CUI I’AR FOLOSI O AUTONOMIE A UNOR JUDEȚE ARDELENE SAU MOLDOVENE?


Vom aborda fără prejudecăți un subiect care deși este tabu printre români, este foarte dezbătut de mințile înfierbântate de iredentism ale alogenilor care trăiesc în România și care nu s’au împăcat cu consecințele Conferinței de Pace de la Paris din 1947, tratat în care au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând modificări ale frontierelor Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române, Ungaro-Slovace etc.

Ne gândim evident la maghiarofoni, și spunem maghiarofoni pentru că mulți dintre ei sunt români maghiarizați în generațiile trecute, dar și la câțiva români care cochetează cu ideile secesioniste, mulți dintre ei amăgiți de mirajul unei vieți mai bune similar cu cel din occident și care cred ei s’ar rezolva prin simpla modificare de frontiere. Pe 15 martie, maghiarii din România și, în special, cei din secuime vor autonomie. În ultimii ani, de ziua națională a maghiarilor, subiectul autonomiei teritoriale a tot apărut în peisajul manifestărilor din această zi.

Autonomia apare, precum ghioceii, în martie și se ofilește, de obicei, în vară după discursul lui Viktor Orban la Universitatea de vară de la Băile Tușnad. Cam atât durează ciclul de vegetație al subiectului autonomiei.

Subiectul este uneori adus în dezbatere și de către unii reprezentanți ai administrațiilor locale nemulțumite uneori de cum sunt gestionate bugetele naționale.

Deci, cum ar arăta cele trei mari provincii ale României dacă ar fi independente?

MOLDOVA VA STA CEL MAI PROST

Motiv pentru care nu există tendințe serioase de autonomie.
O Moldovă independentă, formată din cele opt județe din nord-estul României, ar avea o populație rezidentă de 4,1 milioane de locuitori (21% din populația României) și o suprafață de 46,2 mii de km pătrați (19,4% din teritoriul Românei – vezi POZA).
Economia Moldovei independente ar însemna un PIB de 97,8 miliarde de lei (21,8 miliarde euro), conform datelor CNP din anul 2016.

Ca pondere în economia națională, Moldova înseamnă 12,8% din PIB-ul României. Așadar, avem o mare diferență între ponderea popualției (21%) și cea deținută în PIB-ul național (12,8%), ceea ce duce la un PIB pa cap de locuitor cu 38% mai mic decât media națională (23,88 mii față de 38,65 mii lei – vezi datele din imagine). E o diferență mare de productivitate pe locuitor, conform datelor din 2016, între regiunea Moldovei și media națională (5,3 mii față de 8,6 mii euro, la cursul mediu BNR).

Taxele colectate la nivel regional anul trecut s’au ridicat la valoarea de 12,54 mld. lei (10,8% din taxele colectate la nivel regional). În cazul unei independențe, aceste taxe ar crește pentru că li s’ar adăuga taxele colectate prin intermediul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, care colectează la nivel central direct de la marile companii indiferent de județul unde își au centrul.

E probabil ca suma taxelor colectate să mai crească cu 50% în cazul unei ipotetice independențe, ceea ce ar duce nivelul taxelor colectate la aproape 4,2 miliarde de euro, de aproape 2 ori mai mult decât au primit administrațiile locale în 2016 (10,7 mld. lei, respectiv 2,38 mld. euro).

Raportul bugete locale/cheltuieli buget consolidat a fost anul trecut de 1/4 (59 mld. lei venituri bugete locale / 242 mld. lei cheltuieli buget consolidat). Taxele colectate într’o ipotetică Moldovă independentă sunt insuficiente pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

În consecință, considerăm că o eventuală autonomie, vor ajuta doar tendințelor din exterior, în speță Budapestei și Moscovei în planurile lor de destabilizare a României.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

TRANSILVANIA (Ardeal+Banat+Crișana+Maramureș) SE VA MAGHIARIZA MAI RAPID DECÂT SE PETRECE ÎN INTERIORUL ROMÂNIEI

În Transilvania principalul motor secesionist o reprezintă UDMR și PPMT, partide ungurești care trag către o unire cu Ungaria, nicidecum pentru o independență reală a Județelor Covasna-Harghita sau a Ardealului ca întreg.

Cei 5,5 milioane de români din Ardeal nu’și doresc cu adevărat o independență care le’ar aduce o scădere a ponderii lor și vor deschide calea spre o maghiarizare și catolicizare grăbită precum se întâmplă în Harghita și Covasna.

18 milioane de români sunt mai greu de maghiarizat într’o politică națională a României, față de 5,5 milioane de români la o masă de 11 milioane de maghiarofoni (Ungaria+ maghiarofonii din Ardeal).

O Transilvanie independentă ar avea o suprafață de 100,3 mii km pătrați (42,2% din suprafața României) și o populație rezidentă de 6,7 milioane de locuitori (34% din populația României – vezi datele din poză).

Economia Transilvaniei ne arată că în eventualitatea unei independențe, PIB-ul ar fi echivalent cu 31,7% din PIB-ul național la nivelul anului 2016. Cele 221,4 miliarde de lei, cât reprezintă PIB-ul Transilvaniei, sunt echivalente cu 49,3 miliarde de euro, la cursul mediu din 2016.

PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania e sub media națională (93,1% din media națională), conform datelor din 2016. PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania se ridica la valoarea de 35,99 mii lei (8 mii euro), cu 2,66 mii lei (600 euro) mai puțin decât media națională de 38,65 mii lei (8,6 mii euro).

Deci, și în cazul Transilvaniei vorbim de o productivitate pe locuitor mai mică decât media națională. Asta e o chestiune pe care propagandiști lugubri și fără cunoștințe solide de economie, precum Sabin Gherman, omit să o expună public atunci când ne explică criteriile economice care ar sta la baza unei autonomii extinse, dacă nu chiar independență, a Transilvaniei.

Taxele colectate din Transilvania, ”cele care îngrașă Bucureștiul”, conform panourilor electorale ale UDMR de la ultimele alegeri, se ridicau la valoarea de 33,98 miliarde lei (29,2% din taxele colectate la nivel regional).

ANAF-ul nostru colectează taxe prin direcțiile regionale la nivel de teritoriu, de la persoanele fizice și companiile mici și mijlocii (58% din totalul taxelor colectate în 2016), și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care colectează direct de la marile companii, indiferent de regiune (42% din totalul taxelor colectate anul trecut). Nu avem o statistică teritorială de la nivelul marilor contribuabili, dar avem de la nivelul direcțiilor regionale, și conform acesteia, în Transilvania se colectează aproape 7,6 miliarde de euro din totalul taxelor colectate la nivel regional (26 mld. euro). Această sumă, probabil, va mai crește cu cel puțin 50% prin mutarea taxelor de la marii contribuabili la nivel regional în cazul unei ipotetice independențe.

În 2016 administrațiile locale din această regiune au avut venituri de 4,6 miliarde euro (20,5 mld. lei). Dar trebuie să ne gândim că, din bugetul de 11 – 12 miliarde de euro al unei Transilvanii independente, pe lângă cele 4,6 mld. euro, cât revenind aministrațiilor locale, vor trebui suportate pensiile, datoria publică, sistemul de sănătate, de învățământ, administrația centrală, structurile de apărare, etc.
Raportul între bugetele locale și bugetul central ar fi de 1/2,6, tot insuficient pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

HARGHITA ȘI COVASNA TOT MAI SĂRACE

De ce ar avea nevoie maghiarofonii de autonomie, ținând cont că cele două județe sunt tot mai sărace? Cât de mult au rămas în urmă economiile Harghitei, Covasnei și Mureșului față de media națională din 1995 încoace?

Cele două și ceva județe pe teritoriul cărora se întinde așa-zisul Ținut Secuiesc, pentru că doar o parte din județul Mureș face parte din acest ținut, au fost conduse de liderii maghiari din anii `90 încoace. Dacă în cazul Mureșului, influența liderilor maghiari a fost ceva mai redusă, în cazul Harghitei și Covasnei, putem spune că UDMR-ul a condus fără drept de contestare aceste județe de mai bine de 28 de ani.

Așadar, putem aprecia că evoluția economiei din aceste județe din 1995 încoace li se datorează în bună măsură și liderilor maghiari. De ce din 1995 încoace? Pentru că datele INS-ului privind PIB-ul de la nivel de județe încep din anul 1995 și se opresc în 2015. Pentru anii 2016 și 2017, am apelat la datele Comisiei Naționale de Prognoză.

Cum au evoluat economiile județelor Mureș, Harghita și Covasna între 1995 și 2017?

Am ales ca indicator PIB-ul pe cap de locuitor în prețuri curente exprimat dolari la cursul mediu de schimb (euro încă nu exista în 1995). Fiind un indicator agregat, PIB-ul înglobează și evoluția unor indicatori precum veniturile, exporturile nete, consumul, etc. Deci, dintre toți indicatorii economici, e cel mai potrivit pentru a face o comparație.

Datele INS ne arată că toate cele trei județe au pierdut teren în raport cu media națională, dar și cu media regiunii de dezvoltare din care fac parte (vezi tabelul din imagine). Cele trei județe, alături de Brașov, Sibiu și Alba, formează împreună regiunea de dezvoltare Centru.

Dacă în 1995, PIB-ul pe cap de locuitor din această regiune era la la un nivel de 104% din media națională (1.724 $ față de 1.656 $), anul trecut, acest indicator era sub media națională, situându’se la un nivel 94,3% (10,14 mii $ față de 10,76 mii $). Datele din 2016 și 2017 sunt estimări ale Comisiei Naționale de Prognoză. Totuși, această regiune era căzută sub media națională și în 2005, și în 2010, și în 2015, iar în acest caz vorbim de date definitive.

Cine sunt vinovații pentru această scădere de productivitate a regiunii în raport cu media națională?

Cele trei județe luate în discuție sunt principalii vinovați, adică Mureș, Harghita și Covasna. Celelalte județe din regiune, Sibiu (11,28 mii $ ), Brașov (12,77 mii $) și Alba (11,64 mii $) se situau în 2017 peste media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (10,76 mii $), iar două dintre acestea, Alba și Sibiu, se aflau sub media națională în 1995 (vezi tabelul din imagine).

Ce au aceste județe în comun?

Administrație condusă de formațiunile politice ale etniei maghiare, formațiuni care militează pentru o politică izolaționistă pentru a’și conserva numărul de voturi.

Să le luăm pe rând:

Județul Mureș

Mureșul se afla în 1995 foarte aproape de media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (99,2%; 1.644 $ față de 1.656 $), iar anul trecut s’a situat la un nivel 78,6% (8,45 mii $ față de 10,76 mii $).
A pierdut teren și față de media regiunii de dezvoltare. Dacă în 1995, era la un nivel de 95,3% din media PIB-ului pe cap de locuitor din regiunea Centru (1.644 $ față de 1.724 $), anul trecut era la 83,3% (8,45 mii $ față de 10,14 mii $). În cazul Mureșului, vorbim de o scădere mai mică față de cele două medii (națională și regională), iar în cazul celorlalte două județe scăderile sunt și mai mari.

Județul Harghita

În 1995, acest județ se situa la un nivel de 96,3% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (1.595 $ față de 1.644 $) și de 92,5% din media regională. Anul trecut se situa la un nivel de 67,9% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor și de 72% din media regională (7,3 mii $ față de 10,14 mii $, respectiv 10,76 mii $).

Județul Covasna

Acest județ are cea mai spectaculoasă cădere față de mediile națională și regională ale PIB-ului pe cap de locuitor. În 1995 era al doilea județ al regiunii Centru în privința PIB-ului pe cap de locuitor, situându’se la un nivel de 103,4% din media regională și la 107,6% față de media națională (1.783 $ față de 1.724 $, respectiv 1.656 $).

În 2017  PIB-ul pe cap de locuitor din acest județ a fost, potrivit CNP, de 7,15 mii $, adică 70,5% din din media regională și 66,5% din media națională. E evidentă prăbușirea față de anul 1995.

Cele trei județe care, parțial sau aproape în totalitate, au fost conduse de reprezentații etniei maghiare din 1995 încoace au pierdut teren față de nivelurile de dezvoltare economică regional și național. Politicile de enclavizare etnică și economică au condus la un regres economic. Acum un an și ceva, la alegerile parlamentare, UDMR-ul defila cu sloganuri legate de independență fiscală, deși, și la acest capitol, județele majoritar maghiare sunt mult sub media națională.

E o politică demagogică și păguboasă care nu face decât să creeze un mic Lesotho în interiorul României, doar din rațiuni de conservare a unui procent din voturi care să permită UDMR-ului accesul în Parlament. Bunăstarea viitoarelor generații din aceste județe ale României e sacrificată din rațiuni ce țin de pensiile speciale ale parlamentarilor.

Trist.

ȚARA ROMÂNEASCĂ CEA MAI CÂȘTIGATĂ ÎN CAZUL INDEPENDENȚEI

Țara Românească și Dobrogea stau cel mai bine economic, contrar celor vehiculate de propaganda maghiarofonilor.

În cazul unei ipotetice independențe a Țării Românești, ar apărea un diferend teritorial cu o Moldovă independentă. Regiunea Dobrogei ar fi sursa diferentului, pentru că aceasta a fost alipită Principatelor în anul 1878, în urma războiului de independență, iar în schimbul acesteia s’a renunțat la cele trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist (Cahul, Bolgrad și Ismail), județe care aparțineau de drept Moldovei încă înainte de unire. Deci, Principatele Unite, pentru a obține Dobrogea în 1878 au renunțat la un teritoriu al Moldovei.

Acest diferend dispare în cazul Unirii cu Basarabia.

Presupunând că Țara Românească ar păstra Dobrogea, populația noului stat independent ar fi de 8,9 milioane (45% din populația României), iar teritoriul ar fi de 91,9 mii km pătrați (38,5% din teritoriul României – vezi datele din poză).
Economia Țării Românești ar însemna un PIB total de 421,8 miliarde de lei (93,9 miliarde euro), la nivelul anului 2016, ceea cea ar însemna o pondere de 55,4% din PIB-ul României.

PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 122,6% din media națională (47,39 mii față de 38,65 mii lei). La cursul mediu de anul trecut, PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 10,6 mii euro.
De unde vine această productivitate ridicată din sud?

Sursa principală e regiunea capitalei, al cărui PIB total se ridică la 209 miliarde lei, deci aproape jumătate din PIB-ul Țării Românești. Fără regiunea capitalei, ce include și Ilfovul, PIB-ul pe locuitor din Țara Românească ar fi de 32,1 mii lei (83,1% din media națională).

De unde vine productivitatea ridicată din capitală?

PIB-ul regional cuprinde doar ceea ce se produce local într’o regiune și nu cum cred unii secesioniști ignoranți, că Bucureștiul are un PIB ridicat pentru că aici își au sediul toate marile companii.

Dacă McDonanld`s are sediul în București și restaurante în restul țării, statistica teritorială va încerca să cuprindă activitatea restaurantelor din fiecare județ în PIB-ul județului. La centru, adică în PIB-ul Bucureștiului, va intra activitatea restaurantelor din București plus cea a managementului central de la Mc Donald`s, care e localizat tot în București.

PIB-ul din capitală e ridicat pentru că aici e cea mai mare piață din România, piață care nu are nevoie mare de autostrăzi și alte proiecte de infrastructură pentru a fi accesibilă unui investitor. Cele aproape 2,3 milioane de rezidenți, și peste 3,5 milioane adăugând navetiștii cu venituri mult peste media națională, sunt un magnet pentru mediul de afaceri. La sfârșitul anului trecut, conform BNR, aproape 60% din investițiile străine directe din România erau localizate în regiunea capitalei.

În cazul unei ipotetice separări a celor trei provincii istorice, Bucureștiul nu va suferi mult, pentru că va constitui în continuare un pol de atracție prin dimensiunile sale.
Taxele colectate la nivel regional în sudul României au o pondere în totalul taxelor colectate de 60% (70,02 mld. lei, respectiv 15,6 mld. euro). Capitala e perla coroanei în materie de colectat taxe. Peste 37% din taxele colectate la nivel regional sunt colectate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Și nu vorbim despre taxele de la companiile mari, care, așa cum am spus, sunt colectate separat.

În cazul în care companiile mari ar cotiza la celelalte regiuni, tot sudul ar ieși în câștig, pentru că aproape 70% din cele 2.940 de mari contribuabili își au sediul în județele din sud și în capitală. În regiunea capitalei, anul acesta, erau 1.520 de mari contribuabili. E probabil ca numărul acestora să se diminueze, dar tot ar rămâne ceva mai mult decât în celelalte provincii, pentru că și piața de 8,9 milioane de locuitori ar fi mai mare. Deci, cele 15,6 miliarde de euro cât reprezintă taxele colectate la nivel regional au șanse să se dubleze în eventualitatea unei treceri a marilor companii la bugetul ipoteticei Țări Românești.

În 2016 județele din sud au avut venituri ale administrațiilor locale în valoare de 6,3 mld. euro (28,3 mld. lei). Suma pare suportabilă pentru un buget de 30 miliarde lei și chiar mai rămân bani pentru susținerea pensiilor, sănătății, administrației centrale, învățământului, armatei etc.

Raportul între bugetele locale și bugetul total ar fi de 1/4,7, mai mare decât cel din prezent. Vedem, așadar, că sudul susține prin taxe restul țării deocamdată și nu invers.
Dacă ar fi să aplicăm criteriile catalanilor, cea mai îndreptățită provincie istorică care ar trebui să lupte pentru independență e Țara Românească. Dacă ar fi să ne ghidăm după cât de discriminate și neglijate economic sunt provinciile istorice, atunci Moldova ar fi cea mai îndreptățită să’și dorească independența, dar din punct de vedere al sustenabilității fiscale, ar fi un dezastru pentru această regiune.

Desigur acestea sunt calcule ipotetice făcute de situl analizeeconomice.ro, pentru că nu românii își doresc 4 state românești independente, ci doar alogenii anti-români cu predilecție.

De asemenea, nu e sigur că județe ca Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Caraș, Bistrița sau cea mai mare parte din Mureș, adică a acelor județe care nu vor să fie ”libere” datorită mirajului ipoteticei dezvoltări mai rapide. Consecința va fi doar maghiarizarea mai rapidă.

Brașovul, unul dintre cele mai mari oraşe din România se alătură celor care vor ca Basarabia să revină la patria mamă. Municipiul Braşov, ai cărui consilieri au votat în unanimitate pentru semnarea Declaraţiei de unire au propus în cadrul şedinţei ca Documentul să obţină votul absolut, devenind astfel Act Administrativ.

Consilierul Arnold Ungar:

”Eu aș propune să nu adoptăm un vot simbolic care nu are nicio valoare. Materialul pe care l’a prezentat domnul viceprimar, Costel Mihai, din punct de vedere istoric foarte corect și frumos. Eu zic că l’am putea vota, doar că asta nu se poate face acum în 5 minute, ca un proiect de hotărâre prin care Brașovul, prin reprezentanții săi democratic aleși, își manifestă dorința de REÎNTREGIRE A ȚĂRII și suntem de acord cu ce fac frații noștri din Basarabia, unde tot mai multe localități se manifestă în sensul dorinței de UNIRE cu României.”

În urma intervenției, viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai a anunțat adoptarea unui material în acest sens în cadrul următoarei ședințe a consiliului local Brașov.

Viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai:

”Pentru următoarea ședință putem să adoptăm un astfel de material, iar astăzi, ca prim pas față de această Declarație să acordăm votul de susținere simbolică a declarației, urmând ca acest act să se materializeze într’un act administrativ.”

Iniţiativa adoptării Declaraţiei de UNIRE i’a aparţinut unuia dintre viceprimarii oraşului, Costel Mihai, iar ideea a fost îmbrăţişată cu entuziasm atât de edilul-şef, Gheorghe Scripcaru, cât şi de Consiliul local.

Braşovul este cea de’a patra unitate administrativă românească de la vest de Prut care se pronunţă în favoarea refacerii României Mari. După ce tonul semnării Declarațiilor de UNIRE în România a fost dat de municipiul Buzău, care a votat în unanimitate marele act istoric. Consiliul Judeţean Timiş a ratificat tot cu unanimitate o declaraţie similară. Prahova la fel.

Așadar, ar fi de neînțeles ca după ce au dat dovadă de acte de patriotism aceleași consilii să adopte într’un viitor previzibil niște acte de trădare.

Sau de ce ar crede de exemplu cărășenii că timișenii vor fi solidari în viitor cu ei dacă de exemplu azi sunt voci egoiste în Timișoara care spun că banii trebuie să rămână în Timișoara și să nu mai fie ajutate județele sărace? Aceleași semne de întrebare s’ar ridica la adresa clujenilor, interesați ca municipiul lor să devină capitală de regiune, și în Bistrița, Alba, Hunedoara, sau în cea mai mare parte din județul Mureș care cu siguranță nu ar dori să devină minoritari într’o viitoare regiune autonomă maghiară care a mai existat cândva înființată de sovietici.

De asemenea, nu credem că Vaslui, Galați și Vrancea, ori întreaga Moldovă, să’și dorească o ieșire din România de azi. Cel mai probabil și’ar dori să rămână în continuare unite unei Românii mai mici, dar care ar rămâne continuatoarea locului României din Cadrul UE și NATO.

Și atunci ce ar mai rămâne în siajul Clujului, Timișoarei, Aradului și Oradei?

Nu suntem convinși nici că maramureșenii, sălăjenii, bihorenii, arădenii, clujenii, timișenii în marea lor majoritate să fie de acord cu o astfel de hăcuire mișelească a teritoriului național, doar pentru interesele de moment ale așa-zisei secuimi care ar fi, să recunoaștem, singura beneficiară a acestor tipuri de secesiuni, prin care se văd legați în final de Ungaria.

Ne întrebăm cu ce ar mai ajuta ruperea a 7 județe în majoritate românești pentru cauza unei dezvoltări iluzorii, prin expunerea unei includeri imediate în vria Ungariei? Cui prodest? De ce românii majoritari din câteva județe românești ar face jocul Ungariei?

Sursa: insse.ro, analizeeconomice.ro, 10tv.md

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

ROMÂNIA-MOLDOVA, STATUL COMUN ROMÂNESC

Se spune despre oportunități că ele apar în momentele cele mai neașteptate și au o durată limitată. Istoric, România a profitat de oportunități doar atunci când populația sa a făcut și efortul de a se îndrepta spre aceasta și nu a așteptat ca ”Dumnezeu să’i bage și în traistă”.

A profitat de conjunctura politică la 1877 și în 1918 sau în anii 2004 si 2007 când am facut o opțiune democratică fundamentala fiind primiți în NATO și în UE. Astăzi, pe lângă includerea în spațiul Schengen, pentru România se deschide o nouă fereastră de oportunitate.

Comparând cu datele culese despre Republica Moldova, constatăm că exista o similaritate în ceea ce privește suprafața geografică ( a 5-a ca mărime) și numărul de locuitori, precum și două inadvertențe în ceea ce privește PIB exprimat în euro și numărul de locuitori al capitalei de ”zona”. Astfel, dacă se adopta acest proiect, unirea istorica cu Basarabia poate fi mai usor realizată, integrarea făcându’se ”de facto”, ca o alipire a unei zone la un întreg. Din această unire România poate deveni mai puternica, iar Moldova își poate crea oportunitati economice ce pot duce la creșterea PIB, dar și la beneficiile aduse de includerea în structurile NATO sau ale UE, inclusiv spațiul Schengen.

Evident că nu imediat, însa aceste oportunități sunt greu de a nu fi luate în seamă de o parte și de alta a Prutului. Cine ar avea de pierdut? Nimeni altcineva decât Rusia, cea care se implică în campania electorală pentru alegerea Primarului în Chișinău, cea care prezinta ”ambasadorul” unei regiuni la o întâlnire diplomatică, încercând să’i dea legitimitate. Aceeași Rusie care’și țipă prin presa de la noi sau prin gura unor politicieni cu rădăcini la Moscova pierderea influenței în România, dorind să o consolideze la Chișinău.

Dincolo de oportunitatea unirii, reorganizarea va mai produce încă două oportunități, una care ține de reducerea numărului de bugetari (și de aici presiune mai mica pe bugetul de stat și reorientarea banilor economisiți către investiții), precum și eliminarea încrengăturilor supralegale pe care baronii locali au făcut’o la nivelul județelor actuale. La care se adaugă absorbția mai ușoară a fondurilor europene și planuri de dezvoltare concepute la nivel major (ca exemplu, autostrada Arad – Pitesti va presupune colaborarea a 3 zone și nu a 7 ca până acum).

Prin urmare Proiectul ”Romania 9” înseamnă o Românie mai puternică, mai mare, mai bogată, mai dezvoltată, mai puțin coruptă, adică o Românie normală, democratică și europeană. Are cine să fie în fruntea națiunii noastre pentru înfăptuirea unui astfel de moment istoric? Este doar în puterea românilor de a pune în frunte oameni care să’i reprezinte, căci alegerile prezidențiale în Republica Moldova vor avea loc cel mai probabil în toamnă și tot în toamnă pe 30 noiembrie, au loc alegeri parlamentare în România.

Statul comun România + Republica Moldova, România Mare, România-Moldova, Geția, Dacia…

În ultimul număr al săptămânalului ”Literatură și Artă”, a fost publicat apelul Sfatului Țării 2 de a crea un stat comun România + Republica Moldova:

”Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente, unitare şi indivizibile.
Statul comun va lua naștere printr’un tratat internațional, bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internațional, legislația Republicii Moldova, a României și a normelor Uniunii Europene, semnat de președinții celor două state și ratificat de parlamentele statelor membre.

Concluzia este:

”Ținând cont că, la momentul actual, din mai multe considerente, Republica Moldova se află într’o stare extrem de dificilă, fiindu’i amenințată chiar existența ca stat, considerăm că, prin realizarea modelului propus, deschidem o perspectivă unică de revenire în spațiul istoric și etnic al poporului nostru și care garantează și urgentează integrarea noastră în Uniunea Europeană.”

Negocieri, nu neapărat cedări, alipiri sau pretenții teritoriale!

George Simion, liderul unei mişcări unioniste:

”Atunci când vorbim de Unire, ne referim la două state independente, care, democratic, vor înființa un stat nou. E o realitate dură: la fel ca și minoritățile care cred că după Unire vor fi alungați de pe plaiurile Moldovei, nici cei străini nu cunosc faptul că temeiul luptei noastre nu are ca finalitate anexări sau pretenții teritoriale, ci pe libertate, democrație, voință populară și pe șanse egale de transmitere a mesajului. Acestea sunt valori ale întregii lumi civilizate și noi, prin definiție suntem un popor european și parte a acestei lumi libere.”

Unul dintre experţii politici a calificat drept ”acutizare de primăvară” evenimentele ce s’au produs la Chişinău (marşul unioniştilor şi crearea consiliului de lichidare sub denumirea ”Sfatul Țării – 2”).

Asemenea ”acutizări” au loc anual: pe 27 martie, unioniştii din cele două ţări marchează aniversarea unirii Basarabiei cu România în 1918. Însă anul acesta, adepţii unirii au primit un motiv în plus pentru optimism.

Potrivit unor zvonuri insistente, administraţia americană a dat undă verde pentru realizarea proiectului ”Unirea-2018” – aderarea Republicii Moldova la România în anul cînd se împlineşte un secol de la prima ”Mare Unire”. Acest fapt a conferit încă un impuls atât pentru amploarea evenimentelor din 27 martie, cât şi pentru planurile unioniştilor, care visează să repete evenimentele de acum un veac.

În consecinţă, duminica trecută, adepţii unirii nu doar au trecut în marş prin centrul Chişinăului, cu prilejul aniversării a 98-a a includerii Basarabiei în statul român (ce’i drept, fără ”anunţata” prezenţă a lui Traian Băsescu şi într’un număr mult mai mic de 50 de mii, declarat de organizatori). Dar şi au instituit aşa-zisul organ ”reprezentativ” cu denumirea ”Sfatul Țării – 2”, menit să elaboreze o strategie şi documentele necesare pentru preconizata unire. A fost aprobată Foaia de parcurs -2018 – un plan de acţiuni concrete de lichidare a statalităţii moldoveneşti. Şi chiar au început să discute variantele denumirii: Marea Românie, România-Moldova, Dacia.

”Foile de parcurs”: diferenţe de abordare

Însă cu toată euforia şi planurile de a ”îndeplini cincinalul (unirea celor două ţări) în trei ani, deja astăzi, unioniştii moldoveni şi cei români demonstrează că nu există o poziţie unică privind faptul cum trebuie să se desfăşoare ”Unirea-2018”.
Unioniştii din Moldova insistă asupra egalităţii şi a integrării treptate a „celor două state româneşti”. Precum a declarat duminică, în cadrul congresului de constituire a ”Sfatului Țării – 2”, şeful grupului de iniţiativă, redactorul-şef al publicaţiei ”Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, la prima etapă, statul unit trebuie să se numească ”România – Republica Moldova”, să aibă două capitale şi două guverne.
Principiul procesului de unire treptate este prevăzut şi în ”Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România”, adoptată la congresul ”Sfatului Ţării – 2”.

”Implementarea etapelor şi principiilor, prevăzute în Foaia de parcurs – Reunirea 2018”, se arată în primul punct al acestui document.
Însuşi planul de unire, elaborat de unioniştii moldoveni, prevede intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub legislația din România actuală (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO); unificarea instituțiilor naționale gen Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc.; reforma administrativ-teritorială: Moldova revine la judeţe.

Crearea unui guvern şi parlament unic: în instituţiile publice unificate 5/6 revine părţii române, 1/6 – celei moldoveneşti.
Totodată, în primii 20 de ani, partea moldovenească urmează să obţină o cotă garantată de 1 la 6 în guvernul şi parlamentul statului reunificat.
Introducerea pe teritoriul statului reunificat a unei valute unice şi trecerea sistemului bancar din RM în gestiunea Băncii Naţionale a României. Aducerea pensiilor pe teritoriul actualei RM la nivelul pensiilor achitate în România chiar din prima zi a reunificării. Acelaşi lucru se referă şi la salariile bugetarilor.

Crearea unui fond investiţional unic (cel puţin 2% din PIB) pe un termen de 25 de ani, destinat atenuării diferențelor de dezvoltare a populaţiei şi a convergenţei economiilor ”celor două state româneşti”. Garantarea alocării cel puțin a unei șesimi din fondurile structurale europene puse la dispoziția României pentru infrastructura și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova.
Documentul mai prevede elaborarea unei ”agende clare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”, în cadrul negocierilor directe dintre Bucureşti şi Moscova.
Totuşi, în cadrul congresului de duminică a fost înaintată şi o altă propunere de soluţionare a problemei transnistrene: Nicolae Dabija a propus să dăruim Transnistria Ucrainei în schimbul retrocedării Basarabiei de Sud şi a Bucovinei de Nord. Iar România este gata să ”ierte păcatele” Rusiei, cu condiţia că nu va împiedica unirea Moldovei cu România.

Drept ”ora X”, în Foaia de parcurs este indicat anul 2018 – o dată sacrală pentru adepţii unirii. Până atunci, unioniştii basarabeni intenţionează să desfăşoare o campanie de explicare în rândul întregii populații din Republica Moldova privind beneficiile unui stat comun cu România, asigurarea susţinerii reunificării cu România din partea a cel puţin jumătate din populaţia ţării (!), atingerea unui consens între partidele politice (mai ales între cele parlamentare) pentru aprobarea ideii de reunificare; informarea partenerilor europeni despre modificarea frontierelor în această parte a continentului şi asigurarea unui ”lobby internaţional” a ideii unirii; aprobarea în parlamentele celor două ţări a principiilor de bază a ”reunificării Moldovei cu România”. Iar deja după proclamarea politică a unirii, să desfăşoare un referendum ”pe întreg teritoriul statului reunificat” privind adoptarea noii Constituţii.

”Foaia de parcurs a reunificării” unioniştilor basarabeni este aproape o replică fidelă a ”Foii de parcurs a reunificării”, elaborate de fostul consilier al premierului României, expertului Fundaţiei Universitare a Mării Negre a Academiei Române Petrişor Peiu. Se pare că proiectul Peiu a stat la baza acestui document. Totuşi, aceste documente diferă unul de altul.
Planul lui Petrişor Peiu nu prevede nici un fel de etape, perioadă de tranziţie, două capitale, două guverne, la care au făcut aluzie participanţii congresului de duminică de la Chişinău. Capitala ţării rămâne Bucureştiul, iar procesul de reunificare va fi momentan, fără etape intermediare şi asimilare treptată.

”Singura metodă de a genera efecte maxime şi definitive de apartenenţă la structurile euroatlantice de securitate (NATO) şi la cele politice din Europa (UE) – este plasarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub administrarea completă a legislaţiei române. Orice altă abordare doar va îngreuna procesul de reunificare şi îl va pune în pericol. Noi nu avem nici timp, nici resurse instituţionale pentru a desfăşura experimente”, a menţionat autorul.
Petrişor Peiu propune includerea noilor minorităţi naţionale pentru România în societatea românească după modelul adoptat faţă de minoritatea maghiară. Iar pentru soluţionarea conflictului transnistrean, trebuie trecut de la formatul de negocieri în format 5+2 la formatul 2+1 (Bucureşti-Chişinău-Moscova) şi de efectuat un schimb de populaţii de pe cele două maluri ale Nistrului – strămutarea a 100-120 de mii de ”români” transnistreni, fapt ce, potrivit estimărilor expertului român, va costa în jur de 500 de milioane $.

Preţul unirii

Spre deosebire de unioniştii basarabeni şi ”optimistul” Peiu, Bucureştiul înţelege perfect ce consecinţe economice şi politice va avea pentru el ”unirea momentană”-2018.
De acea, în cadrul unor dezbateri publice ”Dialog pentru România”, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că ”să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România pare un demers puţin serios”, ceea ce arată că public principalii actori evită tulburarea apelor. În particular însă tatonări în care este parte și Rusia au evident loc, deoarece Rusia își manifestă fățiș reluarea colaborării extinse cu România. Astfel au avut loc discuții în care alături de generali în rezervă și cadre militare ale Armatei Române demne, la întâlnire a participat și ambasadorul Rusiei la București, într’o reuniune informală a Clubului Militar Român pentru Reflecție Euroatlantică. Discuția s’a purtat sub codul The Chatham House Rule și deși nu se fac publce astfel de discuții, ideea care se desprinde în general este că nu vom avea în final aprobări sau dezacorduri, iar unirea celor două state nu se va pune în condiții de interzicere, ci în condiții de negociere. Ce negocieri, veți întreba? Negocieri privind faptul că Unirea trebuie să se facă fără regiunea transnistreană, negocieri privind rolul Rusiei în vecinătatea NATO și așa mai departe.

”Dacă ne uităm în jur, problema Transnistriei, (…) este o chestiune a stabilităţii economice, combaterii corupţiei, care, indiferent cum o vedem, se află într’o parte şi în alta a Prutului la niveluri foarte diferite, şi atunci, după ce rezolvăm aceste probleme pentru care cunoaştem soluţiile, putem să abordăm şi problemele mai complicate şi să începem să discutăm”, spune și Iohannis știind ca mulți alții că pragmatismul despre perspective reale trebuie să ne anime și nu expectativa sau idealismul anilor 1918.

Dmitrii Rogozin, pentru presa rusă (kommersant.ru) :

”Un fapt, evident chiar şi pentru cei mai înverşunaţi susţinători ai unirii cu România, este acela că, dacă Moldova face un pas spre România, regiunea Transnistria se va despărţi la acest viraj abrupt”.

Iar Partidul Naţional Liberal, care susţine ideea unionismului în principiu, a elaborat un proiect nu de unire ”momentană” ca cel al lui Peiu, ci de reunificare treptată a economiilor, politicilor sociale, infrastructurii, sistemelor de educaţie, spaţiului mediatic şi altor domenii din cele două ţări.

Mai multe amănunte despre proiectul lui Peiu, aici: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Bucureştiul are în faţa ochilor exemplul Germaniei, care deja a plătit circa 2,5 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari) din momentul unificării RFG şi RDG, acum un sfert de veac.
În pofida faptului că posibilităţile financiare ale Berlinului sînt net superioare posibilităţilor Bucureştiului, iar nivelul de viaţă în fosta RDG era cu mult mai mare decît cel din Moldova contemporană, procesul de egalare a nivelului de viaţă şi de competitivitate a teritoriilor din Est şi Vest continuă şi în prezent. Landurile donatoare din sud şi vestul ţări (Hessen, Hamburg, Baden-Württemberg, Bavaria și Renania de Nord-Westfalia) continuă să plătească pentru egalarea diferenţelor financiare dintre Vestul ”bogat” şi Estul sărac din Germania.
România a calculat demult (cifrele sînt actualizate periodic) cât va costa planul unirii.
Încă în anul 2006, când preşedintele Traian Băsescu a propus Moldovei să adere împreună cu România la Uniunea Europeană, renunţând la Transnistria, ziarul românesc ”Cotidianul” publicase estimările experţilor referitoare la prețul unirii cu RM – cel puţin 30-35 de miliarde de euro, în primii 5 ani. Şi chiar în cazul reorientării spre RM a unor fluxuri financiare din Europa destinate României în cadrul unor proiecte, cheltuielile Bucureştiului pentru unire se vor reduce pînă la 20-25 de miliarde de euro, în primii 5 ani.
”Potrivit acestor calcule, Bucureştiul va trebui să cheltuiască anual 5% din PIB, ceea ce e prea mult faţă de posibilităţile noastre şi e posibil ca noi să destabilizăm economia”, a spus atunci ministrul finanţelor al României, Sebastian Vlădescu.

Doi ani mai târziu, un plan detaliat al cheltuielilor pentru unire a fost publicat şi de ”Ziarul Financiar”. Potrivit estimărilor publicaţiei, unirea va costa Bucureştiul 200 de miliarde de euro în următorii 25-30 de ani. Postul de televiziune DIgi24 indica o altă cifră – 150 de miliarde de euro timp de 20 de ani.
Studiul efectuat în 2014 de Fundaţia Universitară a Mării Negre sub egida Academiei Române a arătat că doar pentru egalarea pensiilor pentru 670 de mii de pensionari moldoveni va fi necesară suplimentarea bugetului cu 1 miliard de euro. Alte 550 de milioane – pentru egalarea salariilor bugetarilor basarabeni şi români. Totodată, estimările au arătat că după unirea României cu Moldova, PIB-ul ţării pe cap de locuitor va cădea de la cât va fi în 2018-2019, de 10.500-11.000 să scadă la 9.500-10.000 euro / cap locuitor.

Iar potrivit datelor publicate de romanialibera.ro în ajunul evenimentelor din 27 martie curent, pentru ”apropierea nivelului economiei basarabene de nivelul ţării-mamă, România va trebui să investească în Basarabia 180 de miliarde de euro”. Alți 11 miliarde de euro vor trebui prevăzuți în buget ”pentru acoperirea necesităţilor Basarabiei”.
România nu va putea ţine piept acestor sume, recunosc experţii români.
Petrişor Peiu, elaborînd ”Foaia de parcurs a reunificării”, a propus ca o parte din cheltuieli pentru unire să fie acoperite din fondurile structurale ale UE, o parte – cu ajutorul investiţiilor şi emiterea de obligaţiuni. Însă va dori oare Uniunea Europeană, care are problemele sale, să ofere aceşti bani?

Or, în afara cheltuielilor financiare colosale, unirea ”celor două state româneşti” ar putea avea un şir de consecinţe nedorite pentru Bruxelles. Cel puţin – la creşterea dispoziţiilor revizioniste în ţările din jurul României, în primul rînd, în Ungaria. Maximum – la tensionarea situaţiei în această parte a continentului.
Deşi, potrivit sondajelor sociologice, numărul adepţilor unirii cu România în Moldova a crescut în ultimii ani de la 10% pînă la 20%, majoritatea absolută a ţării pledând în continuare împotriva unirii. Iar în afara conflictului transnistrean îngheţat, după unire, Bucureştiul va mai obţine drept supliment la teritoriile de peste Prut, Găgăuzia şi raioanele din nordul Moldovei, care sunt proruseşti. Precum a declarat recent, comentând perspectivele ideii unionismului, ambasadorul Rep. Moldova la Bucureşti, Mihail Gribincea,
Moldova contemporană se deosebeşte radical de Basarabia din 1918 – ”atât prin componenţa naţională a populaţiei şi prin frontiere, cât şi prin elita politică”.
Iată una dintre aceste diferenţe cardinale: în cazul intrării Republicii Moldova în componenţa României, Găgăuzia şi’ar putea declara independenţa.

Unii comentatori moldoveni invocă faptul că proiectul Unirea-2018 ar putea provoca un conflict militar în Moldova. Iar acest fapt va tensiona situaţia regională, deoarece România este membră a NATO. Poate SUA, susţinând ideea unirii-2018, asta îşi doresc, însă un nou conflict la frontierele estice nu pare să intre în planurile Bruxelles-ului. De aceea, este puţin probabil că Uniunea Europeană va începe finanţarea unirii ”celor două state româneşti”, aşa cum planifică autorii ”foilor de parcurs ale reunificării”.
Aşa că, oricât ar reflecta unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului în ajunul aniversării a o sută de ani de la ”Marea Unire”, nici Bucureştiul (ținând cont de declaraţiile lui Klaus Iohannis), nici Bruxelles-ul nu vor forţa procesul de unificare. Nu este interesat nici Chişinăul, pentru care unirea cu România înseamnă pierderea accesului nelimitat la troaca bugetară şi la creditele şi granturile străine.
Apropo, încă o nuanţă pe care adepţii unirii preferă să o treacă cu vederea atunci cînd promit salarii şi pensii majorate după unirea Moldovei cu România. În prezent, datoria publică externă a României constituie 5.765 $ pe cap de locuitor. În Republica Moldova acest indicator este egal cu 1.700 euro. Astfel, în urma realizării proiectului de reunificare, cetăţenii moldoveni vor trebui să împartă cu locuitorii României şi povara datoriei publice externe.

Securitatea energetică

Întâlnirea dintre geopolitică și energie într’o zonă plină de provocări precum cea a Mării Negre suscită interes, în special în momente precum cel de acum, când conflictele asimetrice ies la suprafață, iar probleme tensionate precum chestiunea Ucrainei par tot mai difcil de rezolvat. Independența energetică a României devine cu atât mai stringentă, iar ca obiectiv este esențial în vederea asigurării necesarului unui stat unificat.

Diversificarea surselor de energie apare ca fiind tot mai utilă, iar o strategie coerentă nu numai la nivelul structurilor internaționale prezente în regiunea Mării Negre, ci și din partea fiecăruia dintre statele din această zonă, se vede tot mai necesară. Uniunea Europeană și NATO sunt actori importanți în regiunea Mării Negre, însă dacă rolul NATO este limitat la asigurarea securității și protejarea infrastructurii energetice, Uniunea Europeană are pârghiile necesare unei decizii legate de diminuarea dependenței față de Rusia. Lipsa unei unanimități la nivel european, cauzată, de fapt, de gradele diferite de dependență față de resursele energetice rusești, face dificilă adoptarea și punerea în practică a unei ecuații care să scoată Rusia din ecuația energetică ce o leagă de Europa. În acest context, încercările individuale ale statelor riverane la Marea Neagră par a fi o primă soluție pentru diversificare, iar fiecare dintre aceste țări vrea să demareze proiecte în acest sens. Turcia, de pildă, mizează pe energia nucleară, pregătind construcția a două centrale nucleare care să fie funcționale până în 2023, anul în care se aniversează centenarul Republicii.

În ceea ce privește România, ea are mai multe atuuri pe care le’ar putea valorifica în domeniul energetic. Este o țară aflată la granița estică a UE, este membră a NATO și este, în cele din urmă, într’o măsură relativ mai mică în relație de dependență față de Rusia, Find singurul stat care îndeplinește simultan toate aceste condiții. Punerea în aplicare a unei strategii energetice este astfel cu atât mai necesară, mai ales dacă prin diversificarea surselor energetice naționale – gazele de șist și cele din platoul Mării Negre – România își asigură independența energetică, iar în această situație ar putea deveni chiar ea exportatoare de energie. Cu toate acestea, în acest moment, România singură nu poate deocamdată avea statutul de hub energetic, mai ales că majoritatea conductelor care transportă resursele naturale din zona Asiei Centrale sau a Orientului Mijlociu au ocolit România ca țară de tranzit (cum este cazul viitoarei South Stream, dar cu excepția AGRI), iar dacă nu aleg calea transportului pe mare, traversează Turcia. România ar putea astfel căuta parteneri în regiune care să nu o mai lase în afara traseelor energetice ce se creionează în regiune.

De aceea, de pildă, o strategie comună a României și Turciei în acest domeniu ar putea schimba traseele energetice deja conturate în regiune. Privită din punct de vedere istoric, această apropiere este foarte plauzibilă mai ales că, la baza legăturilor Ankarei cu Bucureștiul, există toate premisele pentru o colaborare de lungă durată în chestiunea diversificării energetice. Oricum ar fi, problema diversificării surselor va fi tot mai des menționată, iar strategiile României și ale UE trebuie să fie gândite pe termen lung și nu ca o soluție temporară până la rezolvarea tensiunilor din regiune.

România (RO) îşi dezvoltă politica energetică sub imperativele asigurării intereselor sale strategice, dar şi a respectării angajamentelor asumate la nivel regional, european şi global.
Prin poziţia geografică și potențialul său, ţara noastră are posibilitatea de a deţine un rol important în ecuația energetică regională, atât prin valorificarea resurselor proprii, cât şi printr-un rol activ în redistribuirea resurselor energetice transportate din zona Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Mediteranei de Est pe piaţa europeană.

La nivel naţional asigurarea securităţii energetice, ca obiectiv strategic, vizează declanşarea unor efecte pozitive prin: accesul la resursele energetice necesare pentru funcţionarea la parametri normali a societăţii româneşti sub toate aspectele (bunăstare economică, socială şi de mediu a cetăţenilor şi a firmelor din RO); o mai mare predictibilitate în ceea ce privește evoluţiile interne şi externe din domeniu; buna gestionare a resurselor energetice; asigurarea celor mai potrivite soluţii cu costuri accesibile.
Principalele obiective şi direcţiile prioritare generale ale României în domeniul securităţii energetice, cu relevanţă pentru politica externă, se referă la:

a) Valorificarea producţiei interne şi diversificarea surselor şi rutelor de transport energetic prin România, de natură a conduce la consolidarea rolului RO ca actor activ în promovarea securităţii energetice la nivel regional. În mod tradiţional RO a putut oferi în decursul multor decenii o expertiză deosebită în producţia de energie (hidrocarburi, energie nucleară, energie regenerabilă), la care se adaugă îndelungata tradiție a industriei românești producătoare de utilaj energetic.
Unul din obiectivele principale ale dimensiunii externe a politicii energetice româneşti este valorificarea acestei expertize prin promovarea producţiei interne, respectiv susţinerea surselor şi rutelor de transport energetic în şi prin ţara noastră.

Marea Neagră se profilează ca o zonă de real interes prin prisma rezervelor de hidrocarburi identificate în zona maritimă. Adăugarea acestor rezerve la producţia internă actuală (în descreștere) poate oferi ţării noastre oportunităţi reale de poziţionare în poziţia privilegiată de producător şi exportator de energie în Europa.

Proiectul coridorului gazifer BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) este un susţinător natural al potenţialului energetic naţional (producţie, tranzit, export). Proiectul îşi propune conectarea graniţelor de sud (Bulgaria) şi de nord-vest (Ungaria) ale ţării noastre. Coridorul va permite integrarea pieţei regionale a gazelor naturale şi, într’o fază avansată, va accesa resursele din regiunea Mării Negre în vederea transportării acestora spre piaţă. Eforturile guvernamentale au condus la includerea BRUA pe lista proiectelor europene de interes comun (PCI), eligibile pentru accesarea fondurilor europene, precum şi pe lista proiectelor prioritare regionale.

Proiectul AGRI de transport al gazelor naturale lichefiate (GNL) urmărește să ofere României oportunitatea preluării unor resurse din Azerbaidjan şi poate din zona extinsă a Mării Caspice pe care, prin tranzitarea Mării Negre, le va putea orienta pe piaţa central-europeană.
În planul cooperării energetice regionale România participă activ la toate formatele de dialog dedicate obiectivelor strategice europene. Un exemplu în acest sens este contribuţia României la activităţile Grupului la nivel înalt dedicat interconectărilor în domeniul gazelor naturale din regiunea sud-est europeană (CESEC), format în care proiectele propuse de ţara noastră au fost avizate ca prioritare la nivel european.
Pe acelaşi palier al cooperării regionale, RO s’a angajat într’un dialog extins cu Grecia (EL) şi Bulgaria (BG) în vederea operaţionalizării unui coridor de transport al gazelor naturale EL-BG-RO, denumit Coridorul Vertical.
Toate aceste iniţiative regionale susţinute de ţara noastră se înscriu în cadrul mai larg european ce vizează integrarea pieţei energetice regionale.

b) Promovarea proiectelor de interconectare transfrontalieră în sectorul gazelor şi electricităţii:
Finalizarea conductelor de interconectare cu Ungaria (Arad – Szeged, flux invers), Bulgaria (Giurgiu – Ruse) şi consolidarea interconectării cu Rep. Moldova (RMD) prin continuarea conductei Ungheni – Iaşi constituie proiecte prioritare ale RO.
Realizarea interconectărilor cu statele vecine membre ale UE este un obiectiv asumat de RO în calitatea sa de SM UE. Din această perspectivă, finalizarea lucrărilor şi punerea lor în folosinţă în termenii calendarului convenit la nivel european constituie un mod concret de a contribui la integrarea pieţei regionale şi europene, precum și la diminuarea riscurilor în cazuri de întrerupere a livrărilor externe.Finalizarea conductei Iaşi-Ungheni reprezintă o contribuţie importantă a RO la securitatea energetică a RMD, oferind acestei ţări o alternativă clară la importul de gaze naturale. Prelungirea acestei conducte până la Chişinău va fi în context esenţială în consolidarea siguranţei în aprovizionare a RMD.

Transelectrica a finalizat lucrările la linia aeriană (LEA) de interconexiune a sistemelor energetice între Republica Moldova şi România pe segmentul Fălciu-Gotesti, LEA 110 kV Fălciu – Gotești de pe teritoriul României, judeţul Vaslui, porneşte din staţia de transformare 110/20 kV Fălciu, traversează DN 24A, mergând în paralel cu răul Prut până în apropierea caii ferate ce face legătură între România şi Republica Moldova, zona în care LEA traversează râul. Testele sub tensiune pe teritoriul românesc au fost finalizate cu succes. La finalul lucrărilor pe partea moldovenească se vor putea exportă până la 90 MW în funcţie de necesităţi şi de capacitatea de absorbţie a sistemului ţării vecine. LEA Fălciu- Gotesti asigura transferul de energie electrică între cele două ţări care tind spre unire şi creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor din zonă.

Participarea la iniţiativa cuplării pieţelor de energie electrică din ţările Europei Centrale şi de Est în vederea finalizării pieţei europene a energiei electrice rămâne un obiectiv major al României. Pe fondul confirmării statutului de producător important de energie, această participare va fi de natură să contribuie la profilarea RO drept actor regional important.
Realizarea proiectelor de interconectare în domeniul energiei electrice cu statele vecine oferă RO oportunitatea de a’şi consolida poziţia de exportator regional, prin prisma excedentului de producţie internă, iar procesul de integrare a pieţei europene de energie electrică oferă RO un atu important prin accesul electricităţii produse în ţara noastră pe pieţe regionale (atât pe axa N-S, cât şi E-V).

Sursa: georgesimion.wordpress.com, noi.md, mae.ro, drive.google.com , cnp.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Tentativele juridice de extindere ale Ungariei în detrimentul vecinilor săi, susținute de minoritarii din România primesc o lovitură definitivă la Tribunalul UE. Așadar, autonomiile etnice în România nu primesc susținere decât de la Budapesta, nu și de la foruri europene. În consecință toate tentativele pe cale pașnică de a modifica granițele actuale nu au succes.

AGERPRES: ”Tribunalul Uniunii Europene a confirmat marți că propunerea de inițiativă cetățenească europeană (ICE) privind promovarea dezvoltării zonelor geografice populate de minorități naționale nu poate fi înregistrată, un dosar în care Comisia Europeană, partea reclamată, a fost susținută și de România”.

Practic, instanța UE dă dreptate Comisiei Europene, care a refuzat să înregistreze în iulie 2013 o propunere de ICE a doi cetățeni — Attila Dabis, din Budapesta, și Balázs-Árpád Izsák, cu domiciliul în Târgu-Mureș — care urmărea să definească regiuni ce pot beneficia de politica de coeziune a Uniunii fără a respecta frontierele administrative interne ale statelor membre.

Potrivit Tratatului UE, la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, provenind din minimum un sfert din statele membre, Comisia poate fi invitată să prezinte legiuitorului Uniunii, în limitele atribuțiilor sale, o propunere de adoptare a unui act juridic în vederea aplicării tratatelor, așa-numita ”inițiativă cetățenească europeană”.

Înainte de a putea începe să strângă numărul de semnături cerut, organizatorii inițiativei cetățenești europene trebuie să o înregistreze la CE, care examinează în special obiectul și obiectivele acesteia. Executivul comunitar poate refuza să înregistreze inițiativa, în special atunci când obiectul acesteia din urmă nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului UE.

Propunerea de ICE a cetățenilor Balázs-Árpád Izsák și Attila Dabis, asociați cu alte cinci persoane, intitulată ”Politică de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale”, a fost prezentată la Comisie în iunie 2013.

Această inițiativă urmărește ca politica de coeziune a Uniunii să acorde o atenție deosebită zonelor geografice ale căror caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice diferă de cele ale zonelor înconjurătoare, numite ”regiuni cu minoritate națională”.

Astfel, potrivit propunerii, regiunile cu minoritate națională nu constituie neapărat o unitate administrativă împuternicită să beneficieze de fondurile, de resursele și de programele acestei politici, se menționează în comunicatul Curții de Justiție a UE.

Inițiativa are, astfel, ca obiectiv principal declarat să permită regiunilor cu minoritate națională să aibă acces la aceste avantaje, pentru a împiedica defavorizarea lor economică în raport cu regiunile înconjurătoare.

Prin decizia sa din 25 iulie 2013, CE a refuzat să înregistreze propunerea de inițiativă (detalii aici) pentru motivul că aceasta nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului Uniunii. În consecință, cetățenii Izsák și Dabis au sesizat Tribunalul Uniunii Europene pentru anularea deciziei Comisiei.

Prin hotărârea sa de marți, Tribunalul constată că, în contextul politicii de coeziune a Uniunii, noțiunea ”regiune” trebuie definită cu respectarea situației politice, administrative și instituționale existente în statele membre și că, în consecință, Uniunea nu poate adopta un act care, precum cel propus în inițiativă, ar urmări să definească regiuni cu minoritate națională fără a ține cont de această situație.

Tribunalul arată, de asemenea, că menținerea caracteristicilor etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale anumitor teritorii nu este un scop care ar putea justifica adoptarea unui act în temeiul politicii de coeziune a Uniunii.

Instanța subliniază că politica de coeziune a UE urmărește promovarea unei dezvoltări armonioase a ansamblului Uniunii și, printre altele, reducerea handicapurilor demografice grave și permanente de care suferă unele dintre regiunile sale.

”Or, domnii Izsák și Dabis nu au demonstrat că se poate considera că, în general, caracteristicile etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale regiunilor cu minoritate națională pot constitui un asemenea handicap, astfel încât aceste regiuni să fie defavorizate în raport cu regiunile înconjurătoare”, se precizează în comunicatul citat.

Nu în ultimul rând, Tribunalul arată că actul propus prin inițiativă nu este adecvat pentru a proteja diversitatea culturală reprezentată de minoritățile naționale și, prin urmare, nu poate fi adoptat în cadrul politicii culturale a Uniunii.

Împotriva deciziei Tribunalului se poate declara recurs la Curte, numai pentru motive de drept, în termen de două luni de la comunicarea acesteia, se mai menționează în textul citat.

Comisia Europeană a fost susținută în acest dosar de România, Grecia și Slovacia, ale căror cereri de intervenție au fost acceptate de instanță, iar reclamanții au fost susținuți de Ungaria. România chiar a prezentat un memoriu în intervenție în iunie 2015, la fel ca și Ungaria.

Pe de altă parte, printre alții, au depus cereri de intervenție, pentru susținerea reclamanților, și județul Covasna și comuna slovacă Debrad, dar acestea au fost respinse de Camera Întâi a Tribunalului, în mai 2015, după audierea argumentelor acestora.

”Această inițiativă cetățenească, sprijinită puternic de UDMR și de Ungaria, a urmărit forțarea impunerii unei autonomii teritoriale pe criterii etnice pentru maghiarii din așa-zisul ținut secuiesc și, mai mult chiar, o recunoaștere oficială a unor structuri teritoriale definite etnic, superioare structurilor teritorial-administrative. Ungaria încercat astfel să obțină nu doar o recunoaștere a unei zone etnice maghiare în România, zona așa-zisului ținut secuiesc (nu e singura zonă revendicată de Ungaria), peste structura administrativ-teritorială din România, ci chiar o zonă etnică compusă din zonele în care există comunități de maghiari…”

Maghiarofoni trăiesc în România, Serbia (Voivodina) și Slovacia, pe fostul teritoriu al Imperiului Habsburgic.

În septembrie 2013 liderul UDMR se arăta deranjat de decizia Comisiei Europene de a respinge inițiativa ”Minority SafePack”. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, considera că reprezentanţii Comisiei Europene au luat o decizie politică atunci când au respins Iniţiativa Cetăţenească Europeană (ICE) pentru protecţia minorităţilor naţionale – Minority SafePack, deşi aceasta a fost elaborată în mod corespunzător din punct de vedere juridic şi profesional. Potrivit acestuia, UDMR urma să propună, după consultări cu partenerii săi, ca decizia CE să fie contestată la Curtea Europeană de Justiţie.

”A fost din punctul nostru de vedere – si vorbesc despre initiatori, toti cei care au luat parte la initiativa cetateneasca – un soc cum si în ce mod a fost respinsa initiativa noastra de Comisia Europeana. Am trecut peste asta, am cautat solutiile institutionale, am mers si am atacat la Luxembourg, asa cum trebuie sa procedam respectând regulile UE si înca procesul este în derulare (…)”, declara în 2015 Hunor, citat de Agerpres.

Iată că UDMR a atacat decizia Comiei Europene și a pierdut. Definitiv.

O altă știre venită de la separatiștii maghiarofoni din județele Covasna și Harghita este că și’au făcut bere cu ”gust” secuiesc, Csiki Sör, comercializată în zonă și în Ungaria. Zilele trecute producătorul berii a fost amendat de OPC pentru că’și promovează marfa exclusiv în limba maghiară, deși o vinde în România.

Un alt obiect al propagandei separatiste din zona Har-Cov este berea produsă doar în limba maghiară și cu însemne separatiste, care pentru orice om cu bun simț va reprezenta o formă clară de discriminare de către minoritatea maghirofonilor, a celorlalte etnii fie majoritară, fie altă minoritate. Culmea este că tocmai această minoritate este cea care clamează în toată lumea ”supliciile” la care este supusă în România…

Așa s’a ajuns până acolo încât un organ sesizat pentru aceste neplăceri provocate, în speță OPC amendează separatiștii din Harghita, mai exact pe producătorul berii cu gust secuiesc, Csiki Sör.

Cum se poate vedea și din imaginea prezentată, românii care nu cunosc limba aceasta de mică circulație pot doar ghici ce consumă:

Producătorul de bere Csiki Sör a lansat un concurs cu premii dedicat consumatorilor și care este promovat atât pe etichetele sticlelor, cât și cu ajutorul altor pliante. Dar pentru că promovarea se făcea exclusiv în limba maghiară, mai multe persoane au sesizat Protecția Consumatorului, astfel că producătorul de bere a fost amendat cu 5.000 de lei și obligat să suspende campania publicitară, transmite Informația Harghitei.

Mai jos redăm comunicatul emis de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita cu privire la acest aspect.

Punctul de vedere oficial al Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita.

La Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în data de 29.04.2016 s’a înregistrat o reclamație din partea unui consumator cu domiciliul în Cluj-Napoca, care a sesizat faptul că:

”sticlele de Csiki Sor au agățată o hârtie care este scrisă exclusiv în limba maghiară. Astfel, cei care nu cunosc această limbă nu pot participa la un concurs organizat de companie, neînțelegând condițiile acestuia. Clienții nevorbitori de maghiară sunt discriminați”.

Totodată, în data de 06.04.2016, C.J.P.C. Harghita a fost sesizată de către C.J.P.C. Covasna asupra faptului că în urma unui control efectuat la un operator economic din județul Covasna (o pensiune), erau expuse pliante publicitare la berea Csiki Sor, numai în limba maghiară, respectiv la un concurs cu premii desfășurat în perioada 15 februarie – 31 august 2016, neexistând pliante publicitare/flyere în limba română.

Ca urmare a acestor sesizări, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în conformitate cu Procedura de Soluționare a Petițiilor, a invitat operatorul economic la sediul CJPC Harghita pentru clarificarea aspectelor sesizate. În invitațiile trimise, precum și la data prezentării reprezentantului operatorului economic la sediul CJPC Harghita, i’a fost solicitat acestuia prezentarea pliantelor publicitare cu privire la Concursul ”NOE BARKAJA”. Operatorul economic nu a prezentat comisarilor C.J.P.C. Harghita nici un pliant în limba română, prezentând doar pliantul în limba maghiară.

Astfel, s’a întocmit un Proces Verbal de Constatate a Contravenției, operatorul economic fiind sancționat contravențional pentru că nu a informat corect, complet și precis consumatorul și s’a dispus măsura opririi temporare a publicității acestui concurs organizat de operatorul economic până la intrarea în legalitate, adică efectiv până ce operatorul economic reface acele pliante publicitare astfel încât să existe pe acestea toate informațiile necesare consumatorului în ambele limbi (în acest caz română și maghiară) sau acesta va oferi consumatorului pliante publicitare separate și în limba română.

Menționăm faptul că operatorul economic a fost de acord cu cele consemnate în procesul verbal de constatare a contravenției și nu a formulat obiecțiuni.

Procesul Verbal de Constatare a Contravenției întocmit în urma celor două sesizări, precum și măsurile dispuse în cadrul acestuia, face referire exclusiv la Concursul denumit ”Noe Barkaja” organizat de către producătorul berii Csiki Sor, respectiv la pliantele publicitare oferite consumatorilor.

Acțiunile de control ale Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita sunt efectuate exclusiv ținând cont de importanța garantării din toate punctele de vedere a drepturilor consumatorilor, în acest caz dreptul de a fi informat în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor sau oricăror servicii oferite acestuia, totodată toate informațiile privitoare la produsele și serviciile oferite consumatorilor trebuie să fie scrise în limba română”.

Sursa: agerpres.ro, mediafax.ro, informatiahr.ro, dantanasa.ro

Citiți și: UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

sau: VATRA STRĂ-ROMÂNĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Se știu foarte puține lucruri despre regele Burebista, iar ceea ce știm însumează și unele contradicții, pe lângă alte date certe. Spre exemplu, este o certitudine nașterea sa la Argedava, acolo unde tatăl său pe teritoriul tribului get al burilor își avea reședinta și că a fost căsătorit cu o preoteasă a templului lui Zamolxes, numită Zina.

Strabon în Geographica, îl numește Burebistas, Burbistas, Boirebista, Beirebistas, Jordanes, în Gaetica, il numeste Buruista, iar o inscriptie gasită în Balcic, Bulgaria, momentan depozitată la Muzeul din Sofia, care prezintă decretul dat de cetățenii din Dyonisopolis despre Acornion, unde este prezentat cu numele de Burebista, Burabista. Menționarea lui Burebista se face și pe epigrafa de la Nesebar, tot din Bulgaria cu denumirea Burebeistas, care în traducere ar însemna ”Nemaipomenitul”, ”Cum nu a mai fost și nu mai este”.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfârșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvârșire…”, Strabon, Geographica.

Burebista, conducătorul geților care își avea centrul strategic în zona Munţilor Orăştiei, a reuşit în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice un areal întins al Europei de est și Centrale locuite de geți, geți-ilyri, geți-celți, geți-traci și triburi considerate germanice, dar care se trăgeau toate din marele neam getic originar la Marea Getică.

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine” Strabon, Geografia, VII.

Procesul de constituire statală este rezultatul unei interacţiuni eficiente a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală, la care s’a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geților. Iordanes afirmă că, în anul 82 î.Hr. pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma, când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie:

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie determinantă la naşterea construcţiei statale getice. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cei doi, Burebista și Deceneu, reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice getice, noul regat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare, printre aceștia pot fi amintiți: agrianii, albocensii, aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii, bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, brianții, brigii (viitori frigieni din Asia Mică), brisii, burii, caenii, carpii (Moldova), carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, costobocii (Maramureș), cotensii, crestonii, crobizii, crusaeii, dacii (Ardeal), dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii (Balcani), myrgeţii (myrgetae), matygeții (matygetae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi), mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odomanţii, odrisii (Tracia), oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii, piengeții, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, samo-geții, sapeii, sargeții, satrii, serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyssageții, tyrageții, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Astfel că întinderea regatului lui Burebista ajunsese în nord-vest pâna în Slovacia, în vest pâna la Dunărea mijlocie, în est pâna la gurile Bugului și Marea Neagră (Getică), în sud pâna la Munții Balcani (Haemus) până pe fostul teritoriu al regatului Odrisilor din regiunea Tracia-Moesia-Tribalia, iar în nord pâna la Carpații Păduroși.
Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul getic, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit câteva influenţe elenistice (existenţa titlului de ”cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion).

Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise ”poruncile” relatate de Strabon.
”Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos (Deceneu).” Iordanes, Getica, VII.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.
Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon la 200 000 de oameni, ceea ce i’a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Cifrele avansate de Strabon, pot fi evident exagerate, cum de altfel toate cifrele din istoria scrisă sunt contestabile. Efectivele militare, dar și amploarea migrațiilor nefiind niciodată la nivelul cifrelor avansate de istorici.

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

Aici, sensul pe care îl dă Iordanes termenului șarlatan, trebuie tradus și înțeles ca prooroc, profet sau vrăjitor, și nu cu conotație peiorativă.

Un episod anterior perioadei lui Burebista, dar care va avea o importanță deosebită în strategia lui de expansiune în vest, este hegemonia celților-geți petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.Hr.

Hartă cu maxima extindere a lui Burebista

Se impun câteva considerații de ordin genetic asupra originii celților care sunt parte a poporului român (12 %), iar în trecut au jucat un rol foarte important în etnogeneza poporului român, fiind ori asimilați pașnic, ori constrânși să se supună regilor autohtoni.

Domesticirea şi creşterea animalelor este una din achiziţiile fundamentale ale modului de viaţă neolitic, premisele sale fiind prezente în perioada finală a Paleoliticului, când comunităţile umane practicau o fază avansată a vânătorii. Odată cu Neoliticul s’a intrat într’o nouă etapă a relaţiilor antropozoologice, lărgindu’se treptat registrul speciilor domesticite, selectându’se şi ameliorându’se caracteristicile acestora, prin selecţie artificială şi întreţinerea lor în condiţii mai bune decât cele oferite de mediul natural. În perioada care cuprinde sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puţin două etape: o etapă de iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându’se în captivitate, schimbându’şi treptat comportamentul şi domesticindu’se; şi etapa creşterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aşezărilor sau pe lângă acestea, din care se va dezvolta, păstoritul, predominant la unele comunităţi.

În acest context, trebuie arătat că patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecţie la sfârşitul Paleoliticului şi în Epipaleolitic, în Orient şi Anatolia: bovinele (bour-Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus), au constituit baza biologică naturală pentru domesticire.În zona Indiei a fost domesticit zebul (Bos indicus) şi bivolul (Bos bubalis), în spaţiul chinez yakul (Poephagus grunniens), iar în zona mezo-americană lama (Lama lama) şi alpaca (Lama pacos). Vânătorii cunoşteau caracteristicile şi comportamentul acestor specii, din rândul lor şi a urmaşilor lor recrutându’se viitorii crescători de animale. Domesticirea şi evoluţia ulterioară a animalelor domestice a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic cât şi ”psihologic”, comportamental, generând aşa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenţiindu’se, din ce în ce mai mult, de strămoşii lor sălbatici. Selectând indivizii cei mai robuşti, asigurându’le adăpost şi alimentaţie oarecum constantă, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calităţi care nu se găsesc decât periodic la precursorii sălbatici: lactaţia prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune etc.. Produsele obţinute prin creşterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranţă alimentară şi produse (carnea, laptele, ouă, miere) cu o importantă valoare proteică, glucidică, lipidică şi vitaminică, îmbogăţind registrul nutritiv al omului preistoric, ci şi o nouă forţă de muncă şi tracţiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, părul, penele, firele de mătase). În mod normal, vânătoarea a continuat să aibă o importanţă aparte, pentru completarea resurselor de hrană, a şeptelului, pentru antrenament războinic, iniţierea în vârsta adulţilor şi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sălbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

”Eu ştiu că l’am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s’ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie ”Carpaţi”.

Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani.

Puternicul Bos primigenius primigenius a fost strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s’a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală.

În spiritualitatea neolitică, aşa cum arăta şi Mircea Eliade (Eliade, 1992), a existat o legătură directă, mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimată printr’o mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc..

Este posibil, aşa cum arăta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului să se fi configurat, în Orient, cuplul fundamental femeie–taur, implicând cele două componente telurică (chtoniană) şi solară (uraniană) ale cultului fecundităţii şi fertilităţii, vorbind de o veritabilă revoluţie mentală ”la revolution des symboles” (Cauvin, 1994).

Asemenea elemente ale spiritualităţii neolitice se observă în jurul Mării Negre pe teritoriul României, Sanctuarul neolitic de la Parța, sau al Turciei, Çatal Hüyük, unde sunt reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziţii ginecologice şi cu scene de vânătoare cultică a taurului, sau la Hacilar, cu o plastică antropomorfă deosebit de expresivă.

Sanctuarul neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.

Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele. În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.

Din zona orientală, aceste manifestări spirituale s’au răspândit spre zona europeană, urmând direcţia de deplasare a comunităţilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est şi balcano-carpatică. Din punct de vedere spiritual, lumea neolitică carpato-balcanică, care făcea parte din Vechea Europă (Gimbutas, 1989 b), concepută ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintă un fel de Orient după Orient, multe forme ale spiritualităţii transmiţându’se direct sau indirect.

În acest context se înscriu sanctuarele, locuinţele şi complexele de cult, plastica antropomorfă şi zoomorfă, feminină şi masculină, din lumea cicladică, egeeană şi balcano-carpatică, care prezintă, uneori, mari asemănări cu manifestările şi realităţile din zona orientală. Cu cât se avansează spre Europa Centrală, vechile tradiţii spirituale orientale se estompează şi, deşi se menţin, vădesc o îmbinare originală, aşa cum am mai arătat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunităţilor neolitice colonizatoare şi vechiul fond epipaleolitic / mezolitic, care a fost asimilat.

Celții sunt considerați de geneticieni acei purtători al haplogrupului R1b care în migrarea lor au intrat în Europa prin Caucaz în trecut (neolitic) atunci când au ajuns în stepa din nordul Mării Negre și la Gurile Dunării. Aici unde prin contactele lor îndelungate cu locuitorii băștinași ai culturilor neolitice Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Cernavodă etc au început să fie cunoscuți de istoriografie cu etnonimul de geți sau scyți.

Ei sunt se pare legați intrinsec de cele mai vechi dovezi de domesticire a bovinelor în jurul anilor 8.500 î.Hr. în timpul culturilor neolitice pre-ceramică din Munții Taurus. Cele mai vechi două situri arheologice care prezintă semne de domesticire de bovine sunt considerate deocamdată, satele Çayönü Tepesi în sud-estul Turciei și Dja’de el-Mughara din nordul Irakului, două situri la doar 250 km distanță de una de cealaltă, motiv pentru care este probabil zona din care a început extinderea liniilor R1b sau ”patria originară” a R1b.

La început păstorii de bovine R1b s’ar fi divizat în cel puțin trei grupuri. O ramură (M335) a rămas în Anatolia, dar judecând după raritatea sa extremă de azi, nu a fost de foarte mare succes, probabil din cauza concurenței grele cu alte populații neolitice din Anatolia, sau lipsa pășunilor din acest mediu muntos. O a doua ramură a migrat spre sud, spre Levant, unde a devenit ramura V88. Unii dintre ei au căutat terenuri noi în Africa de Sud, mai întâi în Egipt, apoi colonizatorii cei mai mari din nordul Africii, de la coasta mediteraneană spre Sahel când vegetația era abundentă și clima propice creșterii animalelor. Cea de a treia ramură (P297), a traversat Caucazul în stepa din nordul Mării Negre și Caspice, unde au întâlnit pășuni ideale pentru bovine. Aici s’au împărțit în două fracțiuni: R1b1a1 (M73), care a mers spre est de’a lungul Mării Caspice până în Asia Centrală, și R1b1a2 (M269), care la început au rămas în Caucazul de Nord și Stepa pontică între Nipru și Volga. Nu este încă foarte clar dacă M73 de fapt, a migrat peste Caucaz și a ajuns în Asia Centrală prin Kazahstan, sau dacă traseul urmat a fost spre sud prin Iran și Turkmenistan.

În acest din urmă caz, M73 ar însemna că nu este o ramură getică ”indo-europeană” a R1b, la fel ca și V88 și M335 și cel mai probabil nu au propagat în migrarea lor limbile geto-ariene (indo-europene) de la Marea Neagră.

Așadar, ramura europeană R1b-M269, cea mai comună ramură din Europa este strâns asociată cu difuzarea limbilor geto-ariane, considerate oficial cu termenul vag ”indo-europene”, așa cum este atestat prin prezența sa în toate regiunile lumii în care au fost vorbite aceste limbi geto-ariane (”indo-europene”), din cele mai vechi timpuri, de pe coasta atlantică a Europei până în subcontinentul indian, care a cuprins aproape toată Europa (cu excepția Finlandei, Sardiniei și Ungariei), Anatolia (Turcia), Armenia, Rusia Europeană, din sudul Siberiei, până în Asia Centrală (în special în Xinjiang, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan), fără să uităm Iranul, Pakistanul, nordul Indiei și Nepalul.

Istoria lui R1b și R1a este interconectată cu istoria geților de la Marea Neagră, au o legătură directă cu păstoritul bovinelor și cultul legat de acestea, mărturie stând azi stema Moldovei care are semnificații adânci în istoria încă nespusă a Europei.

În centrul ”sigiliului lui Burebista” este reprezentat un cap de taur, iar în jurul lui un şarpe. Capul de taur este simbolul ”puterii”, întruchiparea zeului soarelui prin reprezentarea lui pământească în forma de taur (APIS). Şarpele (OHIA) este tot simbol al zeului soarelui şi ”guvernatorului precum un reprezentant al zeului soarelui”, şi reprezintă simbol pământenesc al ”justiţiei”.

Motivul taurului se păstrează în sigiliile și stemele de mai târziu ale Moldovei.

După ce ei s’au rupt de restul geților din stepa nord-pontică migrând pe cursul Dunării către izvoare, ei au căpătat un alt etnonim diferit de al celor de origine, ”părintele” lor fiind Herodot atunci când i’a numit ”keltoi” (celți) separând practic istoric populațiile din centrul Europei de băștinașii dunăreni rămași.

Pentru perioada neolitică, fenomenul migraţiei nord pontice și sud pontice se va repeta. De data aceasta purtătorii haplogrupurilor R1a (cu procentul cel mai mare R1a) se vor deplasa prin zona nord pontică, iar purtătorii haplogrupului R1b (cu procentul cel mai mare R1b) se vor deplasa prin zona sud pontică, spre centrul și vestul Europei. Dar cum se vede și pe harta din figura de mai jos haplogrupul R1a este predominant în zona nord pontică, iar R1b în zona sud pontică și crește spre vestul Europei.

Fiind în același timp ”descendenții” haplogrupurilor I și J bineînţeles că prezentau în genomul lor, procente mai mult sau mai puţin semnificative și din acești markeri. Cercetările viitoare de genetică vor certifica sau completa aceste supoziţii. Undeva în zona Pruto-Dunăreană a avut loc intersectarea din nou a grupurilor de populaţii, nord și sud pontice, explicând probabil și diversitatea și numărul mare de culturi neolitice din această parte a Europei. Fluctuaţiile Mării Negre de la nivelul -150 metri, la nivelul +5 metri, cu revenire la cota 0 actuală, a produs mişcări radiare în jurul mării, a populaţiilor străvechi (sfârșitul mezoliticului – începutul neoliticului ?!?).
Pe măsura identificării de noi subramuri aparţinând haplogrupurilor principale Y-DNA şi mt-DNA şi alcătuirea unor baze de date cu un număr crescut de testări, acestea vor mări posibilitatea interpretării fazelor de migraţie de’a lungul istoriei. Dar geneticianul şi informaticianul nu pot efectua decât modelarea pe calculator a rezultatelor obţinute. Arheologului şi istoricului îi revine obligaţia corelării datelor din laborator cu cele din teren, respectiv “certificarea’’ rezultatelor obţinute. Descifrarea particularităţilor culturii Boian, reprezintă ”interfaţa” dintre grupurile mari neolitice, nord şi sud pontice, iar Dobrogea devine cu atât mai importantă pentru studiile de preistorie şi arheologie, cu cât reprezintă arealul de diluare şi amestecare a haplogrupurilor populaţionale.

Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 î.Hr. şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.Hr. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi …) şi Carpaţi.

În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent…

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.e.n. Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.
Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primii ”indo-europeni”, exact aici unde au fost menționați în permanență geții de toți cronicarii lumii.

Celții R1b originari de la Gurile Dunării fiind o mlădiță antică a geților, parte din ei au decis să colonizeze centrul Europei. Din ţinuturile lor de locuire unde au creat cultura Urnfield pe cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aceștia s’au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.Hr. şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi geto-celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în zona carpato-danubiano-pontică în spațiul de origine inițial a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de’a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpații Apuseni, scurgându’se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celții pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii.  Anarții de unii considerați celți, de alții geți (Dan Oltean),  erau cu siguranță frați sau veri cu geții. Anarții sau anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează anartoii, anartophracti (sau anartofraktoi) în Geția. Unele grupuri de anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei. Orașul getic Docidava a fost situat pe teritoriul anarților, iar anarții erau un amestec geto-celtic, conform lui Pârvan. Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină și greacă și poate fi legată de anartoii rezidenți în Geția, susține Czarnecki, iar anartofraktoii au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

Din luptele purtate de geții carpatici împotriva celţilor-geți din centrul Europei se cunosc câteva detalii, unele fiind amintite lapidar de Trogus Pompeius:
”Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale tribalilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege (Antigonos Gonatas), ca să’i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui.” Trogus Pompeius, XXV

În momentul extinderii lor pe teritoriile getice ancestrale, celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari, cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor perfecționat de la vechile arme de bronz, iar la momentul extinderii controlului lor asupra Ardealului îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază, celţii deși erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor getice băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

Dar, într’o fază ulterioară, când ei se reîmpământeniseră pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu geții băștinași, cărora le impuneau plata unui tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.

Violenţa raidurilor în teritoriile panonice dar, și acelor carpatice și a celor balcanice este determinată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s’a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geții rămași în Balcani și ilyrii care la rândul lor erau o altă mlădiță antică a geților, nu au avut un caracter paşnic.

În inventarul mormintelor apar vârfuri de lance, săbii şi cuţite de luptă. Nu lipsesc, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele, dar și alte efecte militare confecționate tot mai des din noul material al epocii care i’ dat denumirea: fierul.

Rezistenţa geților trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându’se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora.

Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s’au dovedit suficient de puternice pentru a’şi apăra vatra de locuire, o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior.

Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s’a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s’a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într’o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de geții băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi’au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geți şi celţi s’au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându’şi din intensitate, în anumite cazuri s’a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s’au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geții s’au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor.

Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.Hr., când scordiscii aliaţi cu geții au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.Hr.:

”Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspândit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.” Frontinus, Stratagemata, II

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getică intracarpatic au dispărut, fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s’a prelungit în zonele getice mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi, natura războinică similară fraților lor geți băștinași evidențiindu’se și din aceste practici.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Potrivit unei opinii destul de răspândite, raporturile dintre Burebista şi cetăţile din Pontul de vest au cunoscut o evoluţie contradictorie. În adevăr, se afirmă în mod curent că tatăl lui Burebista îşi extindea, din reşedinţa lui de la Argedava, protecţia asupra oraşului Dionysopolis. Se mai afirmă apoi că Burebista însuşi ar fi condus oştile getice la victorie împotriva lui C. Antonius Hybrida în primăvara anului 61 î.Hr.
În sfârşit, se admite de către toţi istoricii români şi străini că Burebista cucereşte, la un moment dat, litoralul pontic de la Olbia la Apollonia.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele noastre ne’ar lăsa să întrevedem trei etape în istoria relaţiilor statului getic din prima jumătate a veacului 1 î.Hr. cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Acceptarea ca realităţi istorice a celor trei momente menţionate mai sus implică însă existenţa unor perioade de recul în stăpânirea getică (sau măcar în protectoratul getic) asupra coloniilor greceşti din Dobrogea. Protectoratul tatălui lui Burebista asupra cetăţii Dionysopolis se împacă greu cu includerea întregului Pont vestic în vasta coaliţie condusă de Mithridates, iar biruinţa lui Burebista asupra lui Hybrida nu se potriveşte câtuşi de puţin cu campania mai târzie de cucerire a litoralului dobrogean. Evoluţia raporturilor dintre Burebista şi cetăţile pontice pare contradictorie.

Acest caracter contradictoriu este numai aparent: cucerirea de către Burebista a ţărmului pontic de la Olbia până la Apollonia este un fapt istoric de netăgăduit, dar cu protectoratul său asupra oraşului Dionysopolis şi cu participarea sa la lupta împotriva abuzivului guvernator al Macedoniei lucrurile nu mai stau tot aşa.

Mithridates al VI-lea Eupator a fost învins de către romani, care erau interesați de Galia, unde Caesar dorea să extindă teritoriul stăpânit de Roma. Roma a avut de înfruntat grave tulburării politice și sociale în perioada aceea.

După consolidarea granițelor în vest și a celor din sud împotriva scordisciilor, Burebista își va întoarce fața spre teritoriul cetăților grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin, pe care le cucerește în urma unor serii de campanii militare.  Aceste campanii de cucerire a cetăților grecești au fost favorizate în mare măsură de condițiile politice externe.

Scopul campanilor pontice ale lui Burebista a iscat opinii diferite între specialiști:  R. Vulpe și E. Condurachi consideră că scopulul acestor campanii ale lui Burebista a fost unul politic,  adevăratul scop politic al lui Burebista de a cuceri cetățile grecești a fost acela de a le folosi pentru a opri expansiunea romană.

D.M. Pippidi și I.H. Crișan pe de altă parte consideră că motivația lui Burebista era una economică, ei susțin că Burebista, la fel ca și înaintași săi, era atras de bogățiile cetăților grecești.

Despre Cetatea Olbia (astăzi Porutino, aproape de Nicolaiev, Ucraina) aflăm de la Dion Chrysostomos că semnele ruinelor se vedeau și după mai mult de un secol și jumătate, în anul 95 d.Hr când acesta a vizitat orașul.  Această cetate era înconjurată de ziduri impresionante, care erau în picioare de veacuri și cu deschidere permanentă la mare.  Astfel că era destul de greu de cucerit, însă Burebista și oastea sa dă dovadă de ingeniozitate și iscusință și reușesc să cucerească cetatea.

Despre Cetatea Tyras (astăzi Belgorod-Dniestrovskii, în Moldova) nu avem nici un document care să ne specifice soarta acesteia. Este posibil ca, luând la cunoștiință despre soarta cetății Olbia, cetatea de la gurile Nistrului să’l fi primit pe Burebista și oștirea sa cu porțile deschise.

Despre cetatea Aegysus (astăzi Tulcea) se știe că, după ce Burebista a cucerit cetățile Olbia și Tyras, acesta atacă cetatea Aegysus care este asediată și cucerită, probabil datorită faptului că a refuzat să i se supună, acest lucru fiind prezentat într’un pasaj al lui Ovidiu (Epistulae ex Ponto, I, 8).

Despre cetatea Histria cunoaștem faptul că a fost cucerită de Burebista și apoi ocupată efectiv pentru o vreme, fiind lăsată aici o garnizoană militară.  Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, inscripție găsită în această zonă, vorbește despre cucerirea lui Burebista, despre distrugerea zidurilor de aparare și despre vremurile grele prin care a trecut orașul și ținutul înconjurător. Aceste afirmații sunt confirmate de săpăturile arheologice din ”Zona sacră” a Histrei, unde s’a constatat un mare incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.Hr. Acest incendiu nu putea fi provocat decât de atacul armatei lui Burebista, ca urmare a rezistenței pe care au opus’o locuitorii Histriei.

Despre orașul Tomis (teritoriul de azi al Constanței) nu se știe dacă a suferit un greu asediu, deoarece documentele de care dispunem nu sunt foarte clare.  În legătură cu situația acestui oraș există un decret dat în cinstea gărzii civile a orașului, care au fost chemați datorită unui asediu care a provocat o panică foarte mare. Astfel au fost numiți 40 de oameni care să păzească zidurile cetății și căile de aprovizionare. I.H. Crișan consideră că aceast decret nu se referă la conflictul cu Burebista, pentru că cei 40 de oameni nu ar fi avut nici o șansă în fața armatei getice.  Așadar probabil colonia pontică a preferat să deschidă de bunăvoie porțile oștilor lui Burebista.

În cazul orașului Callatis (astăzi Manglia) avem de’a face din nou cu o incertitudine. Aici a fost descoperită o inscripție care vorbește despre un cetățean al orașului, numele acestuia nefiind precizat, care pe cheltuiala lui a pregătit un vas de război, contribuind astfel la apărarea orașului. Unii istorici pun în legătură această inscripție cu epoca lui Burebista, iar alții contesta această teorie. Cea mai probabilă este opinia lui D.M. Pippidi, care consideră că inscripția nu are nicio legătură cu perioada lui Burebista, ținând cont că Burebista a atacat cetățile grecești de pe malul vestic al Pontului Euxin pe uscat și nu pe mare. Deci probabil acțiune cetățeanului necunoscut prezentat în înscripție are legătură cu un alt eveniment. Astfel putem presupune că și orașul Callatis face parte din rândul cetăților care nu au opus rezistență regelui get.

Despre Cetatea Odessos (astăzi Varna, din Bulgaria) dispunem de o listă a unor preoți eponimi, care, după cum spune D.M. Pippidi în Studii Clasice, a fost întocmit după ”întoarcerea din bejenie”.  Inscripția este considerată o aluzie la fuga locuitorilor datorită atacurilor armatei conduse de Burebista. Este adevărat că inscripția constituie dovada suferințelor îndurate de locuitorii orașului Odessos, dar nu poate fi o dovadă sigură a cuceririi acestuia de către Burebista.

În cazul cetății Messembria (astăzi Nesebâr, din Bulgaria)  știm sigur că cetățenii acesteia s’au opus armatei lui Burebista cu arma în mână.  Aici a fost găsită o inscripție, păstrată fragmentar, în care sunt lăudați trei strategi care s’au distins ”conducând oastea în război împotriva lui Burebista.”

Orașul Apollonia (astăzi Sozopol, din Bulgaria), a fost ultima dintre cetățile cucerite de Burebista în campanile sale pontice este Apollonia, iar situația acestui oraș este din nou una nesigură.  Se presupune că această cetate, datorită conflictului cu romanii lui M. Terentius Varro Lucullus, nu ar mai fi avut o fortificație destul de puternică, deoarece zidurile orașului n’au apucat să fie refăcute.  Deci cel mai probabil orașul a trebuit să se supună fără a opune rezistență armatei lui Burebista.

Despre Cetatea și orașul Dionysopolis (astăzi Balcic, din Bulgaria) deși nu a fost ultimul cucerit, știm că acesta a fost salvat datorită bunelor relații dintre Acornion, un cetățean al Dionysopolisului, și Burebista, Acornion urmând să îndeplinească și importante demnități la curtea lui Burebista.  Pentru stabilirea veridicității evenimentelor din orașul Dionysopolis, un rol important l’a avut inscripția dedicată lui Acornion. Această inscripție în cinstea lui Acornion, este prezentat Burebista ca prieten al lui Acornion și automat al orașului Dionysopolisului. Așadar orașul Dionysopolis se numără printre orașele care se pare că nu s’a opus cuceririi lui Burebista, fiind orașul despre care știm aproape sigur că a deschis porțile în fața armatei getice și i’a primit cu prietenie.

Unul dintre cele mai interesante personaje ale antichităţii noastre dobrogene este Acornion, un cetăţean al oraşului grecesc Dionysopolis. Acesta a fost în urmă cu mai bine de două milenii consilierul, primul sfătuitor, prietenul şi mai ales, solul de încredere al marelui Rege Burebista. Povestea lui Acornion ne este spusă de o inscripţie, o stelă de marmură cunoscută astăzi sub numele de Decretul Dionysopolitan.

În anul 48 î.Hr., cetăţenii acestui oraş grecesc de la malul Pontului Euxin au ridicat această stelă în cinstea celui ce, nu o singură dată, fusese Salvatorul cetăţii. După înfrângerea generalului Hybrida la Histria (61 î.Hr.) se intensifică controlul geților asupra Scytiei Minor. Burebista declanşează o campanie şi supune coloniile greceşti, el stăpânind efectiv Dobrogea antică în perioada 55-44 î.H. Dionysopolis a fost una dintre cetăţile ale căror porţi s’au deschis în faţa geților. Oraşul a scăpat nevătămat datorită lui Acornion.

Din decretul antic ştim că acest grec de seamă, încercând să obţină clemenţă pentru polisul său, a făcut o lungă călătorie la ”Argedauon” (Argedava), ”pentru a’l întâlni pe tatăl aceluia”. Se pare aşadar că a existat o relaţie mai veche de prietenie între Acornion şi familia regelui Burebista.

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei.” Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

Cei doi devin şi mai buni prieteni: ”în cea dintâi şi mai mare prietenie, el (Acornion) a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui, spre binele oraşului”. După salvarea urbei, grecul devine consilier al lui Burebista şi sol de încredere. Regele geților îl trimite în Macedonia, lângă oraşul Heracleea Lyacestis (Bitolia Monastir), unde se afla generalul roman Pompei. Unele surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar. Prin Acornion, Burebista îi oferă ajutorul împotriva lui Iulius Cezar, deoarece Roma era în plin război civil. Pompei acceptă sprijinul geților, dar înţelegerea a venit prea târziu: la puţin timp după plecarea lui Acornion din Macedonia, Pompei este învins de Cezar, pe 9 august 48, în bătălia de la Pharsalus şi este asasinat o lună mai târziu, în exilul din Egipt.

Misiunea diplomatică fusese însă una reuşită. Acornion a continuat cu succes activitatea sa de consilier şi sol regal şi a fost în acelaşi timp, conducătorul oraşului său. A fost ales preot al Marelui Zeu (Serapis), l’a cinstit în procesiuni pe zeul eponim al oraşului (Dionysos) şi şi’a ajutat cetăţenii cu bani şi produse. Drept mulţumire, cetăţenii polisului i’au ridicat stela de marmură, i’au oferit o cunună de lauri şi au ridicat o statuie de bronz a sa, ”în cel mai de cinste loc din Agora”.

Nu ştim ce s’a întâmplat cu Acornion după emiterea decretului…Poate că Acornion i’a supravieţuit regelui său, dar amintirea solului grec de la malul Pontului nu a dispărut.

Apariția genealogiilor mitologice, a descendențelor din personaje legendare, la mult timp după migrația efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute ca fiind ”greci” a influențat percepția asupra identității triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, și Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii și ionieni.

Ultimul val important de geți ”indoeuropeni” care s’a abătut asupra sudului Balcanilor, au coborât în etape de pe Valea Dunării, în secolul al XII-lea î.Hr. cantonând mai întâi în Macedonia, apoi în muntoasa Dorida (Grecia Centrală). împinşi sau, poate, susţinuţi de un alt grup mai mic, cunoscut sub numele de ”grecii de nord-vest”, acești dorienii numiți după Doris s’au azvârlit apoi asupra inimii puterii aheilor şi ionienilor, din Grecia peninsulară pe care o spulberaseră.

Zonele Aticii (regiunea Atenei, la nord-est de Pelopones), Arcadiei (în centrul Peloponesului, cuprinzînd circa 15 mici cetăţi-state, între care Mantineea şi Orhomenes) şi unele dintre insulele egeene au rezistat invaziei. Dorienii s’au fixat în Corint (nord-estul Peloponesului, în golful cu acelaşi nume), cetate care, sub conducerea aristocraţilor Bachizi, apoi a tiranului Cipselos (657 î.Hr.) şi a fiului său, Periandros (627 î.Hr.), atinse apogeul, fondând celebre colonii: Syracuza, Corfu, Potideea.

Unele grupuri doriene s’au mai fixat în insulele Creta (parţial), Rodos (parţial), Cos şi pe coasta Asiei Mici în Halicarnas şi Cnidos. Principalul efect al invaziei dorienilor, pe lângă slăbirea Greciei antice pentru câteva secole (timp în care aceasta pierdu controlul Mediteranei Orientale), fu crearea Spartei, simbolul puterii doriene, în Lakedemonia sau Laconia, în sudul Peloponesului, pe malul Eurotasului, într’o incintă roditoare, apărată de lanţurile Parnonului şi Taigetului.

Sparta s’a constituit prin unirea a patru sate, în apropierea unor vechi centre ale civilizaţiei distruse de dorieni, cea miceniană, între care Terafnos, reşedinţa celebrului rege legendar Menelaos, unul din eroii Iliadei.

Vechii egipteni au notat valurile invaziei acestor triburi de dorieni care veneau dinspre mare şi al cărei punct de plecare a fost valea Dunării Mijlocii şi de Jos, prin denumirea de ”popoarele mării”.

O primă invazie importantă s’a produs spre sfîrşitul dinastiei a XIX-a în vremea lui Mernemptah I, fiu al lui Ramses al II-lea, acest prim val era format din aheeni, licieni, probabil din strămoşii etruscilor, la care s’au asociat libienii. Invazia este înfrîntă de Mernemptah în 1221 î.Hr. (alte cronologii: 1230 î.e.n.), după o luptă cruntă, care a durat 6 ore şi a provocat invadatorilor pierderi importante (8500 de morţi şi 10 000 de prizonieri).

Al doilea val important, de care vorbesc textele de la Medinet Habu, provocat de împingerile exercitate de dorieni în Grecia şi frigieni (brigi) în Asia Mică, era format din teucrii din jurul Troiei (tekker – în textele egiptene), filistinii din Iliria (peleset), danani (danyunyna) şi aheeni (akhiiawa).

Despre campanile pontice ale lui Burebista, trebuie formulată o concluzie. Deși documentele de care dispunem până acum nu ne aduc precizări atât de amănunțite precum am dori, ele sunt suficiente pentru a ne dovedi, incontestabil, că Burebista a cucerit, prin luptă sau prin reputația sa, toate bogatele colonii al ”popoarelor mării” sau mai exact un amestec al triburilor doriene sau aheene, de pe malul vestic al Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, iar împreună cu acestea a cucerit și teritoriul de la sud de Dunăre până la Balcani și la litoralul Mării Negre. Astfel Burebista a ajuns să conducă un stat destul de mare ca întindere și cu o armată numeroasă, deja bine organizată și bine antrenată. Iar dacă Burebista și Caesar nu ar fi fost asasinați în anul 44 î. Hr, acel război pe care Caesar ar fi urmat să îl anunțe împotriva lui Burebista în ziua asasinării lui, ar fi fost un eveniment notabil atât pentru istoria românească cât și pentru istoria universală.

Încercare de marcare a teritoriului stăpânit de Burebista și marcarea cetăților pontice, pe imagine satelitară din ziua de azi

Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar.

Acest lucru conduce la ipoteza ca menționata Argedava a fost capitala regatului getic condus de Burebista. Aceasta sursă nu menționează, din pacate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt impartite în două categorii.

O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirma că inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Varadia, județul Caraș-Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriană (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod clar un oraș getic cu acele nume în această locație geografică. Situl se afla în apropiere de Sarmizegetusa, o capitală getica ulterioară.

Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihailești, judetul Giurgiu, România. Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal. Cu toate acestea, nicio o alta sursă nu pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire la numele ei getic.

De asemenea, este destul de posibil pentru doua dave diferite sa fie doar omonime.

Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv ”cgiar” înainte de cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greaca veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Aceasta formă ar putea fi legată de Zargidaua menționata de Ptolemeu într’o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Ştim că Burebista a fost asasinat în 44 î.H, la puţin timp după ce şi’a pierdut viaţa, în acelaşi mod, şi duşmanul său Iulius Cezar. După asasinarea lui Burebista, cel mai probabil survenită în urma unei revolte de palat, deoarece nu există documente istorice care să ateste aceasta ipoteză ca fiind veridica, statul unit al geților s’a dezmembrat în mai multe regate mai mici.

Strabon menționează că Burebista a fost ucis într’o răscoală, înaintea campaniei militare romane. Însă, atât precizează. Nu se știe cine a pornit răscoala, cu ce scop, dacă nu cumva au fost chiar romanii cei care au instigat un personaj împotriva lui Burebista.

”Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într’un fel, când într’altul.” Strabon, Geographica, VII

Cert este un lucru: Burebista a fost un vizionar pentru timpul său. A văzut potențialul teritorial, uman al regatului său și a acționat în consecință. A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, până la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărâtor.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes (Dana Dan, Oroles sau Rholes, în ”Dacia”; D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României), care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î.Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geți, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei).
Conflictele dintre regii geți Rholes, Dapyx şi Zyraxex, descrise de Dio Cassius, Istoria romană, LI:
”Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.
”Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.” Iordanes

Geția în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus:
”Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape aceiaşi veneraţie în Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s’a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.” Iordanes

Atacurile geților conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre:
”Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […].

Geții în timpul regelui Scorylo:
”Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu’i nimerit să’i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s’ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le’a arătat un lup. Imediat câini s’au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i’a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor.” Frontinus, Stratagemele, I.

În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se consideră că se afla şi muntele sacru Kogaionon, s’a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi getice. Regatul va fi refăcut parțial, mai restrâns teritorial, de către getul Decebal. Regatul geților, numit de către geograful grec, Arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

În primă concluzie putem spune că Burebista a fost primul rege care a unificat triburile getice, întemeind statul getic, reușind coagularea unei primei formațiuni politice de tip superior la nord de Dunăre.

De asemenea, putem spune că Burebista nu era decât un rege get transilvănean, deși îşi extinsese stăpânirea asupra unor teritorii extracarpatice la data misiunii argedavense a lui Acornion şi la data expediţiei lui Hybrida în Dobrogea. De asemenea, putem afirma că Decebal dacă nu avea deznodământul tragic din finalul războiului geto-roman din 106, în aceleași conjuncturi politice externe el ar fi unit triburile getice în aceeași măsură, refăcând un Regat Getic la fel de mare ca cel al lui Burebista.
Apariţia lui Burebista în chip de cuceritor în ţinutul dintre Dunăre şi Mare trebuie să fi fost precedată de extinderea mai mult sau mai puţin rapidă a stăpânirii sale asupra unor vaste zone extracarpatice, dar nord-dunărene, parte integrantă a procesului de unificare sub o singură cârmuire a tuturor triburilor getice. Este greu de spus cum s’a petrecut acest proces, căci izvoarele literare sunt mute în această privinţă. Din relatarea lui Strabon, coroborată cu aceea a lui Iordanes, reiese că Burebista a ştiut să’şi asigure sprijinul puterii sacerdotale, dar faptul acesta nu exclude în toate cazurile constrângerea. Nu poate fi negat, fireşte, că o parte a triburilor autonome getice s’au unit de bună voie sub sceptrul marelui rege, îndemnate la aceasta şi de pericolele externe celtic şi roman, dar însuşi sfârşitul lui Burebista şi evenimentele care i’au urmat ne îndeamnă să credem că şi sabia a jucat un rol în făurirea statului centralizat al geților.

Surse: enciclopediaromaniei.ro,  revistapontica.files.wordpress.com,  Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istoria Românilor, volumul I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001,  Bejan Adrian, Istoria Veche a României, Editura Universității din Timișoara, Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, 1994,  Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, volumul I , Istoria, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003,  Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru Literaura, București, 1968,  Daicoviciu Hadrian, Portrete dacice, Editura militară, București, 1984,  Crișan Ion Horațiu, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,   Crișan Ion Horațiu, Statul geto-dac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,  Pippidi M. Dionisie, Din Istoria Dobrogei, Volumul I, Editura Academiei Române, București, 1965, – Pippidi M. Dionisie, Contribuții la istoria veche a României, ediția I, Editura Științifică, București, 1958, Mato Davo Geto.pdf (foto Tăblițe de la Sinaia),  cimec.ro/Arheologie/arheologia-moldovei, dinarhiveledaciei.wordpress.com, dracones.ro,  arheologie.ro/doc/sp7/2_Carpus.pdf etc.

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MOLDOVENII RIDICĂ ARDEALUL ÎN STATISTICI ECONOMICE

Această harta care redă prognoza pe 2016 a PIB-ului /cap locuitor ar da apă la moară în mod normal, acelor voci ale alogenilor care au iluzoria senzație a superiorității lor în față majorității acestei țări plecată se pare din mentalitatea de stăpân ce le’a fost inoculată. Pentru un român normal este o statistică seacă care îi arată unde are de lucru pe viitor să regleze discrepanțele economice dintre regiuni, așa cum UE încearcă prin politica sa de convergență să ajute cu fonduri zonele subdezvoltate.

Tot ei în retorica lor găunoasă spun că în orașele din Ardeal au fost transmutate persoane din alte zone ale țării și s’a schimbat astfel raportul etnic pe timpul lui Ceaușescu.

În ce constă șubreda lor logică? Simplu: când Ardealul era sub administrația de la Budapesta orașele Cluj, Timișoara, Brașov, pomenind doar câteva dintre cele care duc trena dezvoltării României din Banat și Ardeal, dar și alte mari centre urbane din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș erau colonizate puternic cu elemente alogene acestui pământ vechi românesc din diverse motive.  Principalul, evident,  a fost de a coloniza un teritoriu nemaghiar cu elemente neromânești cu scopul de a schimba raportul etnic din Ardeal. La peste 100 de ani urmașii acestor intruși din spațiul românesc vin și spun că pe timpul lui Ceaușescu românii au schimbat raportul etnic urban din Ardeal.

Urban, nu și cel rural, pentru că acolo raportul etnic întotdeauna a fost net favorabil românilor, dovedind prin aceasta în primul rând cine sunt autohtonii. De ce au colonizat doar orașele? Păi acesta este primul pas al colonizatorului, de a administra colonia cu oameni fideli, din rândul colonizatorilor. Fidelitate cumpărată adesea cu cele mai importante și bănoase posturi din administrație.

Brașov, Timișoara și Cluj cum se vede și pe harta noastră sunt și importante centre universitare care în timpul lui Ceaușescu erau subvenționate de statul român, motiv pentru care acestea atrăgeau studenți din toată țara.

A fost un proces firesc, natural, și nu îndreptat împotriva cuiva, cum fals se vehiculează de către forțe neprietenoase românilor.

Astăzi, acești urmași ai coloniștilor au ajuns să spună că i’au năpădit moldovenii, sau oltenii, deplângând în fapt pierderea privilegiilor celor trei națiuni de acum câteva secole.
Politica regimului de după 1947 de colectivizare mai întâi, și cu predilecție după ce Ceaușescu în numele României a contractat credite internaționale a început un nebunesc proces de industrializare, dar mai ales o politică anacronică de urbanizare forțată, care a dus în final la o distrugere a țărănimii, clasă socială specifică acestor meleaguri care a păstrat necontenit tradițiile pastorale și agricole ale neamului.

Nu avem cum nega acest proces de naționalizare a pământurilor, și de rupere a rostului țăranului român. Avem a nega că politica era îndreptată impotriva minoritarilor din această țară, când de fapt ei ar trebui să conștientizeze că românii în profunzimea neamului lor au fost cei mai afectați, majoritatea lor fiind lipsiți de bunurile lor imobile, dar și a micilor lor averi.

Apoi ei au venit la oraș să’și creeze alte rosturi, să’și refacă viața cu un alt destin.

Deci, acolo unde v’au ”năpădit” ei, fie că erau orașe din Ardeal, sau orașe din restul regiunilor ei au venit să muncească.

Așadar cine mai ridica statisticile din aceste județe dacă nu munceau ei?
Hai să vedem unde spun acești ipocriți de alogeni ”autonomiști” că au crescut numărul moldovenilor:

Timișoara, Brașov, Cluj….Deci județele atractive sunt și în continuare Timiș, Brașov, Cluj.

Adică tocmai în acele județe unde avem cele mai bune statistici, tot acolo au venit cei mai mulți regățeni și moldoveni.
Dar dacă nu erau ei nu aveam cifre precum în Covasna și Sălaj, dragi alogeni ipocriți!
E și cazul Bucureștiului care polarizează puternic unde au venit moldoveni și olteni…și fac cele mai diverse munci, cu diferența că la București sunt și foarte mulți ardeleni mutați ocazional, sau definitiv.

Vezi aici: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

E și cazul Spaniei, și Italiei, unde economiile sunt salvate de aceste furnicuțe.

Așadar, dragi conaționali ați încercat să’i dezbinați pe români, dar nu a mers. Încercările voastre disperate de a dezbina românii nu vor avea sorți de izbândă cu astfel de tertipuri josnice.

Sursa: CNP

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

 

 

 

 

 

 

 

GETUL IOAN DE HUNEDOARA, STÂLP AL ROMÂNILOR

De fiecare dată când o mare figură românească s’a afirmat în Europa, numeroase voci s’au aplecat imediat și asupra ascendenței sale. Maghiarofonilor contemporani care mereu contestă ascendența românilor din geți trebuie să le mai amintim câteodată cine suntem și cine i’a condus și pe strămoșii lor de limbă.

În acest sens să le aducem aminte ce spuneau cronicarii din epocă sau ulterior despre români. Referitor la originea etnică a lui Iancu de Hunedoara, atât izvoarele istorice narative cât şi cele oficiale, documentare (în special cele diplomatice), din timpul său (dar şi cele mult ulterioare epocii în care a trăit) confirmă, în marea lor majoritate, rădăcinile sale româneşti.

Cronicarul grec Critobul din Imbros consemna în lucrarea sa intitulată Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, că celebrul sultan otoman, cuceritor al Constantinopolului, considera că împăratul bizantin ”i’a aţâţat împotriva noastră (a turcilor) pe getul (românul) Ioan împreună cu peonii (ungurii) şi dacii (românii) lui”.

Critobul din Imbros, (Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963).

Critobul, Michel Critobulus sau Critoboulos, în greceşte Mikhael Kritovoulos sau Kritoboulos,  a fost un om politic, cărturar şi istoric grec, provenind dintr’o familie aristocratică, originară din insula Imbros, situată în Marea Egee. El a trăit, probabil, între cca. 1410 şi cca. 1470.

După căderea Constantinopolului sub turci se va pune în slujba acestora, Critobul din Imbros numărându’se ”printre bizantinii care au optat pentru noua stăpânire, devenind un devotat slujitor al ei”.

Demonstrându’şi loialitatea, sultanul Mahomed al II-lea l’a numit guvernator al insulei sale de baştină, pe care a administrat’o în numele noului său stăpân până la cucerirea acesteia, în 1466, de către veneţieni.

În aceste împrejurări, Critobul din Imbros se mută la Istanbul, unde va continua să’l slujească pe acel ”barbar sângeros”, ce a îngenuncheat străvechiul şi gloriosul Bizanţ. Mare admirator al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, el a devenit biograful acestuia (întocmind o istorie a primilor aproape 17 ani de domnie ai ”idolului” său, căruia, de altfel, i’a dedicat’o cu obedienţă, după cum rezultă din textul dedicaţiei de pe manuscrisul lucrării sale:

”Prea măritului singur stăpânitor, împăratului împăraţilor, norocosului, victoriosului, biruitorului, triumfătorului, nebiruitului Mehmet, cu voia lui Dumnezeu, domnul pământului şi al mării”,  Critobul din Imbros, op. cit., p. 10-11 şi 24) şi unul dintre cei mai importanţi cronicari ai Înaltei Porţi Otomane (Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 201-202; Nicolae Iorga, Critobul din Imbros, în Oameni cari au fost, vol. II [reeditare îngrijită de Ion Roman], Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p. 93-95).

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Hunyadi_janos_pecsetje_es_cimere.gif

Pecetea lui Ioan de Hunedoara

Învăţatul italian Marco Antonio Bonfinio (Bonfini ⁄ Antonius Bonfinius) nota în cronica sa că părintele lui Iancu de Hunedoara era român dintre cei ”care locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor, fiind urmaşi ai coloniştilor romani, precum o dovedeşte asemănarea limbii”.

Sigur, asemănarea limbii nu îi face pe rumîni, romani, poate mai curînd invers, aceste afirmații fiind deja niște clișee care nu se confirmă din nici o dovadă serioasă.

Înaltul ierarh bizantin Sylvestros Syropoulos afirma, la rându’i, despre Iancu, că este ”stâlp al românilor”.

Marele erudit italian Aeneas Sylvius Piccolomini (ajuns ulterior papă sub numele de Pius al II-lea) scria că ”Johannes Huniades, cujus nomen caeteros obnubilat, non tam Hungarorum quam Valachorum, ex quibus natus est gloriam auxit” (adică ”Ioan Huniade, al cărui nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria Ungurilor, cât a Românilor din coapsele cărora s’a născut”).

Marele om de cultură şi diplomat Anton Verancsics preciza în însemnările sale că românii din Transilvania erau majoritari în această ţară însă nu beneficiau de ”nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor, în afară de un număr mic (dintre românii din Transilvania), locuind în districtul Haţeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal şi care, în timpul lui Ioan de Hunedoara, băştinaş de acolo, au dobândit nobilitatea pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor”.

În însemnările sale, umanistul italian Galeotto Marzio, unul dintre cei mai de încredere curteni ai regelui Matia Corvinul (şi, deci, în măsură să cunoască bine situaţia familială a stăpânului său), spunea că ambasadorii statelor italiene ce veneau sau staţionau vremelnic la Curtea regală maghiară îl numeau pe tatăl acestuia ”Ioan Românul”.

În fine, pe când încă trăia, se ştia că ”Ioan (Iancu de Hunedoara) nu era nobil maghiar, ci român din părinţi din neam nu prea mare”.

Faptul că prima funcţie mai importantă îndeplinită de Iancu de Hunedoara a fost cea de ban al Severinului, că el a deţinut, apoi, de’a lungul întregii sale cariere politico-militare şi dregătoria de comite al Timişului, că o bună parte a vieţii sale şi’a petrecut’o apărând hotarele sud-estice ale Regatului ungar, ce erau, totodată, şi cele ale istoricei provincii româneşti bănăţene, în care, de altfel, stăpânea întinse posesiuni funciare, numeroase aşezări rurale şi urbane, castele şi cetăţi, precum şi alte bunuri mobile şi imobile, fiind practic cel mai puternic şi bogat feudal de aici (astfel că nu întâmplător multe mii dintre luptătorii ce i’au alcătuit oştile cu care a luptat neobosit contra Imperiului Otoman, îşi aveau obârşia în Banat, fiind recrutaţi, cu predilecţie, din rândul cnezilor români, recunoscuţi ca fiind excelenţi oşteni), au constituit tot atâtea motive pentru ca şi cărturarii români, născuţi în Banat (ce şi’au desăvâşit operele în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a veacului al XX-lea), să arate un interes aparte originii, personalităţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara.

Îi amintim aici îndeosebi pe: Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin Bojincă, Iosif Bălan, Victor Motogna (bănăţean prin adopţiune), Patriciu Drăgălina ş.a. Printre aceştia se remarcă, în mod deosebit, Damaschin Bojincă, care a scris cea dintâi monografie dedicată marelui erou al Creştinătăţii.

Este vorba de studiul intitulat Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, apărut în ”Calendarul românesc pe anul de la Cristos 1830”, la Buda, în anul 1830 (pag. 44-141), publicaţia amintită fiind tipărită pe două coloane paralele, una cu caractere latine şi cealaltă cu caractere chirilice.

Deşi lucrarea lui Bojincă este destul de modestă, îndeosebi în ceea ce priveşte sursele documentare care au stat la baza realizării acesteia, este indiscutabil faptul că măcar în parte poate fi considerată a fi cel puţin o prelucrare, o sinteză, şi nu doar o banală traducere, aşa cum din motive obiective (probabil urmărind să eludeze cenzura, datorită spiritului patriotic, pro-românesc, în care şi’a întocmit articolul) însuşi Bojincă afirmă că ar fi. Principala sa sursă de inspiraţie se pare că a fost (după toate probabilităţile doar pentru partea a II-a a studiului său) lucrarea lui Kovács Mátyás.

Dornic să demonstreze originea românească a lui Iancu, Bojincă alocă acestei chestiuni jumătate din paginile studiului său. Făcând apel la cele mai reprezentative izvoare istorice narative (Thuróczi, Bonfinius), la o serie de tratate de istorie generală (Benkö, Nagy, Timon, Gebhardi, Pray, Engel, Fessler etc.) şi la opera lui Petru Maior (care l’a influenţat cel mai mult în redactarea secvenţei dedicate originii lui Iancu), învăţatul cărturar bănăţean concluzionează:

”Deci de s’ar mai afla cineva, carele, cine ştie din ce scop, ar îndrăzni a tăgădui viţa lui Ioan din adevărat şi nendoit român, aceluia trebuie arătate documentele cele aci însemnate şi a’l învăţa cum că toată istoria patriei se reazemă mai cu seamă pe Thuróczi şi Bonfinius; deci de nu vor avea ce ştii crezământ, ca pe acele timpuri vieţuitori şi de nu se va crede altor istorici patrioţi carii, unguri de neam fiind, cu o gură mărturisesc românimea lui Ioan Corvin, atunci întreagă istoria patriei nici o credinţă va avea, ci tot insul va crede cum va vrea.

Sigismund de Luxemburg

Dar nici s’au aflat oarecine să zică pre Ioan a fi fost alt decât român, afară de acei carii cu ambele mâini îmbrăţişând mai sus zisa fabulă că ar fi fost feciorul lui Sigismund (de Luxemburg) de pat nelegiuit cu o fecioară română născut, vrea să se răsfeţe cu aceea că ar putea să retragă neamului românesc strălucirea şi lauda care i se părtineşte (i se cuvine) prin faptele vestitului acestui erou şi prin mărirea fiului acestui, a craiului Matia Corvin; adecă nu prea buni amici unii ca ceştii fiind românilor, îi sapă la inimă auzirea cum că din naţia românească au fost un crai unguresc foarte vestit.”

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari conducători politico­-militari din Europa secolului al XV-lea, el remarcându’se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, al cărei iniţiator şi lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât şi de posteritate.

El s’a născut, pe la 1407, tată fiindu’i ”oşteanul (cavalerul) curţii regelui” Voicu, fiul lui Şerbu (un important cneaz român din Ţara Haţegului), iar mamă, Elisabeta de Marginea, ce provenea, la rându’i, tot dintr’o familie de mici nobili hunedoreni (originari, probabil, din târgul şi districtul românesc bănăţean Marginea), ce trecuseră la religia catolică (credinţă în care Elisabeta de Marginea îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu).

Adevăratul salt în politica mare a regatului s’a produs după 1440, în contextul războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s’a împărțit în două tabere. O partidă l’a susținut pe regele Poloniei, Vladislav al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I.

Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s’a pliat perfect pe planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de Luxemburg.

Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să apere regatul.

În acest război civil dintre anii 1440-1442 s’a remarcat și s’a impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara.

În ianuarie 1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă regelui Vladislav.

Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui Iancu de Hunedoara.

Drept răsplată, regele Vladislav i’a numit pe cei doi, care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului și, mai mult, le’a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci.

Practic cei doi prieteni cumulau o autoritate imensă în regat.

Mai ambițios, Iancu s’a impus rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale strategice și încrederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul nobilimii.

Ascensiunea politică și cariera lui Iancu nu este o enigmă, însă rămâne un miracol al nobilimii românești din Ungaria și Transilvania. Nimeni nu a reușit să mai ajungă la dimensiunea carierei sale politice. Însă el a deschis drumul carierelor politice pentru nobilii români.

Unii români și’au început cariera politică în calitate de familiari ai lui Iancu, astfel se explică ascensiunea unor nobili hațegani sau maramureșeni. Dimensiune carierei altor români pe scena politică din Transilvania și Ungaria a fost determinată atât de premisele favorabile în care au activat, cât mai ales de aptitudinile și ambițiile lor politice.

Chiar dacă nu au ajuns la dimeniunea lui Iancu, alături de el, în panteonul istoriei românilor, trebuie să stea Nicolae Olahus, Ștefan Mailat, Ștefan Josika și alți români care s’au afirmat pe scena politică din Ungaria.

Coa Hungary Country History Mathias Corvinus 1(1458-1490).svg

Acvila (corbul) din blazonul Corvineșilor, devine parte din însemnele Ungariei

Iancu și ceilalți nobili români, indiferent de rangul la care au ajuns, sunt dovada clară că românii nu au fost doar iobagi, ci au avut nobili, dintre care unii au condus chiar destinele Ungariei și Transilvaniei.

Așadar, conaționalii noștri cei mai tineri, dar și istoricii și heraldiștii trebuie să înțeleagă că românii maghiarizați (maghiarofonii) sunt reprezentați de acvila (corbul) neagră a getului român Iancu Corvin pe stema Ardealului.

Așa va ajunge acvila (corbul) din blazonul Corvinilor însemne ale Ungariei, iar din 1530, și 1596 însemnele Ardealului.

Interesant este faptul că ”însemnele secuilor” considerate cu totul aberant că îi reprezintă doar pe secui, nici nu apar pe primele steme teritoriale ale Ardealului.

Sursa: agero-stuttgart.de (Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU), historica-cluj.ro

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬