RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român. Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.
Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Limba română ca limbă secundară în estul Europei?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/600px-cuvintelelimbiiromane-svg.png

Limba română este cea mai exactă și bogată limbă europeană. Constatând că filologi germani, precum și o parte din cei români, consideră limba româna ca fiind un amalgam de la 9% la 75% cu element slave, și în rest latine, maghiare, turcești, grecești, germane,etc., deci practic limba română neexistând ca limbă de sine stătătoare, ci doar ca un complex de împrumuturi, considerăm că este nevoie de un studiu nou și corect asupra originii reale a limbii noastre și repunerea ei acolo unde îi este locul.

Este foarte puțin probabil că noi am fi împrumutat elementele limbilor menționate, altfel limba română ar fi tot atât de inexactă și săracă precum și limbile din care și’ar fi împrumutat cuvintele și logica. Argumentele care susțin astfel de aprecieri nu au nicio bază științifică. Faptul ca un cuvânt românesc se afla în limba rusă, turcă, maghiară sau greacă era automat categorisit ca ar fi avut originea în aceste limbi. Acesta era singurul argument! S’a încercat cu limba ”indo-europeana”, dar o asemenea limbă a existat numai în concepția unor filologi și nu ca entitate practică. Acest instrument fusese inventat pe considerent politic de filologi, numai pentru argumentațiile impuse. În plus, ceva esențial nu se potrivea: fluxul cultural !

Cultura Europei provine din Balcani și Asia Mica. Cultura română nu este altceva decât vechea cultura pelasgo-getică, prima mare cultură europeană. Avea nevoie limba română de ajutorul limbii slave, maghiare, turce, etc? Nu, deoarece direcția de migrare, a diferitelor grupuri umane, a fost de la culturi slab dezvoltate spre culturi înaintate, și nu invers. Cultura pelasgă a fost preluată și răspândită în toată lumea.

Apoi trebuie să fi familiarizat cu criteriile politice din viața științifică occidentală, cu rolul politicului în Europa de Vest, precum a fost și pactul Hitler-Stalin, tot așa și “pactul” filologic. Un alt instrument deosebit de eficace, folosit în toate domeniile vieții   sociale, politice si economice, a fost ”efectul Gold” (definit în revista Spiegel în nr. 45 din 1990) prin care falsificările devin adevăruri absolute. O metodă vestică plină de eficiență, practicată din ce în ce mai frecvent, tocmai datorită eficienței ei și finanțată cu mărinimie de politicile vest-europene, căci în final ea are efecte economice incredibile.

Cartea lui Piergiuseppe Scardigli, ”Cultura goților” (München, 1967) prezintă nelămuririle sale filologice. Piergiuseppe Scardigli filolog la rândul său și’a dat seama că explicațiile date de filologi nu au o argumentație solidă. În această carte descoperi cuvinte nelămurite și care’si găseau explicația numai în limba română, și considerate de filologi ”profesioniști” (inclusiv de cei români), ca împrumutate de limba româna dinspre alte limbi. Cartea lui Piergiuseppe Scardigli tratează în principal cuvinte din Biblia episcopului Vulphilas (Ulfila) scrisă în anul 340 la nord de Giurgiu.

Dar și cuvinte din celelalte ”scrieri gotice” (getice). Surpriza este incredibilă, căci descoperi cuvinte esențiale din limba română și considerate de origine slavă: Cuvântul ”GARD”, de la care provine cuvântul slav de bază ”GOROD = oraș” și terminația ”GRAD” (Țarigrad, Beograd, etc). Cuvântul se poate regăsi cu câteva secole înainte de Hristos, sculptat în piatra ! La câțiva zeci de km la sud de Dunăre pe teritoriul locuit de geți. Cum de n’au știut aceasta lingviștii, dacă ei nu și’au dorit ascunderea adevărului?

Poți avea încredere în specialiști și lingviști vestici și români? Cuvântul ”VOEVOD”, este de origine getică, nu slavă ! La acea dată, slavii nu pătrunseseră pe teritoriul geților. Și nici religia ortodoxă a Bizantului nu ajunsese încă în Rusia. Cuvântul “JUPÂN”, este de origine getică (se gaseste în Biblia episcopului Vulphilas) și se poate întâlni până la  reto-romanii din Elveția. El nu este de origine slavă. Cuvântul “CERNA” este tot cuvânt de origine latina (și nu slavă) și  înseamnă ”obscur”, adică ”NEGRU”.

Nu a deschis nici un lingvist un dicționar de latină veche ?

”CERNAVODĂ = NEGRUVODĂ” și nu are nicio legatură cu slavii ! Denumirea CERNA e denumire de localitate în Franța (Cernay) și Elveția (Zernet)!  Cuvântul ”DIAVOL” se găsește și el precum și celelalte cuvinte, la anul 340 în Biblia episcopului Vulphilas!

Cuvântul ”BISTRIȚA” se găsește în scrierile gotice (getice) și  înseamnă ”REPEDE”.

Cum au putut să facă asemenea erori filologii? Cercetând numai o mica parte din Biblia episcopului Vulphilas descoperi cca. 40 de cuvinte cărora li se atribuie de către lingviști o origine artificială și politică.

Limba română a fost obiectul unei totale dezinformări, începând, în special, dupa Primul Război Mondial. Dezinformare care trebuia să creeze argumente juridice ale unor interese politice, aberații politico-filologice, care nu au ținut cont de fluxul cultural.

Scrisul “slavon” își are originea în scrisul “grec”, iar scrisul “grec” nu este altceva decât scrisul pelasgo-getic, dunărean, care izvorăște din ideogramele scrierii criptice vechi de pe la 5300 î.Hr. (vezi Tărtăria, Alba- Romania) și din cea Turdaș-Vinca. Religia și cultura ortodoxă vine din Balcani și nu de la slavii estici. Ea a trecut spre slavii din est prin Dacia și nu peste Marea Neagră ! Slavii au preluat cultura și religia bizantină mult mai târziu decât populația getică din nordul și sudul Dunării.

De ce ar fi fost transferul lingvistic invers? Slavii care au migrat spre vest și sud-vest au preluat cultura dezvoltată a populațiilor locale. Secera, sapa, târnăcopul se foloseau în Balcani și Carpați cu mii de ani înainte de Hristos.

Cum argumentează filologii că denumirile acestor unelte agricole ar fi de origine slavă? Agricultura rusă a fost și este și astăzi deosebit de săracă în comparație cu agricultura română sau balcanică.

Maghiarii și turcii, popoare turcice care au pătruns, cam în același timp în Panonia peste populații getice, și respectiv la sud de Marea Neagră peste popoare getice (galați, capadoci, troieni etc.), au preluat în masă cultura autohtonă deosebit de înaintată. E o glumă a se afirma de exemplu: că ”ORAȘ” ar avea origine maghiară, când maghiarii erau nomazi, iar Dacia Romană avea peste 45 de orașe mari.

În sec. VII-VIII, bavarezii erau denumiți ”BAJU-VAR”, ”BAJ-UAR”, adică ”OR”, ”locurile băi-lor”. În anul 50 î.Hr. geții aveau granița cu germanii exact pe granița de astăzi germano-cehă. Denumirea  ”TIMIȘOARA” înscrisă pe hărți, din sec. XIV-XV, este ”TEMEȘUAR=TEMEȘVAR”= ”locurile Timișenilor”.

E o glumă a se afirma că ”RACHI” ar fi de origine turcă, atât timp cât turcii nu folosesc alcoolul. La fel cuvântul ”FASOLE”. Au trebuit să vină turcii în Asia Mica ca limba română să se îmbogățească cu cuvântul ”FASOLE”?

Multe din cuvintele prezente în limbile slave, maghiară sau turcă se găsesc în limba albaneză, sau în limba getică deosebit de apropiată de limba română. Precum bine se știe, cultura albaneză a fost foarte izolata sute și sute de ani, fără să preia elemente de limbă străină.

Nu au știut această situație filologii?

Nu trebuie nimeni ca cineva sa fie mare filolog și să nu se întrebe de exemplu: De ce VOCATIVUL nu există în celelalte limbi romanice, în afară de limba română? Pentru că este efectiv o parte esențială pentru precizia unei limbi, nu putea dispare din celelalte limbi romanice. Latina a avut sensul propagării ei pe linia Carpați-Dunăre spre peninsula italică, precum au avut și diverse triburi plecate din acest spațiu. Argumente sunt destule.

Aberațiile din filologie s’au transferat și în arhitectură, căci așa este mersul lucrurilor. ”Specialiști” arhitecți vestici categorisesc arhitectura unor vechi mănăstiri total izolate de ”lume” din Bucovina, ca un amestec de elemente arhitectonice slave, bizantine, italiene, poloneze, gotice și grecești.

”Cine a avut nevoie să facă acest amalgam?” De ce nu ar fi cu specific curat românesc arhaic? Numai privind pe Columna lui Traian (anii 107-113) de la Roma se poate vedea minunata și bogata arhitectură getică identică cu cea românească de astăzi, de la coloane, bolți și până la prispă și cerdac. A avut nevoie arhitectura românească de elemente străine? Căci arhitectura românească este printre puținele în Europa care are o identitate proprie.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/75/Bakos_Ferenc_%281922-1996%29_nyelv%C3%A9sz.jpg

Conform cercetătorului Bakoș Ferenc, majoritatea cuvintelor ”străine” de limbă maghiară sunt de origine românească. Bakoș identifica 2300 de cuvinte românești în graiurile populare vorbite in Ungaria. Studiile sale au fost publicate în volumul academic ”A magyar szókészlet román elemeinek története”, Budapest 1982, Akadémiai Kiadó”. Oficial se consideră, de către foarte multi cercetători, care din păcate preferă să copieze unii de la alții, în loc să studieze că limba ”maghiara” nu face parte din familia limbilor fino-ugrice. Dupa Marius Sala lexicul real maghiar, cel ugro-finic, se reduce la 250 de cuvinte primare. Restul cuvintelor ungurești au rădăcini românești și sufixuri plus accent maghiar. De aceea nu se susține teza originii fino-ugrice.

Câtă lume face o socoteală când vorbește de maghiarofoni, astfel? Ei au ajuns călare în Panonia, într’o singură tranșă, după ce au fost nimiciti de pecenegi, în Atelcuzul din sudul Basarabiei și ca urmare toți aceștia nu puteau depăși o cifra de 5-10.000 de călăreți pentru că nu se cunosc în istorie, cavalerii mai mari și ei oricum erau niște fugari. Abia după aceea s’au pus pe jaf.

Recensământul chinez număra 60 de milioane în anul 2 d.Hr. și astăzi 1,2 miliarde, ceea ce înseamnă o înmulțire a chinezilor de 10 ori în 1000 de ani. Maghiarii, dacă ar fi fost chinezi puteau să atinga cifra de 50-100 de mii de locuitori și nu 10-12 milioane câți sunt ungurii astăzi pe mapamond.

Concluzia logică este faptul că relația dintre ungurii de astăzi și maghiarii din Altai este ca și inexistentă, ei diluandu’se într’o populație numeroasă, de milioane de băștinași pelasgo-geți, hrăniți de pământul fertil al Panoniei, convertiți la maghiarismul sprijinit de papalitate prin mijloacele bisericii catolice.

Sălbăticia și cruzimea puținilor asiatici câți au mai rămas în viață după bătălia de la Lechfeld din 955 a fost un instrument eficace cu care catolici s’au impus în Panonia.
Finlandezii nu’s nicidecum mongoloizi, precum ar trebui să fie triburile altaico-ugrice de acum 1000 de ani, de la care se spune ca provine structura limbii maghiare. O altă problemă a teoriei înrudirii limbii maghiare cu finlandeza este totala lipsă de inteligibilitate între vorbitorii celor două limbi. Ca o verificare a fragilității acestei teorii, întrebați un finlandez sau estonian dacă pricepe ceva din maghiară. Un estonian va răspunde invariabil:

”cu finlandezii ma pot înțelege fluent, fără ca eu sa știu finlandeză, sau ei să știe estoniană, din maghiară nu înțeleg niciun cuvânt”.

Ceea ce demonstrează și în acest caz dezinformarea și falsitatea poveștilor despre origini. Știința făcând mereu progrese, știm cu toții acum că se pot stabili gradele de rudenie prin analize genetice. Mai multe astfel de studii au fost sintetizate într’un film/pps în limba română de un iubitor al adevărului istoric și pot fi văzute pe YouTube.

Concluziile studiilor arată inexistența elementelor ungurești în Ungaria. Fondul genetic al ungurilor atestă că aceștia sunt în principal români, secundar țigani și terțiar germani. Nici secuii nu prezinta genă mongoloidă, iar ceangăii s’au dovedit a fi 100% români.
Vedeți câteva filme aici:

1/ Originea etnică a maghiarofonilor

2/ Secuii poporul furat (1/3)

3/ Secuii poporul furat (2/3)

4/ Secuii poporul furat (3/3)

Revenind la limba maghiară și pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut’o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să ne reamintim opinia lui D. Macrea, legată de ”părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu.

Citește și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole. Aceste împrumuturi nu se pot face într’un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, influenţa maghiară s’a exercitat mai ales prin administraţie.

 

Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor getoromâne şi chiar asupra limbii literare.

Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară. În schimb, influenţa limbii române asupra limbii maghiare este considerată încă foarte redusă. După unele dicţionare (MÉKSz), ar predomina termenii de un anumit specific, ca: berbécs (berbec), cáp (ţap), esztena (stână), esztrenga (strungă), katrinca (catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX), málé (mălai), mokány (mocan), pakulá (păcurar), pakura (păcurp), palacsinta (plăcintă), furulya (fluier), kaláka (clacă), batul (bătul, măr bătul), ultimii termeni fiind consideraţi totuşi incerţi.

În MNyTESz, situaţia s’a mai îmbunătăţit, deoarece au fost trecute şi alte elemente din maghiară ca fiind de origine română, între care:

ardéj “ardei” (a. 1873) (I, p.173);
ármás “armaş” (a.1572) (I, p.178);
arnót “arnăut” (n.1634) (I, p.178-179);
bács “baci” (a.1462) (I, p.213);
bálmos “balmoş” (a.1695) (I, 0.232);
baraboly “baraboi” (a.1588) (I, p.243-244);
baráncsik “borangic” (a.1873) (I, p.244-245);
batul “pătul” (a.1942) (I, p.259);
belice “beliţă” (a.1816) (I, p.275);
berbécs “berbec”(e) (a.1423) (I, p.281);
beszerika “biserică” (a.1645) (I, p.269-290);
bojár “boier” (a.1486) (I, p.224-225);
brindza “brânză” (a.1546) (I, p.370);
bulándra “buleandră” (a.1875) (I, p.386);
buszujog “busuioc” (a.1708) (I, p.395);
cáp “ţap” (a.1560) (I, p.411);
cigája “ţigaie” (a.1795) (I, p.428-429);
cigány “ţigan” (a.1389) (I, p.429);
cimbora “sâmbră” (a.1527) (I, p.436-437);
cincár “ţânţar” (a.1838) (I, p.440);
cinemintye “ţine-minte” (a.1739) (I, p.441);
cujka “ţuică” (a.1845) (I, p.460);
csercse “cercel” (a.1526) (I, p.505-506);
csetenye “cetină” (a.1838) (I, p.514);
csimpolya “cimpoi” (a.1775) (I, p.531);
csirtityas “ciritiş, ciritel” (a.1881) (I, p.540-541);
dajnál “doini” (a.1700) (I, p.587);
dancs “danci” (a.1602) (I, p.592);
dászlál “dascăl” (a.1799) (I, p.597);
domika “dumicat” (a.1585) (I, p.659);
döblöc “dovleac, dovleţi” (a.1813) (I, p.666);
dranica “draniţă” (a.1803) (I, p.676);
duláb “dulap” (a-1863) (I, p.686);
esztena “stână” (a.1583) (I, p.804);
esztrenga “strungă” (a.1554) (I, p.807);
fáta “fată” (a.1759) (I, p.852);
ficsúr “ficior” (a.1358) (I, p.906);
furulya “fluier” (a.1647) )I, p.991-992);
fustély “fuştei” (a.1566) (I, p.993);
fuszuly “fasole, făsui” (a.1708) (I, p.993);
fuzsitos “fugit” (a.1878) (I, p.997);
galeta “găleată” (a.1620) (I, p.1018);
gergelica “gărgăriţă” (a.1808) (I, p.1052);
gircsáca “gâlceavă” (a.1838) (I, p.1063);
gornyik “gornic” (a.1698) (I, p.1078);
granicsár “grănicer” (a.1848) (I, p-1096);
gulászta “culastră, coraslă” (a.1797) (I, p.1104-1105);
gusa “guşă” (a.1708) (I, p.1109);
haricska “hrişcă” (a.1614) (II, p.59);
hiriba “hribă” (a.1787) (II, p.117);
hodály “odaie” (a.1838) (II, p.127-128);
hóra “horă” (a.1861) (II, p.145);
huruba “hrubă” (a.1708) (II, p.171-172);
kalács “colac” (a.1678) (II, p.315);
katány “capcană” (a.1799) (II, p.366);
karuca “căruţă” (a.1672) (II, p.395);
kaskavál “caşcaval” (a.1683) (II, p.397);
katrinca “catrinţă” (a.1405) (II, p.410);
kilinta “crintă” (a.1716) (II, p.490);
kirlán “cârlan” (a.sec. XVII) (II, p.495);
kocsorba “cociorvă” (a.1883) (II, p.516);
kokojsza “coacăză” (a.1808) (II, p.521);
kolinda “colindă” (a.1784) (II, p.526-527);
kompona “cumpănă” (a.1716) (II, p.543);
kosár “coşar” (a.1313) (II, p.585-586);
kotéc “coteţ” (a.1713) (II, p.590);
kozsok “cojoc” (a.1585) (II, p.600);
krajnik (crainic” (a.1387) (II, p.640-641);
kukk “cuc” (a.1649) (II, p.657-658);
kurti “scurtu, curtu” (a.1833) (II, p.680);
kuszkura “cuscră” (a.1873) (ii, P.684-685);
kusztora “custură” (a.1792) (II, p.685);
lanka “luncă” (a.1217) (II, p.718);
lej “lei” (a.1882) (II, p.745);
lestyán “leuştean” (a.1708) (II, p.759);
lingár “lingău” (a.1877) (II, p.772-773);
macsuka “măciucă” (a.1738) (II, p.808);
málé “mălai” (a.1600) (II, p.829);
mamaliga “mămăligă” (a.1781) (II, p.832);
márfa “marfă” (a.1873) (II, p.844);
matász “mătasă” (a.1599) (II, p.860);
merende “merinde” (a.1873) (II, p.899-900);
mióra “mioară” (a.1548) (II, p.933);
móc “moţ” (a.1795) (II, p.938);
mokány “mocan” (a.1525) (II, p.944);
mosúly “moş, moşul” (a.1833) (II, p.964);
mutuj “mut” (a.1848) (II, p.984);
nótin “noaten” (a.1648) (II, p.1024);
nyán “neam” (a.1881) (II, p.1034-1035);
orda “urdă” (a.1548) (II, p.1088);
oszkotár “acutar” (a.1632) (II, p.1099-1100);
pakulár “păcurar” (a.1568) (III, p.66);
pakura “păcură” (a.1874) (III, p.66);
palacsinta “plăcintă” (a.1577) (III, p.67-68);
panusa “pănuşă” (a.1813) (III, p.88);
papusa “păpuşă” (a.1771) (III, p.95);
parapács “pripaş” (a.1816) (III, p.101);
pláj “plai” (a.1491) (III, p.223);
pojána “poiană” (a.1489) (III, p.238);
pomána “pomană” (a.1750) (III, p.248);
pópa “popă” (a.1508) (III, p.252);
poronty “prunc” (a.1570) (III, p.258);
prikulics “priculici” (a.1796) (III, p.285);
puca “puţă” (a.1501) (III, p.300);
punga “pungă” (a.1751) (III, p.313);
purzsa “pârjă” (a.1774) (III, p.315);
putina “putină” (a.1676) (III, p.318);
putrigáj “putregai” (a.1855) (III, p.319);
radina “rodină” (a.1767) (III, p.328);
ramaz “rămas” (a.1808) (III, p.342);
rezsnice “râjniţă” (a.1674) (III, p.408-409);
román “român” (a.1705) (III, p.436);
rum “rom” (a.1788) (III, p.463);
suta “ciută, şută” (a.1437) (III, p.624);
szárma “sarma, sarmale” (a.1784) (III, p.682);
szemunca “sămânţă” (a.1710) (III, p.719);
szerecsia “sărăcie” (a.1897) (III, p.734);
szilimány “sărman” (a.1799) (III, p.754);
szokotál “socoti” (a.1646) (III, p.777);
taliga “tăligă, teleagă” (a.1395) (III, p.829-830);
tepelák “tăpălagă” (a.1861) (III, p.892);
tóka “toacă” (a.1708) (III, p.933);
tokány “tocană” (a.1759) (III, p.933);
toplica “topliţă” (a.1801) (III, p.941);
tretina “tretină” (a.1504) (III, p.988);
turkás “turcaş” (a.1770) (III, p.1004);
turma “turmă” (a.1732) (III, p.1004);
vecsin “vecin” (a.1592) (III, p.1102);
véré “vără, vere” (a.1873) (III, p.1118);
zsendice “jintiţă” (a.1549) (III, p.1214-1215);
zsingás “gingaş” (a.1838) (III, p.1220);
zsitár “jitar” (a.1658) (III, p.1222) etc.

Iată, pe scurt, câteva cuvinte româneşti pătrunse în limba maghiară într’o perioadă foarte veche, dar care sunt atestate începând din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre, fără întrerupere.

De altfel, pe baza cercetărilor, rezultă că primele atestări de cuvinte româneşti pătrunse în maghiară se situează în secolul al X-lea, iar termenul maghiar oláh “vlah, român” se pare că există în maghiară din secolul al IX-lea.

Numeroase sunt elementele lexicale româneşti care au pătruns şi în limbile popoarelor slave vecine, dar aceste împrumuturi nu fac obiectul studiului nostru.
Prin exemplele date mai sus am dorit doar să arătăm cât de lipsite de temei sunt unele informaţii cu privire la aportul limbii române la cultura şi civilizaţia spaţiului geolingvistic înconjurător.

Pe baza unei analize ştiinţifice am demonstrat, în lucrările noastre anterioare, că originea zisă ungurească a unor substantive româneşti este catalogată astfel pe bază neştiinţifică, prin afirmaţii şi speculaţii felurite.
Considerăm că şi termenul românesc ”chin” se înscrie în acest lot de cuvinte moştenit din latină, dar care a avut neşansa să fie trecut în sfera de influenţă maghiară. În cele ce urmează, vom demonstra originea arhaică a acestui cuvânt românesc.

Vechimea termenului chin

Substantivul chin apare încă în primele monumente de limbă româneşti.
Florica Dimitrescu arată, în ”indicele lexical paralel” din CILRV, între cele cca. 5000 de cuvinte care apar în 9 texte din secolul al XVI-lea, frecvenţa înregistrată de termenul chin şi derivatele lui, după cum vom vedea mai jos:

– chin, s.n.: atestat de două ori în Psaltirea Scheiană; de 5 ori în Codicele Voroneţean; de două ori în Evanghelierul slavo-român; de două ori în Tetraevanghelul lui Coresi; o dată în Psaltirea (a.1577) lui Coresi; de 93 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de două ori în Palia de la Orăştie;

– verbul a chinui: atestat o singură dată în Psaltirea Scheiană; de 17 ori în Codicele Voroneţean; de 12 ori în Tetraevanghelui lui Coresi; de două ori în Liturghierul lui Coresi; o dată în Psaltirea (1577) lui Coresi; de 95 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de 3 ori în Palia de la Orăştie;

– chinuire, s.f.: atestat în Liturghierul lui Coresi etc. (CILRV, p.138).

Substantivul chin apare şi în alte opere monumentale (Evanghelierul slavo-român de la Sibiu, 1551-1553; Cazania lui Varlaam, 1643 etc.).
Rezultă, aşadar, că termenul românesc chin face parte din lexicul general al limbii şi are o frecvenţă deosebit de mare, pe tot teritoriul dacoromânesc.
Dacă am putea admite că termenul rom. chin este un împrumut din ungureşte, ne’am lovi de nişte dificultăţi peste care nu se poate trece şi care constau, în primul rând, în faptul că atestările maghiare de până la datele în care apare termenul rom. chin în monumentele de limbă citate, prezintă alte forme decât presupusul etimon magh. kín, în timp ce forma rom. chin apare neschimbată încă din documentele slavo-române mai vechi.

Astfel, formele maghiare se prezintă ca în exemplele de mai jos:
– în anul 1456: ken (okban); kynzok;
– în anul 1493: keeny (anak); ken; kenzodom; könom;
– în anul 1566: kén (lodásba);
– în anul 1585: kén (lódom); (MNyTESz, p.491).

Aşadar, formele ungureşti atestate au aspectul indicat: ken, kynz, keeny, ken, kenz, kën, kén, care, din punct de vedere acustic, se pronunţă foarte diferit (fon. kën, këën, kein etc.), din care nu putea să apară forma românească chin.
Mai mult, varietatea de forme maghiare ne arată că, încă din secolele XV-XVI, presupusul etimon magh. kín nu apăruse încă.
Magh. kín (fon. kiin) se va dezvolta, abia după datele arătate, din forma magh. kén, deci după atestările din operele româneşti citate.
Dar, forma apropiată de românescul chin apare în maghiară înainte de atestările arătate, care se pare că are o legătură cu termenul românesc, dar nu de felul celei considerate de cercetătorii amintiţi.
Prima atestare ne indică forma: kinusti (a.1138), evident, nesigură;
A doua atestare ne arată un alt termen înrudit cu magh. kín, dar diferit: kinzoviatwl (a.1195);
În anul 1300, apar formele: kynzathul şi kynaal, apoi în 1372/1448: kynoz etc. (MNyTESz, I, p.491).
Prin urmare, forma kyn(aal) din anul 1300 poate fi apropiată fonetic de cea românească, dar ea a fost abandonată şi înlocuită cu formele indicate supra; renunţarea la formele maghiare iniţiale este încetăţenită în această limbă, fiind proprie, se pare, sistemului ei evolutiv.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Chin, cuvânt de origine românească arhaică

Un indiciu sigur al originii româneşti a acestui element lexical o constituie faptul că, în primele cărţi româneşti tipărite, acesta apare cu -u final (chinu), aşa cum arată şi Ovid

Densuşianu în articolul ”Din amuţirea lui ”u” final în limba română” (DENSUŞIANU, p.501, 506 etc.), fonem care se împotriveşte unei origini ungureşti.

Să vedem acum care este corespondentul rom. chin în limbile neolatine:
– it. pena “pedeapsă” (pena di morte “pedeapsă cu moartea”), “necaz”; vb. pehare “a suferi, a se chinui” (pena a farlo “se chinuie s’o facă”);
– fr. peine “pedeapsă, suferinţă, durere, chin” (les peines éternelles “chinurile eterne, ale iadului”); nelinişte, grijă, păs, osteneală;
– sp. pena “pedeapsă, suferinţă, chin”; vb. penar “a pedepsi, a condamna, a suferi, a pătimi, a tânji etc.”;
– port pena “pedeapsă etc.” (pena capital “pedeapsă capitală”) etc.

Aceeaşi origine o are şi germ. Pein “chin, supliciu”; vb. peinigen “a chinui, a tortura,a căzni” etc.
Deosebirea între formele din limbile neolatine şi din germană constă doar în terminaţie. În limbile romanice occidentale prezintă fonemul -a, pe când în germană terminaţia este identică cu românescul chin (germ. Pein).
Acest caz nu apare singular.

Cunoaştem şi alte cuvinte care în română şi în germană au o formă apropiată, denotând că derivă din acelaşi etimon latin, ca de pildă:
– lat. scrinium > rom. scrin, germ. Schrin (v.germ.), apoi Schrein, în timp ce în limbile neolatine occidentale apar alte forme (it. scrigno, fr. écrin, valon scrin, v. engl. scrin, apoi shrine etc.).
Din formele existente în limbile neolatine şi în germană rezultă că din latină au rezultat două etimoane:
– unul pena (pina) > it., sp., port., fr. peine etc.;
– şi altul lat. penum (pinum) > rom. chinu şi germ. Pein.

Formele latineşti, care ne interesează, penu şi penus, le găsim atestate încă de timpuriu (Plaut., Cic., Prisc., Col.) şi penum (Afran.).
Aşadar, iată etimonul posibil al termenului rom. chin (v. rom. chinu), regăsit în lat. penu (pinu) sau penum (pinum).
Evoluţia lui e (lat.) > i (rom.) este, de asemenea, specific românească (cf. lat. bene > rom. bine (bini) etc., dar şi altor limbi romanice);
– ven. nemiga; friul. nemighe; rom. nimica;
– it. de sud mene: rom. mine (pron. pers. pers. I) etc. (DENSUŞIANU, p.179-180).
În cele ce urmează, ne vom ocupa şi de evoluţia semantică a termenului lat. penu (penus, penum).

Iniţial, lat. penu avea înţelesul de “fundul (întunecos) al unei încăperi în care se păstrau diferite provizii, ca: sare, grâu, untdelemn, fân, lemne etc.”. Cu timpul, în unele părţi ale românităţii, denumirea s’a extins, numindu’se astfel chiar alimentele (care erau, desigur, păstrate în acea parte (întunecoasă) din fundul încăperii (Virg: Penum struere ”a pune de’ale mâncării pe masă”); (DLR, p.483.).

În partea de răsărit a României, termenul penu (penum) s’a dezvoltat, desigur, ca şi în alte cazuri, numai cu sensul de ”cameră întunecoasă pentru ţinut (deţinut) provizii sau persoane pedepsite. Un copil sau un individ pedepsit de cineva putea fi trimis în penu, unde era obligat să stea singur, în întuneric, alături de alimente, de fân, de lemne etc. Ulterior, numele de penu s’a putut extinde la acela de ”loc de pedeapsă, şi chiar pedeapsă”.

În acest caz, evoluţia semantică ar fi paralelă cu aceea a termenului sl. teminica > temnica “temniţă”.
Să nu uităm că şi eroul mitologic, Hercule, a fost şi el supus la multe munci sau chinuri (la cele 12 încercări), din care a ieşit biruitor.

Muncă avea în limba veche sensul de “chin, caznă, tortură, suferinţă”. Faptele vitejeşti ale lui Hercule au fost proslăvite şi, drept urmare, a luat fiinţă cultul lui Hercule, cunoscut în lumea italică. Scriitorii latini T. Livius şi Cicero amintesc despre vechea familie din Laţiu numită Pinarii, care “era sfinţită închinării cultului lui Hercule” (DLR, p.502). Aşadar, pinarii erau cei ce venerau pinurile (chinurile) lui Hercule!
Acest cult al lui Hercule a putut să apară relativ uşor, deoarece în lumea latină mai existau şi divinităţi numite Penates (format din penus). Penates erau “Zeii păzitori ai proviziilor şi ai vetrei (casei, căminului)”. Cicero: Patrii penates familia resque “Zeii penaţi ai patriei şi ai casei”. La alţi autori latini (Petronius, Virgilius, Tacitus) apare doar sensul de “casă, locuinţă, familie”.

Apariţia zeilor păzitori ai proviziilor a fost premersă, desigur, de existenţa proviziilor şi a locului de depozitare. Acest loc unde se păstrau “de’ale mâncării” se numea penarius, -a, -um (Cf. Varr., Cic.: Cella penaria “cămară de alimente”).
Existau, după cum se vede, toate condiţiile apariţiei cultului lui Hercule şi al slujitorilor acestuia, pinarii.

Prin urmare, încă în vremea lui Cicero (a. 648-711 de la zidirea Romei) exista forma pinari, şi, desigur că din ea s’a dezvoltat pinare, vb., care, împreună cu pinu, au avut aceeaşi evoluţie în română:
lat. penu (pinu) > rom. t’inu (criş.), chinu;
lat. pinare > rom. chinare (inf. lung), china (inf. scurt), de unde, apoi, împreună cu prefixul în – + china = vb. închinare (criş. înt’inare).

Etimonul lui închina(re) nu poate fi lat. înclinare.
Din punct de vedere semantic, există o mare deosebire între înclinare, vb. înclina “a face o plecăciune, a saluta, a se apleca în jos sau într’o parte” şi între vb. închina “a’şi manifesta evlavia către divinitate, prin practici specifice cultului respectiv”; “a dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă”; “a face o ofrandă”.

Acestea nu sunt acţiuni identice cu înclinarea, care se face, de convenienţă, fără nici un pic de evlavie, smerenie etc.
Prin urmare, termenul românesc chin(u) este de origine latină, pătruns în getoromână încă din perioada stăpânirii romane, odată cu răspândirea în Dacia a cultului lui Hercule, oricum, înainte de anul 271 d.Hr., când administraţia şi armata romană părăsesc această provincie.
După contactul româno-slav, termenul chin a fost înlocuit cu temniţă, deoarece, între timp, sensul lui chin a evoluat de la ”încăpere întunecoasă” în care erau deţinuţi cei sancţionaţi, la înţelesul de ”pedeapsă, suferinţă, caznă”, care se aplicau în aceeaşi încăpere.
Temniţă i’a luat locul şi şi’a păstrat semantismul ”loc (mai întunecos) în care se închid cei pedepsiţi; închisoare, puşcărie”.

Asupra fenomenului lat. p + ei > rom. şi it. K’, nu dorim să mai insistăm, exemplele date anterior fiind concludente. Ar fi de adăugat doar dinamismul semantic al termenului rom. chin, din faza latină până în zilele noastre, care constituie un proces dialectic şi atestă, totodată, marea vechime a limbii şi a poporului român în această veche vatră de cultură şi civilizaţie strămoşească.

Din cele expuse până în prezent, rezultă cu claritate că românescul chin nu are nimic de’a face cu termenul uigur qiyin, care, după unii lingvişti (Al. Graur, E. Kis, dintre cei actuali) ar fi putut deveni magh. kín, care, la rândul său, ar fi etimonul rom. chin. Dacă, totuşi, există o legătură între românescul chin şi maghiarul kín, aceasta nu poate fi decât într’un singur fel; termenul maghiar derivă din cel românesc şi nu invers.

Gastronomia nu cunoaşte, şi nu a cunoscut graniţe teritoriale. Şi, odată cu mâncărurile care au trecut de la un popor la altul, au trecut dintr’o limbă în alta şi cuvintele care le denumesc. Acest itinerar lexico-gastronomic cu greu mai poate fi refăcut. Să ne oprim la câţiva termeni culinari, comuni limbilor română şi maghiară, pe care îi folosim, în limbă şi în meniu, şi astăzi: plăcintă, pită, pogace şi mălai.

Cuvântul palacsinta – e atestat în maghiară din anul 1577, într’un important document al istoriei limbii maghiare, Glossa de la Cluj (Kolozsvári Glossza). Acest fel de mâncare este amintit însă încă din 160 î.Cr., istoricul roman Marcus Porcius Cato (Cato cel Bătrân) a scris în tratatul său De agri cultura despre populara „placenta“ cu brânză care era oferită ca jertfă zeilor.

Plăcinta romană se cocea pe o piatră sau pe un platou de metal, încinse în foc. Prima descriere a reţetei ungureşti se află într’o carte de bucate alcătuită de bucătarului curţii princiare a Transilvaniei. În limba maghiară, cuvântul este împrumutat în mod cert din română, însă cele două preparate culinare nu mai sunt identice.

În limba română, palacsinta este denumită clătită. Clătită este un adjectiv, de aceea mă gândesc că, iniţial, e posibil să se fi numit ”plăcintă clătită” – dacă ne gândim la modul în care se mişcă aluatul în tigaie, deasupra focului. Şi fiindcă veni vorba de tigaie, mai amintim aici că grecii cunosc şi ei acest tip de plăcintă, încă din antichitate. Dacă ar fi să traducem denumirea grecească a clătitei i’am spune „tigăită”, pentru că atenienii îi spuneau ”tagenites”, ”teganites” sau ”tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului ”tegano”, care desemna tigaia de prăjit).

De menţionat că la românii din Ungaria, ”plăcintă” denumeşte prăjiturile, în general, dar ne întristează că, în ultimul timp, am auzit la Micherechi pluralul ”plăcinturi” (specific genului neutru al substantivelor), în loc de plăcinte.

Cât despre zicala care începe cu „La plăcinte, înainte…” şi care este o descriere pentru omul leneş şi laş, ea a rămas în memoria colectivă românească datorită poveştii lui Ion Creangă, Harap Alb:

”Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s’a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte, înainte Şi la război, înapoi.”

CILRV = Florica Dumitrescu, contribuţii la istoria limbii române vechi
(Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 1973).
DENSUSIANU = Ovid Densusianu, Opere. (Bucureşti: Editura Pentru Literatură 1968).
DLR = Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ediţia XX (Bucureşti: Naţionala Mecu, S.A. f.a.).
ISOM = Emese Kis, Încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic
al limbii române (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1975).
MNyTESz = A magyar nyelv történeti etimológiai szótára
(Budapest: Akademiai kiadó, vol. I A – Gy, 1967; vol. II, H-O, 1970; vol. III, ö-Zs, 1976).
MÉKSz = Magayr értelmezö kéziszótár (Budapest: Akademiai kiadó 1972).

Sursa: cumpana.wordpress.com, foaiaromaneasca.blogspot.ro, agero-stuttgart.de, lucianmilea.ro

Citește și:  MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

In 1945, Tito ii cerea lui Stalin Timisoara si Resita !

CER SI PAMANT ROMANESC

Harta etnica a Banatului istoric la 1919

Dupa terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, situatia geopolitica in Europa de sud-est era foarte complexa.

A fost un moment de maxima instabilitate,in care regimurile politice si frontierele de stat ale tarilor din regiune au suferit importante si dramatice modificari.

Statele invingatoare in razboi emiteau pretentii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii apartinand vecinilor lor, iar cortegiul revendicarilor ameninta sa transforme intreaga politica est-europeana intr-un joc de domino.

 

In acest sens, un adevarat campion al revendicarilor a fost regimul comunistului Josip Broz Tito (foto), care tocmai era pe cale de a se instala la putere in Iugoslavia pentru o perioada indelungata.

Vezi articolul original 1.400 de cuvinte mai mult

CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-RUMÎNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu,

5 e.n. – 65 e.n. : (8180 – 8240 E. V.), aprox.: Comoesicu / Comoşicu (< Co- “cap” + Moesia + suf. -icu – “capul / domnul Moesilor- Daci”; in documentele latine: «Comosicus»), ”rege-zeu-medic” al Daciei.∗ 6 e.n. – 15 e.n. : (8181 – 8190 E. V.), aprox.: Cotison al II-lea, ”rege de arme” al Gaetiei / Geţiei şi vestit poet al Daciei, elogiat de Publius Ovidius Naso (Roma-Italia, 43 i.e.n. – 18 e.n. / 8132 – 8193 E. V., Tomis-Romania) în Epistolae ex Ponto.

6 e.n. : / 8181 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Pannonia, anexată Imperiului Roman, se răscoală sub conducerea Daco-romвnului Batu / Băţu (Bato).

6 e.n. – 12 e.n. : (8181 – 8187 E. V.): comandantul imperial-roman, Sextus Aelius Catus distruge / incendiază dacicele oraşele-cetăţi de la Zimnicea, de la Argedava etc. (cf. MKP, 41 / 45).

10 e.n. : / 8185 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Sighinia / Dalmatia (cucerită de Mettelus, in 118 e.n., pană la Sava), este declarată de Augustus provincie imperialromană.

10 e.n. – 258 e.n. : (8185 – 8433 E. V.): Sighinia, sau Dalmatia / Illyria – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

15 e.n. : / 8190 E. V.: fosta provincie, sau “ţară de rauri / munţi” din Dacia Sud-Dunăreană, Moesia, alipită Imperiului Roman incă din vremea regelui Rolă, capătă rangul de provincie imperial-romană.

15 e.n. – 258 e.n. : (8190 – 8433 E. V.): Moesia (Superior / Inferior) – pro-vincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

17 e.n. : / 8192 E. V.: fosta provincie a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene, Cappadochia (“capul” / “capătul” extremsudic al Dachiei / Daciei), devine provincie imperial-romană.

29 e.n. – 69 e.n. : (8204 – 8224 E. V.): Scorilă / Corilă («Coryllus»), rege al Daciei, la Sarmizegetusa, tatăl lui Decebal; permite propovăduirea Creştinismului de către Sfantul Apostol Andrei in Dacia (unde a convertit peste 500.000 de Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi, sau Daco-romani / Romani).

30 e.n. : / 8205 E. V.: a) la 28 mai: Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Cer, in cea de’a 40-a zi de la Invierea-I; «La inălţarea Mantuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau două grupuri: unul la Ierusalim, in număr de 120 (Fapte 1, 15), şi altul in Galileea, peste 500 (I, Cor. 15), cu toţii aşteptand “să fie botezaţi cu Duhul Sfant” (Fapte 1, 5)» (RIB, 23); b) la 7 iunie: pogorarea Sfantului Duh („Rusaliile”) asupra Apostolilor – Simon Petru Iona de Betsaida, Iacov Zevedeu, Ioan, Andrei Iona de Betsaida, Filip, Vartolomeu, Matei, Toma, Iacov Alfeu, Tadeu, Simon Zelotul şi Matia (inlocuitorul lui Iuda Iacov – trădătorul lui Iisus Hristos), la cincizeci de zile de la Inviere, hărăzindu’i intru propovăduirea Evangheliei in toate limbile pămantului, “necunoscute lor pană atunci”, spre a putea propaga in intreaga lume Cuvântul lui Dumnezeu;

Traseul Sfantului Apostol Andrei n Dacia / Dacoromвnia, între anii 30 şi 47 (8205 – 8222 E. V.). tolul Andrei a fost hărăzit de Sfantul Duh intru a grăi şi in limba celui mai mare / vechi popor din Europa, in limba pelasgo-daco-thracă, sau valahă / daco-romană, începându’şi misiunea evanghelizatoare în Pelasgo-Dacia / Daco-romania (în documente: ”Sciţia” / ”Scythia”), în provinciile: Thracia şi Sciţia / Scythia (= Moesia Inferior, Scythia Minor, Scythia Major / Moldadava + Gaetia), Macedonia, Epir, Tessalia, Sighinia (Dalmatia / Iliricum), Dardania, Pannonia.

31 e.n. : / 8206 E. V., 15 septembrie: «Sfantul Andrei a mers in Dacia Sudică, la Dacibuze / Buzănţoane («Byzantion» – azi, Istambul, în Turcia), unde a pus Episcop pe Sitache («Stachys» – RIB, 30); în acelaşi an, la 31 octombrie, Sfantul Apostol Andrei mai hirotoniseşte ca Episcopi in Dacia / Daco-romania de Est: la Oadză-Sus (grecizat in documente: «Odyssos» / «Odessos»; azi, Varna-Bulgaria), pe ucenicul său, Ampliat, pomenit şi de Sf. Apostol Pavel, in Epistola către Romani (XVI, 8); pe Apion – la Tomis (Constanţa-Romania – cf. PIB, 64) ş. a.; de aici şi’a continuat misiunea creştinării poporului Pelasgo-Dacilor / Valahilor (Daco-romanilor), pe litoralul nord-ves-tic al Mării Negre şi pe Valea Dunării de Jos / Mijloc, apoi de la Adriatică pană la Patras (Grecia), unde a fost arestat (de Greci) şi răstignit pe o cruce in formă de X (“crucea Sfantului Andrei”), in orizontul anului 47 (după alte surse: 63) e.n., după un deceniu şi jumătate de apostolat rodnic.

46 e.n. / 8221 E. V.: provincia dacic-zalmoxiană, Thracia, i se atribuie ”rangul” de provincie imperial-romană.

46 e.n. – 258 e.n. : (8221 – 8433 E. V.): Thracia – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

47 e.n. : / 8225, 30 noiembrie: Sfantul Apostol Andrei, cel ce reuşeşte să creştineze sute de mii de Pelasgo-Daci / Valahi (Dacoromвni), este asasinat / răstignit la Patras-Grecia.

65 e.n. / 8240 E. V. – 106 e.n. / 8281 E. V.:, aprox.: Văzană («Vezina») deţine in Cogaion / Sarmizegetusa funcţia de pontifex maximus şi de “vice-rege” al Daciei (cf. PGet, 66; GLSG, 62 sq.).

65 e.n. : / 8240, noiembrie şi decembrie: Sfantul Apostol Pavel se află intre Daco-romanii / Valahii din Epir: «Cand voi trimite pe Artemă la tine, sau pe Tihic, sarguieşte’te să vii la mine, la Nicopole, căci acolo m’am hotărвt să iernez; pe Zenă, cunoscătorul de lege, şi pe Apolos, trimite-i mai inainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească; să inveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca să nu fie fără roadă.» (Tit, III, 12 – 14; Bibl, 1340); Zenă (> zan, “оnger” – cuvant pelasgodaco- thracic / daco-romanesc-arhaic) era un Valah / Daco-roman profund cunoscător al Legii sacre şi, deopotrivă, al legilor neamului său, legile belagine / daco-romane, prezenţa lui langă Sfantul Apostol Pavel fiind imperioasă.

66 e.n. : / 8241 E. V., ianuarie, februarie, martie: Sfantul Apostol Pavel se află incă printre Daco-romanii / Valahii din Epir, la Nicopol, «unde-l chema şi pe ucenicul său Tit, episcopul Cretei», Creta pe-atunci fiind incă destul de “pelasgo-daco-thracică / valahică” (PIB, 63 / Bibl, 1340).(?)

66 e.n. : / 8241 E. V., martie – octombrie: Episcopul Tit al Cretei, care ştia pelasgo-daco-thraca, adică valaha / daco-romana, primeşte de la Sfantul Apostol Pavel misiunea de a propovădui Evanghelia lui Hristos in Pelasgo-Dacia / Daco-romania de Sud-Vest, in provinciile Sighinia (Illyricum / Dalmația) şi Pannonia; in Epistola a doua – către Timotei – a Sfantului Apostol Pavel, este subliniat acest adevăr: «De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui; sileşte-te să vii curand la mine; că Dima, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic; Crescent – in Galatia, Tit in Dalmatia; numai Luca este cu mine; ia pe Marcu şi adul cu tine, căci imi este de folos in serviciu…» (II, Tim, IV, 8 – 11; Bibl, 1338); prin august-septembrie 66, Tit – ce, parese, fusese insoţit de Iunia, de Andronic («rudele» Sfantului Apostol Pavel, «impreună inchişi cu mine») şi de Epenet, «parga Asiei» (cei pomeniţi de Sfantul Apostol Pavel in Epistola către Romani, XVI, 5 / 7) – asistă la ridicarea temeliilor Bisericii din Sirmia / Sirmium (azi, Mitroviţa), biserica primă a Creştinismului din Dacia / Daco-Romania de Vest (cf. PIB, 63).

69 e.n. – 87 e.n. : (8244 – 8262 E. V.), aprox.: Dură («Duras») – fratele lui Scorilă, unchiul lui Decebal, este rege al Daciei, la Sarmizegetusa (Dură a fost “rege de arme” / “diurpan” > “djurpan” / “jupan” al “ţării de rauri / munţi” dintre Ordessua / Argeş şi Năpăria – «Naparis» / Ialomiţa, cat şi al ţinutului “simetric”, sud-dunărean, dintre Axiopa şi Appiaria, avandu-şi “curtea mare” / “storuma”2 in oraşul ce i-a purtat numele pană in secolul al XIX-lea: Durăstoruma / Durostor – cf. NPIst, 253; azi, Silistra-Bulgaria). ∗ 69 e.n. – 70 e.n. (8244 – 8245 E. V.), iarna: Dură, regele Daciei, declară război Imperiului Roman şi eliberează Moesia; după această victorie, Dură, regele Daciei, obligă «la subsidii» pe Titus Flavius Vespasianus, impăratul Romei.

81 e.n. – 96 e.n. : (8256 – 8271 E. V.): la Roma, impărăţeşte Domiţian.

81 e.n. – 85 e.n. : (8256 – 8260 E. V.): impăratul Romei refuză să mai plătească “tribut” Sarmizegetusei, regelui Dură, nemairespectand tratatul incheiat in anul 70 e.n. (8245 E. V.).

85 e.n. – 86 e.n. : (8260 – 8261 E. V.), iarna: regele Sarmizegetusei, Dură, declară război impăratului Romei, Domiţian; cu acest prilej, Decebal, nepotul regelui, dovedeşte că «este foarte priceput la războaie»; Dacii ies biruitori; «dandu-se lupta, Romanii au fost invinşi, lui Oppius Sabinus (guvernatorul Moesiei) i s-a tăiat capul, şi Dacii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat ţinuturile ce atarnau de Imperiu»
(Iordanes, Getica, 76).

86 e.n. : / 8261 E. V., vara: o puternică armată imperial-romană pătrunde in Sighinia şi in Moesia, in frunte cu impăratul Domiţian; comandantul operaţiunilor militare dunărene este Cornelius Fuscus; Domiţian imparte Moesia in două provincii independente: „Moesia Superioară” şi „Moesia Inferioară”.

86 – 106, iulie, e.n. : (8261 – 8281 E. V.): Decebal este rege al Daciei.

86 – 87 e.n. : (8261 – 8262 E. V.), iarna: Sarmizegetusa declară război Romei; la inceputul iernii, pe la 1 decembrie 86 d. H. (8261 E. V.), in vreme ce impăratul Domiţian şi iubitul său comandant de legiuni, Fuscus, sărbătoreau “triumful sud-dunărean” la Naissus (Niş), Decebal le trimite o solie cu o interesantă «declaraţie de război»; solia comunică impăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal, nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri incheiate intre Vespasian şi Dură, privitoare la subsidii, şi că Decebal «va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) ii va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri» (DDB, 280).

87 e.n. : / 8262 E. V., ianuarie – februarie: armata condusă de comandantul Cornelius Fuscus primeşte ordin să treacă Dunărea, să inainteze pe Valea Oltului, indreptandu-se spre Sarmizegetusa, capitala Daciei; stratagema lui Decebal reuşeşte; «chiar din prima ciocnire inving pe Romani, il omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor»
(iordanes).

88 e.n. : / 8263 E. V.: după mai bine de un an de la «uluitoarea dispariţie a armatei romane de sub comanda lui Fuscus», noul comandant al armatelor imperial-romane, Tetius Iulianus, incearcă să atace Dacia lui Decebal dinspre Pannonia; cum Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a Imperiului Roman, l-a lăsat pe Tettius Iulianus să inainteze prin Banat, pană la Tapia / Tapae (la “Porţile de Fier” ale Ardealului / Transilvaniei), unde are loc marea bătălie; invins, Tettius Iulianus se retrage in Imperiu, la sud de Dunărea de Mijloc; se incheie tratatul dintre Decebal şi Domiţian, prin care Roma se obligă să plătească tribut Sarmizegetusei “in bani şi in meşteri de tot felul”. (?)
Fig. 14. Dacia lui Decebal (87 – 106 / 8262 – 8281 E. V.) şi Imperiul Roman al lui Traian.

98 e.n. – 117 e.n. : (8273 – 8292 E. V.): la Roma, impărăţeşte Traian.

98 e.n. – 100 e.n. : (8273 – 8275 E. V.): Roma / impăratul Traian incă plăteşte “tribut” Sarmizegetusei lui Decebal.

101 – 102 e.n. : (8276 – 8277 E. V.): Primul Război dintre Traian şi Decebal, “incheiat la egalitate”.∗ 105 e.n. : (8280 E. V.), martie – aprilie: ultimele finisări la Podul Decebalo-Traianic, legand malurile Dunării, in dreptul oraşului Drobeta. Podul este construit in baza tratatului dintre Dacia şi Imperiul Roman din anul 102, conform căruia Roma a trimis proiectantul – Apolodor din Damasc – şi caţiva “ingineri-constructori”, Sarmizegetusa dand materialele şi “mana de lucru”; lungimea podului:
1.135 m; lăţime: 18 m; lăţimea carosabilă: 14 m; liantul folosit in zidăria de piatră / cărămidă («20 pile şi două culee» – BMIst, 23) s-a făcut după o “reţetă dacică”, incă “secretă” (pare-se că in mortar era pusă şi cenuşa unui arbore autohton, rarisim; ar putea fi vorba de Sorbastru / Sorothamnus scoparius, din zona Herculane – cf. TZpl, II, 301 sq.).
105 – 106 e.n. : (8280 – 8281 E. V.): al II-lea Război dintre Traian şi Decebal; la 4 iunie 105 (8280 E. V.), Traian declară din nou război lui Decebal.
106 e.n. : (8281 E. V.), iulie: după lunile de “inepuizabil” asediu imperial-roman al capitalei, văzand că “aliaţii” intarzie şi nu ii vin cu ajutoarele promise, constatand că trădarea işi face loc printre nobilii săi, Decebal se hotărăşte să dea unui general de incredere comanda armatelor de rezistenţă din Sarmizegetusa şi părăseşte capitala, printr-o o galerie subterană secretă, ieşind in afara zidurilor, spre a se duce in nord-estul liber al Daciei ca să recruteze noi războinici pentru o armată eliberatoare; in absenţa regeluicomandant, lucrarea trădării işi face iute loc printre generali, Sarmizegetusa se predă impăratului Traian ce, imediat, dă ordin trupelor speciale de sub comanda lui T. C. Maximus de a porni-o pe urmele lui Decebal şi de a-l captura; văzand că nu mai are vreo posibilitate de a scăpa de urmăritori, cu cateva clipe inainte de a fi prins de T. C. Maximus, Decebal, desigur, in spiritul doctrinei Zalmoxianismului, ce conferea raiul nemuririi, adică Tara- Tinereţii-fără-Bătraneţe-şi-Vie-ţii-fără-Moarte, doar eroilor, celor căzuţi in luptă pană la ultima picătură de sange impotriva duşmanilor Cogaionului / Patriei, nu şi sclavilor, işi ia zilele – parese, in 30 iulie 106 – cu cateva clipe inainte de a deveni inlănţuitul Romei.
106 e.n. : (8281 E. V.), august: căderea Sarmizegetusei, după cel mai cumplit, după cel mai sangeros asediu cunoscut de armatele imperial-romane, in ajutorul cărora a venit “trădarea generalilor lui Decebal”. Atat de mare a fost acumularea de furie, de ură a Romanilor impotriva Dacilor, eroi-ai-nemuririi, оncat impăratul Traian supraveghează personal executarea ordinului de a rade de pe faţa pămantului, Sarmizegetusa, capitala Daciei, mobilizand imense forţe distructiv-militare, căutătoare totodată şi de “fabuloase comori” ascunse de regele Decebal; după ce trece pe sub fierul tarnăcoapelor construcţiile de pe cele zece terase ale muntelui sacru, Cogaion (dintre care unele sanctuare оşi aveau temeliile in orizontul anului 5900 i.e.n. / 2275 E. V.), cu ziduri – murus dacicus – groase de trei metri, cu fasonate blocuri de piatră, cu temple-calendar avand coloane inalte de peste 5 m şi «grosimea de 1,80 m» (cf. MKP, 81), impăratul Traian hotărăşte (in septembrie 106) să se ridice «un castru situat intrun nod rutier strategic, la 8 km est de Porţile de Fier ale Transilvaniei», devenind noua capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

106 – 258 e.n. : (8281 – 8433 E. V.): din august 106, imediat după moartea eroică a lui Decebal, sceptrul regalităţii sarmizegetusane este preluat de “regele de arme”, Pieporu, din provincia nord-estică a Daciei, Costobocia; Dacia liberă – dintre Dunărea Superioară (Gerulata) şi Clepidava (Chiev) / Nipru, dintre Porolissum şi Selidava –, prin regii daci-costoboceni din Dinastia Pie-poreană, organizează nenumărate campanii de eliberare a fraţilor aflaţi in lanţurile Imperiului Roman.Fig. 15. Dacia (Thraco-Dacia) intre 106 e.n. şi 258 e.n. (8281 – 8433 E. V.), care nu a putut fi cucerită de Imperiul Roman.

107 e.n. : (8282 E. V.): Traian divizează Pannonia dacică in provinciile imperial-romane, „Pannonia Superior” şi „Pannonia Inferior”.

108 – 110 e.n. : (8283 – 8285 E. V.): la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «pe vatra castrului, s-a dezvoltat o colonie de cetăţeni romani, mai ales veterani, căreia i s-a făcut onoarea de a fi inregistrată in “tribul” Papiria, districtul electoral al lui Traian; colonia, de formă dreptunghiulară, avand colţurile rotunjite prevăzute cu turnuri, era inconjurată, ca un castru, de ziduri care inchideau o suprafaţă de 81 de acri; era adică indeajuns de mare pentru a cuprinde o populaţie de 15.000 – 20.000 de locuitori» (MKP, 81); deacum, “noua capitală” a Sarmizegetusei se distinge printrun adaos: Ulpia Traiana, pentru “amintirea generaţiilor”; dar… “la 70 de km” de la noua capitală, la Sarmizegetusa lui Decebal, au rămas in pămant zidurile, plintele coloanelor din templele / sancIon tuarele-calendar, urme ale unei civilizaţii superioare celei romane, civilizaţia dacică, a inzestraţilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, anihilată “la supra-faţă” de vandalismul armatelor imperiale ale lui Traian; profunzimea civilizaţiei dacice se relevă şi astăzi tocmai in ceea ce individualizează poporul Daco-romanilor / Valahilor intre celelalte popoare ale lumii, chiar dacă la Dunăre / Carpaţi sau imbinat roţile dinţate ale imperiilor pană in secolul al XXlea.

109 e.n. : (8284 E. V.): Traian dă ordin de ridicare a „Tropaeumului Traiani” (azi, „Adamclisi”-Romania), monument prin care comemorează ostaşii romani căzuţi in războaiele cu Dacii; altarul, aflat la cateva sute de metri de trofeu, este dedicat «eroilor care, jertfindu-se pentru Patrie, au căzut in timpul războiului dacic» şi «consemnează 3800 de nume» (MKP, 75); «după inscripţii, monu-mentul datează din 109 d. H.» (MKP, 76).

113 e.n. : (8288 E. V.), 12 mai: «după mai bine de şapte ani de lucru», este inaugurată la Roma Columna Decebalo- Traiană: 39,83 m inălţime, 17 tam-buri de marmură suprapuşi, cu diametrul de 3,7 m; «pe fusul Columnei a fost sculptată o bandă spiralică de marmoră cu o lungime de 200 m, care conţine 155 de scene separate şi peste 2500 de figuri»; urna de aur cu cenu-şa lui Traian este in incăperea din baza Columnei; statuia de bronz aurit a lui Traian, din varf, a fost inlocuită in 1588 cu statuia Sf. Petru; «cu o aprobare specială poţi urca 185 de trepte ale scării in spirală ce duce in varful monumentului» (MKP, 65).

114 e.n. : (8289 E. V.): cucerirea Armeniei de către Traian (Armenia a fost, după cum certifică Herodot, “colonie” a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene). (?)

117 – 138 e.n. : (8292 – 8313 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Hadrian.

124 e.n. : (8299 E. V.): Ulpia Traiana Sarmizegetusa este «centrul financiar, religios şi legislativ al Daciei»; Dacia Traiana este impărţită in trei:
„Dacia Porolissensis”, administrată de la Napoca;
„Dacia Superior” – mai tarziu „Apulensis” – administrată din Apulia / Apulum (Alba Iulia), unde-şi avea reşedinţa guvernatorul militar al celor trei subdiviziuni; şi „Dacia Inferior” – mai tarziu „Malvensis” – nu se ştie sigur unde era centrul ei administrativ; poate că a fost Romula; Ulpia Traiana era reşedinţa procuratorului imperial (ofiţer de administraţie) pentru toate trei subdiviziunile;
Aedes Augustalium simbolizează importanţa oraşului ca sediu al cultului imperial; Ulpia Traiana era o aşezare cosmopolită; o mărturisesc numeroasele temple şi inscripţiile» (MKP, 86).

138 – 161 e.n. : (8313 – 8336 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Antonius Pius.

161 – 169 e.n. : / 180 (8336 – 8344 / 8355 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Lucius Verus şi a lui Marcus Aurelius.

162 – 172 e.n. : (8337 – 8347 E. V.): Dacii liberi se războiesc cu Marcus Aure-lius, ajungand pană in Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde incendiază superbele vile de langă Amfiteatru (cf. MKP, 84).

170 e.n. : (8345 E. V.): Dacii-costoboci invadează Imperiul Roman, inaintand şi in ţinuturile sud-dunărene, pană in Grecia.

177 – 178 e.n. : (8352 – 8353 E. V.): noi bătălii intre Dacii liberi şi trupele lui Marcus Aurelius.

180 – 192 e.n. : (8355 – 8367 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Commodus.

193 e.n. : (8368 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Pertinax (ianuarie – martie) şi a lui Didius Iulianus (aprilie-iunie).

193 – 211 e.n. : (8368 – 8386 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Septimiu Sever.

211 – 212 e.n. : / 217 (8386 – 8387 / 8392 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Geta şi a lui Caracalla.∗ 217 – 218 e.n. : (8392 – 8393 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Macrinus.

218 – 222 e.n. : (8393 – 8397 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Elagabalus.

222 – 235 e.n. : (8397 – 8410 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Alexander Severus; «din vremea acestui impărat, dacă nu şi mai inainte, Consiliul celor trei Dacii, prezidat de preotul şef al Augustalilor, se intrunea la Ulpia Traiana» (MKP, 86).

235 – 238 e.n. : (8410 – 8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Maximin Tracu («Maximinus Thrax»), «din ţinuturile Dunării de Jos», care duce «lupte impotriva (…) Sarmaţilor» (OTr, 238);
«originar din Moesia, era un munte de om, cu o inălţime de aproape 2,40 m, care consuma 18 kg de carne şi 27 l de vin pe zi; el işi colecta zilnic sudoarea, care ajungea la 3,21 litri» (MKP, 125).

235 e.n. : (8410 E. V.): împăratul daco-roman, Maximin Thracu, dă ordinul de incepere a reparaţiilor magistralei militare din Dynogaetia / Dobrogea centrală; «un militar de la Ibida (…), la jumătatea drumului dintre Histria şi Troesmis, arată că sub domnia sa a fost reparată magistrala militară din Dobrogea centrală; tot de la Ibida, dar dintr-o epocă anterioară, provine piatra funerară cu un relief care reprezintă lupoaica alăptandu-i pe Romulus şi Remus…» (MKP, 125).

238 e.n. : (8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian I, a lui Gordian al II-lea şi a lui Decimus Balbinus. ∗ 238 (8413 E. V.): invazie a Dacilor-Carpi in Moesia Inferior.

238 – 244 e.n. : (8143 – 8419 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian al III-lea.

244 – 249 e.n. : (8419 – 8424 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Filip Arabu.

245 e.n. : (8420 E. V.): Dacii / Daco-romanii Carpi “controlează” Daco-romania Nord-Dunăreană.

249 – 251 e.n. : (8424 – 8426 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Deciu.

249 e.n. : (8424 E. V.), 25 mai: la Noviodunum (Isaccea- Romвnia), a fost martirizat creştinul daco-roman Flavian; moaştele i-au fost descoperite in 1971, in bazilica zalmoxian-creştină («cu trei nave şi o absidă circulară» – PIB, 88 / cf. DDist, 20 sq.) de la Niculiţel-Tulcea, sub nivelul criptei Celor patru martiri daco-romani: Zotică, Aţală, Cămaşă şi Filip.

251 – 253 e.n. : (8426 – 8428 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Trebonianus; tot in scaunul imperial de Roma, din iulie pană in septembrie 253, se află şi Emilianus.

253 – 268 e.n. : (8428 – 8443 E. V.): in tronul Romei se află impăratul Gallienus .

UNIREA PELASGO-DACO-THRACILOR (VALAHILOR / DACO-ROMANILOR) SUB SCEPTRUL IMPĂRATULUI REGALIAN, LA ANUL 258 (8433 E. V.)

258 e.n. – 270 e.n. : (8433 – 8445 E. V.): Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei.

258 (8433 E. V.), 21 iunie: declararea independenţei Daciei / Daco-romaniei (prin Unirea povinciilor / ţărilor daco-romaneşti de rauri şi munţi din Imperiul Roman şi din Dacia Liberă: Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illy-ria, Pannonia, Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.), sub conducerea impăratului Regalian, strănepotul regelui-erou de la Sarmizegetusa, Decebal (Deceballa / Deceballus). Dacia / Daco-romania «amissa est». (?)
Regalian bate monedă proprie, cu chipui, “regalianul de argint”. In anul 258 (8433 E. V.), Regalian işi eliberează pămanturile strămoşeşti, işi dezrobeşte poporul Valah / Daco-roman, din jugul Imperiului Roman. Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei, sub Regalian (258 – 268 / 270 e.n.), cu capitala la Sarmizegetusa Traiană / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, are, aşadar, monedă proprie, regalianul de argint – prima monedă naţională a Dacoromвnilor / Vlahilor, uniţi şi liberi, de după cuceririle Romei, monedă cu numele conducătorului lor prim: «IMP. C. P. C. RE-GALIANU…» / «REGALIAN…» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelaso-daco-thraca, sau valaha / daco-romana-arhaică, şi o religie monoteistă, aproape bimilenară, Zalmoxianismul (cf. TDR, 5 sqq. / ITNM, 119), alături de care inflorea (fără a atinge sfera armatei, a războinicilor zalmoxieni) – incă din secolul I e.n. – şi spiritul “mai realist” de nou monoteism, Creştinismul (deoarece tot mai mulţi Valahi / Daco-romani nu mai credeau in “revenirea Solului din cer”, in “omul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer”, Salmoş-Zalmas-Zalmoxis), indeosebi, după propovăduirea sfinţilor apostoli Andrei şi Pavel, in Pelasgo-Dacia / Daco-romania (cf. Fontes, I, 713 / 717).

258 e.n. : (8433 E. V.): ultimele monede romane găsite la Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa «poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87); toate incercările militare / diplomatice ale impăratului Gallienus de a readuce sub sceptrul Romei Dacia / Daco-romania dau greş, Regalian dovedindu-se un mare strateg şi un neasemuit diplomat.
Fig. 16. Dacia / Daco-romania in vremea impăratului daco-roman (pelasgo-daco-thrac / valah), Regalian (< “răgălie” / “rădăcină descoperită de ape…”), strănepotul lui Decebal.

268 e.n. : (8443 E. V.): asasini plătiţi de la Roma, de impăratul Gallienus, ucid pe Regalian; la cateva săptămani, cavalerii (generalii) zalmoxieni fideli lui Regalian, răzbună Sarmizegetusa, dand morţii pe impăratul Romei, Gallienus; se declanşează “războaiele pentru tronul Romei”.

268 – 270 e.n. : (8443 – 8445 E. V.): conducerea statului Daciei / Daco-romaniei este preluată de soţia lui Regalian, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, care ştie să păstreze independenţa faţă de Roma; bate – la Carnuntum – nouă monedă de argint.

270 e.n. : (8445 E. V.): Daco-romania / Dacia «…restituta…». La doi ani după moar-tea lui Regalian, in anul 270, Aurelian a devenit impăratul Daciei / Daco-romaniei. In acelaşi an – pe fondul războaielor civile din Imperiul Roman – ajunge şi in multvisatui tron impărătesc de la Roma. Dacia / Dacoromвnia se reintegrează Imperiului Roman, in baza Legămantului de la Aurelian (legămant făcut langă Aquileia – cf. TDR, 40) – respectat in mai mică ori in mai mare măsură chiar şi după “ultimul” impărat daco-roman de Constantinopol, Focea (602 – 610).
Fig. 17.
Regalianul de argint – prima monedă a Vlahilor / Daco-romanilor, bătută in statul independent al Daciei / Daco-romaniei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, in 258 (8433 E. V.).
Sulpicia Dryantilla / Druănţilă (268 – 270), impărăteasa Daco-romaniei – monedă de argint bătută in Dacia / Daco-romania, la Carnuntum, in anul 268.

270 – 275 e.n. : (8445 – 8450 E. V.): in tronul imperial de Roma se află Pelasgo-Daco-Thracul / Valahul (Daco-romanul / Romanul) – Aurelian.

271 e.n. : (8446 E. V.): conducătorii provinciilor / “ţărilor de rauri / munţi” din Daco-romania Nord-Dunăreană “conving” pe Aurelian – in baza Legămantului de la Aquileea (270 / 8445 E. V.) – să retragă impovărătoarea administraţie imperial-romană de la nordul Dunării, in sudul fluviului (cf. TDR, 40); оşi recapătă statutul de “provincii imperial-romane” (“reintegrate”): Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illyria, Pannonia; trec in alcătuirea “scutului Imperiului Roman la Dunăre”, in baza «legămantului aurelianic»: Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava / Moldova, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Thracia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Macedonia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia, Albania şi Serbia / Iugoslavia; in 1991, partea Macedoniei incorporată R. S. F. Iugoslavia devine stat independent, sub numele de Macedonia (nume impotriva căruia a vociferat Grecia, la gandul că işi va revendica teritoriile pe care i le’a acaparat).

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Moesia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1393, provincie a Imperiului Otoman (infra); după destrămarea Imperiului Otoman, cea mai mare parte se constituie – sub presiunea / “ocrotirea” armatelor imperial-ruseşti – in statul Bulgariei; Moesia Superioară (Valea Timocului) este impărţită intre Sarbia / Iugoslavia şi Bulgaria.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Sighinia (Daco-romania de Sud-Vest), transformată in provinciile imperial-romane „Dalmatia”, „Illyricum” / Illyria etc., este disputată intre Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit, este stăpanită / restăpanită o vreme de Imperiul Bizantin, apoi, parţial, de Imperiul Romano-German, cand se divide in Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Voievodina, Serbia etc. (in funcţie de “culorile demografice” pe care i le’au dat triburile din creuzetul pannonic – avare, slave, croate etc. –, aruncate şi fixate peste Sava şi Drava); sub patronajul Bisericii Romei, Croaţia formează in anul 1102 o “dinastică uniune” cu Ungaria; Slovenia, Croaţia etc. sunt apoi supu-se Imperiului Otoman, Imperiului Austriac / Habsburgic, Austro-Ungar (Cro-aţia şi Ungaria “se unesc”, in vremea dualismului austro-unguresc); Dalma-ţia, intre 1420 şi 1796, este Vasală Veneţiei, iar din 1797, este anexată Austri-ei; după primul război mondial, la 1 decembrie 1918, ia fiinţă – din unirea Serbiei, Muntenegrului, Bosniei, Herţegovinei, Croaţiei, Sloveniei şi partea nord-vestică a Macedoniei – Regatul Sвrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (milioa-nele de Vlahi / Daco-romani nu figurează in titulatură), denumit din 1929, Iugoslavia, şi după al II-lea război mondial: Republica Socialistă Federativă Iugoslavia; după războiul civil din 1991, statele componente ale R. S. F. Iugoslavia, exceptand Serbia şi Muntenegru (ce formează şi in prezent Iugo-slavia), se declară republici independente.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Pannonia (Superioară / Inferioară), Nori-cum, ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Vest – redevin provincii ale Imperiului Roman / Bizantin, la care, in vremea invaziilor hunice, avaro-slave etc., se adaugă şi “zona-tampon” / “creuzet”, Pathissia / Pathissus (ţinutul dintre Dunărea de Mijloc şi Tisa / “Partia”, “Partium”). De regulă, Roma / Constantinopolul admite, “dirijează”, in aceste provincii, cu statut de “foede-rati”, noile triburi migratoare; ultimele, cele şapte triburi al Ungurilor / Ma-ghiarilor conduse de Arpad, sunt admise in Pannonia, ca “federati” ai Im-periului Bizantin, in anul 896 (infra), avand misiunea de a ataca spre vest şi nord-vest (ceea ce au şi făcut: in 915, jefuiesc Bremenul; in 924, prădează Mende; in 937, se năpustesc asupra Orleansului; in 947, jefuiesc Otranto; in 955, işi indreaptă obiectivul prădăciunii spre Augsburg, dar sunt zdrobiţi in apropiere, pe raul Lech, de regele Otto cel Mare, devenit impărat al Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană); aşa-zisele “cuceriri ungureşti / maghiare-armate” in ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene sub Arpad sunt numai plăsmuiri / “falsuri” tardive ale “regilor apostolici” şi ale scribilor din cancelaria Ungariei de dincoace de secolul al XII-lea:
1) pentru că Ungurii / Maghiarii (in afara “cetelor de războinici de pradă”) nu aveau potenţial militar superior potenţialului militar al Daco-romanilor – cum nici in anul “de apogeu”, 1330, cand armata Unagriei, condusă de Carol Robert, este zdrobită la Posada de armata domnului / “regelui” Daco-romanilor, Basarab I;
2) nu există vreun document, vreo cronică “din epocă”, ori mai tardivă, din afara cancelariei Ungariei, care să certifice vreo biruinţă armată a Ungurilor in faţa Valahilor / Daco-romanilor (Romanilor);
3) infiltrarea Ungurilor / Maghiarilor in Transilvania se face pe bază de incuscriri cu impăraţii / regii ce decid soarta Daco-romaniei Nord- Dunărene de la Constantinopol, ori de la Turrinova / Tanovo etc. (astfel, poate fi vorba de “cuceriri-prin-incuscriri”, ceea ce este cu totul altceva decat cuceririle- armate).
Sub “oblăduirea” Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi cu aprobarea Papei de la Roma, Pannonia se constituie intr-un nucleu statal al Ungurilor, sub conducerea lui Vaik / Ştefan I (997 – 1038); in anul 1001, Ştefan I este incoronat ca rege de către Papa de la Roma, după ce adoptă Creştinism-Catolicismul; misiunile creştin-catolice pe care i le dă Biserica de Roma impotriva Daco-romanităţii creştin-ortdoxe din Pannonia, din Noricum, din Pathissia, Moravia etc. se relevă dincoace de orizontul anului 1002, cand incă nu se pune problema unui real “pericol unguresc / maghiar” la Tisa, pană in orizontul anului 1103, cand ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Dunărea de Mijloc, Tisa şi arcul Carpaţilor, se reunesc in statul medieval daco-romanesc al Transilvaniei, sub conducerea “principelului” Mercuriu. Puţin mai tarziu, ca reacţie la “pericolul polon”, din nord, la “pericolul rus” din est, şi la “pericolul otoman”, din sud, celelalte ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene se reunesc şi formează statele medievale daco-romaneşti, Moldova şi Tara Romвnească. Ieşirea ţărilor de rauri / munţi ale Da-ciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene dintre roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi din secolele al XIX-lea şi al XX-lea se relevă:
a) în statul Romaniei, alcătuit din re- Unirea Daciei Traiane, a Moldadavei / Moldovei dintre Carpaţii Răsăriteni şi Prut, a Gaetiei / Geţiei (Munteniei), Alutuaniei / Olteniei şi Du-nogaetiei / Dobrogei (mai puţin judeţele Durostor şi Caliacra, anexate Bulga-riei);
b) in Republica Moldova (fosta Republică Socialistă Sovietică Moldovenească), alcătuită din Moldadava / Moldova dintre Prut şi Nistru (mai puţin judeţele sudice, anexate Ucrainei), din Transnistria (parte infimă din Tirasgaetia, anexată Ucrainei);
c) Tirasgeţia, sudul Moldovei / Basarabiei, Bucovina şi Maramarisia / Maramureşul de Nord-Est sunt anexate Ucrainei;
d) Marama-risia / Maramureşul de Vest este anexat Cehiei şi Slovaciei;
e) Susudava, Se-lidava, Costobocia etc. sunt azi regiuni din Polonia, din Bielorusia / Belarus, Lituania etc.;
f) Pannonia şi Pathissia sunt azi regiuni ale Ungariei, căreia i-au fost anexate şi părţi din Maramureşul sud-vestic, din Crişana de Vest etc.;
g) Noricum şi alte regiuni din Dacia lui Burebista sunt azi regiuni ale Austriei, Elveţiei şi Germaniei; h) Banatul de Vest este anexat Iugoslaviei.

274 e.n. : (8449 E. V.), 27 februarie: se naşte, in Daco-romania Sud-Dunăreană, la Naissus (Niş), Constantin (cunoscut in istorii cu atributul «cel Mare»), fiul comandantului legiunilor imperial-romane de la Rin şi Dunăre, Constanţiu Auriul (impărat: 305 – 306) şi al «frumoasei Daco-romance-creştine Elena».

276 – 282 e.n. : (8451 – 8457 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Probu.

277 e.n. : (8452 E. V.): impăratul daco-roman Probu zdrobeşte Goţii ce pătrun-seseră la Dunăre, ceea ce ii atrage titlul de «Goticus»; ca Daco-roman / Valah-zalmoxian, Probu bate pe monedele sale Soarele intr-o cvadrigă trasă de patru cai.

282 – 283 e.n. : (8457 – 8458 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Caru; in anul ultim al impărăţirii sale respinge năvălirea Sarmaţilor şi a Quazilor in Dacia / Daco-romania.

283 – 284 e.n. : (8458 – 8459 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Numerian; este primul impărat daco-roman, vestit şi ca poet, şi ca orator.

283 – 285 e.n. : (8458 – 8460 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Carinu / Crinu; conduce la victorie două campanii impotriva neamurilor germanice.

284 – 305 e.n. : (8459 – 8480 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Diocleţian; in spiritul Zalmoxianismului, antrenează in fruntea imperiului monarhia de drept divin.

285 – 360 e.n. : (8460 – 8535 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul Teofil al Daco-romaniei Nord-Dunărene, primul mare Episcop al Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni – potrivit documentelor transmise pană azi; a reprezentat Daco-romania Nord-Dunăreană la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 (8500 E. V.).

286 – 305 e.n. : (8461 – 8480 E. V.): impărăţeşte Maximian Herculu (Valerius Maximianus Herculis); este “coleg de domnie cu Diocleţian, născut din mamă dacă”, după cum consemnează mai toţi istoricii, adică din mamă valahă / daco-romancă nord dunăreană.

295 e.n. : (8470 E. V.) aprox. – 300 (8475 E. V.), 7 martie: Efrim este Episcop de Tomis.

304 e.n. : (8479 E. V.), martie: Diocleţian şi Galeriu emit „Edictul anticreştin”, potrivit căruia erau ucişi toţi Creştinii – preoţi şi laici – care nu sacrificau zeilor romani.∗ 304 e.n. : (8479 E. V.), 20 noiembrie: este martirizat – la Axiopa (Cernavodă-Hinogu, Romania) – sfantul daco-roman Dassiu / Dacian, ale cărui moaşte au fost duse mai intai, in oraşul natal, Durostor (cf. SSR, 9 / AMar, 246), unde au stat 275 de ani; in anul 579 (8754 E. V.), sarcofagul cu moaştele sfantului daco-roman Dassiu / Dacian au fost transportate in Italia, la Ancona; in catedrala din Ancona, pe sarcofagul de marmură al sfantului daco-roman, se află inscripţia: «Aici odihneşte sfantul martir Dassius, adus de la Durostorum» (SSR, 9).

305 e.n. : (8480 E. V.), mai, impăratul daco-roman Diocleţian s-a retras din tronul imperial, la 1 mai 305 (8480 E. V.), intro impresionantă solemnitate, desfăşurată la templul lui Jupiter din Nicomedia, petrecandu-şi apoi bătrane-ţea cu inţelepciune valahică / daco-romanească, “pe pămantul naşterii, la obarşii”, in Daco-romania de Vest, pe coasta Dalmaţiei, in opulentul său palat din oraşul antic, Salona (Spalato > Split, azi, in Croaţia), capodoperă arhitecturală a secolului al IV-lea.

305 e.n.(8480 E. V.) – 306 (8481 E. V.)e.n. : Impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Auriul («Constantius Chlorus»).

305 e.n. : (8480 E. V.) – 311 (8486 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Galeriu; la preluarea carmuirii părţii orientale a Imperiului Roman, Galeriu, bazandu-se pe faptul că Daco-romania / Daco-romanitatea era “placa turnantă” a intregului imperiu, că de la Aurelian, din anul 270, şi pană in anul 305, in tronul de Roma s-au perindat numai conaţionali, adică impăraţi daci / daco-romani, a declarat că este mai potrivit ca numele de Imperiu Roman să fie schimbat in cel de Imperiu Dacic (cf. Fontes II, 7). Impăratul daco-roman, Galeriu conduce triumfător războiul din anul 305, impotriva Sarmaţilor, invadatori ai teritoriilor Daco-romaniei Răsăritene. In acest război, Constantin (viitorul impărat, Constantin cel Mare) dirijează un corp de cavalerie, căruia i se datorează o serie de fapte pline de eroism. După Anonymus Valesii, Constantin, pe cand «se lupta călare impotriva Sarmaţilor, a apucat de păr pe un barbar fioros, l-a tarat după sine şi l-a depus la picioarele impăratului (Galeriu). Apoi, din ordinul lui Galeriu, a intrat cu calul său in mlaştină (probabil, la Nistru) şi drum a deschis celorlalţi oşteni care se indreptau impotriva Sarmaţilor; după ce mulţi dintre aceştia au fost ucişi, el s-a intors, aducand lui Galeriu izbanda» (Fon-tes, II, 47). Pentru eroismul dovedit şi in acest război, Galeriu a incredinţat lui Constantin paza provinciilor Daco-romaniei Răsăritene: Bitinia, Thracia, Scythia (Minor / Major) şi Illyria.

305 e.n. : (8480 E. V.)– 313 (8488 E. V.): impărăţirea daco-romanului Maximin Daia.

305 (8480 E. V.)– 307 (8482 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Sever.

306 (8481 E. V.) – 312 (8487 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Maxenţiu.

306 (8481 E. V.) – 337 (8512 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Constantin cel Mare.

308 (8483 E. V.) – 324 (8499 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Liciniu (Valerius Licinianus Licinius).

308 (8483 E. V.) – 328 (8503 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Domiţiu Alexandru.

311 e.n. : (8486 E. V.): după moartea impăratului Galeriu, survenită in anul 311 (la 5 mai), cand centrul puterii se afla in Daco-romania, la Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica), unde-şi avea tabăra, Imperiul Roman se imparte intre Constantin, Maxenţiu, Liciniu (“cumnatul lui Constantin”) şi Maximin.

∗ aprox. 311 (8486 E. V.) – 383 (8558 E. V.)e.n. : trăieşte Lupilă – Episcopul ce incearcă fără succes, din dispoziţia Constantinopolului, să creştineze pe Goţii aflaţi printre Daco-romanii-moldoveni, in zona nipro-crimeică, traducandule Biblia in gotică; traducerea şi-o semnează şi cu numele-i tălmăcit “pe inţelesul” Goţilor: «Ulfila».

313 e.n. : (8488 E. V.), ianuarie: „Edictul de la Mediolanum” (Milano), promulgat de impăratul daco-roman Constantin cel Mare şi de coоmpăratul Liciniu, proclamă dreptul tuturor cetăţenilor Imperiului Roman la libertatea credinţei / cultului, deci şi dreptul Creştinilor; au fost oprite persecuţiile anticreştineşti şi s-a acordat Bisericii Creştinismului «libertatea de inchinăciune». „Edictul de la Mediolanum” / Milano este considerat rodul politicii lui Constantin cel Mare ce vedea in Creştinism, in Biserică (desigur, dinspre <b<monoteismul religiei sale strămoşeşti, Zalmoxianismul), religialiant, unificator-salvatoare a intregului Imperiu Roman. In următorii ani, Constantin cel Mare a dat edicte de restituire a proprietăţilor confiscate Bisericii Creştinismului, ori edicte prin care se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, prin care clerul era scutit de serviciul public, prin care se interzicea “ghicirea” / “ghicitul”, ori prin care, in spirit zalmoxian (Constantin cel Mare, membru al elitei confreri-lor războinic-religioase ale Cavalerilor lui So-Ares, ale Cavalerilor Soarelui, ori Danubieni / Dunăreni, Cogaionici etc. – cel projetaseră in varful pirami-dei sociale a Imperiului Roman, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi impăraţi daco-romani, de la Aurelian incoace –, a rămas fidel Zalmoxianismului, pană in 337, cu trei zile inainte de moarte, cand a primit botezul Creştinismului), a declarat Ziua Soarelui / So-Ares, a şaptea, aflată sub sijiliul semantic-sincretică a jurămantului grupei de epopţi ai Zalmoxianismului (6 + 1, ca in sanctuarul / templul lui So-Ares de la Sarmizegetusa), adică duminica – “a Domnului-Soare” –, drept zi de odihnă şi inchinare divinităţii supreme / unice, lui Dum-nezeu (Samasua, adică Tatăl-Cer / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului) şi Fiului…

316 e.n. : (8491 E. V.): Constantin cel Mare dă ordin pentru reconstrucţia oraşului Tropaeum Traiani din Daco-romania Ponto-Dunăreană.

317 – 328 e.n. : (8492 – 8503 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Crispu (Flavius Iulius Crispus).

317 e.n. : (8492 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare bate monedă cu monograma Creştinismului.

319 – 324 e.n. : (8494 – 8499 E. V.): se declanşează – in 319 – ultimul mare “război impărătesc” dintre Zalmoxianism, avand in frunte pe impăratul daco-roman Licinius, şi Creştinism – avand in frunte pe impăratul daco-roman Constantin, dintre Daco-romania Creştinismului şi Daco-romania Zalmoxianismului; după victoria-i din 324, impăratul glorios intră in istorii cu numele de Constantin cel Mare.

∗ aprow.320 (8495 E. V.) – 381 (8556 E. V.), 25 ianuarie,e.n. : a trăit sfantul daco-roman Betranion, Episcop de Tomis / Constanţa (cf. AMar, 329).

324 – 332 e.n. : (8499 – 8507 E. V.): impăratul Constantin cel Mare intemeiază “noua Romă” pe Cornul de Aur, atunci al Daciei / Daco-romaniei, oraşul ce-i va purta numele, Constantinusa / Constantinopol.

328 e.n. : (8503 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare inaugurează podul de peste Dunăre, dintre Oescus şi Sucidava (Celei-Romania).

330 e.n. : (8505 E. V.), 11 mai: Constantin cel Mare inaugurează reşedinţa sa imperial-daco-romanească / valahică, sau capitala Creştinismului – numită mai tarziu de cronicarii greci “Creştinopol”, noua capitală a Imperiului Roman.

330 e.n. : (8505 E. V.), aprox.: Inscripţia de la Biertan-Sibiu. In centrul provinciei Ardeal / Transilvania a Daco-romaniei anului 330, la Biertan (judeţul Si-biu), existau o biserică daco-romanească ortodox-creştină şi, desigur, o şcoa-lă daco-romanească elementară / de ucenici orfevrieri; “protagonistul” inscripţiei, Zenovie, a invăţat şi latina; cu privire la acestă inscripţie creştin-daco-romanească descoperită in inima Daco-romaniei, istoricul Const. C. Giurescu certifică: «Inscripţia de la Biertan, găsită in 1775 şi aflătoare azi in Muzeul Bruckentahal din Sibiu, se compune din trei randuri de litere săpate intrun dreptunghi de bronz şi are următorul cuprins: “Ego Zenovius votum posui” / “Eu, Zenovie, am pus ofranda”; ea оnsoţeşte un monogram creştin de bronz şi indică numele locuitorului care a făcut ofranda – un candelabru – bisericii locale» (IIR, 22).

333 – 350 d.Hr : (8508 – 8525 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constans.

337 – 340 d.Hr. : (8512 – 8515 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constantin al II-lea (Constantinus II).

337 e.n. : (8512 E. V.), 22 mai: moare impăratul daco-roman, Constantin cel Mare.

337 e.n. : (8512 E. V.), iunie: Imperiul Roman este impărţit intre cei trei fii ai lui Constantin cel Mare: Constantin II, Constanţiu şi Constans.

337 – 340 e.n. : (8512 – 8515 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constantin al II-lea.

337– 350 e.n. : (8512 – 8525 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constans peste provinciile Italia, Africa, Pannonia, Illyricum şi Thracia.

337– 361 e.n. : (8512 – 8536 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al II-lea, peste provinciile Egipt, Orient, Asia şi Pont, avвndu-şi reşedinţa la Constantinusa / Constantinopol. Rămane, in anul 350, “singurul august” din-tre cei desemnaţi de impăratul daco-roman Constantin cel Mare. Daco-romania – ca parte integrantă a Imperiului Roman (Daco-romania Sud- Dunăreană), ori ca parte ”aliată” a Imperiului Roman (Daco-romania Nord-Dunăreană) – ”a contribuit” la refacerea “unităţii” Imperiului Roman, seismat şi de războaiele fratricide, şi de “uzurpatorii” Magnenţiu, Nepotian şi Vetranio, şi de tulburările religioase etc. Numele impăratului daco-roman, Constanţiu al II-lea, se leagă in primul rand de vestitul oraş-cetate, Tomis, care a devenit cel mai important port maritim al Daco-romaniei. Impăratul a continuat, a desăvarşit opera de reconstrucţie incepută de tatăl său, Constantin cel Mare, la Tomis, oraşul numindu-se din această perioadă ca şi astăzi, Constantia / Constanţa (cf. MKP, 144). Potrivit unei Notitia Dignitatum (redactată la sfarşitul secolului al IV-lea şi “completată” / “indreptată” in primul sfert al secolului urmă-tor), Daco-romania s-a bucurat de o deosebită atenţie acordată de impăratul Constanţiu al II-lea, avand un impresionant număr de comandanţi ai Dunării, ridicaţi din importantele şcoli militare daco-romaneşti-zalmoxiene de la Tomis / Constanţa, Calatiani / Callatis (Mangalia), Tropaeum Traiani, Drobeta etc.

339 – 418 e.n. : (8514 – 8593 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul daco-roman Laurenţiu de Novae.

340 – 416 e.n. : (8515 – 8591 E. V.), aprox.: trăieşte primul mare poet imnic daco-roman, Niceta Remesianu, autorul imnului intregii Creştinătăţi, „Te Deum laudamus…” / „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…”, scris pe la anul 370 (8545 E. V.), cand a fost desemnat Episcop pe pămantul naşterii, la Remesiana / Romoesiana.

343 e.n. : (8518 E. V.), octombrie: Intaiul Sinod Ecumenic de la Sardica-Daco-romania.

345 e.n. : (8520 E. V.): se naşte Daco-romanul Ieronim (Hieronymus), in localitatea Stridonia-Daco-romania de Vest, la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia (azi, langă Grahovo – Bosnia), unul dintre erudiţii şi cei mai activi părinţi ai Bisericii Creştine, traducătorul Bibliei in limba latină (Vulgata).

346 – 381 d.Hr. : (8521 – 8556 E. V.), 25 ianuarie, aprox.: Betranion este Episcop de Tomis / Constantia (Daco-romania – cf. AMar, 329 / PIB, 144).

348 d.Hr.: (8523 E.V.): Intвiul Sinod de la Sirmia-Daco-romania.

348 – 420 d.Hr. : (8523 – 8595 E. V.), aprox.: trăieşte Auxenţiu Durostoreanu, autorul „micro-monografiei”, Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae (cf. ADEp, 75), într’o limpidă latină dunăreană.

350 d.Hr.: (8525 E. V.): intre “uzurpatori” se află şi Daco-romanul moesian Vetraniu, proclamat de armată, la 1 martie, in Mursa-Pannonia, impărat; Constanţiu al II-lea il acceptă in calitatea de coampărat.

350 d.Hr.: (8525 E. V.), 3 – 30 iunie: impărăţeşte şi Daco-romanul Nepotian.
In stepa Donului de Jos, Gotii denumesc cu numele de „valahi” pe toti daco-romanii Europei de Rasarit si de S-E.

350 – 430 d.Hr: (8525 – 8605 E. V.), aprox.: este perioada in care şi-a derulat firul existenţial episcopul Maximin de Daco-romania, adept al arianismului. Opera sa cuprinde: Dizertaţia lui Maximin impotriva lui Ambrozie / Disertatio Maximini contra Ambrosium – lucrare abordand in prima parte actele sinodului de la Aquileea, din 381.

350 – 351 d.Hr: (8525 – 8526 E. V.), iarna: împăratul Constanţiu al II-lea işi stabileşte reşedinţa in Daco-romania de Vest, la Sirmia / Sirmium, «metropola Illyricului, care a devenit pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului Roman şi, totodată, centrul bisericesc al lumii creştine; mutandu’şi reşedinţa aici, impăratul a fost urmat de o seamă de Episcopi arieni şi semiarieni; sprijiniţi de impărat, aceştia au devenit iniţiatorii şi conducătorii unor sinoade care căutau să dea o formulă de credinţă pentru întreaga Biserică şi să restabilească pacea.» (PIB, 122).

351 – 354 d.Hr: (8526 – 8529 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Gallu.

351 d.Hr: (8526 E. V.): Al II-lea Sinod de la Sirmia- Daco-romania.

353  d.Hr: (8528 E. V.): Constanţiu dă Legea pentru inchiderea templelor păgane.

360 – 435 d.Hr: (8535 – 8610 E. V.), aprox.: Sfantul Daco-roman Ioan Cassian.

361 – 363 d.Hr: (8536 – 8538 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iulian, autorul celebrei lucrări «Contra Creştinilor».

363 – 364 d.Hr: (8538 – 8539 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iovian.

364 – 375 d.Hr: (8539 – 8550 E. V.): impărăţirea daco-romanului Valentinian I; s-a născut in Daco-romania, pe la anul 321, in localitatea Cibalae (Pannonia Inferior – azi, Vinkovci-Croaţia). “Locuit” de geniul nemuritorilor-războinici aidoma strămoşilor săi direcţi, a imbrăţişat cariera armelor cu mare strălucire, ajungand la 43 de ani impărat. In fruntea Imperiului Roman, incă din primul an, 364, şi-a asociat la impărăţire pe fratele său, Valensiu / Valenţiu (Valens), incredinţandu-i partea răsăriteană; a murit apărandu-şi Patria, in Brigetia (azi, O-Szцny-Ungaria), la 7 noiembrie 375 (8550 E. V.), intro campanie impotriva Sarmaţilor, alungaţi din nord-vestul Daco-romaniei.
Fig. 19.
Dacia / Daco-romania Creştinismului şi Dacia / Daco-romania Zalmoxianismului in anul 355 (8530 E. V.).

364 – 378 d.Hr: (8539 – 8553 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valensiu / Valenţiu (Valens). Acest impărat daco-roman a obţinut cateva victorii insemnate asupra năvălitorilor, indeosebi, Vizigoţi / Huni, respinşi de la Dunărea de Jos, in stepele nord-pontice. Desigur, cea mai ingrozitoare imagine despre migraţii / invazii, reţinută de istoriile lumii europene, este cea despre Huni.
Originari din Altai (Mongolia), Hunii au migrat – din secolul I î.Hr. – in două direcţii: in nordul Chinei, Hunii din “ramura de sus”, şi in Europa – Hunii din “ramura de nord” – după ce au trecut prin Asia Centrală şi de Nord-Vest. La inceputul secolului al IV-lea e.n., Hunii ajunseseră in Europa Răsăriteană pană la r.Don. Către sfarşitul domniei impăratului daco-roman Valenţiu (Valens), prin anul 375 e.n., Hunii au năvălit in stepele nord-pontice, dintre r.Nipru şi Marea Masageţilor / Azov, aflate in stăpanirea Goţilor (aria Masagaetiei / Masageţiei, avand incă preponderenţă demografică de “Daco-romano-sciţi / moldoveni”, numiţi in Crimeea şi “Goţi-mici” – “creştinaţi de Lupilă / Ulfila” –, dar şi Ostrogoţi, Vizigoţi, Gepizi, Greutungi, Tervingi, Alani ş. a.).

367 / 378 – 383 d.Hr: (8542 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Graţian.

368 : (8543 E. V.) aprox.: din orizontul anului 368 (8543 E. V.) se datează daco-romanescul tezaur celebru, „Cloţa cu Puii Aur” (descoperit la Pietroasele-Buzău, in 1837), tezaur din care se mai păstrează 12 piese, cantărind 19 kg, tezaur prin care preoţii Zalmoxianismului din Moldadava şi Masageţia au angajat pe căpetenia Goţilor, Athanarich, pe frontul impotriva Creştinismului; intrucat Athanarich, in anul următor, le-a trădat “cauza”, preoţii Zalmoxianismului nu i lau mai incredinţat. Tezaurul atestă o rafinat-zalmoxiană Şcoală Daco-romanească de Aurari din „Tara Barsei” (centrul metalurgic al Braşovului).

369 d.Hr: (8544 E. V.): impăratul daco-roman Valenţiu / Valens şi căpetenia Goţilor / Vizigoţilor, Athanarich incheie «tratatul de pace» de la Noviodunum (azi, Isaccea-Tulcea / Romania – v. CDCD, 132 sq.).

370 – 435 d.Hr: (8545 – 8610 E. V.), aprox.: este perioada in care a trăit filosoful daco-roman Aethicus Dunăreanu (d’Ister / Histricus), autorul „Cosmografiei„.

372 d.Hr: (8547 E. V.), 12 aprilie: moartea prin inecare in apa Buzăului a Sfantului Daco-roman Sava.

375 / 378 – 383 d.Hr: (8550 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Graţian.

375 / 383 – 392 : (8550 / 8558 – 8567 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al II-lea, fiul lui Valenţiu (Valens).

377 – 378 d.Hr: (8552 – 8553 E. V.): războiul dintre Zalmoxianism şi Creştinism, dintre Daco-romania Zalmoxianismului şi Daco-romania Creştinismului, atinge apogeul, mutandu-şi frontul in sudul Dunării, in provinciile imperial-romane Scythia Minor, Moesia şi Thracia.

378 d.Hr: (8553 E. V.), 9 august: Valenţiu (Valens) cade in bătălia de la Adria-nopol impotriva Goţilor.

383 d.Hr: (8558 E. V.): impăratul daco-roman Graţian este ucis de generalul trupelor france, Arbogast; deacum, Flavius Theodosius I (379 – 395) conduce singur Imperiul Roman.

383 – 392 d.Hr: (8558 – 8567 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Valentinian al II-lea.

390 – 425 d.Hr: (8565 – 8600 E. V.), 20 aprilie, aprox.: in această perioadă este Episcop de Tomis / Constantiana (Constanţa-Romania) sfantul daco-roman Teotim I.

391 d.Hr: (8566 E. V.): Ieronim termină traducerea „Noului Testament” in latină, direct din ebraică.

391 d.Hr: (8566 E. V.): in Daco-romania – provinciile Dacia Malvensis / Alutu-ania (> Oltenia), Dacia Mediterranea (intre Sardica şi Singidunum – Valea Timocului) –, se propagă erezia bonosiană (de la numele preotului daco-roman, Bonosu, din oraşul natal al impăratului Constantin cel Mare, Naissus / Niş), derivată din erezia lui Fotin, «negand, printre altele, şi pururea-fecioria Maicii Domnului» (PIB, 125).
Sinodul general de la Capua-Italia, din 391, a avut in obiectiv erezia lui Bonosu din Naissus, incredinţand cauza spre cercetare episcopilor din Illyricum şi Macedonia. Bonosu a continuat să mai rămвnă o vreme in scaunul episcopal, in ciuda sentinţei “de depunere” a episcopilor din Illyricum. După caţiva ani a fost inlocuit cu un episcop ortodox, Marcian. Din acest an datează lucrarea compatriotului Paul de Pannonia, Contra lui Bonosu, unde erezia bonosiană a fost combătută intr-un inalt spirit ortodox. Bonosianismul a fost imbrăţişat de Goţi şi dus in Europa de Apus.

392 d.Hr: (8567 E. V.): Sfantul daco-roman Ieronim scrie / publică De viris illustribus, unde trece in revistă pe toţi scriitorii creştini de pană la el, astfel incat “le acordă locul pe care-l merită faţă de scriitorii păgani”.

PELASGIA / VALAHIA, SAU DACIA / DACO-ROMANIA, INTRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT ŞI IMPERIUL ROMAN DE APUS

395 d.Hr: (8570 E. V.), 17 ianuarie: impăratul Teodosie, «pe patul de moarte», dispune “testamentar” ca Imperiul Roman să fie divizat in Imperiul Roman de Răsărit, repartizat spre impărăţire fiului său, Arcadiu (395 – 408), şi Imperiul Roman de Apus, repartizat spre stăpanire fiului său, Honoriu (395 – 423); aşadar, la 17 ianuarie 395, in “baza Hotărarii de la Milano”, au luat fiinţă Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 476 d.Hr. (8651 E. V.): Imperiul Roman de Apus durează de la impăratul Honorius Flavius (fiul cel mic al impăratului grec, Theodosius), pană la impăratul Augustulus, detronat in anul 476 (8651 E. V.) de Odoacru, un “general” recrutat / promovat din neamul “federatilor” Heruli.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 610 d.Hr. (8785 E. V.): Imperiul Roman de Răsărit. Se consideră că imperiul işi mai merită această “titulatură”, deoarece “romanitatea” / “daco-romanitatea” este incă “preponderentă” şi de la impăratul grec, Arcadius Flavius (fiul cel mare al impăratului grec, Theodosius), pană la anul 610, an al morţii ultimului impărat valah, Foca, după care “grecizarea” s-a dovedit “copleşitoare”, statul devenind intradevăr Imperiu Bizantin.

403 d.Hr: (8578 E. V.): Patriarhul Ioan Gură de Aur, acordă diaconului daco-roman, Ioan Cassian, titlul / calitatea de preot – ceea ce ii permite ca, alături de prietenul său de nedespărţit, preotul Gherman, să facă parte din delegaţia Bisericii de Constantinusa / Constantinopol la Sinodul din anul 403 de la Stejar-Calcedon.∗ 415 – 418 : (8590 – 8593 E. V.): la Massalia / Marsilia, Sfantul Ioan Cassian intemeiază mănăstirile „Saint Victor” (pentru călugări) şi „Saint Sauveur” (pentru călugăriţe).

417 – 421 d.Hr: (8592 – 8596 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al III-lea, originar din Dacia Ripensis, de langă Naissus.

418 d.Hr: (8593 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică o lucrare fundamentală pentru Creştinism: Despre aşezămintele manăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale / „De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis”.

420 d.Hr: (8595 E. V.): Sfantul Ioan Cassian publică prima serie de zece Convorbiri spirituale / Conlationes Sanctorum Patrum (I – X); este anul morţii sfantului daco-roman Ieronim, traducătorul Bibliei in limba latină.

423 – 455 d.Hr: (8598 – 8630 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al III-lea. După moartea impăratului-unchi, Honorius (ce nu avusese urmaşi), in anul 423, a devenit impărat (al Imperiului Roman de Apus) fiul lui Constanţiu al III-lea şi al prinţesei Placidia, Valentinian al III-lea. A fost asasinat la 16 martie 455.

425 d.Hr. (aprilie) – 435 d.Hr.: (8600 – 8610 E. V.), aprox.: Timotei este Episcop de Tomis / Constantia (Constanţa-Daco-romania). Timotei de Tomis a participat la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431 d.Hr. (8606 E. V.), evidenţiinduse intre cei mai străluciţi combatanţi ai nestorianismului.

426 d.Hr.: (8601 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a doua serie de şapte Convorbiri spirituale / „Conlationes Sanctorum Patrum” (XI – XVII); in Convorbirea a XIII-a, «expune raportul dintre har şi libertate, combătand indirect predestinaţianismul Fericitului Augustin, fără a-l numi, şi reliefand sfintele nevoinţe ale pelerinilor pustiei» (Cas, 48).

429 d.Hr.: (8604 E. V.): sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a treia serie de şapte Convorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum (XVIII – XXIV). Unicitatea creştin-valorică «le-a generalizat in toată Biserica după moartea sa» (Cas, 48).

450 – 457 d.Hr.: (8625 – 8632 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Marcian (Marcianus). In Imperiul Roman de Răsărit, lui Teodosie al II-lea ii urmează in tronul impărătesc generalul Marcian (450 – 547), «soţul Pulcheriei», «sora lui Teodosie al II-lea»;
Marcian este «primul impărat care a primit coroana din mana patriarhului de Constantinopol, practică menţinută pană la căderea Constantinopolului sub Turci, la 29 mai 1453» (RIB, 107).

451 : (8626 E. V.): generalul daco-roman Aeţiu (Aetius) infrange pe Attila, căpetenia barbariei hunice, in bătălia de pe Campiile Catalaunice.

457 – 474 d.Hr.: (8632 – 8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul-bessian, Leon I Tracu («Leon I Thrax»).

474 d.Hr.: (8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Leon al IIlea.

491 – 518 : (8666 – 8693 E. V.): Daco-romanul Anastasiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

513 d.Hr. (8688 E. V.) – 515 d.Hr. (8690 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Vitalian.∗ 518 (8693 E. V.) – 527 (8702 E. V.): Daco-romanul Justin I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

519 d.Hr.: (8694 E. V.), mai: Ioan, Leontie / Leonţiu (rudă cu generalul Vitalian), Ahile, Petru şi Mauriciu, călugării daco-romani / valahi din Episcopia Tomisului – Dunogaetia / Scythia Minor (Dobrogea-Romвnia), care elaboraseră formula Unul din Treime a suferit cu trupul, in cel mai inalt spirit al Ortodoxiei, şi pe care o argumentaseră şi in faţa impăratului Iustin I, pleacă la Roma spre a susţine’o şi în faţa Papei Hormisdas, desigur, spre a anihila “efectele” Schismei Mici (cf. VSP, 64 sqq.).

519 d.Hr.: (8694 E. V.), septembrie: Papa Hormisdas scrie la Constantinopol despre sosirea călugărilor daco-romani / valahi din Dunogaetia / Sythia Minor (Dobrogea-Romania); stau la Roma 14 luni (cf. VSP, 67).

527 d.Hr. (8702 E. V.) – 565 d.Hr. (8740 E. V.): Daco-romanul Iustinian I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol. In Daco-romania, după cum remarca Procopius din Caesareea, impăratul a organizat «cea mai puternică apărare a noastră şi a intregii Europe», impanzind ţărmurile Dunării (aidoma lui Aure-lian, Constantin cel Mare ş. a.) «cu intărituri dese» şi aşezand «pretutindeni pe ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor» (Fontes, II, 461); a rezidit vechile cetăţi, oraşele-cetăţi de importanţă strate-gică şi economică din Daco-romania.

540 : (8715 E. V.): moare Dionisie Valahul / Daco-romanul (Dionisie cel Mic / Exiguul), cel ce pune bazele de calcul ale erei creştine.

565 (8740 E. V.) – 578 (8753 E. V.): Daco-romanul Iustin al II-lea (Flavius Justinus II) impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

578 (8753 E. V.) – 582 (8757 E. V.): Daco-romanul Tiberiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

602 (8777 E. V.) – 610 (8785 E. V.): Daco-romanul Focea impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol (in documentele greceşti: «Focas»). DACIA (VALAHIA / DACO-ROMANIA) ŞI IMPERIUL BIZANTIN, INTRE ANII 610 (8785 E. V.) ŞI 1453 (9628 E. V.), DE LA ULTIMUL IMPĂRAT DACO-ROMAN, FOCA, PANĂ LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

610 – 700 : (8785 – 8875 E. V.): soarta Daco-romaniei, indeosebi, a Daco-romaniei Sud-Dunărene (căci “soarta” Daco-romaniei Nord-Dunărene este în funcţie de “amintirea” Legămantului de la Aurelian, mai mult ori mai puţin respectat de Constantinopol / Roma), se află in mana următorilor impăraţi greco-bizantini: Heraclius (610 – 641), Constantin al III-lea şi Heracleo-nas (641), Constans al IIlea (641 – 668), Constantin al IV-lea Pogonatul (668 – 685), Iustinian al II-lea Ritnotmetul (685 – 695), Leontie (695 – 698) şi Tiberiu al III-lea Apsimar (698 – 705).

Unirea vlahilor sub sceptrul lui Samos
 * 623-658 (8798-8833 E. V.): Statul Nord-Dunărean al Dacoromânilor lui Samos.
Imparatul de Constantinopol, Heraclius, nemairaspunzând solicitărilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza ”legamântului aurelianic”) din țările de râuri / munți ai Dacoromâniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducatorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de râuri / munți” de la râul Samos / Somes).
* 625 (8800 E. V.): Samos alunga Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relateaza si Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orasul Singidunum / Belgrad”, au cerut sa li se dea ”alt pamânt de locuit”;
Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca supusi ai împaratului roman; împaratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).

* 626 (8801 E. V.), iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sârbi, Avaro – Slavii alungati de Samos din Dacoromânia Nord-Dunăreana, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sunt zdrobiți de armata imperiala a lui Heraclius, la 10 august.

* 630 (8805 E. V.): Samos alipeste statului său valah / dacoromânesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapânirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținând astazi Sloveniei.
* 631 (8806 E. V.): Samos înfrânge Francii la Wogastisburg.
* 634 (8809 E. V.): împaratul Heraclius încheie ”un tratat” cu Kubrat, hanul uniunii triburilor proto-bulgare din stepele nord-ponto-caucaziene, din așa-zisa ”Bulgaria Mare, pe care’l ”cinstește” «cu demnitatea de patricius», să intre cu Bulgarii ca ”foederați” în Valea Dunării și să hărțuiască pe Dacoromânii / Valahii din Statul lui Samos, spre a’i slabi puterea.
De fapt, Bulgarii lui Kubrat ”prin jafurile întreprinse” declanșează intrarea în ”marele declin” a majorității orașelor-cetăți dacoromânesti din Valea Dunarii si chiar din Dunogaetia / Dobrogea (aparținând imperiului).
* 636-675 (8811-8850 E. V.), aprox.: Uniunea Dacoromânilor / Valahilor din cele Sapte tari de Râuri / Munti din Valea Dunarii de Jos (”statul / uniunea celor sapte triburi”), dupa modelul Statului lui Samos, de la Porțile de Fier pâna la Nistru, spre a face fata noilor valuri de populatii / triburi migratoare, avaro-slave, germanice, protobulgare / bulgare etc.

673 – 674 : (8848 E. V.): impăratul bizantin, Constantin al IV-lea Pogona-tul, reamintinduşi de «Legămantul de la Aurelian» şi de Daco-romanii / Valahii de la Dunărea de Jos, terorizaţi de triburile avaro-slabe, bulgaro-slave, germanice ş. a., dar mai degrabă determinat de Uniunea Daco-romanilor / Va-lahilor din cele Şapte Tări de Rauri / Munţi din Valea Dunării de Jos, declanşează o campanie anti-bulgaro-slavă la nordul Dunării şi al Mării Getice / Negre, soldandu-se cu biruinţa imperialilor atat pe uscat cat şi pe apă; totuşi, nu a reuşit să distrugă Oglu, adăpostul din mlaştinile nord-pontice, dintre Nistru şi Nipru, al hanului bulgar Asparuh.

681 : (8856 E. V.): tratat intre impăratul Constantin al IVlea Pogonatul şi hanul bulgar Asparuh, prin care se permite Bulgarilor să se aşeze in Imperiul Bizantin – Daco-romania / Dacia Pontic-Moesică, in calitatea de “federati”, in regiunea Varnei / Odessos şi la est de Hemus / Stara Planina, recunoscandui ca “ţarat” cu capitala la Aboba-Pliska, apoi la Preslav, desigur, “in coasta” daco-romanescului Stat al Celor Şapte Tări de Rauri / Munţi de la Dunărea de Jos.

* 701-800 (8876 – 8975 E. V.): un secol de ”oarecare prosperitate” pentru Dacoromânia, dupa cum se atesta mai ales arheologic; soarta Dacoromâniei (”încrezatoare înca în ”Legamântul de la Aurelian”, dar si în Ortodoxie / Crestinism) este înrâurita (malefic / benefic) de urmatoarea serie de împarati greco-bizantini: Iustinian al II-lea (705-711, œa doua împarațire, gratie ajutorului pe care i’l da hanul bulgar, Tervel, rasplatit în anul 716 cu titlul de cezar), Filippikos Bardanes (711-713), Anastase al II-lea Artemius (713-715), Teodosie al III-lea (715-717), Leon al III-lea (717-741), Constantin al V-lea Copronimul (741-775), Leon al IV-lea Chazarul (775-780), Constantin al VI-lea (780-797), Irina (797-802).
* 730 (8905 E. V.), ianuarie: maleficul Edict împaratesc al lui Leon al III-lea de interzicere a ”cultului icoanelor…” se rasfrânge și asupra vietii creștine din Dacoromânia.
* 733 (8908 E. V.): între provinciile imperiale retrase de sub jurisdictia Papei Grigore al III-lea de catre Leon al III-lea se afla si cele din Dacoromânia de Vest; și Illyria trece sub autoritatea Patriarhului constantinopolitan.
* 787 (8962 E. V.): vestitul centru religios-crestin-ortodox dacoromânesc de la Morisena / Morissenadunum (Cenad-România), de pe Muresul Inferior, este condus cu multa diplomatie de episcopul valah / dacoromân, Ursu (”Ursus”), în ciuda presiunilor / amenintarilor ”ringului avar” din Pannonia.
* 788 (8963 E. V.): Dacoromânii din Carintia (Slovenia) trec sub stapânire carolingiana.
* 791-796 (8966-8971 E. V.): ”ringul pannonic al Avarilor” este anihilat de Carol cel Mare; Dacoromânia de Vest trece sub autoritatea Bisericii de Roma si ”sub sceptrul” conducatorului Francilor, Carol cel Mare, încoronat ca împarat de catre Papa Leon al III-lea (la 25 decembrie 800).
* 796-805 (8971-8980 E. V.): dupa raidurile / incursiunile lui Pepin, fiul lui Carol cel Mare, din 796-797 (8971-8972 E. V.), pentru anihilarea ”ultimelor cuiburi avare” de la Dunarea de Mijloc, episcopul de Salzburg si horepiscopul Teodoric pornesc o campanie de creștinare a Slavilor si a Avarilor (câti se mai aflau ”în afara ringului” distrus de Carol si Pepin), desigur, risipiți printre satele dacoromânesti / valahice si crestin-ortodoxe din Pannonia; în anul 803, horepiscopul, dupa cum spun cronicile,  prinde un Zodan (șef) avar Și îl crestin-boteaza cu numele sau, Teodor (cf. NPIst, 256).
* 801-900 (8976-9075 E. V.): soarta Dacoromâniei în secolul al IX-lea este înca în mâna împaratilor greco-biznatini: Nikefor I Logothetul (802-811), Staurakios (811), Mihail I Rhangabe (811-813), Leon al V-lea Armeanul (813-820), Mihail al II-lea Gângavul (820-829), Teofil (829-842), Mihail al III-lea Bețivul (842-867), Vasile I Macedoneanul (867-886), Leon al VI-lea înteleptul (886-912);

Grecimea constantinopolitana, Patriarhia de Constantinopol duc o politica de distrugere, de ”scindare” a Dacoromânității, pe de o parte, prin încurajarea / susținerea unei formațiuni statale-tampon, a unui ”țarat bulgar” între Dunare si Hemus, și, pe de alta parte, prin inventarea unei ”limbi sacre”, slavona, de propagare a Crestinismului-ortodox, ”în opoziție” cu latina Bisericii de Roma, aruncând astfel în obscurantism spiritualitatea Dacoromâniei / Valahiei, a Dacoromânitatii Crestine.
* 812 (8987 E. V.): tratat între împaratul de Constantinopol, Mihai I, si împăratul Carol cel Mare, prin care Dacoromânia de Vest si Veneția sunt retrocedate Imperiului Bizantin.
* 836 (9011 E. V.): oastea dacoromâneasca nord-dunărean-muntenească, de sub comanda lui Cordilă (în Cronografia lui Leon Grammaticus: ”Cordyles”) se constituie într’un zid de netrecut în fata expansiunii ”țaratului” Bulgarilor;

Dacoromânii si Bulgarii ”s’au lovit cu razboi” și ”Bulgarii n’au putut trece dincolo (de Dunare) și au recurs la Unguri”; ”pe neașteptate s’au ivit Hunii cu mulțimi nenumarate”; Dacoromânii / Valahii ”s’au rânduit pentru luptă și au rezistat’; și’au pus pe fugă.  ”Dintre șefii mai marunti” ai Valahilor / Dacoromânilor de la comanda corpurilor de oaste, s’a remarcat ”Leon, din neamul gemostilot / grămoștean-aromân, ajuns conducător de stol” (Fontes, II, 653).
* 850 (9025 E. V.), aprox.: Chiril (827-869, aprox.) și Metodiu (815-885, aprox.), doi frați-carturari macedoromâni / aromâni din Tessalonic, sunt angajați de Patriarhia din Constantinopol să inventeze un alfabet pentru limbile slave și să traducă din greaca într’o limba pe întelesul tuturor neamurilor slave, slavonă, cărțile bisericești; Chiril preia o serie de litere din alfabetul dacic / valahic (dacoromânesc-arhaic), cunoscut si din Cosmografia lui Aethicus Dunăreanu / Ister, din alfabetul grecesc, latin etc., alcatuind alfabetul slavon ce’i poartă numele, adică alfabetul chirilic.
* 836 – 852 : (9011 – 9027 E. V.):
Constantinopolul accepta alipirea la „Taratul Bulgar” de sub conducerea lui Boris- Mihail – cu conditia de a crestina Bulgaro-Slavii – a Macedoniei Centrale si a sudului Albaniei.(?)

* 862 – 863 (9037 – 9038 E. V.):
Chiril si Metodiu sunt trimisi de Patriarhia din Constantinopol sa propage Crestinismul printre Slavii ce patrunsesera in Valahia de Vest, in Moravia si in Pannonia; istoricul A. D. Xenopol a subliniat faptul ca «poporasia romaneasca din Moravia» a fost slavizata (datorita si campaniei fratilor Metodiu si Chiril, ori a urmasilor acestora), «dar ea a pastrat numele ei poporan; capitala regiunei se numeste – Valah-Mezerici…»
(XIRD, II, 191).

870 (9045 E. V.):
Metodiu, Arhiepiscop in nord-vestul Valahiei, in Moravia de Sus si in Boemia, cade prizonier ostilor france, fiind scos din inchisoare peste zece ani, la interventia Papei (cand e recunoscut ca Episcop moravo-boemian).

875 – 895  (9050 – 9070 E. V.):  aprox.: Voilă – este „rege-general-jude” („dux”, „jupan”) al „Tarii Banatului”, despre a carui bogatie graieste peste secole tezaurul valah cu inscriptii de la „Sannicolaul Mare”.

879  (9054 E. V.):  În fruntea Episcopiei Valahe din Moravia, cu sediul in orasul Margu, este numit de Patriarhia din Constantinopol un episcop grec – Agaton, cunoscut in documente drept «Agaton al Moravelor», pentru ca avea „în păstorire” si „o Episcopie a Slavilor” patrunși in zonă și „crestinati cu vreo zece ani mai inainte” de frașii Metodiu si Chiril.

885 – 915  (9060 – 9090 E. V.), aprox.: Monu Măruţ (in documente: «Menumorut»), este „rege-general-jude” („dux” / „jupan”) in Pathissia de Sus (Valea Tisei Superioare) si Crissiana, Valahiei, fidel Constantinopolului, aidoma celorlati „regi-valahi” carpato-dunareni, in baza «legamantului de la Aurelian».

880 – 910 : (9055 – 9085 E. V.),
aprox.: „rege-general-jude-duce” al Pathissiei de Jos / Sud (tinutul dintre Tisa / Seghedunum si Dunarea de Mijloc) este valahul Săleanuş («Salanus»), cel ce controla „drumurile sării” spre Europa de Centru si de Vest.

893 (9068 E. V.): „Taratul Valaho-Bulgar”, sub conducerea lui Simeon, cunoaste maxima expansiune.

894 : (9069 E. V.):
Imparatul Leon al VI-lea declara razboi tarului Simeon, fostilor „aliati valaho-bulgari”.

895 – 930 : (9070 – 9105 E. V.):
aprox.: Glad (Vlad) este „rege-general-jude-duce” al „ţării Banatului”.

895 : (9070 E. V.):
Leon al IV-lea, neputand birui pe Simeon, tarul valaho-bulgarilor, (al „slavilor” si al daco-romanilor sud-dunareni), angajeaza comunitatile maghiare / ungare ale lui Arpad de la Atelkuz (azi, „tinutul Lebedia-Ucraina”) si alte triburi turcice nord-pontice, «dandule daruri imperial-bizantine substanţiale», ca să treacă Dunărea şi să atace dinspre nord ţaratul „duşman”; negociatorul cu Arpad este Nichita Scleros, comandantul flotei bizantine rapide de la Gurile Dunării – după cum ne informează „Cronografia” lui Leo Grammaticus. Pierdut fiind războiul cu ţarul Simeon, Leon al VI-lea este obligat să incheie «un tratat de pace» cu «un tribut anual».

896 : (9071 E. V.): ţarul bulgar Simeon nu iartă pe “aliaţii unguri / maghiari” ai impăratului Leon al VI-lea şi mobilizează impotriva lui Arpad, impotriva Atelkuzului, “neamurile bulgare nord-cauzaziene” (cate mai erau in “Bulgaria Mare”), cu “triburile aliate acestora”, şi triburile Pecenegilor; triburile ungureşti / maghiare, ce se ospătau din bogata pradă din Daco-romania Dunăreană, sunt prinse ca intr’o menghină: din sud-est, sud şi sud-vest, atacă Bulgarii; din răsărit atacă Pecenegii; în vest, la Nistru, se ridică scutul daco-romanesc-moldovenesc, tăinduli’se orice legătură cu Imperiul Bizantin “aliat”; Ungurii / Maghiarii sunt măcelăriţi, salvandu’se prin nord, în frunte cu Arpad, doar şapte triburi; Atelkuzul (“Ungaria Mare”, după modelul caucazian- doneţian al “Bulgariei Mari”) este ocupat de Pecenegi.

896 – 897  (9071 – 9072 E. V.): prin “inţelegerea” dintre Arpad şi Leon al VI-lea de Constantinopol (care trimisese un sol la “regele de arme” al Pathissiei de Nord şi al Crissianei, Monu Măruţ), cele şapte triburi ungare / maghiare trec prin pasul Dukla, pătrund in Valea Tisei, o străbat, “sub călăuzi-rea” războinicilor daco-romani / valahi, trecand Dunărea şi aşezandu-se in Pannonia imperial-bizantină, ca “federati”, tot intre autohtoni Daco-romani / Valahi, dar şi langă mai vechii “federati”, unii “federaţi” deja “creştinaţi”, Slavii vestici, ori langă Bulgari şi Avari “in curs de creştinare”: «… terram – Pannoniae – habitarent Slavi (Avarorum) – Bulgari et Blachi ac pastores Romanorum» (apud. NPIst, 265).

896 – 927 (9071 – 9102 E. V.): ţarul Simeon sprijină pe discipolii lui Chiril şi Metodiu, intre care se evidenţiază Clement, Naum ş. a. (din “şcoala de slavizare” şi de distrugere a Daco-romanităţii, pregătită de grecimea din Patriarhia de Constantinopol), să intemeieze şcoli intre Dunărea de Jos şi Hemus / Balcani, avand ca “sacră limbă de predare” slavona.

901 – 1000 : (9076 – 9175 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al X-lea d. H. este pecetluită de Patriarhia Constantinopolului, de Biserica Romei (Papalitate) şi de seria următorilor impăraţi greco-bizantini: Alexandru (912 – 913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 920), Romanos I Lecapenos (920 – 944), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945 – 959), Romanos al II-lea (959 – 963), Nikefor al II-lea Focas (963 – 969), Ioan I Tzimiskes (969 – 976) şi Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025).

906 : (9081 E. V.), aprox.: cronica anonimului notar al regelui maghiar Bela (al II-lea / al III-lea ?), «Gesta Hungarorum» (XIX – XX), confirmă indirect prin răspunsul categoric dat de “regele de arme” al Crissianei, Monu Măruţ, “regelui maghiar Arpad” – faptul că, in orizontul anului 906 (ca şi in secolul contemporan “Anonimului Notar”), incă mai era valabil, mai “func-ţiona benefic”, dinspre Constantinopol, după 636 de ani, Legămantul de la impăratul Aurelian: «Iar ducele Arpad (…) a trimis soli (…) la ducele Monu Măruţ (“Menumorut”), cerandui ca din drepturile strămoşului său, regele Attila, să ii cedeze pămвntul de la fluviul Someş pвnă la hotarul Nirului şi pană la poarta Mezeşului. In adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste raul Tisa in vadul Lucy şi după ce au plecat de aici, ajungand in fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Monu Măruţ şi iau prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă insă, comunicandui ce aveau de zis din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Monu Măruţ i’a primit insă cu bunăvoinţă şi, incărcandui cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se intoarcă. Şi le’a dat răspuns, zicandu’le:

“Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori ii suntem ca un amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul insă ce l-a cerut bunăvoinţei noastre nu il vom ceda niciodată, cată vreme vom fi in viaţă. Şi ne’a părut rău că ducele Săleanuş (“Salanus”) i’a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, dar ceea ce se tăgăduieşte. Noi insă, nici din dragoste, nici din frică, nu’i cedăm din pămant nici un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne’a arătat că descinde din neamul lui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă a răpit acela prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum insă, graţie stăpanului meu, impăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi’o smulgă din mainile mele”. Şi spunandu-le aceasta, le’a dat drumul să plece.».

910 – 940 : (9085 – 9115 E. V.),
aprox.: Gelu – este „rege-general-jude-duce” („dux„) in „Tara Someşului”.

915 – 920 : (9090 – 9095 E. V.),
aprox.: Se ridica Biserica crestina de la Garvăn-Tulcea, «peste ruinele cetatii antice Dinogeţia»; «descoperirile facute pe popina Bisericuta (Garvăn, jud. Tulcea) atesta folosirea si prelucrarea fierului, a bronzului, a plumbului si chiar a mercurului»
(BMIst, 31).

943 : (9118 E. V.):
Inscriptia comemorativa a „regelui-principelui-ducelui-judelui” („dux” / „jupan”) valah al Dunogaetiei / Dobrogei de Nord, Dimitrie, descoperita in localitatea Mircea Voda (jud. Tulcea / Romania); Const. C. Giurescu notează: «Inscripţia, in limba slava, de la Mircea Voda, este o inscriptie comemorativa, gasita in anul 1950, cu prilejul unor sapaturi; in ea este numele unui „jupan”, adica al unui stapanitor feudal, Dimitrie, si data 6451, dupa cronologia bizantina, adica 943 era noastra. Inscriptia nu este intreaga, deoarece inceputul lipseste.» (IIR, 25).(?)

945 – 1317 : (9120 – 9492 E. V.): braţul fluvial şi oraşul Sulina (Selinas) «schelă bizantină»; din 1318, «schelă genoveză» (BMIst, 31).

969 – 976 : (9144 – 9151 E. V.): in vremea impăratului Ioan Tzimiskes, Imperiul Bizantin işi intinde graniţele la Carpaţii Meridionali şi la nordul Deltei Dunării, peste toate ţările de rauri / munţi, adică peste diurpanatele / jupa-natele daco-romaneşti-nord-dunărene, dintre Olt şi Nistru (cf. NPIst, 254).

972 : (9147 E. V.), martie – mai: Daco-romanii-moesieni, sprijiniţi de armatele imperial-bizantine de sub comanda impăratului Ioan Tzimiskes, luptă cu impresionant eroism pentru eliberarea de sub invadatorii ruşi, conduşi de Sviatoslav, bineоnţeles, aduşi “ca aliaţi” de Bulgari; se dau bătălii la Pulpudava, la Preslav (e capturat “basileul Bogor / Boris”), la Drista / Durostor (Silis-tra) etc.; dintre războinicii daco-romani, se distinge tanărul comandant Teodor Miazănoapte; «impăratul Ioan, zdrobind domnia Ruşilor şi gandurile lor indrăzneţe prin incercările războiului», in 972, a desfiinţat sud-dunăreanul «Tarat Bulgar» şi a repus «Moesia sub stăpanirea Romanilor, sa оntors in Bizanţ şi a iernat acolo, oferind supuşilor daruri, ca de obicei, şi ospteţe abundente» (Fontes, II, 697), după cum notează cronicarul Leon Diaconul. (?)

972 : (9147 E. V.): daco-romanescul oraş-cetate, Durostoruma / Durostorum devine “capitala” themei bizantine Paristrion / Paradunavon.

982 – 992 : (9157 – 9167 E. V.): Bisericile Creştin- Ortodoxe din peşterile Dealului Tibişir-Basarabi (jud. Constanţa); «pe peretele din cretă (…) sunt zgrafiate datele 982 şi 992, alături de alte inscripţii (…), ornamente etc.»; in baza Dealului Tibişir «a fost descoperită o carieră de cretă, din care se extrăgeau prin cioplire blocuri pentru construirea “valului de piatră” aflat la 1 – 2 km distanţă la nord de Murfatlar» (BMIst, 31).

990 – 1000 : (9165 – 9175 E. V.), aprox.: «in faţa Dealului Dervent, la 9 km in aval de com. Ostrov (jud. Constanţa), este construită Cetatea de pe ostrovul Păcuiul lui Soare, fortăreaţă (…) a Imperiului Bizantin…» (BMIst, 32).

1001 – 1100 : (9176 – 9275 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al XI-lea d. H. este marcată benefic de două mari personalităţi din Constantinopol, impăraţii Vasile al II-lea, Bulgaroctonul (976 – 1025), şi Alexios I Comnen (1081 – 1118), intre cei doi impăraţi defăşuranduse cincisprezece “impărăţiri efemeride” (Constantin al VIII-lea, Romanos al III-lea, Mihail al IV-lea, Mihail al V-lea, Teodora, Constantin al IX-lea, Mihail al VI-lea, Isac I, Constantin al X-lea, Evdochia, Romanos al VI-lea, Mihai al VII-lea Ducas, Nikefor al III-lea ş. a.), reflectand marea instabilitate economico-socială / politică, la care se adaugă şi Marea Schismă (<i), cu malefice consecinţe şi in intregul spaţiu al Daco-romanimii.

1002 – 1003 : (9177 – 9178 E. V.): «Gesta Hungarorum» menţionează in orizontul anului 1002 (9177 E. V.) «Regatul Ultrasilvaniei / Transilvaniei», sub conducerea “regelui de arme daco-roman”, Iulea («Gyla / Gyula»), opunandu-se misiunii catolic-apostolice a regelui Ungariei, Ştefan I.

1018 : (9193 E. V.): după anihilarea “aratului Bulgar al lui Samuil», Vasile al II-lea Bulgaroctonul readministrează ţinuturile respective in temele imperial-bizantine: Bulgaria, Sirmium şi Dalmaţia; cronicarii consemnează: «Imperiul Bizantin ajungea pană la Adriatica şi stăpanea Dunărea, iar Balcanica Peninsulă nu cunoştea alt stăpan» (IIvb, 335).

1030 – 1241 : (9205 – 9416 E. V.): la Morisena / Morisenadunum (> Cenad-Romania) funcţionează o şcoală daco-romanească frecventată de 30 de elevi; de asemenea, funcţionează şi o Şcoală de Teologie (creştin-ortodoxă), atat pentru Daco-romania Nord-Dunăreană, cat şi pentru Boemia, Polonia, Tările Germane etc.; a fost distrusă de marea invazie tătaro-mongolă. (?)

1040 – 1041 : (9215 – 9216 E. V.): in Daco-romania Sud- Dunăreană, are loc răscoala antibizantină a Valahilor condusă de Petru Delian.

1050 : (9225 E. V.): cronicarul persan Gardazi notează, in „Podoaba istoriilor”, că in Dacia / Daco-romania Nord- Dunăreană, de la Tisa pană la Nistru, locuieşte «un popor din Imperiul Roman (az Rum)», Poporul Valahilor, «un popor de creştini».

1054 : (9229 E. V.), iulie 16: Schisma cea Mare «marchează inceputul declinului Bizanţului ce va sfarşi prin cucerirea otomană (1453)», dar şi o anume “prosperitate economică” a Daco-romaniei secolelor XI – XIII.

1068 : (9243 E. V.):
Invazie a Pecenegilor in „Tara Crissianei”, indreptandu-si atacul spre cetatea-resedinta a „regelui” valah. Pecenegii sunt infranti langa Dăbaca.

1094 : (9269 E. V.):
La solicitarea lui Pudilă, „rege-duce” al Dynogaetiei / Dobrogei, desigur, in baza «legamantului de la Aurelian», imparatul bizantin, Alexios I Comnen, porneste campania impotriva invadatorilor cumani (?) (cf. NPIst, 275).

1101 – 1200 : (9276 – 9375 E. V.):
Valahia isi urmeaza destinul istoric, tot sub inraurirea Constantinopolului si a Romei.(?) Din Constantinopol, „decid” soarta Valahiei, imparatii:
Alexios I Comnen (1081 – 1118),
Ioan al II-lea Comnen (1118 – 1143),
Manuil I Comnen (1143 – 1180),
Alexios al II-lea Comnen (1180 – 1183),
Andronic I Comnen (1183 – 1185),
Isac al II-lea Anghelos (1185 – 1195) si
Alexios al III-lea Anghelos (1195 – 1203);
In fata invaziilor / amenintarilor fiintei nationale valahe, atunci cand imparatii din Constantinopol nu mai respecta spiritul «legamantului de la Aurelian», Valahia Nord-Dunareana reactioneaza firesc, „in spiritul veacului”, reunindu-si puterile / fortele in formatiuni statale, de data aceasta, de tip evmezic. (?)

A TREIA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACOROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MERCURIU, LA ANUL 1103 (9278 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL TRANSILVANIEI

1103 – 1113 : – Mercuriu, principe al Ardealului / Transilvaniei.
Dupa Schisma cea Mare, in fata pericolului vestic, reprezentat de asa zisii „regi apostolici ungari”, incoronati si sustinuti de Biserica Romei, pentru a inregistra o „ofensiva a Catolicismului” in fata Ortodoxismului Daco-romanităţii, ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Tisa şi Carpaţii Răsăriteni, dintre Carpaţii Nordici şi Dunărea Porţilor de Fier, s-au reunit – in anul 1103, sub sceptrul principelui Mercuriu – in statul daco-romanesc medieval al Ardealului / Transilvaniei.

1122 : (9297 E. V.): impăratul Ioan al II-lea Comnen, in baza «legămantului de la Aurelian», vine cu oaste la nordul Dunării, in ajutorul Daco-romanilor carpatici, luptand impotriva triburilor invadatoare ale Pecenegilor.

1161 : (9336 E. V.): sub pretextul că luptă impotriva Cumanilor ce “invada-seră” ţările daco-romaneşti / valahe de la Dunăre, Manuil I Comnenul anga-jează o mare campanie in Daco-romania Nord-Dunăreană, avand scopul de a instaura in statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei “puterea” / “stăpanirea” lui Geza al II-lea, “ruda ungară / maghiară” a acestui impărat bizantin; armatele Comnenului pătrund in Transilvania dinspre Moldova, prin trecătoarea Oituz (cf. NPIst, 277).

1176 : Leuştache este principe de Arudela (Arutela / Terra Aruteliensis) / Ardeal / Transilvania); totodata era «comandantul ostilor comitatelor si nobililor, avand drept de judecata».

1180 : Bela al III-lea, rege impus de Manuil I Comnen in luptele „urmasi-lor” lui Geza al II-lea pentru „tronul pannonic”, implineste visul „Sfantului Ştefan”, anexand la Ungaria provinciile din aria Valahiei Sud-Vestice: Srem, Croatia si Dalmatia, spre a fi „mana dreapta a Papei de la Roma”.(?)

A PATRA REUNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL FRATILOR PETRU ŞI ASAN, LA ANUL 1185 (9360 E. V.), IN STATUL VALAHIEI MARI

1185 : septembrie – noiembrie, rascoala armata a Valahilor din Moezia sub conducerea lui Petru si Asan, contra regimului bizantin a lui Isac al II-lea Anghelos, chiar in ajunul nuntii acestuia cu fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei.

1186 – 1187 : In luptele angajate cu armatele represive ale imparatului Isac al II-lea Anghelos, valahii Moeziei condusi de Petru si Asan ies biruitori. Petru si Asan declara independenta fata de Constantinopol a Valahiei sud-dunarene.

1189 : Cu ajutorul militar primit din Valahia de la nord de Dunare (Cumania), ostirile lui Petru si Asan anihileaza «numai intr-o noapte» armata represiva imperial-bizantina condusa de generalul, valahul Cantacuzino.

1190 : Marea batalie de la Berrhoe / Verria (Macedonia) in care armata valahilor condusa de Petru si Asan, zdrobeste armata condusa de imparatul Isac al II-lea Anghelos. Sunt spulberate de catre armata valaha a lui Petru si Asan si ostirile aliate, chemate in ajutor de imparat, mai intai, sunt distruse contingentele ungare de pe drumul Vidinului, trimise de Bela, regele Ungariei, socrul imparatului Isac, apoi in nord-est, de la gurile Dunarii, sunt respinse cetele rusesti ale confederatiei Kievlene a marelui cneaz de Vladimir. (?)

1190 – 1196 : primul domnitor al Valahiei sud-dunarene (Moeziei) este Asan, intemeietorul Dinastiei Asăneştilor. Capitala statului se stabileste a se ridica pe ruinele vechilor fortificatii de la Turule („turnuri” – cf. Fontes, II, 472), datand din timpul imparatului Iustinian; orasul-capitala se rezideste sub numele valah de – Turrinova (< Turris Nova / “Turnul Nou”) / Turnova (in documentele slave: «Tarnova» / «Tarnovo»).

1196 – 1197 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Petru.

1197 – 1207 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Ioan (Ionita)

1201 : este recunoscuta independenta Valahiei sud-dunarene de catre imparatul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos.

1204 – 1261 : Imperiul Latin – stat creat in inima Imperiului Bizantin de feudalii participanti la Cruciada a IV-a, sub conducerea contelui de Flandra, Balduin I (1204 – 1205); existenta Imperiului Latin indica un alarmant grad de slabire / decadere a Imperiului Bizantin ce, in aceasta perioada, isi avea capitala la Niceea.

1205 : 14 – 15 aprilie: Razboi intre Imperiul Latin si Valahia sud-dunareana. Imparatul Balduin I de Flandra, pornind razboi impotriva Valahiei sud-dunarene, este infrant la Adrianopol; isi afla moartea ca prizonier la curtea domnitorului valah Ionita

1206 – 1208 : Smaragd este principe al Transilvaniei.

1207 – 1218 : Domnitor al Valahiei sud-dunarene este Borilă („Asan Burul” / „Bourilă”).

1209 – 1212 : Mihai este principe al Transilvaniei.

1218 – 1241 : Ioan al II-lea Asan este domn al Valahiei sud-dunarene.

1219 – 1221 : Leucă este principe al Transilvaniei.

1221 – 1222 : Paul este principe al Transilvaniei.

1223 : Armatele mongolo-tatare conduse de Genghis-Han, dupa ce zdrobesc armatele rusilor si „Cumanilor”, la Calca («Kalka, sau Kal-ga»), ocolesc Valahia Mare, temandu-se de armata valaha a lui Ioan al II-lea Asan, invadand Polonia, Germania etc. (imediat după moartea lui Ioan Asan al II-lea, Valahia este invadată de urmaşul lui Genghis-Han). (????)

1227 – 1240 : Pouşa este principe al Transilvaniei (mai puţin “intervalul” 1232 – 1234).

1231 : Batalia dintre valahii nord-dunareni (cumanii) si „ostile” principatului „Halici-Volan” (Volhynia)”. „Valahia Mare” se invecineaza la nord, nord-est si est, cu principatele de Halici-Volhynia si principatul Kievului. Calcand cu oaste pamanturile Valahiei, principele(cneazul) Daniil de Halici-Volhynia, angajeaza lupta cu valahii Tarii de Sus. Cum oastea lui Daniil de Halici era superioara numericeste ostirii valahe, domnul Valahiei sud-dunarene, Ioan al II-lea, trimite in ajutor oastea socrului sau, regelui, Andrei al II-lea al Ungariei, biruind, respingand astfel inamicul, pe Danil al Galiciei de la hotarele de nord.

1241 – 1246 : Caliman I Asan, domneste in Valahia sud-dunareana. In 1244, Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin reusesc sa rupa Valahia Mare la Dunare; Valahia Nord-Dunareana este trecuta in seama Kaganatului Mongol, Valahia sud- dunareana, este inghitita treptat de Imperiul Bizantin, cu subtilităţi politic-grecesti, profitandu-se de naivitatea epigonilor lui Ioan al II-lea Asan. (???)

1241 : „Marea Invazie Tataro-Mongola”, distruge si resedinta Episcopal-Catolica, si scoala romanească din localitatea Milcovia, din provincia Moldova a Valahiei nord-dunarene, aflate pe „locul centrului actual de povarnisilor Odobeşti, pe Valea Milcovului”. (???)

1242 – 1252 : Laurenţiu este principe al Transilvaniei.

1242 : Cronica stihuita a lui Filip Mousket ne informeaza ca «Regele Valahilor i-a invins, la trecatori, pe tatari».

1244 – 1272 : Valahia nord-dunarena, sub conducerea domnitorului Olaha, este „legata” / „dependenta” de „Hoarda de Aur”. (???) conducătorii ţărilor de rauri / munţi din Daco-romania Nord-Dunăreană pierd orice speranţă in Constantinopol, “legămantul de la Aurelian” spulberanduse in noul context politic; in funcţie de noile pericole, şi extracarpaticele ţări de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene se reorganizează in state daco-romaneşti medievale (după modelul statului medieval daco-romanesc al Transilvaniei creat in faţa pericolului maghiaro-catolic ivit la Tisa, in orizontul anului 1103). (?)

1246 – 1256 : Mihai I Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1247 : Misionarul franciscan, Giovani da Pian del Carpini, mentioneaza in notele sale de calatorie ca a intalnit pe drumul nord-pontic si pe „regele” valahilor extracarpatici – Olaha, ce se intorcea de la curtea marelui han al Hoardei de Aur. (?)

1247 : Diploma Cavalerilor Ioaniti consemneaza la granita intereselor medieval-politice ale acestora patru formatiuni politic-administrativ-culturale din Valahia Nord-Dunareana, dupa numele conducatorilor lor:
Tara lui Alutuon” (domnul
Tarii de Olt” / Alutua, «Alutus») / Alutua, sau Alutuania, adica „Oltenia”, in documente, cu tendinta slavizante de cancelarie.
«Lytuon» – «Litovoi», ori «Lytua – Litua», incluzand si
Tara Haţegului„,
Tara lui Seneslau„, in stanga Oltului, in zonele de munte / deal de la Arges, Muscel si Damboviţa, intinzandu-se si peste ses, pana la Dunare.
Tara lui Ioan„, circumscriind “aria judeţului Romanaţi”,
Tara lui Lupu” (inomastic tradus in Farcaş de documentul unguresc), circumscriind „aria de azi a judetului Valcea”.

1256 : Căliman al II-lea Asan domneste in Valahia sud-du-nareana.

1257 – 1277 : Constantin domneste in Valahia sud-dunareana.

1261 : Irneriu este principe al Transilvaniei.

1261 : Imparatul bizantin, Mihai Paleolog, recucereste Constantinopolul si restaureaza Imperiul Bizantin.

1263 – 1264 : Borşa I este principe al Transilvaniei.

1267 – 1274 : Nicolae Gheorghe e principe al Transilvaniei (cu intrerupere in 1271).

1270 – 1277 : 13 octombrie: Matei Geac este principe al Transilvaniei (minus intreruperea: 1273 – 1275). (in documente, numele-i maghiarizat – «Csak»).

1272 : Tratat intre imparatul bizantin, Mihail al VIII-lea Paleologul, si hanul, noionul tataro-mongol din „dinastia Batuizilor” – Nogai (ginerele imparatului bizantin), prin care delimiteaza sferele in spatiul Valahiei Mari: partea nord-dunareana ramane Nogaiului, partea sud-dunareana – Paleologului. Valahia sud-dunareana devine un stat aservit Imperiului Bizantin, sub regi „hibrizi” greco-bizantino-valahi, acceptand „jocurile politice” de la Constantinopol, pana la cucerirea otomana. (???)

1272 : Imediat dupa tratatul „Nogaio-Paleologic”, domnitorul valah din Valahia nord-dunareana – Alutuon, declara independenta „Tarii” sale (Muntenia), Transilvania si Moldova raman inca „datatoare de tribut” lui „Nogai”. (???)

1273 – 1804 : Perioada Imperiului Romano- German – Habsburgic.

1275 : Borşa al II-lea este principe al Transilvaniei.

A CINCEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALUTUON, LA ANUL 1277 (9452 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL [ĂRII ROMANEŞTI

1277 : Principele Munteniei – Alutuon (Lytuon), spre a face fata pericolelor tataro-mongole, bizantine, unguresti etc., reuneste in statul medieval al „Tarii Romanesti”, alaturi de Oltenia, si Muntenia, inca Basarabia etc., devenind stapan si peste tinuturile cu „Episcopatul Cumanilor” si cu „cavaleri teutoni”, „cumani” etc. In aceasta calitate, de domn al Tarii Romanesti, se razboieste cu armata regelui Ungariei, „cumanul” Ladislau al IV-lea, ce „isi revendica “papalocumano – unguresti” pamanturi «de dincolo de Alpi / Carpaţi»; “expediţia cruciată” a lui Ladislau al IV-lea nu s-a soldat decat cu «capturarea lui Barbat», fratele principelui valah, rascumparat „cu o suma insemnata” (???)

1277 : Murind Alutuon (Lytuon), fratele sau, Barbat, urca in tronul domnesc al „Tarii Romanesti”.

1277 – 1279 : Ionilă (Ivăilă / Lacană / “Lacanas”, sau Bărdacă / “Brdokba”) domnestete in Valahia sud-dunareana.

1277 : octombrie – decembrie: Nicolae Mauriciu este principe al Transilvaniei.

1278 – 1279 : Finta este principe al Transilvaniei.

1279 – 1280 : Ioan al III-lea Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1279 – 1600 : Principatul medieval valah al Transilvaniei are – de la Finta pana la Mihai Viteazul – urmatorii conducatori (“principi”):
Roland Borşa (1282; 1285; 1293),
Nicolae Mauriciu,
Toma (1322 – 1354),
Nicolae Aba,
Toma Cioară (cu numele maghiarizat in “can-celarie”, in documente-«Csor»),
Egidiu, Nicolae Conci («Konth»),
Andrei Lache («Lackfi»),
Dominic Măciucă
(«Machka»),
Petru de Oarda,
Nicolae Lache (1367 – 1369),
Ştefan Lache (1373 – 1376),
Ioan Timiş («Temeş»),
Petru (1394 – 1395),
Ioan Petru de Oarda,
Laurenţiu,
Ştefan de Nădab (1402 – 1403),
Petru de Striga («Strigh»),
Ioan de Dăbaca,
Dumitru de Pan (1437),
Desideriu (1438 – 1440),
Nicolae de Ocna Sibiului (1439 – 1440),
Petru Sărăcin («Szerecsen», 1441),
Iancu de Hunedoara (1441; 1448; si „comite de Timiş”, „loctiitor si capitan general al regatului Ungariei”: 1445; „ban de Severin si capitan al Belgradului”: 1446; „guvernator al Ungariei”: din 1446),
Gheorghe Ciopor («Csupor de Monoszlo», 1443),
Marcu de Herepea (1446),
Gheorghe de Bala (1447),
Nicolae Ardeal (fraca: toponim Arutela / Arudela; maghiarizat – «Erdelyi»),
Ioan Lupu de Miercurea («Farcaş», 1459),
Blasiu / Vlasu ( = “Valahul” / “Daco-romanul”; dar cancelaria maghiarizarii / ungurizarii il boteaza: «Blasiu Magyar», 1473 – 1475),
Petru Micu (vicele” lui Blasiu are si el numele ungurizat / maghiara: «Kis» = mic),
Petru Jurebie («Gereb», 1478 – 1479),
Bartolomeu Dragoş («Dragfi»),
Petru de Bozin (< “boz” / “boj”, nume dacic de plantă – Sambu-culus ebulus, + suf. -in),
Nicolae Macedoniu (1527),
Ştefan Măilat (1534 – 1539) ş.
Mercuriu (1103 – 1113);
Ştefan Bathory (1575 – 1583, intre 1575 şi 1586 fiind şi rege al Poloniei),
Cristofor Bathory (1576 – 1581),
Sigismund Bathory (1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599),
Maria Cristierna Bathory (1598),
Andrei Bathory (martie-octombrie 1599).

1281 : 1 iulie – 16 august: activitatea comerciala extraordinara a portului dunarean romanesc Vicina (Isaccea-Romania) monopolizeaza 20,2О din contractele comerciale ale Constantinopolului / Perei: «Spre a vedea cat de activ era importul si exportul la Dunarea de Jos in a doua jumatate a secolului al XIII-lea, dam cateva date privind viata comerciala a orasului si portului Vicina, pe locul Isaccei de astazi. Numai intr-o luna si jumatate, de la 1 iulie la 16 august 1281, se incheie la Pera (Constantinopol) de catre un singur notar genovez – si erau 20 asemenea notari in capitala Imperiului Bizantin – nu mai putin de 27 de contracte de comandita pentru Vicina, in valoare de 4100 de hiperperi. Aceasta cifra apare in adevarata ei lumina cand constatam ca ea reprezinta 20,2О din totalul tranzactiilor incheiate la Pera cu toate posesiunile genoveze si depaseste comertul Persi cu Genova insasi, orasul metropola, care nu reprezinta decat 18О. Asadar, Vicina era un centru comercial de prim rang. Fara sa ajunga la insemnatatea Vicinei, dar un comert activ, important, avea loc si la Chilia, portul din Delta, de pe malul drept al bratului cu acelasi nume al Dunarii, la Brăila, care va deveni, in secolul al XIV-lea, principalul port al [ării Romaneşti, la Orasul de Floci, de la gura Ialomitei, existent inainte de 1300 si specializat in comertul cu lana si branza, la Giurgiu, avand in fata, pe malul drept, stravechea asezare de la Russe – turceste Rusciuk – iar in epoca Imperiului Roman, Sexanta Prista, la Zimnicea, in fata Şiştovului, la Calafat, cu nume specific portuar, in fata Vidinului, in sfarsit, la Severin, in extremitatea de apus a Tarii Romaneşti» (IIR, 27 sq.). In aceste localitati prospere ale Daco-romaniei, ca si in cele de pe tarmul Marii Negre: Constanta / Tomis, Mangalia / Calatiani (Callatis) etc. – existau si scoli bisericesti romaneşti ai caror absolventi sustineau «o asemena viata de negot, de-a lungul Dunarii», fiind cu deosebita «stiinta de carte, socotitori buni, cunoscatori ai monedelor, apoi vamesi pentru autoritatea politica» (ibid.).

1280 – 1292 : Gheorghe I domneste in Valahia sud-dunareana. Stralucita putere a statului independent al Valahiei moeziene din timpul lui Ioan al II-lea Asan a fost macinata, distrusa sub epigonii de dincoace de 1241, intre Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin, ce si-au intins tentaculele peste Carpati, Dunare si Balcani, incepand din a doua jumatate a secolului al XIII-lea e.n., indeosebi, dupa inregistrarea apusului Imperiului Latin de Rasarit (la 25 iulie 1261) si dupa reanvigorarea Imperiului Bizantin sub imparatii Mihail Paleolog al VIII-lea (1259 – 1282) si Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328).(???)

1301 : aprox.: orasul Baia, din Daco-romania de Est – provincia „Moldova”, «cu mine de argint şi de aur», «potrivit inscripţiei de pe pecetea sa» (IIR, 29), din orizontul anului 1301, se considera drept “capitala provinciei Moldova”.

1310 – 1352 : (9485 – 9527 E. V.): Ioan Basarab / Basarab I este voievod / domn (“rege”) al Tarii Romanesti.

1330, aprox. – 1358 : ( 9505 – 9533 E. V.): Bogdan este voievod al Maramureşului.

1330 : (9505 E. V.): războiul de la Posada, dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, şi Basarab I, domnul / “regele” [ării Romaneşti; armata Ungariei este distrusă in intregime la Posada / Arutela-Cozia, pe Olt, Basarab I reuşind să păstreze astfel independenţa statului.

1346 : (9521 E. V.): Balica este “rege de arme” in “ţara de rauri / munţi” a Daco-romaniei / Valahiei Sud-Dunărene, Dunogaetia / Dobrogea.

1352 – 1364 : (9527 – 9539 E. V.): Nicolae Alexandru este domn al Tării Romaneşti.

A ŞASEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI DRAGOŞ, LA ANUL 1352 (9527 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL MOLDOVEI

1352 – 1353 : (9527 – 9528 E. V.): Dragoş este domn al Moldovei, reunind ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Est, Moldadava / Moldova, Buvovina, Basarabia, Tirasgeţia etc. (?)

1354 – 1358 : (9529 – 9533 E. V.): Dragoş-Sas este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Balc este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Mitropolia [ării Romaneşti are sediul la Curtea de Argeş.

1359 – 1365 : (9534 – 9540 E. V.): Bogdan este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): este atestată documentar Manăstirea Argeşului, capodopera evmezic-arhitecturală de la Curtea de Argeş, “conectată” la mitul jertfei zidirii.

1364 : (9539 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Ieud, vestită şi prin şcoala-i de copişti de texte religioase.

1364 – 1377 : (9539 – 9552 E. V.): Vlaicu este domn al Tării Romaneşti; bate monedă chiar din primul an de domnie.

1369 : (9544 E. V.): Vlaicu, domnul Tării Romaneşti, obţine prima victorie dunăreană asupra armatelor de pradă otomane / turceşti.

1370 : (9545 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Vodiţa.

1373 : (9548 E, V.): Bogdan-Laţcu este domn al Moldovei.

1374 – 1375 : (9549 – 9550 E. V.): Costea Muşat este domn al Moldovei.

1375 : (9550 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Tismana.

1375 – 1391 : (9550 – 9566 E. V.): Petru I Muşat este domn al Moldovei; in al doilea an al domniei sale bate monedă.

1377 – 1383 : (9552 – 9558 E. V.): Radu Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1383 – 1386 : (9558 – 9561 E. V.):Dan I Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1386, 23 septembrie – 1418, 31 ianuarie : (9561 – 9593 E. V.): Mircea cel Bătran este domn / “rege” in statul medieval daco-romanesc al Tării Romaneşti.

∗ <b (9561 E. V.): Mircea cel Bătran incepe zidirea Manăstirii Cozia.

1393 – 1878 : (9568 – 10.053 E. V.): Turrnova / Tarnova, fosta strălucită capitală a Valahiei Mari din vremea Dinastiei Daco-romane a Asăneştilor, “capitală” a Valahiei Sud- Dunărene aservită Imperiului Greco-Bizantin, se prăbuşeşte sub asediul armatelor imperial-otomane conduse de sultanul Baiazid I Fulgerul; şi minunata ţară de rauri / munţi a Moesiei din fosta Valahia Mare, din “fosta” Dacia / Daco-romania lui Regalian, intră in jugul Imperiului Turc / Otoman, pentru cateva secole, pană in 1878, cand este eliberată de armatele Romaniei şi ale Imperiului Tarist / Rus (şi cand armatele Imperiului Rus / Tarist impun apariţia nu a unui stat al Valahiei, ci a unui stat slav, Bulgaria).

1394 : (9569 E. V.): bătălia de la Rovine; armata lui Mircea cel Bătran zdrobeşte armatele aliate ale Turcilor şi ale Sarbilor.

1391 : (9566 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Peri, subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol; a avut şi o vestită şcoală de copişti de texte religioase (cf. IIR, 31).

1391 – 1394 : (9566 – 9569 E. V.): Roman I Muşat e domn al Moldovei.

1394 – 1399, 12 august : (9569 – 9574 E. V.): Ştefan I Muşat este domn al Moldovei.

∗ 1394 – 1397 (9569 – 9572 E. V.): Vlad I este “rege de arme” al Dunogae-tiei / Dobrogei.

1395 : (9570 E. V.): Daco-romanii-moldoveni, sub Ştefan I Muşat, zdrobesc pe invadatorii unguri in bătălia de la Targu Neamţ.

1397 : (9572 E. V.): Mircea cel Bătran infrange armata otomană pătrunsă in Tara Romanească.

1399, 13 august – 1400, 10 februarie : (9574 – 9575 E. V.): Iuga Ologu este domn al Moldovei.

∗ 1400, 11 februarie – 1432, 1 ianuarie (9575 – 9607 E. V.): Alexandru cel Bun este domn al Moldovei.

1409 : (9584 E. V.): “cneazul” daco-roman / valah, Ioan Voicu, din Transilvania, primeşte rangul de nobil de la regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, «pentru faptele sale de arme» (CRom, 274); Ioan Voicu este tatăl lui Iancu de Hunedoara şi bunicul lui Matei Corvin (“cel mai strălucit rege al Ungariei tuturor timpurilor”).

1418, 1 februarie – 1600 : (9593 – 9775 E. V.): statul medieval-daco-romanesc al Tării Romaneşti (sau al Munteniei) are următorii domni (la Pelasgo-Daco-Thraci, sau Daco-romani / Valahi: Domnia ca instituţie statală este superioară Regalităţii; in spiritul Zalmoxianismului: Domnul este reprezentantul lui Dumnezeu in Dacia / Daco-romania; Regele este “alesul” poporului), de la Mircea cel Bătran pană la Mihai Viteazul: Mihail I (1418 – 1420), Dan al II-lea (1420, august – 1431, martie), Radu al II-lea, Alexandru I Aldea (1431 – 1436), Vlad Dracul, Mircea Vlad Dracul, Basarab al II-lea, Iancu de Hunedoara (4 – 16 decembrie 1447), Vladislav al II-lea, Vlad Tepeş (1448; 3 iulie 1456 – 14 august 1462; 7 noiembrie – decembrie 1476), Radu cel Frumos, Basarab cel Bătran (1473 – 1476 / 1477), Basarab cel Tanăr, Mircea Dracu, Vlad Călugăru, Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tвnăr, Neagoe Basarab (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521), Teodosie Basarab (septembrie – decembrie 1521), Vlad Dragomir Călugăru, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea, Radu Bădica, Moise Vladislav, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Radu Ilie, Pătraşcu cel Bun, Petru cel Tвnăr, Alexandru al II-lea, Vintilă Pătraşcu, Mihnea Turcitul, Petru Cercel (iulie 1583 – 6 aprilie 1585), Radu Ciobanul, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău (august 1592 – septembrie 1593).

1423 : (9598 E. V.): Dan al II-lea biruie oştile otomane invadatoare ale Tării Romaneşti.

1432, ianuarie – 1433, noiembrie : (9607 – 9608 E. V.): Iliaş este domn al Moldovei.

1433 – 1447 : (9608 – 9622 E. V.): Ştefan al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu Iliaş: 1435 – 1442; asociat cu Petru al II-lea:1444, aprilie – 1445, aprilie).

1437 – 1438 : (9612 – 9613 E. V.): Marea răscoală daco-romanească-ţărănească din Transilvania, declanşată de la Bobalna, impotriva exploatării sangeroase exercitate de nobilimea maghiară / ungurească, secuiască, săsească, dar şi impotriva insignifiantei boierimi autohtone, lipsită de conştiinţă naţională daco-romanească, “innobilată” sub nume maghiarizate.

1437 : (9612 E. V.), septembrie, 16: la Căpalna, marşava nobilime ungară / maghiară, secuiască şi săsească incheie „Pactul Unio Trium Nationum” impotriva naţiunii antohtone, majoritare, a Daco-romanilor / Valahilor din Transil-vania, impotriva răscoalei acestora, declanşată de la Bobalna.

1442 : (9617 E. V.), 2 septembrie: bătălie romano-turcă la raul Ialomiţa (Romania); oştirile Daco-romaniei Nord- Dunărene, conduse de Iancu de Hunedoara, obţin o strălucită victorie asupra uriaşei armate otomane comandată de Sehabeddin, beglerbegul Rumeliei; această biruinţă inaugurează seria victoriilor lui Iancu de Hunedoara in războaiele duse impotriva Imperiului Turc.

1443 : (9618 E. V.): Iancu de Hunedoara, in fruntea oştilor daco-romaneşti-munteneşti, face o incursiune la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, obţinand «şase victorii asupra Turcilor» (CRom, 276).

1444 – 1449 : (9619 – 9624 E. V.): Petru al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Ştefan al II-lea: 1444 – 1445; Roman al II-lea: 1447).

1446 – 1453 : (9621 – 9628 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara este guvernator (rege-?) al Ungariei.

1447 – 1448 : (9622 – 9623 E. V.): Roman al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Petru al II-lea: 1447).

1448 – 1449 : (9623 – 9624 E. V.): Ciubăr este domn al Moldovei.

1449 : (9624 E. V.), 20 februarie – 12 octombrie: Alexăndrel Olehno este domn al Moldovei.

1449 – 1451 : (9624 – 9626 E. V.): Bogdan al II-lea este domn al Moldovei.

1451 – 1457 : (9626 – 9632 E. V.): Petru Aron este domn al Moldovei (cu intreruperile: 1452 – 1454; 1455).

1452 : (9627 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara impune Imperiului Otoman pacea de la Adrianopol; «Imperiul Otoman se obligă să nu ridice noi fortificaţii pe Dunăre şi să nu mai atace Tara Romвnească, Transilvania, Ungaria, Serbia şi Ragusa.

1452 – 1455 : (9627 – 9630 E. V.): Alexăndrel este domn al Moldovei.

PELASGIA / VALAHIA – SAU DACIA / DACO-ROMANIA – ŞI ULTIMELE IMPERII ALE EUROPEI: IMPERIUL OTOMAN / TURC, IMPERIUL AUSTRIAC, IMPERIUL RUS / TARIST, IMPERIUL AUSTRO-UNGAR, IMPERIUL RUSO-SOVIETIC

1453 : (9628 E. V.), 29 mai: căderea Constantinusei / Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit, devenit dincoace de orizontul anului 610 (8785 E. V.) Imperiul Bizantin (după instalarea “permanentă” a Grecilor in tronul impărătesc); la această dată, Imperiul Bizantin este “inghiţit” aproape in intregime de puternicul Imperiu Otoman / Turc; Constantinusa / Constan-tinopolul, sub conducerea incapabilului impărat greco-bizantin, Constantin Dragasses, angajează “rezistenţa antiotomană” cu vreo 9000 de oşteni şi cu 30 de corăbii; armatele otomane comandate de sultanul Mahomed al II-lea (folosindu-se, bineanţeles, şi de tunurile de 70 de tone pe care i le proiectase inginerul roman-ardelean, Orban, căruia Bizantinii / Grecii ii refuzaseră oferta), obţin victoria după un asediu de cateva luni (martie – mai); Constantinusa / Constantinopolul (“Creştinopolul”) este frumosul oraş Istambul, din Turcia “europeană” de azi.

1453 (9628 E. V.) – 1922 (10.097 E. V.): “apogeul” şi “destrămarea” Imperiului Otoman / Turc.

1457, 14 aprilie – 1504, 2 iulie : (9632 – 9679 E. V.): Ştefan cel Mare este domn al Moldovei.

1458 :(9633 E. V.): Fiul Dacoromвnului / Valahului Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, este ales rege al Ungariei.

1459 : (9634 E. V.): «Vlad Tepeş refuză să dea haraciul solicitat de Poarta Otomană / Imperiul Turc» (CRom, 276).

1461 :( 9636 E. V.): Vlad Tepeş «il trage in ţeapă pe begul de Nicopole, eliberează Giurgiul de sub Turci şi le zdrobeşte trupele de pe malul drept al Dunării» (CRom, 276).

1488 : (9663 E. V.): se zideşte – in provincia Moldova a Daco-romaniei Nord-Dunărene – Manăstirea Voroneţ.

1495 : (9670 E. V.): sunt rezidite Bicerica Ortodoxă a Daco-romanilor din Şchei-Braşov şi Şcoala Orăşenească Daco-romanească din Şcheii Braşovului.

1504 -1600  (9679 – 9775 E. V.): statul medieval daco-romanesc al Moldovei are – de la Ştefan cel Mare pană la Mihai Viteazul – următorii domni:
Bogdan al III-lea (1504 – 1517), Ştefăniţă, Petru Rareş (1527 – 1538; 1541 – 1546), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Iliaş, Ştefan Rareş, Ioan Joldea, Alexandru Lăpuşneanu (septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561; 24 octombrie 1563 / martie 1564 – 1568), Despot Vodă (1561 – 1563), Ştefan Tomşa, Bogdan Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Viteaz (1572 – 1574), Petru Şchiopu, Ion Potcoavă, Iancu Sasu Rareş, Aron Lăpuşneanu, Alexandru cel Rău, Petru Lăpuşneanu, Ştefan Răzvan (24 aprilie – august 1595), Ieremia Moghilă (august 1595 – 25 mai 1600).

1541 : (9716 E. V.): Turcii ocupă Budapesta; după instituirea dominaţiei Habsburgilor asupra părţilor de vest şi de nord-vest ale Ungariei şi asupra Croaţiei, transformă in Paşalac Ungaria de Sud şi Ungaria Centrală (pentru 158 de ani: 1541 – 1699); provinciile Daco-romaniei Nord-Dunărene ce fuseseră sub dominaţie habsburgică – Banatul, Crişana şi Ardealul – se constituie in Principatul Autonom al Transilvaniei, sub suzeranitate turcească.

A ŞAPTEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MIHAI VITEAZUL, LA ANUL 1600 (9775 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL DACIEI

1593 : (9768 E. V.): 10 octombrie: Mihai Viteazul, fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun, este inscăunat in tronul Tării Romaneşti.

1594 : (9769 E. V.), 13 noiembrie: Mihai Viteazul declanşează bătăliile cu trupele turceşti staţionate in Bucureşti, Oraşul de Floci, Harşova, Silistra; la Ruse / Rusciuk, pe malul Dunării, spulberă şi oastea otomană ce insoţeşte pe Bogdan, spre a-l instala ca nou domn al Tării Romaneşti; un alt corp de oaste daco-romanească, sub comanda banului Mihalcea, zdrobeşte o altă oaste turcească, insoţitoare a lui Ştefan Surdu, spre a fi instalat in tronul Moldovei, in locul lui Aron Vodă.

1595 : (9770 E. V.), 13 / 23 august: bătălia de la Călugăreni; Mihai Vi-teazul zdrobeşte armata imperial-otomană de sub comanda lui Sinan Paşa.

1596 : (9771 E. V.): armatele lui Mihai Viteazul trec la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, distrugand fortificaţiile turceşti din cetăţile-oraşe: Babadag, Vidin, Plevna etc., nutrind intenţia / ideea re-Unirii Valahiei Mari din vremea Dinastiei Asăneştilor.

1597 : (9772 E. V.): sultanul trimite “steag de domnie şi daruri” lui Mihai Viteazul.

1598 : (9773 E. V.), iunie: „Tratatul de la Manăstirea Dealului” intre Mihai Viteazul şi impăratul romano-german / habsburg, Rudolf, privind finanţarea campaniei daco-romane antiotomane; Rudolf se obligă să dea lui Mihai Vitea-zul plata pentru 5000 de soldaţi şi armament («tunuri, praf, gloanţe şi alte unelte de război»), domnului / “regelui” daco-roman revenindu-i obligaţia de a lupta «pentru alungarea Turcilor şi a altor duşmani ai Tării Romaneşti, ai Transilvaniei şi ai Ungariei».

1599 : (9774 E. V.): Mihai Viteazu incepe campania militară pentru re-Unirea Tării Romaneşti cu Transilvania; Mihai Viteazu caştigă bătălia cu trupele lui Andrei Bathory de la Şelimbăr / Şelimberg, din 28 octombrie; trupele lui Bathory se dispersează, cuprinse de panică; Andrei Bathory, «insoţit de caţiva nemeşi sau boieri transilvăneni», fuge, spre a trece in Moldova; peste trei zile, intreaga Transilvanie daco-romanească se inchină lui Mihai Viteazul.

1599 : (9774 E. V.), 1 noiembrie: Mihai Viteazul intră biruitor in Alba Iulia.

1600 : (9775 E. V.), martie-aprilie: Mihai Viteazul porneşte campania pentru re-Unirea Moldovei cu Transilvania şi Tara Romanească, intre hotarele Daciei lui Decebal; armata daco-romană a lui Mihai Viteazul intră in Moldova pe la Oituz şi zdrobeşte armata lui Ieremia Moghilă (ce avea “aliate” destule corpuri de oaste polono-ruseşti) in bătăliile de la Verbia, Bacău, Cetatea Neamţului şi Suceava; Ieremia Moghilă fuge peste Nistru; la 21 aprilie 1600, Mihai Viteazul intră in Iaşi, cetatea de scaun a Moldovei, impliniduise visul re-Unirii principatelor daco-romaneşti / valahe nord-dunărene intre hotarele Daciei lui Decebal, ceea ce il determină să-şi semneze hrisoavele astfel: «Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tării Romaneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei».

1600 : (9775 E. V.), septembrie, 18: forţele imperiale romano-germane / habsburgice, poloneze, ungureşti, otomane etc. se mobilizează pentru a distruge Statul Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni; “trădările” habsburgice incep să işi arate colţii; in bătălia de la Mirăslău (Romania), domnul Daco-romanităţii, Mihai Viteazul, este trădat de generalul imperial George Basta, fiind obligat să se retragă spre Făgăraş.

1601 : (9776 E. V.), 3 august: armata lui Mihai Viteazul, mai mult “ţinută sub observaţie” de armata imperială a lui Rudolf, comandată de ignobilul general Basta, decat “susţinută”, reuşeşte şi de această dată să biruie la Gorăslău armata lui Bathory (pe Valea Someşului, intre Satu Mare şi Cluj).

1601 : (9776 E. V.), 19 august: in drum spre Alba Iulia, la 18 august, armata lui Mihai Viteazul innoptează / campează la Turidava / Turda; in zorii zilei de 19 august, Mihai Viteazul este surprins in cortul său de război, instalat pe Campia Turdei, de un detaşament “aliat”, de trei sute de Germani şi de Valoni, trimis de generalul Basta, desigur, cu aprobarea Curţii de Praga a lui Rudolf şi cu ordinul de a-l “aresta” / “suprima”: pătrunzand in cortul lui Mihai Viteazul, «comandantul detaşamentului ii spuse: “Eşti prins!” Mihai rosti un singur cuvant: “Ba” şi dădu să pună mana pe sabie. In aceeaşi clipă insă, un valon il impuşcă, un al doilea ii străpunse pieptul, alţii il loviră cu halebardele. “Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu – ne spune cronica Tării Romaneşti – pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea vitează”. Ucigaşii ii tăiară capul…»
(GIrva, 380). Comisul Radu Florescu a eliberat capul Domnitorului Mihai Viteazul din mana criminalilor imperiali ai lui Rudolf şi Basta, ducandu-l la Manăstirea Dealului, «unde şi astăzi odihneşte» (potrivit ritualul celor din ordinul Cavalerilor Zalmoxianismului); trupul «fu ingropat pe Campia Turdei» (ibid.). Dacia lui Mihai Viteazul fu iar ruptă in trei prin voinţa imperiilor evmezice.

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): pe scaunul domnesc / “regal” al principatul daco-romanesc-medieval al Tării Romaneşti se perindă:
Radu Mihnea, Radu Şerban, Gavril Moghilă, Alexandru Iliaş, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei Basarab, Constantin Şerban Basarab, Mihnea al IIIIon lea, Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Radu Leon, Antonie Vodă din Popeşti, Şer-ban Cantacuzino, Constantin Brвncoveanu (28 octombrie 1688 – 24 martie 1714), Ştefan Cantacuzino, Nicolae Mavrocodat, Ioan Mavrocordat, Constan-tin Mavrocordat, Mihai Racoviţă, Grigore al II-lea Ghica, Matei Ghica, Con-stantin Racoviţă, Scarlat Ghica, Ştefan Racoviţă, Alexandru Ghica, Grigore al III-lea Alexandru Ghica, Manole Ruset, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Nicolae Mavrogheni, Alexandru Moruzi, Constantin Hangerliu, Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea, Scarlat Callimachi, Tudor Vladimirescu (15 martie – 15 mai 1821), Grigore al IV-lea Ghica, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei ş. a. (in majoritatea lor, provenind din Fanar şi făcand politica Porţii / Imperiului Otoman).

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): in scaunul domnesc / “regal” al daco-romanescului principat medieval al Moldovei se perindă, in majoritatea lor (ca şi in Tara Romanească / Muntenia), trimişi de Istambul / Fanar (unii reuşind să cumpere tronul la Poartă de cate trei-patru ori, sau “alternativ”, cand in Muntenia, cand in Moldova): Ieremia Moghilă, Mihail Moghilă, Constantin Moghilă, Ştefan al II-lea Tomşa, Alexandru Moghilă, Radu Mihnea, Gaspar Graţiani, Alexandru Iliaş, Miron Barnowski-Moghilă, Alexandru Coconul, Moise Moghilă, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Gheorghe Ghica, Şerban Constantin Basarab, Ştefăniţă Lupu, Eustratie Dabija, Gheorghe Duca, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Mihai Racoviţă, Nicolae / Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica, Ioan Mavrocordat, Matei Ghica, Scarlat Ghica, Ioan Teodor Callimachi, Grigore Callimachi, Constantin Moruzi, Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Alexandru Şuţu, Alexan-dru Hangerliu, Ioniţă Sandu Sturza, Grigore Alexandru Ghica ş. a. (cf. GIrva, 968 sqq.).

1602 – 1918 : (9777 – 10.093 E. V.): principatul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei are următorii principi (intre 1601 – 1711) / guvernatori (impuşi de Imperiului Habsburgic / Austriac, sau, din 1867, Austro- Ungar):
Sigismund Bathory (in mai multe randuri), Moise Secuiu, Ştefan Bucică («Bocskai»), Sigismund Rakoczi, Gabriel Bathory, Gabriel Bethlen, Caterina de Brandenburg, Ştefan Bethlen, Gheorghe Rakoczi, Francisc Rhedei, Acaţiu Barcsai, Ioan Kemeny, Mihai Apafi, Emeric Tokoly, Francisc Rakoczi al II-lea (1704 – 1711) / Gheorghe Banffy, Ştefan Haller, Ştefan Wesselenyi, Sigis-mund Corniş («Kornis»), Francisc Anton Wallis, Ioan Haller, Fr. V. Wallis, Ladislau Kemeny, Adolf Buccow, Andrei Hadik, Carol O’Donell, Maria-Iosif Auersperg, Samuil Brukenthal, Gheorghe Banffy, Ioan Iosică («Josika»), Fer-dinand d’Este, Ioan Corniş, Iosif Teleki, Emeric Miko, Ludovic Wohlgemuth, Carol Schwarzenberg, Frederic Liechtenstein, Ludovic Folliot de Crenneville ş. a. (cf. GIrva, 720 sq.); din 1867 pană оn 1918, оn Imperiul Austro-Ungar, Transilvania (ca şi Slovacia şi Croaţia) este guvernată de la Budapesta; guvernele Andrassy şi Tisza duc o cumplită politică de deznaţionalizare, de maghiarizare / ungurizare.

1611 : (9786 E. V.): domnitorul Tării Romaneşti, Radu Şerban, «il infrвnge la Braşov pe Gabriel Bathory care invadase cu armate Muntenia, in 1610» (CRom, 278).

1613(9788 E. V.) – 1916 (10.091 E. V.): “apogeul” Imperiului Rus. (?)

1648 : (9823 E. V.): «Transilvania participă ca stat suveran la tratatul de pace din Westfalia» (CRom, 278).

1650 : (9825 E. V.): Invazie a Tătarilor – aliaţi cu Cazacii in Moldova.

1695 : (9870 E. V.): domnitorul daco-roman de Bucureşti, Constantin Brancoveanu, «primeşte de la Curtea din Viena titlul de Principe al Imperiului ca o recunoaştere a serviciilor aduse in războiul cu Turcii» (CRom, 279).

1711 : (9886 E. V.): Dimitrie Cantemir – in baza tratatului de la Luţk, incheiat cu ţarul Rusiei, Petru I – angajează războiul cu Imperiul Otoman, contand pe sprijinul Moscovei;
Bătălia are loc la Stănileşti-Prut; nesosind la timp ajutorul rusesc, armata Daco-romanilor-moldoveni este infrantă de armata imperial-otomană; in urma eşecului militar-politic, D. Cantemir, unul dintre cei mai de seamă enciclopedişti ai Europei acelor timpuri, este nevoit să-şi pă-răsească Patria şi să se stabilească la Curtea lui Petru I.

1712 : (9887 E. V.): Imperiul Otoman instituie regimul fanariot pentru Moldova.

1714 : Constantin Brancoveanu si cei patru feciori ai sai sunt decapitati din ordinul sultanului otoman la Istambul.

1716 : Imperiul Otoman instituie regimul fanariot si pentru Tara Romaneasca, din care se va iesi abia dupa Revolutia lui Tudor Vladimirescu.

1718 – 1739 : Oltenia se afla sub stapanirea Austriecilor.

1758 : Invazie tatara in Principatele Dunarene (?)

1775 : Acord austro-turc in urma caruia Principatul Moldova pierde o parte din „Tara de Sus” (ulterioara – Bucovina).
(CRom, 279).

1784 : Marea Rascoala taraneasca a vlahilor din Transilvania condusi de Horia, Closca si Crisan, contra exploatarii sangeroase a taranimii de catre nobilimea maghiara.

1791 : Supplex libellus Valachorum Transsilvaniae, prin care se cere imparatului Leopold al IIlea de la Viena sa recunoasca romanimea preponderenta din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte natiuni din Imperiul Habsburgic / Austriac.

1804 – 1867 : Apogeul imperiului Austriac.

1812 : Dupa incheierea razboiului ruso-turc dintre anii 1806 si 1812, Imperiul Otoman cedeaza Imperiului Rus Tarist teritoriile romanesti de la est de Prut, partea dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra a fostului stat medieval romanesc al Moldovei etc. teritoriile romanesti respective, sub numele de Basarabia, sunt transformate in gubernie a Imperiului Rusiei.

1821 : Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu.

1828 – 1829 : (10.003 – 10.004 E. V.): in vremea acestui război ruso-turc, armatele imperiale ale Rusiei ocupă Moldova şi Tara Romanească.

1829 – 1834 : (10.004 – 10.009 E. V.): in Moldova şi in Tara Romanească se instalează Administraţia Rusească, aflată in seama generalului Kiseleff.

1848 : (10.023 E. V.): Revoluţiile burghezo-democratice cuprind şi Tările Daco-romaneşti.

1848 : (10.023 E. V.), septembrie, 16: işi incheie lucrările cea de-a treia Adunare Naţională Daco-romanească de Blaj, la care participă 60.000 de ţărani (inarmaţi); Adunarea Naţională Daco-romanească de Blaj declară că nu recunoaşte “Uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; iobăgimea valahă / romană işi reafirmă revendicările; incep inrolările in oştirea populară a lui Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad.

A OPTA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, LA ANUL 1859 (10.034 E. V.), IN STATUL MODERN AL ROMANIEI

1859 : (10.034 E. V.), 24 ianuarie: ia fiinţă statul naţional al Romaniei prin re-Unirea a două dintre provinciile mari ale Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, Tara Romanească (Muntenia) şi Moldova; imperiile admit re-Unirea intrun stat care să nu poarte numele de Dacia (aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri, Cuza ş. a.), ci de Principatele Unite, apoi de Romania (de fapt, numele din 383 e.n. / 8558 E. V., sub care era cunoscută Gaetia / Muntenia in vremea lui Auxenţiu Durostoreanu – care foloseşte in “micro-monografia” Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Lupilă, pentru prima oară intr-un document scris, sintagma: “Pămantul Romaniei “ / “…solo Romaniae”– v. CDCD, 120).

1859 (10.034 E. V.), 24 ianuarie – 1866 (10.041 E. V.), 11 februarie: Alexandru Ioan Cuza este domn al Romaniei, “cel mai iubit de popor dintre domnii tuturor anotimpurilor”, care – alături de ceilalţi paşoptişti din Principatele Valahe – reuşeşte să ridice programatic-statal, prin reforme, conştiinţa naţională valahică / daco-romanească intr-un inalt grad, punand in pericol fragilele temelii ale imperiilor secolului al XIX-lea, ale căror roţi dinţate se imbinau la Dunăre / Carpaţi.

1866 : (10.041 E. V.), 12 februarie – 7 aprilie: o “Locotenenţă Domnească” (alcătuită din N. Golescu, Lascăr Catargiu, N. Haralambie, “Locotenenţă” care l-a determinat pe Al. Ioan Cuza să abdice şi să ia calea exilului in Germania, la Heidelberg, unde a murit in 3 mai 1873) conduce Romania, după voinţa imperiilor Austro-Ungar, Rus / Tarist şi Turc, imperii ce au decis să pună popoarelor mai importante de la Dunăre / Balcani domni din case germanice: Daco-romanilor / Romanilor – din casa de Hohenzollern-Sigmaringen; Bulgarilor – din casa de Saxa- Coburg; Grecilor – din casa lui Otto I de Bavaria etc.).

1866 (10.041 E. V.), 8 aprilie – 1881 (10.056 E. V.), 13 martie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este pus domn al Romaniei (in locul lui Al. Ioan Cuza).

1867 (10.042 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Imperiul Austro-Ungar, “la apogeu”. Austro-Ungaria se opune re- Unirii Daco-romanilor nord-dunăreni intre hotarele Daciei lui Decebal, cum, de altfel, şi Imperiul Rus / Tarist, sau Imperiul Otoman / Turc.

1877 : (10.052 E. V.), 9 mai: Romania işi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman; participă la Războiul de Independenţă a Daco-romanilor / Vlahilor din Moesia, aflaţi in lanţurile Imperiului Otoman; dă nenumărate jertfe pe frontul antiotoman, la Plevna, Smardan, Griviţa etc.; intră in război şi Imperiul Rus, care culege laurii victoriilor daco-romane; prin voinţa aceloraşi imperii, in 1879, Daco-romanii au constatat că au luptat de fapt nu pentru eliberarea Valahiei Sud-Dunărene, ci pentru eliberarea Bulgariei, stat rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman pană in 1908, cand işi proclamă independenţa.

1879 : (10.054 E. V.), 16 aprilie: după eliberarea Moesiei de sub jugul Otoman de către armatele Romaniei şi ale Imperiului Rus, in fosta provincie a Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a Valahiei Mari de sub Dinastia Daco-romană / Valahă a Asăneştilor, se proclamă – prin voinţa Moscovei – statul slav al Bulgariei (prin aşa-zisa «Adunare Constituantă de la Tarnovo», sau «Constituţia de la Tarnovo» – “rămasă in vigoare pană la 4 decembrie 1947, cand a fost proclamată Constituţia R. P. Bulgaria”).

1881 (10.056 E. V.), 14 martie – 1914 (10.089 E. V.) 26 septembrie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1895 : (10.070 E. V.), septembrie, 19: se inaugurează cel mai lung pod (4.088 m) din Europa de la sfarşitul secolului al XIX-lea, in Romania, peste Dunăre, la Cernavodă; proiectul şi conducerea lucrărilor: inginerul daco-roman: Anghel Saligny; prin această monumentală lucrare, ingineria daco-romanească inregistrează o culminaţie europeană (cf. BMIst, 221).

1907 : (10.082 E. V.): Marea Răscoală ţărănească din Romania; la inăbuşirea in sange a acestei răscoale au fost impuşcaţi 11.000 de ţărani.

1912 – 1913 : (10.087 – 10.088 E. V.): Al II-lea Război Balcanic. In 1913, prin voinţa imperiilor Rus, Austro-Ungar şi Otoman, teritoriul Macedoniei este impărţit intre Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania; Thracia este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia; Moesia Superioară este impărţită intre Serbia şi Bulgaria; “reоmpărţiri” nesemnificative după primul şi al II-lea Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Primul Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.), 27 septembrie – 1927 (10.102 E. V.), 19 iulie: Ferdinand I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romвniei.

1916 : (10.091 E. V.), 4 / 17 august: Romania incheie un tratat secret cu toate puterile Triplei Inţelegeri, asiguranduise, la incheierea păcii, realipirea teritoriilor Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului la Patria-Mumă, Romania.

1916 (10.091 E. V.), 14 / 27 august: Romania declară război Austro-Un-gariei, marcand totodată şi intrarea Romaniei in Primul Război Mondial.

1917 (10.092 E. V.) – 2000 (10.175 E. V.): Imperiul Ruso-Sovietic “la apogeu”.

1918 : (10.093 E. V.), 27 martie: provincia istorică daco-romanească a Basarabiei, anexată Imperiului Rus / Tarist in 1812 (9987 E. V.), dar devenită – in vartejul revoluţiilor: burghezo-democratică şi socialistă din Rusia anului 1917 (bineоnţeles, cu “acordul” lui Lenin) – independenta Republică Democratică Moldovenească şi «exprimand voinţa poporului, in virtutea dreptului istoric şi de neam», se reuneşte cu Patria-Mumă, Romania.

1918 : (10.093 E. V.), septembrie, 15: Congresul Romanilor (Daco-romanilor / Valahilor), Cehilor, Slovacilor, Polonilor, Sarbilor, Croaţilor şi Rutenilor, de la New York, votează moţiunea de dezmembrare a Austro-Ungariei şi de eliberare a tuturor popoarelor din lanţurile Imperiului Austro- Ungar.

A NOUA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, IN STATUL MODERN AL ROMANIEI MARI, SUB SCEPTRUL REGELUI FERDINAND I, LA ANUL 1918 (10.093 E. V.)

1918 : (10.093 E. V.), 1 Decembrie: re-Unirea parţială intre hotarele Daciei lui Decebal, intre hotarele Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a provinciilor, a “ţărilor de rauri / munţi”, din “destrămatul” Imperiu Austro-Ungar: Banatul, statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei (Crişana, Ardeal, Tara Zarandului, Tara Haţegului, Tara Barsei etc.), partea sudică a Maramureşului şi partea sudică a Bucovinei, cu “statul-mumă” din 1859 al Romaniei, in Statul Naţional Unitar: Romania-1918 (10.093 E. V.). Articolul Intai al Hotărarii Adunării Naţionale de la Alba Iulia: «Adunarea Naţională a tuturor Romanilor din Transilvania, Ba-nat şi Tara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor indreptăţiţi la Alba Iulia, in ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acestor Romani şi a tuturor teritoriilor locuite de danşii, cu Romania» (apud GIrva, 593).

1927 (10.102 E. V.), 20 iulie – 1930 (10.115 E. V.), 7 iunie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei (sub regenţa alcătuită din principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie).

1928 : (10.103 E. V.), august, 27: „Pactul Kellogg – Briand”, interzicand războiul ca instrument al politicii internaţionale, este semnat la Paris de 15 state.

1928 : (10.103 E. V.), septembrie 4: Romania aderă la „Pactul Kellogg – Briand”.

1930 (10.115 E. V.), 8 iunie – 1940 (10.115 E. V.), 5 septembrie: Carol al II-lea (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1931 : (10.116 E. V.), septembrie, 7: a douăsprezecea sesiune ordinară a Adunării Societăţii Naţiunilor este prezidată de reprezentantul Romaniei, Nicolae Titulescu.

1935 : (10.110), septembrie, 17: Romania devine membru permanent al Ligii Naţiunilor (cu 50 de voturi din 52 posibile).

1939 : (10.114 E. V.), 7 martie – 21 septembrie: prim-ministru al Romaniei este Armand Călinescu; pentru a pune capăt politicii sale impotriva expansionismului Germaniei hitleriste, legionarii il asasinează.(?)

1939 (10.114 E. V.) – 1945 (10.120 E. V.): Al Doilea Război Mondial, cu-prinzand 72 de state şi 80О din populaţia planetei.

1940 : (10.115 E. V.), 28 iunie: U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic (in urma inţelegerilor dintre Stalin şi Hitler) ocupă teritoriile daco-romaneşti-moldoveneşti: Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Herţa etc., teritorii devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, in “imperiul roşu”.) (?)

1940 : (10.115 E. V.), septembrie, 4: Regele Carol al II-lea (de Hohen-zollern-Sigmaringen) al Romaniei numeşte pe generalul Ion Antonescu Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

1940 (10.115 E. V.), septembrie 6 – 1947 (10.122 E. V.), 29 decembrie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este regele Romaniei (a doua oară).

1940 : (10.115 E. V.), 4 noiembrie: Prezidiul Sovietului Suprem al U. R. S. S. decide ca judeţele daco-romaneşti-moldoveneşti din sudul Basarabiei (Izmail şi Bolgrad), din nordul Bucovinei, inclusiv judeţul Hotin, şi cea mai mare parte a Transnistriei, să intre in componenţa R. S. S. Ucraina.

1940 :(10.115 E. V.), septembrie, 7: sub presiunea stalinistă, se incheie la Craiova „Tratatul de Frontieră” romano-bulgar prin care partea de sud a Dunogaetiei / Dobrogei, parte numită „Cadrilater”, alcătuită din două judeţe: Durostor şi Caliacra, a fost făcută “cadou” Bulgarilor (pentru “fidelitate socialistă”), de către Stalin / Moscova şi de către regalitatea bucureşteană de Hohenzollern- Sigmaringen, judeţe aflвndu-se şi astăzi in componenţa Bulgariei. (?)

1941 : (10.116 E. V.), iunie: mareşalul Ion Antonescu eliberează teritoriile daco-romaneşti ocupate de U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic şi le reintegrează Romaniei (sub numele istoric străvechi de provincia Basarabia). (?)

∗ <b (10.119 E. V.), septembrie, 12: la Moscova, este semnată Convenţia de Armistiţiu dintre Guvernul Romaniei şi Guvernele Naţiunilor Unite, consfinţind ieşirea Romвniei din războiul antisovietic şi intoarcerea armelor impotriva Germaniei lui Hitler.

1944 : (10.119 E. V.): trupele sovietice ocupă Basarabia, cea mai mare parte devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, din cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste; restul teritoriilor e atribuit Ucrainei.

1947 : (10.122 E. V.), 30 decembrie: Romania se proclamă Republică.

1947 (10.122 E. V.), 30 decembrie – 1965 (10.140 E. V.), 20 august: Republica Populară Romană.

1948 (10.123 E. V.) – 1952 (10.127 E. V.): Constantin I. Parhon este Preşedinte (al Prezidiului) Republicii Populare Romane.

1952 (10.127 E. V.) – 1958 (10.133 E. V.): Petru Groza este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romane.

1958 (10.133 E. V.) – 1961 (10.136 E. V.): Ion Gheorghe Maurer este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romвne.

1961 (10.136 E. V.) – 1965 (10.140 E. V.): Gheorghe Gheorghiu-Dej este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Populare Romвne.

1965 (10.140 E. V.), 21 august – 1989 (10.164 E. V.), 22 decembrie: Republica Socialistă Romania.

1965 (10.140 E. V.) – 1967 (10.142 E. V.): Chivu Stoica este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1967 :(10.142 E. V.) – 1989 (10.164 E. V.): Nicolae Ceauşescu este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1969 :( 10.144 E. V.), 20 iulie – şi in prezent / viitor: Era Antropocelestă; era este “deschisă” de primii paşi ai Omului pe Lună, făcuţi de Neil Armstrong.

1989 : (10.164 E. V.), 16 – 22 decembrie: declanşarea Revoluţiei Daco-romane Anticomuniste / Anticeauşiste din Decembrie 1989, prin care se pune capăt “erei socialiste / comuniste” din Romania.

1989 : (10.164 E. V.), 23 decembrie şi in prezent: Romania (Republica Romaniei).

1990 – 2000 : (10.165 – 10.175 E. V.): in spaţiul Daciei / Daco-romaniei lui Regalian fiinţează următoarele state europene:
a) state in care limba pelasgo-daco-thracă / valahă (daco-romană / romană) este limba majorităţii locuito-rilor:
1) Romania (23.000.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Romani, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Vlahi: 21.137.000; limbă oficială: limba daco-romană / romană, adică valahă);
2) Republica Moldova (5.305.000 locuitori,5 dintre care Daco-romani / Romani-moldoveni, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi: 3.467.000; limbă oficială: limba romвnă, sub numele de „limbă moldovenească”, şi limba rusă; admiterea limbii ruse ca “a doua limbă oficială in statul Moldovei” de către Parlamentul “majoritar-comunist” al rep.Moldovei, la 20 iulie 2001, este prelungirea unui aspect al programului stalinist de rusizare, printro “democraţie moldovenească”, evident, sub lideri ruşi / rusofili, inrădăcinaţi in toate structurile societăţii daco-romaneşti-moldoveneşti dirijate de la Chişinău, sub preşedinţii din acest “deceniu de pseudo-independenţă faţă de Moscova”: Mircea Snegur, Petru Lucinski, Vladimir Voronin;
Pelasgo-Daco-Thracii – adică Valahii / Daco-romanii-moldoveni – dintre Prut şi Nistru / Don, dintre Vistula, Pripet, Podişul Podolic şi Marea Getică / Neagră, Marea Azov şi Caucaz, au cunoscut vitrege istorii in creuzetul populaţiilor migratoare din estul nistreanoazovian al Daciei / Daco-romaniei; dar pierderea con ştiinţei naţionale la Daco-romanii-moldoveni se relevă drept rezultat al politicii de deznaţionalizare şi de rusizare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, in lanţurile Imperiului Rus Tarist şi Sovietic-Rus);
b) ţări care s-au ivit in aria Pelasgiei / Valahiei (Daciei / Daco-romaniei lui Regalian) şi in care elementul demografic preponderent pelasgo-daco-thrac / valah (daco-roman / roman) este “asimilat” / “distrus”, prin politicile de deznaţionalizare din secolul al XX-lea, peste 50О:
1) Albania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “aromani”, “ţanţari” etc.: 421.000; cf. TTRH, 46 sqq.);
2) Bulgaria: (9.000.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 1.730.000, inclusiv “Vlahii / Daco-romaniitimoceni”; cf. TTRH, 16 sq.);
3) Bosnia-Herţegovina: (4.440.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani, sau Romani – “istro-romani”: 289.000; cf. TTRH, 83 sqq.);
4) Croaţia: (4.700.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 156.000; cf. TTRH, 80 / 115 sqq.);
5) Grecia: (10.300.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “cuţovlahi”, “megleno-romani” etc.: 628.000);
6) Macedonia: (2.305.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “macedo-romani”, “aromani” etc.: 553.000; cf. TTRH, 56 sqq.);
7) Muntenegru: (471.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi – “istro-romani”: 63.000; cf. TTRH, 118 sqq.);
8) Serbia: (7.630.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 2.224.000; cf. TTRH, pp. 7 – 45.);
9) Slovacia: (5.530.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “vlahomorlaci”: 316.000);
10) Ucraina: (45.600.000 locuitori, dintre care Romani / Daco-romani-moldoveni: 1.651.000 – cf. TTRH, 67 sqq.);
11) Ungaria: (10.160.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 573.000 – cf. TTRH, 75 sqq.); <br< <b=””>c) situaţia in alte state care au incorporate arii pelasgo-daco-thracice / valahice (daco-romane):
12) Austria: (7.620.000 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromвni: 73.000 – cf. TTRH, 102 sqq.);
13) Bielorusia / Belarus: (10.200.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 67.000);
14) Cehia: (10.400.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani – “getvanci”: 127.000; cf. TTRH, 100 sq.);
15) Elveţia: (6.500.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 102.000);
16) Germania: (81.200.000 locuitori, dintre ca-re Vlahi / Dacoromani: 643.000);
17) Lituania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 69.000);
18) Polonia: (37.000.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 573.000);
19) Rusia: (125.768.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 1.530.000; cf. TTRH, 81);
20) Turcia: (31.391.210 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 236.230) etc.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

Urzeala din spatele solicitărilor de autonomii fiscale, economice se structurează pe premize false, chiar ordinare, dar îndeosebi se bazează pe neștiința și ignoranța multor români, și a celor mai mulți minoritari care vor să’și crească potența numerică într’un alt stat, în care de la 4-5% să salte la peste 15%.
Pentru acești adepti ai autonomiilor regionale pe baze economice, cum este cea a minoritarilor, prezentăm niște cifre, ca să înțeleagă toată lumea cât de deplasate și mincinoase sunt „argumentele” lor. Acești urzitori susțin aberant ca:

„Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova și Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare (?!!! n.m.). Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei. Regiunea noastră s’ar putea autosusţine.”

”O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, spunea Goebbels, Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist.

Așadar să încercăm cu cifre reale sa demascăm minciuna patrihoților locali.
Regiunea Transilvania (Ardeal)+Crișana+Banat+Maramureș) aduc la bugetul național 178 miliarde lei, cu o medie de doar 11 miliarde lei în cele 16 județe.
Restul țării (Moldova+Muntenia+Oltenia+Dobrogea) aduce la bugetul national 364,27 miliarde lei cu o medie de 14 miliarde lei în cele 25 de județe și București.
Unde este superioritatea Transilvaniei și a celorlalte regiuni față de „Regat”?

Dacă ne luăm doar dupa cifre seci, constatăm că este o gogoriță toată construcția lor, mai ales când se argumentează economic. Autonomia economica nu se justifică, cifrele reale aratandu’ne un nivel de aport la buget exact invers, Transilvania traiește de pe urma „Regatului”, dacă ne folosim de terminologia patrihoților.
Spre exemplificare e suficient să înțelegem că Bucurețtiul are un aport de 33 de ori mai mare ca al Covasnei, de 29 de ori decât Sălaj, 20 de ori decât Harghita, 20 de ori decât Bistrita Nasaud, de 12 ori cât Mureș, de 10 ori cât Arad, tot de 10 ori decât Sibiu și de 7 ori cât Brașov.
Aproape 6,3 miliarde de lei (1,5 miliarde de euro) este surplusul pe care l’a adus în anul 2011 Bucureștiul la economia țării, dupa cum reiese din estimările Comisiei Naționale de Prognoza (CNP), trend care a continuat și în 2012 și în 2013.
București are cea mai mare pondere (22-23%) în economia României, fiind urmat de Cluj, Timiș, Argeș, Constanța, Prahova, Brașov, Dolj, Ilfov, Iași.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/214-topul-judetelor-dupa-valoarea-economcia-2011.jpg

Valoarea economica a tuturor judetelor in 2011 in bani, este de 542,04 miliarde de lei.
De unde rezulta ca valoarea medie a unui judet din Romania este de 13 miliarde de lei (3,1 miliarde de euro).
La randul ei, valoarea din 2010 a economiei Romaniei a fost de 513,64 miliarde de lei. Ceea ce inseamna o crestere a PIB-ului de 28,4 miliarde de lei in acest an comparativ cu 2010.
Din acesti 28,4 miliarde de lei, circa un sfert, adica 6,3 miliarde de lei, reprezinta suma cu care a urcat economia Capitalei in 2011.
Mai exact, economia municipiului Bucuresti este estimata in acest an la 123,15 miliarde de lei, ceea ce reprezinta nu mai putin de 23 % din total national, cu 6,3 miliarde de lei peste cifrele din 2010, cand PIB-ul Capitalei a insumat 116,84 miliarde de lei.
Dupa cum afirmam anterior, după București, următoarele motoare ale economiei sunt Cluj, Timiș, Arges, Constanța, Prahova și Brașov. București plus aceste șase județe fac cât jumătate din economia românească. Penultima pozitie este ocupată de Covasna, județ care a contribuit doar cu 3,97 miliarde de lei la economia țării, cu 180 milioane lei mai mult decât în 2010.
Aveti în poză cât valorează fiecare județ din România (valoarea din 2011).

După Bucureşti, cel mai bine la acest capitol stă Ilfov cu 2.796 lei, şi, la mare distanţă, judeţul Timiş, care s-a apropiat de 2.000 de lei pe cap de locuitor.

Cel mai bine finanţată, şi omogen, este partea de vest a ţării. Cu excepţia Maramureşului, toate judeţele din Ardeal şi Banat stau în jurul mediei naţionale, deasupra ei, în cele mai multe cazuri.


De asemenea, după Bucureşti, cel mai bine la capitolul bani primiți de la buget stă Ilfov cu 2.796 lei, judeţul Timiş, care s’a apropiat de 2.000 de lei pe cap de locuitor. Dar cel mai bine finanţată, şi omogen, este partea de vest a ţării. Cu excepţia Maramureşului, toate judeţele din Ardeal şi Banat stau deasupra mediei naționale de 1.452 de lei a luat de la buget fiecare român în parte în 2012.

Judeţele din sudul României au avut parte de cea mai slabă finanţare. Dezastruoasă în unele cazuri. Afară de cele două judeţe din Moldova, aici sunt toate celelalte care au primit de la bugetul de stat sub 1.200 de lei pe cap de locuitor – Ialomiţa, Teleorman, Dolj şi Dâmboviţa. Putem astfel observa că toate județele primesc sume pe cap de locuitor cuprinse între 1104 lei (Ialomița) și 1971 lei Timiș, printr’o politică bugetală destul de echilibrată dacă luăm în discuție și aportul adus la nivel național de județe la buget.

Veniturile bugetului Romaniei pe fiecare judet in 2013

În fruntea clasamentului celor mai mari contribuabili la bugetul României, după bucureşteni (30,4 mld lei), pe locul al doilea, la foarte mare distanţă, vin constănţenii, cu aproape 6 miliarde de lei plătiţi în 2013. Top 5 e completat de Cluj, Ilfov şi Timiş.

Iată cum arată topul pe judeţe (milioane lei):

1. Marii contribuabili cu 79.459 milioane lei,  sunt, în general, firme de mari dimensiuni care activează cele mai multe dintre ele la nvel național. Sunt 2.500 în toată ţara, iar contribuţiile lor la buget sunt contabilizate separat şi nu apar în dreptul judeţului în care activează.

2. Bucuresti 30.416 milioane lei fără marii contribuabili

Adică de 10 ori cât Brașov, de 15 ori cât Mureș, de 30 de ori cât Harghita. Așadar, mitul că vreun sudist trăiște de pe urma vreunui minoritar maghiarofon, sau alogen separatist, cade definitiv în fața acestor cifre.

3. Constanta 5.968
4. Cluj 4.322
5. Ilfov 3.960
6. Timis 3.857
7. Prahova 2.974
8. Brasov 2.677
9. Iasi 2.350
10. Bihor 2.237
11. Arges 2.167

12. Mures 2.012

13. Dolj 1.925
14. Sibiu 1.884
15. Arad 1.804
16. Galati 1.735
17. Hunedoara 1.461
18. Bacau 1.439
19. Suceava 1.412
20. Maramures 1.297
21. Alba 1.103
22. Satu Mare 1.059

23. Neamt 1.051
24. Harghita 1.048
25. Dambovita 1.034
26. Buzau 1.031
27. Valcea 959
28. Olt 908
29. Braila 864
30. Gorj 810
31. Botosani 793
32. Vrancea 764
33. Vaslui 709
34. Bistrita 708
35. Covasna 680
36. Caras Severin 654
37. Giurgiu 619
38. Ialomita 611
39. Salaj 600
41. Tulcea 579
42. Teleorman 575
43. Mehedinti 520
44. Calarasi 516

Amatorii de autonomii regionale ar trebui să sape mai adânc și fără a dezinforma, pentru un argument valid, pentru că situația economică în viitor a țării nu le va da motive de liniște pe tărâm economic. Nici în următorii 2 ani situația nu le va da apă la moară, decalajul între „Regat” și județele ”transilvane” se adâncește, dar nu pentru că cineva dorește așa ceva subteran, cum poate ar crede cârcotașii patrihoti, ci pentru că acesta este ritmul de dezvoltare actual, absolut natural.

Nu dorim ca din aceste statistici cineva să tragă concluzia total eronată, că încercăm a creea o prapastie între regiuni. Încercăm o analiză la îndemana oricui are răbdarea să studieze oleacă site’ul Comisiei Nationale de Prognoză, ce are la bază datele INS, date ce sunt trimise și cunoscute și de Bruxelles. Așadar se prognozează ca la finele anului 2016, România să atingă suma încasată la nivel național de 734,733 miliarde lei, cu 178,025 miliarde mai mult decât la finele anului 2011.
Bucureștiul să înregistreze cifra de 167,44 miliarde lei.
Dar pentru a demonta întreaga construcție de neadevăruri și aberații, celor ce se bazeazî pe ”argumente” economice, în tentativa lor de a creea un stat independent în Transilvania, iată prognoza încasărilor în 2016, în toate cele 16 județe: 237,569 miliarde lei, cu o medie de 14,8 miliarde /judet.
În „Regat” situația se modifica astfel: 497,164 miliarde lei în cele 25 de județe și București, cu o medie de 19,122 miliarde / județ. Oricine poate vedea cu ochiul liber și neinfluențat de propaganda separatiștilor, diferențele.
În concluzie, adepții ideii eronate și aberante că românii din vechiul regat trăiesc pe spinarea ardelenilor, trebuie să argumenteze cu cifre reale și nu cu lozinci otrăvite. Cu muncă și inteligență aceste cifre seci pot fi îmbunătățite, într’atât cât să fie resimțite cu adevărat în nivelul de trai al fiecărui român si nu căutat în segregaționism.

Sursă: economica net

Citiți și: CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

#Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬

ARHIVELE NAȚIONALE VOR DIGITIZA DOCUMENTE MEDIEVALE ANTERIOARE ANULUI 1600

Documentele medievale anterioare anului 1600 păstrate în Arhivele Naționale, indiferent de forma de păstrare (original sau copie), vor fi digitalizate și va fi creată o bază de date accesibile online, prin intermediul proiectului „Digitizarea documentelor medievale din Arhivele Naționale ale României”, care va fi lansat luni la Universitatea din București.

Potrivit unui comunicat de presă al Universității din București remis marți AGERPRES, proiectul are printre obiectivele specifice scanarea documentelor medievale, circa 32.000 unități arhivistice, care se află în 32 de filiale ale Arhivelor Naționale, majoritatea fiind păstrate în serviciile județene Cluj, Sibiu, Brașov, Iași, Covasna și Maramureș, respectiv la Serviciul Arhivelor Istorice Centrale din București.

De asemenea, în cadrul proiectului vor fi inventariate toate documentelor (circa 36.000) cuprinse în cele 32.000 unități arhivistice, care să cuprindă informații despre datarea documentului, emitent, cota arhivistică, descrierea documentului, conținut (rezumat, indice de nume și indice de materii), plus imaginile documentelor și ale sigiliilor lor (circa 250.000 de copii digitale după documente și sigilii).

Alt obiectiv specific al proiectului se referă la crearea unei baze de date cu cele 32.000 unități arhivistice, accesibilă online gratuit, cu multiple căi de identificare a documentelor de către utilizator.

În plus, pentru șapte filiale județene de arhivă, care au cele mai mari cantități de documente, se va crea câte un portal web, în cadrul căruia va exista o secțiune dedicată unui muzeu virtual.

Alte circa 1.000 documente vor fi restaurate înainte de scanare.

„Proiectul de digitizare a documentelor medievale are mai multe grupuri țintă, care pot fi clasificate după relevanța lor în mediul academic sau, în general, în societate. Din perspectivă științifică, cel mai important grup țintă este format de mediul academic. În institutele de istorie sau studii socio-umane, care sunt în subordinea Academiei Române, aflate în Cluj-Napoca, București, Iași, Târgu-Mureș etc., sunt istorici specialiști în cercetarea istoriei medievale. Universitățile din România au facultăți de istorie sau arhivistică (București, Cluj-Napoca, Iași, Alba Iulia, Sibiu etc.), unde există specialiști — profesorii, dar și un potențial de formare a specialiștilor — studenți, masteranzi și doctoranzi. Există institute de cercetare a istoriei, în special a Transilvaniei, care funcționează ca ONG-uri, cu specialiști foarte buni în cercetarea istoriei, ca de exemplu Societatea Muzeului Ardelean din Cluj-Napoca. Din aceeași perspectivă academică sunt vizați istoricii din Ungaria interesați de istoria Transilvaniei medievale, din centrele academice din Budapesta, Debrecen, Szeged sau Pecs. Deși în număr mai mic, în Germania există istorici interesați de istoria sașilor din Transilvania”, se arată în comunicatul de presă al UB.

Majoritatea documentelor vizate de proiect (circa 90%) se referă la istoria Transilvaniei și sunt scrise în limbile latină (80%), germană și maghiară.

Documentele referitoare la țara Românească și Moldova sunt scrise în limbile slavonă și română.

Toate documentele vor fi scanate cu echipament specific, vor fi prelucrate de către paleografi, iar meta-datele rezultate vor fi introduse în baza de date. Pentru prelucrarea documentelor vor fi angajați în proiect specialiști în paleografiile respective, preponderent tineri pregătiți în centrele universitare din București și Cluj-Napoca”, mai precizează sursa citată.

„Prin parteneriatul cu Arhivele Naționale ale Norvegiei începe o cooperare interinstituțională între partenerul norvegian și Arhivele Naționale ale României. Această cooperare depășește limitele întâlnirilor profesionale din cadrul Consiliului Internațional al Arhivelor, unde cele două arhive naționale sunt membre. În acest proiect este o relație directă cu obiective clare și cu rezultate cuantificabile, care pot fi un exemplu și pentru alte posibile parteneriate interinstituționale dintre România și Norvegia. Arhivele Naționale ale Norvegiei au experiență în digitizarea documentelor începând din 2006. Implicarea celor mai mari universități din România — Universitatea din București ca promotor al proiectului și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca ca partener — asigură un rol important comunității academice în definirea strategiilor naționale în digitizarea arhivelor”, se mai arată în comunicat.

Evenimentul de lansare a proiectului va fi organizat de către Universitatea din București. Proiectul este finanțat de Mecanismul Financiar SEE 2009-2014, prin Programul PA16/RO12 „Conservarea și revitalizarea patrimoniului cultural și natural’, implementat în parteneriat cu Arhivele Naționale, Universitatea „Babeș-Bolyai” și Arhivele Naționale ale Norvegiei.

Perioada de implementare a proiectului este de 17 luni, până în aprilie 2016, valoarea totală fiind de 3.942.848,08 lei, din care 85% este finanțare nerambursabilă din Mecanismul Financiar al SEE (Norvegia, Islanda și Liechtenstein) iar 15% este finanțare nerambursabilă din bugetul național.

Sursa: agerpres.ro

PANGEEA, UNDE ERA ROMÂNIA ?

Geologii susțin că, în urmă cu aproximativ un miliard de ani, exista pe Pământ un singur supercontinent. După două sute cincizeci de milioane de ani, acesta s’a divizat în trei părți, între care s’au format oceane. Ele s’au reunit mai târziu, în cadrul mișcării de orogeneză Pan-Africane, care a durat aproximativ șaizeci de milioane de ani, și au format supercontinentul Pannotia.

Acum circa cinci sute cincizeci de milioane de ani, Pannotia s’a divizat din nou în mai multe fragmente, cele mai importante fiind Laurentia (din care avea să se formeze America de Nord), Baltica (din care urma să ia naștere Europa de Nord), Siberia și Gondwana (sursa formării Chinei, Indiei, Africii, Americii de Sud și Antarcticii).

Pe harta de mai sus se observă cum spațiul actual al României ”la sud de Dunăre” se scălda în Oceanul Tethis.

De’a lungul a peste două sute de milioane de ani, multe dintre fragmentele mici s’au unit, formând un continent de mari dimensiuni, numit Laurasia. Acesta s’a reunit cu Gondwana cu două sute de milioane de ani în urmă, dând naștere supercontinentului Pangeea. Pangeea s’a rupt în mai multe continente, pe care astăzi le cunoaștem ca Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia și Antarctica.

Geologii consideră că fenomenul de rupere a supercontinentului Pangeea continuă și în prezent, contribuind la mărirea Oceanului Atlantic, la finalul procesului de rupere urmând să se formeze un nou supercontinent.

Acum 20 de milioane de ani, Antarctica a fost acoperită de gheață și continentele nordice s’au răcit rapid. Lumea a luat aspectul „modern”, dar observați că Florida și părți din Asia au fost inundate de mări (foto 3).

Oare așa stau lucrurile în realitate? Continentele chiar se unesc și se despart neîncetat, pe parcursul sutelor de milioane de ani, din cauze naturale? Calculele geologilor rămân în stadiul de ipoteze, deoarece nu pot fi demonstrate.

Prin urmare, dacă în mod normal este nevoie de câteva sute de milioane de ani pentru a se forma continentele pe care le știm astăzi dintr’un singur supercontinent, altfel stau lucrurile în cazul unei planete artificiale, controlate de entități superioare tehnologic.
Miturile străvechi sugerează că suprafața Terrei a fost formată dintr’un singur continent, așa-numitul Pangeea (foto 1, 4).

Dacă miturile diferitelor popoare sugerează că Potopul s’a datorat topirii bruște a zăpezii și gheții în timpul încălzirii globale din mijlocul erei glaciare, Platon propune o nouă ipoteză, cea a scufundării continentului în apă. Ipoteza despărțirii continentelor abia în urma tratatului de pace al zeilor e susținută de Biblie, care afirmă că pe vremea pelasgilor a avut loc împărțirea Pământului.

Ipoteza prezentată mai sus rezolvă problema migrației oamenilor, pe care cercetătorii n’au fost în stare să o explice într’un mod satisfăcător. Părerea lor este că oamenii au apărut în sudul Africii (foto 5), de acolo migrând în epoca de piatră în toate colțurile lumii.

Putem înțelege migrația, oamenii căutând locuri cu condiții de trai mai favorabile decât cel din care au plecat. Însă de ce să se fi deplasat chiar și mii de kilometri pentru acest lucru? Și cum? Cum au reușit acei oameni primitivi să traverseze mări și oceane pentru a se stabili în locuri precum America ori Australia?

De ce s’au stabilit în locuri cu condiții vitrege de trai, cum ar fi Scandinavia ori Siberia?
Aceste întrebări rămân fără răspunsuri satisfăcătoare, oricât de mult și’ar dori oamenii de știință să ne convingă de veridicitatea ipotezei lor.

Singura variantă plauzibilă este cea care susține că oamenii au fost duși de către zeii lor în teritoriile respectivilor zei. Exact acest lucru susține și Biblia: după ce limbile oamenilor au fost amestecate, „i’a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, oamenii nu au migrat de bunăvoie, ci au fost împrăștiați de către „Domnul” pe toată suprafața Terrei.
Eschimoșii păstrează în memoria lor colectivă chiar și astăzi acel moment, ei susținând că strămoșii lor au fost transportați în nord de către uriașe „păsări de fier”.

Unde e adevărul?

Animație cu formarea continentelor:

Sursa: pixshark.com,  http://essayweb.net/history/ancient/prehistory.shtml

Citiți și:  EXPLOATARE DE SARE VECHE DE 8000 DE ANI – 6050-5500 î.Hr.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ÎNTOTDEAUNA MINCIUNA ARE PICIOARE SCURTE

Propaganda mincinoasă a maghiarofonilor susține că Ungaria practică plăcuțe bilingve pe indicatoare rutiere, sau pe panouri la intrare în orașe. Ceea ce, nu este adevărat.

Cei care au traversat Ungaria o știu cu prisosință.

Ungaria și nu doar pe autostradă, ci și pe drumurile naționale, practică o politica rutieră, adevărat anti-românească.

Există o penurie totală a inscripțiilor în limba română, chiar dacă este oraș de trecere spre frontieră.

http://www.pinterest.com/pin/374572893982926572/

Doar câteva exemple sunt edificative: Gyula, Bekescsaba, Elek, Ketegyhaza, Szeged, Tiszasziget, Kubekhaza, Debrecen, Sarkad, Nyirabrany, Berettyoujfalu, Nyiregyhaza, Bukarest… oricât aș insista nu voi găsi decât sporadic la intrarea în vreun sat cum sunt Micherechi și Chitighaz, sate în care se declară căte 1000 de români.

http://www.pinterest.com/pin/374572893982926549/

Dar în Ungaria nu trăiesc doar 2000 de români.

http://www.pinterest.com/pin/374572893982926553/

La începutul lunii decembrie a anului trecut, Ungaria a acordat cetăţenia cu numărul 500.000 unui etnic dintr’un alt stat. Astfel, de la 3 ianuarie 2011, de când legea a intrat în vigoare, Ungaria a câştigat o jumătate de milion de noi cetăţeni, care au drepturi și care pot vota în Ungaria. Se estimează că peste 250.000 sunt din România, din care nu toți cunosc limba maghiară.

http://www.pinterest.com/pin/374572893982926564/

Cum să considerăm această politică a Ungariei, de dezinteres sau o continuare a politicii milenare de expansiune și deznaționalizare a altor etnii? Unde este respectul pentru minorități, vecini cu frontieră comună sau turiști?

Citiți și: CLUJUL NU VA AVEA PLĂCUȚE BILINGVE LA INTRAREA ÎN ORAȘ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

UN SITE DIN RUSIA RECOMANDĂ ROMÂNIA

România, una dintre țările cele mai misterioase și frumoase din Europa. Spiritul Evului Mediu a pătruns totul: de la străzile vechi pietruite și terminând cu păduri misterioase.

Această țară ascunde frumusețea tăcută a Carpaților, fresce extraordinare, mănăstiri frumoase ortodoxe vechi și splendoarea castelelor medievale, dintre care într’unul, potrivit legendei, a trăit Contele Dracula însuși.

Dacă doriți să faceți o excursie în trecut,  AdMe.ru recomandă insistent să vizitați această țară pitorească, unde fiecare colț respiră istorie și legendă.

Ceață de dimineața peste satul Bertan.

Cascada Biggar.

Masivul Ceahlău, apus de pe munte.

Castelul Peleș.

Câmp de floarea-soarelui în România.

Transilvania.

Castelul Corvinilor.

Parcul Național Rodna.

Masivul Bucegi.

Parcul National Retezat, Carpați.

Masivul Bucegi.

Seară de primăvară în satul românesc.

Transfagărășanul în Transilvania.

Castelul Bran, bine-cunoscut sub numele de Castelul lui Dracula.

Mlaștină în România, acoperită cu mușchi.

Sighișoara.

Decebal.

Munții Apuseni din vestul României.

Serpentine

Munții Rodnei.

Pentru conformitate vizitați și situl rusesc bine-intenționat:

Источник: http://www.adme.ru/tvorchestvo-fotografy/hochu-v-rumyniyu-807210/ © AdMe.ru

Citiți și:  ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME