu l’au mai returnat niciodată. În Basarabia au utlizat unităţi paraşutate în adâncime pentru a captura şi dezarma unităţile române în retragere, care aveau ordin să nu răspundă la provocări.

Iar noi, în 1941, dacă ne opream pe Nistru, nu am fi nerespectat chiar una din bazele doctrinei militare sovietice, respectiv cea a urmăririi? Nu ar fi râs de noi comandanţii şi strategii Armatei Roşii? Pe motiv că nu am urmărit inamicul în retragere? Ei nu ne’ar fi urmărit dacă aveau ocazia?
Faptul că problema trecerii Nistrului a fost folosită de politicienii sovietici ca pretext pentru alte măsuri împotriva noastră este altă poveste în care sovieticii şi apoi ruşii dau dovadă de maximă ipocrizie.

Da, tovarăşi, trecând Nistrul noi am urmat litera şi spiritul doctrinei, tacticii şi strategiei Armatei Roşii prevăzute în Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936, distribuit ca şi materie obligatorie de studiu şi de aplicat în război către toate unităţile militare sovietice de pe teritoriul URSS. Dacă am fi învăţat după aceleaşi regulamente, tot aşa am fi procedat. Atunci, care e problema?

Iar noi, nu era normal şi logic să’i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s’ar fi regrupat şi ne’ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într’un război, trebuie să ai stomacul să’l duci până la capăt.

Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să’l ducem până la capăt. L’au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi’au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i’a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s’au încheiat ostilităţile.

Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s’au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s’a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei.

Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.”

Greșeala numarul 5: Persoana lui a contat mai mult decât statul

Dar cine este perfect?

Iuliu Maniu reușise să obțină de la SUA și Marea Britanie posibilitatea ca România să fie tratata precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opțiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupație germană. Maniu s’a dus cu această soluție la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta Romaniei. Antonescu a refuzat deși România chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s’a încapațânat să nu renunțe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareșalul Antonescu avea să spună:

”Popor ingrat, nu meriți nici cenușa mea!”

A spus aceste lucruri evident la supărare, fiind conștient că deznodământul procesului său era impus de sovietici, și nu se putea termina altfel…

O personalitate controversată și profundă, de Antonescu se leagă și o serie de acțiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice.

Antonescu a condus România într’o conjunctură pe care și’a creat’o singur, dar care l’a lăsat singur în fața unor decizii uriașe ale căror consecințe se răsfrâng și astăzi asupra României.

Sursă: worldwar2.ro, military-awards.eu/germany-ww2, questia.com, armyacademy.ro, pogromuldelaiasi.ro, cristiannegrea.ro, youtube.com, Cezar Straton (Ecologia iubirii, Editura T),  viata-libera.ro, adevărul.ro, roncea.ro, evz.ro (Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992)

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Unirea României cu Republica Moldova revine în actualitate prin diferite luări de poziție, declarații și analize. În continuare voi reproduce câteva dintre ele, mai semnificative.

Fostul şef al statului a mărturisit că, pe vremea când era preşedinte, i’a propus fostului şef de stat moldovean, Vladimir Voronin, unirea Republicii Moldova cu România. Băsescu nu a spus însă finalul discuţiei de la acea vreme. Voronin, care conduce partidul comunist din Moldova, a povestit, la o emisiune de televiziune discuţia pe care a avut’o cu Traian Băsescu.

Valdimir Voronin:

„Da, a fost într’o discuţie, aşa, particulară. Eu mă mir că are o memorie aşa de bună. Dar n’a spus cinstit până la capăt cum am reacţionat eu. I’am răspuns că nu’i posibil acest lucru, pentru că moldovenii sunt o naţiune şi românii sunt cu totul altă națiune. Unirea nu este posibilă nici acum, nici vreodată în istorie, nici în perspectivă, niciodată. Mie mi’a părut că serios mi’a propus, ca pe urmă a mai repetat nu ştiu cui asta. Acum, serios, bravo că are aşa memorie, dar noi moldovenii suntem alt norod şi din istorie, şi din realitate. Aceste aiureli cu unirea trebuie terminate”.

Vladimir Voronin a făcut aceste declaraţii după ce, de ziua Micii Uniri, Traian Băsescu a reluat ideea lansată în timpul mandatului său, şi anume, unirea celor două state. Voronin este cel care a susţinut, în 2013, că Traian Băsescu a făcut presiuni asupra politicienilor de la Chişinău şi că i’a sunat noaptea în stare de ebrietate.

Multe state, aproape toate statele post-sovietice, în afară de Rusia, au rămas fără stăpân şi s’au bucurat de independenţă și de statalitate nouă. Însă în scurt timp acestea au început să înţeleagă că se creează o nouă scenă geopolitică, cu centre puternice peste ocean şi în Europa. Aceste state au vrut prin inermediul diferitor strategii şi motive ideologice să fie mai aproape de aceste centre.

Pal Talmaș:

Cel puțin asta este părerea unui sociolog maghiar, Pal Tamaș,  care emite câteva concluzii ”independente” și ”provocatoare” la conferinţa: ”Ce loc va ocupa Moldova în Europa contemporană?”, fiind invitat de organizaţia Dialogum cu sprijinul clubului media rus „Format-A3” și pe care le voi expune mai jos. Doctor în macroeconomie şi planificare economică, profesor de sociologie la Universitatea de Stat din Moscova „M. Lomonosov”, Pal Tamas este absolvent al Universităţii din Kiev de pe vremea Uniunii Sovietice. Pal Tamas nu este la prima vizită în Republica Moldova, iar ultimele vizite le’a făcut pentru a cerceta protestul social, aşa cum a făcut când a documentat Maidanul de la Kiev.

”Am venit la Chişinău ca să învăţ şi să relatez anumite adevăruri” (!)

Să vedem care sunt aceste ”adevăruri”:

Elitele politice din Republica Moldova nu vor să devină parte a comitetului regional românesc, ci să rămână independente, să aibă propriile ambasade.

Elita de la Chişinău şi’a dat seama că e mai bine să fii membru al ONU decât să fii în consilier în România Mare, însă Bruxelles-ul aşteaptă un semnal de la elitele moldoveneşti pentru a permite ca România să înghită Republica Moldova, iar Bucureştiul ar putea garanta elitelor de la Chişinău posturi bune într’un stat mai mare.

Ultimile opt luni au fost cele mai interesante în Republica Moldova, în contextul ultimelor evenimente, este de remarcat „lentoarea cu care au acţionat autorităţile de la Chişinău în cazul furtului din sistemul bancar. A fost o nehotărâre, indisponibilitate.

Despre furtul secolului se cunoştea din luna februarie, iar omul care a fost declarat vinovat de delict a fost arestat peste opt luni. Este demn de toată mirarea cum elita politică actuală mai controlează situaţia, că ei continuă să numească oameni în funcţii”.

Poporul încă nu a luat instituţiile statului cu asalt şi nu i’a spânzurat pe politicienii responsabili, iar această reacţie încetinită a poporului ar fi una tipică pentru Europa de Est.

„Eu îi urmăresc pe sociologii moldoveni şi pe oamenii din mediul cultural, precum dramaturgul Nicoleta Esinencu, pentru a înţelege cum tinerii intelectuali percep ţara lor. Am văzut că mulţi oameni trăiesc foarte rău, însă la fel de rău trăiesc şi ucrainenii, românii, ruşii. Am văzut o deosebire principială între discursurile eroilor Nicoletei Esinencu şi discursurile sociografilor din Ungaria sau Cehia”.

Discursul disperării nu vine de la cele mai sărace pături sociale, ci de la clasa de mijloc care este dezămăgită de ideea că după destrămarea URSS viaţa va fi mai bună. Sentimentul disperării este asociat cu ideea de imposibilitate a revoluţiei, chiar şi atunci când circumstanţele şi atmosfera predispun spre o revoluţie. Clasa de mijloc nu percepe revoluţia ca un mijloc de a schimba lucrurile, iar dacă ar fi fost altfel, atunci ar fi lipsit şi acest sentiment de disperare.

Totodată diferenţa de bază între republica Moldova şi alte state pe care le’a cercetat, stă în elita aflată la putere, care nu este trasă la răspundere.

”În multe state există oligarhi care lucrează pentru propriul buzunar, însă există o oarecare comuniune cu populaţia. Oligarhii îşi dau seama că nu pot face anumite lucruri, altfel vor fi ridicaţi în ştreang”.

Europa joacă rolul fratelui mai mare cu cheltuieli minime pentru state ca Republica Moldova . În această logică se înscrie şi programul Parteneriatului Estic, care nu este altceva decât praf în ochi. Uniunea Europeană este o mare birocraţie cu o armată mare de funcţionari care trăiesc din granturi, burse, traininguri. În această organizaţie arhi-birocratizată cum este Uniunea Europeană are loc o luptă clanuri, o luptă pentru bani, pentru influenţă. Republica Moldova este un stat foarte comod de manipulat de către Uniunea Europeană deoarece aceasta este foarte mică.

Elitele politice din Republica Moldova, nu vor să devină parte a comitetului regional românesc, ci să rămână independente, să aibă ambasadele , experţii, oficialii lor.

Elita de la Chişinău şi’a dat seama că e mai bine să fii membru al ONU decât să fii în consilier în România Mare, deoarece aşa se menţin salariile mai bune şi posturile înalte. În această ordine de idei elitele moldoveneşti consideră că unica şansă de a rămâne la locurile bune, cu maşini de stat şi ambasade este de a se integra în structurile europene şi astfel să nu fie încorporaţi în România.

Însă Bruxelles-ul aşteaptă un semnal de la elitele moldoveneşti şi va permite înghiţirea Republicii Moldova, iar România ar putea garanta elitelor posturi bune într’un stat mai mare.

Cum ar putea fi rezolvate problemele Republicii Moldova? Acestea seamănă în mare parte cu cele ale fostelor state sovietice care deja au ajuns în UE sau tind să facă parte din aceasta.

”Uniunea Europeană, care a fost înainte un iaht elegant, unde erau invitaţi doar câţiva turişti pentru o plimbare maritimă plăcută, acum se transformă într’un submarin care funcţionează conform unor obligaţiuni foarte strict delimitate, cu o disciplină şi subordonare de fier”.

Ce se va întâmpla cu Uniunea europeană către anul 2030?

În 2004 UE a deschis mai multe ferestruici acceptând mai multe state în componenţa sa. Atunci, Ucraina spunea că peste 2-3 ani se va integra şi ea în UE.

”Însă ferestruica lor s’a închis. UE nu va integra Ucraina în următorii 15 ani, iar acest lucru nu înseamnă că ucrainenii nu ar merita acest lucru, ci faptul că fereastra lor s’a închis. Eu le’am lămurit prietenilor mei ucraineni, că mierea europeană este porţionată”.

Dincolo de aceste păreri , tot mai multe voci vin să arate că singura soluție pentru Basarabia nu este decât Unirea.

Ana Guțu:

„Republica Moldova a ajuns exact în punctul în care trebuie să spunem franc, sus şi tare, că nu există nicio altă posibilitatea de revenire la normalitate în societatea R. Moldova decât reunificarea cu România. În opinia mea, în 1991 s’a comis o mare greşeală, nu ar fi trebuit declarată independenţa R. Moldova”, a declarat deputatul moldovean Ana Guţu, în cadrul conferinţei „Românilor de Pretutindeni” desfăşurată în Parlamentul României.

http://anagutu.net/?p=4385

Intervenția ei video o puteți urmări aici:

http://epochtimes-romania.com/video/deputat-moldovean-nu-exista-nicio-alta-posibilitatea-de-revenire-la-normalitate-decat-unirea-cu-romania–1271

Analiză EUObserver, despre realismul unei astfel de uniri:

Ce ar însemna unirea României cu Moldova? De ce nu iau în serios Washingtonul şi Bruxelles-ul această ipoteză
Un grup recent format din parlamentari români promovează ideea reunificării dintre România şi Republica Moldova. Cu 41 de parlamentari la Bucureşti, grupul ”Prietenii Unirii“ ţinteşte să dezvolte legăturile economice şi culturale dintre cele două ţări, însă cea mai controversată propunere, favorizată de unii din grup, este chiar unirea.

Mircea Druc, primul premier al Republicii Moldova îşi aminteşte:

”Am venit la Bucureşti cu o rugăminte, să le spun că avem o a doua şansă să ne unim. Adversarii intraseră în panică, comuniştii agrarieni, în Republica Moldova circulau cupoanele, rublele ruseşti nu erau. Citisem în „Pravda” că leul românesc s’a egalat cu rubla sovietică. I’am transmis unui coleg să le spună la tribuna Parlamentului, să vedem ce reacţie au. Şi a citit, în ruseşte, şi i’au zis să tacă. Când le’a transmis că Pravda a scris, a fost o uimire imensă.  Mentalitatea era că noi suntem Uniunea Sovietică şi că fraţii noştri români sunt săraci. Dintr’o dată acest şoc. Aşa că am solicitat ca leul să circule în paralel cu cupoanele moldoveneşti (nu aveam încă leul moldovenesc) şi cu rubla. Au votat toţi. La Bucureşti le’am explicat că leul românesc se va da pentru fondul de salarii. Puteau să intre în România, să’şi facă cumpărăturile aici. Şi era bine pentru toţi. Mai bine să intre leul românesc în Moldova, decât paraşutiştii.   Dar Bucureştiul pregătea alegerile locale şi ne’au zis că nu prea au cerneală tipografică, hârtie. Şi atunci am zis nu, vom rata şi această şansă. Fraţii mei de la Bucureşti nu sunt pregătiţi. Tot romantismul meu, toată generaţia mea care a crezut că toţi trăim cu gândul unirii şi’a văzut visele spulberate. Şi uite aşa am ajuns în această situaţie.   Ajutoarele au început să vină. Noi eram mai performanţi decât eraţi dumneavoastră aici. Kogălniceanu era copil în ochii noştri. Puteau să vină şi mai multe ajutoare, dar nu s’a vrut. Inconsecvenţa şi lipsa de sincronizare ne’a jucat festa istorică şi de aceea am pierdut. Rea-voinţa de la Chişinău şi situaţia de la Bucureşti. Cum să vorbim de ajutoare, când Bucureştiul avea o problemă fixă: avem alegeri în vară, ce ne facem dacă învinge Raţiu, care n’a mâncat soia, lasă’vă pe voi acolo, că noi avem probleme mai mari.”

Ovidiu Raeţchi, parlamentar român din partea Partidului Naţional Liberal (PNL), parte din grupul ”Prietenii Unirii”:

”Trebuie să lucrăm împreună cu Moldova, să îi ajutăm să găsească valorile europene, iar dacă unirea va reprezenta o soluţie acceptată de Uniunea Europeană (UE) şi de NATO, vom fi bucuroşi să o facem…Nimeni din Bucureşti nu vorbeşte cu moldovenii despre ce au ei nevoie, lucruri simple ca manuale în limba română pentru licee şi universităţi. Mai sunt multe de făcut la un nivel mai mic, nu să considerăm unificarea ca fiind cel mai important obiectiv. Ştim că acesta este un moment sensibil din cauza crizei din Ucraina.”

Unirea ar fi un răspuns la problemele Moldovei. Ideea reunificării deschide răni istorice, dar şi recente, pe fondul războiului din Ucraina şi al zonei de conflict separatist din Transnistria şi ar putea mări ruptura dintre Rusia şi UE. Totul vine într’un moment crucial pentru Moldova care suferă de pe urma unei căderi economice şi a corupţiei în creştere. Politicienii români îşi declară susţinerea profundă pentru unire, însă trebuie să şi practice ceea ce susţin. Între timp, mişcările pro-unioniste din ambele ţări promovează unirea ca pe un răspuns la problemele moldoveneşti.

Dinu Plângău, preşedintele grupului activist pro-unionist ”Tinerii Moldovei”:

”Moldova nu poate supravieţui şi singura soluţie pentru a ieşi din criză este o unire cu România”

Activiştii dau exemplu România, ca fiind un succes economic şi politic datorită creşterii economice stabile, a statutului de membru NATO şi UE şi a programelor radicale anticorupţie în care sute de politicieni sunt arestaţi şi se confruntă cu condamnări la închisoare. Însă în capitala moldovenească, Chişinău, niciun partid din Parlament nu a urmat o linie unionistă. Deşi Moldova favorizează o intrare în UE, este puţin mai rece faţă de statutul de membru NATO. După alegerile de anul trecut, culoarea politică a ţării se schimbă de la cea liberală şi pro-europeană, către cea roşie a comuniştilor şi socialiştilor, mai apropiaţi de Rusia. Partidele proruse s’au dovedit o forţă.

Nicu Popescu, analist senior la Institutul UE pentru Studii de Securitate:

”Discuţiile despre unificare slăbesc politica moldovenească şi hrănesc discursul anti-românism al politicienilor moldoveni proruşi….Cu fiecare alegeri, din ce în ce mai mulţi moldoveni cu paşaport românesc votează în România. Dat fiind faptul că multe alegeri din România sunt foarte strânse, brusc există un interes şi mai mare din partea partidelor politice româneşti….Există dezamăgiri din ce în ce mai mari faţă de partidele proeuropene din Moldova, dar totul e din cauză că nu şi’au îndeplinit promisiunile cu privire la combaterea corupţiei.”

Partidul Socialist are cele mai multe locuri în Parlamentul moldovean, în timp ce o coaliţie instabilă dintre comunişti şi liberali se află la conducerea Guvernului. Între timp, doar între 7,5 şi 35% în funcție de sursa sondajelor, dintre moldoveni favorizează o unire cu România, cifre care au rămas aproape neschimbate în ultimul deceniu. Reunificare versus reanexare Rusia şi România s’au luptat pe teritoriul reprezentat de Moldova de azi în ultimele două secole, încă de când Imperiul Otoman a cedat controlul statului vasal Moldova, inclusiv teren la vest şi la est de graniţa actuală a României cu Moldova. În timp ce România promovează ”reunificarea”, Rusia susţine că aceasta ar reprezenta, de fapt, o ”reanexare”.

Teritoriul Republicii Moldova a făcut parte din Imperiul Ţarist între 1812 şi 1918 şi a fost o republică a Uniunii Sovietice între 1945 şi 1991. Totuşi, România susţine că Moldova are legături culturale imense cu ea, majoritatea populaţiei fiind vorbitori de limbă română. Însăşi România, care a existat ca stat după 1860, a absorbit Moldova între 1918 şi 1940. Aşa că şi România, dar şi Rusia susţin influenţa asupra Chişinăului. Unirea dă bine la români.

Traian Băsescu:  ”Proiectul meu de suflet”

Acest lucru l’a susţinut şi premierul României, Victor Ponta:

”Promisiunea mea este ca împreună să realizăm cea de’a doua mare unire a României”

”Prietenii Unirii” are două scopuri. Pe lângă faptul de a vedea dacă o asemenea unire este posibilă, grupul de parlamentari promovează o abordarea blândă privind relaţiile economice, culturale şi sociale dintre România şi Republica Moldova: legături feroviare mai bune, susţinerea sistemului educaţional din Moldova, burse româneşti pentru studenţii moldoveni şi o intensificare a dialogului politic.

Ideea reunificării cu Moldova este manipulată de liderii români înainte de alegeri, tactică binecunoscută pentru câştig. Unirea este susţinută de 76% din români, potrivit unui sondaj IRES realizat în 2013, şi niciun candidat major la alegerile prezidenţiale din 2014 nu a ignorat acest lucru.

Politicienii români nu sunt luaţi în serios Diplomaţi europeni şi’au exprimat îngrijorările cu privire la asemenea discuţii, însă declaraţiile politicienilor nu creează mare panică deoarece foarte puţini de la Bruxelles şi din Washington iau în serios politicienii români.

Din 2010, România şi’a crescut susţinerea pentru Moldova, în special faţă de tineri, următoarea generaţie de votanţi, dând 100 de milioane de euro drept ajutor celor de peste Prut, pentru susţinerea educaţiei şi infrastructurii. Studenţii moldoveni din România se bucură de privilegii speciale, iar anul trecut, guvernul Ponta a donat 100 de microbuze pentru şcolile din Moldova. În ultimii 10 ani, numărul moldovenilor cu acces la paşapoartele româneşti a explodat, astfel existând zeci de mii de noi votanţi.

Totuşi, din partea preşedintelui Klaus Iohannis nu există discuţii despre vreo reunificare. În 2014, în timp ce Iohannis era încă primarul Sibiului, el susţinea ”mişcări mai lente” către o unire, notând faptul că aceasta nu reprezintă un scop naţional. Însă nici el nu a exclus eventualitatea unei asemenea uniri. Activişti, uniţi’vă!

”Acţiunea 2012 este un grup „umbrelă“ ce însumează alte 30 de grupări pro-unioniste din România, Moldova, Elveţia, Franţa , Italia şi SUA care-şi doresc ca România să facă o ofertă Moldovei pentru reunificare în 2016.

În 2016 în România au loc alegeri parlamentare. Deşi unirea cu Moldova nu se află pe lista de priorităţi a românului obişnuit, votanţii pot fi convinşi de candidaţii cu tendinţe unioniste. La un nivel teoretic, activiştii şi unii politicieni solicită un referendum privind unirea, care să aibă loc în martie 2018. Această dată este plină de încărcătură politică, reprezentând un secol de când s’au unit părţi din Moldova cu România. Însă precedentele istorice devin spinoase atunci când se ajunge la teritoriul propriu-zis care s’ar uni cu România. Turiştii din Bucureşti văd peste tot desene şi abţibilduri puse pe bănci din parc, pe gurile de canal, pe clădirile abandonate şi pe pereţii toaletelor din baruri prin care se spune că ”Basarabia e România”, referindu’se la o zonă care a făcut parte din România între cele două războaie mondiale. Şi totuşi, Basarabia include zone şi la nord şi la sud de Moldova de astăzi, care acum sunt parte din Ucraina. De asemenea, Basarabia exclude mare parte din Transnistria, o republică separatistă din estul Moldovei care este aliată Moscovei şi are şi propria monedă. Politicienii români vorbesc deseori despre unificarea cu Basarabia, şi totuşi, atunci când activiştii şi parlamentarii sunt întrebaţi susţin că nu au niciun plan cu teritoriul ucrainean.

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Problema Transnistriei

Deşi activiştii din ”Acţiunea 2012” vor să se unească şi cu Transnistria, nu există precedent istoric privind apartenenţa de România a acestei regiuni. Transnistria găzduieşte acum cea de-a 14-a armată a Rusiei şi este căminul unei populaţii amestecate de ruşi, moldoveni şi ucraineni. Majoritatea transnistrenilor rămân proruşi şi sunt sceptici cu privire la intenţiile României. Însă oponenţii ruşilor spun că acest lucru este din cauza presei proruse.

Anonim ”transnistrean”pentru ”EUObserver” :

”Cei din afară cred că Transnistria este un stat sovietic, dar mulţi transnistreni văd România ca un loc aparţinând de secolul al XIX-lea, cu căruţe cu coviltir conduse de ţigani la fiecare colţ de stradă.” (!)

Dacă aşteptăm să vedem ce spune lumea, nu mai facem niciodată unirea. O altă grijă o reprezintă implicaţiile geopolitice, adică eufemismul pentru ”chestia asta ar enerva teribil Rusia.” Criticii susţin că începutul discuţiilor expansioniste într’un moment în care UE încearcă să calmeze tendinţele separatiste din statele membre nu reprezintă o idee înţeleaptă.

Iulia Modiga, vicepreşedintele ”Acţiunea 2012”:

”Ne’am uitat prea mult la ce are de spus Rusia sau altcineva despre această problemă. Dacă aşteptăm să vedem ce spune toată lumea, inclusiv Rusia şi Bruxelles-ul, nu o mai facem niciodată. Trebuie să ne decidem noi. Ceea ce se întâmplă este că centrul de gravitaţie al politicii moldoveneşti se mută de la UE şi de la România, către Rusia. Acum Moldova se confruntă cu o criză economică care este catastrofală şi singurul lucru care poate salva Republica Moldova este o unire cu România.”

Însă, un referendum în Chişinău pare foarte puţin probabil.

Ministrul rus de Externe nu a dorit să comenteze pe acest subiect. De asemenea, şi omologul său moldovean a ales să nu comenteze. Potrivit ministerului din Moldova, acesta nu are ”competenţa” de a reacţiona la iniţierea unui alt grup unionist din Parlamentul de la Bucureşti, conchide Michael Bird pentru „EUObserver“.

În cazul unirii s’ar putea produce și o reformă administrativă națională prin contopirea câtorva județe și concentrarea pe centre industriale mai importante, pentru o mai bună gestionare a teritoriului, fără a mai fi nevoie de o modificare expresă a Constituției, județul continuând să rămână principala unitate administrativă.

Mai jos este propusă o variantă cu 19 (județe) + 2 metropole (București și Chișinău). În acest caz trei județe din dreapta Prutului (Galați, Iași și Botoșani) ar absorbi peste 60 % teritoriul Basarabiei.

România trebuie să rezolve un important decalaj pe care îl are faţă de Europa, pentru a aduce serviciile publice şi deciziile mai aproape de cetăţeni şi pentru a folosi mai judicios resursele existente. O importanţă deosebită trebuie acordată demarării procesului de regionalizare şi continuarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară.
Cele două obiective, respectiv ”Reorganizarea administrativ-teritorială prin crearea cadrului instituţional pentru funcţionarea regiunilor administrativ-teritoriale” şi ”Continuarea reformei în administraţia publică cu accent pe creşterea autonomiei colectivităţilor locale prin declanşarea reală a procesului de descentralizare, cu respectarea principiului subsidiarităţii” pot fi implementate printr’o serie de măsuri.
Acest proces are misiunea de a spori legitimitatea autorităţilor publice în proiectarea şi îndeplinirea unor obiective strategice la nivel regional, în plan economic, social, cultural, cu efect asupra modernizării societăţii româneşti.

Hartă a principalelor zone metropolitane

Constituirea regiunilor şi descentralizarea contribuie la:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile, dezvoltării culturale a acestora şi al coeziunii teritoriale.

Principiile Procesului de regionalizare-descentralizare
Principiile pe baza cărora se desfăşoară acest proces sunt următoarele:

a) principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară;

b) principiul asigurării resurselor integrale exercitării competenţelor transferate;

c) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi regionale în raport cu competenţele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică;

d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, gradual, predictibil, transparent, bazat pe criterii şi reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei publice locale sau regionale, după caz, sau să limiteze autonomia locală financiară;

e) principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile publice şi de utilitate publică;

f) principiul democraţiei participative, care presupune implicarea comunităţii şi structurilor societăţii civile, în definirea şi implementarea politicilor în domeniul descentralizării regionale;

g) principiul cheltuirii eficiente a resurselor financiare publice.

Regionalizarea durabilă, eficientă și cu sens a României presupune un efort concertat al tuturor actorilor implicați, dar mai ales a beneficiarilor acestui proces, adică a noastră a tuturor.
Realizarea unei bune regionalizări a României, cu avantaje și beneficii reale, depinde de gradul de implicare a fiecăruia dintre noi în proces.

Cadrul legislativ existent privind dezvoltarea metropolitană în România

Legislația existentă în sprijinul formării și funcționării asociațiilor metropolitane/asociațiilor intercomunitare cuprinde acte normative: Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, Legea 351/2001 privind aprobarea PATN secțiunea rețeaua de localități, Legea 215/2001 privind administrația publică locală, OG 26/2000 privind asociațiile și fundațiile.
Potrivit Legii 351/2001, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național
Secțiunea a IV-a
– Rețeaua de localități, cu actualizări și completări ulterioare, municipiile
cu potențial de configurare a zonelor metropolitane sunt cele de rang 0 și I, precum și municipiile reședință de județ, situația la mijlocul anului 2013 privind numărul de localități urbane fiind următoarea:
Localități urbane de rangul 0
– Municipiul București;
Localități urbane de rangul I: 11 municipii de rang I (Bacău, Brașov, Brăila, Galați, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Oradea, Ploiești, Timișoara);
Localități urbane de rangul II : 91 municipii;
Localități urbane de rangul III: 217 orașe.
În acord cu Legea 351/2001, Conceptul strategic de dezvoltare teritorială România 2030 (CSDTR) integrează condițiile de conformare a structurilor policentrice la nivelul Uniunii Europene, potrivit principiilor coeziunii teritoriale și ale articulării acestora cu asigurarea componentei teritoriale a competitivității.

În cadrul CSDTR 2030, definirea structurii policentrice ierarhizate la nivelul României a fost structurată în conexiune cu rețeaua de poli majori la nivelul Centrului și Sud-Estului Europei, potrivit clasificărilor ESPON:

– Poli metropolitani MEGA (Zone Metropolitane de Creștere Europene) cu vocație internațională: București, Timișoara, Constanța, Cluj, Iași;
– Poli naționali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potențial de Arii Funcționale Urbane și potențial MEGA pe termen lung, (Oradea, Bacău, Brăila, Galați, Craiova);
– Poli supraregionali și poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) (cu potențial de Arii Funcționale Urbane, între 50 000 –250 000 locuitori);
– Poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potențial de Arii Funcționale Urbane și cu specificitateâ funcțională, de ex: Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Suceava;
– Poli subregionali, între 30 000 –50 000 locuitori;
– Poli locali, sub 20 000 locuitori.

O altă caracteristică pozitivă a politicii legată de polii de creștere este faptul că finanțarea este mai ușor acordată orașelor care formează zone metropolitane și elaborează planuri
integrate de dezvoltare.
Dezvoltarea urbană nu are loc în vid, orașele fiind incluse în sisteme
urbanistice mai ample.
De exemplu, cele mai multe orașe implică o forță de muncă, clienți, furnizori și alți agenți economici dintr’o regiune mai vastă, care include zonele limitrofe principalului centru de
activitate economică. Prin urmare, planificarea orașelor trebuie să fie integrată pentru a include și comunitățile peri-urbane. Cu toate că, formal, nu există o administrație metropolitană în România, Legea nr. 351/2001 stipulează că municipiile reședință de județ pot încheia acorduri voluntare cu localitățile limitrofe.

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale prevede că autoritățile locale pot forma asociații intercomunitare, pentru protejarea și promovarea intereselor comune ale acestora. A fost nevoie ca toți polii de creștere să încheie astfel de asocieri intercomunitare la nivelul zonelor metropolitane și să elaboreze planuri integrate de dezvoltare (PID) în vederea accesării fondurilor structurale.

În ultima variantă propusă s’a ales contopirea unor județe pe baza binomurilor metropolitane sau a polurilor cu potențial de creștere, astfel că mai rămân doar 16 județe + 2 metropole.
Județul Prut din nord-est are binomul Suceava-Botoșani, alături de Bălți, Bacău are Bacău-Piatra Neamț alături de Focșani, Oradea are Satu-Mare-Baia-Mare, altăuri de Oradea, Timișoara are Arad-Timișoara, Pitești are Râmnicu Vâlcea-Pitești alături de Târgu Jiu, Galați are Brăila-Galați alături de Tulcea. La fel, Sibiu are Alba-Iulia-Deva, alături de Sibiu.
București are un potențial de polaritate cu mult mai mare decât teritoriul pe care este constituit județul Vlașca, dar județele învecinate preiau aceste zone de polaritate.
În această ultimă variantă am ales mutarea capitalei în centrul țării la Brașov.
Mai jos reproducem un model de ”foaie de parcurs” care ar trebui urmată în cazul în care se decide Unirea.
Pe fondul căderii spectaculoase a Republicii Moldova, o parte importanta a românilor dintre Prut si Nistru (cel putin un sfert dintre acestia, dând credit sondajelor vehiculate chiar de campionii partidei filo-ruse) cere realizarea Reunificarii Romaniei cu Basarabia, sperând ca prin asta și cei 3 milioane de români de acolo să se conecteze, împreună cu țara-mamă, la sensul istoriei.
Se impune un Minister al Reunificarii care patroneaza atât institute de cercetare care să elaboreze modele privind scenariile de reunificare, cât și instituții politice care coordoneaza politica de asistență financiară și umanitară, precum și pe aceea de investiții economice necesare obiectivului Unirii.
Acest minister poate oricând sa fie un model și un început pentru noi, în sensul în care se poate creea, la Guvern sau la Președinție, un departament sau o agenție pentru problematica asociată Republicii Moldova, cu doua obiective majore:

a) Coordonarea asistentei financiare (finanțare de proiecte, ajutor de dezvoltare și ajutor umanitar) acordată Republicii Moldova;
b) Elaborarea de modele exhaustive, precum și de ghiduri practice de realizare a Reunificării.

O altă etapă importantă în acest demers este, fără îndoială, asumarea de către clasa politica românească a principiilor Reunificării, pe care în această etapă ar fi urmatoarele:

a) Realizarea ”reunificarii dintr’o bucată”, fără etape intermediare și fără asimilări treptate;
b) Intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub jurisdicția integrală românească, adica acceptarea integrală a legislației românești actuale (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO, ca fiind parte inseparabilă a României) ;
c) Validarea parlamentară a soluției de Reunificare în parlamentele de la București și Chișinău și apoi convocarea imediată a unui Parlament al României reîntregite);
d) Capitala țării reîntregite va rămâne Bucureștiul;
e) Drepturile minorităților prevăzute în actuala legislație românească vor reprezenta garanția includerii și valorizării noilor minorități naționale în corpul social comun, după modelul de succes parcurs pentru minoritatea maghiară;
f) Aducerea tuturor salariilor funcționarilor publici din actuala Republica Moldova la nivelul din Romania din prima zi;
g) Aducerea tuturor pensiilor din actuala Republica Moldova la nivelul celor din Romania din prima zi. Renunțarea la principiul contributivității pensiilor din teritoriul actualei Republici Moldova pentru o perioadă de 20 ani;
h) Dreptul companiilor de utilități și al operatorilor reglementați/licențiați de pe cele două maluri ale Prutului de a opera liber pe teritoriul național rezultat;
i) Valabilitatea tratatelor internationale se va menține și pentru România reîntregită;
j) Unificarea instituțiilor naționale de tip Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc și modificarea organismelor de conducere după principiul proporționalității (cinci sesimi pentru actuala Românie și o șesime pentru actuala Republică Moldova) ;
k) Garantarea, pentru o perioadă de 20 ani, a unei reprezentări proporționale în noul Guvern (o șesime) pentru românii din actuala Republica Moldova; Garantarea scrutinului parlamentar proporțional pentru o perioadă de minim 20 ani;
l) Garantarea alocării a cel puțin o șesime din fondurile structurale europene puse la dispozitia României pentru infrastructură și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova;
m) Garantarea alocării, pentru o perioada de minim 25 ani, a cel putin o șesime din fondurile de investiții la nivel național pentru proiectele de pe teritoriul actualei Republici Moldova;
n) Crearea unui fond de investitii, în valoare de minim 2% din PIB, pentru o perioadă de minim 25 ani, destinat atenuarii diferențelor de dezvoltare dintre teritoriul din stânga respectiv dreapta Prutului;
o) Unitatea administrativ-teritorială de bază pentru teritoriul actualei Republici Moldova va deveni județul, conform legislatiei românești în vigoare.

Chestiunea de bază care trebuie înțeleasă și asumată de la bun început este aceea că singura modalitate de a produce efectele maximale și definitive ale apartenenței la structurile euroatlantice de securitate (NATO) și la cele europene politice (UE) este punerea teritoriului dintre Prut si Nistru sub guvernarea integrală a legilor românești; orice altă abordare nu ar face decât să complice procesul Reunificării și să îl pună în pericol; România are astăzi o legislatie și o practică în acord cu cele euroatlantice și acest atu trebuie preluat imediat și pentru o Românie reîntregită. Nu avem nici timp, nici resurse instituționale să facem experimente.
Procesul Reunificarii trebuie să fie de o mare simplitate legislativă și instituțională pentru a putea avansa într’un calendar rezonabil; orice încercare de complicare procedurală prin păstrarea/inventarea de paralelisme va prelungi efortul și va genera fisuri institutionale, care ar putea fi exploatate de către neprieteni.
Cele mai sensibile două puncte pentru asumarea unui proiect unionist sunt, fără îndoială, chestiunea transnistreană și problematica asociată finațării planului unionist, respectiv a reducerii treptate a decalajelor de dezvoltare între stânga și dreapta Prutului.
Problema transnistreană se poate aborda direct într’un dialog tripartit București-Moscova-Chișinău, prin renunțarea la înșelătorul format 5+2 și trecerea la formatul 2+1, singurul acoperit de realitate.
În procesul de negociere nu trebuie exclus niciun instrument de soluționare, putând fi luat în calcul inclusiv schimbul de populații, pentru România reîntregită fiind vorba (in acest caz) de finantarea preluarii responsabilitatii pentru aproximativ 100.000 – 120.000 persoane, care ar putea fi relocate din Transnistria în Basarabia, unde în prezent prețul proprietăților, cel puțin în mediul rural, este rezonabil, dacă nu chiar derizoriu, pe alocuri, cu costuri induse de aproximativ 500 milioane USD.
Cu ce bani?
Finanțarea Reunificării presupune identifcarea surselor suplimentare a cheltuielilor bugetului României cam cu o șesime (un plus de 10 miliarde USD fata de cele 60 ale bugetului actual) ; sursele respective trebuie reduse cam cu 1,5 miliarde USD (dimensiunea actualului buget al Republicii Moldova), adică rămân de finanțat aproape 8,5 miliarde USD anual timp de cel puțin 20 ani, medie care provine din maxime în primii ani si din minime în anii din urmă.
Aceste surse suplimentare pot proveni din fonduri structurale UE (aproximativ o jumătate) și realocari, respectiv ameliorari ale performantelor bugetare și fiscale, precum și din creșterea economică indusă de Reunificare (efectul de bază).
Dacă din cheltuielile cu investițiile (de aproximativ 10 miliarde USD anual), se va rupe o parte de 20% pentru Republica Moldova, vom obține alte 2 miliarde USD, la care putem adăuga cel putin 500 milioane USD investitii private, ale companiilor.
O emisiune de obligatiuni de 2 miliarde USD anual ar induce costuri suplimentare de circa 250 milioane USD/anual, care pot fi compensate prin creșterea veniturilor bugetare ca urmare a efectului de bază.
Toate aceste sume pot fi dramatic diminuate dacă România începe de pe acum un program de investiții centralizat conduse printr’un instrument modern de tipul ”fond de investiții”, care să aiba o capitalizare plecând de la 150 milioane USD crescând treptat spre 3 miliarde USD pe parcursul a cinci ani; numai aplicarea în sine a acestei propuneri ar diminua fondurile destinate reducerii decalajelor după Reunificare cu 15-25% înca din primii ani.
Fondul specializat descris mai sus ar avea trei atribute principale:
– Finanțarea deficitului bugetar al Republicii Moldova prin achiziții preferențiale de obligațiuni emise de către aceasta; finanțarea proiectelor de investiții ale municipalităților prin achiziția preferențiala de obligațiuni municipale;
– Co-finantarea investitiilor de tip green-field ale companiilor romanesti in Republica Moldova;
– Co-finanțarea achizițiilor/fuziunilor prin care companiile românești pot prelua pachetele de acțiuni de control la companii din Republica Moldova.
Cu alte cuvinte, cu cât mai devreme România începe să investească masiv în Republica Moldova, cu atât mai mici vor fi costurile de acoperit în cazul Reunificarii; cu cât va fi mai masiv și mai bine articulat efortul investițional al unui eventual fond specializat de investitii, cu atat va fi mai puțin dureros efortul de finanțare a Reunificării.
Daca astăzi vom demara proiectul acestui fond, el ar deveni operațional până la sfârșitul anului 2016 și ar genera economii de până la 25% din bugetul Reunificării (adica economii de până la 2 miliarde USD/anual), daca Reunificarea s’ar produce în 2018, așa cum cu toții ne dorim.
Concluzionand, etapele pe care ar trebui să le parcurgem pentru atingerea idealului Reunificării ar fi:
– obținerea consensului politic intern;
– demararea proiectului investitional românesc pentru Republica Moldova;
informarea partenerilor euroatlantici privind opțiunea națiunii române și explicarea acesteia;
– negocierea rezolvării chestiunii transnistrene, în tandem cu autoritățile de la Chișinău;
– aprobarea parlamentelor celor două state românești a principiilor Reunificării;
elaborarea unui model teoretic și a unor norme practice legale și economice pentru Reunificare;
– alegerea unui parlament comun, legalizarea unificării instituțiilor;
– implementarea programului de reducere a decalajelor între cele două maluri ale Prutului.
În fine, câteva cuvinte despre metoda: demersul actual trebuie privit ca o construcție teoretică, ca o încercare de „listare” a problemelor, nu ca o încercare de impunere exclusivistă a unei agende.
Aducerea în spațiul posibilităților studiate a problematicii unioniste; ceea ce este important este să ieșim din capcana excluderii necondiționate a Reunificării din scenariile pentru viitorul Romaniei; Reunificarea poate și trebuie inclusă în toate scenariile de viitor ca o opțiune, validata prin modele și calcule de susținere financiară.
Demersul actual se mai dorește și un punct de plecare pentru cei cu adevarat unioniști: haideți să încercăm să construim alternative credibile și fundamentate la paradigma actuală a ”încremenirii în proiect”!
Neincluderea Reunificării printre opțiunile de viitor ale României ar însemna o tradare a statutului intelectualității: starea de normalitate ne impune să luăm în considerare și acest scenariu.
Acest scenariu este creionat de Petrisor Gabriel Peiu, doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).
*Opiniile exprimate în acest scenariu al Reunificării sunt responsabilitatea lui Petrisor Gabriel Peiu și nu reprezintă neapărat poziția oficială a Fundației Universitare a Mării Negre sau a Academiei Române

Sursa: mdrt.ro, fzmaur.ro, adevărul.ro, iri.org, epochtimes-romania.com, fumn.eu

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

 

ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI RUMÎNESC, UN VERITABIL GENOCID

Cerem despăgubiri de 200 (douã sute) miliarde euro, și considerăm necesară recunoașterea de către actualii reprezentanți ai comunității internaționale a evreilor ca alături de atrocitățile împotriva evreilor, evreii înșiși să’și însușească în solidar faptele înaintașilor lor din perioada bolșevică, inclusiv de pe timpul celui de’al doilea război mondial, și în anii de conducere comunistă a Rumîniei postbelice.

Revoluţia bolşevică din Rusia au făcut’o evreii. Componența la vîrf a instituțiilor bolșevice ale Rusiei sovietice era garnisită 86% din evrei.

Astfel că la:

– Consiliul Comisarilor erau 17 evrei, din 22 membri (77%),
– Comisariatul Războiului 33 evrei, din 43 membri (77%),
– Afaceri Străine 13 evrei, din 16 membri (81%),
– Justiţie 20 evrei, din 21 membri (95%),
– Instrucţie Publică 6 evrei, din 6 membri (100%),
– Muncă 7 evrei, din 8 membri (87%),
– Ministerul Provinciilor 21 evrei, din 23 membri (91%),
– Presă 4 evrei, din 4 membri (100%),
– în misiunile Crucii Roşii, de fapt misiunea propagandei în ţările străine 8 evrei, din 8 membri (100%).

Total 129 evrei adică 86%, din 151 de conducători ai Rusiei bolşevice.

Pe 12 aprilie 1919, M. Cohan scria în ziarul Le Comuniste, din Harkov:

”Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mîinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mîinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze, este acum adoptată de bolşevism… şi în acest semn va fi exterminată burghezimea.”

Politica exterminării totale a clasei conducătoare a început în Rusia, cu Revoluţia din 1917, iar în Rumînia a avut loc între 1940-1964 (cu întrerupere între 1941-1944).

În 1918 poporul rumîn şi’a reîntregit ţara, constituindu’şi statul naţional unitar rumîn.

Dar acum, împotriva acestui ideal sfînt, împlinit, al tuturor rumînilor, de a trăi într’o singură ţară, a început terorismul în Rumînia, prin evreul Max Goldştein, care a pus o bombă în Parlamentul Rumîniei, atentat soldat cu morţi şi răniţi.

În 1921 în Rumînia s’a înfiinţat Partidul Comunist din Rumînia, numit şi Partidul Comunist Rumîn. Acesta a acţionat împotriva integrităţii teritoriale a Rumîniei, dintr’un motiv cît se poate de clar, pentru că Rumînia se opunea cu succes avansării bolşevismului pe teritoriul său.

Bolşevicii avuseseră un deosebit succes în Germania. În Ungaria, în 1919, preiau puterea. Guvernul Sovietelor din Ungaria a fost răsturnat de armata rumînă, în 1919, care, după ce a intrat în Budapesta, s’a retras, revenind în interiorul graniţelor Rumîniei.

Comuniştii din Rumînia hotărăsc să împartă Ungariei, Bulgariei şi Rusiei Sovietice, o mare parte din Rumînia, încît Rumînia să nu mai poată despărţi Uniunea Sovietică de Ungaria şi nici de Bulgaria.

În felul acesta Uniunea Sovietică ar fi urmat să debordeze în Balcani, Mediterana şi în întreaga Europă Occidentală. Acest plan de expansiune teritorială imperială a Rusiei bolşevice a fost dejucat de Rumînia în toţi anii de după Revoluţia din 1917, pînă spre sfîrşitul celui de al doilea război mondial.

În 1939 şi 1940, Partidul Comunist din Rumînia continuă să susţină cu fermitate desfiinţarea Rumîniei ”imperialiste”, prin dislocarea din trupul ei a Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei, Transilvaniei şi a Banatului.

În 1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS anexează partea de răsărit a Rumîniei (Basarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei). Cei ce au hotărît şi au executat genocidul (holocaustul) împotriva rumînilor de aici, au fost evreii, ca voinţă politică decizională comunistă.

Genocidul a fost îndreptat atît împotriva clasei conducătoare, cît şi a poporului de rînd, fiind vorba şi de o epurare etnică, de aducere în locul rumînilor, a unor cetăţeni sovietici, din alte părţi ale URSS.

Ca să nu existe nici o îndoială şi nici o posibilitate de sustragere a evreilor comunişti, ca făptuitori ai holocaustului împotriva rumînilor, iată’i, în 1940, pe fiecare după numele său.

Tabelul nr. 1 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, recomandaţi de CC al PCR pentru a li se acorda calitatea de membri ai Partidului Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Bruhis (Kofman) Srul Pinhusovici
2. Faierştein Raia
3. Kofman Iakov
4. Djureak Dmitri Mihailovici (Vladimirovici)
5. Morgherştern Izrail Markovici
6. Zighelbaun Srul
7. Burlacenko Serghei Danilvici
8 . Luca Leaslo
9. Korotkov Iuri Aleksandrovici
1o. Scvorţov Mihail Iakovlevici: Leibovici Srul Abramovici
11. Oighenştein Lev Nikolaevici
12. Goldforb Abram Isaakovici
13. Petrov Piotr Ivanovici (Guzun)
14. Roitman Fanea Isaakovna
15. Tarandaş Malea
16. Korotkova Natalia Isaakovna
17. Satovskaia Roza
18. Rabinovici Fanea Iakovlevna
19. Revici Iakov Moiseevici
20. Visecauţan Polea Efimovna
21. Budeştskaia Ester
22. Cioklo Mordko
23. Kolpakci Iakov Aronovici
24. Şteinberg Froim
25. Boguslavskaia Polea Iakovlevna
26. Romanenko Nikolai Nikolaevici
27. Pastir Zasea Leibov
28. Gudis Lev Smulevici
29. Rabinovici Şoil Oiezerovici
30. Orlih Mark Semionovici
31. Boguslavski Iakov Tovici
32. Zighelbaum Abram
33. Voloh Abram
34. Limon Srul Greşovici
35. Grinman Isaak Iosifovici
36. Bujor Iosif Aronovici
37. Weisman Sara Iosifovna (Seindel).

Tabelul nr. 2 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, a căror apartenenţă de partid este necesar să fie înregistrată la locul actual de muncă.

Judeţul Chişinău:

1. Şafran Raisa Semionovna
2. Leib Nahman (Noiman Leibovici)
3. Diner Eti Iakovlevna
4. Protodiakonov Vsevolod Mihailovici
5. Malerp Maria Kisilevna
6. Voinberg Niuka Markovici
7. Şor Lev Ilici
8. Zaru Ivan Ilici
9. Oirik Avram Moiseevici
10. Derevicii Ippolit Gheorghevici
11. Şandrovskaia Ita Beniaminovna
12. Goldfarb Zeilik Borisovici
13. Kuperman Isaak Moiseevici
14. Şvarţman
15. Konstantinov Konstantin Stepanovici
16. Glikman Gitlea
17. Sinitivker Fritz
18. Grinberg Ida Izrailevna
19. Şehter Roza Borisovna
20. Zislis Vonver Lvovici
21. Izu Fruhtman
22. Lupan Andrei Pavlovici
23. Bravar Liuba S.
24. Şvetskaia
25. Makler Ciaka Isakovna
26. Avramescu Ida
27. Hresonskaia Etea Iosifovna
28. Rubinştein Aleksander
29. Geboveţer Riva Simonovna
30. Gofman Mordko Iakovlevici
31. Silvestrov Ivan Antonovici
32. Kemelmaher Bliuma Naumovna
33. Goldştein Iosif Pinkusovici
34. Gherenburg Roza 35. Ihilovici Maier
36. Sikorski Gheorghi
37. Iancu Janetta
38. Tukerman Mark Borisovici
39 Tudoraki Lena Aronovna.

Judeţul Soroca:

40. Cemortanu Matvei Grigorevici
41. Şoimu Ivan Samuilovici
42. Kolokolnikov Evgheni
43. Pavlov Mihail
44. Guţul Constantin
45. Leahovski Mihail
46. Guţu Pavel
47. Gruzin Aleksandr
48. Zaidman Leib
49. Zelţer Rahil Ihilovna
50. Golovatii Ivan
51. Gherşman Srul Beirelovici
52. Dolear Malea Ihilovna
53. Akkerman Leib Iankelevici
54. Harmi Eva Iankelevna
55. Şoimu Samuil
56. Livşitz Haim
57. Klimov Ivan Ivanovici
58. Mer Leib
59. Doktorovici Anna (Enea)
60. Abramovici Abram
61. Cehover (Tarasov) Oba Rahimilovici.

Judeţul Bălţi:

62.Reidenboim Rahil Isaakovna
63. Masisi Moisei Iosifovici
64. Erji Leibil Nahmanovici
65. Voitman Berko Iakovlevici
66. Reidel Rahil
67. Palaria Riva Davidovna
68. Rab Eva Isaakovna
69. Rab Ivan
70. Oighenştein Niunea Iakovlevna
71. Goldman Bela Abramovna
72. Goldman (Baciu) Ida Mironovna
73. Iampolski Buka
74. Oighenştein Mihail
75. Kotlear Lev.

Judeţul Bender:

76. Şimkov Ivan Fiodorovici
77. Sisimov Mendel 78. Revenealî Serghei
79. Reddenboim Smil 80. Dikler Ester
81. Dvoiritz Aron Matveevici.

Judeţul Orhei:

82. Ciornaia Nataşa (Burlacenko).
83. Krasnopolski Monea Iakovlevici
84. Malcik Riva Favelevna
85. Averbuh Jena Livovna
86. Vainştoc Nuhin Rubinovici
87. Munder Lev Abramovici
88. Kojuşneanu Abram Iakovlevici.

Judeţul Hotin:

89. Kuşnir Semion Ilici
90. Kovalciuk Vasili Mihailovici
91. Botoşanski Avram Iţkovici.

Judeţul Ismail:

92. Gherşkovici Silea
93. Gherşcovici Jenea (după soţ Georgescu)
94. Şabin Anrei. Judeţul Cernăuţi:
95. Finkel Evghenia (Vais Anna)
96. Kurţman Mozes
97. Vittner Eva
98. Vittner Norbert Leonovici
99. Kraizler Naftalii Uşerovici
100. Şlomiuc Reia Aronovna
101. Gheigher Artur Irevici
102. Gadiak Anton Iakovlevici
103. Rainer Racella Natalovna
104. Magkovski Vasilii Onufrievici
105. Srefiuk Evghen-Lev.

Tabelul nr. 3 cu membri Partidului Comunist din Rumînia care trebuie să fie lăsaţi cu dreptul de membri ai partidelor comuniste frăţeşti şi să fie obţinute informaţii suplimentare despre activitatea lor în Partidul Comunist din Rumînia.

Oraşul Chişinău:

1. Spektor Ester Peisovna
2. Berştein Simha Pinkusovici
3. Gherştein Haim Srulevici
4. Mirza Evghenia Borisovna
5. Feldman Riva Isakovna
6. Şteiberg Etea
7. Goldberg Iosif Davidovici
8. Bubis Isaak Markovici
9. Bubis Isaak Markovici
10. Şmulevici Liza Aronovna
11. Beloterkovici V.S.
12.Torban Iosif Iakovlevici
13. Grekov Stepan Danilovici
14. Kaşelnik Ivan Ivanovici
15. Lazar Izabela Iosiifovna
16. Vinberg Isaak Leizerovici
17. Barenboim Ioşe Iankelevici
18. Bukur Ghenea Miniminovna
19. Ohştat Ghenea
20. Blekher Lev Meerovici
21. Reider Moisei Lvovici
22. Şprinţen Fanea Lipovna
23. Rubinştein Berta Vladimirovna
24. Lifşitz Efimovici
25. Ghilman Froim Moiseevici
26. Bleher Iakov Moiseevici
27. Solomovici Fanea
28. Vasilenko Vladiimir Sergheevici
29. Nisenblat Vitea Naumovna
30. Abraham Sonea Grigorevna
31. Kaufman Fanea Isidorovna.

Oraşul şi judeţul Soroca:

32. Oleinik Maxim Stepanovici
33.Timofei Grigorii Mihailovici
34. Melişen Ivan Nicolaevici
35. Navroţkaia Anna Panteleevna
36. Navroţki Mihail Iosifovici
37. Mişişin Alexander Antonovici
38. Navroţki Andrei Iosifovici
39. Navroţki Piotr Filippovici
40. Meşişen Vladimir Mihailovici
41. Meşişen Nikolai Grigorevici
42. Kordebanovski Frantz Iosifovici
43. Boiko Ivan Makarovici
44. Mocindcea Vasilii Markovici
45. Reşednik Dionisii Ignat
46. Boredeniuk Mihail Vasilevici
47. Bihovski Vasilii Abramovici
48. Takii Diordii Fiodorovici
49. Tokmeak Ivan Vasilevici
50. Şaragov Semen Fiodorovici
51. Weisberg Isaak
52. Oleinik Petr Feodoseevici
53. Kolesnik Afanasii Ivanovici
54. Ghebedniuk Timofei Fiodorovici
55. Morgun Pantelei Fedotovici
56. Tismineţki Buzea
57. Şarogradski David Şeşomov
58. Goldenberg Abram
59. Buhman Lazar Abramovici
60. Ciumak Mihail
61. Roitman Iakov
62. Stolear Hana Srulevna
63. Cerkbz Vsevolod Arkadievici
64. Goldştern Şişmon
65. Dumbravă Anatolii
66. Bilkis Ilia Isaakovici
67. Şteinbuk Smil
68. Faierştein Iancu Aronovici
69. Goreşnik Iţik Meerovici
70. Şulman Froiim
71. Magazinik Riva Leibovna
72. Magazinik Gherş Leibovici
73. Milman Moişe
74. Makogon Sonea
75. Kotler Hanakii Iankelevici
76. Kotlear Mendeii Iankelevici
77. Kotlear Şmerl Iţkovici
78. Palii Vasilii
79. Balan Isake
80. Ghilas Haralambie
81. Stariş Silvestr
82. Gogu Profirii
83. Kofteneak Vladimir
84. Deaur Dimitri
85. Harkovei Afanasii
86. Lefter Dionisii
87. Tihoţki Valentin
88. Kolker Boruh
89. Kravţov Ivan
90. Naumov Alexei
91. Gherşenzon Sulea Moiseevici
92. Trahtman Idel
93. Pastuşenko Grigorii
94. Derkauţan Aizik
95. Şehtman Ţalik
96. Gluhovski Petr
97. Karpiş Ivan
98. Lisov Ivan Antonovici
99. Soltuz Nikolai
100. Gologorski David
101. Kriger Ianik
102. Davidovici Lubov
103. Pînzaru Ivan
104. Pînzaru Pavel Vasilevici
105. Kazak Demian Stepanovici
106. Tivnik
107. Tomak Gheorghii Pavlovici
108. Iasinski Vasilii Ivanovici
109. Kalmaţui Ştefan
110. Kozman Timku
111. Haralamb Buhor
112. Ciporneak Vanea
113. Ciporneak Haralamb
114. Zelţer Zolea
115. Postolake Vasilii
116. Bezbeda
117. Maceak Ivan
118. Eriomenko Grigorii Fiodorovici
119. Şveţ Dmitrii Mihailovici
120. Poliţiuk Şişma
121. Strahov Kalinik
122. Samanaki Alexandr Ivanovici
123. Ciobanu Marcu
124. Guţu Dimitrii
125. Kvatkovski
126. Ştrahman Sunea
127. Bruma Semion
128. Halkin Sima
129. Buris Sima
130. Nedelea Ambrozis
131. Şmunis Iţik
132. Revuleţ Grigorii
133. Spivak Şlik
134. Ţentis Pavel
135. Drobnika Fedor
136. Savka Efim Dmitrevici
137. Kaplan Mioka
138. Hoiut Iosif
139. Sosna Haim
140. Kaplan Avoris
141. Ţîmbaliuk Kuzma
142. Ciumak Semion.

Judeţul Orhei:

143. Sakara Evghenia Vasilevna
144. Brizma Cearma Aronovna
145. Şnir Ghenea Livovna
146. Lener Frima Iakovlevna
147. Lefter Roza Avseevna
148. Lerner Opşip Kipelovici
149. Şaparina Pelagheia Isakovna
150. Zamislovskaia Peloaghelia Moiseevna
151. Şapoşnik Izrail Rubinovici
152. Lerner Venea Markovna
153. Rakul Constantin Gheorghievici
154. Tartovski Solomon Moiseevici
155. Ghelman Riva Haskova
156. Rezingof Sara Haimovna
157. Dizingof Naum Haimovici
158. Malis Motel Abramovici
159. Cebotari Peisih Haimovici
160. Grivokopatel Haim Iosifovici
161. Vaiser Haia Iosifovna
162. Moitlis Moisei Şumovici
163. Ciobotaru Sara Iosifovna
164. Iaruga Isaak Abramovici
165. Goldman Polina Pavlovna
166. Goldman Isaak Pavlovici
167. Fişman Rahil Davidovna
168. Fişman Estera Davidovna
169. Gerş Dafa Davidovna
170. Daici Ghitlea Şlemovna
171. Brezman Ecaterina Aronovna
172. Popusku Mira Mendelevna
173. Berekovici Adela Isaakovna
174. Jesan Vasilii Ivanovici
175. Zisler Iankel Ţalikovici
176. Şmukler Leib Borisovici
177. Kogan Beleamia Moiseevici
178. Tarlev Hana Ioaakovna
179. Ghinzburg Lipa Tudicovici
180. Averbuh Basea Livovna.

Judeţul Bender:

181. Erţberg Amika
182. Burlak Fiodor
183. Slipakov Nikolai
184. Tabanov Elifer
185. Gabdzea Feodosii
186. Bazarov Dmitrii
187. Taran Iakov
188. Kovtunenko Ivan
189. Bicikov Victor
190. Bicikov Boris
191. Zavada Victor
192. Grinberg Hava
193. Kofman Zelma
194. Kofman Fanea
195. Mozeş Evghenii
196. Sisman Frida
197. Goldştein Iakov Şmulevici
198. Haikim Idel Gherşkovici
199. Zelter Zaiveid Leibovici
200.Roşko Rahman Davidovici
201. Kîsa Hristofor Ivanovici
202. Kelmenciuk Zinovii Ivanovici
203. Borisova Zinaida Ivanovna
204. Şlapakov Nikolai Abramovici
205. Pronoza Evghenii Ilici
206. Brodskaia Dora Zaharovna
207. Koroli Boris Iakovlevici
208. Brodskaia Janna Zaharovna
209. Leah Ivan Zaharovici
210. Dmitrieva Şeifa Iosifovna
211. Prokopet Moisei Iosifovici.

Judeţul Bălţi:

212. Kolker Moisei Mihailovici
213. Birinboim Zolea Nutoviei
214. Barenboi Abram
215. Lerner Lona Idelovna
216. Rabenko Alexandr Israilevici
217. Rapaport Beeno Boris
218. Kuşnir Semion Aronovici
219. Goldiş Abram Isaakovici
220. Garber Sioma Ovşi Iankelevici
221. Weisman Toivi Şaevici
222. Rozenblat Moişe Lipov
223. Roll Valter Livovici
224. Kuşnir Haia Eftimovna
225. Brinboim Monea Nutuvici
226. Kaţ Oscar Gerş-Berovici
227. Kevilevin Ihil Moşkovici
228. Kiseleva Şeiva Zisileva
229. Bujor Tatiana Iakovlevna
230. Ghelman-Vaitraub Fanea Pinkrovna
231. Roizman Nlemi Borisovna
232. Harak Polea Zelmovna
233. Grinberg Mişa
234. Ghelman Ivţe Iţkovici
235. Şerman Moişe Beilovici
236. Fux Naftul Abramovici
237. Rîlskii Grigorii Afanas
238. Haot Niusin Gherşovicii
239. Jukovskii Boris Iosifovici
240. Ţuprik Aizea Davidovici
241. Rudima Anton Gheorghevici
242. Kleiman Moise Isaakovici
243. Pogorelovskii Mihail Samuilovici
244. Babineţki Ivan Pavlov
245. Zernovoi Ivan Ivanovici
246. Reaboi Andrei Anufrievici
247. Stratiiciuk Iakov Stepan
248. Gomeniuc Ivan Eliseevici
249. Grinberg Haia Solomonovna
250. Grinberg Fira Izrailevna
251. Leabis Tatiana Isidorovna
252. Vikinskii Fiodor Ivanovici
253. Gavriliuk Petr Petrovici
254. Golik Ivan Andronovici
255. Glinberg Moise Grigorevici.

Tabelul nr. 4 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, sosiţi în URSS, în calitate de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane în Spania ş.a.), pe care CC al PCR îi recomandă pentru a fi transferaţi în Partidul Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Tismeneţki Leon Moiseevici
2. Telmer Elias
3. Kleiman Moisei Solomonovici
4. Vihrev Abram Naumovici.

Din partea de răsărit a Rumîniei, armata rumînă se retrăsese fără luptă, deci nu existau nici un fel de consecinţe dureroase pricinuite rumînilor sau evreilor de aici, datorită încleştărilor armate.

Şi cu toate acestea, în 1940, împotriva armatei rumîne în retragere, evrei înarmaţi au umilit şi au lichidat, prin împuşcare, ofiţeri şi soldaţi rumîni. Armata rumînă primise ordin să nu răspundă la provocări.

Este evident că aceşti evrei se coalizaseră, cu arma în mână, cu armata de invazie a URSS, împotriva propriei ţări, Rumînia, încadrîndu’se astfel în programul şi activitatea comuniştilor evrei de pînă acum, împotriva statului rumîn.

Singurul rumîn care a fost în fruntea Partidului Comunist, pînă după al doilea război mondial, a fost îndepărtat din funcţie în 1924, pentru că începuse să regrete şi să nu mai accepte aceste programe de desfiinţare a Rumîniei.

Asupra familiilor de rumîni care se refugiau din calea ocupantului rus, evreii s’au dedat la jafuri şi omoruri.

Din Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, trenurile morţii pornesc spre Siberia, începând cu anul 1940 şi din 1944, până în anii de după 1950. Morţi pe drum, în vagoane de vite, din lipsă de aer şi apă. Moartea seceră în lagărele de exterminare. Adevărate stafii, schelete umane. Sute de mii de civili români.

Puținii supravieţuitori au avut parte numai de persecuţii, pînă la moarte. Toate acestea în răsăritul Rumîniei căzut sub ocupaţia bolşevică.

Dar în România (între graniţele Rumîniei de azi), ce s’a întîmplat între 1944 – 1964?

În 1948 comuniştii preluaseră întreaga putere politică în România. Are loc lichidarea totală a clasei conducătoare din România, a tuturor elitelor şi a multor altor români, din poporul de rînd.

În întreaga Rumînie, din 1921 pînă în timpul celui de al doilea război mondial, erau aproximativ 1000 (o mie) de comunişti, în mare majoritate alogeni, conducerea aparţinînd evreilor. Din 1948 pînă în 1964, în Rumînia au fost întemniţaţi peste două milioane de rumîni şi peste două sute de mii au fost lichidaţi în puşcării şi lagăre.

Singura forţă politică decizională, în Rumînia, o formau comuniştii. Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn din anul 1948: Gheorghe Gheorghiu-Dej – Secretar general, Ana Pauker- Secretar, evreică, Vasile Luca- Secretar, evreu, Teohari Georgescu- Secretar, evreu, Lothar Rădăceanu- Secretar, evreu.

Se impune precizarea că ministrul de interne al noii orînduiri comuniste din Romînia a fost tot evreu, Teohari Georgescu. Si alţii, şefi ai securităţii. In acest context se poate înţelege mai bine, de ce colonelul Alexandru Nicolski, evreu, este exemplul tipic de ofiţer de securitate vinovat de genocid împotriva rumînilor.

Apare un fenomen demn de reţinut. În viaţa publică, evreii din Comitetul Central al Partidului Comunist Român, după preluarea puterii, (a se vedea, spre exemplu, anul 1948), apar cu nume rumîneşti – cu o excepţie, sau două.

Evreii comunişti din 1940 au numele lor evreiesc.

Fenomenul rumînizării numelor, după război şi în timpul comunismului, se răspîndeşte şi în rîndul altor categorii de evrei, încît, în aparenţă, după nume, o parte din evrei au dispărut. Nu înseamnă că nu au mai existat şi evrei cu nume evreieşti. N’au avut nici un fel de dificultăţi pentru afirmare socială, politică, profesională, nici unii, nici alţii.

Dimpotrivă, evreilor, majorităţii zdrobitoare, li s’a asigurat, în viaţa Rumîniei, locuri de şefi.

Dăm în continuare o listă de evrei care au format conducerea Rumîniei în primii ani de domnie a comunismului, datele fiind extrase din The Plot Against the Church, de Maurice Pinay, de la p.73-77 (Cf. Traian Golea, Cum se regizează condamnarea unui popor, Romanian Historical Studies, 1996, ed. II, p. 7-9 ).

Evrei în Guvernul Rumîniei:

1. Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
2. Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe.
3. Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
4. Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
5. Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
6. Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru.
7. Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn, originar din Galaţi, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
8. Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei.
9. Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, originar din Brăila.
10. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil.
11. William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra Spionajului.
12. Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
13. Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.
14. Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
15. Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
16. Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti.
17. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
18. Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
19. Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc.
20. Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
21. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.
22. Harry Fainaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
23. Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
24. N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a Rumîniei la Paris.

25. Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
26. Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor.
27. Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Rumîne Antifasciste.
28. Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei.
29. Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
30. Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
31. Silviu Brucan, alias Bruekker, redactor şef al Scînteii, conducea întreaga campanie care viza dezamăgirea poporului în ce privea domnia comunismului. In acelaşi timp conducea şi înscenata campanie antisemită din Rumînia.
32. Samoila, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scînteii.
33. Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scînteii.
34. Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului Rumînia Liberă.
35. Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice rumîne.
36. Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Rumîne.
37. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în Rumînia, din Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Rumîne, autorul istoriei falsificate a Rumînilor.
38. Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
39. Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
40. Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
41. Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.
42. Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Șerban).

Extremiştii de stânga şi atrocităţile comise nu pot scăpa de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii.

Considerăm că poporului rumîn trebuie să i se ofere din partea organismelor internaţionale evreieşti, din partea evreilor de pretutindeni şi din partea statului Israel, pentru Holocaustul săvârşit de evreii comunişti împotriva românilor, suma de 200 (două sute) miliarde euro.

Matatias Carp, evreu din Rumînia, în Cartea Neagră, Bucureşti, 1946, vol. 1, p. 48, scrie ”presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus acestei armate de către evrei, cu prilejul retragerii din teritoriile cedate în 1940, Armata Rumînă, recucerind aceste teritorii în 1941…”

Deci, după Matatias Carp, evreii, în 1940, nu s’au manifestat în nici un fel împotriva militarilor rumîni (presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus…).

În 1944, deşi armata ruînă încetase orice luptă cu URSS, rumînii fiind angajaţi în bătălii împotriva Armatei germane, sovieticii deportează în URSS pe cei 180 000 de militari rumîni, de pe linia frontului. Aceştia nu mai trăseseră nici un foc de armă împotriva militarilor sovietici. Nu erau prizonieri în urma unor lupte.

Foarte mulţi îşi dorm somnul de veci în pămîntul lagărelor de exterminare. Teroarea comunistă cuprinde întreaga Rumînie. Evreii comunişti preiau, progresiv, puterea sub protecţia Armatei URSS, încît în 1948 sunt stăpânii absoluţi ai României.

Nimeni nu îndrăznea să aibă o altă părere despre holocaustul (genocidul) împotriva rumînilor, din 1940 şi din prima jumătate a anului 1941, din teritoriile rumîneşti anexate de URSS şi din anii de după război, din Rumînia cu graniţele de azi, fără riscul de a fi condamnat la puşcărie pe viaţă, sau lichidat.

Apar documente contrafăcute, mărturii şi declaraţii sub şantaj, ameninţări şi tortură.

Istoricul american Nicholas M. Nagy–Talavera, evreu născut în Rumînia, în The Green Shirts and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 1970, p. 305, în ediţia în limba engleză, din Rumînia, din 2001, p.427 şi în ediţia în limba rumînă, din Rumînia, cu titlul Fascismul în Ungaria şi România (Subtitlul din engleză, Fascism in Hungary and Romania, devine titlu), din 1996, la p. 414, scrie:

”Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul în care a urmat, generat de o retragere rumînească dezordonată, s’au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întîmple. Populaţia evreiască şi cea ucrainiană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor rumîne, care făcuseră din această provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i’au tratat pe rumînii în retragere într’un fel care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Trecuse un sfert de secol între lucrarea lui Matatias Carp şi cea a lui Nagy – Talavera. Erau alte vremuri. Nagy-Talavera n’a mai avut curajul, ca predecesorul său, să nege atrocităţile săvîrşite de evrei în 1940.

Deci ”s’au petrecut multe lucruri ce n’ar fi trebuit să se întîmple. Populaţia evreiască şi ucrainiană… i’a tratat pe rumînii aflaţi în retragere într’un mod care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Este evident, în citatul de mai sus este vorba de fapte cutremurătoare, săvîrşite de evrei împotriva rumînilor, în 1940, altfel autorul nu le’ar fi considerat drept cauză a ceea ce a urmat mai tîrziu, în 1941. De asemenea recunoaşte că s’a acţionat atît asupra armatei rumîne, cât şi asupra rumînilor civili.

Din text mai reiese că de vină este populaţia evreiască, nu numai evreii comunişti. Numai că şi Nagy -Talavera face tot ce poate, ca aceste doar cîteva rînduri despre genocidul evreilor (holocaustul), din 1940, împotriva rumînilor, să se piardă în sutele de pagini ale lucrării.

Şi neprecizînd ”lucrurile ce n’ar fi trebuit să se întîmple”, cititorul trece şi peste aceste doar cîteva cuvinte, ca şi cum evreii n’ar fi de vină de crime la adresa umanităţii.

Că este aşa şi nu altfel, reiese fără echivoc, chiar din titlul capitolului în care chiar şi cititorul versat descoperă cu greu aceste cîteva rînduri:

”The Legion against Carolist Romania” – Legiunea împotriva Rumîniei carliste.

Cu alte cuvinte, legionarii împotriva Rumîniei carliste. Numai că citatul pe care l’am reprodus înseamnă Evreii împotriva Rumîniei – o adevărată ”carte neagră” a genocidului evreiesc împotriva românilor.

Dacă în prima parte a acestui material destinat mass-mediei, am evitat să reproducem unele documente, pentru a nu aduce la lumina zilei rănile adînci, deschise în fiinţa poporului rumîn, totuşi ne vedem siliţi să reţinem cîteva. Toate se găsesc în arhiva Ministerului Apărării Naţionale şi în unele cărţi de specialitate.

Spre exemplu, vezi Alex.- Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, RAO International Publishing Company, 1998:

”La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l’au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastîndu’l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându’i şi aruncîndu’i afară pe geamuri.”

”Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinînd pe unii dintre ei, furând tezaurul instituţiilor statului, etc.”

”În judeţul Cetatea Albă bande comuniste evreieşti au schingiuit preoţi, le’au ars bărbile cu ţigări, au devastat bisericile.”

”Populaţia şi în special evreii s’au înarmat cu armament luat de la unităţile noastre. Evreii din Basarabia continuau să atace fracţiuni izolate, la adăpostul trupelor ruseşti.”

”Populaţia evreiască a ajutat la dezarmare.”

”Exodul populaţiei rumîne constituie o dramă de nedescris. Locuitorii evrei organizează pretutindeni–pînă şi în Galaţi– o adevărată rebeliune cu jafuri şi omoruri.”

”Ciocniri între trupele rumîne şi populaţia evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc şi la Ungheni, soldate cu morţi şi răniţi.”

”La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4-a şi a 3-a române au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi.”

La 6 iulie 1940, pierderile Armatei rumîne (primise ordin, pentru a evita războiul, să nu răspundă la provocări) au fost următoarele: ucişi, răniţi, daţi dispăruţi – 356 cadre şi 42.876 soldaţi şi gradaţi.

”La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi avînd ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie.”

”Evreii din Chişinău au arborat drapele roşii, manifestînd pe stradă şi barînd străzile spre gară pentru a nu permite retragerea funcţionarilor rumîni; au ocupat de asemenea localurile instituţiilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.”

”În toate satele s’au arborat steaguri roşii şi în special evreii…”

Documentaţia e bogată, dar într’un articol de presă, puţine documente pot fi reproduse. Unele, care evidenţiază sadismul evreilor, din timpul rebeliunii iudaice din 1940, împotriva rumînilor, au fost evitate, dar niciodată nu e prea tîrziu. Cuvintele lui Nicolae Iorga sunt edificatoare în sensul acesta:

”Se adună şi cresc văzînd cu ochii documentele şi materialele, acte oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi’au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul rumînilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s’au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută (s.n.).

De ce atîta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răsbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins tîrguri, oraşe şi sate (s.n.). Fraţii noştri îşi părăsesc copii bolnavi, părinţi bătrîni, averi agonisite cu trudă.

În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvînt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvînt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi primit cu recunoştinţă. Li s’au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoare, destui dintre ei şi’au dat sufletul. Li s’au smuls hainele şi li s’au furat ce aveau cu dînşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic (s.n.).

Rumînimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda pînă mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” (”De ce atîta ură?”, în Neamul Rumînesc, din 6 iulie 1940).

Pînă şi avocaţii evrei, chemaţi prin profesie să apere pe cei nedreptăţiţi, au participat la genocidul împotriva rumînilor, au fost lideri de grup de evrei criminali, au întocmit liste pentru asasinate:

”În Soroca bande de comunişti evrei conduse de avocatul Michael Flexer după ce au ocupat clădirea primăriei şi a poliţiei au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel.”

”În Chişinău listele de execuţii au fost întocmite de intelectuali comunişti evrei, avocatul Carol Steinberbg, avocata Etea Dinar şi dr. Derevich.”

”Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărîtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s’au purtat oribil. Asasinatele şi molestările…”

Cititorul însuşi poate completa lista cu ororile săvîrşite de evrei. Aşa, din Paul Goma, Săptămîna Roşie, 28 iunie – 3 iulie 1940, sau Basarabia si evreii, Editura Vremea XXI, 2004:

”Nu puţini erau înarmaţi si agitau liste negre, ameninţînd pedepsirea celor figurînd acolo.”

La Cernăuţi:

”Evreii l’au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe cîţiva gardieni. Evreii tineri (15 – 16 ani) au dezarmat soldaţi, i’au pus să se dezbrace, apoi i’au înjunghiat cu propriile baionete.”

”Imediat după plecarea soldaţilor rumîni, evreii, în număr de cîteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, au deschis porţile închisorilor, înarmînd pe deţinuţi, au început cu furie să masacreze pe rumînii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile și palatele.”

”Iată nume de evrei din Cernăuţi, căpetenii ai bandelor de evrei asasini, din timpul genocidului antirumînesc: Marek Ficher, Filip Beer, Max Weissman, Bruell, dr. Zuflucht, dr. Kehr, dr. Saşa Pimensohn.

Sau de tineri evrei asasini: Aufleger Feibis, Fisher, Abacumov, Eisinger, Sigi Bainer (Sigismund Brainer, sau Bayner, Beiner – îl găsim apoi, în regimul comunist, la Cluj, la securitate, adevărat torţionar, locţiitor al şefului serviciului anchete la Direcţia Regională a Securităţii).

Şi în Cernăuţi, evreii preiau puterea lucală: Salo Brül – comisar, Glaubah – primar, Hitzig – ajutor de primar, Meer (Beer) – prefect. Deci se cunosc şefii progromului antirumînesc, prin asasinate la faţa locului şi prin încărcarea trenurilor de vite, cu rumîni, spre Siberia.

La fel s’a întîmplat şi în alte localităţi. La Chişinău, avocatul Steinberg – conducătorul sovietului comunal. La Chilia Nouă, dr. Robinovici, medic primar al oraşului, şeful comitetului local. La Soroca, Leizer Ghinsberg – conducătorul acţiunii teroriste. Lista poate continua cu alţi evrei, cu sutele de evrei din conducerea comunistă, factori politici, de decizie, împreună responsabili de genocidul împotriva românilor.

”Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar străjeri, aşteptau în gări trenurile refugiaţilor, pentru a’i înjura şi a le arunca cu pietre şi orice obiecte care cădeau la îndemînă, creînd o impresie oribilă.”

”Preotul Bujakovski din Tighina a fost împuşcat de teroriştii evrei.”

Spre o documentare mai largă, cititorul poate apela şi la Gheorghe Buzatu, „Aşa a început holocaustul împotriva Rumînilor”, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995:

”Incidentele, mai ales cu populaţia evreiască, au avut loc pretutindeni. Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile. S’au împuşcat funcţionari, s’au atacat chiar unităţi militare.”

Cititorul, dacă doreşte, are la dispoziţie o carte alcătuită doar din documente (128 la număr), reproduse după originalele din arhive – Locotenent – colonel Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, Situaţia evreilor din Rumînia,1939–1941, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Rumînească, Bucureşti, 2003 (Carte interzisă şi trimisă la topit):

”În toate oraşele basarabene şi nord bucovinene… s’au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineri de ambele sexe, care numaidecît au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului…

Au fost cazuri cînd execuţiile au luat aspectul unei sinistre vînători de oameni, în care tot ce putea constitui un element reprezentativ rumînesc stimula activitatea sîngeroasă a tinerilor terorişti evrei.”

După ultima zi a evacuării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, de către Armata rumînă şi unele familii de rumîni, evreii au continuat o altă evacuare, umplînd trenurile pentru animale, cu rumîni pentru lagărele de exterminare din Siberia. Epurare etnică prin holocaust în proporţie de masă.

În Rumînia, din 1948, umplu puşcăriile cu milioane de rumîni, dintre care, sute de mii, vor fi lichidaţi.

Pentru foarte mulți rumîni este o mare enigmă, de ce evreii s’au comportat astfel față de rumîni, dar istoria consemnează fapte care explică pe de’a’ntregul această ură a evreilor pentru majoritatea rumînească din aceste teritorii.

Astfel foarte puțini rumîni cunosc despre intențiile evreilor de a avea un stat în Europa. Israelul European a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat evreiesc.

Radu Mihai Crişan spune că ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia!

Despre același lucru vorbeste şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cînd, ”la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern, are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu din care cităm:

”Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, rumînii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă.”

În momentul în care a apărut ideea creerii unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru. Acea ”teorie” susținea că evreii ar fi colonizat Dacia cu cîteva secole înaintea colonizării romane. Se mai sustinea că evreii erau în Dacia în numar mare încă înaintea formării poporului rumîn.

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea ”Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din Rumînia 1986, XXI-XXII” – Gyémánt 2004.

Ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc şi’a facut simțită prezența atît la Conferința internatională de la Berlin din 1878 cît şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra Rumîniei ca să ”accepte încetățenirea neconditionată a oricarui evreu” care voia să se stabilească în Rumînia.

De menționat este faptul că deși nu există documente prin care aceste populații de evrei să fi fost invitate, venirea evreilor în Rumînia dupa 1830 a făcut ca în Moldova în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei=57,8%; Soroca=56,9%; Bălți=55,9%; Hotin=50%; Chişinău=45,9% şi Fălticeni=57%; Dorohoi=53,6%; Iaşi=50,8%.

Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intarea în țară a încă 300.000 de evrei.

Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinirea planului a fost partidul comunist.
De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917 cînd statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească.

Ei militau pentru ”caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei rumîne de a opri haosul ”revoluționar” care domnea.

Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918 evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în rusă. Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinîi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina.

Acelasi istoric ne spune că:

”Pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe nationalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea rumînească, pe cînd ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică.”

Astfel ca unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau ramînerea Basarabiei în componența Rusiei şi s’au opus chemării armatei rumîne pentru a restabili ordinea. Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.

Organizația politică națională evreiască Bund, propaga două idei de bază: autonomia național culturală evreiască şi menținerea Basarabiei în componența Imperiului Rus.

După unirea Basarabiei cu Rumînia de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susțină un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s’au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încît ”începînd cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început sa circule promisiunea fermă că în curînd Tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia rumînească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.
De aceea, atunci cînd prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, ”evreii din Chişinău îi întîmpinaseră pe sovietici cu lozinci ca:

”Bine ați venit! V’am asteptat 22 ani!”

Mai mult, după 28 iunie 1940, evreii cereau şi TransNistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug).

Alexandru Şafran (rabin şef în Rumînia), a recunoscut cu jumătate de gură cele întîmplate declarînd în 1946:

”Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întîmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stîngă şi comunişti’.”

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de’al doilea război mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care’şi formaseră o administraţie proprie au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască.

Mare parte din populaţie precum şi administraţia rumînească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi’au declarat propria republică sovietică evreiască.

Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere.

Totuşi Stalin s’a ținut de cuvînt şi conform cu spiritul propriei politici a nationalităților pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS la granița cu China, Regiunea Autonomă Evreiască, gândită ca un cămin național evreiesc.

Anterior, ”a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeei a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să’şi transforme țara într’un port-avion neimersionabil al URSS”, s’a ajuns la varianta enunțată mai sus, a unei regiuni autonome.

Se impune cu necesitate înfiinţarea unei comisii pentru studierea holocaustului (genocidului) evreilor împotriva rumînilor şi publicarea lucrărilor rezultate din aceste cercetări.

Sursa: Societatea Culturală Bucureşti – Chişinău / Gheorghe Gavrilă Copil

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

René Guénon, Criza lumii moderne:

„…Adevãrul este cã în realitate nu existã un ”domeniu profan” care s’ar opune într’o oarecare manierã ”domeniului sacru”. Existã doar un ”punct de vedere profan”, care nu este propriu-zis nimic altceva decât punctul de vedere al ignoranţei.”

Elementele prin care este reprezentată Transilvania pe stema României, adoptată în 1992, perpetuează heraldic o realitate istorică de acum 400 de ani. Vorbim de momentul în care erau recunoscute în Transilvania doar trei ”naţiuni“ privilegiate din Transilvania: maghiarofonii, saşii şi secuii.

Poate fi acesta motiv de neliniște pentru români? Acest lucru în aparență ar trebui să deranjeze mulți români, dar realitatea ne demonstrează lucruri nebănuite și tindem să credem că acesta este motivul real al includerii stemei Ardealului fără nicio rectificare în cea a României întregite la 1918.

Stema Ardealului este inclusă azi prin lege, în stema României, apărută în Monitorul Oficial Nr. 236 din 24/09/92:

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAP. 1  Stema României

ART. 1  Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic.
Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul și ghearele rosii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.

Pe pieptul acvilei se găsește scutul mic sfertuit cu insițiune:

a) în primul cartier este stema Țării Românești: pe albastru, o acvila de aur cu ciocul și ghearele roșii, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoțită de un soare de aur la dreapta și de o luna noua de aur la stânga;

b) în cartierul doi este stema Moldovei: pe rosu, un cap de bour negru, însoțit de o stea de aur între coarne, cu cinci raze, de o roză cu cinci foi la dreapta și de o lună conturnată la stânga, ambele de argint;

c) în cartierul trei este stema Banatului si Olteniei: pe roșu, peste valuri naturale, un pod de aur cu doua deschideri boltite, din care iese un leu de aur ținând un paloș în laba dreaptă din față;

d) în cartierul patru este stema Transilvaniei, cu Maramureșul și Crișana:
un scut taiat de un briu rosu ingust; in partea superioara, pe albastru, o acvila neagra cu ciocul de aur, iesind din briul despartitor, însoțită de un soare de aur la dreapta, de o lună de argint conturată la stânga; în partea inferioară, pe aur, șapte turnuri roșii, crenelate, dispuse pe două rânduri, patru și trei;

e) în insițiune sunt reprezentate ținuturile Mării Negre: pe albastru, doi delfini de aur afrontați, cu cozile ridicate.

Istoria pe scurt a stemei Transilvaniei.

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În acele vremuri Silvania era numită regiunea Crișana, care era foarte împădurită și de unde și termenul de ”ultra silvam”.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, ”țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești (”districtus (v)olachales” sau ”districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte ”olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a patra (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri de rit ortodox, din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici.

Steagul Transilvaniei pe la 1350

Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală, iar istoria stemei Transilvaniei este puţin cunoscută, ca şi faptul că au existat mai multe variante ale acestei steme.

Până la dispariţia regatului Ungariei din 1526 nu a existat o stemă a Transilvaniei. În jurul anului 1530 la curtea lui Ferdinand I de Habsburg a început să fie folosită ca stemă a Transilvaniei un scut cu două spade încrucişate cu garda în şef, suprapuse peste un trichetru cu extremităţile terminate în frunze de tei – în realitate simbolul străvechi al saşilor Transilvăneni.

Ferdinand I de Habsburg dorea să preia moştenirea regatului Ungariei distrus de otomani şi se folosea în acest scop de saşii transilvăneni (mai ales de cei din Sibiu, nu este aici locul pentru povestea acestui război în care au fost implicaţi şi voievozii din Moldova şi Ţara Românească).

Program politic codificat într’un simbol heraldic.

Această stemă a Transilvaniei s’a impus o perioadă în spaţiul german: a apărut ca atare în Chorographia Transylvaniae a lui Georg Reichersdorfer (1550, vezi foto) şi în armorialul lui Martin Schrot (1581).

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea apare o altă variantă a stemei Transilvaniei, atestată într’un sigiliu al principelui Sigismund Bathory din 1595: într’un cartuş stema lui personală de principe al Imperiului (acvila bicefală pe pieptul căreia apar cei trei colţi de lup ai familiei Bathory).

În dreapta stema Transilvaniei compusă din acvila flancată de Soare şi Lună deasupra a şapte turnuri; în stânga stema Ţării Româneşti, Acvila cruciată; sub stema imperială fiind aşezat simbolul heraldic al Moldovei: capul de bour. Sigismund Bathory se intitula în 1595 şi principe al Ţării Româneşti şi Moldovei.

O stemă practic identică, care este mai degrabă sigiliul familiei Bathory, cu aceea descrisă mai sus în care Acvila, Soarele și Luna sunt prezente, a avut şi cardinalul Andrei Bathory în 1599, înainte să fie alungat de pe tronul Transilvaniei de Mihai Viteazul.

Ajungem la marele sigiliu al lui Mihai Viteazul din anul 1600, în care Soarele, Luna și acvila sunt nelipsite.

Aici apar înşiruite de sus în jos: acvila cruciată valahă, bourul Moldovei şi la sfârşit o stemă uşor misterioasă: doi lei afrontaţi, stând pe şapte piscuri şi ţinând în labe o spadă. Mihai Viteazul (şi cei care i’au compus stema aceasta) au respins stema transilvană în curs de formare avansată de familia Bathoreştilor.

Cei doi lei au fost consideraţi în heraldica imaginară a epocii drept stema Daciei antice, lucru cunoscut inclusiv în spaţiul românesc (mai târziu Nicolae Costin o spune limpede).

Faptul că leii afrontaţi au fost consideraţi în epoca lui Mihai Viteazul drept stemă a Transilvaniei o dovedeşte faptul că acest simbol a fost folosit şi de principele ardelean Moise Szekely în 1603, din care de asemenea, sunt nelipsite Soarele și Luna.

Mulţi ne explică în ziua de azi că Mihai Viteazul nici gând nu avea să unească cele trei ţări româneşti, a fost şi el un aventurier oarecare al epocii care s’a întins mai mult decât îi era plapuma. Proiectul Bathoreştilor de unificare a principatelor române sub coordonarea Habsburgilor nu este contestat cu atâta vehemenţă.

Dacă în cazul Bathoreştilor avem intenţia şi stemele unificate, în cazul lui Mihai Viteazul avem stema, de ce ne’ar lipsi intenţia?

Oricum, în epoca lui Mihai Viteazul şi multă vreme după aceea a fost vehiculată ideea refacerii Daciei.

Prima mențiune heraldică a celor 7 cetăți, știut fiind că geții își construiau cetățile în stânci, o avem în 1580 atunci când sunt adaugate in timpul domniei principelui transilvanean Christophor Bathory și reprezinta Transilvania (ca entitate statala distinctă), pornind probabil de la denumirea sa în germană Siebenburgen, fie cel mai probabil de la versiunea din latină Septem Castra, care ne trimite în vremurile când geții din Carpați reprezentau cea mai temută forță din această parte a Europei.

medalie.jpg

Din păcate cei doi lei afrontaţi nu s’au impus ca stemă a Transilvaniei, acest simbol a fost folosit doar de Mihai Viteazul şi Moise Szekely, fiind menținute doar Cetățile, Soarele, Luna și Acvila. În schimb s’a impus varianta păstrată până în ziua de azi. Au existat două şanse de revigorare a acestui simbol: în 1921 la lucrările Comisiei Heraldice care a fixat stema României Mari şi pe cele ale localităţilor sale şi în 1992 când a fost adoptată actuala stemă a României.

Putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat îl vom dovedi în rândurile ce urmează.

Ce spun alogenii? Pe scurt spun că stema Transilvaniei cuprinde însemnele secuilor, maghiarilor și sașilor. Românii ar lipsi, cică. Există chiar și poziții ale compatrioților români care iau de bun afirmațiile alogenilor și întăresc aceste inexactități. Nimic mai fals. Toate însemnele de pe stema Ardealului reprezintă SIMBOLURI ANCESTRALE și cu predilecție ale majorității românești, indiferent că unele au fost îmbrățișate ulterior și de minoritarii noștri.

Pe scurt, vom demonstra prin fotografii sugestive, vechimea acestor simboluri neaoșe, dar nu înainte de a scoate în evidență că stema Ardealului poartă tricolorul românesc, albastru (sus), galben (jos), și banda roșie de demarcare la mijloc întrodusă în secolul XVIII:

1. SOARELE și LUNA sunt aștrii venerați din vremuri imemoriale de locuitorii carpato-dunăreni.

Atotputernicia soarelui de la solstițiu se celebrează, la români, prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Încinși cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri care ar fi să vină. Noaptea de Sânziene, cum este denumită în folclorul românesc, a devenit o serbare populară, cu caracter tradițional. Pentru țărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii.

În credința populară, se consideră că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure și salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanță copleșitoare, crezându’se că el are forțe magice. Inelele, coroanele, brățările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să’i apere pe purtătorii lor de forțele răului, care nu pot să treacă peste această graniță imaginară fără sfârșit sau început, în filosofie el reprezentând nesfârșitul, infinitul.

Tradiția dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se țin de mână sau pe după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei), are aceeași semnificație. De asemenea, cu ocazia solstițiului de vară sunt organizate festivaluri dedicate focului și apei.

Tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Astrul zilei se află printre altele în reprezentările de pe construcțiile și porțile tradiționale, floarea vieții , denumirea mitică a cetății Geților – Helis, emblema consacrată a armânilor-macedoneni, Solus-Invictus-Mithra, în desene și forme artizanale vechi ale portului popular, etc (vezi pozele).

Vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani. Soarele străluceşte dinainte să existe omenirea şi toate lucrurile, vităţile şi planetele se învârt în jurul lui. Soarelui îi datorăm existenţa şi traiul nostru. Încă din timpurile primitive, oamenii şi’au dat seama că fără Soare nu poate exista nimic. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Pentru că în înțelegerea primitivă a omului soarele dădea viaţa şi o lua, întreţinea viaţa sau o distrugea, aceaste credințe au dus de’ lungul timpului la diverse obiceiuri și tradiții închinate soarelui. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din vechime. Cele mai vechi mărturii în acest sens s’au păstrat din perioada dacă deşi, unele cercetări fixează adorarea Soarelui în timp mai înainte, în perioada civilizaţiei pelasge, a hiperboreenilor. Se crede că în acea perioadă, zeul Apollo avea închinate temple multe şi foarte mari în care marmura şi aurul erau elementele de bază ale construcţiilor. Soarele este simbolul arhetipal care se regăseşte în toate culturile lumii.

Soarele este nemuritor, el moare la asfinţit dar învie întotdeauna dimineaţa. De aceea este întruchiparea veşniciei şi a renaşterii reprezentat cel mai des prin simboluri ce denota perpetuarea, continuitatea, infinitatea. De altfel, astrul zilei este prezentat prin simboluri specifice cum ar fi discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, crucea în cerc, svastica etc. şi cel mai des este asociat laturii masculine.

Soarele mai este reprezentat printr’un leu, un spic de grâu, iar aurul este corespondentul acestuia între metale şi roşu printre culori. Iar acestea sunt doar câteva dintre simbolurile atribuite de om Soarelui. Nu de puţine ori, simbolistica Soarelui a născut mistere şi a pus imaginaţia contemporanilor noştri la lucru. La toate acestea a contribuit şi simbolistica masonică legată de Soare. Şi în acest caz, Soarele este asociat cu o serie de valenţe simbolice făcându’se o corespondeţă Soare-Spirit-Foc. Pentru francmasoni, Soarele semnifică adevărul, purificarea şi vitejia.

Soarele și luna sunt elemente simbolice care la prima vedere ar părea specifice lumii orientale, în realitate sunt vechi elemente de heraldică românească, și este suficient să priviți stema Țării Românești și a Moldovei. Soarele, simbol central al majorității sistemelor spirituale ancestrale, este si o reprezentare rituală păgână, guvernând de obicei asupra unui panteon de zeități. Simbolul său a avut un rol vital in religiile pagâne și în ritualurile societăților secrete oculte. De exemplu în religia incașă, soarele era venerat ca strămoș divin al națiunii.

Ultima eră glaciară a forțat oamenii să’și caute adapost în peșteri și singurul ajutor l’au primit de la Soare. Către Soare și’au îndreptat oamenii și rugile și speranța și mulțumirile. Din dorința de a se apropia de Soare, omul a imaginat coloana. Acum 10.000 de ani, oamenii au imaginat semnul „S” ca semn dual. „S”-ul s’a dublat sau s’a triplat și a format rozeta solară, Soarele fiind erou principal în fenomenul Universal al mișcării.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/913cd-2540povesteasoarelui2.jpg

Aria cultului solar s’a suprapus, firește, pe spațiul geografic al primilor agricultori. Semnele dedicate Soarelui și Cerului, adică linii curbe, cercuri, spirale și semnele dedicate Pământului, adica romburi, hasuri, unghiuri s’au desenat la fel, ca si cum ar fi fost făcut de aceeași mână, în Carpați dar și în alte locuri pe glob.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/b8a23-povesteasoarelui1.jpg

Mai apoi, mișcările tribale au stricat liniștea ancestrala și marele spațiu solar s’a spart și a rămas divizat în mai multe centre; cel din Carpați fiind singurul rămas în Europa veche.

Încă din vremurile străvechi, locuitorii planetei au iscodit cerul, încercând să deducă din poziția astrelor îndrumări folositoare vieții lor. Soarele, desigur, le dăruia anotimpurile, căldura și lumina.

Dar ce voia să le spună Luna?

Într’un ritm ce se păstrează mereu același, secera de aur care apare pe bolta nopților fără nori crește și se transformă într’o tipsie, apoi se face nevazută pentru câteva zile, după care, cu o punctualitate matematică, renaște pe bolta cerească în forma de la început. Iar la intervale de 29 zile, 12 ore, 44 minute și 12,8 secunde, Luna plină, rotundă și luminoasă, e nelipsită din înaltul cerului.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrane de 30.000 de ani.

Cert este că, din cele mai vechi timpuri, Soarele a devenit simbolul regalităţii, al dinastiilor conducătoare care la noi s’a păstrat până în zilele noastre. Geții considerau Soarele ca fiind primordial, binefăcător şi dătător de viaţă, iar simbolul astrului zilei se regăsea la ei pe multe obiecte: scuturi, harnaşamente, bijuterii, coifuri etc.

http://www.traditionalromanesc.ro/module/galerie_foto/genereaza-img.php?url=1332406165__1.jpg&w=500&h=350&im=1&t=upload
De altfel, geții au creat şi un calendar solar destul de precis după care se ghidau mai ales în agricultură. Şi pentru geți totul începea de la Soare. Ei considerau că Anul Nou începe la data echinocţiului de primăvară, în luna martie, dată la care Soarele începea să recapete puteri şi ajuta natura să renască.

În luna martie, odată cu revigorarea Soarelui, totul era luat de la început: anul nou, muncile agricole, tunsul oilor şi urcatul turmelor la munte, mineritul, pregătirea armatei. Practic, viaţa renăştea odată cu Soarele. În semn de respect pentru binefacerile aduse, geții închinau Soarelui sanctuare circulare.

Luna, astrul nopții este de asemenea, reprezentat pe tot cuprinsul teritoriilor locuite de români în porturi populare, artizanat, heraldică etc.

Începând de la echinocţiul de toamnă, influenţa energetică a Lunii asupra noastră (şi asupra a tot ce există pe Pământ) creşte din ce în ce mai mult, prin comparaţie cu influenţa Soarelui, oamenii traversează o perioadă de introspecţie, de limpezire interioară, care culminează cu zilele premergătoare solstiţiului de iarnă.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrâne de 30.000 de ani. De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: nouă și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Lună în drumul ei pe orbită, în jurul Terrei.

Înaintașii noștri erau convinși că zeii le trimiteau mesaje prin intermediul corpurilor cerești, și le primeau cu recunoștință. Oamenii se mulțumeau să constate ca ele acționau, fără a se preocupa să și le explice.

Apoi, in decursul timpului, strămoșii noștri au înțeles că Luna însemna mult mai mult decât un simplu calendar. Au aflat ca ea are de’a face cu fertilitatea. Au băgat de seama că în nopțile de vară cu Luna plină roua se așternea din belsug peste pajiști, însă nu și la Luna nouă. Că în nopțile cu Lună plină veneau mai mulți copii pe lume și femeile erau mai dornice să facă dragoste, iar peștii se îmbulzeau să muște momeala. Că recolta era mai bună, când semănatul se făcea în perioadele cu Lună în creștere, iar părul tuns tot atunci creștea mai des și mai sănătos.

Asemenea observații și multe, multe altele au fost reținute și notate, pentru a fi de folos urmașilor. Mai întâi, pe pereții de stâncă din pesteri, apoi pe tăblițe de lut, după ce omul a deprins scrisul, în fine, mai aproape de zilele noastre, în almanahuri și calendare. Iar aceste reguli dictate de Lună erau luate în serios, la fel ca buletinul meteorologic de astăzi.

De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: noua și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Luna în drumul ei pe orbita, în jurul Terrei.

Abia în zilele noastre știința a decis că Luna ar trebui studiată în laborator, pentru ca oamenii să nu mai creadă în erezie. Dar cum înfluențele Lunii sunt extrem de subtile și adesea imposibil de reprodus în laborator, savanții au decretat categoric că e vorba de pure superstiții.

Sanctuarul de la Sarmisegetuza – ”Calendarul solar”:

Paul Lazar Tonciulescu, în “Impactul Romei asupra dacilor”, scria că ”dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate”. Anul getic avea 365,242197 zile, fața de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna.

Calendarul getic de la Sarmisegetuza permitea numărarea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuși în formă de cerc, așa cum le’a ieșit lui Knight și Lomas.

https://i2.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/6-stonehenge-copy.jpg

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleași elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai că este mult mai masiv

Însa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare față de „aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai degraba acesta părând a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.

Christopher Knight si Robert Lomas au respectat exact indicațiile din ”Cartea aștrilor cerești” a patriarhului antediluvian Enoh. „Cartea aștrilor cerești” a lui Enoh cuprinde învățămintele pe care îngerii le’au lasat unor oameni, aleși de ei, ca să măsoare „traseele aștrilor și relațiile dintre aceștia, potrivit claselor lor, teritoriului și anotimpului (…) precum și legile lor”.

https://i2.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/5-gobekli_tepe_artist_rendition-copy.jpg

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decât Stonehenge

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar, ale cărui elemente erau ”stâlpi, portaluri și ferestre”, dispuse in cercuri concentrice, cu o ”potcoava” din 21 de stalpi în centru, locul de observare. Cu ajutorul acestuia se studiau mișcările Soarelui și Lunii, eclipsele de Soare si Luna, pozițiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu e.t.c. Conform ”Cărții lui Enoh”, îngerul Uriel i’a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale cărui elemente difereau de la zonă la zonă, în funcție de latitudinea de la care se făceau masurătorile.

De ”aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viața sedentară și dezvoltarea societăților. Cine erau acești ”mesageri ai lui Dumnezeu”? Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodată inclusă în învățăturile religioase pentru popor, pe motiv că ea nu putea fi înțeleasă cu mintea omenească. În aceasta sunt descrise faptele ”îngerilor”, sau ale ”mesagerilor lui Dumnezeu”, niște ființe foarte speciale, foarte înalte, care au încălcat multe porunci divine, ba chiar și’au luat de soațe pamântence, fapta pentru care nu au fost iertați, mai ales cand li s’au născut copii uriași. Aceasta este și singura referire la ei ramasă în cărțile Vechiului Testament.

”Uriașii erau pe Pământ în vremurile acelea, dupa ce s’au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor și le’au născut ele copii; aceștia erau uriașii care au fost în vechime.”

Din “Dicționarul de mitologie generală” al lui V. Kernbach, aflăm că Enoh a fost un patriarh care a trait înainte de Potop. El era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l’au luat cu ei 200 de ani, timp in care aceștia l’au învățat toate tainele Pământului și Cerului, pe care l’au pus să le scrie, să le lase moștenire omenirii. Enoh a fost dus de ingeri într’un loc secret, unde ingerul Uriel i’a arătat un ”aparat” cu care se putea măsura ”traseele astrilor si legile lor”, precum și „ce se întâmplă în toți anii din lume până când se va termina noua creație”.

Refăcând aparatul lui Uriel, după ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si’au dat seama că acesta corespunde megaliților de la Stonehenge și au concluzionat ca acolo, în Campia Salisbury, își avuseseră observatorul îngerii și acolo fusese dus Enoh.

Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori Stonehenge este mai vechi decât spun istoricii (3.000 – 1.600 î.Hr., este greu de crezut că acolo a fost dus! Însa cei doi britanici mai pierdeau din vedere un element de localizare din povestirea patriarhului: „la vest, se ridica un munte mare și impunător, de cremene”!

Ceea ce nu se află la Stonehenge! Mai interesant decât locația inițierii este însa ”computerul” reconstituit de ei și inclus în cartea lor ”Aparatul lui Uriel”.

Să fie pe pâmântul nostru, la Sarmisegetuza, acest ”aparat”?

Iordanes, care i’a cunoscut pe geți, fiind el însuși unul (și nu ”got”) prin sec.VI d.Hr., consemna că:

”În timpul marelui preot Deceneu, dacii știau teoria celor 12 semne zodiacale, cum crește și scade orbita Lunii, cu cât globul de aur al Soarelui întrece globul pamântesc, sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec de la răsărit la apus, eclipsele, rotația cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”

https://i1.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/3-reconstituire-lomas-copy.jpg

Nicolae Popa, autorul unei analize comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza și de la Stonehenge, a observat că aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare. Axul care secționează vatra de foc împarte cercul exterior în două jumătăți egale din punct de vedere al pozitiilor stâlpilor: de două ori 34 de pozitii. Potcoavele, atat la Stonehenge, cât și la Sarmisegetuza, prezintă un număr identic de poziții: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin stalpii este identica.

Nicolae Popa consideră că ambele monumente țin de aceeați traditie cultural-religioasă a unor populații neolitice și au servit atât la măsurarea timpului, cât și pentru o destinație ritualică. Construcția de la Sarmisegetuza ar dovedi în plus, față de cea de la Stonehenge, un grad înalt de perfecțiune în ceea ce privește precizia calculării timpului. În plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici geților și masageților.

De către istoricii străini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decât, poate, ”branza”, ”miel”, ”ied”… Sanctuarele circulare abundă pe teritoriul României, la Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetățuia, Racoș – 3 sanctuare, și, ultimul descoperit (în aprilie 2005), de la Săcele, pe dealul Bunloc, un sanctuar mult mai mare si, se pare, mai complex decât cel de la Sarmisegetuza.

”Aparatele îngerilor” de pe teritoriul Marii Britanii și Irlandei au fost durate în piatră, ca ele să rămână în picioare pentruposteritate. Ale geților erau mai „flexibile”, cu stâlpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului” și din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii geți stăpâneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „cu stâlpi, portaluri și ferestre”.

I’a ajutat la calcule și „locul bun” pe care l’au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formulă de calcul astronomic se simplifica pentru că tangenta și cotangenta de latitudine este egala cu 1 și se înlocuiesc, iar sinusul și cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si, la fel, se înlocuiesc.

Cu alte cuvinte, nu’și scrânteau mintea în calcule! De aceea și ”calea în dar” era atât de precisă, în timp ce alții, având același model astronomic, nu reușeau să ajungă la precizia ”anului getic”.

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la Stonehenge, atat  Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, încât razele Soarelui care răsare îl străbat de la un capat la celălalt doar într’o singura zi pe an, pe 22 decembrie, atunci când declinația Soarelui este maximă și începe iarna astronomică.

La acea dată, pe întreg globul unde se celebrau cultele Soarelui și al Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele să nu ”înghețe” sau să dispară. Cu acest prilej se făceau și prorociri generale.

S’a observat la sanctuarele getice poziționarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare însemnătate pentru astrologi. Includerea lor în ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul că ”mesagerii” i’au învățat pe fiii lor și cum să prevadă ”ce se intampla în toți anii”, sub aspect zodiacal.

Din perspectivă geocentrică, Nodurile Lunare rezultă direct din mișcările Lunii și Soarelui în jurul Pământului, care influențează dimensiunea spirituala a vieții. Soarele simbolizeaza Spiritul, masculinitatea, acțiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii, receptivității.


Butonul de la Baia, martorul simbolisticii ancestrale a oului încondeiat

Simbolistica drept-liniară înseamnă, aşa cum o confirmă şi Tezaurul aşezării de la Baia, din anul 4100 înainte de Hristos, descoperită, recent, de arheologul sucevean Constantin Emil Ursu, un limbaj al ritmicităţii (ca şi colindele, ca incantaţii), al iluminării (”luga suryanyya”), prin reverberare, prin vibraţie imaginativă multiplă, ca intrare în armonie.

Cultul Cavalerilor Danubieni avea Soarele în Centru

Simbolistica străveche porneşte de la două elemente drept-liniare: Crucea, ca simbol al Cerului (Universului, Roţii Cerului sau Ur-Anu, cum i se spunea) şi Crucea Nordului (ulterior, Crucea Sfântului Andrei), cum era numită Constelaţia Lebăda, cea care, aflându’se deasupra meridianului locului, în mai, când începea anul nou al civilizaţiei boreale, marca, de fapt, şi ”Cetatea” sau ”Paradesha”, deci şi căsuţa zodiacală.

Să reproducem, pentru o sumară iniţiere în simbolistică, cele două cruci fundamentale pentru civilizaţia boreală (actuala Europă continentală), întâlnite şi pe ceramica din epoca Bronzului Mijlociu, cultura Wietenberg, desenând cu roşu Crucea (simbolul Cerului, al Universului) şi cu albastru Crucea Nordului (Lebăda), deşi fiecare dintre aceste două cruci ar trebui să fie desenate prin şnururi alb-roşii (precum cele ale „mărţişoarelor).

https://i1.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/3-Axele.jpg

Dacă trasăm, imaginar, perimetrul Crucii Universale, vom obţine rombul, simbol al dublei naturi, pământeşti şi divine, dar şi al celor două iniţieri („în peşteră” şi „pe munte”), iar dacă trasăm perimetrul Crucii Nordului, vom obţine pătratul, deci „Cetatea”, ”Paradesha” sau căsuţa zodiacală europeană (Strabon relatează că, la sărbătorile şi ritualurile maiale, apăreau „stolurile de lebede”, care cântau de fermecau universul; cum Lebăda era desenată, în vechime, ca o horă cu şapte fecioare, îmbrăcate în alb, precum cele şapte zile ale săptămânii, cântecele lor, cu care fermecau Universul, nu pot fi decât colindele lunare, care conform aceluiaşi Strabon, s’au mai numit „peanurile tracilor” sau ”imnele Titanilor”).

În schimb, dacă trasăm, la cele două cruci primordiale sensul de mişcare a Soarelui (iniţial s’a făcut spiralat, apoi prin linii drepte, rezultând zvasticile), apoi şi sensul de mişcare al Lunii (cu roşu sensul de rotire solară şi cu albastru sensul de rotire solară), obţinem o floare, pe care folcloristica, dar şi filosofia culturii, au încetăţenit’o drept ”sămânţa vieţii”, ”floarea vieţii”, ba chiar şi ”arborele vieţii”.

https://i2.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/4-Floarea-vietiii.jpg

Simbolul este străvechi, iar dincolo de cele trei descifrări deja numite, mai admite şi o alta, cea de ”Zeiţă a Vetrei”, pentru că Pământul a avut o fată, primăvara Eftepir, în getă, Lucia, în latină, Alba, în celtică, și Maia numită de către sciţii de aici, datina Malăncii, care era maială şi nicidecum hibernală care, pentru tentaţia ”logodnei cosmice”, a fost, mai întâi, întemniţată într’o peşteră, apoi transformată în Crăiasa Zăpezii, deci în Lună (Alba, Soarele fiind Aplu, adică Roşu).

Luna este şi Crăiasa Florilor, dar şi a horelor, numai că, în simbolistica de mai sus, ”floarea” înseamnă şi mai mult, înseamnă

Calendarul Lunar, aşa cum este reprodus într’un mozaic din vremea lui Moise, dar şi pe oul încondeiat:

https://i0.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/5-Calendar-lunar.jpg

Spiralele aveau, în vechime, şi sugestia explicită a simbolului rotirii Soarelui (zvastica spre dreapta) şi a rotirii Lunii (zvastica spre stânga), ulterior spirala simplă, spre dreapta sau spre stânga, fiind simbolul Soarelui sau al Lunii în mişcare.

Țintă metalică descoperită la Sarmisegetuza

Floarea vieții reprezintă și soarele, dar și revenirea la viață, sămânța vieții. Romulus Vulcănescu în lucrarea sa “Mitologie română” a dedicat întregul capitol “Soarele Sfânt” cultului solar practicat de strămoşii noştri geți.

El a arătat că simbolul solar complex este redat în păgânism sub forma roţii prezentată sub cele două aspecte ale sale: roata realizată dintr’un cerc având o cruce înscrisă, crucea în fond ar fi tot un simbol solar, precizare ce îi aparţine autorului respectiv şi roata realizată dintr’un cerc cu o cruce excrisă, caz în care crucea depăşeşte perimetrul cercului.

https://i2.wp.com/www.lovendal.ro/wp52/wp-content/uploads/2011/03/cruce-dacica.jpeg

Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi “crucea getică” şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.

În folclor ”Sfântul Soare” este ultra-documentat și omniprezent, la fel cum simbolistica solară este o permanență în biserici, porți și alte elemente arhitecturale. Cercul soarelui este simbolul regenerării, al mișcării fără de început și sfârșit.

În special în PreCucuteni, s’au folosit multe cercuri, cercuri concentrice, ca semn al regenerării, asociat imaginii solare. De curând, s’a descoperit faptul că oamenii culturii Cucuteni își abandonau așezările, ardeau tot în urma lor și își reconstruiau o noua așezare, de la zero. Acest ritual îl repetau la circa 100 de ani.

De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada păgână. Acestea s’au suprapus şi s’au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la’ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul Soarelui.

De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti. În Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându’se că aduce noroc şi fereşte casa de rele.

Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu crucea în ea, morişca sau rombul.

Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe casele olteneşti sau transilvănene, inclusiv cele copiate de secui care sunt pur românești, doar dacă secuii nu sunt români maghiarizați.

Obiceiul de a sculpta simboluri solare s’a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lazi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc.

Şi, bineînţeles, straiele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri ale Soarelui. Toate acestea nefiind o modă, ci o moştenire străveche.

Soarele s’a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade (balada Soarele și Luna) şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc).

Dar, foarte des se regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritatea îşi au originea în perioada păgână.

Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum spunea şi poetul George Coşbuc, “simbolul soarelui primaverii”. În credinţa populară, banul de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.

George Coşbuc mai spunea că:

„mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire.”

Și tot în același studiu mai spunea George Coșbuc :

„Ţăranii pun copiilor mărțisoare ca să fie curați ca argintul și să nu’i scuture frigurile, iar fetele zic că’l poartă ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai știe că mărțisorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă ori ca jucărie.”

Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul:

„scopul purtării lui este să’ţi apropii soarele, purtându’i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr’asta te faci prieten cu soarele, şi’l faci binevoitor să’ţi dea ce’i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. “

Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi oameni.

Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.

Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Hr.). Această dovadă indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă. Hora de la Frumușica, efigia Muzeului din Piatra-Neamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni.

A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă într’un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într’o horă.

Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.

https://artavizuala21.files.wordpress.com/2011/12/hora-de-la-frumuc59fica.jpg?w=593

„Hora de la Bereşti” a fost descoperită în anul 1981, în aşezarea eneolitică, specifică culturii Cucuteni, faza A, de pe teritoriul oraşului Bereşti, punctul „Dealul Bulgarului”, sub ruinele unei locuinţe de suprafaţă.

Vasul-suport este lucrat din pastă de culoare cărămizie, are formă cilindrică, fiind finisat în partea superioară sub forma unei fructiere evazate, ce depăşeşte cu mult circumferinţa piciorului. Partea inferioară a suportului este formată din patru siluete feminine, prinse în horă şi lipite între ele în zona umerilor şi a picioarelor, într’o poziţie dorsală.

Cele patru mari deschideri ovale dintre siluetele figurinelor, sunt prevăzute în partea superioară cu unghiuri drepte, cu vârfurile dispuse în jos, simbolizând prinderea mâinilor în horă. Vasul are o înălţime de 0,180 m. şi diametrul de 0,205 în partea inferioară.

Hora de la Bereşti

Importanţa excepţională a acestui artefact este dată, dincolo de calităţile sale documentar-ştiinţifice, şi de faptul că este singura piesă păstrată aproape integral. Vasul suport de la Bereşti este considerat a fi cel de’al doilea exemplar întregibil, după cel de la Frumuşica, prevăzut cu şase siluete feminine.

Din aceste considerente, artefactul a fost propus de către specialiştii Muzeului de Istorie spre clasificare în categoria tezaur.

Fără îndoială, aceste reprezentări antropomorfe codifică anumite aspecte ale vieţii magico-religioase specifice membrilor comunităţii care le’a creat. Astfel de reprezentări plastice sunt de fapt dovada existenţei unor dansuri rituale efectuate în cadrul unui ceremonial complex, legat cel mai probabil de depunerea ofrandelor.

Din punct de vedere al cronologiei relative, având în vedere şi alte analogii specifice culturii Cucuteni, crearea acestui vas-suport poate fi plasată în intervalul 4000 – 3300 î.Hr.

În anul 1860 a fost publicată o caricatură a noilor moravuri, al cărei mesaj ar surprinde pe orice istoric şi nu este de trecut cu vederea o astfel de imagine a trecutului. Deoarece în această aparent banală caricatură apare un grup de ţărani dansând o horă, desculţi şi încurajaţi de biciul jandarmilor îmbrăcaţi în uniforma napoleoniană.

Textul care însoţeşte imaginea este una dintre strofele ”Horei Unirii” în alfabet chirilic!

Până şi soarele zâmbea loviturilor de bici, care’i forţa pe ţărani să danseze ”Hora Unirii”, astrul ceresc fiind împodobit cu celebra pălărie napoleoniană.

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologico-totemic, păstrat, după regula lui ”aşa am apucat” (deci, fără iniţieri), de ouăle încondeiate, de cusăturile de pe ii şi de ciopliturile totemice ale stâlpilor şi grinzilor-meşter, aparţine, de fapt, moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, ”omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, din ”faza aurorară a omenirii”.

https://i2.wp.com/dragusanul.ro/wp-content/uploads/Breaya-1.jpg

Simbolistica totemică şi simbolistica pur cosmică a oului încondeiat (”Săteanul nostru ştie el cum s’a format lumea, dintr’un ou cosmic”) s’au risipit, s’au disipat, au degenerat, de’a lungul veacurilor, în ornamentaţii, deci în banalităţi estetice, încântătoare (”fier de plug” şi ”talpa gâştii” pentru simbolurile Trinităţii, ”grapă” pentru enigmatica literă preceltică ”gn”, „cruciuliţă” pentru simbolul cerului apropiat, ”zig-zag” pentru simbolul Timpului, ”ape” pentru cele două porţi zodiacale, ”spirale” pentru mişcarea celor doi aştri cereşti etc.), dar fără mesaj metafizic.

Tehnicile străvechi de „încondeiere”, de scriere simbolică, s’au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, lăzilor cu zestre etc., dar iniţierile în transmiterea şi citirea mesajelor s’au pierdut. Oul încondeiat reprezintă, fără îndoială, prima carte religioasă a omenirii, din care derivă, prin regionalizări şi istoricizări, toate cărţile sfinte ale omenirii (vezi şi Poveste așezărilor bucovinene), şi ele mai fără mesaj, dar cu banalitate estetică.

Vechimea obiceiului poate fi doar bănuită. Exista bătrâni care își amintesc că străbunii lor vorbeau de practici de fertilizare săvârșite de tinere perechi care îngropau “oua desenate” la marginea câmpului, în noaptea de Înviere, ceea ce plasează obiceiul în vremuri precreștine.

Aceeași vechime pare a fi demonstrată și deperpetuarea unui model numit ”cireșica”, ce este aproape identic cu “vârtelnița” (svastica, sanscrită – suastika) întâlnită pe ceramica de tip Cucuteni, sau a motivului numit “cărarea rătăcită”, cel mai greu de realizat (el se desfășoară pe întreaga suprafață a oului sub forma unei spirale cu volute), motiv ce este o forma originală de reprezentare a Căii Lactee, numită Cărarea Ciobanului în comunitățile de oieri.

Dacă lăsăm privirea să zăbovească asupra unui ou încondeiat, el ne transmite bucurie, uimire, împăcare, pentru că în ornamentația lui, de fapt, se opereaza cu simboluri (soare, luna, cruce, etc.), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice) și cu modele de țesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

Care este sensul acestor elemente de idolatrie pagână, care este rostul străduinței seculare, milenare chiar, de a păstra cultura păgâna prin grafică, simbolistică, heraldică, sisteme religioase și de stat, ține cu siguranță de ființa omului, și de modul cum percepe lumea înconjurătoare.

Deuteronom 17:2-3 ”…se va găsi poate în mijlocul tău, într’una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n’am poruncit.”

Deuteronom 4:19 ”Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându’ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le’a făcut şi le’a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.”

Aceasta este părerea creatorului universului despre ”oștirilor cerești”, soare, lună, planete, constelatii, ce erau venerate ca ”dumnezei creatori’” acum mii de ani, dar si in ziua de astazi negreșit, bază a multor credințe vechi, dar și actuale.

Elementele de idolatrie considerate de cei mai mulți de origine Babiloniană si egipteană continuă sa fie prezente într’o mare măsura în siglele și logo-urile înstituțiilor guvernamentale și prezidențiale din toată lumea, în sisteme religioase, în iconografia bisericească, în culte și organizații mistice, pe bancnote și logo-uri de firme, companii, toate arătând de fapt că la nivelul cel mai înalt toate împărățiile pămîntene, conducerile, sistemele financiare, militare, economice și religioase, se înclină în fața unui singur stăpân. Cine este acesta nu e obiectul acestui material, ci să înțelegem de unde ne vin și cum au ajuns însemnele la noi.

Dacă mai aveți dubii asupra apartenenței acestor însemne la lumea săcuiască-siculară, dincolo de aparențe și declarații sforăitoare ale unor lideri maghiarofoni, dar și ale unor neaveniți co-etnici, să deschidem Noul Testament la Luca 5,4:

”Satana L’a suit pe un munte înalt, I’a arătat într’o clipă toate împărăţiile pământului şi I’a zis:

”Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”

Putem crede așadar gurile care spun că gruparea luciferiană își marchează teritoriile cu aceleași sigle / logo-uri / simbolistici mistice folosite încă din Egiptul antic și imperiul Babilonian, dar care sunt duse în lumea orientală de pelasgi. Deși generațiile omenesti au trecut, nemuritorii îngeri căzuți, conduc și administrează la fel ca în trecutul omenirii toate imparatiile pământului, și oferă recompense substanțiale de ”succes” oricui se dovedește slugă devotată și se închină lor, și nu Dumnezeului Cel Adevarat, de autenticitatea caruia fețele bisericești se străduie să ne convingă.

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi ”migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi (Legge, James, Sacred Books of the East, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford, 1879, pp. 116-141) spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu, ”Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii” (Orfeu, Legii, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 218), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică (”Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64);
”Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64).

Deci, fondul acesta de spiritualitate pământească de creaţie pelasgă, înseamnă că a fost răspândit de pelasgi, moștenit de geții (traci) din Balcani, de troieni – „Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia”, susţinea D’Alviella (D’Alviella, Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77), de felahii egipteni ai lui Osiris – „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”(Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, I, 1, 4, p. 30), ”în Egipt zeii şi’au primit numele de la pelasgi” (Herodot, Istorii, II, Bucureşti, 1964, L, p. 156), dar şi de primii sumerieni ai fiului lui Anu – ”Enlil al Muntelui” „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”(Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s’a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu’se peste măsură” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

În planul spiritualităţii, transferul curtural al simbolului Soarelui, a spiralei în mișcare numită la iranieni zwastica, această migraţie nu s’a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat unii istorici, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraneană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei.

Casca unui general din Macedonia (wikipedia.org.)

Zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sau wastika de la ”su” = „bine”, şi verbul ”asti” = ”este” (D’Alviella, p. 40), care era una pelasgă ‘este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului” (D’Alviella, p. 40), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor.

Datorită faptului că Munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, nu am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, din nefericire chiar băşcălizând’o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot:

”Obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al elenilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor.
Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”, (Herodot, I, XXXXI, p. 78).

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul (Herodot, II, LII, p. 156: misterele – de la pelasgi), cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii (La început, profeţii erau bărbaţi, mărturisea Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207) (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau, cum pe la 1900, ”dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus.

Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr’o succesiune de crini sau de tridente. Dintr’o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”. (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 12)

”Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s’au străduit să’i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”, (Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14)

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii” (Strabon, II, X, 17, p. 438), care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s’au numit Pelagoni” (Strabon, II, VII, 40, p. 220).

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu (Orfeu, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 205), dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse’n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, op. cit., p. 210), aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul” (Pindar, Peanul Delos, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 141).

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar” (Pindar, Atenienilor, p. 141), iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare:

”Cu bucurie ţi’or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s’or prinde’n ospăţ, lirele le’or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare” (Theognis, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 44).

René Guénon:

”Simbolul nu este decât fixarea unui gest ritual.”

După cum arată René Guénon (Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 155.), Tradiţia Primordială înseamnă „Ştiinţa prin excelenţă” sau „Cunoaşterea sacră în integralitatea sa” revelată la începutul timpurilor. „Se spune că Veda (Ştiinţa Sacră – n.n.) există veşnic, fiind în sine însăşi anterioară tuturor lumilor” şi că „înţelepţii primelor Vârste ale umanităţii «au auzit» Veda; Revelaţia fiind opera Logosului, ca însăşi Creaţia.

”Existenţa unei diversităţi de tradiţii sau forme tradiţionale se datorează, conform tot lui René Guénon (pag. 52, 94), necesităţii adaptării Tradiţiei Primordiale la mentalitatea unui anumit popor şi a unei anumite perioade, deci adaptări cerute de împrejurări de loc şi de timp, în virtutea legilor ciclice, în spatele tradiţiilor aparţinând diverselor popoare se ascunde doctrina unică, izvorul şi esenţa lor, care nu este alta decât Tradiţia Primordială.

În ceea ce priveşte folclorul, René Guénon ( pag. 33) consideră basmele ca fiind purtătoare de relicve ale tradiţiilor esoterice  dispărute:

”Atunci când o formă tradiţională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi pot, în mod deliberat, să încredinţeze memoriei colective (poporului), ceea ce altfel s’ar pierde iremediabil; era singura modalitate de a salva ce mai putea fi salvat într-o oarecare măsură; şi, în acelaşi timp, incomprehensiunea naturală a masei era o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric şi’l va păstra nealterat, menţinându’se doar ca o mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă” („Esoterismul este interiorul, miezul oricărui lucru. Esoteros, în greceşte este un comparativ şi înseamnă «mai lăuntric»” , conform Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 11.)

Vasile Lovinescu mai admite şi o a doua posibilitate:

”anume cazul unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o prezenta mascat, aceasta din urmă fiind rezervată unui cerc foarte restrâns capabil să primească lumina direct, primul destinat celorlalţi oameni, care vedeau numai umbrele, ca în caverna platoniciană, în măsura gradului de permeabilitate a ascultătorului:

«Vouă vă e dat să ascultaţi adevărul de’a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole». Căci basmul şi parabola vehiculează influenţele spirituale în alt mod, real însă şi el” (Vasile Lovinescu: Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pag. 14.).

Ceea ce este valabil pentru basm, se aplică în egală măsură vechilor balade, dansuri, datini, etc., transmise cu sfinţenie de popoare de’a lungul veacurilor.

”Orice simbol veritabil îşi cuprinde sensurile multiple încă de la origine, căci el nu s’a constituit ca atare în virtutea unei convenţii umane, ci în virtutea unei «legi a corespondenţei» ce leagă toate lumile între ele […]. Suprapunerea unei pluralităţi de sensuri care, departe de a se exclude, se armonizează şi se completează în cunoaşterea sintetică integrală, este caracteristica generală a adevăratului simbolism” («Rene Guenon: Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 36; 441).

”Există simboluri care sunt comune celor mai diferite şi îndepărtate forme tradiţionale, nu ca urmare a «împrumuturilor», imposibile în multe cazuri, ci pentru că aceste simboluri aparţin în realitate Tradiţiei Primordiale din care toate formele au provenit direct sau indirect” (Rene Guenon, pag. 34).

”Centru este unul dintre cele patru simboluri fundamentale alături de Cerc, Cruce şi Pătrat” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dictionnaire des symboles, Ed. Robert Laffont, Paris, 1982, pag. 156).

Toate tradiţiile atestă existenta unui Centru al Lumii, Centru înzestrat cu puteri miraculoase: prin el se face legătura dintre Cer şi Pământ, pe aici coboară zeii, pe aici oamenii pot urca la Cer şi pot dobândi nemurirea, devenind asemenea zeilor.

Există în simbolismul Centrului un aspect asupra căruia René Guénon insistă în mod deosebit:

”Centrul despre care e vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul lui se efectuează rotaţia lumii”, (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981,pag. 9); dar atenţie, rotaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu rotaţia Pământului – deci nu despre polul geografic este vorba!

În Centrul în cauză, după cum arată Mircea Eliade (Mircea Eliade: Images et symboles, Ed. Gallimard, Paris, 1952, pag. 53-59), conform diverselor tradiţii, se înalţă Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic sau Arborele Vieţii; pe aici trece Axis sau Cardines Mundi care reuneşte în Centru toate registrele cosmice; aici este plasat Stâlpul care susţine toate nivelurile cosmice.

”Simbolismul unui Munte, Arbore sau Stâlp situat în Centrul Lumii este extrem de răspândit şi provine dintr’un vechi mit universal” (pag. 53).

În ştiinţele tradiţionale, un simbol al lui Axis Mundi este litera „i“ (Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 129.), punctul de deasupra fiind imaginea Polului, deci a Centrului.

În creştinism Crucea este asimilată cu Arborele Cosmic, căci ”prin Cruce = Centru se operează comunicarea cu Cerul” (Mircea Eliade, ibidem pag. 215.). Crucea verticală rezultă din intersecţia a două axe rectangulare: unul vertical şi unul orizontal. Axul vertical reprezintă Axul Lumilor (Axis Mundi), iar cel orizontal reprezintă un anume plan de existentă; la intersecţia lor este Centrul care dă acces la ambele direcţii. Un alt simbol care se referă la Centru este ”Crucea orizontală, ceea ce înseamnă crucea cu braţe egale trasată în planul orizontal care reprezintă un anumit plan de existenţă”, în ceea ce ne priveşte este vorba de planul fizic, deci de Lumea terestră (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1981, pag. 78.).

Crucea orizontală simbolizează expansiunea Lumii în discuţie, pornind din Centru – centrul crucii – care este imaginea Principiului; când este înscrisă într’un cerc, circumferinţa poate simboliza – funcţie de punctul de vedere la care ne raportăm – limitele extreme ale Lumii pe care o reprezintă.

”Una dintre formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală […] este figura svasticei […] ce pare să se rataşeze direct Tradiţiei Primordiale, căci o întâlneşti în cele mai diverse ţări, […] din epocile cele mai vechi, […] din Extremul Orient în Extremul Occident […].

Swastica este simbolul, emblema Polului; căci în adevăr, Lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; swastica nu figurează Lumea, ci acţiunea Principiului asupra Lumii”, (pag. 78-79).

Voalul de mormânt al Măriei de Mangop (Putna).

În vreme ce crucea orizontală formată din două axe rectangulare este statică, svastica reprezintă forma ei dinamică. În reprezentări svastica apare figurată în mai multe variante: cu patru sau mai multe braţe îndoite în unghi drept sau curbate, indicând mişcarea în jurul centrului imobil; ca doi S încrucişaţi sau cazul svasticii clavigere formate din patru chei.

Amforă arhaică, 680 î.Hr. găsită la Teba, personifică o zeiță a fiarelor sălbatice, „Potnia Theron”, este un epitet Homerian pentru Artemis zeița animalelor sălbatice și a vânătorii.

Cele două sensuri de rotaţie pe care le poate indica evocă dublul curent Yin şi Yang al energiei cosmice. Acest simbol este extrem de răspândit la noi; fiind atestat la geto-daci el continuă să persiste până în zilele noastre în arta populară.

Am văzut cum pelasgo-geții au dat lumii cultura și au transmis odată cu ea însemnele mistice solar-lunare, știm de unde ne vin și de ce se află ele pe stema Ardealului.

În timp, majoritatea domnitorilor români, din toate regiunile ţării, au adoptat în blazoanele, sigiliile sau stemele lor şi simboluri ale Soarelui, acesta regăsindu’se chiar şi azi în stema României.

Nu este de mirare că SOARELE și LUNA se regăsesc pe stemele Moldovei, Țării Românești.

De ce ar lipsi de pe stema Ardealului? Sunt secui în toate țările românești? Să dăn Cezarului ce al Cezarului, ”specialiștii” spun snoave pentru copii când le atribuie aceste însemne, secuilor.

Care secui? Când în Harcov, toți sunt româîni catolicizați ce’a lungul vremurilor și maghiarizați continuu de 6-7 secole… Ținând cont însă că secuii au aceleași amprente genetice cu românii, atunci am putea să le dăm dreptate, chiar dacă secuii și’au pierdut limba de’a lungul anilor…

2. ACVILA sau CORBUL este un simbol ancestral getic, fiind reprezentat îndeosebi pe obiectele războinicilor: coif, scut, dar și pe vase sau alte obiecte.

ACVILA s’a impus mai târziu și a fost reprezentată din evul mediu pe stema Țării Românești și a Ardealului.

Gaya, adoptată de Geți care se mai numeau și ”Fii Gayei”, Gaeții,  Mama Gaya Vultureanca, pasărea-unicorn, cea care a săvârşit hierogamia cu ţapul Pan (sau cu Cerbul Sharaba, cel cu opt picioare), această rudă apropiată a Acvilei, cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acerbă, este un simbol universal şi’l reprezintă pe zeul atoatevăzător al cerului.

Mai reprezintă de asemenea curaj, victorie şi putere, semeţie, tunet şi furtună. Pentru vechii greci şi romani, acest simbol era unul purtător al luminii pentru Zeus şi reprezenta victoria.

În creştinism, Gaya (Acvila) simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Christos şi pe Sf. Ioan.

Acvila Getică, simbol străvechi al geților

Gaya (Acvila) împărtăşeşte simbolismul păsării antice Phoenix pentru că, în legea creştină, aceasta se reînnoieşte pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare, iar apoi în mare, de trei ori. În felul acesta ea devine un simbol al naşterii din nou şi al botezului.

Un şarpe în ciocul unei păsări Gaya (Acvilei) semnifică victoria lui Christos asupra Răului. Forma de strană a Gayei (Acvilei) ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii Sfinte şi Puterea.

Gaya (Acvila) mai apare ca o emblemă solară, bătându’se cu şerpii (şerpii întunericului) sau aflată în conflict cu un taur sau cu leu, luptă din care iese întotdeauna victorioasă, demonstrând astdfel triumful spiritului asupra puterii lumeşti.

În tradiţiile amerindienilor, aripile acvilei simbolizează razele soarelui, semnifică ziua şi este mijlocitorul principal dintre oameni şi zei.

Bulgaria: Mormântul getic de la Sveshtari, Gaya (așa zisa aquila ”romană” care este de fapt preluată de romani de la geți)

Domnind ca un rege peste toate păsările, Gaya (Acvila) este emblema regalităţii, dar este şi simbolul vestitorului. Gaya (Acvila) cu două capete a Bizanţului renăscuse din simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor.

Multe state au adoptat acvila ca emblemă sau stemă, fiind dealtfel şi un simbol al patriotismului şi al suveranităţii. Printre aceste state putem enumera România (cum altfel?), dar şi Statele Unite ale Americii.

Tezaurul getic de la Surcea

Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale, are semnificaţii bivalente, simbolizând mândrie şi dreptate, aceste simboluri perene pot fi întâlnite şi în decoraţiunile plăcuţelor de argint din Tezaurul getic de la Lupu, găzduit în prezent de Muzeul Unirii din Alba Iulia (descoperit în anul 1978, în comuna Cergău, judeţul Alba).

Două dintre plăcuţe au pe suprafaţa lor un decor înscris într’un chenar cvasicircular din perle o imagine ce reprezintă un vultur cu aripile ridicate, ce are în gheare un şarpe.

Capul şarpelui este ridicat spre capul păsării. Atitudinea celor doi nu este duşmănoasă. Pe o altă plăcuţă de ceremonial apare o zeitate (preoteasă; regină) ce are în mâna dreaptă un şarpe – balaur, iar în mâna stângă o cupă – rhyton pentru libaţii.

Într’o altă imagine zeitatea redată are în mâna dreaptă şarpele – balaur, iar în mâna stângă are o felină-cameleon (cu limba foarte lungă). Mai există o altă plăcuţă cu o zeitate cu aripi, având de’a dreapa şi stânga, două feline în poziţie de aşteptare. Tezaurul de la Lupu este datat în cea de a doua jumătate a secolului II î.Hr.

Detaliu cu acvilă, Tezaurul de la Surcea

Vulturul mitic ne apropie de vechiul Atlas din tărâmurile hiperboreene de la nordul Dunării, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu, se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi !

Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan / Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l’a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi’a trimis vulturul ceresc să’i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s’a întâmplat pe Vf Omu, pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într’un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.

Vulturului divin pe care Zeus l’a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus. Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu’i şi pricinuindu’le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să’i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi’a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într’un tot coerent:

”Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu. Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice: Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într’adevăr să creeze genul uman.”

În concluzie Acvila este un simbol ancestral al geților.

Nu se află nicio acvilă pe stema Ungariei, semn că atribuirea acvilei de pe stema Ardealului nobilimii maghiarofonilor este falsă. Ea este atribuită cel mult nobilimii ardelene românești maghiarizate care a slujit coroanei apostolice bizantine, și falsificată într’una catolică pentru că a fost inchinată papalității după schismă, iar faptul că l’au avut și nobilii maghiarofoni asta denotă că ei deși s’au dat cu coroana papală la un moment dat, nu înseamnă că au renunțat la însemnele getice, pe care le regăsim într’un spațiu vast în care au trăit geții de la Marea Baltică (samo-geții) până în Anatolia (troienii, hitiții, frigienii, lidienii, etc.), Asia de vest (massa-geții, yuezhii-tocharieni, jatșii arieni din nordul Indiei) și până la Atlantic (picții, indi-geții, iler-geții din Catalonia, etc).

Dacă simbolul era al triburilor maghiare nu trebuia să se afle pe stema Ungariei?

Coat of arms of Hungary.svg

În concluzie, este fals atribuită nobilimii maghiare, ci mai corect nobilimii maghiarizate, care s’au închinat coroanei papale pentru a’și păstra privilegiile și viața, renunțând doar la ritul ortodox și slujind o coroană care a fost a unui regat apostolic multietnic.
Acvila se află pe aceste meleaguri înainte de a se așeza nomazii aici.

Acvila de pe Trofeul de la Adamclisi sau de ce celebra Aquila Romană este de fapt getică

De’a lungul timpului, istoricii i’au atribuit monumentului de la Adamclisi origini getice, trace sau chiar persane şi au datat construcţia înaintea erei noastre sau în epoca creştină, după secolul IV. Ca și în alte cazuri factorul politic s’a implicat și aici, pentru a schimba simbolurile trecutului în propaganda adusă unor interese.

Ultima încercare de demolare a unui mit îi aparţine cercetătorului român Vasile Rudan. El a adunat dovezi cu ajutorul cărora vrea să demonstreze că monumentul de la Adamclisi nu este de origine romană şi că istoricii au interpretat în mod eronat unele fresce de la baza monumentului.

În sprijinul ipotezei sale că monumentul aduce mai multe dovezi. El se întreabă de ce UNESCO manifestă indiferenţă faţă de acest monument excepţional al antichităţii, cu care s’ar mândri orice popor din lume. Crede că organizaţia nu l’a trecut pe lista sa pentru că cercetarea monumentului a fost superficială, după ureche, făcută de câţiva arheologi români şi străini asupra componentelor originale, iar reconstrucţia lui s’a făcut în mod haotic.

Ancheta a început în 1980, când a fost convocat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR, pentru a merge pe urmele unor documente secrete existente la Vatican, care spuneau că monumentul din Dobrogea nu este roman, ci datează dintr’o epocă anterioară. Trebuia, povesteşte el, ca investigaţia să rămână secretă pentru că Nicolae Ceauşescu însuşi semnase în cartea de onoare care atesta reconstituirea monumentului din replici ca fiind ridicat de Traian pentru a comemora victoria repurtată asupra dacilor.

Vasile Rudan scrie în ”Jurnal Paranormal” că anul înălţării monumentului de la Adamclisi a fost „scos din burtă”, întrucât nu există nici un document istoric care să ateste acest lucru, că una dintre metope a dispărut din muzeul de la Constanţa şi că pe columna lui Traian de la Roma, despre care istoricii sun că a fost înălţată odată cu monumentul de la Adamclisi, nu se vorbeşte despre intenţia cetăţenilor Romei de a’i înălţa lui Traian vreun monument triumfal, cu atât mai puţin în Moesia. Iată ce scrie pe columnă:

”Senatul şi poporul roman / împăratului cezar, fiul lu i/ nerva cel trecut între zei/ nerva traian augustul, învingătorul/ germanilor, învingătorul dacilor,/ mare pontif, investit pentru a XVII-a/ oară cu puterea de tribun, aclamat/ de vi ori ca imperator, consul pentru/ a VI-a oară, părinte al patriei,/ pentru a se arăta cât de înalt/ era muntele şi locul săpat cu/ eforturi atât de mari”.

Vulturul ”roman” este în realitate getic

O altă necondordanţă, continuă el, este emblema care apare pe o frescă. Emblema este formată dintr’o pasăre cu ciocul lung şi drept, încadrată de motive florale de acant.

Nu este vorba de vulturul roman, pentru că nu seamănă cu vulturul pe stema romană, păstrată la Biserica Santi Apostoli din Roma.

În susţinerea tezei lui, Vasile Rudan aduce în discuţie spusele lui Nicolae Iorga care, referindu’se la data atribuită construirii monumentului, scria că:

”Baza însăşi a vechii argumentaţii nu se clatină numai, dar ea nu a fost niciodată serios stabilită.”

Adolf Furtwängler, arhelog german, a declarat la rândul lui:

”Acest monument nu are nimic comun cu ce se cunoaşte din epoca lui Traian”,

iar G. Wutzer a confirmat:

”Nu mi s’a întâmplat să văd vreodată ceva asemănător la vreun monument de artă romană sau greacă.”

Specialiştii de la Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa recunosc faptul că, iniţial, s’au emis păreri conform cărora mausoleul de la Adamclisi s’ar fi ridicat într’o epocă creştină, în vremea împăratului Constantin, în secolul IV î.Hr., întrucât istoricilor li se părea că nu toate frescele au fost lucrate în stilul epocii romane.

Însă, în anul 1885, mari nume (Grigore Tocilescu directorul Muzeului Naţional de Antichităţi şi doi profesori universitari de la Universitatea din Viena, Otto Benndorf şi Gheorh Niewann) au stabilit că monumentul a fost ridicat în cinstea victoriei romanilor asupra geților.

După ce a fost descoperită inscripţia ce închina construcţia zeului Marte Răzbunătorul şi în care era menţionat ”împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian” atribuirea a fost sigură: monumentul a fost ridicat de Traian, se arată în Revista Pontica.

Controversele au continuat însă. Arheologii şi istoricii au emis ipoteza că monumentul ar data din epoca bronzului.

Ce dovezi se aduceau? Că doar Marele Preot al geților ar fi putut să conceapă semnele geometrice de pe monument, care sunt simboluri ale unor forţe divine.

Potrivit părerii emise de istoricul şi arheologul Teohari Antonescu, trofeul ar fi fost înălţat pentru a comemora unele victorii dobândite în primul război geto-roman, anume sângeroasele bătălii – trei la număr – desfăşurate în Moesia, fiind ridicat chiar pe locul celei mai grele dintre aceste lupte..

CORBUL CA SIMBOL

Corbul Corvinilor, este un simbol din paleolitic al legăturii omului preistoric cu divinitatea sau cu lumea de dincolo așa cum se percepea în acele vremuri.

”Ciorile, corbii, coțofanele și gaițele nu sunt doar niște simple păsări, rigid programate de genetica lor. În schimb, sunt ființe care datorită altor molecule, au propria gândire și pot lua decizii singure.” Candace Savage

Lingviștii ne spun că din latină ne vine corbul, adică din corvus. Adevărul este că acest cuvânt ne vine din proto-arhaicul european *ḱorh₂wós, din paleolitic de când primii oameni sapiens s’au așezat în Europa.

Cu siguranță strămoșii românilor cunoșteau această pasăre cu mult înainte de a veni peste noi geții din Legiunea a V-a Macedonica să ne spună ceea ce spun și azi aromânii din sudul Dunării la corb: ”corbu” (!) și nu corvus.

În imagine Blazonul Corvinilor

De ce nu geții care au fondat Ruma să fi dus ”corbu” ca termen în peninsula Italică acum 4000 de ani și niște isteți să’l fi transformat cu terminația ”-s” așa cum este mai toată limba latină, rotacismul b=v fiind utilizat des în Europa getică?

Legende, superstiții și istoria corbului

Simbol arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare spre valorile absolute alecerului şi metaforă constantă şi universală a sufletului. În majoritatea mitologiilor arhaice, păsările migratoare sunt încarnări ale sufletului mortului care pleacă pe lumea de dincolo.

Imaginea păsării-suflet e familiară culturii Egiptului, Mesopotamiei, Greciei Antice, majorităţii popoarelor Europei, multor triburi din America sau Australia. La Roma, când murea un împărat, se slobozea un vultur despre care se credea că duce sufletul cârmuitorului suprem în ceruri şi era o formă a apoteozei.

Imaginea aviformă asufletului şi a strămoşului a dăinuit la români până în zilele noastre: o regăsim în colacii rituali în formă de pasăre ce se dau de pomană în zilele de pomenire a morţilor, în imaginea păsării sculptate din lemn ce se pune pe stâlpii funerari în Transilvania sau în Moldova.

”Acest mit al sufletului-pasăre conţine în germene toată metafizica autonomiei şi libertăţii spirituale a omului”, scrie M. Eliade (Yoga, 326).

Acest motiv al eliberării spirituale, al descătuşării de povara materiei e redat în chip genial în sculptura lui C. Brâncuşi ”Pasărea Măiastră”.

Păsările mitice ale diferitelor popoare (Phoenix, Garuda, Rokh, Măiastră, Jar-Ptica etc.) întruchipează un principiu solar şi al regenerării veşnice a vieţii. Una din funcţiile lor este aceea de a fi agenţi de legătură dintre pământ şi cer, dintre lumea de aici şi cea de dincolo.

Păsările mai pot simboliza spiritul, inteligenţa, deoarece, aşa cum spune Rig-Veda, ”Inteligenţa (manas) este cea mai rapidă dintre păsări”.

Zeiţa-Pasăre sau emblema ei în forma unui chevron pare să fie cea mai veche divinitate a naturii din Europa pre-ariană, datând din paleoliticul superior (M. Gimbutas, 1989, 70, 87) şi ca divinităţi cu funcţii multiple sau ca încarnări ale spiritelor tutelare, păsările mitice cunosc secretele celor trei lumi, ceea ce a făcut să se nască mitologemul ”cunoaşterii limbii păsărilor”.

Această stiinţă este dată eroilor din basm, iniţiaţilor şi înţelepţilor, precum era regele Solomon (R.Guenon, 1931, 75—79).
Simbolismul funest e specific mai ales păsărilor de noapte, asociate prevestirii destinului implacabil şi morţii;

Funcţiile oraculare ale păsării şi’au găsit reflectarea în practica ornitomanţiei descifrării viitorului după strigătele şi după zborul păsărilor; această artă era practicată cu multă sârguinţă de către romani, care au moştenit-ode la etrusci.

Chiar şi la popoarele numite civilizate cerul a fost reprezentat, de exemplu, prinumbrela de aur care’l apăra pe Buddha, pe parasolul suveranilor orientali, prin porumbelul Sfântului Duh acoperind lumea cu aripile sale desfăşurate ca o boltă şi chiar prin baldachinul, ce rămâne, el singur înălţat deasupra noului papă după alegerea acestuia în conclav.

Penele care înconjoară capul marilor şefi amerindieni arată autoritatea lor spirituală.
Aripile puse de Hermes, mesager alzeilor, la călcîie, îl eliberează de greutate, precum picioarele uşoare ale sfinţilor budişti, alcăror mers poate deveni aproape aerian, sau mersul nemuritorilor daoişti ce ajuns astfel îninsulele Fericiţilor. Privilegiul zborului extatic, al acestei ascensiuni în spirit l’au primit însomn anumiţi oameni predestinaţi, precum Mahomed şi Pitagora.

În întreg spațiul european, păsările cu un colorit întunecat (unora dintre ele li se mai adauga si un regim nocturn), au fost asociate cu intunericul si moartea, motiv pentru care, cântecul lor, noaptea sau ziua, este considerat de rau augur. Păsări cobitoare, prevestitoare de boli, nenorociri sau moarte, astfel sunt conotate aparitiile lor de catre oameni, care le’au alungat, temându’se de mesajele pe care le pot transmite.
Totuși, fără a anula semnificatia acestor pasari – de mesageri funebri –, interpretarea cântecului lor este diferită, in functie de momentul, locul si modul in care se face auzit.

Astfel, ele pot sa vesteasca schimbările vremii, nasterea unui prunc (când cântecul seamana cu scâncetul unui copil mic), si chiar nunta (cântecul deasupra casei in care este o fata mare).
Negrul intens al penelor, regimul alimentar – se hrănește, cu predilecție, cu hoituri, cu resturi ale cadavrelor – au facut din corb mesagerul funerar cel mai de temut, asa cum apare in credintele populare si chiar in doinele și baladele românești:

”Pasare cobitoare (…). Dacă cloncănește când zboara deasupra vreunei fiinte, aceea va muri.”

”Când croncanesc, trag a hoit (…). Se zice ca atunci isi striga pe lup sa vina la vite sa le manânce (…); nici o pasare nu ciuguleste din vreun hoit, pâna nu e început de corb.”
”De croncănește croncăul pe deasupra satului, are sa fie boala între vite.”

Corbul nu este privit doar ca o pasare prevestitoare de moarte. I se atribuie un rol ”activ“: deoarece hrana lui e constituita din hoituri, se crede ca el doreste moartea celorlalte fiinte. Pentru a’și obține mâncarea ”preferata“, este capabil sa faca orice – sa’l anunte, de exemplu, pe lup, care, omorând vite, i’ar asigura hrana mult dorita.
Pentru a’i explica atributele funerare si valentele malefice, trebuie sa ne intoarcem in timp, la momentul in care corbul infaptuieste o greseala care atrage dupa sine un blestem.

Mai multe legende vorbesc despre aceasta greseala : Noe l’a trimis, dupa potop, sa caute pamântul, apoi sa se intoarca si sa’i dea de veste. Corbul însă, uita sa se mai intoarca, ramânând sa se infrupte cu numeroasele hoituri ce zaceau in urma potopului. Noe il blesteama sa-si schimbe culoarea penelor (din albe au devenit negre) si sa se hraneasca numai cu hoituri, iar puii sai sa iasa in anotimpul cel mai rece al anului.
Este interesant de vazut cum credintele populare au transformat episodul biblic al potopului.

Vechiul Testament nu pomeneste de aceasta intâmplare care duce la decaderea corbului: dupa 40 de zile de la potop, Noe dă într’adevar drumul unui corb, care se intoarce însă, negasind pamânt, apoi trimite un porumbel, dar nici acesta nu gaseste pamânt, fiind trimis apoi dupa sapte zile, când se intoarce cu celebra ramură de maslin, simbol al păcii și al împăcării Domnului cu oamenii. Așadar, nimic despre greseala corbului sau despre pedeapsa. Poporul a grefat pe aceasta întâmplare amănunte care satisfac nevoia lui de’a explica atributele funerare, malefice, ale acestei păsări.

Prevestirile corbului sunt legate, în mentalitatea populara, de moartea oamenilor si a animalelor:

”Daca doi sau trei corbi trec pe deasupra unui sat croncanind si mâncându’se unul pe altul, ei prevestesc boala grea in acel sat și multa moarte intre oameni ori dobitoace.”

Aparitia lor reprezinta un pericol pentru intreaga colectivitate umana, nu numai unul individual. In ce priveste teama oamenilor de patrunderea corbului in spatiul satului sau al casei – prevestitoare de moarte –, aceasta e justificata de credinta ca locul acestei pasari e in salbaticie, departe de colectivitatea umana. Aparitia lui e ne-naturala (se incalca conditia care i’a fost harazita) si din aceasta cauza este considerata aducatoare de rau.
Ceea ce conduce la ambiguitate (si la ambivalenta, in acelasi timp) sunt câteva caracteristici, care, potrivit unor credinte, ar face din corb un animal benefic, chiar sfânt. Pentru ca a hranit cândva pe Sf. Ilie, se sustine ca este o pasare sfânta.

Într’adevar, de data aceasta intâmplarea biblica nu mai este deformata, deoarece Ilie a fost hranit de corbi la porunca Domnului:

‘Corbii ii aduceau pâne si carne dimineata, si pâne si carne seara, si bea apa din pârâu.”
Alte credinte care sustin latura benefica a corbului afirma ca
”E pacat să’l împuști, pentru ca are in gura (pe cerul ei) semnul crucii /…/. Cel care’l omoara, zace un an /…/.

Dacă e omorât, bate piatra. Daca’i ia cineva puii, nu se mai fac bucatele.”
Semnul crucii este cel care il sacralizeaza, facând’o ”pasăre a lui Dumnezeu.”

Pentru că este o pasăre legata de sfera morții, nu trebuie să fie prejudiciată. Cel care îi face rău va fi pedepsit cu boala. A aduce un prejudiciu corbului înseamnă a prejudicia însăși comunitatea.

Furându’i puii, ”nu se mai fac bucatele”; recolta – condiția de subzistenta a întregii comunități, e compromisa, distrusa fie de piatra, fie de lipsa ploii. ”Daca omori un corb (dacă îl împuști), nu mai plouă trei ani”, cauze diametral opuse.
Revenind la trasaturile care fac din corb o pasare divinatorie, ea este inzestrata si cu puterea de a prevesti ploaia sau viscolul.

Corbul împreună cu cioara este o pasăre cu dublu simbolism: cu toate ca acesta împărtășește cu alte pasari simbolul solar, aripile sale negre pot fi cauza pentru care e considerat simbolul Răului.

Pentru că e inteligent și poate vorbi, îi era uneori acordat atributul profeției și al înțelepciunii.

Egiptenii antici il priveau ca pe o pasare distructiva, la fel credeau si evreii, ca smulgea ochii morților.

Binecuvântat din mitul celtic, corbul era simbol al războiului, fertilitatii si profetiei, ca si Corb al luptei zeitei Badb, aducea de asemenea ghinion.

Culturile scandinave credeau că doi corbi stând pe umerii lui Odin (Wotan), Hugin (”gand”) si Munin (”memorie”) se comportau ca ochii zeității. Corbul este emblema vikingilor si a danezilor.

În mitologia greco-romană, corbul primea asocieri pozitive de longevitate, fertilitate, speranta si soare, dar semnifica si moarte. Era mesager al lui Apollo si era odata alb, pana cand s’a innegrit de furie.

În tradiția creștină, corbul este echivalent cu Raul și păcatul, cu toate ca i se poate atribui o semnificatie mai putin malefica cum ar fi solitudinea datorita preferintei sale de a trai retras de stol. Hranindu’l pe Ilie, ne aduce aminte si de providenta lui Dumnezeu si de speranta. Noe a trimis un corb alb din arca și din cauza esecului, s’a înnegrit.
Alchimistii au interpretat acest lucru ca moarte a lumii.

Reprezintă de asemenea pacatul mortal de voluptate. În traditie, când corbul își părăsea cuibul, prezicea în acest fel dezastrul – de aici mitul popular ca dacă corbii părăsesc vreodata Turnul Londrei, națiunea engleză va decădea.

În întreaga emisferă nordică și de’a lungul istoriei umane, corbul comun a fost un simbol puternic și un subiect popular de mitologie și folclor.

În România, printre multele legende legate de corbi, se poate aminti legenda legată de Corvinești.

Singura stemă cu acvilă este cea a Ungariei lui Matei Corvin care era român, iar simbolul nobiliar al familiei sale a fost inclus pe stema regală a Ungariei, scos ulterior pentru că nobilii unguri niciodată nu s’au asociat cu vechile însemne românești:

Simbol al perspicacității în Facerea, el este cel care avea să verifice dacă, dupa potop, pământul a început să se ivească deasupra apelor.

Corbii erau partenerii zeilor. În mitologia elenistică corbul era considerat solul zeilor. Neputinţa bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l’a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă empireul şi poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările puterii spiritului le’au preluat aripile. Păsările,aripile şi zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei.

Şi elenii şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit până acum. Este animalul solar al lui Apollo, dar îl regăsim şi pe lângă Athena. Apollo, zeu oracular de primă mână, apreciază animalul pentru locvacitatea şi isteţimea sa. După Strabon, corbii sunt cei care stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca mesageri ai zeilor înzestraţi cu funcţii profetice.

Nu sunt departe nici de zeul Mithra, deţinând şi puterea de a conjura piaza rea. Unele legende greco-romane povestesc că toţi corbii erau odinioară albi. Dar din cauza incapacităţii sale de a păstra un secret, Apollo blestemă făptura înnegrindu’i penele. Mai avem o versiune care spune că Athena a înlocuit corbul cu bufniţa tot din aceeasi cauză.

Și în Grecia corbul este considerat solar si dedicat lui Apollo.
Dupa Strabon, corbii joacă rolul de mesageri ai zeilor si indeplinesc functii profetice.
În genere câmpul semantic pe care tindem să’l asociem acestei impresionante specii care beneficiază de o inteligenţă legendară este unul care nu prea o încadrează în categoria “fiinţelor luminoase”.

Multe superstiţii s’au ivit ca urmare a apariţiei constante a corbului pe câmpul de bătălie, când devorează rămăşiţele soldaţilor ucişi. Un semn al morţii, distrugerii, macabrului, războiului, un purtător al întunericului şi umbrei…
Cicero este de altfel avertizat că moartea îl pândeşte prin corbii care îşi flutură nervos aripile prin văzduh.

Danezii credeau că prin observarea atentă a comportamentului lor se putea deduce rezultatul unei bătălii, pentru că sunt prin excelenţă animale războinice. Se spune că ar fi prevestit şi moartea lui Platon şi Tiberius şi i’ar fi spus zeului celtic Lugh despre invaziile duşmane.

Dar simbolismul morţii este doar o mică parte din ceea ce reprezintă corbul în foarte multe culturi. Tradiţiile şamanice pun mare accent pe aspectele pozitive ale păsării misterioase. Şi nu este de mirare.

Strict ştiinţific vorbind, sunt creaturi extrem de inteligente, capabile să’şi construiască propriile instrumente, să le folosească şi să utilizeze mai multe tipuri în funcţie de scop, concepând alte tipuri de instrumente la nevoie. Studiile comparate de credinţe arată că simbolismul negativ al corbului este de dată recentă şi limitat la spaţiul European. Nenorocirile pe care le’ar prevesti se mai regăsesc sporadic în Mahabharata, dar aproape peste tot în Orient, ca şi în Occident, simbolismul este unul pozitiv.

Cuvântul celtic pentru corb este ”bran”, și cel mai probabil de origine al localității unde se află Castelul Bran, semn că celții sunt frații noștri carpatici cândva plecați de aici. El înseamnă protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de înțelepciune.

Deși, numele așezării Bran i se atribuie o etimologie slavă brana = poartă, loc de acces și identificată cu poarta culoarului depresionar dinspre Depresiunea Brașov, dublată de existența fostului cătun Poarta care a fost integrat acestei localități ca urmare a dezvoltării și contopirii nucleelor respective, credem că Bran este un toponim cu mult mai vechi și are conotații apropiate existenței corbului în acest areal.

Locuitorii din Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică avea să sufere îngrozitor.

Eroul Bran îl desemnează pe păstrătorul memoriei ancestrale, pe înţeleptul suprem. Asta cu atât mai mult cu cât capul său, recipient al inteleigenţei, a fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede că menţin vie inteligenţa lui Bran.

Adesea animal profetic, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon. Zeiţa războinică Bodb poartă nume de cioară. Un rol important joacă şi în povestirea gallică “Visul lui Ronabwy”, când corbii lui Owein, după ce sunt masacraţi de soldaţii lui Arthur, le aplică o pedeapsă soldaţilor.

De multe ori îl întâlnim ca animal solar, de culoarea roşie. O legendă spune că zece corbi şi’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului ca să aducă lumină lumii, dar Yi, Bunul Arcaş, ii doboară pe nouă dintre ei, altfel lumea ar fi ars. În timpul dinastiei Han pietrele sculptate înfăţişează un corb cu trei gheare în mijlocul soarelui. Poate fi un simbol al principiului yang, iar cele trei gheare invocă simbolismul solar, cu răsărit, zenit şi apus.

Amerindienii îl considerau un demiurg, un trisor viclean sau un mesager al Marelui Spirit. În cea a amerindienilor din America de Nord, corbul este eroul a nenumărate povești și mituri, de la cele legate de facerea lumii la cele eroice. Există de asemenea și o serie de triburi care consideră corbul ca strămoș sau totem, desigur în baza unor legende și mituri detaliate. În folclorul nativilor americani se pune accent pe talentul lui corvus corax de a se metamorfoza, simbolizând schimbarea. Aşa-numiţii medicine men îl conjură în ritualuri variate pentru a clarifica viziunile, pentru că ceea ce se vede cu ochiul fizic nu reprezintă neapărat realitatea, iar corbul poate oferi lămuriri.

Animal magic şi purtător de mesaje divine, corbul îşi împărtăşeşte cunoaşterea doar cu cei demni de ea. Este şi un animal care vindecă. Tezaur de secrete, asistă la revelarea propriilor noastre gânduri ascunse, la acceptarea unor adevăruri refulate şi la armonizarea finite umane. Când apare corbul se deschidea cale de acces către Marele Mister, ceea ce produce o modificare pozitivă de conştiinţă. Corbul este cel care a adus lumina în lume şi a creat o parte din Pământul-Mamă.

Indienii Tlingit de pe coasta de vest a Pacificului îl privesc ca pe figura divină centrală, demiurgul primordial, care răspândeşte cultura şi civilizaţia, adăugându’i elementul dinamic şi organizator. La Mandani, cu prilejul sărbătoririi primăverii, un bărbat comemorează retragerea apelor stand gol, vopsit în alb, cu o mantie din blana a patru lupi albi şi cu doi corbi morţi pe cap.

Fără corb, conform tradiţiilor Hopi, Navajo, Zuni, lumea ar fi şi acum în întuneric, pentru că el este cel care a ieşit din pântecele negru al universului.

Nici Africa neagră nu îl consideră mai prejos, considerându’l o pasăre care îi previne pe oameni despre primejdii. Prin urmare, corbul, animal solar, partener al zeilor, ghid al sufletelor, simbol al unei singurătăţi care permite accederea la un plan mai înalt, este departe de a fi un personaj al macabrului.

Să nu uităm nici de ce afirma Carl Jung: corbul, chiar de este partea întunecată a psihicului, trebuie integrat în personalitate pentru a putea permite comunicarea între toate aspectele umane. Este un simbol al dezvăluirii adevărurilor ascunse şi expunerii lor în lumina conştiinţei.

Corbii erau si atributele zeilor Mithra, socotindu’se că sunt înzestrați cu puterea de a conjura piaza rea.

Corbul apare adesea in legendele celtice unde joaca un rol profetic. Multe toponime contin numele lui. In Irlanda, zeita razboiului Bodb, poarta numele de cioara.
Dealtminteri, joaca un rol fundamental in povestirea galica intitulata Visul lui Ronabwy. Corbii lui Owein, dupa ce au fost masacrati de soldatii lui Arthur, reactioneaza violent si’i casapesc la randul lor pe soldati. La gali era o pasăre sacră.

În mitologia scandinavă se întâlnesc de asemenea povestiri și mituri legate de corb, dar și în toate celelalte zone locuite de această pasăre. În mitologia nordică, doi corbi stau cocoțați pe tronul lui Odin, unul este Hugin, spiritul si celalalt, Munnin, memoria. Cei doi corbi ar reprezenta principiul creatiei, iar cei doi lupi care il insotesc – principiul distrugerii. În Suedia, corbii sunt cunoscuți ca fantomele oamenilor uciși, și în Germania, ca sufletele celor condamnați.

Mitologia germană făcea din corbi păsările și tovarășii lui Wotan, stând aşezaţi pe tronul său. Unul este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria. Cei doi ar reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii lui Odin care ar fi principiul distrugerii. Odin îi trimitea in fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia se întorceau la el împărtăşindu’I informaţiile adunate. Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi.
Mesageri ai zeilor, cu capacitate profetică, au un rol fundamental în practicile şamanice.

În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi Wotan apare în ipostaza de zeu-corb. Capacitatea lui Odin de a’şi trimite gândul şi mintea departe s’ar putea lega de călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s’ar mai întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume ca representative pentru puterile intelectuale ale zeităţii.

Simbolismul corbului în lumea germanică include si stindardul corvin, un steag ţesut de aşa natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “fylgjia” (metamorfoză, noroc şi spirit protector) sau “hamingja” (dublul fantomatic al unei persoane).

De la mesageri întunecțti ai morții la păsări negre aducând tragedia, vorba lui George R. Martin în ”Cantec de gheață și foc” – “aripi negre, vorbe negre”, corbul și’a căpătat o reputțtie nemeritata de’a lungul timpului. Vom descoperi insa ca la origini era un simbol solar si era perceput altfel de popoarele nomade.

Dintr’un studiu comparat de obiceiuri si credinte a numeroase popoare pare sa reiasa ca simbolismul corbului sub forma sa pur negativa a fost acceptat recent si aproape exclusiv in Europa. Intr-adevar, aparitia sa in vise este considerata de rau augur, si evoca teama ca vei pati o nenorocire. Este pasarea neagra a romanticilor, planand peste campurile de lupta pentru a se imbuiba de hoituri. Aceasta accepțiune, s’o repetam, pare recenta si foarte localizata.

Ea se regaseste în India, unde in Mahabharata, corbii sunt comparati cu mesagerii mortii. Și poate in Laos, unde apa spurcata de corbi nu mai poate fi folosita in ritual.
Aproape peste tot insa, în Orient ca si in Occident, virtutile pozitive ale corbului sunt cele in baza carora se construieste simbolismul sau.

China şi Japonia îl înzestrează cu gratitudinea filială, datorită grijii puilor faţă de părinţi, element privit ca o restaurare a ordinii sociale. În Japonia este atât simbol al dragostei familiale, cât şi vestitor al biruinţelor şi semn al virtuţii.

Astfel în China si in Japonia, este simbolul recunostintei filiale, faptul că’și hranește tatal si mama fiind considerat in timpul dinastiei Han semnul unei miraculoase restabiliri a ordinii sociale. Și in Japonia exprima dragostea familiala.

Tot în Japonia, el este deopotriva si mesager divin si pasare de bun augur, asa cum a fost considerat in epoca Zhou vestitor al biruintelor si semn al virtutilor. Vorbeau, ce’i drept, de un corb roșu de culoarea soarelui.

În China, corbul este o pasare solara. Zece corbi si’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului pentru a aduce lumina lumii, simbol care pare sa fi trecut in shintoism. Doar Yi – Bunul Arcas a doborat noua dintre ei cu lovituri de sageata: altminteri, lumea ar fi ars.

În China, un corb cu trei picioare locuieste in Soare în conformitate cu pietrele sculptate pe vremea dinastiei Han. , indicand cele trei faze ale sale: zori, amiaza si amurg, iar pentru japonezi, este un mesager divin. El ar fi principiul care anima soarele și poate o reprezentare a lui yang. Cele trei gheare, emblema imparatilor Chinei, corespund la fel ca trepiedul, unui simbolism al soarelui: răsărit, zenit, crepuscul.

La indienii tlingit (Coasta de nord-vest a Pacificului), figura divina centrala este corbul, erou si demiurg primordial, care faureste lumea sau mai exact o organizeaza, raspandeste peste tot civilizatia si cultura, creaza si elibereaza soarele. El adauga elementul dinamic si organizator.

În America de Nord, fiinta suprema din ceruri tinde în genere spre o contopire cu personificarea mitica a tunetului și a vântului, reprezentat ca o pasare mare; cu o bataie din aripi starneste vantul, limba lui este fulgerul.
Cu prilejul sarbatorii primaverii la mandani, primul barbat, crainic al reinnoirii, comemorand retragerea apelor, sta gol, vopsit cu alb, cu o mantie facuta din blana a patru lupi pe umeri si cu doi corbi morti pe cap.

Ca mesager al zeului tunetului si al traznetului, corbul apare la triburile maya (Popol Vuh).

Rolul de calauza si de spirit protector ii este conferit și în Africa neagra. Triburile likuba si likuala din Congo considera corbul drept o pasare care ii previne pe oameni despre primejdiile ce’i pandesc. El ar fi si simbolul singuratatii sau mai degraba al izolarii voite al celui care s’a decis sa traiasca pe un plan superior.

Ar fi și un atribut al sperantei, conform spuselor lui Suetoniu: ”Cras, cra” – mâine, mîine.

Alchimistii au asociat o faza a transmutatiei cu capul de corb.

Așadar, in majoritatea credintelor ce’l privesc, corbul apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor in ultima lor calatorie, deoarece fiind psihopomp, descopera fara gres tainele intunericului.

Aspectul lui pozitiv pare legat de credintele popoarelor nomade, vanatori si pescari, pe cand cel negativ se ivește odată cu viata sedentară și dezvoltarea agriculturii.

În multe tradiții din Vest, corbii au fost mult timp considerați a fi păsări de rău augur, în mare parte din cauza simbolismul negativ al penajului lor negru și faptul ca mănâncă hoituri.

Ca și în mitologia tradițională și de folclor, corbul comun a apărut frecvent în scrierile moderne, cum ar fi lucrările lui William Shakespeare, și în poemul „Corbul”, de Edgar Allan Poe. Corbii au apărut și în lucrările lui Charles Dickens, J.R.R Tolkien, Stephen King, Joan Aiken și mulți alții.

El continuă să fie folosit ca un simbol în domeniile în care acesta a avut o dată un status mitologic, ca pasărea națională a Bhutanului, pasărea oficială a teritoriului Yukon, și deasemenea apare în stema Isle of Man (o dată o colonie vikingă).
Corbii baltimori ai Ligii Naționale de Fotball au avut un corb numit „Poe” ca mascotă oficială.

Corbii comuni sunt larg răspăndiți și nu sunt în prezent în pericol de dispariție. În unele țări aceștia sunt rar întâlniți din cauza pierderii habitatului și a vânării.

În România sunt o specie protejată de lege din cauza rarității. Însă în alte locuri numǎrul lor a crescut dramatic și au devenit dăunători agricoli. Corbii pot provoca daune culturilor, cum ar fi cerealelor sau pot dăuna animalele, deoarece au fost exemplare care au ucis iezi, miei sau viței. Totuși aceștia atacă rar, iar comportamentul lor poate fi uneori luat greșit de fermieri.

Creierul corbilor este unul dintre cele mai mari creiere ale păsărilor. Concret, hyperpallium-ul este mare. Pentru o pasăre au capacitatea de a rezolva probleme, precum și alte procese cognitive ca imitatul și înțelegerea.

Strigătul său tipic este „corr-corr”, cel puțin în România (a nu se confunda cu „cra-cra” al ciorilor). Spunem „cel puțin în România” pentru că în funcție de zonă nu doar strigătul tipic ci și vocabularul corbilor poate varia. Trebuie precizat că această pasăre are un vocabular bogat și, datorită răspândirii, cunoaște o fragmentare a limbajului care a permis ornitologilor să detecteze mai multe dialecte. Mai mult, s’a putut constata că, de pildă, un corb din America adus în Spania, a fost la început izolat de ceilalți corbi, din pricina necunoașterii dialectului local, pentru ca după o vreme să îl învețe și să se integreze.

Inteligența excepțională de care corbul a dat dovadă de’a lungul istoriei, dar și capacitatea sa deosebită, au creat în jurul să nenumărate legende și mituri. Acestea au fost sporite și de capacitatea corbului de a fi îmblânzit cu ușurință, ca și de a învăța un număr limitat de cuvinte (între 9 și 20, după sursă), pe care le folosește, se pare, în mod intenționat, nu reflex (ca papagal).

Inteligența sa a atras, însă, nu doar respectul, ci și ura oamenilor, care în multe situații, stăpâniți de superstiții distrugătoare, au încercat să extermine această pasăre. Desigur, o influență a avut’o și lăcomia corbului, care a creat o impresie neplăcută multora, mai ales în timpul molimelor sau războaielor când, asemenea ciorilor și altor păsări sanitari naturali, consumă trupurile celor căzuți.

Corbii sunt cunoscuți deoarece fură și prind obiecte strălucitoare precum cristale, bucăți de metal sau mingi de golf. Una dintre teorii este faptul ca ei fac acest lucru pentru a impresiona alți corbi. Alte studii indică faptul ca tinerii sunt foarte curioși de toate lucrurile noi, și au o anumită atracție pentru obiectele luminoase și rotunde, pe baza asemănării lor cu ouăle de pasăre. Dar, la maturitate corbii își pierd interesul, și devin extrem de neofobofici.

Un studiu efectuat recent pe mai multi corbi, de către cercetători din Suedia, a relevat faptul că sunt extrem de inteligente, ba chiar îi depășesc la acest capitol pe oameni. Aceste păsări sunt capabile să’și facă planuri de viitor, așa cum procedează oamenii.

Specialistii sustin că aceste păsări pot plănui din timp anumite evenimente și că renunță la o recompensă pentru a beneficia de una mai bună în viitor.

Aceasta expertiza a fost considerat ca o capacitate specifică oamenilor și maimuțelor mari, se precizează în studiul publicat la sfârșitul săptămânii trecute în jurnalul american ”Science”.

De’a lungul anilor, mai multi experți au demonstrat că, aceste pasari și alți membri ai familiei corvide sunt capabili să depoziteze alimente pentru a le consuma mai târziu.
În cadrul studiului efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Suedia au provocat corbii să rezolve sarcini prin activități cu care nu se confruntă în sălbăticie, precum utilizarea uneltelor și trocul.

Corbii au fost dresați să dea drumul unei unelte rudimentare, precum o pietricică, printr’un tub opac într’o cutie tip puzzle, acest fapt declanșând eliberarea unei recompense printr’o deschizătură din partea de jos a recipientului. Ulterior, cutia și piatra au fost îndepărtate, iar dupa cateva minute, corbii primeau o pietricică și mai multe obiecte menite să le distragă atenția, precum o rotiță din lemn, o bilă de lemn, o țeavă de metal și o mașinuță de jucărie.

Dupa cincisprezece minute păsărilor le era prezentată din nou cutia, iar toți corbii au optat pentru pietricică, iar după ce le era prezentată cutia foloseau această unealtă pentru a deschide sertarul recipientului, rata de succes fiind de 86%.

După un interval de 17 ore, biologii evolutionisti le’au dat corbilor din nou cutia, iar rata de succes a fost de 88,8%.

3. CETĂȚILE de pe stema Ardealului reprezintă fortificații Getice antice peste care sașii eu reconstruit alte fortificații noi.

Septem Castra (șapte cetăți) este o veche regiune a teritoriile controlate și locuite de vechii geți, pomenită deseori în antichitate. În 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi,  dar o regăsim și pe hărți târzii cum este cea prezentată mai jos, din 1535.

Harta Valahiei, Moldovei, Transilvaniei și a Banatului (Septem Castra), Poloniei, Rusiei și Ungariei, Cartograf: Fries Lorenz, Locul / Data: Strassburg / 1535, Dimensiune: 18 x 12 cm

Descriere: Importantă hartă modernă timpurie a Valahiei, Moldovei, Transilvaniei, Poloniei, Rusiei și Ungariei, din 1535 ediție a Fries Geographia.

Iată un exemplu de cetate reconstruită pe ruinele unei dave: Rupea, veche davă getică, Rumidava, peste care romanii ridică la rândul lor un castru Rupes. Cetățile care sunt artistic reprezentate prin turnuri le regăsim în mai toate stemele și emblemele unor orașe, sau județe românești. Este un specific al heraldicii românești păstrat din evul mediu, dar care moștenește evident antichitatea de unde ne parvin primele fortificații.

Pe harta publicată în Liber Floridus (la cca. anul 1125), Europa Mundi Pars Quarta (an 1119), de către călugărul Lambert din St. Omen (Editura Derolezpe. Paris. Franţa) apare înscris, una lîngă alta: GOTHI (n.a.:adică GEŢIA), SEPTEN TRION ( n.a.: Banatul) şi DACIA (n.a. Transilvania). Obiceiul de a se scrie cu două denumiri: Septem Castra şi Transilvania (chiar una sub alta) s’a păstrat mult timp în alcătuirea hărţilor (vezi: hărţile lui Nicolas de Cusa (an 1491), Beneventanus (an 1507) şi Waldseemueller (an 1511).

Trion = Terendo boves. Boves = comună compusă din mai multe municipalităţi. In Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

SEPTEM TRIONES este comunitatea celor şapte stele luminate din constelaţia URSEI. Dar, “cu picioarele pe Pământ” analizat, acest SEPTEN TRION, este marcat, precum toate ţările reprezentate pe această hartă, cu o căsuţă (deci nu e vorba de geograficul SEPTENTRION (Nord) şi înseamnă de fapt ŞAPTE CETĂŢI, după cum şi denumirea dată de coloniştii germani în Ardeal.

Deci la anii 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi.

Harta Calugarului Lambert (un 1119), Europa Mundi Pars Quarta

O analiză a conţinutului denumirii TRION, aruncă lumină asupra întunericului, neluminat de lingviştii şi istoricii români ! Hofmann Johann Jacob (1635-1706), scrie la anul 1698 (la anul 1699 Ardealul, cade fără luptă, în mîinile vestice), în Lexicon Universale (Leiden. Olanda):

”Triones, Romanis a terendo boves appelati. Varro di L.L.I.6. Triones enim boves apellantur a bubulis etiam nunc, maxime cum arant terram – – – -qui terram arabant, a terra teriones, unde triones, ut dicerentur a detritu – – -”

TRION = Terendo boves. Boves înseamă comună compusă din mai multe municipalităţi. În Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

<Septimii Castra> se pare că erau denumite ganizoane ale împăratului Septimius Severus (ani 145 – 211) din regiunea Dunăre -Tisa (ipoteză presupusă şi de către D-l Horst Klusch, om de cultură din Sibiu), denumire care foarte probabil mai tîrziu devine <Septem castra>.

Căci fără soldaţii din aceste împrejurimi (Dacia, Moesia, Iliria), Septimius Severus nu putea să ducă absolut nici un război, nici în Britania şi nici în Est sau Sud. Septimius Severus a fost comandantul legiunii a 3-a ”Scitica”. Patruzeci de ani de războaie au necesitat o maşinărie imensă de război.

Triones – este pus în literatura antică romană şi cu garnizoane militare.

Arcul de Triumf al lui Septimius Severus din Roma prezintă prizonieri geţi din războaiele cu geții liberi (Geţia: Moldova, Dobrogea şi Valahia). Între anii 191 şi 193, Septimius Severus devine „împăratul Panoniei”.

Denumirea de <Septem Castra> indică, că denumirea ARDEAL este o denumire de origine băştinaşe, căci altfel coloniştii germani, aduşi de Biserica Apostolică de la Roma, nu ar fi tradus această denumire, ca SIEBENBUERGEN !

Ancius Manlius Severinus Boethius ( 480-525), filozof din Roma ( executat că a conspirat cu Bizanţul), scrie în Consolatio Philosophiae, Liber Secundus:

Nouimus quantas dederit ruinas* urbe flammata patribusque* caesis* fratre* qui quondam ferus interempto* matris effuso maduit cruore* corpus et uisu* gelidum pererrans ora non tinxit lacrimis, sed esse censor* exstincti potuit decoris. hic tamen sceptro populos regebat quos uidet condens radios sub undas Phoebus extremo ueniens ab ortu, quos premunt septem gelidi triones*, quos Notus* sicco uiolentus aestu torret ardentes recoquens harenas. celsa num tandem ualuit potestas uertere* praui rabiem Neronis*? heu grauem sortem*, quotiens iniquus additur saeuo gladius ueneno!triones*

<Triones> înseamnă: URBE = cetate cu ziduri de apărare

Titus Livius ( 59-17 î.Hr.), primul istoric apolitic roman, scrie în Ab urbe condita, capitolul 47:

47. iam hostes ante castra instructi stabant. moram pugnae attulit quod Hasdrubal prouectus ante signa cum paucis equitibus scuta uetera hostium notauit quae ante non uiderat et strigosiores equos; multitudo quoque maior solita uisa est. suspicatus enim id quod erat, receptui propere cecinit ac misit ad flumen unde aquabantur ubi et excipi aliqui possent et notari oculis si qui forte adustioris coloris ut ex recenti uia essent;  simul circumuehi procul castra iubet specularique num auctum aliqua parte sit uallum, et ut attendant semel bisne signum canat in castris.  ea cum ordine relata omnia essent, castra nihil aucta errorem faciebant; bina erant, sicut ante aduentum consulis alterius fuerant, una M. Liui, altera L. Porci; neutris quicquam quo latius tenderetur ad munimenta adiectum.  illud ueterem ducem adsuetumque Romano hosti mouit quod semel in praetoriis castris signum, bis in consularibus referebant cecinisse; duos profecto consules esse, et quonam modo alter ab Hannibale abscessisset cura angebat. minime id quod erat suspicari poterat, tantae rei frustratione Hannibalem elusum ut ubi dux, ubi exercitus esset cum quo castra coniuncta habuerit ignoraret: profecto haud mediocri clade absterritum insequi non ausum; magno opere uereri ne perditis rebus serum ipse auxilium uenisset Romanisque eadem iam fortuna in Italia quae in Hispania esset.  interdum litteras suas ad eum non peruenisse credere interceptisque iis consulem ad sese opprimendum accelerasse. his anxius curis, exstinctis ignibus, uigilia prima dato signo ut taciti uasa conligerent, signa ferri iussit.

In trepidatione et nocturno tumultu duces parum intente adseruati, alter in destinatis iam ante animo latebris subsedit, alter per uada nota Metaurum flumen tranauit. ita desertum ab ducibus agmen primo per agros palatur, fessique aliquot somno ac uigiliis sternunt corpora passim atque infrequentia relinquunt signa. Hasdrubal dum lux uiam ostenderet ripa fluminis signa ferri iubet, et per tortuosi amnis sinus flexusque cum errorem uoluens haud multum processisset, ubi prima lux transitum opportunum ostendisset transiturus erat.  sed cum, quantum a mari abscedebat, tanto altioribus coercentibus amnem ripis non inueniret uada, diem terendo spatium dedit ad insequendum sese hosti.

Denumirea de ţară, SEPTEN TRION, de pe harta călugărului Lambert din St. Omen, înseamnă ŞAPTE CETĂŢI şi este prima denumire (an 1119) de acest gen, cunoscută mie până la această dată, având o rădăcină în secolele 11-12. Deci cunoscută înainte de sosirea coloniştilor germani pe pământurile Ardealului.

Această hartă face parte din lucrarea, “Geografia Istorică DACIA-ROMÂNIA”, Vol 1 şi 2, Basilea 1991, autori: Ioan Mugioiu şi Tamara Mugioiu, (an cca. 1991-1992) facultatea de Geografie (Universitatea din Bucureşti) şi Biblioteca Academiei (Bucureşti).

Așadar, putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat este cât se poate de evident.

Sursa: dragusanul.ro, formula-as.ro, hiperboreea-nemuritoare.blogspot.ro, george-damian.ro, enational.ro, isushristos.org, reneguenon339.blogspot.ro, traditionalromanesc.ro, quadratus.wordpress.com, ziarulnatiunea.ro, agero-stuttgart.de, adevarul.ro, jurnalparanormal.ro

Citiți și:  ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

 

VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Descrierea imaginii, de asemenea, a comentat de mai josPoetul medieval Rudolf von Ems (stânga), la începutul lucrării sale Weltchronik dictează unui copist.

Foarte puţini români cunosc vechimea numelui de România, ca entitate statală apărută (în linii mari) în graniţele locuite din vechimi imemoriale de către daco-geţi. Uniunea statală realizată (chiar dacă a avut o durată efemeră) de geniul naţional-militar al lui Mihai Viteazul, fusese semnalată pentru conştiinţa europenilor, încă din anul 1250, când Rudolf din Eims folosea în premieră termenul de „Rumunja”. După o îndelungată pauză în timp numele de „Rumunja” a fost apoi preluat de cronicari precum Ioannes Tomska Saski şi Martin Felmer la începtut de secol XVIII cu privire la „Moldova şi Valahia, Transilvania şi o mare parte din Ungaria de astăzi” (Partium-ul istoric).

În perioada medievală şi nu numai, pentru europeni ca dovadă a unităţii etnice, locuitorii de pe ambii versanţi al lanţului Carpaţilor era cert că se vor uni cu uşurinţă „pentru identitatea limbii” (Petru Perembski) a tradiţiilor şi aspiraţiilor.
Încercările de spargere a tendinţei fireşti de unire a românilor au fost sistematic sabotate îndeosebi de către regii Ungariei prin implantarea de colonişti secui şi saşi în mediul feudal românesc din Ardeal, prin persecutarea agresivă a credincioşilor ortodocşi, îndeosebi a clerului acestora, mergându’se în anul 1428, până la confiscarea averilor nobililor maghiari care ţineau „pe moşiile lor, preoţi ortodocşi”.

Trecem (mult prea uşor, se pare) peste încercările nenumărare de maghiarizare forţată a românilor, de sclavizare a lor (şerbii !), de limitare a libertăţii individuale (legarea de moşie, sau de restricţiile impuse de stăpânirea ungară asupra legăturilor comerciale pe care le aveau centrele săseşti cu Valahia şi Moldova). În aceeaşi linie de lichidare a oricărei posibile uniri a românilor din cele trei mari voievodate, se înscriu şi tendinţele repetale ale regatului polon de înfeudare a Moldovei sau cele de cucerire a voievodatelor întreprinse de otomani.
Subiect fabulos, dar din motive necunoscute insuficient cercetat de istoricii români din prezent, fenomenul unirii voievodatelor a fost unul prezent în conştiinţa naţională a tuturor valahilor, cu mult timp înainte de reuşita lui Mihai Viteazul.

Înfrăţirea moldovenilor şi muntenilor. Bogdan al III-lea (Orbul) şi Radu cel Mare în centrul picturii. Autor: Constantin Lecca

Astfel, devin deosebit de interesante tendinţele unor urmaşi de’ai lui Ştefan cel Mare, precum voievozii Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefan Rareş (1551-1552), Ştefan Lăcustă (1538-1540) şi Alexandru Cornea (1541), care în ciuda scurtelor lor domnii s’au luptat nu doar să păstreze graniţele Moldovei, ci şi să’şi extindă autoritatea în spaţiul istoric românesc, profitând politic de completa prăbuşire a regatului Ungar de după bătălia de la Mohaci.

Стефан VI Рарешрум. Ştefan VI RareşŞtefan VI Rareş

Toţi principii şi voievozii români au preferat ca în anul 1526 să aibă o neutralitate binevoitoare faţă de sultanul Soliman Magnificul, asistând la dispariţia temporară de pe scena istoriei a vecinului catolic care ocupa abuziv Transilvania de secole. Pentru ei, coroana maghiară reprezenta o ameninţare mult mai gravă decât cea otomană (mai ales dacă ţinem cont de statulul favorizat, de Case ale Păcii – Dar-al ahd, de care se bucurau Valahia şi Moldova în faţa Imperiului Otoman).
Un alt susţinător al unirii tuturor românilor, a fost voievodul moldovean Petru Rareş care la un moment dat reuşise să se facă domn peste 210 localităţi din Transilvania. Cronicile maghiare spun mult despre acest voievod :

„La trecerea trupelor lui Rareş în anul 1529, toţi atârnă de el şi nimeni nu poate mişca altfel, iar acei valahi din cauza limbii comune cu uşurinţă s’au unit cu el făcând o uniune”.

Petru Rareș

Mulţi observatori contemporani lui Petru Rareş, precum Paulo Giovio notează că „moldoveanul cerea ţara pentru el” şi cerea comunităţilor săseşti să „nu stârnească mânia noastră, şi să respecte drepturile oamenilor noştri, că ce alt domn puteţi avea?”

De fapt, Petru Rareş a fost foarte aproape de a reuşi unirea tuturor românilor, pe calea militară în prima sa domnie, şi pe cea diplomatică în cea de’a doua. Căci în anul 1542, fruntaşii românilor transilvăneni au acceptat propunerile de apropiere făcute în numele lui Rareş şi al voievodului muntean Radu Paisie (1535-1545), aceştia declarând:

„În mod deschis şi prin voinţa tuturor, voim să facem dietă şi să facem comerţ cu aceste regate”, măsură care ar fi dus la desfinţarea vămilor controlate de coroana maghiară.

Cu toate că moartea lui Petru Rareş a murit fără ca acest deziderat să fi fost înfăptuit, ideea sa a fost preluată de cei doi fii ai săi, Iliaş Rareş (1546-1551) şi Ştefan Rareş. Conform generalului Castaldo, care invadase cu trupe Transilvania, aceşti doi succesori ai lui Rareş reprezentau alături de voievodul muntean Mircea Ciobanul, pericole serioase pentru politica Habsburgilor în reginea voievodatelor româneşti. Aceştia au fost de fapt iniţiatorii răscoalei antiimperialiste a românilor ardeleni din anul 1552. Decăderea militară a Moldovei în urma războiului cu turcii din anii 1572-1574 a dus la jefuirea în valuri de către turci şi tătari. Împlinirea unirii avea să revină ca sarcină Ţării Româneşti prin personalitatea providenţială a fiului lui Pătraşcu Vodă, Mihai.

Sursa: Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti: Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Descoperă.ro, Cronicari munteni, Cronici turceşti privind ţările române
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005

Citiți și: POCUȚIA PE TIMPUL LUI PETRU RAREȘ (1483-1546)

sau: MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MIHAI VITEAZUL (MALUS DACUS) SALVATOR AL EUROPEI, DERANJASE PLANURILE GERMANO-CATOLICILOR

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei.

”Dacul cel Rău” deranjase planurile germano-catolicilor.

Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într’o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…

Rar găsim o personalitate istorică autohtonă atât de controversată precum Mihai Viteazul. Victimă în egală măsură a exagerărilor cu orice preţ de care s’au făcut vinovaţi istoricii regimului comunist, precum şi al campaniilor voite de minimalizare şi defăimare a eroilor noştri, practicate cu osârdie aproape kominternistă de cei care ne rescriu astăzi istoria, Mihai Viteazul rămâne un subiect fabulos şi generos pentru orice însetat de adevăr. Mult s’a vorbit şi scris despre victoriile Viteazului, despre marea sa Unire şi despre tristul şi nedreptul său sfârşit, şi mult se va mai scrie şi de acum încolo. Unul dintre numeroasele aspecte mai puţin cunoscute ale lui Mihai Viteazul ţine de importanţa pe care a avut’o acest voievod pe plan internaţional. Căci luptele şi viziunile sale politice au influenţat puternic jocurile politice ale puternicilor lumii de atunci.

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i’a trăit pe 4 în cort, conducându’și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându’i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central estice europene (în speţă teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est europene, adică Valahia şi Moldova.

Gravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de MihaiGravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de Mihai

Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s’ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente şi nutreţ pentru cai.
Încă o dată, ţinuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de. bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.
Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi regatul polon. Amintesc că doar între anii 1580-1590, când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s’au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni…
La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.
În faţa acestor realităţi, Mihai Viteazul s’a angajat într’un adevărat conflict sângeros de lungă durată cu otomanii.
Singur în faţa unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s’a văzut nevoit precum Mircea, Vlad şi Ştefan, să ceară ajutor material şi militar Apusului.
Oastea lui Mihai Viteazul, picutră de Georghe TăttărăscuOastea lui Mihai Viteazul, pictură de Georghe Tăttărăscu

Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă profitat, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică. Europă care nu dorea de fapt protejarea valahilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într’o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând’o treptat.
Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.
Cu toate că la Praga şi Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agenţilor imperialo-papali Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au susţinut decât în primă instanţă noţiunea unui stat unitar românesc, condus de un lider român.
După numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor în zonă, căci aceştia au anticipat că odată stabilizat statul român, un conducător puternic şi experimentat în lupte precum Mihai Viteazul nu le’ar mai fi permis amestecul în treburile interne ale valahilor, plus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogăţiilor Transilvaniei, odată cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituită cu de la sine putere în clasă opresoare de secole a etnicilor români.

Celebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai ViteazulCelebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai Viteazul

Este deci limpede şi clar că Habsburgii care dominau pe atunci prin Imperiul Romano-German, mare parte din Europa continentală, iar prin Spania controlau Lumea Nouă, coastele Africii şi Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil şi independent la graniţele lor.
Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adică Dacul cel Rău în limba latină, de cronicile maghiare ale vremii (încă o dovadă istorică atât asupra faptului că în Evul Mediu românii erau percepuţi de vecinii lor drept urmaşi direcţi ai dacilor, cât şi asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului) a fost ucis în mod laş şi absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva interesele austro-germano-polone în Ţările Române.

La începutul lunii septembrie 1600 Mihai Viteazul reușea unirea celor trei Țări Românești. Evenimentul a avut un larg răsunet în Europa. Regele francez Henric al IV-lea scria:

”Se zice că românul e foarte tare și că planurile sale cresc potrivit cu victoriile”.

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Mihai Viteazul intrând în Alba-Iulia

Nu toată lumea era mulțumită de politica Viteazului. Cancelarul polonez Zamoyski exclama cu necaz:

”Acest Mihai vrea să jongleze cu lumea întreagă”.

Acțiunile întreprinse de domnul muntean aveau opozanți numeroși. Nobilimea maghiară se simțea lezată de măsurile favorabile românilor pe care le dăduse voievodul. Boierii români din spațiul extracarpatic doreau slăbirea puterii domnului, fapt împotriva căruia Mihai lupta. Cercurile înalte habsburgice doreau din nou să stăpânească Transilvania pe deplin. Polonezii erau nemulțumiți de faptul că protejatul lor, Ieremia Movilă, fusese înlăturat din scaunul de la Iași. Otomanii nu puteau uita gravele pierderi pe care ghiaurul le pricinuise oștilor ce fuseseră trimise împotriva lui. Din cauza fiscalității excesive, provocată de războiul prelungit și întreținerea oastei de mercenari au izbucnit mișcări sociale.

Nobilii maghiari se revoltă și încearcă să îi atragă de partea lor și pe cei moldoveni plus pe unii dintre sfetnicii domnului. Polonezii sunt primii care profită și îl reînscăunează pe Ieremia Movilă. Maghiarii îl cheamă în ajutor pe italianul Giorgio Basta, adversar declarat al lui Mihai. Pe 16 septembrie 1600 Mihai este înfrânt la Mirăslău. Polonezii profită de situație și înaintează spre București pentru a’l instala pe Simion Movilă, fratele domnitorului moldovean. Viteazul este forțat să își lase familia zălog la Făgăraș și să părăsească Transilvania controlată acum de Habsburgi prin Basta. În confruntarea cu polonezii de la Bucov, Mihai este înfrânt și pierde domnia Țării Românești. Pentru a reclădi unitatea românilor ajunge până la Praga, unde este audiat la curtea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Inițial, habsburgii sunt ezitanți. La auzul veștii că Basta fusese înlăturat de la conducere chiar de nobilii maghiari pe care îi ajutase, împăratul Rudolf al II-lea îi acordă sprijin lui Mihai, mediind chiar o împăcare cu Basta. După victoria la de la Gorăslău din 3 august tensiunile între domnul muntean și generalul italian reizbucnesc.

Desen de epocă cu Bătălia de la TârgovişteDesen de epocă cu Bătălia de la Târgovişte

Atunci când somnul naţiunii…naşte monştri.

Atitudinea şi optica împăratului Rudolf al II-lea, faţă de Mihai Viteazul merită un pic de atenţie. Acest Habsburg era un personaj bizar, un introvertit supraponderal înclinat mai mult spre alchimie, ocultism şi discuţii metafizice decât spre politică. Cu toate că Mihai Viteazul l’a acceptat drept suzeran în schimbul armelor şi mercenarilor pentru apărarea creştinătăţii de turci, Rudolf nu doar că nu şi’a ţinut promisiunile, dar se pare că nu a fost deloc străin de asasinarea lui Mihai Viteazul.
Oricum, este sigur faptul că generalul albanez Gjerj Basta, un supus fidel al Habsburgilor nu a îndrăznit să’l ucidă fără voie de sus pe Mihai Viteazul, care era în pragul uciderii sale comandant imperial cu autoritate totală în Transilvania, fiind investit chiar de Rudolf al II-lea. Misterul asupra celul care a dat ordinul de asasinarea al Viteazului persistă şi astăzi. Se ştie sigur însă pe baza documentelor istorice, că eroul de la Călugăreni, Giurgiu, Şelimbăr şi multe alte bătălii a fost victima unor maşinaţiuni ordinare care au constat inclusiv în plasarea de scrisori false în cortul său.

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

“De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat’a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le’a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi’a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le’a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care’l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că’l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. După ce Basta şi’a orânduit oastea în mare linişte, trimis’a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins.

Mihai i’a zis: ”Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s’o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit’o şi l’a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i’a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l’a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu’se, i’au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu’l şi împărţindu’i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i’au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l’au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

Momentul morţii bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i’au îndemnat cugetul şi obârşia.

“Şi aşea s’au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce’au făcutu nemţilor” se exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopiseţul Cantacuzinesc îl deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv:

…“şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi’i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l’au lăsat, ci iată că cu meşterşugurile lui au intrat prin inima celor hicléni, pân’îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade’să să blestemăm… pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Trupul eroului conform unor surse a fost îngropat pe Câmpia Turzii trei zile mai târziu de către mercenarii sârbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un hrisov din 1612 ne spune că ”Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l’a dus în țară, de l’a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”. Radu Buzescu și soția sa, Preda, fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormânt o lespede pe care au ținut să fie gravat în limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești- textul:

”Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii(a) Tordei, și, când l’au ucis Neamții, anii au fost 7109 (1601), în luna Aug. 8 zile; aceas(tă); piatră o’u pus jupan Radul Buz(escu) i jupan(i)ța eg(o), Preda”. Inscripția, într’o atât de frumoasă limbă românească, este edificatoare pentru modul în care oamenii epocii îl vedeau pe domnitor. Apropiații săi și’au dat seama – iar posteritatea avea să ridice la nivel de postulat gândirea lor – că Mihai Viteazul a definit un program politic, pentru a cărui înfăptuire a luptat. Acțiunile Viteazului transmise prin scris și tradiție orală au căpătat în timp valoarea mesajului de continuitate a spiritului pan-românesc. Ele au fost dătătoare de învățături și au întărit voința poporului român de a se uni și de a trăi într’o națiune liberă, puternică și prosperă. Eroul de la Călugăreni și Șelimbăr cu sfârșit tragic pe câmpia de la Turda a intrat în conștiința românească în contururi aureolate.
Pirma stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai ViteazulPrima stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai Viteazul

Chiar şi după moarte, prin ecoul faptelor sale, viteazul voievod s’a impus Europei de atunci drept cel mai valoros comandant de oşti al vremurilor sale, singurul de altfel care administra înfrângeri pe bandă puternicului aparat militar otoman.
Rămâne însă în istorie perfidia şi lipsa unei strategii pe termen lung de care s’a făcut vinovată dinastia de Habsburg. Aceeaşi dinastie imperială care l’a tratat mizerabil pe Mihai Viteazul atunci când s’a simţit stăpână pe situaţie, dar îl gratulau cu felicitări şi promisiuni când simţeau pericolul otoman care se apropia de tronul lor.
Nu a contat pentru ei fidelitatea Viteazului, care continua să creadă în bunele intenţii ale Europei, chiar şi atunci când era în apogeul puterii sale şi putea să facă oricând o pace durabilă cu Stambulul în detrimentul definitiv al întregii Europei Apusene.
Poate că ar fi trebuit să se încreadă mai mult în turci, care s’au dovedit mai mereu cei mai buni şi înţelegători duşmani ai noştri de’a lungul istoriei. Turcii care s’au dovedit de altfel mult mai credincioşi înţelegerilor cu voievozii români decât ungurii, polonezii, austriecii, germanii, ca să nu mai pomenesc de ruşi…
Altfel ar fi fost nu doar istoria românilor, dar mai ales a întregii Europe, dacă Mihai Viteazul aflat în apogeu militar şi politic ar fi acceptat un foarte posibil tratat avantajos cu Stambulul, în care s’ar fi angajat să lase ordiile otomane să treacă nestingherite prin ţările române în drum direct spre inima Europei.
Dacă în urma unei ipotetice, dar deloc improbabile recunoaşteri a independenţei depline a voievodatelor sale, Mihai s’ar mai fi angajat să’i susţină pe turci cu provizii, sau trupe, Europa ar fi fost cucerită în maximum trei ani, căci maşina de război otomană din acele vremuri la care s’ar fi adăugat experimentaţii războinici valahi nu ar fi întâmpinat niciun obstacol serios. Europa de atunci nu ar fi avut armate capabile să stăvilească Imperiul Otoman care era pe atunci încă la apogeul său istoric.
Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii

Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii (gravura realizata la Leiden – Olanda, 1703)

Dar cel mai mare erou al românilor a ales să fie fidel celor pe care din prea multă bunăvoinţă i’a ales drept aliaţi şi suzerani.

Fidelitate care l’a costat în final trădarea şi moartea.

Referitor la tristul şi ruşinosul asasinat politic de la Câmpia Turzii, trebuie şi merită amintit un amănunt puţin cunoscut publicului larg. Primul soldat care a sărit să’l apere cu propriul trup pe domnul tuturor românilor, primind pentru gestul său de credinţă şi curaj ”patru răni de la cruzii valoni, dintre care una periculoasă în ceafă lângă gât” a fost comandantul pedestraşilor unguri credincioşi viteazului – Ludovic Rakoczy, ai cărui urmaşi Gheorghe Rakoczy I şi Gheorghe Rakoczy II au ajuns principi ai Ardealului nu au renunţat nici ei, alături de alţi domnitori ai Munteniei şi Moldovei, la visul lui Mihai Viteazul, reunirea Daciei Mari!
Asasinatul s’a dovedit nu doar inutil, ci şi de’a dreptul păgubos pentru europeni, căci conform cronicilor lui Edward Barton agent de informaţii englez şi reprezentant oficial al Angliei la Stanbul:
„Din cauza morţii sale, poporul valah doreşte încă mai puţin să accepte protecţia Împăratului Rudolf al II-lea, temându’se de el mai mult decât de sultan”. QED!

Sursa: Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti : Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Descoperă.ro, istorie-pe-scurt.ro, Cronicari munteni, Cronici turceşti privine ţările române
Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul: Ioachim Crăciun, Bucureşti, 1939.
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005
Călugărenii subt o nouă înfăţişare: Constantin Zagoriţ, Ploieşti, 1940

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

sau, HARTA ȚĂRILOR ROMÂNE 1535

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CICULII (SECUII) NEAM DE SCIȚI, IAR SCIȚII NEAM DE GEȚI

Stemele celor șapte orașe principale din Transilvania

https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2012/07/chorographia-2.jpg

”Acestei regiuni a Transilvaniei îi este alăturată dinspre nord provincia Moldova (care e vecină cu regatul Poloniei, cu Rusia inferioară și cu ținuturile secuiești). Iar din partea cealaltă, se află spre răsărit Țara Românească, numită cu alt nume Transalpina, despărțită printr’un spațiu nu prea mare de munții deosebit de înalți ce se ivesc între ei.

Chorographia Transylvaniae

Dar ca să ajungem ceva mai departe la o cunoaștere mai lămurită a acestei provincii a Transilvaniei printr’o descriere geografică: această provincie se împarte între trei națiuni ce se deosebesc între ele prin religie, moravuri, obiceiuri și întrucâtva prin legi și care locuiesc în această regiune pe porțiuni deosebite, adică sașii, secuii și ungurii. Printre aceștia locuiesc și românii înșiși, băștinași (sic!) ai acestor provincii, în niște sate și posesiuni retrase; neam de oameni foarte aspru, hrănindu’se doar din cirezi și turme și adesea chiar din răpirea hoțească a vitelor și a cailor. După obiceiul lor ei se îmbracă cu haine lățoase sau mițoase, țesute din lână de capră și făcute de mâna lor; nu ascultă de nici un fel de legi făcute de oameni.

Chorographia Transylvaniae (sasi si secui)

Despre deosebirea și despre religia și moravurile celor trei națiuni amintite:

Mai întâi acest neam al sașilor, adus în acest loc după cum spun ei din Germania și care are multă tragere de inimă pentru munca câmpului și foarte mare râvnă prin chiar firea sa pentru îndeletnicirile agricole, se folosește de limba săsească. Iar graiul săsesc se apropie mai mult de limba germană comună a celor din Köln, decât de celelalte limbi, și nu e așa de ușor înțeles de șvabi și de elvețieni ca cele mai multe limbi nordice în Germania. Transilvănenii așadar, întocmai ca toate celelalte națiuni germanice, își au dialectul lor osebit. Și să mai adaug și aceasta: că ei întrec cu mult națiunile celelalte atât prin blândețea moravurilor, cât și prin pietate și conștiință.

Țara ciculilor este un colț al Daciei vecin cu regiunea moldovenească, iar locuitorii acestui pământ se numesc ciculi, neam al scyților, după cum spun ei, din care și’au tras obârșia; ei trăiesc după legile și moravurile lor și împart slujbele lor prin tragere la sorți. Nimeni la ei nu este socotit de neam prost, chiar dacă ține coarnele plugului cu mâna sa sau își mână turma de capre. Căci este un neam de oameni aspru și aprig, ca și născut pentru luptă, care după moravuri, grai și port nu pare să se deosebească mult de unguri. Aceștia sunt cei mai vechi dintre huni pe care unii preferă să’i numească ciculi, căci își trag neamul de la scyți.

Chorographia Transylvaniae (nobili maghiari)

Și se vede că nu a gândit altfel acel vestit poet care a zis:

Și hunii cei cu tolbele de săgeți țin ținuturile scytice.

Iar ciculii sunt împărțiți în șapte regiuni pe care le numesc scaune, ale căror nume sunt: Sepși, Orbai, Chezdi, Ciuc, Gurghiu, Scaunul Mureșului, Scaunul Arieșului, numite după graiul unguresc și care întrec celelalte târguri ale ciculilor. Despre religia și obiceiurile acestora am însemnat mai multe lucruri în rândurile dinainte.

Ciucul este un târg în partea de miazănoapte, mai la stânga de Chezdi și așezat chiar la poalele Carpaților. Lipit de el dinspre apus este Gurghiu la poalele acelorași munți Carpați, regiune muntoasă și aspră la capătul de nord al Transilvaniei. Vecin cu Gurghiu este Scaunul Mureșului, așezat spre miazăzi în centrul provinciei Transilvania de’a lungul râului Mureș, a cărui capitală e Târgu Mureș sau Neumarkt pentru sași, târg foarte mare unde se țin desele adunări ale ciculilor.

Ungurii și nobilii acestei regiuni sunt amestecați în diferite locuri cu sașii. Cu ciculii se potrivesc destul de bine atât la limbă, cât și la port și la arme. Iar în treburi războinice socotesc că trebuie preferați tuturor celorlalte națiuni, și nu pentru un singur motiv.

Aceste trei națiuni când își unesc puterile și oștile pentru a face o expediție războinică pot să dea (după socoteala comună) un număr de 90.000 și chiar mai mult de oameni înarmați. Căci nu este un lucru neștiut, cât de multe primejdii și cât de mari a îndurat această regiune de la neîncetatele atacuri ale dușmanilor, de atâtea veacuri încoace, totuși nu a fost nicio clipă în care dușmanii să nu fie înfrânți, nu fără mare măcel, și să nu fie apoi alungați cu totul.

Locuitori ai acestui pământ sunt și românii, dar răspândiți peste tot locul fără un sediu precis. Iar germanii sau sașii au pretutindeni cetăți foarte tari și orașe, și întrec ușor prin toate mijloacele lor națiunile celelalte. Pământul, prin firea sa, este foarte bogat în aur, argint, vin, cereale, pășuni, vite, izvoare, râuri, pe scurt au toate cele ce țin de folosul și înlesnirea vieții, astfel că nu din întâmplare a fost numită Transilvania de cei vechi: comoara regatului Ungariei.

Iar Țara Românească, care e numită cu alt nume Transalpina se învecinează cu marginea de jos a Transilvaniei și urmând cursul Dunării se întinde până la Marea Neagră și de acolo, cotind la nord, ajunge până la roxolani (ce sunt numiți azi ruteni), despre care provincie se va vorbi mai mult la descrierea Moldovei.”

Sursa imaginilor: Georg von Reichersdorff, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata, Viena, 1550 (include și Chorographia Moldaviae la sfârșit)

Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968, dacoromanica.ro

Citiți și:  GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ȚIGANI SAU ROMI? BRUXELLES ȘI CNCD TREBUIESC SANCȚIONATE DE ROMÂNI

Țigani sau rromi?

Bogdan Diaconu, președintele Partidului România Unită, este de părere că organizațiile de romi și organizațiile maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. Mai mult decât atât, deputatul spune că mesajul partidului său pentru toți așa zișii lideri romi sau maghiari care încearcă „să ne închidă gura” este următorul:

 ”Nu puteți reduce la tăcere 20 de milioane de români.”
Bogdan Diaconu pe blogul său:

”Organizațiile țigănești și maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. De altfel, toate imperiile și puterile din jurul nostru au trăit această imensă ”discriminare”, doar de aceea au încercat să ne transforme în altceva. ONG-urile țigănești nu au altă treabă decât să se numească ”romi”, asta este marea problemă a etniei lor. Reprezentanții maghiarilor se simt discriminați dacă nu au autonomie și dacă nu sunt stat în stat. Faptul că ONG-urile țigănești și cele maghiare au același comportament de impunere în fața majorității prin construcția unei tiranii a minorității are o explicație simplă: au fost antrenate similar, provin de la aceeași sursă și funcționează după același manual. Cine a fost primul care a atacat proiectul meu de lege, depus la Parlament, prin care etnia romă să revină la denumirea de țigănească? Csaba Asztalos, reprezentant al UDMR, președintele celebrului Consiliului Național de Combatere a Discriminării, de fapt un Consiliu de Combatere a Națiunii Române. Același Consiliu și același președinte care m’au amendat pe mine în urmă cu ceva ani pentru că m’am împotrivit ca pe un liceu din România să troneze stema Ungariei de pe vremea ocupației samavolnice a Transilvaniei. Vă dați seama că m’am făcut vinovat de discriminare pentru că nu am fost de acord ca însemnele unui stat cotropitor care a ucis și împilat românii secole de’a rândul să fie blazonul unei instituții de învățământ din România. Eu am fost amendat de CNCD, stema agresivă a rămas. Nu e minunată România pentru minorități?”

Mai este denumirea de rom, roma, limba romani indicată pentru întreg continentul european pentru a reprezenta această minoritate?

Țiganii provin din India, și au migrat în Europa în secolul al XV-lea. Fiecare națiune europeană în limba sa i’au numit pe țigani printr’o formulă lingvistică sau alta. În 1971, la Londra pe 8-12 aprilie, a avut loc Primul Congres Mondial al țiganilor, unde delegații prezenți acolo, prin diferite grupuri au adoptat prin consens, pentru toate persoanele de etnie țigănească din lume, și au împărtășit numele oficial de romi. Numele tradițional de țigan, astăzi, spun ei că ar avea conotație negativă, asa că se evită folosirea termenului în viața publică.

Oare de ce rromi sau roma nu are are deja conotație negativă pentru această comunitate? Când spunem rrom nu ne adresăm țiganilor? Nu rromii cerșesc la Paris? Nu rromii au mâncat lebedele la Viena?

Într’un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru Europa, recensământul oficial românesc, din datele oficiale din 1992 arată că sunt 409.723 țigani, sau 1,8 % din populație, apoi numărul celor care se declară ei înșiși ca țigani în 2002 a fost de 535.250 de persoane, sau 2,5 % din populația totală. Creșterea se consemnează pe seama scăderii numărului de etnici maghiari, o consecință a declarării unui număr mai mare de etnici țigani și unul mai mic de etnici maghiarofoni. Dar numărul estimat de ”experți” în contextul balcanic pentru Biroul Regional pentru Europa, sugerează minimum 1.800.000 și maxim 2.500.000 de etnici țigani, ceea ce face ca acest grup să fie cea mai mare populație de țigani din Europa și, se spune, eventual, din lume !!! Așa să fie?

În contextul în care România are granițele Uniunii Europene deschise din 2007, ne întrebăm câți din acești minoritari de etnie țigănească s’ar mai afla pe teritoriul țării noastre? Ultimul recensământ ne mai indică doar 620.484 de țigani în România, adică 3 % din totalul populației de peste 20 de milioane de români, din cifrele oficiale ale Recensământului din 2011, și aceasta în condițiile în care peste 3-4 milioane de români sunt semnalați pe întreg continentul. Cu alte cuvinte, de 8 ani țiganii au acces la ”libertatea” pe care ar presupune’o granițele deschise spre occident, iar ei să continue cu o obstinență de neînțeles să locuiască în continuare în ”țara de baștină”, și să refuze cu o tenacitate greu de explicat, ceea ce le’ar putea oferi sisteme cu mult mai generoase de asistență socială din Europa, granturi, ajutoare sau posibilități legale de a’și înregistra într’un sistem jurudic ce le’ar putea oferi cel puțin teoretic un viitor diferit acestor noi vlăstare, puradeii nou născuți ai unei etnii recunoscute pentru prolificitatea sa.

tigani in europa

Greu de crezut că toată isteria europeană de care auzim neîncetat la televizor este creată de 1.000, 10.000 sau 100.000 de etnici țigani cu pașaport românesc pripășiți la Londra, Paris, Roma, Viena, Berlin sau Madrid. Putem considera fără a greși că această rată ridicată a cazurilor ce răsuflă în presa occidentală, este creată de peste 500.000, sau poate de peste un milion de țigani care după ce au prins gustul unei bunăstări fie ea și minimale, ei nu mai pot să se întoarcă tot la adunat fier de prin fabricile dezafectate din țară, și acestea tot mai puține. Mirajul vestului i’a atins definitiv.

Oameni buni, dacă în România trăiau după 1990 peste două milioane de țigani de ce noi nu auzeam la televizor aceleași minunății? Ziarele de ce nu ne informau cu aceleași cazuri de viol, crimă și furturi, așa cum azi nu mai încetează, să ni se prezinte ca o anatemă aruncată pe obrazul României de presa occidentală?

Aceste cifre prezentate de presa occidentală, exagerat de ridicate pentru țara noastră, sunt demult inversate, din păcate pentru orgoliul occidentalilor. De ce nu am putea considera că țări precum Franța, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, care sunt ținta predilectă a emigrației țiganilor să fi pierdut evidența celor care le calcă teritoriul, și care nu’și declară rezidența, după cum nici în România nu și’o declara la recensăminte. Există și în România și în Franța o populație de țigani care nu apare pe niciun raport sau evidență a rezidenților. Cifrele care ne parvin din Belgia -12.500, Olanda – 40.000, Portugalia – 37.500, Marea Britanie – 100.000, Italia – 130.000, sunt de’a dreptul ridicole, inclusiv din Franța care ne semnalează doar 310.000 de țigani pe teritoriul său.

Insistând asupra idealului „egalitarismului”, Franța se mândrește cu faptul că nu face nicio diferență în ceea ce privește moștenirea etnică sau de rasă. Statisticile privitoare la etnii și acțiunea afirmativă sunt interzise, deoarece Franța, chipurile  încearca să fie o țară pentru care rasa nu este importantă, și care îi tratează pe toți cetățenii la fel. Politicienii din întreg spectru politic s’au opus oferirii unui tratament deosebit minorităților, fie prin stabilirea unor cote, fie prin acțiune afirmativă. Astfel, promovarea diversității reprezintă un câmp minat, iar reprezentativitatea minorităților în politica franceză rămâne o utopie. Cum am mai putea, atunci considera că în Franța cifra reală este de doar, 300 de mii când ea poate depășește ușor un milion de țigani.

Nu, dragi europeni, snobismul nu mai trebuie să ne macine orgoliul. Țiganii sunt o PROBLEMĂ EUROPEANĂ, și asta de când primele pâlcuri de năpăstuiți ”egipteni” au călcat pe acest continent. Pasarea în permanență a acestei responsabilități pentru această racilă, dacă vreți, a anilor 2015 și în perspectivă spre mijlocul secolului – 2050, când cu adevărat va deveni o problematică de care Bruxelles-ul încă nu este conștient, pe umerii ”esticilor”, uneori numai pe umerii României doar pentru că, nu’i așa, rom – român, ca semantică ar scăpa oficialitățile de la Bruxelles de multe din responsabilități, nu mai este deloc productivă.

Nu mai puteți arunca la nesfârșit această problemă specific Europei, doar pe umărul României, și în special pe cârca românului. Este incredibil câte poate să mai inghită românul, care nu ar dovedi astfel decât o tenacitate și o rezistența ieșită din comun, dar specifică poporului nostru pentru câte trebuie să suporte, trăsături pe care le’am demonstrat de’a lungul istoriei.

Drepturile omului și în particular libertatea de opțiune a omului liber de a trăi unde dorește, unanim acceptată pe teritoriul UE, ar trebui să fie și respectată cu o mai mare scrupulozitate, și nu ar trebui să mai privească culoarea pielii specifică țiganului.

În definitiv foarte multe statistici neoficiale ne vorbesc de o cifră de aproximativ 9 milioane de țigani care trăiesc în Europa. Și dacă s’ar vorbi de 15 milioane, această nu ar trebui să fie o problemă pentru Uniunea Europeană, pentru că în perspectiva anilor 2050, 15 milioane de țigani nu ar trebui să mai producă frisoane, dacă Bruxelles nu se trezește din 2015. Ce înseamnă comunitatea țiganilor la masa populației europene azi? Încă este nesemnificativ…4,5%.

Ultima serie de proiecţii demografice făcute de EUROSTAT, arată că procesul de îmbătrânire a populaţiei ar trebui să afecteze toate statele membre UE până în 2060. Conform scenariului de convergenţă EUROPOP 2010, populaţia UE va ajunge la 525 milioane în 2035, culminând la 526 milioane în 2040, apoi coborând progresiv la 517 milioane la orizontul anului 2060. Populaţia angrenată pe piaţa muncii se va diminua în mod regulat în timp ce persoanele de vârsta a treia, fără îndoială, vor constitui un procentaj din ce în ce mai mare din populaţia totală, persoanele de peste 65 de ani reprezentând 29,5% din poluaţia totală a Europei în 2060. Un alt aspect al îmbătrânirii demografice îl reprezintă chiar îmbătrînirea populaţiei de vârsta a treia, importanţa relativă a persoanelor foarte în vârstă progresând într’un ritm mai rapid decât al oricărui alt segment de populaţie din UE. Ne aşteptăm ca segmentul acesta de persoane cu vârsta de 80 de ani şi peste la nivelul UE să crească aproape de trei ori până în 2060. Ca urmare a transferurilor între grupele de vârstă, nivelul de dependenţă al persoanelor în vârstă din UE va fi de două ori mai mare, trecând de la 26,2% în 2011 la 52,6% în 2060. Procentul total de dependenţă legat de vîrstă (adică numărul de persoane dependente, tinere şi în vîrstă în raport cu populaţia între 15 şi 64 de ani) ar trebui să crească de la 49,6% în 2011 la 77,9% în 2060. Populaţia va continua să îmbătrânească în decursul viitoarelor decenii, va creşte numărul persoanelor în vârstă prin intrarea ciclului baby-boomers în zona vârstei a treia.

Pentru Bruxelles nu pare a fi un semnal de alarmă ponderea comunității țigănești, în condițiile în care la 1 ianuarie 2014 populația Uniunii Europene a fost estimată la 507 milioane de persoane. Țiganii nu ar trebui să reprezinte vreun pericol odată ce 4,5 % nu reprezintă o cifră care sperie…Comunitatea țigănească se pare că sperie doar prin obiceiurile de care nu erau obișnuiți să le vadă pe străzi până în 2007. Românii, erau doar ei blestemați, să vadă…

De aceea putem considera că situația este cumva inversată. Balanța atârnă mai mult în partea Occidentului, doar inerția de a’i considera nativi din est îi mai ”salvează”. Dar în problema cifrelor raportate, de prezență a țiganilor la marginea marilor orașe din vest, Occidentul dă dovadă de o mare ipocrizie. Sunt cu mult mai mulți, dar nu vor să accepte acest exod, încă.

România nu a avut doar activul în 2007, privatizările, piața de desfacere pentru produsele vestice pentru o populație de peste 20 de milioane, ci și acest pasiv: comunitatea țigănească de care românii deja aveau cunoștință, iar azi atâtea cazuri descrise de presă nu tocmai plăcute, nu mai miră demult pe români. Noi românii cunoaștem aceste aspecte, cunoaștem cum este să trăiești alături de această etnie. A devenit și coșmarul occidentalilor, această prezență masivă a lor, printre ei, pe străzi, în magazine, la benzinării, la restaurante…peste tot, se vor ”integra”, dar mai ales la marginea orașelor.

Întrebăm și noi Bruxelles-ul:

Când veți deveni conștienți de numărul lor tot mai mare? Un număr care crește și nu atât prin migrare, deoarece numărul celor care pleacă din est spre vest, la un moment dat, se va stabiliza. Ci prin înmulțire. Prin nașteri a unor copii care sunt după legea fiecărei țări, sunt cetățeni cu drepturi depline ale țării adoptive, în care fiecare nou născut devine automat cetățean local nativ. Dacă în fiecare familie s’au născut câte un frățior sau câte o surioară, acea familie devine implicit cu un cetățean occidental în componența sa. Și indiferent că autoritățile fiecărei țări de adopțiune a țiganilor o recunosc sau nu, acest fenomen există de 8 ani. Iar acești noi cetățeni UE, există, iar peste 10, 12 sau 14 ani ei vor deveni majori, cu drepturile depline ale fiecărei țări în care s’au născut, iar după cum îi știm de la 13-15 ani ei vor avea la rândul lor alți copii, și tot așa.

De exemplu în Franța, drepturile civile şi politice includ, printre altele, libertatea de mişcare şi reşedinţă pe teritoriul statului, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară şi de întoarcere în ţara de origine. Drepturile economice, sociale şi culturale includ printre altele, dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de muncă, la condiţii favorabile de muncă, protecţie socială, retribuţie egală pentru muncă egală, precum şi la o remuneraţie justă şi favorabilă; dreptul la asistenţă medicală, protecţia socială şi servicii sociale, precum şi dreptul la locuinţă.

Nici nu mai are vreo relevanță dacă aceștia s’au născut în Ungaria, Bulgaria, Serbia sau România. De ce? Pentru că sunt europeni, și au acest drept de a se stabili oriunde în Europa. ”Drepturile omului” le dau acest drept, chiar dacă pentru ei ca oameni simpli, dreptul la o viață mai bună e suficient pentru a’i determina să se urce în orice tren care i’ar duce spre alte posibilități de trai. Occidentalul se pare că nu are în vedere deloc modul de viață nomad al țiganilor.

Nu sunt ei de vină, și nici țările din ”blocul comunist”, pentru că de’a lungul mileniilor oamenii, inclusiv această seminție, au ales să migreze. Nimeni nu mai poate fi făcut responsabil azi, nemaifiind printre noi, nici măcar pentru cortina de fier care au ținut generații de estici departe de libertate, tehnologie sau de un alt mod de viață.

Chiar din aceste proiecții ale EUROSTAT, putem prevedea deja o pondere a țiganilor tot mai mare, ca să ajungem după 2040 cel mai probabil la un 10% țigani în Europa, adică o îmbătrânire a ”albilor” și o întinerire a țiganilor, care sunt puși azi la zid de mass-media occidentală. Ce va mai spune televiziunea, presa în general, despre acest proces implacabil, când 1 din 10 europeni vor fi țigani? Dar cînd din 10 europeni, 2 vor fi țigani? Cum îi vor integra?

Oricare vor fi răspunsurile la aceste întrebări, România nu va avea posibilitatea reală de a integra 15, 20 sau peste un timp mai îndelungat 25 milioane de țigani. Este imposibil, iar proiecțiile EUROSTAT ar trebui să țină seama negreșit și de această minoritate, în proiecțiile sale.

Același document dezbate asupra dimensiunii problematicii țiganilor, dar regula este o consecință directă a lipsei de claritate în ceea ce privește identitatea romilor. Ei nu sunt „cel mai mare grup etnic” din Europa, dar pot fi unul dintre cele mai mari grupuri etnice „care locuiesc în afara granițelor” națiunilor-stat, pentru că țiganii nu au un stat-națiune al lor. Numărul românilor, turcilor, sau maghiarofonilor, dar și a altor grupuri etnice din Europa, care trăiesc în afara frontierelor statelor de limbă maternă de care aparțin este cu siguranță mai mică decât țiganii.

Mai mulți ruși trăiesc în afara Rusiei (în Europa) decât țiganii, dar „Europa” este definită ca întindere geografică de la Oceanul Atlantic până la Urali, iar rușii trăiesc și în Asia. Dar din moment ce mulți ruși nu sunt vulnerabili, afirmația că „romii constituie cea mai mare minoritate vulnerabilă din Europa” se înscrie problematicii abordate. Definirea clară a domeniului de aplicare a cercetării identitatății populației studiate este deosebit de importantă în cazul țiganilor, mai ales atunci când vorbim despre impactul conflictelor comunităților de țigani și dimensiunea acestor comunități. În timp ce țiganii pot sau nu pot fi „cea mai mare minoritate din Europa”, „universul țiganilor” este atât de divers, că este uneori dificil să fi de acord care este, exact, subiectul diferitelor declarații politice, documente și proiecte ce îi privesc nemijlocit.

Printre abordările majore privind identitatea țiganilor sunt: conștientizarea lor ca etnie și minoritate etnică și unificarea lor în Uniunea Internațională a Romilor (IRU); intelectualii romi, sugerează că Națiunea țigănească în prezent trece printr’un proces de creare, și că acest moment este Perioada de Renaștere a țiganilor. Ideea lui Nikolae George a țiganilor ca trans-Națiune europeană fără propriul teritoriu, înstrăinați de pe continent ca un întreg, țiganii se definesc ca o națiune fără stat sau non-teritorii.

„Numărarea țiganilor” nu este ușoară. Acesta este motivul pentru care este posibil să vorbim, se pare, doar despre estimări. Estimările indică între 6,8 și 8,7 milioane de țigani care trăiesc în Europa, alte statistici de peste 9 milioane, iar 68 % dintre ei, locuiesc în  Europa Centrală și de Est și Balcani. Populațiile de țiganii din țările menționate în acest raport au fost estimate ca minime.

În Ungaria, sunt grupuri majore de țigani și, în general, cei mai mulți dintre ei, rămân și se numesc cygani, iar numele trăiește în denumirea unor organizații care sprijină obiectivele țiganilor, cum ar fi cazul Autoguvernarea Națională a Țiganilor. Desigur, Cygani cuvântul limbii maghiare, care are un loc în cultura maghiară și este extrem de controversat, nu știm în ce măsură este utilă schimbarea sa într’un cuvânt cu sens considerat egal – rrom. Organizațiile cyganilor din Ungaria estimează numărul lor la peste 2 milioane de etnici.

Țiganii unguri formează cea mai numeroasă minoritate și care este recunoscută oficial. Minoritățile maghiare sunt singurele care nu au o patrie, nu este considerată o minoritate națională, dar sunt minorități etnice așa cum sunt definită de ei. În Ungaria, oficial cel de etnie romă, care este înregistrat la recensământ, votează, au școli, autoritatea locală țiganilor spune deoarece, în conformitate cu Legea de protecție a datelor din 1992, etnia nu pot fi înregistrate fără acordul scris al statului în cauză.

Steagul romilor

Recensământul, totuși, diferă în mod semnificativ de rezultatele sondajelor sociologice. Într’un sondaj din 1994 a fost realizat  înre’un mediu de ne-romi altele sunt rezultatele pentru cei considerați a fi țigani. În consecință, sunt mai mult de 500 000 de persoane din populația de țigani din Ungaria (aproximativ 5% din totalul populației). Alții sunt estimate a fi între 6-700.000 numărul de romi din Ungaria, în timp ce unii romi intelectuali spun că acest numar ajunge la un milion. (A se vedea studiile sociologice pentru Romi, 1997)

Conform recensământului, din 3200 așezări din Ungaria în 2000 trăiesc țigani. În partea de nord a țării dintre cele mai mari trei județe din populație, populația metropolitană a romilor este estimată la aproximativ 8-10 %.

ȚIGANII din Budapesta organizând manifestații împotriva extremismului manifestat de partidul extremist-naționalist Jobbik, singura țară din Europa unde există un partid orientat fățiș împotriva etniei țigănești. Această situație poate avea o explicație directă în cifrele neconcludente ale recensămintelor oficiale care nu reflectă situația reală de iritare a populației considerate majoritare a maghiarilor ne-romi. Dacă numărul de țigani este de peste 2.000.000 de persoane, atunci raportul de cetățeni unguri ne-romi, este de 6 din 9, iar al țiganilor de 2 din 9, restul  de 1 din 9 fiind al altor etnii, ceea ce explică oarecum iritarea cetățenilor ne-romi, deoarece mulți dintre ei văd situația în perpectiva anilor următori când acest raport este net favorabil țiganilor. Potrivit unor surse neoficiale acest raport romi, ne-romi din Ungaria în câteva decenii va ajunge la 5-4.

Potrivit unor studii, populația de etnie romă maghiară depășește cu mult datele publicate oficial. Potrivit unor surse oficiale indica 205.984 de persoane, dar, de asemenea, pe rezultatele cercetării populației sunt cunoscute între 394.000 și 2.000.000.
Cu toate că populația Ungariei se confruntă cu o îmbătrânire demografică și cu un spor natural de −2,1%, minoritatea romă este în continuă creștere, fiind caracterizată de o populație foarte tânără. Județele cu cel mai mare număr de romi sunt: Borsod-Abaúj-Zemplén (45.525) și Szabolcs-Szatmár-Bereg (25.612). În 2001, 205.720 de cetățeni maghiari, iar în 2011, 315.583 (inclusiv cetățenii maghiari din afara granițelor Ungariei) s’au declarat de etnie romă. Organizațiile romilor au estimat că în Ungaria ar trăi de fapt între 450.000 și 2.000.000 de romi

Pentru populația romă în această piramida de vârstă din anul 2001, se poate observa că cea mai mare parte a piramidei de vârstă este similară țărilor în curs de dezvoltare, care sunt sunt deosebit de populare pentru generațiile născute după schimbarea de regim, numărul de nașteri continuă să crească, populația devine mai tânără.

Cu toate acestea în 2001 la recensământ apar 190.046 țigani, sau locuitori romi declarați în țară, ceea ce indică un grad ridicat de declin comparativ cu datele recensământului anterior. La recensământul din 1980, existau de exemplu mai mulți din populația de romi declarați: 380.000 de persoane, declarați ei înșiși ca romi sau țigani. Prin urmare, numărul de persoane care s’au declarat țigani s’a redus la jumătate în 20 de ani.

În jur de o jumatate de milion de persoane de etnie romă din Ungaria din sondajele sociologice, de fapt, mulți oameni se consideră maghiari. Asimilarea accelerată, se datorează faptului că majoritatea țiganilor sau romilor maghiari au părăsit modul tradițional de viață nomad. Romii și majoritatea de origine romă – Băeșii – în special din afara capitalei și orașele mari – și’au schimbat limba predecesorilor săi în ultimele decenii. Potrivit sondajelor recente, 90% din țiganii unguri vorbesc limba maghiară, și doar 5% sunt de limbă țigănească (limba romani), iar 5% dintre ei sunt Băieși (vezi capitolul dedicat special Băieșilor) și de asemenea, vorbesc limba lor maternă. În 1971, 21% a încă vorbeau limba romani și 8% erau Băieși.

În Ungaria sunt trei grupuri de Băieși, două în sud-vest și unul la Tisa. Unul din cele din sud-est și cel de la Tisa își zice în general băieși. Cel din urmă se mai definește și ca ticsán (de la Tisa), pe când celălalt grup din sud-vest se autoidentifică drept țigani. Anna Pálmainé Orsós consemnează ca rezultat al anchetei sale pe terenul studiat de ea, locuit de grupul din sud-vest numit în general băieși, că 67% din cei chestionați se declară băieși, 23% băieși și maghiari, iar 10% maghiari.

Unii dintre țigani de origine sunt bilingvi, dar aceasta nu lămurește situația reală a minorității.

Prin comparație, 99% din populația non-roma în Ungaria, se poate observa că există un declin constant al ratei natalității și îmbătrânirea populației.

BĂIEȘII, numiți și băiași, rudari, ludari, aurari, lingurari, albieri, rotari, corfari, kopanari, vretenari, caravlahii (vlahi negri), karavlasi sunt confundați adesea cu românii, deși sunt certe relatări ale migrării lor după dezrobirea lor. Acest lucru exclude fenomenul greu de acceptat că românii ar fi avut robi, tot români.

Băieșii constituie o ramură SPECIALĂ a romilor răspândită în toate țările din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari.

Băieșii se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna în toate țările în care trăiesc, și că ocupația lor tradițională este confecționarea de obiecte din lemn mai ales pentru gospodăria rurală. Este vorba de o așa-numită „minoritate discretă”, adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intrelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publică. Acest grup etnic a început să facă obiectul unor cercetări antropologice, etnografice și lingvistice aprofundate numai în anii 1990, și cunoștințele despre el sunt încă lacunare. Începând cu această perioadă, se constată în rândul băieșilor un proces de afirmare a identității etnice, în grade diferite de la o regiune la alta, care se manifestă mai ales prin organizații civice și preocupări de a’și promova cultura și în formă scrisă.

Sursele documentare vechi despre băieși sunt rare. Prima oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte.

Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați. Era o ocupație veche a băieșilor, pe care au abandonat’o după un timp. Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în Descriptio Moldaviae (1714), despre țigani aurari.

Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorie; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului „băiaș”); în listele din 1746, 1749 și 1752, același nume și în alte variante, precum și cel de Linguraru.

O serie de articole ale preotului luteran Samuel Augustini Ab Hortis din 1775-1776 tratează și despre romi lingurari care se ocupă cu aurăritul în timpul verii. În 1778, un călător german, Friedrich Wilhelm von Bauer, îi amintește ca un subgrup al romilor pe rudarii din Țara Românească, care se ocupă cu colectarea aurului și cu dulgheria. În 1788, Stephan Ignaz Raicevich, aflat în slujba curții imperiale austriece, îi semnalează într-o carte în limba italiană pe lingurarii din Țara Românească și din Moldova.

Un autor sârb, Spiridon Jović, într-o carte apărută în 1835, relatează despre țiganii care trăiau în regiunea graniței militare din Slavonia a Imperiului Austriac, și dintre care o parte făceau obiecte din lemn, mai ales albii. Termenul „băiaș” tradus printre altele cu Löffelzigeuner „țigan lingurar”, apare și în 1836, într’o lucrare a preotului luteran Andreas Clemens din Sibiu.

Într’o lucrare în limba franceză din 1837, Mihail Kogălniceanu menționează ca două subgrupuri ale țiganilor domnești rudarii sau aurarii și lingurarii, pe aceștia din urmă calificându’i drept „cei mai civilizați”. Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într’un articol din revista Vienac din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897.

Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S’au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion Chelcea (1944), M. R. Barjaktarović (1964), Ion Calotă (1974) etc.

Cercetările antropologice, etnografice, etnosociologice și lingvistice se intensifică după 1990, odată cu sporirea interesului pentru minorități în general, dar chestiunile legate de băieși sunt numai parțial lămurite. Din cauza insuficienței surselor, despre istoria băieșilor există mai mult ipoteze decât certitudini. În ceea ce privește originea lor, primii autori care s’au ocupat de ei i’au considerat români. Chelcea (1944) a văzut în ei un popor de origine necunoscută, nici romă, nici română. Originea romă a fost de asemenea contestată de Block (1936). Un autor actual care contestă originea romă a băieșilor este Marcel Courthiade, după care aceștia ar fi autohtoni din sudul Dunării romanizați, ce ar fi migrat și în nordul Dunării. Însă majoritatea cercetătorilor, de la Đorđević (1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă.

Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului considerat ”slav” – ruda „minereu”. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona lor de origine mai exactă ar fi sud-estul Crișanei, extremitatea nord-estică a Banatului și extremitatea sud-vestică a Crișanei.

Băieșii au început să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și’au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei obiceul gurbanului, împrumutată de la populațiile din Bulgaria, precum și unele cuvinte bulgărești care în Oltenia se păstrează numai în vorbirea lor. În Țara Românească și în Moldova, rudarii au avut statutul de robi, ca și romii în general, până la eliberarea lor completă în 1855 (Moldova) și în 1856 (Țara Românească).

După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu’se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s’au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i’a identificat după grai ca veniți din Muntenia. Înainte de a ajunge aici, ar fi stat o vreme în Banat, după cum reiese din unele trăsături fonetice ale graiurilor lor.

Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s’a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale, ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa. În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia.

Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de’al XX-lea, cu denumirea de Ludar și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Cipru.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, și băieșii au suferit persecuțiile la care au fost supuși romii în general. Sunt documentate execuții în masă săvârșite de ocupanții germani în Serbia, precum și de autoritățile Statului Independent Croația. În Serbia, unii cercetători au consemnat relatări conform cărora unii băieși deținuți în lagăre din Belgrad au scăpat cu viață fiind sfătuiți de deținuții evrei să se declare români, sau, în sate, datorită unor sârbi care au garantat că băieșii nu sunt țigani, ci români.
Despre numărul băieșilor nu există date precise, în primul rând pentru că oficial sunt în general incluși în grupul romilor.

Singura țară în care se poate declara etnia băiașă la recensămintele populației este Serbia. Pentru prima oară aceasta s’a întâmplat la cel din 2011. Atunci s’au declarat băieși 80 de persoane, dar este imposibil ca acest număr să reflecte realitatea. Băieși s’ar mai putea găsi în diferența de 7.765 dintre numărul celor care declară limba vlahă ca limbă maternă (43.095) și numărul celor care se declară de etnie vlahă (35.330), sau în diferența de 46.936 dintre cei care se declară romi (147.604) și cei care indică limba romani ca limbă maternă (100.668). În orice caz, în țară sunt multe localități unde trăiesc băieși, în partea sa de est fiind și sate cu populație majoritar rudărească.

Termenul beás ca etnonim și ca nume de limbă este folosit și în datele recensământului din Ungaria (2011), dar numai în paranteză împreună cu romani pe lângă termenul cigány. Conform acestor date, în Ungaria trăiesc 308.957 țigani (romani și băieși), dintre care 54.339 au ca limbă maternă limba romani sau limba băieșească și 61.143 folosesc una din aceste limbi în familie și în cercul lor de prieteni.

În alte țări, băieșii nu apar în documente oficiale, nefiind recunoscuți în afara grupului romilor. Și în acestea numărul lor ar putea fi, cel puțin în parte, printre diferențele ce apar în rezultatele recensămintelor. Astfel, în Bulgaria, în 2011, dintre cei care se declară romi (320.761), 1.837 declară româna ca limbă maternă, dar conform unor estimări ar fi în număr de câteva zeci de mii, existând sate cu populație majoritar rudărească.

În Croația au fost înregistrați în 2011 16.975 de romi, dintre care numai 14.369 declară limba romani ca limbă maternă. Pe de altă parte, 955 de persoane declară ca limbă maternă româna, dar numai 435 se declară români. Numărul lor ar fi de fapt aici între 10 și 20.000.

În Slovacia, numărul băieșilor este estimat la câteva sute.

În România apar la recensământul din 2011 621.573 de romi, dintre care 342.674 declară româna ca limbă maternă.
Etnonime: Băieșii au numeroase etnonime, nu toate fiind folosite de ei înșiși. Sunt și unele care sunt endonime în unele comunități de băieși și exonime în altele.

În România sunt cunoscuți cu denumirea de băieși sau băiași în Ardeal, băniași în Banat, cea de rudari este specifică Olteniei și Munteniei, iar în Moldova se numesc aurari sau lingurari. În Oltenia se mai numesc și albieri, rotari și corfari (de la „corfă”, cuvânt regional pentru „coș”).

În Bulgaria sunt numiți mai ales rudari, uneori cu varianta ludari, dar și lingurari, kopanari (de la kopanka „covată”), vretenari (de la vreteno „fus”), aurari sau baeši.

În Serbia, acest grup etnic este cunoscut sub denumirea de banjaši, lingurari, kašikari (de la kašika „lingură”) koritari (de la korita „albie”) sau rudari. Tot în Serbia se mai folosește și termenul karavlasi (singular karavlah, cuvânt turcesc însemnând „valah negru”). Această din urmă denumire este generală în Bosnia și Herțegovina.

În maghiară denumirea lor este beások (singular beás), iar în Croația bajaši și ludari, cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai.

În Slovacia sunt denumiți bajáši, bjaši sau korytári (de la koryto „albie”).

În mediul academic mai vechi s’au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se găsesc termeni ca posavski Rumuni „români din Posavina”, vlaški Romi „romi valahi”, rumunski Romi „romi români”, vlaški Cigani „țigani valahi”, Cigani vlaškog jezika „țigani de limbă română”, Cigani Rumuni „țigani români”, rumunski Cigani „țigani români”, Cigani Karavlasi „țigani caravlahi”. În Slovacia s’a vorbit despre „țigani vorbitori de română” sau „albieri români”.

În rândul cercetătorilor este o oarecare ezitare în privința alegerii unui etnonim general, dar există preocuparea de a găsi unul cât mai potrivit. Cei români folosesc termenul „rudari” pentru cei din România și Bulgaria, iar cei bulgari operează cu aceeași denumire. Saramandu (1997) folosește sintagma „țigani de limbă românească”. În literatura de specialitate sârbă se caută generalizarea termenului banjaši (vezi volumul colectiv Biljana Sikimić (coord.), Banjaši na Balkanu: Identitet etničke zajednice, 2005).

Corespunzător cu acesta, numărul special al revistei Piramida, nr. 2, Băieșii în contextul sud-slav, publicată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, optează pentru termenul general „băieși”. Lui banjaši și lui „băieși” le corespund exact etnonimele bajaši, beások și bajáši, folosite în literatura de specialitate croată, maghiară, respectiv slovacă. În limba engleză se găsesc Boyash, Bayash, Banyash, Bunyash sau Beash, termeni preluați ca atare și în lucrări în limba franceză. În acestea se mai găsesc și variante ca Béaches sau Bayaches. Toate aceste variante provenind din termenul românesc băieși sunt folosite ca etnonim general în mediul academic, chiar dacă nu este endonim pentru toți membrii acestei etnii.
Mod de viață: După ce au abandonat activitatea de colectare a aurului, băieșii s’au ocupat cu producerea ustensilelor de lemn de tot felul: căruțe, roți, piese pentru războaiele de țesut, albii, donițe, străchini, linguri, fuse, mosoare etc. Conform tuturor cercetătorilor, aceasta a fost ocupația principală atât a celor rămași pe teritoriul României actuale, cât și a celor din țările în care au emigrat. Până la al Doilea Război Mondial au trăit în general în bordeie sau colibe, în păduri sau la marginea unor păduri de unde procurau lemnul și unde îl prelucrau, în apropierea satelor. Duceau o viață de nomadism redus, în sensul că erau stabiliți pe teritoriul câte unui sat și se deplasau în localitățile din apropiere pentru a-și valorifica produsele prin vânzare sau troc. Ocupația lor tradițională este reflectată și de unele etnonime din cele înșirate mai sus, precum și de unele nume de familie. Astfel, în Ungaria se întâlnesc nume ca Lingurár, Kanalas („lingurar”), Kalányos („lingurar”), Orsós („fusar”).

După război, modul lor de viață s-a schimbat mai mult sau mai puțin, în funcție de împrejurări. În general s’au mutat în sate, în cartiere aparte. În Oltenia, un asemenea cartier se numește rudărie.

Meseria lor tradițională a început să se piardă din diverse motive. În România au fost parțial încadrați în locuri de muncă salariată, parțial și-au continuat meseria. În Bulgaria, o parte din ei au fost mutați în satele părăsite de turcii care emigraseră, au primit pământ, au devenit agricultori, apoi, după colectivizare, s’au orientat spre industrie, dovedind în general în această țară „adaptabilitate la contexte economice diferite”. În Ungaria au devenit de asemenea muncitori agricoli sau industriali necalificați. În Serbia, pe lângă astfel de fenomene sociale, a existat și există cel al plecării la muncă în străinătate.

Alt motiv al pierderii ocupației tradiționale a băieșilor a fost scăderea cererii pentru produsele lor, înlocuite de obiecte din plastic sau din lemn produse industrial.

Cultura scrisă și școala nu fac parte din trandițiile romilor, și nici băieșii nu fac excepție. De exemplu în Ungaria, înainte de 1945 numai jumătate din copiii romi frecventau școala timp de câțiva ani. E drept că în a doua jumătate a anilor 1990, tinerii romi între 15 și 19 ani terminau școala gimnazială aproape în aceeași proporție ca ceilalți, dar numărul lor rămâne foarte scăzut în ciclurile superioare.

În urma transformărilor economice de după schimbările de regim politic din anii 1990, băieșii au fost printre cei mai afectați de șomaj, din cauza nivelului lor scăzut de școlarizare și calificare. Pentru cei care ar vrea să trăiască din meseria tradițională, practicarea acesteia este împiedicată și de dificultatea cu care ajung să procure lemn, neavând păduri în proprietate și nici mijloace de a cumpăra lemn. În România se întâlnesc rudari care lucrează în domeniul lemnului, dar la exploatarea mai mult ilegală și transportul acestuia. Unii au căruțe, cal (cai) și eventual ferăstrău cu lanț. Aceștia exploatează și scot lemnul din pădure. Câțiva mai bogați au camion cu care îl transportă la câmpie, iar alții, care nu au nici căruțe, lucrează cu brațele pentru ceilalți. În alte locuri lucrează ocazional la agricultori. În diferite țări, băieșii fără loc de muncă trăiesc într’o sărăcie extremă.

Totuși, ocupația tradițională nu a dispărut cu totul. În Oltenia, o cercetătoare a găsit în 2007 câțiva producători de linguri și fuse. S’a consemnat și în Ardeal confecționarea de linguri, coșuri și mături. În Bulgaria de asemenea, un cercetător a întâlnit femei bătrâne care făceau fuse. În Serbia, în anul 2005, din satele Orašje și Plažane (districtul Pomoravlje) erau mulți plecați la muncă în străinătate, dar cei rămași acasă produceau încă fuse și linguri de lemn, iar condițiile lor de trai erau relativ bune. În Ungaria sunt băieși tiseni (de la Tisa) care s’au profilat pe confecționarea de coșuri și alte produse din nuiele. În Slovacia, un cercetător a avut un interlocutor băieș care în 1999 începuse să facă ustensile de lemn pentru vase cu teflon.

În ceea ce privește căsătoria, băieșii practică în mod tradițioanal endogamia (căsătorie între membrii aceleiași etnii). Aceasta este încălcată numai excepțional, de relativ puțin timp, mai mult în direcția populației majoritare, de către unii care au un mod de viață asemănător cu cel al majoritarilor. Și mai rar se întâlnesc căsătorii între băieși și romi.

Obiceiuri, folclor, religie: Rudarii din Bulgaria, Serbia și, în România, cei din Oltenia și Muntenia, practicau încă după anul 2000 sacrificarea rituală a unui animal, cu scopul vindecării unor boli sau în cadrul unor sărbători. Jertfa, ospățul, ca și animalul sacrificat se numesc „curban” sau „gurban”[93]. Rudarii folosesc această din urmă variantă. Denumirea vine direct din cuvântul turcesc otoman kurban, obiceiul fiind practicat de toate populațiile balcanice devenite ortodoxe sau musulmane. La originea cuvântului este ebraicul קרבן korban din Tora, care și aici desemna sacrificarea rituală a unui animal. Legat de boală, obiceiul era în mod tradițional individual. Era chemată o femeie cu reputația de a fi competentă în materie, numită „căzătoare”, care cădea în transă și în această stare „vorbea cu șoimanele” (ființe demonice feminine), după care îi comunica bolnavului o dată în care trebuia să efectueze jertfa, repetând’o de atunci înainte în fiecare an, și modul de desfășurare a ritualului.

Dintr’o cercetare de teren din Serbia reiese că acest obicei era practicat astfel încă relativ recent. Ulterior, data era fixată de bolnavul însuși, în urma unui vis. Această variantă a fost întâlnită și în Oltenia. Se sacrifică de obicei un miel alb, și aceasta nu se face totdeauna cu scop de vindecare, ci de asemenea cu ocazia unei sărbători, în cele mai multe comunități în ziua de Sfântul Gheorghe. Obiceiul a fost integrat în practica religioasă ortodoxă, mielul fiind identificat cu cel sacrificat de profetul Avraam în locul fiului său.

În Oltenia s’a constatat la rudari și credința în ursitoare, mai puternică decât la români, existând un ritual pentru întâmpinarea lor când se naște un copil. Ființe asemănătoare cu ursitoarele apar și în basme ale băieșilor din Ungaria, cu numele de „urânde” sau „ursânde”.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare s’a întâlnit în Serbia construirea de punți pentru morți peste pârâul din localitate[100].

În privința obiceiurilor de căsătorie, la unele comunități din Serbia, în districtul Pomoravlje, se mai menține tradiția plății pentru fata luată în căsătorie.

În folclorul băieșilor din estul Serbiei sunt dominante narațiunile despre zâne, comori îngropate, împăratul șerpilor, zburător, vampiri, prezente și la sârbi și la românii timoceni. Se regăsește la ei, de exemplu, motivul general balcanic al dobândirii puterii vitejești cu ajutorul zânelor, cu specificul că personajul ce devine viteaz nu suge lapte de la zâne, ci acestea îi suflă în gură.

Băieșii au în general religia populației majoritare în mijlocul căreia trăiesc: sunt ortodocși în România, Bulgaria, Serbia și Bosnia, catolici în Ungaria. În Croația, cei ajunși acolo mai demult, în același timp ca în regiunea vecină din Ungaria, sunt catolici, iar alții, veniți ulterior, din Bosnia sau Serbia – ortodocși. Începând cu anii 1990 se constată și trecerea unora la culte neoprotestante.
Chestiuni identitare: Odată cu schimbările de regim de după 1989 și procesul de democratizare din Europa Centrală și de Sud-Est, a devenit posibilă și afirmarea identităților naționale, în ciuda globalizării. În aceste condiții s’au afirmat și tendințele de „construire a etnicității” la etniile care nu au devenit națiuni, inclusiv la romi și chiar la un grup din cadrul lor cum sunt băieșii. În elitele acestora a apărut ideea posibilității afirmării intereselor și a obținerii drepturilor lor prin etnicitate. Ca la orice etnie, și în cazul băieșilor se pune problema autoidentificării (cum se consideră pe ei înșiși), a heteroidentificării (cum îi consideră ceilalți) și, în cadrul acesteia, cum îi consideră oficialitățile.
Autoidentificarea acestui grup etnic nu este unitară. Trebuie făcută mai întâi o distincție între autoidentificarea băieșilor simpli și cea a elitelor acestora. La băieșii simpli, autoidentificarea diferă, pe de o parte, între cei din România și cei din afara acesteia, pe de altă parte, între cei din diferitele țări din afara României în care trăiesc, existând deosebiri și între cei din aceeași țară. Ceea ce este comun, este că majoritatea băieșilor simpli respinge identitatea romă, bazându’se pe faptul că nu vorbesc limba romani și că au avut un mod de viață diferit de al celorlalți romi, având o ocupație pe care aceștia nu au avut’o, și nepracticând demult nomadismul așa cum au făcut’o aceștia. La aceasta mai adaugă tradițiile și portul diferit de cel al celorlalți romi. Respingerea identității rome are ca motiv neexprimat și dorința de a nu face parte dintr-un grup uman în general desconsiderat de majoritari și de alte minorități. Au în comun cu majoritarii stereotipurile negative privitoare la romi și autostereotipuri ce le servesc la menținerea unei imagini pozitive despre ei înșiși. Totuși, se întâmplă ca autoidentificarea lor să fie hibridă. Este chiar paradoxal că în unele graiuri ale lor, de exemplu în Ungaria, „bărbat, soț” se zice „țâgan”, iar „femeie, soție” – „țâgancă”.

În Oltenia și Muntenia, rudarii se autodefinesc în general ca rudari sau ca români. La recensăminte se declară români, chiar dacă în unele localități sunt înregistrați ca romi. De asemenea, se identifică din punct de vedere cultural cu românii, admițând că au unele specificități, precum obiceiul gurbanului. Dintr’o cercetare limitată la un singur sat cu populație majoritar maghiară din Transilvania, reiese că membrii aceleiași etnii se identifică drept romi, deși limba lor maternă este româna și sunt sau au fost ortodocși (mulți devenind relativ recent penticostali).

În Bulgaria, rudarii se autoidentifică drept rudari, mulți adăugând la aceasta identitatea de români, referindu’se în primul rând la limba lor maternă, iar în cazul tinerilor care au doar o cunoaștere pasivă a limbii, la limba părinților.

În Serbia sunt comunități de băieși care se autodefinesc ca români, chiar și tinerii din acestea care cunosc doar puțin limba română, dar și altele care se declară țigani români, altele care caută să se confunde cu populația majoritară, și altele care participă la activitățile organizațiilor de romi de limbă romani.

În Bosnia, caravlahii (karavlasi, după cum sunt numiți în limba sârbă), se autoidentifică în general fie drept caravlahi (pe baza conștiinței apartenenței la un grup aparte), fie drept sârbi (pe baza religiei ortodoxe comune cu sârbii), fie drept români (pe baza limbii materne).

În Croația unii spun că sunt băieși, alții se autoidentifică prin limbă, o parte spunând că vorbesc românește, altă parte că vorbesc țigănește. Mai este un grup aparte, care își spun ludari.

În Slovacia, băieșii mai vârstnici se identifică drept români sau băieși, ori adoptă endonimul korytári („albieri”), cei din generația de mijloc drept români, iar cei tineri drept slovaci, eventual maghiari.

În rândul elitelor băieșilor există de asemenea diferențe între țări. Cele din Bulgaria resping în general identitatea romă, dar cele din Croația și Ungaria nu, afirmând totodată particularitățile băieșilor. Aceasta reiese din sintagma „romi băieși” pe care o folosesc. Un element important în autoidentificare este mitul originii. Mitologia originară a băieșilor nu este unitară, fiind influențată și de idei științifice sau pseudo-științifice care ajung în mod vag la cunoștința lor, dar și ea are ca element comun respingerea identității rome. O afirmație auzită din partea unor rudari din Oltenia este că aceștia ar fi descendenții direcți ai dacilor. Alt mit pornește de la etimologia populară a cuvântului „rudar”, care ar fi derivat de la „rudă”. Când românii au ieșit din Turnul Babel, unii ar fi întrebat:

„Śińe vińe [cu noi]?” și răspunsul ar fi fost „Păi și rudele noastre, rudarii”.

În Bulgaria s’a consemnat credința în originea getă. Tot în această țară, pe baza etimologiei populare, conform căreia cuvântul „rudar” ar veni de la cuvântul slav rod („neam, clan”), s’a întâlnit ideea că rudarii ar fi descendenții primelor clanuri bulgare venite în Balcani. În legătură cu ocupația tradițională a rudarilor, în Bulgaria s’a înregistrat explicația cum că atunci când a fost răstignit Cristos, nimeni nu a vrut să’i facă crucea, lucru la care s’a oferit până la urmă un rudar. Ca urmare, rudarii ar fi fost pedepsiți pentru vecie să lucreze numai lemnul.

În Serbia apare ca element general venirea din România, pomenindu’se Carpații, Dunărea și Bucureștiul. Un informator povestește că satul lui a fost întemeiat de doi frați rudari care au trecut Dunărea venind din Timișoara. Se întâlnește și mitul venirii din locuri mai îndepărtate, cu confuzii geografice: din București, Georgia, sau din Carpați, India. S’a consemnat chiar și afirmarea originii berbere. Printre caravlahii din Bosnia circulă mitul descendenței de la Karađorđe Petrović.

La băieși nu există o conștiință de grup extinsă la toate țările în care trăiesc, fiind totuși conștienți de existența altor comunități de băieși din apropiere, și chiar din localități mai îndepărtate, cu care mențin legături de diferite tipuri, formând o așa-numită „continuitate mentală” sau „rețea mentală”. Aceasta este uneori și transfrontalieră, de exemplu între Croația și Ungaria.
În toate țările unde trăiesc băieși, de regulă autoritățile statului, populația majoritară și celelalte minorități naționale și etnice îi includ pe băieși printre romi. Totuși, există cazuri în care majoritarii sunt conștienți de unele diferențe dintre rudari și alți romi, respingându’i mai puțin pe primii. Etnicitatea băieșilor este mai mult sau mai puțin afirmată în funcție de țară. La aceasta contribuie și reprezentarea lor prin organizații politice și civice proprii.

În privința heteroidentificării băieșilor, constituie parțial o excepție romii simpli, care nu-i consideră de’ai lor. În Oltenia aceștia îi numesc pe rudari „caștalii” sau „caștarii” (de la kasht „lemn”), marcând diferența ca și rudarii, prin ocupația tradițională a acestora, prin limba lor maternă, româna, și prin obiceiul gurbanului. În același timp, elitele romilor de limbă romani, la care gradul de organizare este mai avansat, caută să’i includă în rândul lor și pe băieși. Aceasta se observă de exemplu în Croația, unde sunt băieși care, sub influența organizațiilor neguvernamentale rome, se declară romi.

Un nivel mai semnificativ de reprezentare prin organizații se găsește în Bulgaria. Există Partidul Patriei, prin intermediul căruia rudarii își negociază interesele pe plan local, participând la jocurile politice pentru alegerile locale[135], și Asociația ERA, care desfășoară activități culturale de promovare a folclorului rudăresc, trimite tineri rudari la studii în România, încearcă introducerea predării facultative a limbii române în școli. Și în Croația există mai multe asociații: Krovna zajednica Bajaša Hrvatske (Uniunea Generală a Băieșilor din Croația), Udruženje Roma »Ludari« Rumunjskog porijekla Grada Slavonskog Broda (Asociația Romilor „Ludari” de Origine Română din Orașul Slavonski Brod) etc.

Și în Ungaria există organizații rome locale care cuprind și băieși. Printre altele s’a adoptat și un imn al băieșilor.

În România nivelul de organizare este mai puțin semnificativ. Se poate aminti ca exemplu Asociația Rudarilor Valea lui Stan (Brezoi). În Serbia situația este asemănătoare. În 2004, în suburbia Ripanj a Belgradului exista o asociație pentru cultivarea și cercetarea trecutului cultural al băieșilor, a folclorului tradițional, a limbii, care căuta colaborarea cu asociații și organizații românești din Serbia.
Limba băieșilor și raportarea băieșilor la limba lor: conștiința faptului că vorbesc românește este prezentă în unele comunități de băieși din afara României, iar în altele nu. Aceasta reiese din modul în care își caracterizează vorbirea. În Bulgaria și în Serbia spun în general că vorbesc românește. În Croația unii spun că vorbesc românește, alții că vorbesc țigănește. În sud-vestul Ungariei afirmă că vorbesc băieșește, în schimb în estul acestei țări spun că vorbesc românește.

În țările din afara României, aproape toți băieșii sunt cel puțin bilingvi, vorbind limba populației majoritare. Acest lucru este valabil și pentru cei din Transilvania, în localitățile cu populație majoritar maghiară. Excepția o constituie copiii care nu merg la grădiniță sau la școală, și în familia cărora se vorbește băieșește. Gradul de cunoaștere a limbii materne este neunitar: foarte bun în România și diferit în funcție de vârstă și de gradul de școlarizare în afara ei. Toți cercetătorii constată că, cu cât vorbitorii sunt mai tineri și mai școliți, cu atât cunoașterea limbii este mai slabă, deoarece aspectul limbii este în esență oral, nefixat prin norme în scris, iar școlarizarea se face în limba majoritară. Un motiv în plus este conștiința la băieși a inutilității practice a limbii lor în afara comunității proprii, deși există excepție și în privința aceasta. Pe litoralul bulgar al Mării Negre a devenit utilă cunoașterea limbii române din cauza marelui număr de turiști români care merg acolo.

În ceea ce privește folosirea limbii, aceasta se mărginește la mediul familial și al comunității. În afara acestora este uneori folosită ca o „limbă secretă”, când vorbitorii nu vor să fie înțeleși de ceilalți.
Trăsături ale graiurilor
Limba maternă a băieșilor este peste tot româna. În România o vorbesc în varianta regională a românilor din zonă, cu mici deosebiri, de exemplu în Oltenia cu [ʃʲ] ([ʃ] palatalizat în loc de [t͡ʃ] din româna standard ([ʃʲinʃʲ] în loc de „cinci”), pronunțare specifică subdialectului bănățean al românei[84], și au posibilitatea de a beneficia prin școlarizare de cultivarea limbii în varianta standard.

În afara României se vorbesc multe variante locale, băieșii emigrând în grupuri relativ mici din regiuni diferite ale României actuale, fiind răspândiți pe un teritoriu mare în comunități relativ izolate una de alta și fiind în contact cu populații care vorbesc limbi diferite. În ansamblu se constată deosebiri importante între graiurile băieșești și româna din România, din cauza izolării lor îndelungate de aceasta.

În Ungaria se disting două grupuri principale de graiuri, cele din sud-vestul țării, numite árgyelán „ardelenesc” și muncsán „muntenesc”. Acești termeni băieșești sunt preluați de cercetători, dar nu sunt folosiți de vorbitorii lor pentru a-și numi propriul grai, ci pe celălalt. În Ungaria, în afară de tipul ardelenesc și cel muntenesc, mai există un tip de graiuri, cel al tisenilor (de la Tisa), numit de cercetătorii maghiari ticsán.
Graiurile ardelenești și muntenești se întâlnesc și în Serbia. La sud de Dunăre și de râul Sava domină cele muntenești. La nord de Dunăre coexistă cele muntenești cu cele ardelenești. Tot aceste două tipuri de graiuri se găsesc și în Croația, dar aici grupul de graiuri muntenești se subîmparte în cel din Baranja și cel ludăresc.
Graiurile ardelenești sunt apropiate de subdialectul crișean al limbii române, iar cele muntenești de subdialectul muntean al românei. În ambele se simte influența subdialectului bănățean, mai puternic în graiurile băieșești ardelenești. Caracteristice graiurilor ardelenești sunt, de exemplu, vocalele [ɔ] (în [pɔrtə] „poartă”) și [ɛ] (în [avɛ] „avea”), precum și consoanele [ɟ] (în [vɛrɟe] „verde”), [ɲ] și [lʲ] ([l] palatalizat), în [lʲɛmɲe] „lemne”, ca în Crișana și Maramureș, precum și consoanele [ʃʲ] (în [ʃʲinʃʲ] „cinci”), [ʒʲ] ([ʒ] palatalizat, în [lunʒʲ] „lungi”) și [t͡ʃʲ] ([t͡ʃ] palatalizat, în [frat͡ʃʲe] „frate”), ca în Banat.

Graiurile muntenești, mai ales cel al ludarilor, seamănă cu cele din Muntenia, de exemplu prin lipsa palatalizării consoanelor t și d.
În Ungaria, graiul de la Tisa este mai apropiat de subdialectul crișean din România decât cele băieșești ardelenești.
La nivel lexical, diferențele dintre tipurile muntenesc și ardelenesc reflectă de asemenea în parte diferențele dintre subdialectele din România: muntenii spun „albie”, ardelenii numesc același obiect „troacă”; la primii „porumb”-ul este poromb, la ceilalți cucuruz.
Graiurile băieșilor păstrează și unele arhaisme, elemente care nu se mai găsesc astăzi nici în graiurile din România. Bunăoară, în graiurile muntenești din Baranja se întâlnește [e̯a] în loc de [e] în poziție accentuată, de exempul „vearde”, „vorbeaște”, „rumâneaște”. Un cuvânt arhaic folosit în aceste graiuri este de exemplu „a custa” pentru „a trăi”.

În afara României, graiurile băieșilor sunt influențate de limbile populației majoritare, în principal în domeniul lexicului. Importanța împrumuturilor se vede și în faptul că printre acestea sunt și cuvinte gramaticale. Exemplu înregistrat în Croația:

În Albania, din motive politice, întrebările pentru a identifica respondenții de etnie țigănească au fost omise din recensământul din 2001. Dintr’o populație de 3,3 milioane, se estimeaza că populația de țigani variază de la 10.000 la 120.000 de persoane (ERRC, 1997). Alte estimări (Liégeois, 2006) ale unor ”experți” au pus un pariu pe alte cifre, undeva între 90.000 și 100.000.

Bosnia și Hertegovina. ”Experții” sugerează minimum 40.000 și maxim 50.000.

Bulgaria. Datele oficiale din 2001, de la recensământ, raportează 370. 980 persoane de identitate țigăneasă sau 4.68 % din totalul populației. Estimărilor ”experților” sugerează, însă, minim 700.000 și maxim 800.000.

Croația. Potrivit datelor oficiale (2001), 96.12 % din 4,8 milioane din populație pretinde că limbă lor maternă este croata, 1,01 % sârbă, alte minorități (albanezi, bosniaci, maghiară, Slovenă, sârbo-croată, și rromani) fiind de limbă maternă între 0,1 și 0,33 % din populație pentru fiecare grup. Numărul țiganilor în acest recensământ a fost de 9.463 (0,21 la sută). Estimări reale variază între 30.000 și 40.000 (Programul Național pentru Romi).

Macedonia. Datele oficiale din 2002 ale recensământului arată că numărul țiganilor este de 53.879 sau 2,66 % din totalul populației de 2.041.467 de macedoneni. Estimările ”experților” sugerează un minim de 220.000 și maxim 260.000 de țigani.

Muntenegru. Datele oficiale din 2003 de la Recensământul de Stat. indică 2.601 de persoane de identitate țigănească, dar aproximativ 20.000 de romi, ashkali și egipteni (RAE) sunt estimați a trăi în Muntenegru (Banca Mondială, 2005).

Serbia. Conform Recensământului Populației din 2002, există 108.000 romi în Serbia, dar estimări neoficiale pune cifra reală undeva între 450.000 și o jumătate de milion (Banca Mondială, Antic, 2005), incluzând 250.000 de țigani din „mahalas”- suburbiile orașelor mari.

Kosovo. Doi la suta din populație, între 36.000 și 40.000 sunt estimați țiganii (Living Standard, Sondaj de măsurare de Statistică, Biroul din Kosovo, 2000).

Cu toate acestea, în spatele cifrelor există un mozaic de grupuri de țigani, definite diferit pe criterii culturale, patrimoniu și nivel de integrare. Mai mult, țiganii ca și alte etnii în Europa contemporană posedă multiple identități, în special în ceea ce privește vulnerabilitățile. Țiganii pot fi, de asemenea, refugiați, iar pe plan intern persoane strămutate, cu handicap, șomeri, alfabetizați sau toate acestea împreună. Ei pot, de asemenea să fie politicieni, oameni de știință sau profesioniști. Țiganii în diferite țări, regiuni, municipalități, și subgrupe afișează diferite roluri sociale și poziții, cu diferite posibilități și perspective sociale. Distincția cea mai generală în rândul comunităților țiganilor este cea dintre musulmani (Xoraxane Roma) și creștinii (Dasikane Roma), care sunt împărțiți în mai mult sau mai puțin grupuri autonome din fiecare comunitate în parte.

Exemple de subdiviziuni, diferențiați în funcție de diferite caracteristici (lingvistice, abilități, etc.) îi includ pe Erli, Gurbeti, Gabeli, Kovachi, Chergara, Romtsi, etc. din fosta Iugoslavie, Erli, Dzambazi, Kalaydzi, Kalderashi, Chilingiri, Vlaxori, etc. în Bulgaria; Kaburdzi, Mechkara, Kurtofi, etc. în Albania; Leyasha, Căldărari, Ursari, Rumungari, Rudari etc. în România (Marushiakova și Popov, 2001b; Akim , V. 2002). Unele dintre aceste grupuri apar în mai multe țări, contribuie la ideea că țiganii sunt o „entitate trans-stat” (cum ar fi Căldărarii și Ursarii din Bulgaria și România; sau Erli, egipteni care apar în Serbia, Bulgaria și Ungaria).
Clasificarea acestor grupuri în cadrul unei atotcuprinzătoare „umbrele a Romilor” ar putea să’i priveze de o distincție etnică clară și a disipării identității culturale specifice fiecărui grup.

Așa arată o hartă care nu reflectă adevărata pondere, în special din ultimii 5 ani, în Occident.

Cum nici cuvintele de ”jidan” sau ”bozgor” nu reprezintă cuvinte cu sens peiorativ, etimologiile lor fiind stabilite științific, nici cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv, neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţiganilor, sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume.

Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică, şi, deci, nobilă, în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, după cum afirmase Iosif Constantin Drăgan, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi s’a făcut „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.

Unii ţigani vor să’şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită  şi, urmând spusele sociologul-ţigan Nicolae Gheorghe, pretind că denumirea ar proveni dintr’un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“, care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“.

Dacă ar fi să acredităm „ruta“ etimologiei lui Nicolae Gheorghe et comp., cred că „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating –, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care Nicolae Gheorghe et comp. l’au trecut sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu’i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum, când au apă curentă la bloc, dar tot nu se spală!, şi, fireşte, nu trebuiau atinşi, ca să nu să se murdărească şi să se contamineze cu ceva, de exemplu, cu T.B.C., cum zic, ziarele britanice, sau din hexagon

Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care au rămas. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s’au civilizat şi s’au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s’au aciuat.

Folosirea numelor de familie Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș,  a denumirii de floare Țigăncușă/Țigăncușe,  precum și  a toponimelor Țigănești, Curmătura Țiganului, Izvorul Țiganului, Valea Țiganului, Valea Țigăncii, Fântâna Țiganului, Dumbrava Țiganului, Șaua Țiganului, Strunga Țiganului, Pârâul Ţiganului, Dealul Ţiganului, Movila Ţiganului, Poiana Țigăncii, Poteca Țigăncii, Vârful Țiganca, Vârful Țiganu din dreapta Prutului și Țiganca, Țiganca Nouă, Valea Țigăncii, Pădurea Țiganca din stânga Prutului, precum și folosirea etnonimelor ȚIGAN și GIFT nu reprezentă fapte discriminatorii la adresa minorității țigănești din spațiul românesc sau de oriunde altundeva.

Orice încercare din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din București de a ne aplica sancțiuni de mii de euro (până la 7000) pentru folosirea firească a exonimului românesc de bază ȚIGAN (alături de arhaicul GIFT cu toate derivatele sale) în locul endonimelor țigănești ROM/RROM/DROM/LOM reprezintă un abuz evident și o discriminare a cetățenilor români de etnie română.

De remarcat că aceste sancțiuni sunt aplicate în România doar etnicilor români vorbitori de limbă română, nu și etnicilor țigani, dar nici etnicilor maghiari, germani, ruși-lipoveni, turci, tătari, sârbi, greci sau ucraineni în limbile materne ale cărora folosirea exonimului ȚIGAN nu este nici prohibită și nici sancționată de către CNCD.

Asistăm la o politică abuzivă și aberantă prin care doar cetățenii români de etnie română din stânga și din dreapta Prutului sunt lipsiți, pe baza unor considerente nelegitime, de dreptul lor fundamental de a’și folosi nestingherit propria limbă pe teritoriul României.

Ceea ce face CNCD este o tentativă de țiganizare a limbii române, împunând, sub amenințarea sanțiunilor, substituirea abuzivă a exonimului românesc tradițional ȚIGAN cu endonimul țigănesc ROM.

Mai rămâne ca CNCD, după ce ne sancționează dacă îi numim pe țigani ȚIGANI în loc de ROMI, să ne sancționeze și dacă îi numim pe armeni ARMENI în loc de HAY, pe nemți NEMȚI sau GERMANI în loc de DEUTCH, pe finlandezi FINLANDEZI în loc de SUOMI, pe olandezi OLANDEZI în loc de DUTCH, pe greci GRECI în loc de ELINI, pe albanezi ALBANEZI în loc de ȘKIPTARI, pe geogrieni GEORGIENI sau GRUZINI în loc de KARTVELI, pe chinezi CHINEZI în loc de HANI, pe basci BASCI în loc de EUSKALDUNAN, pe evrei EVREI în loc de YEHUDIM ș. a. m. d.

Endonimul țigănesc rrom este echivalent semantic cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.

Țiganii în alte limbi mai pot fi găsiți în denumirea tradițională ca „egiptean”, termeni cum ar fi: în albaneză evgjit, jevg, engleză gipsy, gypsy, folosite de greci ejiftos, giftoi, de francezi gitans, în spaniolă gitanos, în limbile ”slave” din sudul Dunării se folosește GIPC, Gupca, egjupci. Originea acestor nume se consideră că e din latină aegyptanus („Egipt”). Termenul poate fi urmărit înapoi cu câteva secole, când se considera că țiganii au fost de origine de loc, din Egipt. Astăzi se știe că romii își au originea în India, în Egipt, având doar o ramură a populației rome pentru perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar și în Peninsula Balcanică înainte de a trece mai departe, spre Ungaria și spre vestul Europei. „Egiptean” era denumirea alternativă folosită în Evul Mediu, iar în latină pharaonis Populus, „Poporul faraonilor”, „icre de faraoni”, de asemenea, în limba maghiară până în secolul al XIX-lea au fost în uz.

În Republica Moldova exonimul românesc ȚIGAN nu este prohibit și folosirea sa nu este sancționată oficial de către instituții sau organe ale statului.

”Dar să revenim la manualul comun țigano-maghiar care prevede încălecarea majorității și autovictimizarea. E săracă etnia țigănească? Românii sunt de vină. De ce, nu mai stăm să explicăm, dar e clar: românii se scaldă în aur și îi țin pe țigani în mizerie. E mare infracționalitatea în rândurile etniei țigănești? Românii sunt de vină, pentru că discriminează (de exemplu, nu dau de bună voie tot ce au). Despre țiganii care controlează centrul Timișoarei nu vorbim, nici despre averile clanurilor interlope, nici despre banii maneliștilor. Aceste chestiuni nu fac obiectul de studiu și atac al ONG-urilor țigănești. La fel și cu ONG-urile maghiare. Nu au județele cu mulți maghiari drumuri și locuri de muncă? Românii sunt de vină, chiar dacă ele sunt conduse de zeci de ani de politicieni maghiar care fură în neștire. E sărăcie în Covasna și Harghita? Românii sunt de vină. Despre averile liderilor UDMR și despre banii pe care îi învârt ONG-urile țigănești nu vorbim. Nici despre corupția din rândurile politicienilor maghiari sau despre milioanele de euro șmenuite de reprezentanții țiganilor și care trebuiau să fie investiți în integrarea țiganilor, dar care i’au îmbogățit pe unii dintre cei care se numesc liderii lor.

Așadar, cum am putea să nu’i discriminăm pe țigani și pe maghiari în România, de departe cea mai intolerantă și mai xenofobă țară pentru că nu i-a putut face pe toți etnicii milionari în euro, ci doar pe liderii lor? Simplu, să ne dăm la o parte. Să le dăm denumirea noastră, casele din centru (valabil și pentru unii și pentru alții, ambelor etnii le plac foarte mult centrele orașelor din România), fonduri fără număr, autonomie și orice ni se mai cere. Plus să ne punem cenușă în cap că nu le-am dat destul. Pentru că niciodată nu le va ajunge. Nu numai organizațiile maghiare vor autonomie, ci și cele țigănești. Autonomia de a trăi după cum vor, fără respectarea regulilor. Autonomia de a da drumul tare la manele sau de a afișa peste tot steaguri secuiești. ONG-urile pentru țigani, ca și cele pentru maghiari, nu au nicio preocupare pentru normalitatea și integrarea etniei pe care se laudă că o reprezintă, ci cu integrarea românilor în etnia lor. De mult timp nici nu se mai pune problema ca noi să tolerăm anumite comportamente, NOI SUNTEM CEI TOLERAȚI! Mergeți în mijlocul etniilor amintite și veți vedea cine este toleratul în această țară. Iar dacă vrem să ne luăm țara înapoi, denumirea și identitatea, comitem un păcat de moarte. Pentru că deja nu ne mai aparțin. România nu mai este a românilor, este proprietatea exclusivă a liderilor de maghiari, de ”romi”, de ”discriminaţi”, este marca înregistrată a acestor ONG-uri care toate vor ca statul să fie numai pentru ele și să aibă reguli proprii, în care restul să nu se bage că deranjează. Ce ne’a mai rămas nouă, românilor, în ţara care era a noastră? Vinovăţia că suntem români… Așadar, dacă o lege care să ne redea denumirea de români numai nouă, românilor, îi discriminează pe țigani, și dacă a stipula România ca stat național, unitar și indivizibil este un atentat la identitatea maghiară, ce mai avem de făcut? Să ne cerem iertare că existăm și că avem o țară, după care să o cedăm definitiv… Țiganii și maghiarii simpli nu vor câștiga însă nimic de pe urma cedării noastre, ei vor rămâne la fel ca și până acum, folosiți ca masă de manevră. Maghiarii vor fi tot săraci, dar cu o sărăcie autonomă, dacă asta înseamnă ceva. Țiganii vor fi tot neintegrați, dar se vor numi romi, de parcă asta le schimbă viața.

În schimb, așa numiții lor reprezentanți își vor freca mâinile: alte clădiri, păduri și milioane de euro de învârtit în numele sfânt al minorităților…”, Bogdan Diaconu.

Dar iată şi ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!):

«Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internațională ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii își spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá(pl.) “rromi” și nu “țigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Așadar, este bine de știut ca rromii s’au adresat și se adresează între ei, în limba rromani (țigănească), prin formula:

“Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) și nu printr’o formulă aberantă de tipul “Tu san cigan?” (”Tu ești țigan?”).

Deci, forma legitima este rrom și nu țigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu’si fac probleme, de pildă, că ROMA ar putea fi pus în legătura cu Rromá “rromii (țiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (țigănească) Fòrorromanó (sau rromano fòro) “orașul rrom (tiganesc)” etc etc.»

Am citat, ad litteram, din Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162, luată de pe http://www.pdffactory.com.

Cât despre semnele diacritice, vizate mai înainte, ca şi în articolele anterioare, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându’se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l’au uitat pe al doilea „r“, pus, de altfel, după scandalul de la mijlocul deceniului ’9 al secolului trecut, produs de folosirea vocabulei „rom“. De fapt, după cum se vede, şi „filologul“ Sarău este nevoit, aici, după scamatoria „rrom“/„rromani“, să precizeze, în paranteză, „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă, tendenţios şi subversiv, la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa online.

Evident, „profesorul“ de ţigănească (pardon, de „limba“ romali/romani/romanes) Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le’ar fi băgat prostii în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să’i întrebe pe italieni cum este cu Roma şi cu Foro Romano, dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“.

Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!

Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică în special prin acordarea unor autonomii în centrul țării, cum pretind vehement Laszlo Tokes şi alți trădători, în ultimele lor acţiuni, deşi „secui“ mai sunt vreo 500 de persoane, problema ţiganilor constituie o bombă demografică cu explozie întârziată, de care nici Bucureștiul și nici Bruxelles-ul nu ia seama, de care s’a temut şi Cehoslovacia în deceniul șapte al secolului trecut, motiv pentru care intenţiona ca „după 2-3 naşteri, ţigăncile să fie sterilizate“; apoi, constituie o bombă socială prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.

Ca atare, nu mai este considerat nimic ieșit din normal nici avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, când se afirma că Europa va fi dominată de ţigani. Nu Mădălin Voicu ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr’o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“!

Şi, ca lider al lor, probabil că le ştie mai bine situaţia decât statisticienii. Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu se iau măsuri concrete.

”Soluții” ca cea din imaginile următoare nu rezolvă nimic:

Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, însoţit de doi vicepreşedinţi ai asociaţiei comunale Grand Lyon (echivalentul Zonei Metropolitane româneşti), a pus piatra de temelie a unui centru multifuncţional pentru romii din comuna bihoreană Tinca, finanţat cu peste 300.000 de euro de către Grand Lyon. Speriate de invazia romilor şi dornice să’i ţină la casele lor în nişte condiţii mai bune, aceleaşi autorităţi locale din Franţa au finanţat şi racordarea la electricitate a 60 de locuinţe ale ţiganilor tincani. Festivitatea s’a „bucurat” şi de prezenţa unor pirande şi puradei care s’au întors acasă din Franţa.

Întrebarea noastră: Pentru cât timp au reușit să’i facă pe țiganii din Tinca să stea ”acasă”? După o săptămână ei au luat iar drumul pribegiei vestice. ”Argumentele” țiganilor sunt fundamentale și nu au cum să fie rezolvate cu soluții civilizate:

Sursa: academia.edu, babel.hathitrust.org, hhrf.org, sivola.net, balkaninstitut.com,  Zigeuner: ihr Leben und Seele (Țiganii: viața și sufletul lor), Leipzig: Bibliographisches Institut, 1936, biblioteca-alternativa.noblogs.org, adatbank.transindex.ro, https://www.facebook.com/cubreacov, bogdandiaconu.ro, scribd.com, cpcar.ro

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

”MOLDOVENIȘTII” VOR UNIREA, DUPĂ CE 20 DE ANI S’AU OPUS VEHEMENT

Liderul Asociației ”Moldova Mea”, Fiodor Ghelici, dar și liderul formaţiunii “Patrioţii Moldovei”, Mihail Garbuz, au declarat joi, în cadrul unei conferințe de presă, că unica soluție pentru Republica Moldova este Unirea cu România.

”Am să fac o declarație oficială care multora nu le va place. Eu deja nu mai cred ca poporul moldovenesc poate să aleagă conștient guvernanții, și dacă timp de 23 de ani situația cu criminalitatea nu s’a îmbunătățit ci s’a înrăutățit, dacă în această perioadă de timp noi nu am îmbunătățit viața ci am înrăutățit’o; eu ajung acum la concluzia că singura posibilitate de a face ordine în Moldova și să arestăm toți criminalii de la putere este Unirea cu România”, a spus Ghelici. Tot el a mai adăugat: ,,Dacă maine va fi referendum pentru cu unirea cu România, atunci eu aș vota PRO (…) Eu văd în România cum se fac reforme, eu văd cum acolo sunt arestați bandiții de la putere”. În același timp, acesta a subliniat: ”Eu am fost mereu pentru o Moldovă independentă, dar astăzi eu nu văd nici o prerspectivă ca Moldova să fie un stat de drept, apărată de fărădelege, afară de Unirea cu statul care într’adevar face reforme”.

În același context, un alt anti-român cunoscut, Mihail Garbuz, a precizat că ”cea mai mare problemă este faptul că cei care sunt astăzi la putere sunt împotriva Unirii, ei fură aici, ei au aici tot ce le trebuie. Dacă ei ajung în România, ei sunt puși la dubă, de aceasta ei sun cei care în primul rând nu vor Unirea”.

Așa va arăta noul stat rezultat din unirea României cu Republica Moldova:

Sau astfel, după o reformă administrativă cu revenirea în Republica Moldova la județele din trecut:

Institutul Republican Internațional în parteneriat cu organizația Gallup efectuează periodic sondaje de opinie în Republica Moldova în legatură cu diverse aspecte social politice. Rezultatele de mai jos reflectă percepția publică asupra chestiunii unirii

Un sondaj efectuat în noiembrie-decembrie 2010 și analizat pe larg in studiul ”Republica Moldova în conștiința publică românească” a abordat și chestiunea unirii.

Consecințele economice ale unificării celor două state nu sunt neglijabile. Aritmetic, rezultatele unificării ar fi următoarele:

Fiodor Ghelici și Mihail Garbuz s’au evidențiat până în prezent ca mari anti-români, cu poziții și discursuri împotriva identității românești și a proiectului unirii României cu Republica Moldova.

Dacă până recent, unirea României cu Moldova a fost considerată improbabilă, din cauza unei lipse de interes din partea ambelor țări, în acest moment datorită conjucturii politice din Republica Moldova, datele problemei se schimbă radical.

În România, deși majoritatea partidelor politice au sprijinit conceptul, cel puțin teoretic, unirea ar reprezenta cel mai probabil o povară pentru economia țării, așa cum reiese din datele de mai sus, deoarece Moldova este în prezent cea mai săracă țară din Europa. Din acest motiv, Uniunea Europeană se arată în general ostilă unionismului, și, deși a sprijinit și sprijină Moldova în politica sa externă, mulți analiști politici dispută pregătirea politică a Moldovei, și faptul că ar fi progresat suficient pentru unificare. Alt motiv, pentru care și membrii NATO sunt reticenți față de unionism, este că unirea ar fi socotită de Federația Rusă drept o provocare, cum reiese clar din declarațiile succesive ale liderilor ruși. Din acest motiv, o eventuală unificare nu ar cuprinde decât acea parte a Moldovei aflată la vest de râul Nistru, deoarece Transnistria unde sunt staționate și trupe ruse, aflată de cealaltă parte a fluviului, refuză să facă parte din statul român, oficialii transnistrieni admițând unirea Moldovei cu România, numai atâta timp cât Transnistria nu e inclusă.

În perioada de dinainte de 2005, doar Mișcarea Unionistă din Republica Moldova și Partidul Popular Creștin Democrat au sprijinit activ unificarea. Însă, poziția Creștin-Democraților a devenit nesigură după colaborarea acestora, începând din 2005, cu Partidul Comuniștilor din Republica Moldova. Datorită acestei schimbări în politica Republicii Moldova, a fost creat Partidul Național Liberal (similar partidului cu același nume din România), care susține cauza uniunii dintre România și Republica Moldova și a integrării în UE.

Cu toate aceastea, discuțiile cu privire la unificare sunt în creștere după cum poate fi observat din diferite articole din presă și forumurile de pe internet din ambele țări.

În 2004, publicația română Ziua a publicat o serie de articole în care un diplomat rus susținea un plan care afirma că ar fi susținut de Vladimir Putin și prin care se accepta unirea Moldovei cu România în schimbul recunoașterii de către România a independenței Transnistriei sau a alipirii acesteia la Federația Rusă. Președintele rus, Putin, nu a confirmat sau infirmat aceste afirmații. Jurnaliștii români, însă, au considerat false aceste articole, întrucât nu se specifica nimic legat de situația orașului Tighina aflat sub controlul auto-proclamatelor autorități din Transnistria și nu explica cum ar putea convinge Rusia un stat independent, Republica Moldova, să accepte această uniune.

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

În ianuarie 2006, președintele României, Traian Băsescu și’a declarat public susținerea puternică pentru integrarea Republicii Moldova în UE, afirmând că „politica României ar trebui să fie unificarea națiunii române în interiorul UE”, soluție rezonabilă, cǎci ar înlǎtura reținerile unora din Europa față de o nouǎ „reîntregire” românǎ.

Conform sondajelor din martie 2006, 51% din populația României sprijină reunirea cu Republica Moldova, iar 27% sunt împotrivă. Dintre partizanii reuniunii, 28% sprijină unirea, incluzând Transnistria, iar 16% fără Transnistria.

În iulie 2006, președintele României, Traian Băsescu, a declarat că a făcut o propunere președintelui de atunci al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, astfel încât să adere ambele țări la UE împreună. Această ofertă, a fost refuzată de către Voronin (care din 2009 nu mai este președinte la Chișinău), iar Băsescu a declarat în continuare că va respecta această decizie a Republicii Moldova, iar România va ajuta Moldova să intre pe drumul de integrarea în Uniunea Europeanǎ.

Pe parcursul anului 2006, mișcarea unionistă a câștigat teren, subiectul fiind mult mai discutat în ziarele din România, iar peste 100.000 de cetățeni ai Republicii Moldova au cerut pașapoarte românești în doar douǎ luni, august și septembrie 2006. Un articol în publicația Cotidianul, care estima costul unificării la 30-35 miliarde de dolari a provocat un val de reacții negative în publicații precum Ziua sau unele publicații din Republica Moldova – Timpul și Jurnal de Chișinău, care acuzau Cotidianul de exagerarea costurilor și limitarea uniunii doar la dimensiunea materială. La finalul anului 2006, în lunile noiembrie și decembrie, a existat o explozie de cereri de obținere a cetățeniei române, din partea cetățenilor Republicii Moldova, consulatul României nemaifăcând față la numărul de cereri.

În urma declarării independenței Kosovare, ziarul moscovit Pravda a publicat un articol care exprimă îngrijorarea Rusiei pentru posibila unificare a Republicii Moldova cu România, în contextul precedentului Kosovo. Mai mult, ziarul estimează poziția Moscovei astfel: „astăzi pentru Moscova este mai importanta o altă problemă: să nu admită anexarea fostei Basarabii de către România”. Această declarație se încadrează în ansamblul manifestărilor politice, diplomatice și militare ale luptei de influență, în jurul Mării Negre, între Federația Rusă și NATO împreună cu Uniunea Europeană, luptă care se desfășoară și în Ucraina („revoluția portocalie”) sau în Georgia (conflictul din Abhazia și Osetia de Sud). În acest context, mișcarea pentru reunificarea României cu Moldova se situează geopolitic în rândul fenomenelor pe care strategii NATO le definesc ca un containment („îngrădire”) al influenței Rusiei, în timp ce politica Transnistriei și a forțelor care, în Republica Moldova, se opun reunificării, se situează în rândul fenomenelor care manifestă și susțin influența Rusă, pe care se și bazează.

Pe 7 aprilie 2009 peste 30 de mii de persoane au ieșit pe străzile Chișinăului, ca să conteste victoria comuniștilor la alegeri, scandând ”Vrem alegeri repetate” și „Jos comuniștii”. În timpul demonstrațiilor, unii dintre manifestanți au agitat steaguri românești și au arborat drapelului României și al Uniunii Europene pe clădirile Parlamentului și Președinției.

În cursul zilei de 8 aprilie, Vladimir Voronin, președinte în exercițiu după expirarea mandatului de șef al statului pe 7 aprilie, a reiterat acuzațiile că România s’ar fi aflat în spatele protestelor violente de la Chișinău, anunțând expulzarea ambasadorului român la Chișinău, Filip Teodorescu și introducerea sistemului de vize pentru cetățenii români.

În urma alegerilor anticipate din iulie 2009, Partidul Comuniștilor a pierdut majoritatea în Parlament, în favoarea partidelor de opoziție PL, PLDM, AMN și PDM. Acestea au constituit o coaliție de guvernare sub numele de Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), iar ca urmare a poziției pro-europene a noii conduceri de la Chișinău, pentru prima dată după 8 ani de guvernare comunistă ostilă României a început un dezgheț al relațiilor bilaterale dintre București și Chișinău.

Președintele prin interim al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a declarat de mai multe ori că se consideră român și chiar că este unionist. Însă a ținut să precizeze că acestea sunt doar viziunile sale personale, și că unirea după model german cu România nu este pe agenda politică a noii conduceri de la Chișinău.
Unirea unul câte unul și controversele suscitate de aceasta

Unirea personală a cetățenilor Moldoveni cu România (după expresia lui Mircea Druc) consistă în acordarea cetățeniei române pentru cetățenii Republicii Moldova. În data de 18 decembrie 2007, Traian Băsescu a declarat pe postul TV public că în spiritul apropierii dintre Republica Moldova și România ar trebui ca cetățenia română să fie acordată tuturor cetățenilor din Republica Moldova, chiar dacă nu sunt de origine etnică română. Acestă propunere a fost pusă în practică, el declarând că în 2008 au primit cetățenie română aproape 2500 de persoane, iar în 2009 14 000, în timp ce alte mii de dosare erau în curs de procesare. În anul 2010 se preconizează un ritm de eliberare al pașapoartelor de 10 000 pe lună.

Această situație a stârnit diverse reacții, în general ostile, în Uniunea Europeană. În 13 iulie 2010 Der Spiegel afirmând că prin asta s-ar permite cetățenilor unui stat care nu face parte din UE să intre, totuși, ușor în UE, „prin ușa din spate”, și că asta ar reprezenta o extindere pe ascuns a EU spre Est, fără a avea vreo aprobare în acest sens prin vreun referendum sau acord cu Brussels, Berlin sau Paris.

De asemenea, Der Spiegel afirmă că doar 2% din moldoveni se declară români, iar pe moldoveni nu’i interesează unirea cu România, care, oricum, ar fi, alături de Bulgaria, una dintre cele mai sărace țări de pe continent, ci accesul în Europa, unde să’și ofere ieftin forța de muncă.

Articolul din „Der Spiegel” a primit replica Ministerului Afacerilor Externe din România sub forma unui comunicat acordat presei centrale, în care se spune că faptul că unii dintre foștii cetățeni români și’au pierdut cetățenia din motive neimputabile lor este o chestiune de notorietate, iar in materia redobândirii cetățeniei Romania nu face excepție de la normele europene, și că articolul 10 din Legea cetățeniei române conține prevederi similare cu articolul 116 din constitutia Republicii Federale Germania, care reglementează faptul că „foștii cetățeni germani, care în perioada 30 ianuarie 1933 – 8 mai 1945 și’au pierdut cetățenia din motive politice, etnice sau religioase, precum și descendenții acestora pot redobândi, la cerere, cetățenia germană”.

În plus, o parte a presei remarcă că nici pentru absorbția RDG nu s’a organizat vreun referendum la nivel european, statele continentului luând act de voința liber exprimată a germanilor de a trăi într’o singură țară, iar prin acest act au intrat în UE 18 milioane de germani, în timp ce în cazul Republicii Moldova este vorba de numai 3 milioane.
Diferențe și convergențe față de modelul german și de alte unionisme
Mișcarea unionistă din cele două țări susține ideea reunificării Republicii Moldova cu România bazându’se pe identitatea cultural-lingvistică dintre băștinașii celor două state, și pe istoria comună a Moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, până în 1812, între 1918 și 1940 și între 1941 și 1944. Privind modalitățile unirii, se referă la modelul reunificării germane din 1990.

Există însă, față de modelul german, diferențe. În ciuda faptului că până în 1871, Germania nu exista, în locul ei găsindu’se regate, principate și ducate diferite (cu limbi germanice diferite), în mentalul colectiv al populației din Est sentimentul germanității nu a fost niciodată combătut de autoritățile sovietice apoi comuniste din RDG, al cărei nume oficial era Republica Democrată Germană, iar chestiunea reunificării nu a fost niciodată respinsă, depinzând de condițiile acesteia. Germania de Vest era considerată de către elita politică a RDG ca fiind „teritoriu național aflat sub ocupație capitalistă”: în Germania de Est nu a fost niciodată promovată o identitate națională diferită față de cea a celorlalți Germani, limba era denumită tot germană, minoritățile conlocuitoare (slavii Sorabi) reprezentau sub 2% din populație și trăiau acolo din Evul mediu, nu erau colonizate recent de Imperiul Rus sau de URSS și nu erau în poziție social-economică dominantă, iar în momentul căderii Zidului Berlinului cvasi-totalitatea cetățenilor doreau și revendicau unirea. Altă diferență față de situația Germaniei este existența altor trei state germanofone sau preponderent germanofone: Austria, Elveția și Liechtenstein separate de Germania, cu existența cărora oamenii sunt obișnuiți de veacuri, care nu suscită controverse fiind bazate pe același model social și politic ca și Germania, în care limba poartă același nume, și în care orice vorbitor al germanei se poate referi nestingherit la Germania, la istoria și cultura poporului german, fără să fie socotit de autorități ca fiind un partizan al imperialismului german.

Unionismul românofonilor din România și Republica Moldova este unul dintre numeroasele unionisme existând în Europa și în lume: cel german, care a reușit, precum și cele ale Yemenului și Vietnamului, dar și cele, mult mai numeroase, care au dat greș: Austria cu Germania în 1918, Coreea, țările arabe între ele, statele polineziene între ele, Cipru cu Grecia, Macedonia slavă cu Bulgaria, țările sârbești după prăbușirea Iugoslaviei, Kosovo cu Albania, Bielorusia cu Rusia după prăbușirea URSS, Osetia de Nord cu cea de Sud, Senegalul cu Gambia apoi cu Mali, Malaezia cu Indonezia, ș.a. În cele mai multe din aceste cazuri, forțele centrifuge au fost mai puternice decât cele unioniste… Un caz particular este Armenia cu Karabahul, unire efectivă pe teren, dar nerecunoscută juridic.

O adevărată cotitură s’a produs odată cu recensământul din Republica Moldova care a avut un adevărat ecou și constituie un reviriment în tabăra unioniștilor, rezultatele fiind o mare speranță printre românii de pretutindeni.

Sursa: infoprut.ro. privesc.eu (captură video puteți găsi pe Privesc.eu, Conferința integrală o puteți vedea aici:                          ( https://www.privesc.eu/Arhiva/61017/Conferinta-de-presa-organizata-de-AO–Moldova-Mea–cu-tema–Cerem-includerea-reprezentantilor-societatii-civile-in-componenta-comisiei-care-ancheteaza )

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

Cu ocazia celei de a VII-a ediții a Marșului Memorial Avram Iancu, Noua Dreaptă a propus mutarea capitalei României în Transilvania, la Sfântu Gheorghe. Ideea nu este una aruncată de dragul obținerii atenției din partea presei, ci o opțiune seriosă pentru viitorul României. Unitatea teritorială a țării e ceva sfânt ce trebuie apărat în față oricărei forme de separatism teritorial. În contextul în care curentul ardelenist se face tot mai simțit, mulți români și unguri s’au lăsat manipulați și susțin autonomia sau chiar independența Ardealului. Desigur, această ideologie este propagată de către diverși formatori de opinie aflați în slujba extremiștilor maghiari.
Marșul Memorial Avram Iancu la Cluj este deja o tradiție. Imagini din 2011:

Mutarea capitalei în Transilvania ar potoli orice încercare de a rupe provincia sau așa zisul glod al minoritarilor de restul țării, fiind o mișcare geopolitică ce ar asigura integritatea și stabilitatea României. În primul rând, ar fi imposibil ca separatiștii să aibă șanse să obțină autonomia sau independența regiunii în care se află centrul politic al statului român. În al doilea rând, municipiul Sfântu Gheorghe, față de București, are avantajul de a fi poziționat tocmai în centrul țării, find astfel mult mai accesibil din orice colț al României. Un alt aspect de care se poate profita e faptul că orașul e unul mic, având o populație de aproximativ 56.000, conform recensământului din 2011. Astfel noua capitală s’ar putea dezvolta aproape de la zero, beneficiind de faptul că se află în Depresiunea Brașovului, așadar fiind spațiu mult pentru extinderea localității. Bucureștiul e un oraș mare și se confruntă cu o mulțime de probleme, rezolvarea acestora fiind deosebit de dificilă.
Dar un oraș mai mic prezintă posibilitatea dezvoltării fără a repeta aceleași greșeli.
În felul acesta se poate da și o imagine nouă României. Separatiștii maghiari invocă mereu fapul că zona e ținută în sărăcie și au reușit să’i manipuleze pe mulți locuitori să creadă că autonomia e singura lor soluție petru un trai mai bun. Ținută în sărăcie de cine? Căci UDMR s’a aflat aproape mereu la guvernare, iar pe plan local conduce majoritatea orașelor și comunelor. Dar prin mutarea capitalei la Sfântu Gheroghe întreaga regiune va cunoaște o puternică dezvoltare economică, iar valoarea PIB pe cap de locuitor va crește peste media națională. Așa o vor duce mai bine atât românii cât și ungurii. Prin mutarea capitalei la Sfântu Gheorghe nu se urmărește satisfacerea unei mândrii regionale prostești cum ar fi cazul dacă ar fi fost propuse orașe ca Brașov, Cluj-Napoca sau Sibiu, ci combaterea separatismului. Astfel adepții ardelenismului nu ar mai putea da vina pe ”miticii de la București”, cum îi numesc peiorativ pe locuitorii actualei capitale, pentru tot ce merge prost în Transilvania. Dacă centrul României va fi în Ardeal, nimeni nu va mai putea blama Bucureștiul. Orașul de pe Dâmbovița va rămâne și în viitor principalul motor economic al țării, așa cum în Statele Unite capitala e la Washington, iar cel mai mare oraș și centrul economic al țării e New York-ul.
Bucureștiul nu va avea nimic de pierdut, dar Sfântu Gheorghe și Transilvania vor avea doar de câștigat. Ungurii din oraș nu ar trebui să se opună unei asemenea inițiative. Dacă capitala României se mută în centrul țării nimeni nu le va lua dreptul de a vorbi limba maghiară și nici nu îi va persecuta datorită identității etnice. Tot ce li se va cere este și ceea ce li se pretinde acum: loialitate față de statul român și respect față de români.
Dacă UDMR se va opune unei asemenea schimbări, se vor opune unei șanse ca zona aceea să se dezvolte și ca cetățenii să prospere. Atunci vor recunoaște că doresc să profite de sărăcie pentru a justifica separatismul.
Prin transformarea municipiului Sfântu Gheorghe în viitoarea capitală a României vor avea de câștigat toți cetățenii, nu doar cei din zonă.
România va avea o nouă imagine, zona va cunoaște o puternică dezvoltare, iar orice mișcare separatistă în Transilvania va fi zdrobită înainte de a avea vreo șansă. E adevărat că vor fi costuri mari, dar pe termen mediu și lung investiția se va dovedi a fi una benefică.

Sursa:  napocanews.ro

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬