CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

DACĂ ION ANTONESCU ERA JUDECAT PE DREPT AVEA ASTĂZI UN MORMÎNT ???

Nu facem aici digresiuni asupra modului în care au fost judecați Ion Antonescu, Mihai Antonescu și a celorlalți doi năpăstuiți ai justiției care se înscăuna în Rumînia după ocuparea țării de trupele sovietice, fiind executați în același timp.

Ion Victor Antonescu (cunoscut şi sub titlul Mareşalul Ion Antonescu), un personaj istoric controversat, a fost un militar şi om de stat rumîn, ofiţer de carieră, general, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 pînă în 23 august 1944 a fost prim-ministru al Rumîniei şi Conducător al Statului.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile rumîneşti pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena şi Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate Rumîniei sub presiunile Germaniei.

Politica sa externă s’a dovedit iniţial câştigătoare, Rumînia reuşind să dobîndească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice şi Transnistria, motiv pentru care Antonescu a primit de la rege bastonul de mareşal.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad şi teritoriile estice ocupate de armata roşie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat şi predat spre pază comuniştilor, apoi vîndut de aceștia Uniunii Sovietice.

Citește și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de către Tribunalul Poporului din Bucureşti.

Mormînt: Execuţia a avut loc în data de Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava, în data de 1 iunie 1946, trupul său fiind incinerat la Crematoriul ”Cenuşa” din Bucureşti.

Despre Mormîntul Mareșalului Ion Antonescu, și cîteva date despre trupul mareșalului după plecarea la Ceruri:

PROCES-VERBAL

Conformîndu’se dispozițiunilor articolului 19 din Regulamentul No. 12/1942, Comandantul Grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul, care s’a executat cu arme de tip militar.

După încetarea focului, Domnul Medic legist Doctor Alexandru Gr. Ionescu, constatînd că cei executați dădeau încă semne de viață, Comandantul Grupei de execuție a executat loviturile de grație, tră­gînd cu revolverul în capul fiecărui condamnat.

La ora 18,12 Domnul Medic legist a constatat moartea tuturor celor patru condamnați mai sus arătați, prezentîndu’ne separat actul sau de constatarea morții, act ce se anexeaza în original prezentului proces-verbal.

Cadavrele condamnaților executati au rămas pe loc timp de o oră sub paza unei gărzi formată dintr’un șef și opt gardieni publici.

La orele 19,15, cadavrele au fost luate în primire de Domnul Procuror Gheorghe Sandulescu, pe care l’am însarcinat sa procedeze la perchezitionarea lor și să dreseze proces-verbal de cele ce va con­stata.

După aceasta Domnia sa a luat măsuri pentru transportarea cadavrelor la Crematoriul Cenușa din București în vederea incine­rării lor, urmînd ca, potrivit dispozițiunilor primite de la Domnul Prim Procuror Jean Nicolau, să se dispună ulterior asupra eventualei lor predări catre familiile respective.

Menționăm că dintre rudele celor executați, Doamna Lita Colonel Savovici-Baranga, mama lui Ion Antonescu și Doamna Doctor Gabriela Paraschivescu-Vasiliu, sotia lui Constantin Z. Vasiliu ne’au spus (sic) prin Domnul avocat Constantin Paraschivescu-Balaceanu cîte o petițiune prin cari solicitau fie să li se predea cadavrele, fie – în caz de incinerare – să li se predea urnele cu cenușe.

Aceste cereri se anexează, de asemeni, la prezentul act.

Menționăm în mod expres că, pîna în momentul executării, nici unul dintre condamnați nu ne’a încredințat nici un fel de înscris sau vreun obiect.

La ora 20, s’a părăsit de noi și de domnul grefier incinta închi­sorii militare Jilava.

Drept care am încheiat prezentul proces-verbal în patru exem­plare, urmînd ca, potrivit art. 22 din Regulamentul No. 12 / 1942, primul exemplar să fie trimis Tribunalului Poporului din București, Comple­tul I de judecată, spre a fi atașat la dosarul cauzei, al doilea exemplar să fie trimis Ministerului Justitiei, al treilea exemplar să fie păstrat în arhiva Parchetului Tribunalului Ilfov, iar al patrulea exemplar sa fie trimis Domnului Comandant al închisorii Militare Jilava, pentru a’l trimite Oficiului Starei Civile pentru înscrierea morților în registrele starii civile.

Se va raporta Ministerului de Justiție că cei patru condamnați despre care se vorbește în prezentul act au fost executați.

PROCUROR                                                                                          PROCUROR ASISTENT
Alfred V. Petrescu                                                                          Gheorghe Săndulescu

Acesta este actul care marcheaza sfîrșitul tragic al unuia dintre cei mai mari patrioți rumîni.

Asasinii Mareșalului Ion Antonescu nu trebuie considerați cei care au pus în executare hotărîrea de condamnare la moarte.

Avem convingerea că procesul verbal nu reproduce, cu fidelitate absolută, modul în care s’a desfășurat execuția. Unele detalii, supără­toare pentru cei care au pus la cale această înscenare judiciară, mai mult ca sigur, nu au fost consemnate.

Se pune întrebarea, cine si de ce a refuzat predarea cadavrelor celor executați, ori a urnelor cu cenușă rezultată prin incinerare, asa cum s’a solicitat, familiilor lor?

Din dosar nu rezultă cine a rezolvat aceste cereri, absolut justificate. Nu știm pînă la ce nivel al conducerii statului au fost prezentate aceste cereri legitime. Oricum, o asemenea problemă importantă și riscul rezolvării ei necorespunzatoare nu și’o puteau asuma decît cei care se aflau în fruntea țării.

Rezolvarea nedreaptă și profund inumană a acestor cereri nu exprimă decît teama de Mareșalul Ion Antonescu și după moarte, pe care o inspira dușma­nilor Rumîniei.

De teama de un eventual mormînt sau de o urnă cu cenușa Mareșalului s’a dorit rapid intrarea în uitare a acestui mare rumîn.

Această teamă nu s’ar fi justificat, dacă ar fi fost o judecată dreaptă și dacă Maresalul Ion Antonescu ar fi trădat într’adevăr intere­sele poporului rumîn, dacă într’adevăr ar fi fost judecat în numele poporului rumîn.

BOCETUL LUI ION FĂRĂ DE MORMÎNT

Ioane, Ioane, Ioane
Ai murit ca milioane
Gloanțe trupul tău l’au frânt
Ioane, fără de mormÎnt.

Ioane, ai murit soldat,
Unde te’or fi îngropat,
Că’ți rămase țara oarbă
Să întrebe’un fir de iarba

Unde’i Ion, copilul meu
Care m’a iubit mereu,
Care nu s’a dat cu dușii
Care s’a bătut cu rușii.

Cine să răspundă, cine
Țării tale nu’i fu bine
C’au venit oștiri străine
Precum noaptea nopții vine

Ne’au scos morții din morminte,
Ne’au distrus biserici sfinte,
Și apoi ne’au dat pe noi
Cu un secol înapoi

Și în tine, Ioane dragă
Au pus potera să tragă,
Tu te’ai stins netemător
Și privind în ochii lor.

I’ai iertat cu’n ultim gest
Pe călăii tăi din est,
I’ai privit în ochi curat
Și i’ai binecuvîntat.

Ei mureau de frica ta
Arma’n mîini le tremura,
Ioane, fără de mormînt,
Ioane, Mareșal Rumîn.

Ioane, comandant de oști,
Ca să nu ne mai cunoști,
I’au dat țării altă haină
Și’au falsificat’o’n taină

Și pe tine te’au ascuns,
Ioane fără de răspuns,
Să nu ai lăcaș de moarte,
Să ne fii mereu departe

Jalea țării noastre lungă
Pururea să nu te’ajungă,
Jalea noastră fără vreme
Pururea să nu te cheme

Hărțile să nu vorbească
Despre harta rumînească
Nimenea să nu te știe
Ioane, fără bucurie.

Uite ceasul cum mai trece
Vine ceasul doisprezece
Iarăși cîntă’n steaguri cuci
Neamul tău e la răscruci

Numele ți’l spunem iar
Pe cînd orice calendar
Simte paza umbrei tale,
Mareșale, Mareșale

Nu ni’i fapta cît ni’i zisa
Dar istoria, proscrisă,
Iarăși adevăr promis’a
De la Nistru pîn-la Tisa

Să te căutăm adînc,
Cu toți ochii ce ne plîng
Cu’nviindele plutoane
Unde ți’e mormîntul, Ioane

Ioane, fără de mormînt
Urci în calendar ca sfînt,
Cazi în noi ca un părinte
Și ca rouă pe morminte

Toate rănile ne dor
Ca soldat și ca popor
Dar tu te stingi de dor
În mormînt rătăcitor

Uite vremea cum mai trece
Vine ceasul doisprezece
Nu putem continua
Fără de Măria Ta

Nu dorim decât atît
Să aflăm numai decît
Unde ți’e mormîntul, Ioane
Într-atâtea milioane

Vrem să’ți punem flori pe el
Și umbruța de drapel
Să dormi Ioane liniștit
Neamul tău nu a murit

Dacă vrei și dacă poți
Să ne ierți cumva pe toți
Să ne ierți cu crezămînt
Ioane, fără de mormînt

ADRIAN PĂUNESCU 1988

Citește și:    OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL !

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ORIGINEA OAMENILOR CULTURII TURDAȘ VINCA, A BASARABILOR ȘI INFLUENȚA EXTRATERESTRĂ

Cultura Turdaș-Vinča este o cultură europeană încă misterioasă care a lăsat o moștenire sub formă de artefacte foarte valoroase învăluite într’un scenariu necunoscut și nedescifrat niciodată.

Unii cercetători au propus că ar putea fi … extraterestră.

Multe dintre elementele culturii Turdaș-Vinča încă nu au o explicație realistă, mai ales datorită faptului că aceste artefacte lăsate în urmă de civilizația Turdaș-Vinča au fost foarte evoluate, în timp ce culturile lumii vechi erau încă într’un stadiu neolitic inferior.

Cu alte cuvinte, în epoca în care oamenii încă nu au construit unul dintre marile monumente megalitice, cum ar fi piramida, populația Turdaș-Vinča a avut trăsături culturale și o artă foarte dezvoltată.

Figurinele

Săpăturile din vecinătatea Belgradului au dezvăluit peste 2000 dintre aceste figurine misterioase. Cele mai multe ilustrații antice sau figurine prezintă ființe umanoide ciudate cu capete în formă ovală, ochi uriași și ochi specifici întunecați.

Cele mai multe dintre aceste forme ciudate umanoide sînt descrise ca zeități de pază, unele dintre ele fiind considerate a fi bune, în timp ce unele dintre ele rele. Imaginile zoomorfe-antropomorfe reprezintă un mister pentru care mulți cercetători nu au găsit un răspuns mulțumitor.

Aceste obiecte antice sînt vechi de peste 7000 de ani î.Hr. și sînt găsite în mod regulat de către arheologi în Europa de Sud-Est, din zona Ex-Iugoslavia și din nordul Greciei.

Noi descoperiri arheologice au scos la lumină o casă cu un tablou al unei femei care este o adevarată operă de artă a artei neolitice. Dintre cele 20 de figurine de teracotă găsite în Europa aparținînd acestei culturi, șase au fost decoperite la Vinca.

Aceste elemente sînt fie o creație a unor indivizi foarte imaginativi din istoria omenirii, un fel de pionieri sci-fi, fie chiar ce ar putea fi mai probabil, că sunt dovezi ale propriilor lor întîmplări și trăiri care s’au petrecut acum peste 7000 de ani în aceste zone.

Cotidianul Osservatorio Italiano scrie despre cultura Turdaș-Vinca:

”Ați putea să cădeți într’un adevarat labirint al paradoxurilor balcanice dacă veți încerca să întelegeți care este cel mai vechi popor al Balcanilor. Fiecare ar dori să fie el primul prezentînd pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este întotdeauna acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care să justifice dominarea unei rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat in mod obligatoriu, acum cînd se împlinesc 100 de ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunărea se întîlnește cu Sava.

În aceste locuri au fost descoperite repere arheologice datate ca avînd o vechime de 8.000 de ani, care mărturisesc existența de așezăminte umane în locul unde astăzi se găsește orașul Belgrad. Situată la 20 de km de acest oraș, pe un teren de circa 11,7 hectare se găsesc resturile celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitică, datată între 5.200 și 4.200 de ani î.Hr. Zidurile anticei așezări au în diverse puncte înălțimea de 10,5 m confirmînd faptul că în acele locuri a existat o civilizație de’a lungul secolelor.”

Sînt o serie de cercetători care au fundamentat apariția poporului rumînesc din grupul  geților sud-dunăreni care au trăit sub ocupația imperiului roman, spunînd aceștia că geții s’au romanizat sub influența care au exercitat’o ”vorbitorii de limbă latină” veniți de la Roma.

Dincolo de inconsistența argumentelor acestei teorii, știind că legionarii imperiului erau recrutați din triburi diverse cu limbi materne diverse ei înșiși neștiind a vorbi limba latină, trebuie spus că adepții acestei teorii nu au fost în eroare totală. Au greșit doar perioada, pentru că grupuri de oameni din sudul Dunării chiar au trecut fluviul și au creat culturile neolitice renumite din Carpați.

Profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, Nenad Tasic, expert în civilizația Vinca, povestește:

”În urmă cu mai bine de 7000 de ani, în Peninsula Balcanică, cultura a căpătat forma sa definitivă, așa cum am descoperit’o noi, fiind extinsă pe teritoriul Serbiei, Rumîniei, Bulgariei, Macedoniei și Ungariei, în timp ce avea raporturi și cu alte culturi îndepărtate.

Plecînd de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berkeley, am început să avem o imagine adevărată despre acest popor. Cunoșteau ceramica și tehnicile de decorare, trăiau în case de lemn, paie și pămînt, dispuse de’a lungul unor străduțe, fără a avea grădini.

Ei locuiau în case cu structuri arhitecturale foarte complexe și mai multe încăperi, iar evoluția metalurgiei cuprului este evidentă în ultima parte a evoluției culturii Turdaș-Vinca.

Erau pescari, agricultori, vînători, păstori, mineri, tăietori în piatră. Casele lor erau ordonate și lucrau vase și farfurii de teracotă foarte frumoase. Erau chiar meșteșugari în metal, cum demonstrează diverse scule găsite.

Cultura Vinca-Turdaș și începuturile civilizației în Europa

Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obține prețioasa vopsea ocru roșu, dar și medicamente. Aceeași culoare roșie se folosea la vopsirea țesăturilor din care se făceau haine. Fustele aveau forma conică cu motive liniare și pătrate.

Erau iubitori a oricăror tipuri de bijuterii lucrate foarte frumos. Vopseau casele în culoarea purpurei în majoritatea cazurilor.

Schimbau diferitele lor produse pe diferite cochilii. Nu au fost găsite nici un tip de arme, de aceea poporul Turdaș-Vinca nu este considerat un popor războinic. Nu se cunoaște destinul care l’a avut, dar după teoriile anumitor istorici se crede că a migrat spre sud, desigur după invazia altor popoare, unindu’se cu alte grupuri care s’au așezat în Balcani.”

Există cel puțin 600 de localități care demonstrează existența acestei civilizații, dar nici una dintre ele nu prezintă acest tip de teracotă. Printre altele în 7.200 î.Hr., Vinca era într’adevăr o metropolă europeană în adevăratul sens al cuvîntului, un top al culturii în acea epocă.

Inscripții

Un alt mister lăsat de locuitorii Turdaș-Vinca sînt semnele incizate pe vasele de teracotă, care de ani buni îi imping pe experții sîrbi și europeni să facă noi cercetări pentru a le descopri semnificația.

Profesorul și antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit că cea mai veche scriere datează din 4.000 î.Hr., aparținînd culturii sumeriene din Ur, dar înaintea ei este cea care are 7.000 de ani, fiind datată cu 1.000 de ani mai devreme, aparținînd culturii Turdaș-Vinca.

În timp ce sumerienii aveau 15.000 de litere, poporul Turdaș-Vinca aveau de ordinul sutelor, iar din cîte știm ar aparține acestui popor mixt care se configura în Balcani prin amestecul vechilor pelasgi (haplogrupul I și J) primii locuitori ai Europei, cu grupuri de agricultori care vor veni din nordul Africii (E-V13), iar mai tîrziu grupurile de proto-geți păstori ai stepei, un mix de populații care vor crea limbile pomenite de cronicari mai tîrziu getica, ilira, tracica, scytica, celtica etc..

Majoritatea obiectelor găsite în săpăturile culturii Turdaș-Vinča sînt decorate cu inscripții incredibile. Întrucît inscripțiile sînt scurte și apar pe obiectele găsite în locurile de înmormîntare, limba reprezentată de acestea nu este cunoscută.

Totuși, încercări de descifrare ale Tăblițelor Civilizației Dunărene, există.

În civilizațiile din sud-estul Europei nu există faze anterioare în evoluția sistemului de scriere descoperite. Scrierea a ajuns ”brusc” într’o formă relativ evoluată.

Deci … ar putea „zeii” să fi dat această cunoaștere strămoșilor noștri?

Ori sînt reprezentări primitive sau stîngace ale viitoarelor hieroglife egiptene create de civilizația ce va lua naștere în locul în care s’au întîlnit semințiile a trei continente?

Dăm aici doar două exemple ale celebrelor tăblițe descoperite la Tărtăria și cealaltă descoperită la Karanovo (districtul Nova Zagora, Bulgaria) datată acum circa 4000 î.Hr. – epoca eneolitică / chalcolită.

Tableta sacră de la Karanovo conține două rânduri de semne pictografice, separate de o linie orizontală, fiecare dintre acestea fiind destul de vizibilă pe fotografia tabletei (expunerea A). Același lucru este prezentat în versiuni îmbunătățite pe calculator și în desene schematice, respectiv în exponatele B și exponate C.

Dacă au existat alte semne suplimentare asupra artefactelor, care în prezent nu sînt vizibile sau citibile, acestea nu au fost luate în considerare în scopul citirii actuale a textului).

Semnele gravate sub linia orizontală sînt inversate, iar tableta trebuie să se rotească cu 180 ° (într’o poziție diametrală opusă), astfel încît citirea celui de’al doilea rînd de text (de sub orizontală), poate fi realizată. După rotație, al doilea rînd al pictogramelor gravate este prezentat mai jos în poziția verticală „corectată”, pentru recunoașterea mai simplă a caracterelor.

Steven Fischer a spus că:

”Opinia actuală este că aceste simboluri balcanice mai vechi par a cuprinde un inventar decorativ sau emblematic fără o legătură directă cu discursul articulat. Adică, nu sînt nici logograme (semne întregi de cuvinte care reprezintă un obiect care trebuie rostite cu voce tare), nici fonografii (semne care dețin o valoare pur fonetică sau sonoră).

Concluziile evidente, sînt următoarele:

1. Scriptul folosit în gravurile de pe tableta de la Karanovo, găsit în Geția Antică (care se întindea și în Bulgaria) și scripturile folosite în tablete similare și în textele piramidelor găsite în Egiptul Antic, scriptul reprezintă una și aceeași identitate hieroglifică !

2. Tableta din Karanovo, găsită în Geția Antică, precede artefacte similare găsite în Egipt cu cel puțin un mileniu. Se pare că acest tip particular de scenariu hieroglific a provenit și a fost folosit mai întîi în Geția antică și mai tîrziu a fost transferat și introdus în Egiptul Antic. Aceasta ar presupune ca populațiile venite din Africa de nord să fi dus aceste cunoștințe înapoi în Egiptul de mai tîrziu.

3. Versiunea pelasgo-getică timpurie a acestui script hieroglific a fost evident folosită destul de puțin – predominant ca limbă sacră a elitei inițiate. Din constatările de pînă acum nu rezultă că a atins vreodată nivelurile de utilizare larg răspîndită, pe care le vom găsi mii de ani mai tîrziu în versiunea egipteană tîrzie.

Societate avansată

O altă parte a moștenirii Turdaș-Vinca sunt figurinele curioase care prezintă femei în haine extrem de moderne, cum ar fi fuste înguste și panouri fără corp fără mîneci, complimente cu centuri de șold, șorțuri, bijuterii, pantofi, șepci, coafuri, brățări, coliere și medalioane.

Este interesant faptul că epoca în care figurinele Turdaș-Vinča și cultura Turdaș-Vinča au înflorit s’a întîmplat cu cîteva mii de ani mai devreme, apoi au apărut civilizații antice din jurul Nilului, cum ar fi Egiptul vechi. Aceasta este una dintre dovezile majore pentru cercetătorii cu gîndire deschisă, ceea ce este de fapt o anomalie în dezvoltarea umană.

Cultura Turdaș-Vinca și figurinele sale au fost cercetate de nenumărate ori, iar în sfera oamenilor de știință și a cercetătorilor, unii au ajuns la concluzia că aceste obiecte antice misterioase găsite în Peninsula Balcanică ar putea arăta într’adevăr vizitatori extratereștri.

Din cultura Vinca-Turdas ne’au rămas niște statuete care seamănă foarte mult cu tipul de extraterestru mic, cenușiu și cu ochii mari, cel mai cunoscut tip de extraterestru, și foarte familiar celor care au cunoștințe despre acest fenomen.

Statuetele poartă și o îmbrăcăminte care seamănă izbitor de mult cu un costum de cosmonaut. Pe lîngă statuetele cu aspect nepămîntean în creațiile acestor civilizații străvechi este prezentă și spirala, un element ce amintește de forma galaxiilor.

Oare e posibil ca zeii imortalizati în statuete să fi venit din zone îndepărtate ale universului, iar cunoștințele lor să fi fost preluate de strămoșii noștri?

Sau sînt reprezentări pre-egiptene ale celor care au pus bazele religiei Egiptului de mai tîrziu.

Vechii egipteni au lăsat pictate interioarele templelor construite cu mii de ani în urmă, cu acele fiinţe bipede cu capete de animale şi de păsări, oare ce erau în realitate? Zei sau extratereștri?

Zeităţi, creaturi rezultate în urma unor experimente genetice sau pur şi simplu rodul imaginaţiei celor care au decorat acele fresce, şi care îmbinau superstiţia cu imaginaţia lor şi cu credinţa în ceva bizar şi nepămîntean?

Printre figurinele descoperite în culura Turdaș-Vinca pot fi recunoscute destule reproduceri ale acestor posibile divinități, poate chiar din vechiul Egipt, sau ființe mai puțin obișnuite, chiar nepămîntene.

Anubis este doar una dintre acestea, care poate fi luată ca exemplu. Anubis este denumirea în greaca clasică a zeului egiptean cu cap de șacal (sau cîine) asociat mumificării și vieții de apoi. În limba egipteană veche Anubis era cunoscut ca Inpu, (nume alternative Anupu, Ienpw etc.).

Anubis (găsit și sub numele de Inpew, Yinepu sau Anpu) este numele zeului ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo. Acesta este supranumit ”Zeul Ținutului Sfînt” și al lui Khentamentiu (un zeu precedent lui Anubis).

Deoarece egiptenii credeau că Valea morților se află spre vest, aceștia îl denumeau și ”Regele Vestului”. Venerarea lui Anubis pare a exista din cele mai vechi timpuri ale Egiptului Antic, fiind posibil chiar mai veche decît cea a lui Osiris – acest fapt fiind confirmat de asocierea sa cu Ochiul lui Horus și de către textele inscripționate în mormântul faraonului Unas.

În textele mormîntului lui Unas se precizează următoarele:

”Unas alăturîndu’se spiritelor, acestea trei fiind, Anubis, apoi Amenti și apoi Osiris.”

Anubis este deseori descris ca fiind un bărbat de culoare neagră cu cap de șacal sau ca fiind un șacal negru. Egiptologul Flinders Petrie consideră conceptul lui Anubis astfel: egiptenii observînd șacalii pe lîngă morminte, au asociat șacalul cu omul creîndu’l astfel pe zeu, dar aceasta ar fi o explicație prea simplistă.

Cum să venerezi șacalii care dau tîrcoale mormintelor, știind că este un animal necrofag?

Pentru a arăta importanța sa în lumea morților, capul său era pictat cu negru, cum există și pe figurina noastră (a se observa cum pe nas vopseaua a fost roasă de vreme), aceasta fiind și o reprezentare a fertilității.

Anubis era considerat, pe lîngă ghidul sufletelor decedaților, ca fiind zeul îmbălsămării și paznicul mormintelor, dar nu avem încă descoperiri ale îmbălsămări în Cultura Turdaș-Vinca, ceea ce înseamnă că nu întregul cult al Culturii Turdaș-Vinca a fost importat, ci poate doar credințele primitive.

Deoarece egiptenii nu făceau o deosebire mare dintre șacali și cîini, există posibilitatea confuziei între aceste animale. Deși despre Anubis se face deseori referire prin cuvîntul sab (ce însemna șacal) mai degrabă decît iwiw (ce însemna câine), este încă nesigură specia canină din care facea parte. Apoi, șacalii trăiau în vechime și în sudul Europei, asta în cazul în care nu este un cîine sau chiar lup.

Despre lupi știm ce semnificație li s’au transmis peste veacuri generațiilor mai tîrzii ale geților carpatici.

Așadar, este cu totul posibil ca unele dintre aceste credințe, să fi fost duse în nordul Africii din zona Dunării, ori de către purtătorii haplogrupului E-V13, ori de alte grupuri de oameni sau să fi existat o oarecare comunicare între această ”diasporă” cu vechii locuitori din nordul Africii.

Legătura dintre Cultura Turdaș-Vinca și Egiptul antic devine mai clară în acest fel:

1. Atlantida a fost distrusă acum aproximativ 12.000 de ani

2. Civilizația megalitică veche-europeană (9000-3200 î.Hr.)

3. Civilizația geto-tracică (3.200-106 d.Hr.)

4. Civilizația egipteană veche (2800-500 d.Hr)

Origini și istorie. Asimilarea neoliticilor europeni E-V13  veniți dinspre Africa de către indo-europeni

Timp de mulți ani, marea majoritate a elitelor universitare au presupus că E-V13 și alte linii E1b1b au venit în Balcani din sudul Levantului prin Anatolia în timpul neoliticului și că frecvența ridicată a E-V13 a fost cauzată de un efect fondator printre colonizatori.

Această teorie arată că oamenii E1b1b s’au asociat cu dezvoltarea stilului de viață neolitic și cu apariția agriculturii în Semiluna fertilă (arcul de pământ dintre Nil, Tigru şi Eufrat) și cu cea mai veche migrare a acesteia în Europa de Sud-Est (Neoliticul Thessalian) și în Europa mediteraneană (cultura ceramicii cardium).

Testarea ADN-ului vechi din cultura Natufian (Leul mezolitic) și Levantul neolitic pre-ceramic a confirmat o incidență ridicată a haplogroupului E1b1b în regiunea respectivă. Cultura Natufian (aproximativ 10.500-8.500 î.Hr.) s’a răspândit în întreaga regiune, ajungînd (puțin) și pe teritoriul Rumîniei antice.

În prezent pe teritoriul Rumîniei aceste persoane care au în ADN amprenta lui E-V13 nu depășesc mai mult de 14 % și se regăsesc mai ales de’a lungul Liniei Dunării, semn că de acolo s’au împrăștiat pe întreg cuprinsul spațiului carpatic și dincolo de el spre Europa.

Pe harta de jos este redată ascendența din liniile nord africane, a haplogrupului specific Culturii Turdaș-Vinca, de acolo unde mai tîrziu populația locală – egiptenii – va ridica celebrele piramide de la Gizeh, ceea ce înseamnă evident că printre alții acest haplogrup  se află și la originea triburilor pelasgo-getice din Balcani, cît și a faraonilor egipteni.

Descoperirile arheologice din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane confirmă perfecţionarea uneltelor de silex ale indigenilor (aproximativ 11.000-8.500 î.Hr).

Cu toate acestea, din cele 69 de eșantioane de Y-ADN testate din Europa neolitică, doar două au aparținut haplogroupului: un E-M78 din cultura Sopot din Panonia (5.000-4.800 î.Hr.), un alt E-M78 (circa 5.000 î.Hr.) E-V13, din nord-estul Spaniei, și un E-L618 din peștera Zemunica din Split, în Croația, din 5500 î.Hr. (Fernandes et al., 2016).

Dacă aceste eșantioane E-M78 au venit cu fermierii neolitici din Orientul Apropiat sau au fost deja prezenți în rîndul europenilor mezolitici, este neclar în prezent.

Dar, în orice caz, E-V13 nu era cu siguranță principala linie neolitică europeană care se presupunea că a fost, pe lîngă această linie mai erau componentele haplogrupului IJ, care în Europa se divid în I (I1+I2) și J (J1+J2)

În prezent, E-V13 este singurul haplogrup mediteraneean găsit în mod constant în întreaga Europă, chiar și în Norvegia, Suedia, Finlanda și țările baltice, și este vizibil prin absența altor haplogrupuri neolitice cum ar fi G2a  (indo-european G2a-Z1815) T (cu excepția Estoniei).

Cu toate acestea, deoarece G2a este singura linie care a fost găsită în mod constant în toate locurile neolitice testate pînă în prezent în Europa, absența liniilor neolitic G2a din Scandinavia și Marea Baltică implică faptul că nicio linie neolitică nu a supraviețuit acolo și, prin urmare, E-V13 nu datează din neolitic în regiune.

De fapt, s’a calculat că E-V13 a ieșit din E-M78 în urmă cu aproximativ 7.800 de ani, cînd fermierii neolitici au avansat în Balcani și în bazinul dunărean.

Cultura Turdaș-Vinca, începuturile civilizației în Europa

În plus, toți membrii moderni ai E-V13 coboară dintr’un strămoș comun, care a trăit cu aproximativ 5.500 de ani în urmă, și toți aceștia, de asemenea, coboară dintr’un strămoș comun mai tîrziu care a purtat mutația CTS5856.

Acest strămoș ar fi trăit cu aproximativ 4.100 de ani în urmă, în epoca bronzului.

Aproape imediat după aceea, CTS5856 a fost împărțit în șase subgrupe, apoi ramificat în mai multe subclase în decursul a cîtorva generații. În doar cîteva secole, acea linie foarte minoră de tip E-V13 a început un proces de extindere care să o transforme într’una dintre cele mai răspîndite linii paterne din Europa și să ajungă cu mult peste granițele Europei, răspîndindu’se la marginea estică a Mediteranei, Caucaz, Kurdistan, Iran și chiar Siberia. Răspîndită, dar nu majoritară, cu excepția situației de azi din Regiunea Kosovo.

Aceste date sugerează că soarta lui E-V13 a fost legată de dominarea elitei a societății din epoca bronzului. Distribuția geografică a celor șase ramuri principale arată că E-V13 s’a răspîndit rapid în toate părțile Europei, dar a fost deosebit de comun în Europa Centrală.

Singura migrație de epocă din epoca bronzului care ar putea explica o astfel de dispersare rapidă și extinsă este aceea a geților proto-indo-europeni.

În prezent, explicația cea mai consistentă este că E-V13 s’a dezvoltat din E-M78 în Europa Centrală sau de Est în timpul perioadei neolitice și a fost asimilat de geții proto-indo-europeni R1a și R1b în jurul perioadei în care părăsesc Stepa nord-Pontică  a Mării Negre și invadează restul Europei.

Ceea ce este surprinzător cu E-V13 este faptul că este la fel de comun în țările cu R1a dominant ca și în țările dominante cu R1b. Triburile getice indo-europene R1a sînt asociate cu Cultura ceramicii cu fir, care se întinde în tot nord-estul Europei, în Scandinavia și în jumătatea nordică a Europei Centrale.

Grupurile triburilor R1b (geții cimerieni, numiți și celți mai tîrziu) au invadat Balcanii, jumătatea sudică a Europei Centrale și s’au alăturat oamenilor Ceramicii cu fir în ceea ce este acum Germania, Cehia și Polonia de Vest, dar au rămas suficient de mulți și pe teritoriul Rumîniei de zi, în proporție de 15,5 % din totalul populației.

Dacă E-V13 a fost găsit în ambele grupuri, ar fi trebuit să fie asimilat fie în stepa nord-pontică, fie foarte aproape de ea (de exemplu, în cultura Cucuteni-Trypillia, în jurul Rumîniei, Basarabiei și Ucrainei de Vest) sau la intersecția între cele două grupuri din Europa Centrală (de exemplu, în jurul Republicii Cehe).

Distribuția și vîrsta resturilor E-V13 din Europa Centrală și de Vest sunt în concordanță cu o dispersare a Culturii Hallstatt și La Tene, cu triburile italice (inclusiv o redistribuire romană) și cu afluxul ulterior al triburilor getice nordice, în special cei considerați goți, care au asimilat legăturile proto-slavice suplimentare E-V13 din Germania de Est, Polonia și Ucraina înainte de a intra în Imperiul Roman (a se vedea că E-V13 a reprezentat o mare descendență a celților și italienilor din Hallstatt, iar Vestul antic și Nordul Germaniei aveau diferite linii Y-ADN).

Figurină descoperită la Turdaș

Amorim și colab. (2018) a testat ADN-ul vechi din Italia și Ungaria din secolul al VI-lea și a identificat un E-V13 în Collegno (Turin), care a fost autosomal complet italian (nu un imigrant lombard ca multe alte probe testate).

Progresul estic (vestul Asiei) al culturii Ceramicii cu fir a dat naștere în cele din urmă culturii Sintashta din regiunea uralică, care este cultura ancestrală a ramurii indo-iraniană a geților arieni indo-europeni. Prezența lui E-V13 în această cultură ar explica de ce iranienii și kurzii moderni posedă E-V13, pe lângă R1a-Z93 și R1b-Z2103.

E-V13 a fost găsit atât de departe în Siberia centrală, în apropiere de Altai, o regiune cunoscută, de asemenea, ca fiind stabilită de geții indo-europeni din epoca bronzului, din care se presupune că vor reveni mai tîrziu în Europa ca triburile războinice menționate în istorie scyți și sarmo-geți (sarmați).

Datorită numărului redus de secvențe genomice complete disponibile din Balcani, nu este încă clar cînd E-V13 s’a extins în această regiune. Migrațiile indo-europene ar fi adus cu siguranta ceva E-V13 în 2.500 î.Hr..

Dar istoria regiunii este atît de complexă, încît s’ar putea să existe mai multe ramuri distincte ale E-V13, fiecare avînd o altă invazie (de exemplu triburile ariene, celții La Tène, romani, geți (goți)).

Prima migrație indo-europeană în vechea Elada a fost cea a micenienilor de la c. 1650 î.H.

Dorienii din Europa Centrală au urmat după 1200 î.Hr. Ambele ar fi putut aduce diferite subclase de E-V13, iar un efect fondator sau fenomenul de dominare a elitei printre invadatorii de guvernămînt ar fi putut provoca o creștere rapidă a liniei E-V13 în epoca tîrzie a bronzului și în epoca de fier din vechea Eladă.

Există cel puțin trei surse distincte de E-V13 în Italia:

Primul ar fi triburile italiene din epoca bronzului din Europa Centrală, care, în toate variantele luate în calcul, ar fi posedat cel puțin unele linii E-V13 înainte de a invada peninsula italiană. Proto-Italicii ar fi fost un trib predominant de R1b-U152, dar a purtat de asemenea o minoritate din subgrupurile E-V13, G2a-L140 (L13, L1264 și Z1816) și J2a1-L70 (subclasele PF5456 și Z2177).

Al doilea ar fi vechii eleni, care au colonizat puternic sudul Italiei din secolul al IX-lea î.Hr. pînă la cucerirea romană din secolul al III-lea î.Hr. Sînt menționări ale deplasărilor pelasgilor din zona Mării Egee, inclusiv a insulei Lemnos, care se presupune că ar fi creat cultura etruscilor.

Al treilea sînt geții, ca triburi venite din nord (Marea Baltică) sub numele de goți, s’ar putea să fi purtat un procent mic de E-V13.

Dar acest procent a crescut cu siguranță după ce a petrecut mai multe secole în Europa Centrală și de Sud-Est și asimilîndu’se cu geții carpatici și cu poporul balcanic în general înainte de a invada Italia. Geții (goții) s’au stabilit peste toată peninsula italiană. Acestea ar fi adus în mod obișnuit linii nordice (germanice) ca I1 și R1b-U106, dar și proto-indo-european R1a-CTS1211, care este acum găsit uniform în 1-2 % din populație.

Deoarece R1a-CTS1211 nu este inițial germanic, este posibil ca și geții (goții) să aducă un mic, dar notabil procentaj de linii asimilate din Balcani, inclusiv E-V13 și J2b1 (I2a1b-CTS10228 ar fi venit mai tîrziu din migrațiile din estul Ucrainei în timpul Evului Mediu timpuriu, prin urmare absența sa din Italia, cu excepția cîtorva zone de coastă cu care se confruntă Marea Adriatică).

O dispersie indo-europeană a subgrupelor V13 nu numai că ar explica de ce E-V13 este prezent în locuri precum Finlanda, nord-vestul Rusiei sau Siberia, unde fermierii neolitici au avut un impact neglijabil, dar și de ce E-V13 lipsește atît de evident din țara bascilor și centrul Sardiniei, cele două regiuni din Europa cu unii din cei mai vechi strămoși neolitici.

Sardinia este, de asemenea, singura parte a Europei în care strămoșul din epoca bronzului este practic absent. Procentajul scăzut al E-V13 este în Sardinia de coastă, fiind mai bine explicat prin așezările mai recente de pe insulă de către romani sau chiar de geții din antichitatea tîrzie (numiți și goți), care s’au stabilit și în Sardinia.

Micile prezențe ale E-V13 în Orientul Apropiat ar putea fi mai bine explicate prin prezența elinească extrem de lungă în estul Mării Mediterane din vremea lui Alexandru Macedon pînă la sfîrșitul dominației bizantine în regiune în Evul Mediu. Ar fi de neconceput ca peste 1.500 de ani de elenizare și de conducere bizantină în Anatolia și Levant să nu fi lăsat urme genetice.

În Anatolia, E-V13 se găsește în majoritatea zonelor din vestul țării, regiune care aparținea Eladei antice.

Absența E-V13 din Anatolia Centrală nu este în concordanță cu o difuzie legată de agricultura neolitică. Există în mod clar o radiație din Grecia (unde E-V13 reprezintă aproximativ 30% din familiile paterne) în estul Mediteranei (unde frecvența scade sub 5%).

Basarab ”Cumanul” și ghidușiile istoriografice ale lui Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s’a prezentat pe sine drept un ”spărgător de gheață” al istoriografiei rumînești, primul care a îndrăznit să ia taurul de coarne și să spună răspicat că Basarab a fost cuman, nu rumîn.

Îndrăznețul nostru i’a recunoscut totuși lui Nicolae Iorga o măruntă contribuție în studiul ”Imperiul cumanilor și domnia lui Băsărabă”, publicat în anul 1927, unde Iorga se întreba dacă nu cumva nu doar numele lui Basarab ar fi fost de origine cumană.

În rest, Djuvara se proclamă drept singurul istoric rumîn care a avut vreodată curajul să discute această problemă: a fost Basarab rumîn sau cuman?

O cercetare sumară a bibliografiei interbelice scoate la iveală 2 articole publicate în 1931 în Revista istorică rumînă (vol. I, fasc. III): Originea stemelor țărilor rumîne de Andrei Veress și În jurul originei stemelor principatelor române de Gheorghe I. Brătianu. Titlurile sunt înșelătoare, tema principală a ambelor articole este doar aparent una heraldică (de fapt o polemică în legătură cu stemele nobiliare de familie ale Basarabilor și Bogdăneștilor, identice cu stema regatului Ungariei, discuția este în jurul statutului de vasalitate al voievozilor rumîni față de regii Ungariei).

Însă la finalul articolului său Andrei Veress argumentează că stema Țării Rumînești (acvila cruciată) ar fi de fapt un șoim (identic cu turul maghiar de stepă) ceea ce constituie un argument în plus pentru originea etnică cumană a Basarabilor, care nu au doar nume de origine turcică, ci au ales și un simbol al stepelor drept stemă a noii țări.

Gheorghe I. Brătianu răspunde pe larg afirmațiilor heraldice ale lui Andrei Veress și la sfîrșit nu se ferește de discuția despre originea etnică a lui Basarab.

Argumentul este simplu (îl găsim și la Matei Cazacu): numele nu este același lucru cu originea etnică, numele personale sunt supuse mult prea multor influențe. În încheierea argumentației sale Brătianu concede chiar posibilitatea ca Basarab să fi fost cuman – însă consideră că acest lucru a fost lipsit de importanță pentru evoluția principatului rumînesc.

Revenind la Neagu Djuvara, găsim în Thocomerius – Negru vodă o referință obscură la pagina 114: Gheorghe Brătianu, deși a fost un istoric luminat, respinge ipoteza originii etnice cumane a lui Basarab.

Nici o notă de subsol, în condițiile în care Djuvara se grăbește în alte ocazii să’și indice sursele. Știa sau nu Djuvara de polemica Veress – Brătianu în legătură cu originea etnică a lui Basarab?

Dacă nu știa de polemica din 1931, atunci de unde a aflat că Brătianu a respins această teză?

Dacă știa, atunci cum de se prezintă drept primul istoric rumîn care ia teza de coarne?

Oricum am întoarce’o avem de’a face cu o ghidușie care nu prea are de’a face cu onestitatea științifică.

Djuvara a încercat să evite cu dibăcie întrebările incomode pentru el prin alte două ghidușii: cărții sale îi lipsește un capitol istoriografic în care să discute apariția și evoluția tezei Basarab ”cumanul” și îi mai lipsește bibliografia. Doar așa s’a putut proclama Djuvara ”spărgător de gheață” în istoriografie – cînd de fapt subiectul era vechi și discutat cu mulți ani înainte.

Și pentru că am adus în discuție partea științifică a problematicii originii Basarabilor pe care a speculat’o într’o direcție greșită și Djuvara pe lîngă armata de istorici maghiari, redăm și ce a spus Andrei Pippidi despre subiect:

”Problema ştiinţifică este, evident, că noi nu avem o genă a rumînităţii sau cumanităţii pe care să o găsească vreun cercetător la microscop. Dacă aşa ceva exista, Hitler reuşea demult să stabilească descendenţa lui directă din Nibelungi şi Ceauşescu pe a sa din Burebista. Au existat încercări nefericite ale unor antropologi cam legionari ai noştri (nu geneticieni) în jur de 1940 să folosească instrumente ştiinţifice pentru a studia rasele, episod dramatic încheiat cu judecarea lor cînd au venit ruşii. De atunci încoace, slavă Domnului, nu s’au mai folosit asemenea instrumente pentru scopuri generale. Genetica poate folosi cel mult în cazuri individuale, cînd apar descendenţi ai unei familii cunoscute (de exemplu, urmaşii de culoare ai lui Thomas Jefferson) care vor să stabilească filiaţia lor; cu alte cuvinte, cînd există la ambele capete o persoană clar identificată, cu un ADN determinat, ceea ce nu e cazul cu geții, rumînii şi cumanii.

Cine a văzut un ADN de cuman?

Totuşi, a crede că prin investigarea unui ADN de 700 de ani se cîştigă un adevăr istoric asupra căruia confruntarea academică nu obţinuse certitudinea este o naivitate.”

Sigur, unui nespecialist în ale geneticii nu’i poți cere să facă aserțiuni adecvate pe marginea acestor studii, în afara propriei percepții. Cea mai bună soluție este să lăsăm specialiștii din domeniu să se pronunțe.

Cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Rumînă şi Centru de Studii Transilvane au analizat cu adevărat genetic mormîntul unui membru întemeietor al familiei Basarabilor: nu renumitul Vlaicu Vodă, ci unul din fiii lui Basarab I, iar în 28 octombrie 2014, la Academia Rumînă din București, a avut loc comunicarea,”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Rumîneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian Ioniţă (Academia Rumînă, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei – Academia Rumînă, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca).

Evenimentul, găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru Vulpe (preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Rumîne) și s’a bucurat de o participare deosebită din partea comunității academice și universitare.

În urma discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au fost următoarele:

Defunctul din Mormîntul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormîntat în Biserica Argeş I (datînd din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335.

Deci nu nepotul lui Basarab I, Vladislav I (1325-1377) care a fost domn al Țării Rumînești între 1364 și cca. 1377, așa cum s’a crezut inițial la descoperirea mormîntului.

Cercetătorii susţin că voievodul îngropat la Curtea de Argeş ar putea fi unul dintre fiii lui Basarab I. Ar fi murit la circa 40 de ani, între 1340-1350, ar fi avut ochii, părul şi tenul închise la culoare şi ar fi fost catolic. Rămîne un mister de ce mormîntul acestuia a fost atît de ascuns şi ce semnifică inscripţia de pe un inel găsit în mormîntul său, inel similar ca aspect cu cel al Prinţului Negru al Angliei, contemporan cu domnitorul rumîn.

Cercetătorii rumîni rescriu istoria şi spun că sub Biserica de la Curtea de Argeş ar putea fi înmormîntat unul dintre fiii lui Barasab I, şi nu, cum se credea pînă acum, unul dintre nepoţii lui Basarab – Vladislav I / Vlaicu Vodă (1364-c. 1376) şi Radu I (c. 1376-c. 1383). Bărbatul îngropat acolo ar fi avut circa 40 de ani, nu mai mult de 1,70 metri înălţime, ochi, păr şi ten de culoare închise. Dinspre mamă ar fi avut origini germanice sau nord-indiene şi nu cumane, cum susţin unii istorici rumîni.

Nu au apărut elemente care să’l lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atît de Ţara Rumînească, cît şi de Moldova.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici rumîni, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare şi ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval rumînesc de la est de Carpaţii Orientali.

Ce e interesant e că mormîntul defunctului de la Argeş a fost ascuns, dovadă sînt numeroasele straturi de pietriş de deasupra mormîntului. Din asta, istoricii deduc că bărbatul înmormîntat acolo este probabil unul din fiii lui Basarab I de care nu trebuia să se mai ştie.

Alexandru Simon, istoric:

”Mormîntul 10 nu trebuia să fie vizibil în noua biserică (n.r. cea existentă acum), dar defunctul nu trebuia deranjat, ceea susţine identificarea cu un membru al familiei domneşti, care devenise indezirabil. Singura explicaţie pentru asemenea atitudine faţă de defunctul din Mormîntul 10 în contextul Bisericii Argeş II (care n’a fost terminată/ pictată complet pînă în anii 1360) este confesiunea sa, o confesiune care devenise periculoasă pentru stat în noul cadru ecleziastic şi politic, mai exact în circumstanţele victoriei (în final definitive) a orientării ”de rit grec” asupra celeia de rit latin.”

”Acel bărbat avea toate însemnele Apusului – îmbrăcăminte şi bijuterii specifice – inclusiv un inel asemănător cu Prinţul Negru al Angliei, de aici şi modul în care istoricii rumîni l’au branduit ”Prinţul Negru al Ţării Rumîneşti”.

O cingătoare (pafta) găsită în mormînt şi care nu poate fi datată înainte de 1330-1340 scoate din calcul ca bărbatul îngropat să fie legendarul Negru Vodă, cel care, aşa cum spune legenda din cărţile de istorie, a descălecat la sud de Carpaţi şi a format Ţara Rumînească, fiind primul ei conducător.

Inelul domnitorului are o inscripţie identică (IESUS AUTEM TRANSIENS PER MEDI, în traducere – ”Isus mergea, trecînd prin mijlocul lor”), la care pe inelul de la Argeş se adaugă AL MA) şi asemănări stilistice cu cel al Prinţului Negru al Angliei, Eduard de Woodstock, contemporan cu defunctul din Mormîntul 10 de la Curtea de Argeş.

Istoricii care au săpat în 1920 explică semnificaţia inscripţiei prin două ipoteze. Potrivit primeia, cele patru litere ar putea fi semnătura meşterului care le’a făcut – Alexander Magister, iar a doua ipoteză – AL MA ar corespunde lui Alexandru şi Maria.

Alexandru Simon explică:

”Inelul, cu o imagine care pare feminină pe el, ar fi fost unul de logodnă. Ipoteza pare logică şi deoarece AL MA, lecţiunea (citirea) stabilită în anii 1920, este inscrisă cu caractere cursive şi apropiate ca dimensiuni de cele din restul inscripţiei de pe inel, iar o marcă de producător – rară şi aşa în acea vreme (aşa cum s’a observat deja la 1923) – era, de obicei, înscrisă cu caractere sensibil mai mici. Să sperăm că studierea inelelor de la Louvre şi British Museum (la Luvru e păstrat inelul Prinţului Negru al Angliei, iar la muzeul britanic există un inel similar) vor aduce clarificările dorite.”

Basarab I ar fi avut doi fii pe nume Alexandru?

Cercetătorul clujean Alexandru Simon mai spune că se ştie că (Nicolae) Alexandru a avut două soţii: pe Maria şi pe celebra doamnă Clara:

”Dacă se demonstrează că AL MA corespundea lui Alexandru şi Maria, aceasta ar însemna că Basarab I a avut doi fii cu numele de Alexandru, unul căsătorit cu Maria, şi altul cu Clara. Cel mai probabil, cei doi proveneau din căsătorii diferite.”

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile demitizante ale lui Lucian Boia în direcţia ”europeană” de falsificare a Istoriei Rumîniei.

În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi avut origini cumane şi catolice, numai rumîni ortodocşi să nu fie.

Așadar, iată cum știinţa geneticii a reabilitat însă adevărul istoric. Chiar dacă în urma studiului făcut la Argeș nu s’a făcut public haplogrupul ADN-ului purtat de prinț, nici din declarații și nici din documentele emise cu caracter public, din concluziile specialiștilor rezultă că Basarabii erau rumîni de religie ortodoxă, și nu avem motive a ne îndoi pentru că la rezultate au avut acces și specialiști străini.

Acest lucru a reieșit și din alt studiu efectuat pe purtătorii contemporani ai numelui de Basarab, din cadrul Proiectului Genographic, finanțat de National Geographic și IBM, și care aduce date noi în privința dinastiei regale a Basarabilor care au condus în sudul Rumîniei vreme de cîteva secole.

Studiul a analizat cromozomul Y in cazul a 29 de rumîni care poarta numele Basarab, comparîndu’l cu cel al altor 150 de rumîni din diferite regiuni ale tarii și cu ADN-ul provenit de la 330 de ucrainieni, maghiari și bulgari.

Dinastia Basarabilor a fost o familie autohtonă străveche

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut și sub numele de Dracula, a coborît din dinastia lui Basarab, primii conducători ai Țării Rumînești, în prezent Rumînia. Indiferent dacă această dinastie este cumană (un popor turc amestecat care a ajuns la Țara Rumînească din Est în secolul XI) sau de origine rumînească (valahă) este discutată între istorici.

Studiile anterioare au demonstrat valoarea investigării cromozomului Y al bărbaților care poartă un nume istoric, pentru a identifica originea lor genetică.

Acest studiu este pe eșantionul a 29 de rumîni care poartă numele de familie Basarab, pe lîngă patru eșantioane de populații din Rumînia (din județele Dolj, N = 38, Mehedinți, N = 11, Cluj, N = 50 și Brașov, N = 50) și populațiile înconjurătoare.

S’a introdus 131 SNP și 19 STR în partea non-recombinantă a cromozomului Y în toate persoanele. Am calculat un PCA pentru a situa indivizii Basarab în contextul Rumîniei și al populației vecine. Au fost găsite diferite haplogrupe Y-cromozomiale în cadrul persoanelor care poartă numele Basarab. Toate haplogrupurile sunt comune în România ca și în alte populații din Europa Centrală și de Est. Într’un PCA, grupul Basarab se alătură altor populații rumînești.

S’au găsit mai multe grupuri de indivizi cu numele Basarab avînd un strămoș comun în perioada ultimilor 600 de ani. Diversitatea haplogrurilor găsite arată că nu toți indivizii care poartă numele de familie Basarab pot fi descendenți biologici direcți ai dinastiei Basarab.

Absența liniilor orientale din Asia de Est în bărbații Basarab poate fi interpretată ca o lipsă de dovezi pentru o origine Cumană a dinastiei Basarab, deși nu poate fi exclusă în mod pozitiv. Prin urmare, se poate concluziona că dinastia Basarab a reușit să’și răspîndească numele dincolo de răspîndirea genelor sale.

Introducere

Deși, considerațiunile de ordin genetic pot fi foarte tehnice pentru cei nefamiliarizați cu acest domeniu de studiu, noi vom reproduce aceste rezultate, în primul rînd pentru a demonstra că etnogeneza rumînilor și ascendența noastră ca popor nu este rodul unor fabulații scrise de străini interesați de a ne nega continuitatea milenară, dar și de a evidenția că nu totul se explică în cheie scriptică sau documentară, genetica ajutîdu’ne mai ales pentru perioadele din istorie ”de tăcere a documentelor” în care rumînii (geții, valahii) sînt menționați mai rar.

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut în literatura populară ca Dracula, a fost un prinț al secolului al XV-lea din Țara Rumînească, în sudul României. În calitate de conducător, el a rezistat cu tărie expansiunii otomane. El a aplicat cu cruzime pedepse aspre cu dușmanii și cu trădătorii, inclusiv cu lovituri faimoase care au dat naștere legendei sale întunecate.

Dinastia sa, Basarab, si’a luat numele de familie de la primul domnitor al Valahiei, Basarab I, care s’a revoltat impotriva lui Carol I al Ungariei și în 1330 a cîștigat independenta țării față de Regatul Ungariei. Dinastia a condus pînă la asasinarea lui Mihai Viteazul în 1601.

Numele Basarab cel mai probabil înseamnă tatăl conducător în limba turcică cumană. Cumanii erau o confederație a două popoare diferite: poporul Cuman care provenea din estul rîului Yangtze și poporul Kipchak, o confederație tribală turcică, care ocupa un vast teritoriu în stepa eurasiatică, de la nord de Marea Aral pînă în nordul Mării Negre.

Aceștia s’au extins în secolul al XI-lea în Moldova, Țara Rumînească și Transilvania, influențînd politica regiunii și stabilind cîteva dinastii regale, dintre care unul ar putea fi Basarab al Țării Rumînești.

Altfel, contemporanii l’au identificat pe Basarab I ca pe un localnic rumîn sau vlah (localnicii rumîni ai comunităților locale), așa cum Carol al Ungariei l’a numit ca

”Basarabul nostru Vlah necredincios”.

Dacă dinastia era de origine cumană sau de origine rumîna / valahă, este subiect de dezbatere intensă între istorici.

Numele de familie Patrilineal oglindesc moștenirea părții nerecombinante a cromozomului Y (NRY), făcînd numele de familie drept markeri ai părinților de sex masculin folositori pentru a răspunde întrebărilor privind istoricul și structura populațiilor în combinație cu studiile genetice.

În plus, studiul liniei NRY la bărbați cu același nume de familie ar putea pune în lumină istoria liniilor care poartă acest nume. Bărbații cu nume de familie cu patrimoniu identic, care coboară dintr’un strămoș comun al bărbatului, vor purta aceeași linie de cromozom Y și vor împărtăși între ei niveluri mai ridicate de co-strămoși decît cu restul de indivizi care poartă aceeași linie NRY în populație.

Cu toate acestea, există factori de confuzie care includ mai mulți fondatori de sex masculin pentru același nume de familie, paternitate extramaritală, derivație și schimbare de familie de la o generație la alta.

Un alt factor limitator al utilizării numelor de familie ca markeri genetici este vechimea în timp a numelor de familie moștenite, care este foarte variabilă între țări și populații.

Studiul genetic asupra celor cu numele rumînesc de Basarab din zilele noastre are potențialul de a răspunde la întrebări interesante despre istoria dinastiei faimosului print rumîn.

Aici prezentăm un studiu asupra cromozomului Y (bărbătesc) de la 29 de persoane care poartă numele de familie Basarab în Rumînia actuală și în 484 de persoane din patru populații rumînești (4 județe) și trei vecine (Bulgaria, Ucraina și Ungaria) prin testarea a 131 SNP și 17 markeri STR în NRR.

Sub ipoteza că în prezent purtătorii numelui Basarab ar putea fi descendenții direcți ai primului conducător al Țării Rumînești, am vrut să punem următoarele întrebări: sînt persoanele care în prezent poartă numele de Basarab, de fapt, coborîrile directe ale lui Basarab I?

Dacă da, care a fost linia de cromozom Y a dinastiei? Sunt indivizii Basarab de origine cumană sau rumînă / valahă?

PCA bazate pe frecvențele haplogrupului au grupat Basarabii din populațiile județelor din sudul Rumîniei, Dolj, Brașov și Mehedinți și populația ucraineană. Rumînii din Cluj, maghiarii și bulgarii au fost mai amestecați în altă grupare.

Persoanele cu numele Basarab apar doar în sînul populației rumînești, indicând un fond genetic comun.

Proba de tip Basarab se clasifică în 11 linii, cu șase linii principale cuprinzând 82,8% din probe. Unele linii cum ar fi J-M241 și E-V13 sînt suprareprezentate în Basarab comparativ cu rumînii în general.

Vîrsta fiecărui grup a fost calculată cu metoda ρ.

Toate liniile Basarab prezintă clustere geografice clare, dar, cu o singură excepție posibilă, nici una dintre ele nu ajunge în Evul Mediu.

Este demn de remarcat faptul că aceste linii de origine includ cîțiva indivizi non-Basarab, dar toți sunt din Ungaria sau Bulgaria. Nu există un anume haplotip exact și aceste coincidențe pot fi cauzate fie prin împărtășirea unui strămoș comun recent cu Basarab, fie prin natura homoplastică a mutației STR.

Trei linii fondatoare Basarab se găsesc în haplogrupul E1b1b1a2-V13; dacă ar fi fost considerate împreună, vîrsta lor comună ar fi de 1740 ± 615 ani, mult dincolo de stabilirea nobilimii rumînești.

În mod similar, dacă cele două linii din haplogrupul I2a-P37.2 au fost grupate, vîrsta lor comună ar fi de 960 ± 480 ani sau 250 de ani înainte de înființarea actuală a dinastiei Basarab.

Discuţie

Prezența diferitelor linii de cromozom Y în rîndul indivizilor care poartă în prezent numele Basarab indică faptul că nu toți aceștia ar putea fi descendenți direcți ai dinastiei.

Paternitatea extra-pereche poate explica existența unor linii de sex masculin foarte diferite într’o dinastie, dar numai o rată foarte mare ar putea explica diversitatea găsită în populația Basarab studiată.

În caz contrar, descendenții boierilor / nobililor din Craiovești, o familie care a pretins descendența directă din Dinastia Basarab, ar fi păstrat numele Basarab, adăugînd diversitate la linia Y.

Într’adevăr, dovezile genetice indică faptul că Basarab este un nume polifiletic, cu mai mulți fondatori de sex masculin care ar explica modelul diversității.

Folosirea poreclei pentru a face distincția între indivizi cu același nume dat a fost comună în Rumînia în secolele trecute. Deși porecla cea mai frecventă a fost patronimicul, altele au desemnat locul de origine.

Ulterior, aceste porecle au devenit nume de familie. Astfel, Basarab poate indica și un demonim pentru regiunea istorică Basarabia (aproximativ Moldova independentă în prezent și o parte din sudul Ucrainei), inversînd calea etimologică, deoarece regiunea a fost numită pentru prima dată după Casa Basarabilor.

În plus, numele ar fi putut fi adoptat ca o marcă a distincției, dat fiind originea ei nobilă.

Adîncimea de timp a numelor de familie moștenite este foarte variabilă în țări și populații. În Rumînia, pînă în 1895 (Legea privind numele, nr.18 / martie 1895), a fost adoptată prima lege care obligă oamenii să aibă un nume și un nume de familie.

Cu toate acestea, în zonele rurale această reglementare nu a fost aplicată în mod efectiv decît după două sau trei decenii de după. Prin urmare, vechimea în timp preconizată a numelor moștenite în România ar trebui să fie de aproximativ 100-150 de ani.

Vechimea în timp estimată pentru cele mai multe (deși nu toate) linii comune din Basarab este în concordanță cu momentul stabilirii numelor de familie din Rumînia, după cum se vede anterior în alte populații.

Numai una dintre aceste linii în România datează din epoca medievală.

Interesant, doi indivizi din Ungaria împărtășesc acest haplotip, și este bine cunoscut faptul că o migrație majoră a cumanilor a avut loc de pe teritoriul actual al Rumîniei, în Ungaria în secolul al XIII-lea, unde au cerut protecție regilor maghiari împotriva avansarea invaziei mongole.

Dar, precum se vede din tabelul de mai jos, la fel de bine ar putea fi rumîni (cum sînt cei 2 din Ilfov), iar cei 2 din Ungaria să fie rumîni maghiarizați care totuși au păstrat numele.

Deși este tentant, este imposibil să legăm în mod clar acest haplotip Y în special la o origine cumană. Cu toate acestea, nu putem exclude posibilitatea ca una din liniile cromozomului Y găsite în Basarab să fie într’adevăr linia care a fost generată de dinastie. Din păcate, avînd în vedere rezultatele obținute în acest studiu, numai analiza rămășițelor lui Basarab I sau a oricărui descendent al lui poate confirma sau nu această ipoteză.

Cu toate că Cumanii au venit din Asia de Est, alți autori au descris că au arătat și caracteristici caucazoide. Istoricii sunt de acord că cumanii s’au amestecat cu populațiile pe care le’au întâlnit.

Cromozomul Y al haplogrupuli R1a1 vest-eurasiatic a fost găsit in populatiile asiatice în amestec înca din epoca bronzului timpuriu. Studiul unic asupra genezei cumanilor s’a bazat pe ADN mitocondrial (mtDNA) și a arătat că doar un individ femeie din 11 într’o înmormîntare medievală din Ungaria nu a purtat un haplogrup european, ci un haplogrup din Asia de Est (haplogrupul D).

Altfel, D este, de asemenea, unul dintre cele mai frecvente haplogrupuri mtDNA (materne) din sudul Siberiei.

Cu toate acestea, se poate specula că, avînd în vedere dominarea politică a amestecului asimetric Cuman, ar păstra mai ușor liniile orientale în NRY decît în ​​mtDNA. Astfel, am putea atribui o origine Cumană unei linii Basarab, dacă ar aparține unor haplogrupuri din Asia de Est, dar un haplogrup european ar putea fi interpretată atît ca și cumani, cît și ca rumîni / valahi nativi.

Așa cum se arată în APC, compoziția haplogrupurile celor cu numele Basarab este foarte asemănătoare cu cea a populației rumînești generale și nici unul din haplogrupurile pe care le poartă nu este unul particular din Asia Centrală sau de Est.

Prin urmare, rezultatele noastre sunt coerente atît cu originea etnică cumană, cît și cu originea rumînească / valahă.

Pe de altă parte, din cîte știți, acesta este primul studiu genetic despre numele unei dinastii regale. Am arătat că nu toți oamenii din Rumînia care poartă numele de Basarab sînt descendenți direcți ai dinastiei primilor conducători ai Țării Rumînești. Se pare că Dinastia Basarab a avut mult mai mult succes în extinderea numelui decît în ​​trecerea genelor sale.

Materiale si metode. Probele

Am analizat un număr de 29 de bărbați adulți care au legătură cu numele Basarab și 149 de bărbați non-Basarab din diferite județe din Rumînia: 38 de la Dolj, 11 din Mehedinți (ambele județe din vechiul teritoriu al Țării Rumînești), 50 din Cluj și 50 din Brasov. În scopul acestui studiu, tratăm indivizii Basarab ca populație. Toți indivizii au fost intervievați pentru a evalua originea geografică și etnică a bunicilor lor. Niciunul dintre indivizi nu a știut că este legat de alți voluntari care poartă numele Basarab din selecția aleasă.

Numărul de purtători ai numelui Basarab (1:120.000 persoane) a fost estimat pe baza identificării prin intermediul cărților de telefon: 169 persoane cu Basarab au fost identificate în Rumînia (de la o populație de 19,8 milioane persoane). Aceasta poate fi o subestimare avînd în vedere numărul de persoane dintr’o familie și Basarabii care nu sînt prezenți în registrele telefonice. În cadrul acestui grup, 150 de persoane au fost contactate telefonic și 29 de persoane au îndeplinit toate criteriile de includere convenite să participe la studiu.

ADN-ul a fost extras din sînge proaspăt prin metode standard de fenol-cloroform. Pentru a investiga modul în care Basarab se referă nu numai la populația rumînească, ci și la populațiile înconjurătoare, populațiile generale din Ucraina (N = 43), Ungaria (N = 192) și Bulgaria (N = 100), figura de mai jos este harta zonei de eșantionare).

Etică

A fost obținut consimțământul informal în scris de la participanți, iar analizele au fost efectuate anonim. Proiectul a obținut aprobarea de etică din partea Comitetului de evaluare instituțională al Comitetului de Investigații Clinice – Institutul Municipal de Asistență Sanitară (CEIC-IMAS) din Barcelona, ​​Spania.

Cromozomul Y

Am genotipat 121 SNPs în regiunea nerecombinantă a cromozomului Y, așa cum a fost descris anterior. În plus, șase SNP au fost genotipizate într-un multiplex unic incluzînd M91, M139, M60, M186, M175 și M17 și patru SNP-uri unice au fost tipizate cu teste individuale TaqMan (L48, M458, L2 și L20).

Nomenclatorul haplo-grupurilor este în concordanță cu consorțiul Y-cromozomi. Filogenie detaliată poate fi găsită la indexul Y-DNA SNP – 2009 (http://isogg.org/tree/ISOGG_YDNA_SNP_Index09.html).

Toți indivizii au fost testați pentru un set de 19 STR-uri: 17 cu kitul Yfiler (Applied Biosystems) (DYS19, DYS385a / b, DYS389I, DYS389II, DYS390, DYS391, DYS392, DYS393, DYS439, DYS458, DYS635, GATA H4) plus DYS388 și DYS426. Dat fiind că kitul Yfiler amplifică DYS385a / b simultan evitînd determinarea fiecăruia dintre cele două alele (a sau b), DYS385a / b au fost excluse din toate analizele efectuate.

Analize statistice

Statisticile descriptive (numărul diferitelor haplotipuri k, diversitatea haplotipului H, numărul mediu al diferențelor de perechi în numărul absolut de repetări π și diversitatea haplogrupului D) au fost calculate cu Arlequin 3. 4.

Principalele analize ale componentelor (PCA) bazate pe frecvențele haplogroup au fost calculate utilizînd pachetul STATISTICA 7.

Deoarece moștenirea patrilineară a numelui a fost înființată în Rumînia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci vechimea în timp estimată pentru variația NRY în cadrul unui nume rumînesc ar trebui să fie de aproximativ 150 de ani.

Excepțiile au fost familiile nobile, cum ar fi Dinastia Basarabilor, care datează de cel puțin 700 de ani. Am identificat grupuri de indivizi Basarab care împărtășesc un strămoș comun recent prin aplicarea rațiunii în Martínez-González et al; pe scurt, haplotipurile din cadrul aceluiași haplogrup erau identice sau conectate, cel mult două etape de mutație au fost delimitate ca descendenți ai unui strămoș comun recent.

În încheiere redăm cîteva afirmații legate de Proiectul Genesis ale istoricului Alexandru Simon:

”Din ADN-ul vechilor domnitori putem afla compoziția etnică care stătea in spatele lor. În functie de calitatea probei și contextul în care este încadrată putem afla și tiparele de migrație. În măsura în care avem mai mulți membri ai dinastiei, putem stabili și raporturile genealogice.

La Radăuți de exemplu s’a săpat în anii ’70 și osemintele Domnilor de acolo au fost prima data analizate in Canada, apoi la Hamburg si pe baza rezultatelor s’a refăcut genealogia reală a începuturilor Moldovei. Vorbim despre domnitorii Moldovei începînd cu Bogdan I pînă la Roman I, Ștefan I. În cazul lor nu s’a stabilit că ar fi cumani sau altceva, ei se încadrează într’o singură zonă etnică, rumînească.

A cunoaște cine au fost cu adevărat înaintașii tăi este o formă de respect. Noi nu intrăm în morminte care nu au fost deja deschise. Și așa avem atît de puține morminte care se mai păstrează și unde mai putem face ceva. Că este vorba de morminte sau de documente, nu suntem în situatia de a spune că noi cunoaștem tot.

Nu mai este nimic de aflat, să’i lăsăm pe toți să doarmă și noi să mai construim o teorie sau doua. Conceptul de rumîn, sau cum apare în documente de valah, exista în epocă și făcea parte din mecanismul politic.

Rolul ocupat de elementul rumîn în acest mecanism este controversat. La ocazii pragmatice însă, termenul de rumîn avea valoare. În ceea ce privește că el era în primul rînd asumat și mai puțin construit prin sînge, este un subiect care trebuie văzut. Cert este că o asumare prin voință corespunde spiritului pragmatic al epocii.”

Subscriu !

Citiți și:    VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Referințe

1. Iorga N (1985) Istoria poporului românesc. Bucuresti: Stiintifică și Enciclopedică.
2. Brezeanu S (2002) Identități și solidarități medievale. Istoric controversat. București: Corint.
3. Vásáry I (2005) Cumanii și tătarii. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press.
4. Djuvara N (2007) Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Bucuresti: Humanitas.
5. King TE, Jobling MA (2009) Fondatori, Drift și Infidelitate: Relația dintre Diversitatea cromozomului Y și numele de familie Patrilineal.
6. Bosch E, Calafell F, Gonzalez-Neira A, Flaiz C, Mateu E, și colab. (2006) Poveștile materne și materne din Balcani prezintă un peisaj omogen asupra barierelor lingvistice, cu excepția Aromunelor izolate. Ann Hum Genet 70: 459-487.
7. Martinez-Gonzalez LJ, Martinez-Espin E, Alvarez JC, Albardaner F, Rickards O, și colab. (2012) Prenumele și cromozomul Y din Europa de Sud: un studiu de caz cu Colom / Colombo. Eur J Hum Genet 20: 211-216.
8. Popa VV (2006) drept civil, parte generala. Persoanele. Bucuresti: CH Beck.
9. Lupulescu D, Lupulescu AM (2002) Drept civil. Bucuresti: CH Beck.
10. Regele TE, Ballereau SJ, Schurer KE, Jobling MA (2006) Semnături genetice ale coanestriei în cadrul numelor de familie. Curr Biol 16: 384-388.
11. Li CX, Li HJ, Cui YQ, Xie CZ, Cai DW, și colab. (2010) Dovada că o populație amestecată în vest-est a trăit în Bazinul Tarim încă din epoca bronzului timpuriu. BMC Biol 8.
12. Bogacsi-Szabo E, Kalmar T, Csanyi B, Tomory G, Czibula A, și colab. (2005) ADN mitocondrial al cumanilor antice: imigranți nomazi de stepă din Asia de origine culturală, cu linii ADN mitocondriale eurasiatice în mod substanțial mai vestic.
13. Derenko MV, Grzybowski T, Malyarchuk BA, Dambueva IK, Denisova GA, și colab. (2003) Diversitatea generațiilor de ADN mitocondrial în Siberia de Sud. Ann Hum Genet 67: 391-411.
14. Martinez-Cruz B, Ziegle J, Sanz P, Sotelo G, Anglada R și colab. (2011) Screening-ul multiplex al cromozomului uman Y folosind sonde TaqMan. Investigative Genetics 2: 13.
15. Karafet TM, Mendez FL, Meilerman MB, Underhill PA, Zegura SL, și colab. (2008) Polimorfisme binare noi remodelează și cresc rezoluția arborelui haploid cromozomului Y uman. Gen Res 18: 830-838.
16. Excoffier L, Laval G, Schneider S (2005) Arlequin (versiunea 3.0): Un pachet software integrat pentru analiza genetică a populației. Evol Bioinformatics 1: 47-50.
17. Morral N, Bertranpetit J, Estivill X, Nunes V, Casals T, și colab. (1994) Originea mutei fibrozei chistice majore (Delta-F508) în populațiile europene. Nat Genet 7: 169-175.
18. Saillard J, Forster P, Lynnerup N, Bandelt HJ, Norby S (2000) variație mtDNA printre Eskimos Groenlanda: marginea expansiunii beringiene. Am J Hum Genet 67: 718-726.

statsoft.com, ancientufo.org, historice.ro, prehistory.it, desenepicturi.com

STEMA ROMÂNIEI PE TRICOURILE NAȚIONALEI DE FOTBAL

A venit momentul ca și Federația Română de Fotbal să urmeze exemplul marilor națiuni care își poartă cu mari galoane stema țării pe tricourile naționalei lor de fotbal. Nimeni până acum nu a luat atitudine public pentru adoptarea ei, deși spunem noi părea o simplă formalitate la prima vedere. De ceva timp la federația de fotbal bate vântul marilor înnoiri, un nou președinte, un contract cu alt brand de echipament sportiv (Joma), lupta anti-corupție clamată și promovată de noul președinte, și care este considerată chiar de către noul președinte o formă de patriotism…

Dar, patriotism spunem noi că ar însemna și renunțarea la emblema federației care nu reprezintă poporul român, sau statul român, ci doar o mână de oameni care gestionează mai defectuos, sau mai puțin defectuos bucătăria fotbalului. Nu avem de spus prea multe despre această emblemă, decât că este potrivită pentru un for, dar nu pentru o echipă atât de iubită de români. Știm cu toții că meciurile naționalei de fotbal nasc patimi uriașe în rândul iubitorilor de fotbal, iar victoriile repurtate de echipă sunt adevărate explozii de bucurie. Echipa în orice componență ar fi ea, dar și tot ceea ce roiește în jurul ei, par a fi un bun neprețuit al întregului neam, și de care sunt legate mereu speranțele românilor, de afirmare pe plan internațional a numelui țării și a culorilor naționale.

Printre celelalte reforme promise de noua echipă managerială din federație ar trebui să fie introdusă ca o prioritate și aplicarea stemei României pe tricourile echipei naționalei, cu atât mai mult cu cât Parlamentul a adus o modificare de ultim moment, readucând coroana de oțel pe capul acvilei.

Dacă BNR este nevoită acum să schimbe întreaga masă monetară a țării, doar pentru că a apărut această modificare a stemei, de ce nu ar face’o și FRF? Toate instituțiile României sunt obligate de lege să adopte noua stemă în noua sa configurație. Pentru FRF e o simplă formalitate renunțarea vechii embleme și înlocuirea ei cu noua stemă a României.

Care ar fi motivele să nu o facă?

Bancnotele vechi purtau stema pe format vechi. De ce bancnotele nu poartă doar emblema BNR? Reprezintă banii doar o marcă a băncii centrale a statului, sau reprezintă națiunea română?

Precum vedem toate bancnotele poartă stema țării, iar masa monetară însumează peste 250.000.000 de bancnote în circulație !!! Și toate acestea vor fi schimbate, dragi diriguitori ai fotbalului. Suntem convinși că multe federații sportive ar putea să facă un efort similar celui făcut de BNR, de a renunța la embleme ce nu exprimă simboluri naționale actuale.

De ce federația de fotbal a Poloniei dă dovadă de real patriotism?

Emblema federației nu se află pe tricourile naționalei a Poloniei. Iată emblema:

Emblema federației Germaniei de fotbal preia Stema Germaniei:

La fel și cea a Angliei:

Stema Rusiei pe tricourile naționalei lor:

Emblema federației rusești de fotbal reproduce Stema de stat a Rusiei:

Stema Austriei este prezentă pe tricourile echipei naționale austriece de fotbal.

Emblema federației austriece este diferită

Stema Elveției pe tricourile echipei naționale:

Stema Elveției:

Echipa Spaniei

Emblema federației spaniole reproduce integral Stema Spaniei

Bineînțeles, lista noastră poate continua pentru a întări justețea demersului nostru de a sensibiliza federația noastră de fotbal, în scopul de a analiza dacă impactul introducerii pe tricourilor echipei naționale de fotbal, ar aduce un plus de prestanță și ar impune respect nu doar adversarilor în arenă, ci și a suporterilor autohtoni în tribune.

Ar trebui menționat că mai sunt naționale de fotbal care au pe tricoul național nu stema țării, ci emblema federației la fel ca în România, cum ar fi Franța, Italia, Danemarca și altele, dar demersul nostru rămâne justificat în continuare, și considerăm că în procesul de reformă ar trebui să se ia în discuție și acest aspect pe care îl deschidem aici pentru dezbatere.

În definitiv federația ar putea transfera pe mânecă emblema federației, dar să preia pe piept stema României.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

ROMÂNIA-MOLDOVA, STATUL COMUN ROMÂNESC

Se spune despre oportunități că ele apar în momentele cele mai neașteptate și au o durată limitată. Istoric, România a profitat de oportunități doar atunci când populația sa a făcut și efortul de a se îndrepta spre aceasta și nu a așteptat ca ”Dumnezeu să’i bage și în traistă”.

A profitat de conjunctura politică la 1877 și în 1918 sau în anii 2004 si 2007 când am facut o opțiune democratică fundamentala fiind primiți în NATO și în UE. Astăzi, pe lângă includerea în spațiul Schengen, pentru România se deschide o nouă fereastră de oportunitate.

Comparând cu datele culese despre Republica Moldova, constatăm că exista o similaritate în ceea ce privește suprafața geografică ( a 5-a ca mărime) și numărul de locuitori, precum și două inadvertențe în ceea ce privește PIB exprimat în euro și numărul de locuitori al capitalei de ”zona”. Astfel, dacă se adopta acest proiect, unirea istorica cu Basarabia poate fi mai usor realizată, integrarea făcându’se ”de facto”, ca o alipire a unei zone la un întreg. Din această unire România poate deveni mai puternica, iar Moldova își poate crea oportunitati economice ce pot duce la creșterea PIB, dar și la beneficiile aduse de includerea în structurile NATO sau ale UE, inclusiv spațiul Schengen.

Evident că nu imediat, însa aceste oportunități sunt greu de a nu fi luate în seamă de o parte și de alta a Prutului. Cine ar avea de pierdut? Nimeni altcineva decât Rusia, cea care se implică în campania electorală pentru alegerea Primarului în Chișinău, cea care prezinta ”ambasadorul” unei regiuni la o întâlnire diplomatică, încercând să’i dea legitimitate. Aceeași Rusie care’și țipă prin presa de la noi sau prin gura unor politicieni cu rădăcini la Moscova pierderea influenței în România, dorind să o consolideze la Chișinău.

Dincolo de oportunitatea unirii, reorganizarea va mai produce încă două oportunități, una care ține de reducerea numărului de bugetari (și de aici presiune mai mica pe bugetul de stat și reorientarea banilor economisiți către investiții), precum și eliminarea încrengăturilor supralegale pe care baronii locali au făcut’o la nivelul județelor actuale. La care se adaugă absorbția mai ușoară a fondurilor europene și planuri de dezvoltare concepute la nivel major (ca exemplu, autostrada Arad – Pitesti va presupune colaborarea a 3 zone și nu a 7 ca până acum).

Prin urmare Proiectul ”Romania 9” înseamnă o Românie mai puternică, mai mare, mai bogată, mai dezvoltată, mai puțin coruptă, adică o Românie normală, democratică și europeană. Are cine să fie în fruntea națiunii noastre pentru înfăptuirea unui astfel de moment istoric? Este doar în puterea românilor de a pune în frunte oameni care să’i reprezinte, căci alegerile prezidențiale în Republica Moldova vor avea loc cel mai probabil în toamnă și tot în toamnă pe 30 noiembrie, au loc alegeri parlamentare în România.

Statul comun România + Republica Moldova, România Mare, România-Moldova, Geția, Dacia…

În ultimul număr al săptămânalului ”Literatură și Artă”, a fost publicat apelul Sfatului Țării 2 de a crea un stat comun România + Republica Moldova:

”Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente, unitare şi indivizibile.
Statul comun va lua naștere printr’un tratat internațional, bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internațional, legislația Republicii Moldova, a României și a normelor Uniunii Europene, semnat de președinții celor două state și ratificat de parlamentele statelor membre.

Concluzia este:

”Ținând cont că, la momentul actual, din mai multe considerente, Republica Moldova se află într’o stare extrem de dificilă, fiindu’i amenințată chiar existența ca stat, considerăm că, prin realizarea modelului propus, deschidem o perspectivă unică de revenire în spațiul istoric și etnic al poporului nostru și care garantează și urgentează integrarea noastră în Uniunea Europeană.”

Negocieri, nu neapărat cedări, alipiri sau pretenții teritoriale!

George Simion, liderul unei mişcări unioniste:

”Atunci când vorbim de Unire, ne referim la două state independente, care, democratic, vor înființa un stat nou. E o realitate dură: la fel ca și minoritățile care cred că după Unire vor fi alungați de pe plaiurile Moldovei, nici cei străini nu cunosc faptul că temeiul luptei noastre nu are ca finalitate anexări sau pretenții teritoriale, ci pe libertate, democrație, voință populară și pe șanse egale de transmitere a mesajului. Acestea sunt valori ale întregii lumi civilizate și noi, prin definiție suntem un popor european și parte a acestei lumi libere.”

Unul dintre experţii politici a calificat drept ”acutizare de primăvară” evenimentele ce s’au produs la Chişinău (marşul unioniştilor şi crearea consiliului de lichidare sub denumirea ”Sfatul Țării – 2”).

Asemenea ”acutizări” au loc anual: pe 27 martie, unioniştii din cele două ţări marchează aniversarea unirii Basarabiei cu România în 1918. Însă anul acesta, adepţii unirii au primit un motiv în plus pentru optimism.

Potrivit unor zvonuri insistente, administraţia americană a dat undă verde pentru realizarea proiectului ”Unirea-2018” – aderarea Republicii Moldova la România în anul cînd se împlineşte un secol de la prima ”Mare Unire”. Acest fapt a conferit încă un impuls atât pentru amploarea evenimentelor din 27 martie, cât şi pentru planurile unioniştilor, care visează să repete evenimentele de acum un veac.

În consecinţă, duminica trecută, adepţii unirii nu doar au trecut în marş prin centrul Chişinăului, cu prilejul aniversării a 98-a a includerii Basarabiei în statul român (ce’i drept, fără ”anunţata” prezenţă a lui Traian Băsescu şi într’un număr mult mai mic de 50 de mii, declarat de organizatori). Dar şi au instituit aşa-zisul organ ”reprezentativ” cu denumirea ”Sfatul Țării – 2”, menit să elaboreze o strategie şi documentele necesare pentru preconizata unire. A fost aprobată Foaia de parcurs -2018 – un plan de acţiuni concrete de lichidare a statalităţii moldoveneşti. Şi chiar au început să discute variantele denumirii: Marea Românie, România-Moldova, Dacia.

”Foile de parcurs”: diferenţe de abordare

Însă cu toată euforia şi planurile de a ”îndeplini cincinalul (unirea celor două ţări) în trei ani, deja astăzi, unioniştii moldoveni şi cei români demonstrează că nu există o poziţie unică privind faptul cum trebuie să se desfăşoare ”Unirea-2018”.
Unioniştii din Moldova insistă asupra egalităţii şi a integrării treptate a „celor două state româneşti”. Precum a declarat duminică, în cadrul congresului de constituire a ”Sfatului Țării – 2”, şeful grupului de iniţiativă, redactorul-şef al publicaţiei ”Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, la prima etapă, statul unit trebuie să se numească ”România – Republica Moldova”, să aibă două capitale şi două guverne.
Principiul procesului de unire treptate este prevăzut şi în ”Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România”, adoptată la congresul ”Sfatului Ţării – 2”.

”Implementarea etapelor şi principiilor, prevăzute în Foaia de parcurs – Reunirea 2018”, se arată în primul punct al acestui document.
Însuşi planul de unire, elaborat de unioniştii moldoveni, prevede intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub legislația din România actuală (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO); unificarea instituțiilor naționale gen Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc.; reforma administrativ-teritorială: Moldova revine la judeţe.

Crearea unui guvern şi parlament unic: în instituţiile publice unificate 5/6 revine părţii române, 1/6 – celei moldoveneşti.
Totodată, în primii 20 de ani, partea moldovenească urmează să obţină o cotă garantată de 1 la 6 în guvernul şi parlamentul statului reunificat.
Introducerea pe teritoriul statului reunificat a unei valute unice şi trecerea sistemului bancar din RM în gestiunea Băncii Naţionale a României. Aducerea pensiilor pe teritoriul actualei RM la nivelul pensiilor achitate în România chiar din prima zi a reunificării. Acelaşi lucru se referă şi la salariile bugetarilor.

Crearea unui fond investiţional unic (cel puţin 2% din PIB) pe un termen de 25 de ani, destinat atenuării diferențelor de dezvoltare a populaţiei şi a convergenţei economiilor ”celor două state româneşti”. Garantarea alocării cel puțin a unei șesimi din fondurile structurale europene puse la dispoziția României pentru infrastructura și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova.
Documentul mai prevede elaborarea unei ”agende clare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”, în cadrul negocierilor directe dintre Bucureşti şi Moscova.
Totuşi, în cadrul congresului de duminică a fost înaintată şi o altă propunere de soluţionare a problemei transnistrene: Nicolae Dabija a propus să dăruim Transnistria Ucrainei în schimbul retrocedării Basarabiei de Sud şi a Bucovinei de Nord. Iar România este gata să ”ierte păcatele” Rusiei, cu condiţia că nu va împiedica unirea Moldovei cu România.

Drept ”ora X”, în Foaia de parcurs este indicat anul 2018 – o dată sacrală pentru adepţii unirii. Până atunci, unioniştii basarabeni intenţionează să desfăşoare o campanie de explicare în rândul întregii populații din Republica Moldova privind beneficiile unui stat comun cu România, asigurarea susţinerii reunificării cu România din partea a cel puţin jumătate din populaţia ţării (!), atingerea unui consens între partidele politice (mai ales între cele parlamentare) pentru aprobarea ideii de reunificare; informarea partenerilor europeni despre modificarea frontierelor în această parte a continentului şi asigurarea unui ”lobby internaţional” a ideii unirii; aprobarea în parlamentele celor două ţări a principiilor de bază a ”reunificării Moldovei cu România”. Iar deja după proclamarea politică a unirii, să desfăşoare un referendum ”pe întreg teritoriul statului reunificat” privind adoptarea noii Constituţii.

”Foaia de parcurs a reunificării” unioniştilor basarabeni este aproape o replică fidelă a ”Foii de parcurs a reunificării”, elaborate de fostul consilier al premierului României, expertului Fundaţiei Universitare a Mării Negre a Academiei Române Petrişor Peiu. Se pare că proiectul Peiu a stat la baza acestui document. Totuşi, aceste documente diferă unul de altul.
Planul lui Petrişor Peiu nu prevede nici un fel de etape, perioadă de tranziţie, două capitale, două guverne, la care au făcut aluzie participanţii congresului de duminică de la Chişinău. Capitala ţării rămâne Bucureştiul, iar procesul de reunificare va fi momentan, fără etape intermediare şi asimilare treptată.

”Singura metodă de a genera efecte maxime şi definitive de apartenenţă la structurile euroatlantice de securitate (NATO) şi la cele politice din Europa (UE) – este plasarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub administrarea completă a legislaţiei române. Orice altă abordare doar va îngreuna procesul de reunificare şi îl va pune în pericol. Noi nu avem nici timp, nici resurse instituţionale pentru a desfăşura experimente”, a menţionat autorul.
Petrişor Peiu propune includerea noilor minorităţi naţionale pentru România în societatea românească după modelul adoptat faţă de minoritatea maghiară. Iar pentru soluţionarea conflictului transnistrean, trebuie trecut de la formatul de negocieri în format 5+2 la formatul 2+1 (Bucureşti-Chişinău-Moscova) şi de efectuat un schimb de populaţii de pe cele două maluri ale Nistrului – strămutarea a 100-120 de mii de ”români” transnistreni, fapt ce, potrivit estimărilor expertului român, va costa în jur de 500 de milioane $.

Preţul unirii

Spre deosebire de unioniştii basarabeni şi ”optimistul” Peiu, Bucureştiul înţelege perfect ce consecinţe economice şi politice va avea pentru el ”unirea momentană”-2018.
De acea, în cadrul unor dezbateri publice ”Dialog pentru România”, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că ”să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România pare un demers puţin serios”, ceea ce arată că public principalii actori evită tulburarea apelor. În particular însă tatonări în care este parte și Rusia au evident loc, deoarece Rusia își manifestă fățiș reluarea colaborării extinse cu România. Astfel au avut loc discuții în care alături de generali în rezervă și cadre militare ale Armatei Române demne, la întâlnire a participat și ambasadorul Rusiei la București, într’o reuniune informală a Clubului Militar Român pentru Reflecție Euroatlantică. Discuția s’a purtat sub codul The Chatham House Rule și deși nu se fac publce astfel de discuții, ideea care se desprinde în general este că nu vom avea în final aprobări sau dezacorduri, iar unirea celor două state nu se va pune în condiții de interzicere, ci în condiții de negociere. Ce negocieri, veți întreba? Negocieri privind faptul că Unirea trebuie să se facă fără regiunea transnistreană, negocieri privind rolul Rusiei în vecinătatea NATO și așa mai departe.

”Dacă ne uităm în jur, problema Transnistriei, (…) este o chestiune a stabilităţii economice, combaterii corupţiei, care, indiferent cum o vedem, se află într’o parte şi în alta a Prutului la niveluri foarte diferite, şi atunci, după ce rezolvăm aceste probleme pentru care cunoaştem soluţiile, putem să abordăm şi problemele mai complicate şi să începem să discutăm”, spune și Iohannis știind ca mulți alții că pragmatismul despre perspective reale trebuie să ne anime și nu expectativa sau idealismul anilor 1918.

Dmitrii Rogozin, pentru presa rusă (kommersant.ru) :

”Un fapt, evident chiar şi pentru cei mai înverşunaţi susţinători ai unirii cu România, este acela că, dacă Moldova face un pas spre România, regiunea Transnistria se va despărţi la acest viraj abrupt”.

Iar Partidul Naţional Liberal, care susţine ideea unionismului în principiu, a elaborat un proiect nu de unire ”momentană” ca cel al lui Peiu, ci de reunificare treptată a economiilor, politicilor sociale, infrastructurii, sistemelor de educaţie, spaţiului mediatic şi altor domenii din cele două ţări.

Mai multe amănunte despre proiectul lui Peiu, aici: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Bucureştiul are în faţa ochilor exemplul Germaniei, care deja a plătit circa 2,5 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari) din momentul unificării RFG şi RDG, acum un sfert de veac.
În pofida faptului că posibilităţile financiare ale Berlinului sînt net superioare posibilităţilor Bucureştiului, iar nivelul de viaţă în fosta RDG era cu mult mai mare decît cel din Moldova contemporană, procesul de egalare a nivelului de viaţă şi de competitivitate a teritoriilor din Est şi Vest continuă şi în prezent. Landurile donatoare din sud şi vestul ţări (Hessen, Hamburg, Baden-Württemberg, Bavaria și Renania de Nord-Westfalia) continuă să plătească pentru egalarea diferenţelor financiare dintre Vestul ”bogat” şi Estul sărac din Germania.
România a calculat demult (cifrele sînt actualizate periodic) cât va costa planul unirii.
Încă în anul 2006, când preşedintele Traian Băsescu a propus Moldovei să adere împreună cu România la Uniunea Europeană, renunţând la Transnistria, ziarul românesc ”Cotidianul” publicase estimările experţilor referitoare la prețul unirii cu RM – cel puţin 30-35 de miliarde de euro, în primii 5 ani. Şi chiar în cazul reorientării spre RM a unor fluxuri financiare din Europa destinate României în cadrul unor proiecte, cheltuielile Bucureştiului pentru unire se vor reduce pînă la 20-25 de miliarde de euro, în primii 5 ani.
”Potrivit acestor calcule, Bucureştiul va trebui să cheltuiască anual 5% din PIB, ceea ce e prea mult faţă de posibilităţile noastre şi e posibil ca noi să destabilizăm economia”, a spus atunci ministrul finanţelor al României, Sebastian Vlădescu.

Doi ani mai târziu, un plan detaliat al cheltuielilor pentru unire a fost publicat şi de ”Ziarul Financiar”. Potrivit estimărilor publicaţiei, unirea va costa Bucureştiul 200 de miliarde de euro în următorii 25-30 de ani. Postul de televiziune DIgi24 indica o altă cifră – 150 de miliarde de euro timp de 20 de ani.
Studiul efectuat în 2014 de Fundaţia Universitară a Mării Negre sub egida Academiei Române a arătat că doar pentru egalarea pensiilor pentru 670 de mii de pensionari moldoveni va fi necesară suplimentarea bugetului cu 1 miliard de euro. Alte 550 de milioane – pentru egalarea salariilor bugetarilor basarabeni şi români. Totodată, estimările au arătat că după unirea României cu Moldova, PIB-ul ţării pe cap de locuitor va cădea de la cât va fi în 2018-2019, de 10.500-11.000 să scadă la 9.500-10.000 euro / cap locuitor.

Iar potrivit datelor publicate de romanialibera.ro în ajunul evenimentelor din 27 martie curent, pentru ”apropierea nivelului economiei basarabene de nivelul ţării-mamă, România va trebui să investească în Basarabia 180 de miliarde de euro”. Alți 11 miliarde de euro vor trebui prevăzuți în buget ”pentru acoperirea necesităţilor Basarabiei”.
România nu va putea ţine piept acestor sume, recunosc experţii români.
Petrişor Peiu, elaborînd ”Foaia de parcurs a reunificării”, a propus ca o parte din cheltuieli pentru unire să fie acoperite din fondurile structurale ale UE, o parte – cu ajutorul investiţiilor şi emiterea de obligaţiuni. Însă va dori oare Uniunea Europeană, care are problemele sale, să ofere aceşti bani?

Or, în afara cheltuielilor financiare colosale, unirea ”celor două state româneşti” ar putea avea un şir de consecinţe nedorite pentru Bruxelles. Cel puţin – la creşterea dispoziţiilor revizioniste în ţările din jurul României, în primul rînd, în Ungaria. Maximum – la tensionarea situaţiei în această parte a continentului.
Deşi, potrivit sondajelor sociologice, numărul adepţilor unirii cu România în Moldova a crescut în ultimii ani de la 10% pînă la 20%, majoritatea absolută a ţării pledând în continuare împotriva unirii. Iar în afara conflictului transnistrean îngheţat, după unire, Bucureştiul va mai obţine drept supliment la teritoriile de peste Prut, Găgăuzia şi raioanele din nordul Moldovei, care sunt proruseşti. Precum a declarat recent, comentând perspectivele ideii unionismului, ambasadorul Rep. Moldova la Bucureşti, Mihail Gribincea,
Moldova contemporană se deosebeşte radical de Basarabia din 1918 – ”atât prin componenţa naţională a populaţiei şi prin frontiere, cât şi prin elita politică”.
Iată una dintre aceste diferenţe cardinale: în cazul intrării Republicii Moldova în componenţa României, Găgăuzia şi’ar putea declara independenţa.

Unii comentatori moldoveni invocă faptul că proiectul Unirea-2018 ar putea provoca un conflict militar în Moldova. Iar acest fapt va tensiona situaţia regională, deoarece România este membră a NATO. Poate SUA, susţinând ideea unirii-2018, asta îşi doresc, însă un nou conflict la frontierele estice nu pare să intre în planurile Bruxelles-ului. De aceea, este puţin probabil că Uniunea Europeană va începe finanţarea unirii ”celor două state româneşti”, aşa cum planifică autorii ”foilor de parcurs ale reunificării”.
Aşa că, oricât ar reflecta unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului în ajunul aniversării a o sută de ani de la ”Marea Unire”, nici Bucureştiul (ținând cont de declaraţiile lui Klaus Iohannis), nici Bruxelles-ul nu vor forţa procesul de unificare. Nu este interesat nici Chişinăul, pentru care unirea cu România înseamnă pierderea accesului nelimitat la troaca bugetară şi la creditele şi granturile străine.
Apropo, încă o nuanţă pe care adepţii unirii preferă să o treacă cu vederea atunci cînd promit salarii şi pensii majorate după unirea Moldovei cu România. În prezent, datoria publică externă a României constituie 5.765 $ pe cap de locuitor. În Republica Moldova acest indicator este egal cu 1.700 euro. Astfel, în urma realizării proiectului de reunificare, cetăţenii moldoveni vor trebui să împartă cu locuitorii României şi povara datoriei publice externe.

Securitatea energetică

Întâlnirea dintre geopolitică și energie într’o zonă plină de provocări precum cea a Mării Negre suscită interes, în special în momente precum cel de acum, când conflictele asimetrice ies la suprafață, iar probleme tensionate precum chestiunea Ucrainei par tot mai difcil de rezolvat. Independența energetică a României devine cu atât mai stringentă, iar ca obiectiv este esențial în vederea asigurării necesarului unui stat unificat.

Diversificarea surselor de energie apare ca fiind tot mai utilă, iar o strategie coerentă nu numai la nivelul structurilor internaționale prezente în regiunea Mării Negre, ci și din partea fiecăruia dintre statele din această zonă, se vede tot mai necesară. Uniunea Europeană și NATO sunt actori importanți în regiunea Mării Negre, însă dacă rolul NATO este limitat la asigurarea securității și protejarea infrastructurii energetice, Uniunea Europeană are pârghiile necesare unei decizii legate de diminuarea dependenței față de Rusia. Lipsa unei unanimități la nivel european, cauzată, de fapt, de gradele diferite de dependență față de resursele energetice rusești, face dificilă adoptarea și punerea în practică a unei ecuații care să scoată Rusia din ecuația energetică ce o leagă de Europa. În acest context, încercările individuale ale statelor riverane la Marea Neagră par a fi o primă soluție pentru diversificare, iar fiecare dintre aceste țări vrea să demareze proiecte în acest sens. Turcia, de pildă, mizează pe energia nucleară, pregătind construcția a două centrale nucleare care să fie funcționale până în 2023, anul în care se aniversează centenarul Republicii.

În ceea ce privește România, ea are mai multe atuuri pe care le’ar putea valorifica în domeniul energetic. Este o țară aflată la granița estică a UE, este membră a NATO și este, în cele din urmă, într’o măsură relativ mai mică în relație de dependență față de Rusia, Find singurul stat care îndeplinește simultan toate aceste condiții. Punerea în aplicare a unei strategii energetice este astfel cu atât mai necesară, mai ales dacă prin diversificarea surselor energetice naționale – gazele de șist și cele din platoul Mării Negre – România își asigură independența energetică, iar în această situație ar putea deveni chiar ea exportatoare de energie. Cu toate acestea, în acest moment, România singură nu poate deocamdată avea statutul de hub energetic, mai ales că majoritatea conductelor care transportă resursele naturale din zona Asiei Centrale sau a Orientului Mijlociu au ocolit România ca țară de tranzit (cum este cazul viitoarei South Stream, dar cu excepția AGRI), iar dacă nu aleg calea transportului pe mare, traversează Turcia. România ar putea astfel căuta parteneri în regiune care să nu o mai lase în afara traseelor energetice ce se creionează în regiune.

De aceea, de pildă, o strategie comună a României și Turciei în acest domeniu ar putea schimba traseele energetice deja conturate în regiune. Privită din punct de vedere istoric, această apropiere este foarte plauzibilă mai ales că, la baza legăturilor Ankarei cu Bucureștiul, există toate premisele pentru o colaborare de lungă durată în chestiunea diversificării energetice. Oricum ar fi, problema diversificării surselor va fi tot mai des menționată, iar strategiile României și ale UE trebuie să fie gândite pe termen lung și nu ca o soluție temporară până la rezolvarea tensiunilor din regiune.

România (RO) îşi dezvoltă politica energetică sub imperativele asigurării intereselor sale strategice, dar şi a respectării angajamentelor asumate la nivel regional, european şi global.
Prin poziţia geografică și potențialul său, ţara noastră are posibilitatea de a deţine un rol important în ecuația energetică regională, atât prin valorificarea resurselor proprii, cât şi printr-un rol activ în redistribuirea resurselor energetice transportate din zona Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Mediteranei de Est pe piaţa europeană.

La nivel naţional asigurarea securităţii energetice, ca obiectiv strategic, vizează declanşarea unor efecte pozitive prin: accesul la resursele energetice necesare pentru funcţionarea la parametri normali a societăţii româneşti sub toate aspectele (bunăstare economică, socială şi de mediu a cetăţenilor şi a firmelor din RO); o mai mare predictibilitate în ceea ce privește evoluţiile interne şi externe din domeniu; buna gestionare a resurselor energetice; asigurarea celor mai potrivite soluţii cu costuri accesibile.
Principalele obiective şi direcţiile prioritare generale ale României în domeniul securităţii energetice, cu relevanţă pentru politica externă, se referă la:

a) Valorificarea producţiei interne şi diversificarea surselor şi rutelor de transport energetic prin România, de natură a conduce la consolidarea rolului RO ca actor activ în promovarea securităţii energetice la nivel regional. În mod tradiţional RO a putut oferi în decursul multor decenii o expertiză deosebită în producţia de energie (hidrocarburi, energie nucleară, energie regenerabilă), la care se adaugă îndelungata tradiție a industriei românești producătoare de utilaj energetic.
Unul din obiectivele principale ale dimensiunii externe a politicii energetice româneşti este valorificarea acestei expertize prin promovarea producţiei interne, respectiv susţinerea surselor şi rutelor de transport energetic în şi prin ţara noastră.

Marea Neagră se profilează ca o zonă de real interes prin prisma rezervelor de hidrocarburi identificate în zona maritimă. Adăugarea acestor rezerve la producţia internă actuală (în descreștere) poate oferi ţării noastre oportunităţi reale de poziţionare în poziţia privilegiată de producător şi exportator de energie în Europa.

Proiectul coridorului gazifer BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) este un susţinător natural al potenţialului energetic naţional (producţie, tranzit, export). Proiectul îşi propune conectarea graniţelor de sud (Bulgaria) şi de nord-vest (Ungaria) ale ţării noastre. Coridorul va permite integrarea pieţei regionale a gazelor naturale şi, într’o fază avansată, va accesa resursele din regiunea Mării Negre în vederea transportării acestora spre piaţă. Eforturile guvernamentale au condus la includerea BRUA pe lista proiectelor europene de interes comun (PCI), eligibile pentru accesarea fondurilor europene, precum şi pe lista proiectelor prioritare regionale.

Proiectul AGRI de transport al gazelor naturale lichefiate (GNL) urmărește să ofere României oportunitatea preluării unor resurse din Azerbaidjan şi poate din zona extinsă a Mării Caspice pe care, prin tranzitarea Mării Negre, le va putea orienta pe piaţa central-europeană.
În planul cooperării energetice regionale România participă activ la toate formatele de dialog dedicate obiectivelor strategice europene. Un exemplu în acest sens este contribuţia României la activităţile Grupului la nivel înalt dedicat interconectărilor în domeniul gazelor naturale din regiunea sud-est europeană (CESEC), format în care proiectele propuse de ţara noastră au fost avizate ca prioritare la nivel european.
Pe acelaşi palier al cooperării regionale, RO s’a angajat într’un dialog extins cu Grecia (EL) şi Bulgaria (BG) în vederea operaţionalizării unui coridor de transport al gazelor naturale EL-BG-RO, denumit Coridorul Vertical.
Toate aceste iniţiative regionale susţinute de ţara noastră se înscriu în cadrul mai larg european ce vizează integrarea pieţei energetice regionale.

b) Promovarea proiectelor de interconectare transfrontalieră în sectorul gazelor şi electricităţii:
Finalizarea conductelor de interconectare cu Ungaria (Arad – Szeged, flux invers), Bulgaria (Giurgiu – Ruse) şi consolidarea interconectării cu Rep. Moldova (RMD) prin continuarea conductei Ungheni – Iaşi constituie proiecte prioritare ale RO.
Realizarea interconectărilor cu statele vecine membre ale UE este un obiectiv asumat de RO în calitatea sa de SM UE. Din această perspectivă, finalizarea lucrărilor şi punerea lor în folosinţă în termenii calendarului convenit la nivel european constituie un mod concret de a contribui la integrarea pieţei regionale şi europene, precum și la diminuarea riscurilor în cazuri de întrerupere a livrărilor externe.Finalizarea conductei Iaşi-Ungheni reprezintă o contribuţie importantă a RO la securitatea energetică a RMD, oferind acestei ţări o alternativă clară la importul de gaze naturale. Prelungirea acestei conducte până la Chişinău va fi în context esenţială în consolidarea siguranţei în aprovizionare a RMD.

Transelectrica a finalizat lucrările la linia aeriană (LEA) de interconexiune a sistemelor energetice între Republica Moldova şi România pe segmentul Fălciu-Gotesti, LEA 110 kV Fălciu – Gotești de pe teritoriul României, judeţul Vaslui, porneşte din staţia de transformare 110/20 kV Fălciu, traversează DN 24A, mergând în paralel cu răul Prut până în apropierea caii ferate ce face legătură între România şi Republica Moldova, zona în care LEA traversează râul. Testele sub tensiune pe teritoriul românesc au fost finalizate cu succes. La finalul lucrărilor pe partea moldovenească se vor putea exportă până la 90 MW în funcţie de necesităţi şi de capacitatea de absorbţie a sistemului ţării vecine. LEA Fălciu- Gotesti asigura transferul de energie electrică între cele două ţări care tind spre unire şi creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor din zonă.

Participarea la iniţiativa cuplării pieţelor de energie electrică din ţările Europei Centrale şi de Est în vederea finalizării pieţei europene a energiei electrice rămâne un obiectiv major al României. Pe fondul confirmării statutului de producător important de energie, această participare va fi de natură să contribuie la profilarea RO drept actor regional important.
Realizarea proiectelor de interconectare în domeniul energiei electrice cu statele vecine oferă RO oportunitatea de a’şi consolida poziţia de exportator regional, prin prisma excedentului de producţie internă, iar procesul de integrare a pieţei europene de energie electrică oferă RO un atu important prin accesul electricităţii produse în ţara noastră pe pieţe regionale (atât pe axa N-S, cât şi E-V).

Sursa: georgesimion.wordpress.com, noi.md, mae.ro, drive.google.com , cnp.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

UN MEGA-TEMPLU DE ACUM 7000 DE ANI, ÎN LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI AGRARE CUCUTENIENE

Cultura Cucuteni este un adevărat brand românesc, prin numărul mare de aşezări de pe teritoriul țării, iar specialiştii arată că această zonă a făcut parte din leagănul agrar al civilizaţiei europene difuzate apoi către vestul Europei, ca factor civilizator. Avem aici în zonă un punct forte în evoluţia întregii civilizaţii europene. Aici s’ar părea că a fost leagănul de dezvoltare al civilizaţiei agrare europene şi nu neapărat în zonele vehiculate până acuma din Asia, sau Africa. Este tot mai limpede pentru majoritatea oamenilor de știință că arealul cucutenian face parte din dintre zonele din care civilizaţia agrară s’a extins ulterior către vestul Europei.

Arheologii au găsit un mega-templu pe malurile Prutului în cadrul celei mai mari aşezări a misterioasei culturi Cucuteni, o megastructură de peste 1.000 de metri pătraţi care a fost cel mai probabil un uriaş templu de acum 7.000 de ani, și reprezintă o descoperire unicat pentru arheologia românească.

Citește și: ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Cercetătorii botoşăneni, ieşeni şi suceveni au găsit în cadrul unei uriaşe aşezări a misterioasei şi fascinantei culturi Cucuteni, o mega-structură impresionantă. Este vorba de rămăşiţele unei clădiri de peste 1000 de metri pătraţi, cu numeroase dependinţe, situată probabil în centrul aşezări. Uriaşa mega-structură a fost descoperită în cadrul campaniei de săpături începută de curând.

Uriaşa aşezare cucuteniană, în interiorul căreia a fost scoasă la lumină mega-structura, se află pe malul Prutului în apropiere de localitatea Ripiceni. Specialiştii spun că nu s’a mai descoperit o structură de dimensiuni atât de mari, veche de acum 7000 de ani, în arealul culturii Cucuteni din România. Deocamdată cercetările continuă, inclusiv cu determinări magnetometrice, care au reliefat dimensiunile gigantice ale structurii. Ca săpătură, doar 100 de metri pătraţi au putut fi cercetaţi la şpaclu şi periuţă.
Au fost enunţate câteva ipoteze. În primul rând ar putea fi vorba de un templu uriaş, de acum 7000 de ani, un loc de veneraţie şi pelerinaj poate pentru mai multe comunităţi din această zonă. Arheologii cred însă că ar putea fi şi locuinţa sau centrul de putere al unei căpetenii de trib cucuteniene, ce domina politic ambele maluri ale Prutului.

Aurel Melniciuc, arheolog, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani:

”Această mega-structură, este unicat deocamdată în preistoria românească. Gândiţi’vă că este o locuinţă de 1000 de metri pătraţi. Deocamdată s’ar părea unicat pentru Cucuteniul din România. Poate fi un templu, poate fi locuinţa şefului de comunitate, de trib.”

Această structură este de’a dreptul uriaşă, mega-structura era dotată inclusiv cu structuri de apărare, cu palisadă şi val de pământ. Uriaşa locuinţă era ridicată pe o structură de lemn şi era construită dintr’un soi de chirpici. Despre posibilitatea ca acestă structură să fi fost un centrul politic al unei căpetenii care domina regiunea, specialistul arată că ipoteza unor structuri paleopolitice poate fi luată în considerare, dar deocamdată imposibil de dovedit arheologic.

Dumitru Boghian, arheolog, conferenţiar universitar doctor la Universitatea ”Ştefan cel Mare” din Suceava:
”Spaţiul interior are aproximativ 1000 de metri pătraţi, împreună cu incinta, împreună să spunem cu construcţia, şanţul cu palisadă lutuită, în jur de 1500 de metri pătraţi. Este foarte mare. În alte sit-uri, o asemenea megastructură ar reprezenta întregul sit. Structuri paleopolitice, structuri organizatorice ale comunităţilor umane la nivel macro şi micro, au existat din toate timpurile. Din punct de vedere arheologic, acestea fac parte din relaţiile care sunt economice, sociale, spirituale care se fosilisează extrem de greu şi din această cauză arheologia dispune de foarte puţine mijloace până în prezent pentru a avansa asemenea ipoteze. Dar nu trebuie exclus că, acolo unde există modele care se repetă pe anumite spaţii, acolo unde există de pildă o anumită uniformitate a manifestărilor materiale, să existe ca un reflex firesc al acestora şi anumite entităţi mai mici sau mai mari care aveau rol administrativ-politic.  Aveau şi un nivel de trai suficient de ridicat, puteau să construiască aceste sate, unele cu locuri centrale care puteau să aibă şi funcţii administrative, poate religioase, poate de tipul acesta comercial, să construiască arme şi unelte la nivel respectiv, să folosească aramă pe o scară destul de ridicată. Să folosească o serie de invenţii care au fost prezente în neoliticul şi eneoliticul est-central şi sud–est european să le folosească pe scară largă şi bineînţeles expresia artistică atât de bine încetăţenită în splendida ceramică pictată care nu este ceea ce pare la prima vedere, are o serie de coduri culturale bine încetăţenite dar insuficient puse în valoare.”

Mega-structura descoperită în această lună face parte dintr’o aşezare uriaşă, considerată printre cele mai mari descoperite vreodată pe teritoriul României, în cadrul culturii Cucuteni. Misteriosul oraş de pe malurile Prutului are nu mai puţin de 25 de hectare, cu locuinţe, dependinţe, cu zone diferenţiate şi aceată mega-structură încojurată de un val de pământ cu palisadă pentru protecţie. Practic este ca o ”metropolă” cucuteniană de acum 7000 de ani. Situată pe malul Prutului, această aşezare a fost cercetată de 5 ani de zile, de specialişti în arheologie, şi continuă să uimească. Aşezarea acesteia pe malul Prutului, după cum arată specialiştii, a favorizat schimburile economice şi dezvoltarea unei civilizaţii unicat şi misterioasă, numită Cucuteni.

Cei care au locuit în uriaşa aşezare de pe malul Prutului, dar şi cei care au ridicat mega-structura din centrul ei sunt oameni ai Culturii Cucuteni de acum 7000 de ani. Este o civilizaţie misterioasă, dezvoltată, dar mai ales uimitoare prin spiritualitatea ei, prin reprezentările ei artistice unicat, care uimesc la nivel mondial.  Totodată cucutenienii păstrează secrete, nefiind nici până astăzi cunoscut vreun cimitir al acestei comunităţi, fără să se ştie exact ce se întâmpla cu defuncţii.

La descoperirile arheologice de la Ripiceni au fost folosite tehnologii de ultimă generație, printre care scanări magnetometrice și scanări 3D, ce au permis determinarea exactă a amplasării locuințelor în cadrul așezării. În perioada următoare vor fi demontate resturile locuinței pentru recuperarea întregului inventar — vase, arme, unelte, plastică zoomorfă și antropomorfă etc — și pentru stabilirea mai cu exactitate a funcționalității sale.

Într’un comunicat de presă al Muzeului Județean Botoșani se spune:

”Pe lângă cele peste 100 de locuințe rămase în zona neafectată de apele lacului de acumulare, a fost descoperită o structură uriașă de circa 1.000 mp, cu o incintă împrejmuită și fortificată printr-un șanț și o palisadă. Această mega-structură, unicat deocamdată în preistoria românească, putea fi un templu, locuință a căpeteniilor sau avea altă funcționalitate. Poziționarea sa centrală și dimensiunile uriașe demonstrează importanța sa deosebită în cadrul așezării, care și ea este una dintre cele mai mari cercetate până în prezent în cadrul arealului cucutenian din România (circa 20 hectare).”

Instituţia muzeală a continuat, și anul acesta, campania de cercetări arheologice interdisciplinare în cadrul șantierului de la Ripiceni. Proiectul este realizat în colaborare cu Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava și Platforma Arheoinvest de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași şi face parte dintr’un program mai amplu ce vizează studierea ”Evoluției habitatului uman preistoric și protoistoric în depresiunea Prutului Mijlociu”.

Din cauza fondurilor insuficiente și a dificultății efectuării cercetărilor în teren, din uriașa structură a fost cercetată, în campania iunie 2016, doar o mică parte (circa 100 mp).

Sursa: Agerpres.ro, botosaneanul.ro, stiri.botosani.ro, digi24.ro, adevărul.ro

Citiți și: CULTURA CUCUTENI, SPAȚIU DE ETNOGENEZĂ AL GEȚILOR

sau: CIVILIZAȚIA CUCUTENI RIVALIZEAZĂ CU CIVILIZAȚIILE DIN ORIENT

 

 

IIA, UN BRAND RUMÎNESC RĂSPÎNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sînziene, este sărbătorită în Rumînia, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Rumînești. Acest brand rumînesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgînd tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular rumînesc este iia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pînză de in sau cînepă, iar mai tîrziu din mătase și bumbac.

Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cînepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Iia populară este, în fapt, o cămașă tradițională rumînească de sărbătoare, confecționată din pînză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mîneci și la gît. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului și întărit cu șnur răsucit. Mînecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cît și la încheieturile mîinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci.

Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port rumînesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele Rumîniei, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mîndrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”Rumînia revoluționară”, purtând atât ie, cît și năframă.

Iia rumînească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Iia rumînească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cîntăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.

Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională rumînească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sînziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională rumînească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ

Tot mai multă lume care abordează direct sau tangențial subiecte ”turpide”, adică ”rușinoase”, cînd ajunge la cuvântul Pizdă, se împiedică și invocă, citînd sau necitînd DEX-ul, originea slavă a cuvîntului.

Lăsînd rușinea la o parte, vom aduce cîteva argumente în favoarea originii autohtone a termenului.

În rumînă cuvîntul Pizdă nu este un împrumut din slavă, ci reprezintă o moștenire din substrat pentru mai multe considerente:

Simplul fapt al existenței sale în limbile slave nu este nici suficient și nici convingător pentru a considera cuvîntul Pizdă ca fiind împrumutat în rumînă. Înșiși lingviștii slavi, cărora le dăm deplină crezare, susțin că este vorba despre un cuvînt din protolimba indoeuropeană, nu de un cuvînt specific slav, fără corespondente în alte grupuri de limbi.

Cuvintele care desemnează părți ale corpului sau reprezintă lexicul intim sînt, la toate popoarele fără excepție, de un conservatorism redutabil. În șirul său sinonimic cuvîntul rumînesc Pizdă este de bază, ca dovadă că este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii rumîne comune (getic/vlaho/rumîn:

”Pizdă”, pronunțat regional și ”Chizdă”, macedorumîn/arumîn: ”Chizdă”, meglenorumîn: ”Chizdă”, istrorumîn: ”Pizdă”).

Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvîntului Pizdă, destul de numeroase, sînt secundare, cu arie de răspîndire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii rumîne ori sunt simple epitete și metafore, alteori creații spontane, ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.

Sinonimele la care ne referim sînt:

abajur, abis, acaret, activistă, actriță, adăpost, adânc, adâncată, adîncitură, adevăr, adevărul curat, afacere, afrodita, aia, aia mică, albinuță, al nouălea cer, alintată, amandă, amazoană, amețită, amforă, amică, amoc, anicuța, animal, anticameră, aolică, aolică-nene, aparat, arătanie, argument, arici, artistă, arțăgoasă, asistentă, aspirator, așezământ, atracție, auraș, autoservire, avere, baie, balalaică, balerină, barcă, barocameră, bastilia, bastion, băbură, băgău, bătătură, bârlog, bîzdîc, bîzdîganie, beci, bernardă, betonieră, bibilică, biboanță, bijdoacă, bigioaică, binefăcătoare, biostimulator, blazon, blestemată, blestemăție, boboc, bogăție, bomboană, bombonieră, bordei, bordel, brazdă, breșă, broască/broscuță, boștură, bubă, buburuză, bucătărie, bucățică, bucurie, budoar, budună/budunică, bufet, bujavercă, bujor, bumbură, bumbureață, bumburează, bunăciune, bunătate, burduf, buric destupat, buzată, buzdrună, buzunar, cadran, caisă, camelie, canalul 1, capcană, capitala fericirii, caracatiță, carambă, carburator, carceră, cardamon, carieră, carnea muierii, carnivoră, carusel, casetă, casa de amanet, castană, caterincă, cauza vieții, cavernă, cavitate, căciulă, călimară, cămașă, căpșună, căpușă, căscată, cățea/cățelușă, căuș, ceacearelă, cea de’a treia Romă, ceacră, ceașcă, ceaun, ceață, celulă, centrală, cerc, cetate, ceucă, cheutoare, cic-cic, cicatrice, cichi-cichi, cinste, ciocolată (cu lapte), ciorap, cireașă, ciufă, ciufoasă, ciufulină, ciufulită, ciumă, clești, cloșcă, coardă (sensibilă), chichineață, chichiță, chil, chisea, cloacă, clopoțel, club, coif, colibă, colivie, colțunaș, combină, comitetul central, comitetul de partid, comoară, container, corcodușă, coridor, coroană, cotoroanță, coțofană, covrig, crater, crăiasă, crăpătură, creastă, creață, crețoaie, criminală, crocodil, cromozom, cotlon, crin, crizantemă, cucaracia, cucă, cucioaie, cucoană, cuculeasă, cuibar, culme, cumătră, cupă, cur, curte, curtea cucoanei, curtea domnească, custodie, cușcă, cutie, cutie poștală, dămblăgită, delicată, dendrariu, depozit, destinație, destrăbălată, diafragmă, didilică, dihanie, doamnă, divan, doctoreasă, doctoriță, domeniul secret, drăcie, drăcovenie, drîmbă, dugheană, dulceață, dușmancă, ecluză, element, eprubetă, eroină, evrică, expoziție, fabrică, facultate, fagure, farfală, farfalină, farmacie, farmazoancă, fata morgana, făcătoare de minuni, făptură, fătătoare, făuritoare, fântînă, fâstâcită, feministă, ferestruică, fetiță, fiară, figă, fisură, fistic, fistichie, flămîndă, fleașcă, floacă, floare, floare de colț, floarea de nu-mă-uita, floarea-soarelui, flocoasă, foarfece, fofolină, fofoloancă, fragă/frăguță, frâncușă, frichi-frichi, frumusețe, frumușică, fund, fundătură, gară, garaj, garoafă, gaură/găurice, gaură de șarpe, găinușă, găoace, găoază, gîdilica, geantă, genune, ghindă, ghioc, ghiocel, gibă, gigetă, gigilică, glaspapir, gomej, gondolă, gorgonă, gospodărie, gospodină, grajd, graniță, grădina raiului, gură, gură de aerisire, gură fără dinți/măsele, gurguță, gurguțată, gușă, hangar, haram, harman, hăbăucă, hățiș, hău, hîdă, hidră, hodoroabă, holeră, husă, javră, josnicie, jucărie, iapă, iepuraș, igienistă, impas, incubator, inel, infinit, inimioară, inspirație, instituție, instrument, intimitate, intrare secretă, ispită, isterică, împăcătoare, împăciuitoare, împărăție, încercuire, îndemn la păcat, întuneric, laborator, lacăt, lacomă, laț, leagăn, legendă vie, lele/leliță, libertate, lighioană, liliac, limbariță, linga-pinga, liră, loc dorit, loc de refugiu, loc de taină, locul cu pricina, lola, lolita, lotus, lucrătoare, lucru bun, lucru rău, luncă, luntre, madamă, magnet, Manda, mandolină, manșon, manuscris, margaretă, marfă, marmotă, mașină de tocat, mașină de spălat, mașină-unealtă, matcă, matrice, matriță, maxilare, măiastră, mănăstire, mănușă, măruntaie, mătăraie, mătușică, mînătarcă, mîndră, mândrețe, mânzoacă, meduză alpină, meduză cu păr, mej, melc, menghină, mij, mijă, mimoză, mină, mincinoasă, mingec, mingeacă, minune, minunăție, mioriță, mireasă, mironosiță, mișel, mititică, mitră, moară, modestă, moleculă, moluscă, monaliză, moralitate, motănoaică, moțată, mufă, mulgătoare, muscă, mushi, mușchiul muierii, muta, mutunoaie, mușcată, mușețel, muză, naștere, natură, năpârcă, năzbâtie, năzbâtioasă, neagră, neastâmpărată, nebuneală, nebunie, negustoare, neogoită, neostoită, nervoasă, nervul muierii, nesătulă, nevăstuică, nicovală, nișă, noapte, nufăr, oală, oala cu miere, oază, obor, ocară, ocazie, ocol, ogor, omidă, orfană, organ, orhidee, ouătoare, pacoste, pantă, paparudă, parte de jos, partea femeiască, partea inferioară, partea slabă, partid, parimă, pavilion, patimă, pădure/pădurice, păcătoasă, păcătoșenie, păgână, păienjeniș, păpușă/păpușică, păroasă, păsărică, păstaie, pătlăgică, pîntice, pepene despicat, perjă, perlă, peștera muierii, peșteră, peștișor, pica-pica, picea, piersică, pijdă, pirania, piroșcă, pisică, pisoi, pișătoare, pișoalcă, pișoarcă, piticuță, pitpalac, pitulice, piți-piți, pițigoi, pițipoancă, piuă, pivniță, pizdarmonică, pizdoc/pizdoacă, pizdrulă, plapumă, platformă, pletoasă, poarta fericirii, poarta raiului, pocitanie, podoabă, pofticioasă, poiată/poiețică, polog, portal, porțile întunericului, porumbiță, potârniche, prapure, precupeață, pricomigdală, pridvor, prietenă nedespărțită, primadonă, prințesă, privilegiu, priză, proastă, profunzime, prostie, provocare, puică, puiniță, punctul cu pricina, punct fix, punct nevralgic, punct nostalgic, punct secret, punct simpatic, punctul slab, punctul X, pungă, pupăză, purcea/purcică, purgatoriu, pușculiță, puștoaică, putină/putinică, puță, rai, rană, răsuflătoare, rîndunică, rîs, regină, regulă, redută, roșcată, rujă, rușine/rușinică, rușinea muierii, rușinoasă, sac, sac de piele, sac fără fund, salamandră, sală, salon, savarină, sălaș, săpunieră, sâsâiac, sclava iubirii/dragostei, scoică, scoică cu păr, scorbură, secret, seif, Sesam, sex, sfîrlează, sipet, slujnică, smochină, sobă, socoteală, soră de caritate, spărgătorul de nuci, spăsită, sprânceană roză, spurcată, spurcăciune, stație experimentală, stearfă, steaua roșie, steluță, storcător, strășnicie, strîmtoare, strungă, surată, surioară, șaibă, șantier, șea, șezut, șlundră, șopârlă, șosea, știucă, ștrengăriță, tabu, taina cea mare, taina tainelor, taina visurilor, tarabă, tașcă, tărîmul ascuns, tărîmul fericirii, tărîmul fermecat, tărîmul înțelepciunii, tărâmul secret, târșită, târșitură, tîrtiță, teacă, templu, tigaie, tigroaică, tindă, titirez, toantă, toc, tocătoare, tocitoare, torbă, traistă, trapacișcă, treabă, tristețe, triunghiul Bermudelor, trupul muierii, tunel, turneu, țandără/țandură/țăndărică, țarc, țarină, Țarigrad, țață, Țările de Jos, țelină, țigăncușă, țintă, țurcă, udă, ulciorul cu miere, ulița mare, ulița muierii, ulița satului, umbră, umbrelă, umflătură, una, unealta muierească, urîtă, urîciune, urechiușă, uretră, ursită, uter, vagin, valiză, vampă, vangă, văduva veselă, văgăună, văiugă, văleleu, vătămătură, vîj/vîjoi, vâlvă, vîltoare, ventuză, verigă, verighetă, vernisaj, veseloasă, veveriță, vidmă, vidră, vișină, vitamina C, vitamina Pi, vitamină, vizor, vizuină, voluntară, vrăjitoare, vrăjmașă, vulpe, vultur, vulvă, vulvulină, yală, zambilică, zăbăucă, zăbun, zăpăcită, zărzărea, zărzărică, zîmbet vertical, zbanț, zbînțuită, zbârlită, zburdalnică, zemos, zestre, zgaibă, zgău, zgîiată, zizilică, zuruică, zona intinmă, zona secretă, zuză/zuzulică, zvăpăiată etc.

De foarte multe ori bogăția și varietatea sinonimică este în sine o confirmare a vechimii termenului de bază evitat sau tabuizat de vorbitori. Există alte numeroase cazuri asemănătoare în limba rumînă, mai ales cînd este vorba despre cuvinte arhaice din fondul lexical de bază.

Nici unul dintre sutele de elemente ale acestui corolar de sinonime nu are o arie de acoperire, în spațiu și timp, precum strămoșescul (pentru unii doar buclucașul) cuvînt Pizdă, care domină suveran peste ele.

Este adevărat că o bună parte dintre sinonimele eufemistice populare sau argotice sînt formate pe baza lexicului de proveniență latină sau chiar moștenite direct din latina populară (limbă din grupul Centum).

O serie dintre aceste sinonime rumînești sunt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: (bună/rea) de muscă, sau figă (în dialectul istoric arumîn: hică, iar în cel meglenorumîn: ică), cuvînt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr’o traducere contemporană: smochină).

Cuvîntul Pizdă este răspîndit în toată aria a ceea ce numim convențional Grupul Satem, grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care geții (tracii) au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvînt arhaic ar fi lipsit din limba geților (tracilor).

Prezența lui însă în absolut toate limbile din grupul Satem, din care și rumîna face parte prin substrat, ne determină să admitem că acesta nu putea lipsi din limba vorbită de vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

O analiză contextuală se impune.

Reținem că există în lituaniană (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvintele Pizā și Pīzdā, cu exact același sens ca și în rumînă sau alte limbi.

Reținem existența în limba letonă (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Pizda, cu același sens ca și în română.

Reținem existența în vechea prusacă (limbă neslavă moartă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvîntului Peisda, cu sensul de Șezut, fund.

Reținem de asemenea că există în albaneză (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvîntul Pidhi, care înseamnă același lucru. Lingviștii indoeuropeniști au demonstrat că albanezul –dh- derivă dintr’un indoeuropean -sdh-, astfel pidh <* peisdh- .

Reținem și atestarea în greacă (limbă neslavă, din grupul Centum, din confederația lingvistică balcanică: rumîna, albaneza, greaca și bulgara) a cuvîntului dialectal Pidhe, care înseamnă același lucru.

Reținem existența în limba osetă / alană (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Sidza cu varianta sa dialectală Șidza, care înseamnă Șezut, fund, iar prin extensie și Vulvă.

Reținem existența în limba nuristani (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, vorbită în Afganistan și Pakistan) a cuvîntului Pəṛī, derivat din vechiul Pizdikā.

Reținem și existența cuvîntului Pouzdro în limba cehă (limbă slavă, ale cărei dialecte sud-estice, din Valahia Moravă (Valašsko) au absorbit și păstrează un bogat lexic rezidual rumînesc), cu același sens ca și în rumînă. Cehul Pouzdro este nu doar un sinonim al lui Pizdă, ci pare să fie un dublet etimologic al acestuia.

Pouzdro, prin terminația atipică, sugerează existența a doi formați (Pous + dro), care amintesc un șir de cuvinte vechi rumînești: codru, copilandru, cățelandru, ciuleandră, buleandră (haină veche, ruptă, ponosită; fleandură; lucruri vechi și fără valoare; femeie imorală), geandră (mămăligă pregătită foarte moale; terci), handră (zdreanță; iarbă ce crește prin grâu, agățându’se de el și încurcându-l; tovărășie de haimanlîc), landră (curvă, femeie de stradă, prostituată, tîrfă; ceată gălăgioasă, grămadă, cârd; plantă cățărătoare, cu flori purpurii), șandră (construcție primitivă de scânduri), nadră (placentă, soartă), puiandră (fetișcană), mandră/mendre (mămăligă, ostreț, stînă, târlă), șindră (scândură, șindrilă), țidru (tuia), țundră (haină țărănească largă și lungă de dimie; dans popular; femeie imorală) etc.

În acest context nu este de neglijat existența în rumînă a cuvîntului Buzdură (instrument vechi, cu lama tocită; creastă de munte; buleandră), dar, mai ales, a cuvîntului Buzdrună (vagin, vulvă) care par să reprezinte paralele cu cehul Pouzdro. Alternanța P/B este una frecventă în limbile indoeuropene.

Rădăcina indoeuropeană a cuvîntului Pizdă, restabilită de lingviști, este *pisd-eH₂– (cuvîntul *pis-dós / *peis-dós).

Se consideră că forma indoeuropeană *pisd-eH₂– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós) are la bază o formă mai veche, protoindoeuropeană, și anume: *pi-sd- / *pei-sd- , cu sensul de ”Șezut, ceea pe ce se șade, fund”. Rădăcina de gradul zero (protosema) din acest cuvînt este *sed-/sod-/sd-.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd-, este aceeași ca și în cuvintele rumînești a Ședea, șea, a sădi, șezut, șezătoare.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd- se regăsește și în alte cuvinte indoeuropene, cum ar fi *nis-dós (după modelul *nisd-eH₂–), însemnînd ”cuib, ceea în ce se șade”.

A se conferi cu latinescul nīdus, slavul gnĕzdo, vechiul armenesc նիստ ‎(nist), sanskritul नीड (nīḍa), celticul net, nyth, germanicul nest, lituanianul lizdas și pashtunul dzaala/mandzola.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- a dat în latină cuvântul *Pesdō, cu sensul de bășină, sunet emis sau gaze eliminate din fund/șezut.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- este etimonul arhaic și pentru verbul latin *pissiare, cu sensul de a (se) Pișa. Această rădăcină este etimonul pentru verbele desemnînd micțiunea în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal: Satem sau Centum.

Unii găsesc aceeași rădăcină și în cuvintele rumînești Pisică / pisoi / pisic, dar și în protoslavul Pes, cu sensul pozitiv de Cîine, cățel, ambele animale fiind asociate la popoarele indoeuropene cu organele genitale.

Pisică și Cățel, sînt astfel niște eufemisme din bestiarul popular arhaic, la fel ca și Pupăza și Cucul, termeni eufemistici mai tîrzii, cu sensuri moștenite la noi deja din tradiția latină.

Reținem analogii din Grupul Centum al familiei lingvistice indoeuropene: goticul *Feisti /*fīstī, celticul (irlandez) Phis, germanul Pussie, olandezul (și danezul) Fisse sau englezescul Pussy.

Totodată, este de reținut și forma veche germanică restabilită de indoeuropeniști: *Pizd=.

Același etimon indoeuropean a dat în persană / iraniană (limbă din grupul Satem) cuvîntul Pista (پسته, în persana medie – Pistah), cu sensul de Fistic. Acesta este unul din cuvintele persane transmise în arabă, armeană (պիստակ ‎- pistak), curdă (Pisteq) și turcă, iar prin intermediul limbii grecești (Pistakion – πιστάκιον) în latină (Pistacium), făcînd apoi carieră în toate limbile europene fără excepție.

Unii lingviști sunt de părere că și persana ar fi preluat cuvîntul Pista din diversele limbi indoeuropene din actualul cuprins al Indiei, întrucît acesta este atestat acolo de mii de ani. Fistic este un dublet etimologic îndepărtat al lui Pizdă și, așa cum am văzut, figurează în șirul sinonimic al acestuia.

Se pare că un alt dublet etimologic al termenului îl reprezintă și rumînescul Păstaie (în dialectul istoric arumîn – Pistal’e, cu dubletul fonetic rotacizant Pistare pentru Păstare), cuvînt din substrat, care, în această formă, se regăsește doar în albaneză (Pistaë) și care, din rumînă a fost împrumutat în graiurile rutene, fiind totodată păstrat în lexicul rezidual rumînesc al valahilor din Valahia Moravă (Valašsko). Observăm că și Păstaie face parte din șirul sinonimic al cuvîntului Pizdă.

Nu doar cuvîntul românesc Pizdă este unul autohton, ci și multe alte cuvinte (stră)vechi rumînești (bunăoară: Pită, despre care vom scrie cu altă ocazie) prezentate în mod fals și eronat ca fiind împrumuturi din slavă.

Multe pretinse slavonisme din rumînă sînt, de fapt, moșteniri din fondul getic (traco-dacic), chiar dacă uneori aceste forme sînt asemănătoare sau chiar identice cu formele care se regăsesc și în slavă, și în limbile baltice, și în albaneză sau în limbile iranice.

Pentru o înțelegere corectă a chestiunii ar fi util să vedem un punct de vedere al specialiștilor în indoeuropenistică:

”Apropierile lexicale cele mai vădite, consunînd cu cele fonetice și morfologice, alătură getica (traco-daca) de aria baltică, slavă și iranică, apoi de greacă și indo-arică, distanța cea mai mare fiind cea față de grupul italic” (Lucia Wald, Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987).

În concluzie, cuvîntul românesc Pizdă este parte a unui arbore semantic indoeuropean și provine din fondul lexical prelatin, getic (traco-dacic), din grupul Satem. El nu reprezintă o formă exclusiv sau specific slavă, fiind răspîndit într’un areal destul de cuprinzător, de la Marea Baltică la Marea Egee, din Europa centrală pînă în Persia și pe malurile Indului.

Inițial el însemna Șezut, ceea pe ce se șade, fund, fără nici o conotație vulgară sau obscenă, fiind el însuși un eufemism pentru vechiul indoeuropean *Putós.

Sper că nu am rănit în nici un fel, cu aceste rînduri nevinovate, simțul nostru popular rumînesc al rușinii.

Etnologul Constantin Ere­tescu observa altădată în scrierile sale:

”Lectura colecţiilor de folclor rumî­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul rumîn nu cumva cîntă şi dan­­sează atunci cînd vrea să vor­beas­că.”

Marele etnolog rumîn se referea, evident, la limba rumînă vie și completă, la tezaurul lexical rumînesc care, iată, de multe ori, ne este prezentat în mod fals ca fiind unul de împrumut, luat de prin străini.

Despre indoeuropeana timpurie, ca ramură carpatină a protolimbii boreale puteți citi aici.

Vlad CUBREACOV

Post-scriptum: Unii dintre cititori ne’au reproșat nereferirea la posibilitățile de formare de noi cuvinte oferite de indoeuropeanul nostru Pizdă. Scopul materialului de mai sus ține strict de etimologie și arheolingvistică, orice alt gen de preocupări fiindu’ne complet străin.

Totuși răspundem așteptărilor acestor cititori și, într’un subiect așa de palpitant, vom trece sumar în revistă cîteva rude lexicale ale cuvîntului cu pricina, mai ales că unele dintre acestea, cu largă circulație în vorbirea de zi cu zi a rumînilor de pe ambele maluri ale Prutului, nu sînt atestate de dicționare. Vom sublinia cu această ocazie că prolificitatea lexicală continuă a unui etimon și bogăția semantică a familiei sale pot constitui un argument în plus în favoarea vechimii acestuia.

Cîteva cuvinte licențioase din familia etimonului Pizdă:

(De’a) pizda (rău, nepotrivit, strîmb, pieziș, degeaba, în van, lipsit de îndemînare);

Pizdar (fustangiu);

Pizdărică/pizdurică, pizdărice/pizdurice, pizdică, pizdioară, pizdișoară, pizduță, pizduliță, pizdulică, pizdulea, pizduleană, pizdulice, pizdunea, pizdușcă (Seria diminutivală);

Pizdău, pizdălău, pizdăloi, pizdăloaică, pizdiugă, pizdoi, pizdoaie, pizdoaică, pizdunoi, pizdunoaie, pizdunoaică (Seria augmentativală);

Pizdîc! (cuvînt onomatopeic);

Pizdeală (flecăreală, bătaie);

Pizdelea/Pizdescu/Pizdulescu (supranume atribuit flecarilor);

Pizdeni/Pizdăreni/Pizduleni/Pizdulești (loc inexistent, nicăieri);

Pizdeț (extraordinar, super, culmea, gata, sfârșit);

Pizdi (a șterpeli, a minți, a flecări, a lovi, a bate, a intra în încurcătură, a o sfecli, a fugi, a pleca);

Pizdiș (pieziș, pe diagonală);

Pizdos/pizdăros (tare, frumos, grozav, cu tupeu);

Pizdoșenie (grozăvie, urîciune, hidoșenie);

Pizdui (a înjura, a certa aspru);

Cuvinte noi:

Pizdibil (bun de ștepelit, bun de bătaie);

Pizdifica (a (se) feminiza/efemina);

Pizdobol (mincinos, gură-spartă, flecar, nemernic, prost, mârlan, băbălău);

Pizdofil;

Pizdograf;

Pizdoman;

Pizdomicină;

Pizdon (mustrare, bătaie);

Pizdotecă (bordel, cuconadă, loc sau eveniment cu prezență feminină vizibilă).

Sursa: cubreacov.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: PROTOLIMBA TIMPURIE DIN CARPAȚI

BALCANII, PATRIA GEȚILOR INDO-EUROPENI

Scurt rezumat al preistoriei Europei

Dacă ne uităm la Europa cu aproximativ 8000 de ani în urmă, prin 6000 î.Hr., vom găsi mai multe grupuri culturale, Evităm să intrăm mai adînc în preistoria noastră. Cu toate că nu vom știi niciodată ce limbi s’au vorbit peste tot, am putea face cîteva presupuneri trecînd prin fiecare din aceste culturi:

În Grecia, găsim cea mai veche cultură neolitică din Europa, numită cultura Sesklo (vezi poza de mai jos). Această cultură, probabil, era derivată din culturi antice similare din Anatolia, iar la rîndul său, a influențat culturile balcanice și de asemenea, Cultura Ceramicii Cardium.

”Poporul” Sesklo a vorbit, probabil, o limbă ”Aegeană”, din care supraviețuiesc poate numai dialectul minoic și cretan.

În Epir și Corfu (nord-vestul Greciei și în sudul Albaniei) a fost cultura Ceramică Cardium, care a ajuns în Italia în 6000 î.Hr. Probabil își are originea în Levant, a migrat peste Creta și Grecia, și a lăsat restul Balcanilor neatins. Este posibil ca această cultură să fi fost adoptată de către oamenii care sunt baza a ceea ce se consideră oficial non-proto-indo-europeni, care vor deveni în cele din urmă etruscii și bascii.

În Europa de Vest, mai ales în ceea ce este acum Franța, a fost cultura antică Tardenosian. Este posibil ca acești oameni să fi inclus strămoșii bascilor ai regiunii Aquitaine modernă.

În nord-vestul Rusiei a fost cultura Kunda, care este posibil să fi fost un popor proto-uralic.

În sudul Rusiei, a existat cultura Samara. Cu toate că mulți cred că această cultură a fost epicentrul marelui conglomerat al proto-indo-europenilor, este posibil să fi fost casa unui cu totul altui popor, probabil, proto-uralic sau un amestec de popoare, deloc de neglijat în stepa pontică.

În Balcani, a existat un grup de culturi destul de avansate, inclusiv cultura Starčevo-Körös-Cris în Rumînia și cultura Grădiștea în Tracia.

Acestea au fost urmate de Turdaș-Vinča pe teritoriul coloniei Dacia romană, colonia Dacia Ripensis și Hamangia din Moesia Getică.

Ca urmare, Igor M. Diakonov, crede că acestea reprezintă nucleul neoliticului proto-indo-europenilor (PIE), sau mai corect al proto-europenilor PE, care migrează în Asia de Vest și India undeva prin 1500 î.Hr și putem considera scindarea dialectelor proto-europene treptat în cele europene și cele indo-iraniene.

Și la nord, în unele părți din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, au existat triburi de vînători-culegători care au fost fie PIE (PE) sau pre-PIE (pre-PE), așa zisului dialect proto-indo-european și de asemenea grupuri care au locuit în Ucraina (vezi foto).

Majoritatea lingviștilor urmează teoria Kurganelor fundamentată de Marija Gimbutas.

Un grup mai mic urmează teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

Desigur, doar ca pasionați noi prefărăm teoria balcanică a lui Diakonov, care este, de asemenea, o parte a teoriei lui Renfrew extinsă.

Pînă în 5000 î.Hr., oamenii PIE (PE) din Balcani, care beneficiază de tehnicile agricole învățate de la oamenii din Grecia si Anatolia, au început să extindă gama lor. Agricultura a fost adoptată de colectivitățile mai mari de oameni de la sate, care la rîndul lor, puteau sprijini populațiile mai mari luate în ansamblu.

Vînătorii-culegători din Europa au fost, probabil, împinși mai departe spre est, vest și nord, iar o parte absorbiți de către agricultorii PIE (PE), ai așa zisului dialect proto-indo-european.

Conflictele dintre armatele triburilor au fost, de asemenea, probabile.

În Ucraina, a existat cultura Nipru-Doneț, care poate fi inclusă strămoșilor arianilor, sau indo-iranienilor, hitiților și Tokh-arianilor (yuezhi).

În partea de nord, a existat cultura Ertebolle din sudul Scandinaviei și culturile înrudite Ellerbek și Swifterbant din nordul Germaniei și Țările de Jos. Aceste culturi pot reprezenta cei mai timpurii strămoși ai poporului germanic, sau non-PIE, vînători-culegătorii mai tîrziu au fost absorbiți sau deplasați spre alte zone.

În zona estică a Mării Baltice a fost cultura Narva, care a fost probabil proto-uralică.
În Europa Centrală au fost culturile dunărene, începînd cu cultura ceramicii liniare (sau LBK).

De asemenea, vom găsi LBK de Est (sau Bükk), o cultura în Panonia. Și mai spre vest a fost cultura Rossen (vezi poza de mai sus) din Olanda și vestul Germaniei de sud și în nord-estul Franței, Elveției, și vestul Austriei.

Eu cred că acestea reprezintă toți oamenii proto Celtici, care încep să’și diferențieze dialectul lor de colectivitatea mai mare a dialectului PIE (așa zisului dialect proto-indo-european sau PE), vezi prima poză.

Și mai întîlnim o cultură a ceramicii punctate (STK), o cultură considerată dunăreană, în estul Germaniei, o mare parte din Polonia, și din nordul Cehiei, care ar putea fi inclusă celor mai timpurii strămoși ai poporului Balto-slav, dar și poporului germanic.

În Balcani, găsim sofisticatele culturi Turdaș-Vinca și Hamangia, menționate mai sus.

În jurul anilor 4000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi:

De’a lungul coastei Atlanticului, din Anglia până în Portugalia, au fost culturile megalitice, creatorii de edificii de piatră gigant, cum ar fi Stonehenge. Acestea sînt cel mai probabil pre-PIE, inclusiv strămoșii bascilor regiunii Aquitaine.

În Ucraina, a existat cultura Sredny Stog. Aceștia sunt oameni care ar fi domesticit caii, și primii crescători de cai. Pînă la 3600 î.Hr, aceștia au fost înlocuiți cu Cultura Yamna (sau Pit Grave), o cultură care venerau bourul, vezi stema Moldovei și care pot reprezenta primele semne distinctive ale arianilor, sau al proto-indo-iranienilor.

Cultura Yamna ar influența în mod puternic culturile din Europa de Est și Vest, prin extinderi ale păstorilor în zone de stepă, cum ar fi a celor din cîmpia panonică.

Proto-Tokh-arianii (yuezhii), de asemenea, originari din estul Carpaților sau nordul Mării Negre, au continuat mișcarea lor spre est, și sunt responsabili pentru crearea culturii Afanesevo din 3300 î.Hr, vezi istoria massageților.

În partea de nord-est (nordul Rusiei, nordul Scandinaviei, Finlanda), au dezvoltat cultura ceramică tip pieptene (Pit-Comb), care este probabil proto-uralică.

În Vestul acestei culturi a fost cultura Funnelbeaker (TRB), prima cultură agricolă din nordul Europei, întinsă din Țările de Jos pînă în Polonia, care probabil cuprindea atît popoarele proto-germanice, cît și proto-balto-slave.

În Europa Centrală și de Vest, cultura dunăreană a continuat, în special prin cultura Michelsberg din sudul Germaniei și nordul Franței, care au fost probabil proto-Celtică, iar cultura amforelor globulare în estul Germaniei și Panonia, care poate fi un indiciu timpuriu al prezenţei proto-Balto-slavilor.

În Balcani a fost Cultura Cucuteni din estul Carpaților, Moldova și vestul Ucrainei, dar și cultura Varna din Bulgaria.

De asemenea, vom vedea cultura Boian (sau Marița) în Rumînia, care a fost o extensie a culturii dunărene, când începe în 3500 î.Hr, epoca bronzului din Balcani.

O parte din aceștia au fost strămoșii grecilor care au migrat în sud spre sfîrșitul acestui mileniu, cînd civilizația cicladică se dezvoltă pe insulele grecești. Probabil a reprezentat o cultură pre-PIE (PE) din Marea Egee. Înțelegem desigur ce limbă arhaică au vorbit triburile elene la începuturile lor.

În cele din urmă, în această perioadă de timp, presupunem că cel puțin hitiții au început să se separe de restul limbilor PIE (PE) din Balcani. Ipotezele spun și de unde au provenit: Tracia, Ucraina ori Caucaz, sau că aceștia erau nativi din Anatolia.

Părerea noastră este că ei își au originea la Marea Neagră în cultura Maikop a Caucazului de nord-vest, la sud de cultura Yamna.

În jurul anului 3000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi că se dezvoltă:

Civilizația minoică s’a dezvoltat în Creta. Această cultură a fost, probabil, din Marea Egee și non PIE (PE).

Cultura Poltavka, o ramură a Yamna, s’a mutat la est în sudul Rusiei. Aceasta a fost, probabil, o cultură ariană, sau proto-indo-iraniană.

Cultura Corded Ware (sau Battle Ax) a preluat nordul Europei. Această cultură au reprezentat probabil popoarele vorbitoare de dialecte proto-germanice și proto-balto-slave.

Cultura Windmill a intrat în estul Marii Britanii, probabil, prima infiltrare a proto-celților în Insulele Britanice.

Pe continent, vedem expansiunea culturii Bell-Beaker. Această cultură își are originea în Portugalia și s’a mutat spre nord de’a lungul a două căi. Una a fost în sudul Franței, pe valea rîului Loire, și în Germania și Austria.

Cealaltă a fost de’a lungul coastei atlantice a Franței, pînă în partea de jos a vaii rîului Rin și peste Canalul Mînecii în Anglia și Irlanda. Aceasta poate să fi fost o inovație culturală non-PIE, care a fost adoptată de proto-celți.

În jurul anului 2000 î.Hr. au evoluat următoarele culturi:

Hitiții și relațiile lor au intrat în Anatolia. Imperiul hitit a controlat mai mult Anatolia între 1650-1200 î.Hr.

Cultura Sintashta a zonei sudice a Uralilor a fost probabil indo-iraniană, și cel mai probabil părinții celor mai vechi care cunoscute. Aceasta a fost urmată de cultura Andronovo (vezi poza mai sus prezentată) în 1800 î.Hr.

Limbile europene și indo-iraniene au început să se despartă și, în jurul anului 1500, sanskrita vedică a început să fie vorbită în nord-vestul Indiei.

În același timp, cultura Srubna a Ucrainei și în sudul Rusiei – eventual cimmeriană – s’au retras sub presiunea Scyților ariani sau indo-iranieni. Înțelegem deci că Scyții (scuții sau scutari, purtători de scuturi) vorbeau o limbă considerată PIE.

Civilizația miceniană a Greciei continentale a început în jurul anului 1600 î.Hr.. Acest lucru se crede că a fost proto-greacă.

De asemenea, în jurul anului 1800 î.Hr a fost începutul epocii nordice a bronzului – cu certitudine proto-germanică. Contactul sau amestecul cu triburile celtice la sud și triburile baltice la est, ar fi fost sursa unora dintre calitățile distinctive ale germanicilor.

Și, de asemenea, în acest moment primele triburi proto-italice au trecut din Balcani în Italia, fie prin nord-est, dar și peste Marea Adriatică, și au dezvoltat cultura Terramare.

Până la 1600, cultura Tumulilor se dezvoltă și în sudul Germaniei și s’a răspîndit în toată Europa de Vest, din Marea Britanie până în Iberia. Această cultură, din nou, îi reprezintă pe celți.

Cultura Trzciniec este dezvoltată în estul Germaniei, Polonia, Belarus și Marea Baltică și limbile slave au început să se diferențieze.

În jurul anului 1300, cultura Urnfield este dezvoltată cu certitudine de celți, cei care sunt în mare parte reprezentați de haplogrupul R1b venit dinspre Marea Neagră. Cultura Urnfield s’a întins din Austria, prin Germania și Țările de Jos, spre estul și sudul Franței, și Catalonia. Aceasta a fost urmată de cultura Halstatt.

De asemenea, în acest moment, cultura lusațiană a înflorit în Polonia, Cehia, Slovacia, și părți din Germania și Ucraina. A fost cel mai probabil slavă.

În 1100, cultura Villanova, s’a dezvoltat dintr’o ramură a culturii Urnfield și prima cultură din epoca fierului din Italia. Este posibil să fi fost trecută de la celți, la raeții cel mai probabil non-PIE din Austria și apoi la rudele lor etrusce. Trăsăturile raeților au fost aproape identice cu cele ale etruscilor.

Epoca fierului din Balcani a început în jurul anului 1100, și vom vedea mai multe limbi paleobalcanice, considerate indo-europene diferențiate, de fapt PE. Veneticii și

Liburnienii erau posibile rude ale italicilor. Messapii ilyrici și rudele sale mesapice de peste Marea Adriatică au fost, de asemenea, posibile rude ale italicilor, semne distinctive ale originii italicilor.

Limba getică, și sub-dialectele considerate de specialiști daco-thracice erau toate din ramura Satem, probabil asemanatoare cu cele balto-slave, de aici și asemănările limbii române cu cele slave. Experții sînt de acord că albaneza modernă este un descendent al celor geto-ilyro-daco-tracice, macedoneană, frigiană, eventual armeană, și de asemenea poate fi legată de greaca veche.

În jurul anului 1200 î.Hr., în Grecia, vom vedea epoca homerică sau „era întunecată”, probabil din cauza invaziei ”grecilor” dorieni Halstatt din nord.

Mezii, parții și perșii au început să se mute în platoul iranian de la aproximativ 800 î.Hr.

Note: Relațiile dintre cultură, limbă, și genetica nu sînt foarte puternice. Noi credem că grupurile de oameni au luat tehnologii din alte grupuri, fără rezerve, și, în general, nu au prea ezitat să încerce noi modificări stilistice.

Limba nu este atît de ușor de modificat, dar schimbul constant de soți (predominant femei) între clanuri și triburi, probabil, au condus cel puțin la schimbări în limbă, în cazul în care nu o adoptase cu totul înainte.

Și genetica este susceptibilă la o varietate de influențe, cum ar fi efectul de fondator, blocajele tip ”gât de sticlă” (eveniment evolutiv în care o proporție semnificativă a unei populații sau specii este ucisă sau împiedicată de a participa la reproducere; diminuarea efectivului populației crește deriva genetică, căci rata derivei genetice este invers proporțională cu mărimea populației; reducerea dispersiei populației duce, în timp, la creșterea omogenității genetice, iar dacă este severă, diminuarea populației poate, de asemenea, crește semnificativ consangvinizarea datorită reducerii numărului de parteneri posibili; un tip particular de efect al gîtului de sticlă (population bottleneck) numit efect de fondator poate apărea în cazul în care un grup mic de indivizi se separă din punct de vedere reproductiv de populația principală), deriva genetică (sau fluctuația genetică (genetic drift) este modificarea întâmplătoare a frecvenței alelelor unei gene într’o populație, de la o generație la alta), și selecția sexuală, care poate duce cu ușurință la o detașare a patrimoniului genetic din patrimoniul cultural sau lingvistic.

Există mai multe teorii despre evoluția limbii în Europa:

1. Teoria Kurganelor a lui Marija Gimbutas este cea mai răspîndită ipoteză axată pe limbile proto indo-europene, care astăzi domină continentul, sugerează că a existat o multitudine de limbi în Europa, după marea glaciațiune (să zicem 8000 î.Hr.), care a fost apoi copleșită de puternicele triburi PIE militariste din stepele Ucrainei și din sudul Rusiei.

2. O a doua teorie majoră sugerează că limbile PIE își au originea în Anatolia, apoi s’a extins spre Balcani, odată cu răspândirea agriculturii în restul Europei. Aceasta este teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

3. O teorie mai puțin acceptată susține că limbile PIE au dominat o mare parte din Europa, în mod continuu de la sfîrșitul ultimei mari glaciațiuni.

Aceasta este teoria continuității paleolitice a lui Mario Alinei.

4. Și o altă teorie mai puțin acceptată spune că Europa a fost împărțită în trei zone lingvistice – strămoșii bascilor, limbile uralice și limbile PIE – care fiecare s’a extins de la trei ”refugii” – Spania, Ucraina, și respectiv Balcani. Aceasta este teoria Incintelor lui Kalevi Wiik.

5. Teoria noastră desigur, a unor pasionați, este faptul că toate acestea sînt, în parte, corecte. Noi sugerăm că au existat de fapt cinci zone lingvistice, la sfîrșitul erei glaciare:

a. zona Oceanului Atlantic (Spania, Portugalia, Franța),

b. zona ceramicii Cardium (de pe coasta de est a Mării Adriatice, în Italia, și pe coastele mediteraneene ale Franței și Catalonia),

c. zona Egee (Grecia, Creta, Cipru, și o mare parte din Anatolia),

d. zona de proto-uralică (Finlanda, zona Mării Baltice, și nordul Rusiei),

e. iar zona PIE (PE) (Europa centrală, de la Balcani către Danemarca, și Ucraina).

Oamenii PIE (PE) au fost printre primii care au domesticit calul, adoptă agricultura din Orientul Mijlociu, și adoptă prelucrarea metalului. Combinația dintre acestea, acumularea acestor informații și îndeletniciri au dus probabil la un boom tehnologic, și le’a permis să se extindă cultural și demografic, în detrimentul celorlalte grupuri, datorită faptului că erau cei mai avansați în adoptarea tuturor acestora.

În ceea ce privește genetica, există o oarecare suprapunere între aceste zone lingvistice și culturale, cu ale celorlalte haplogrupuri yADN moderne:

Zona dinspre Oceanul Atlantic este predominant R1b;

În Europa de sud, la Marea Mediterană a fost inițial predominant G, și este încă comun în Caucaz și Sardinia;

Zona care corespunde culturii Cardium poate ar fi fost la început a haplogrupului E în nordul Greciei și sudul Albaniei, și își poate avea originea în zona din jurul Libanului;

Zona din Marea Egee este a lui J2 (comună în mare parte în Orientul Mijlociu, inclusiv Caucaz și Anatolia);

Zona proto-uralică este în cea mai mare parte a hpg. N;
Iar zona PIE (PE) este compusă din l2 în Balcani, I1 în Scandinavia, și R1a în Europa de Est.

ADNmt în Europa ne arată destul de puțin modul de grupare. Din păcate, se știe insuficient despre ADN-ul vechi, dar sugerează că primii europeni nu au avut cu adevărat atât de multe în comun cu europenii moderni!

Întorcîndu’ne spre caracteristicile fizice generale, oamenii străvechi ai Mediteranei,  se caracterizau ca având pielea predominant mai închisă, părul închis la culoare, și ochii negri, în comparație cu cei de piele albă, blonzi sau cu părul roșu, și cu ochii albaștri ai vecinilor lor din nord.

Deși înainte oricine era tentat de teoriile unui popor ”arian”, aceste calități azi sunt comune printre cele mai multe dintre haplogrupurile europene yADN, adică merge dincolo de orice interval ipotetic al triburilor PIE (PE).

Niciunele din caracteristici nu sunt transportate în mod special de cromozomul Y și nici de cel mitocondrial.

Sursa: ship.edu, George Boeree (2013)