DE UNDE AVEAU GEȚII AURUL FURAT DE ROMANI?


Originea marelui tezaur luat de romani din Geția în urma războaielor de la începutul secolului al doilea a stîrnit numeroase controverse. Prada de război ar fi totalizat, potrivit unor autori antici, peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint, cantităţi impresionante care i’au făcut pe mulţi istorici moderni să le considere ireale.

Comoara getică legendară

Autorul antic Dio Cassius menţiona povestea comorii ascunse de Daci Balo, înainte de sfîrşitul războiului cu romanii şi furată de Traian:

”Fură descoperite şi comorile lui Daci Balo, deşi se aflau ascunse sub rîul Sar-Geția, din apropierea capitalei sale. Căci Daci Balo abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pămînt, iar după aceea aduse rîul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.”

Numeroşi istorici au încercat să ofere explicaţii pentru originea bogăţiilor legendare în aur furate de romani, ca pradă de război, din Regatul Getic al lui Daci Balo înfrînt de armatele împăratului Traian.

Numeroşi savanţi au încercat să explice originea bogăţiei geților.

Istoricul Jerome Carcopio, autor al unor lucrări despre bogăţia Geției şi redresarea Imperiului Roman după cucerirea ei, susţinea că minele de aur exploatate de localnici ar fi explicat prada impresionantă de război.

Istoricul Jerome Carcopino, a fost citat în volumul ”Aurul Daciei”, de I. Oprişan, (Editura Saeculum):

”Traian a pus mîna pe tezaurul enorm pe care regii geți, moştenitori ai minerilor agatîrşilor despre care vorbeşte Herodot, acumulaseră produsul exploatărilor de aur şi argint, pe care din preistorie şi pînă în zilele noastre nu au încetat să le ofere locurile cele mai grandioase din Munţii Transilvaniei. Şi bogăţia acestui tezaur s’a revărsat deodată ca un rîu de aur asupra întregului Imperiu.”

Citește și:  VASELE GETICE DE AUR

Aur din prăzi de război

Şi academicianul Vasile Pîrvan s’a numărat printre cei care au încercat să ofere explicaţii pentru originea marilor tezaure ale geților, capturate de romani.

Vasile Pîrvan, în volumul Getica:

”Jerome Carcopino crede, pe baza cifrelor de mai sus, că extracţia aurului şi argintului din minele Geției în vremea pre-romană a trebuit să fie foarte energică, dînd un produs de circa 5.500 de kilograme de aur şi 11.000 de kilograme de argint pe an. Părerea noastră e că recolta anuală – pe cale minieră – a trebuit să fie mult mai mică, dar că în schimb geții strînseseră încă de pe vremea lui Boero Bisteo uriaşe cantităţi de metal preţios prin războaie de cucerire, în special împotriva celţilor, mari iubitori de podoabe de aur şi de argint, şi că prin oficiul de mercenari pe care îl făceau în slujba diferiţilor regi. Ei de asemenea adunaseră mari cantităţi de aur şi argint, atît în monede, cît şi în podoabe, începînd încă din secolul V î.Hr., dar mai cu seamă în secolele II şi I î.Hr..”

Marile tezaure descoperite în epoca modernă conţin cantităţi mari de stateri Koson şi Lysimach din aur şi argint, provenite din secolul al III-lea şi I î.Hr., adăuga istoricul, îşi aveau originea fie în prăzile de război fie în plăţile de pradă primite de geţi.

O explicaţie asemănătoare a oferit’o și Radu Vulpe în ”Columna lui Traian” (ciMEC, 2002), explicînd scena CXXXVIII de pe Columna lui Traian, care înfăţişează soldaţii romani ducînd pe animalele de povară desagi încărcate cu vase şi metale scumpe (vezi foto):

”Au căzut astfel în mîinile romanilor enormele comori adunate în curs de secole de regii geților, provenite din dări asupra circulaţiei comerciale, din daruri inter-tribale, din războaie, dar mai ales din exploatarea rocilor şi nisipurilor aurifere din munţii şi apele ţării. La creşterea acestor avuţii contribuise şi Imperiul Roman însuşi, prin subsidiile pe care, încă înainte de Domiţian şi chiar pînă în primii ani de domnie ai lui Traian, le plătise geților pentru a se abţine de la atacuri la sud de Dunăre. Întreprinzînd războaiele pentru cucerirea Geției din motive esenţial strategice şi politice, Traian fusese stimulat, fireşte, şi de perspectiva de a pune mâna pe considerabilul tezaur getic.”

În scena CXXXVIII este reprezentat doar transportul tezaurului la Roma, fără nici un indiciu cu privire la modul în care acesta a fost ascuns sau dacă a fost ascuns doar într’un singur loc. Poate că Bicilis și’a salvat viața lui și a camarazilor lor doar pentru că a spus de tezaur.

Dar a tăinuit locul unde au fost ascunse restul tezaurelor.

Putem înțelege numai din imaginea sculptată cu copacii și aspectul stîncos al locului, că totul are loc într’o regiune împădurită din munți, desigur, undeva în jurul zonei cucerită a SarmiGetuzei, așa cum era normal și așa cum reiese din relatarea lui Dio Cassius, în partea sa plauzibilă.

Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea a încercat să aprecieze amploarea jafului în aur şi argint, petrecut după cucerirea SarmiGetuzei:

”Înţelept om fiind (împăratul Iustinianus I) şi aflînd din cărţi cît de bogată este în avuţii Fara (Scythia) şi puternică prin arme acum ca şi odinioară, ţară pe care primul a cucerit’o marele Traianus, punînd mîna pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.000 libre şi dublu de argint, în afară de paharele şi vasele de nepreţuită valoare, turmele de vite şi armament, şi bărbaţi luptători excelenţi, în număr de peste 500.000 luaţi cu arme cu tot, precum Cryton care a fost părtaş la război o dovedeşte.”

Valoarea comorii a fost imensă.

De la medicul Cryton, care a participat la războaiele getice ale lui Traian și a scris o carte despre ele (din păcate pierdută), aflăm, din textul transmis de scriitorul Ioannes Lydus, în secolul VI (II, 28), că învingîndu’i pe geți, împăratul Traian a adus romanilor ”cinci milioane de libre aur și de două ori mai mult argint (= între 380 și 550 g), în afară de vase și obiecte care mergeau dincolo de orice preț”.

În mod natural, așa cum au fost de acord toți criticii moderni, aceste cifre sunt total exagerate, chiar fantastice transportorul putând exagera. Dar chiar și reducîndu’le la o zecime, așa cum este calculat de către savantul francez J. Carcopino, și anume însumînd numai 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, acestea rămîn uriașe.

Ce a făcut Traian cu prada de război?

Citește și:   DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Prada getică trebuie să fi contribuit imens la înflorirea activităților economice, sociale și constructive ale imperiului.

Înainte de războaiele sale împotriva lui Daci Balo, Traian a fost nevoit să ia măsuri dure pentru a salva, în scopul de a echilibra finanțele statului, lăsate într’o stare proastă de predecesorii săi, dar acum el trece la cheltuieli bruște nelimitate: drenarea Mlaștinilor Pontine, extinderea porturilor din Italia, construirea unui nou apeduct pentru a furniza apa la Roma, refacerea în Egipt a canalului dintre Nil și Marea Roșie, creșterea armatei prin înființarea a două noi legiuni, pregătind marele război împotriva Parților din 113 – 117, renunțînd la anumite impozite, dînd poporului roman mărețe și spectacole lungi, alocînd pentru subvenții considerabile săracilor, dar, mai presus de toate, construind în mijlocul orașului incomparabilul Forum Ulpium, cu edificii magnifice și cu însăși Columna lui, a cărui relief descrie războaiele getice.

Istoricii care au cercetat lucrarea lui Ioannes Lydus afirmau că, Traian ar fi adus din Geția 165 de tone de aur şi peste 330 de tone de argint.

Comori de aur impresionante, provenind din vremea geților au fost descoperite de’a lungul timpului, pînă în prezent, în toate zonele ţării, mai ales în regiunea Ardealului şi pe teritoriul fostelor cetăţi antice din Munţii Orăştiei.

Cele mai spectaculoase descoperiri sunt spiralele din aur masiv, cu greutăţi între 600 de grame şi 1,3 kilograme fiecare, provenite din SarmiGetuza Regia.

După cucerirea bogăţiilor Geției, capturarea comorilor şi stăpînirea exploatărilor miniere, Traian devenise atât de bogat încât se arată indulgent faţă de supuşii săi privind taxele pe care aceştia trebuiau să le plătească. A fost cuprins la scurt timp de febra construcţiilor grandioase care au schimbat înfăţişarea Romei, şi’a mărit numărul legiunilor şi şi’a răsplătit poporul cu generozitate.

Dio Cassius:

”El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.
Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât spre a’i sluji ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă.”

Alţi istorici au contestat existenţa unei asemenea cantităţi de aur în Geția, susţinînd că geții erau un popor de plugari, crescători de animale şi meşteşugari.

I. Oprişan, în volumul ”Aurul Daciei”:

”Cine a văzut lingouri de aur de 8–10 kilograme, de mărimea cel mult a unei cărămizi, îşi dă seama că ele ocupă un simplu colţ al unei încăperi şi nicidecum zeci de vagoane. Şi e vorba totuşi de o ţară cu un puternic potenţial militar şi economic, cu cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, pentru cucerirea căreia au trebuit două războaie de ample dimensiuni, duse de cel mai mare imperiu, cvasimondial, al timpului.”

Sigur, sunt multe semne de întrebare, dar nimeni nu poate spune ce comori au mai fost îngropate de Daci Balo, presupunând că preventiv tezaurul getic a fost îngropat sau ascuns în cel puțin 2-3 locuri, conform unei zicale vechi, ”Nu’ți pune toate ouale în același cos!” sau conform obiceiului cucului care nu’și depune ouăle într’un singur cuib.

Apoi, cine poate garanta că Traian nu a dosit o mare cantitate din captură?

Ulterior această imensă comoară de aur ar fi putut fi tezaurizată de împărații romani și chiar de Vatican.

Este foarte posibil ca datele rămase în scripte să fie eronate, dar nu neapărat în cifre exagerate, ci mai curând în cifre minimalizate, pentru că aurul a fost exploatat nu doar în Carpați și nu doar din minele din Apuseni, ci și din râurile carpatine.

Unde găsești aur în apele Rumîniei?

Aurul extras de om la începuturile istoriei utilizării sale provenea din depozite aluviale, adică din zăcăminte secundare, din cel puţin două cauze: pe de o parte, culoarea şi luciul caracteristice, gratie inerţiei sale chimice, au atras atenţia omului primitiv, iar pe de altă parte, în zăcămintele aluvionare, aurul atinge în general concentraţii mai mari decît în zăcămintele primare, deoarece procesele de dezagregare, transport şi eroziune, la care se adaugă greutatea specifica şi stabilitatea chimică ridicate, au determinat concentrarea sa în aluviunile râurilor, fapt ce a permis o valorificare artizanală.

Descoperirea aurului în pietrişurile şi nisipurile bazinelor rîurilor şi pîrîurilor a avut loc în jurul anului 4000 î.Hr., însă există cercetatori care o plasează mult mai timpuriu în jurul mileniului VII, dovadă stînd Tezaurul de la Varna de acum 7000 de ani.

Dovezile arheologice directe plaseză începuturile exploatării aurului aluvionar în jurul anului 3000 î.Hr. în India, 1765 î.Hr. în China, 1400 î.Hr. în Europa, 1200 î.Hr. în Peru, 1122 î.Hr. în Corea şi 900 î.Hr. în Indonezia.

Oricum există părerea cvasiunanimă că aurul nativ este primul metal remarcat de om pe suprafaţa scoarţei terestre.

În aluviuni, aurul se găseşte alături de pirită, ilmenit, granaţi, zircon, amfiboli, sau piroxeni, cuarţ, sfen, magnetit, epidot, zoizit, monazit, rutil, staurolit, apatit, turmalina, kianit, anatas, cassiterit, sfalerit, galenă.

Aurul aluvionar se găseşte în Rumînia în terasele cu pietrişuri şi nisipuri de la Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cîndeşti, în nisipurile văilor ce străbat regiuni aurifere: Olt, Jiu, Nera, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru, Strei, Lotru, Olăneşti, Buzău, Ialomiţa etc.

Pe harta substanţelor minerale utile din România, publicată de Institutul Geologic al României în anul 1984, sunt figurate doar cinci areale cu ocurenţe de aur aluvionar, respectiv Pianu, situat la nordul Munţilor Sebeş, Cibin Olt – pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, Rîureni, situat pe rama sudică a Carpaţilor Meridonali, Valea Arieşului din Munţii Apuseni şi Nera/Bozovicidin Munţii Banatului.

Astfel de ocurenţe sunt mult mai numeroase, extragerea aurului din aluviunile râurilor a fost o activitate larg răspândită pe teritoriul Rumîniei de’a lungul istoriei. Activitatea a început în perioada pre-romană şi a continuat, cu intermitenţe, pînă la începutul secolului XX.

Analizînd şi sintetizând informaţii din diverse surse geologice şi istorice, Tămaș-Bădescu (2010) a numărat peste 125 de zone cu ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul Rumîniei:

”Contextul geologic al Rumîniei a fost favorabil formării unor depozite aluvionare purtătoare de aur (…), regimul climatic şi pluviatil au favorizat activitatea de recuperare a aurului din aluviunile râurilor, în special în zona Transilvaniei.”

Pentru Epoca Bronzului, se semnalează spălătorii de aur la: Borlova, Bolvaşniţa, Turnu, Valea Mare şi Oraviţa în Banat; Găina, Balomireasa, Vidra, Bistra, Cîmpeni, Roşia Montană, Sălciua, Caraci, Barza, Criscior, Ruda, Săcărîmb şi Someşul Rece în Mţii Apuseni; Băiţa, Cavnic şi Băiuţ în zona Baia Mare; Atid şi Lupeni (Harghita), Lupoaia (Beiuş), etc. Din cele 137 de spălătorii de aur din Transilvania, 73 sunt datate în Epoca Bronzului (Halstatt).

Cercetările arheologice relativ recente arată că începuturile activităţilor de exploatare şi prelucrare organizată a aurului aluvionar din centrul şi vestul Transilvaniei aparţin Neoliticului târziu, cca. 2800-2500 î.Hr.

Arheologii indică mai mai multe situri din Transilvania şi Banat în care au fost găsite evidenţe ale activităţii de spălare a aurului din aluviuni în Epoca Bronzului, o activitate destul de răspîndită.

Ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul României

Siturile de pe teritoriul României au fost documentate arheologic sau istoric. Cel mai vechi obiect legat de exploatarea aurului descoperit in Rumînia este considerat a fi covata din lemn pentru spălarea aurului de la Căpuş, în judeţul Maramureş, ce datează din Epoca Bronzului tîrziu (1300-1200 î.Hr.).

Mult mai tîrziu, aurul a fost găsit în geodele de cuarţ din filoanele aurifere, care apăreau la zi, şi ca urmare a început cea de a doua etapă în istoria extracţiei aurului, mineritul.

Zăcămintele secundare se formează pe seama celor primare, în urma dezagregarii şi alterării minereurilor aurifere. Materialul rezultat a fost transportat, apoi depus, aurul concentrîndu’se alături de mineralele cu greutate specifică, numite minerale grele.

Zăcămintele secundare de aur sunt importante din punct de vedere economic, ponderea lor în ceea ce priveste aportul la cantitatea de aur extrasă la nivel mondial fiind de aproximativ 50% în cazul paleoplacersurilor, şi sub 7% dacă se discută de aurul aluvionar.

Colectarea aurului din aluviuni a permis utilizarea lui alaturi de chihlimbar şi agat la confecţionarea bijuteriilor neolitice. De altfel, şi primele obiecte de aur ale civilizaţiilor antice au fost lucrate integral din metal nativ.

Mitologia elenă aminteşte în acest sens ”expediţia argonauţilor în ţinutul Colchidei pentru aflarea lînei de aur”, Colchida putînd fi foarte bine o regiune din Apuseni.

Lîna de Aur a fost în mitologia elină lîna berbecului care i’a dus în zbor pe Frix și pe Hele în Colchida considerta ori un teritoriu în Georgia de azi, ori la poalele Munților Carpați. Frix a oferit acest animal, drept jertfă, lui Aeetes și a atîrnat lîna berbecului de un arbore în pădurea în care era venerat Ares, zeul războiului în mitologia antică asociat adesea cu Tracia, și nu cu regiunile Georgiei de azi.

Lîna de aur semnifica în mitologia greacă simbolul bogățiilor din țările din estul Europei, pe care elinii le’au rîvnit întotdeauna. Legenda spune că Iason, însoțit de argonauți, a pornit în căutarea lînii de aur.

Legenda eroilor de pe corabia Argo, plecaţi în căutarea lînii de aur, ar fi o interpretare dată de antici istoriei străvechi a meleagurilor de la nord de Dunăre, locuite de pelasgi, consideraţi de eleni ca fiind ”cei mai vechi oameni”. Este teoria îndrăzneaţă sugerată cu mulţi ani în urmă de Nicolae Densuşianu, în ”Dacia Preistorică”, şi întărită de’a lungul vremii de o serie de pasionaţi de legende istorice locale.

O variantă este aceea conform căreia călătoria legendară a argonauţilor trebuie interpretată într’un sens simbolic. Pentru unii, căutarea berbecului cu lîna de aur simbolizează importul din Caucaz al obiceiului creşterii oilor, pentru alţii, sugerează tehnica scrierii cu aur pe pergament. Alţi cercetători ai fenomenului spun că lîna de aur semnifică puterea regală, ori o practică religioasă ocultă menită a’l venera pe Zeus, reprezentat printr’un berbec. Alte ipoteze asociază căutarea lînii de aur cu goană după o resursă valoroasă sau un obiect denumit codificat ”lîna de aur”, în realitate el fiind cu totul altceva, aur, grîne aurii sau chihlimbarul care în vechime era foarte preţios.

În această categorie intră susţinătorii unei variante îndrăzneţe care plasează originea mitului în spaţiul românesc, asemănări de toponime şi legende ale locului fiind considerate argumente de către susţinătorii teoriei care a pornit cu mulţi ani în urmă de la istoricul Nicolae Densuşianu, autorul lucrării ”Dacia Preistorică”.

Povestea în variantă locală a argonauţilor care ajungeau în ţinutul colhilor, Colţi de astăzi, în căutarea berbecului cu lîna de aur, le este povestită de mulţi ani încoace turiştilor care ajung în Munţii Buzăului.

Diana Gavrilă scrie în cartea sa prezentată în volumul ”Munţii Buzăului între mister şi realitate”, lansat în 2014, interpretarea legendei argonauţilor, clădită pe ipoteza lansată cu multe decenii în urmă de Nicolae Densuşianu:

”Studiind îndeaproape scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lîngă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe Idyia, o fiică a Oceanului. Phrixus, după cum susţine Hesiod, fugind de persecuţiile mamei sale vine în Scythia, nicidecum în părţile meridionale ale Caucazului asiatic, iar Valeriu Flacc aminteşte că Aiete era un rege al Scythiei şi regatul său se afla sub Ursa Mare, pe care vechile geografii o atribuiau Geţilor.

(…) Rîul Buzău se numără printre apele posesoare de zăcământ aurifer, într’atît încît blana berbecului aşezată primăvara în undele sale şi luată toamna putea să filtreze cantităţi importante de particule din aur. Însă, în vremurile acelea numai ambra de Colţi putea fi atît de rîvnită. Nici aurul, nici diamantele de mai tîrziu, nici altceva din această lume nu ar fi putut preţui atît de mult ca şi chihlimbarul, căci se credea că în apele sale sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. În îndepărtata Antichitate, magicele minerale erau aşezate pe o blană de berbec, poate ritualic dar poate şi practic (în lipsa sitelor), duse la rîu şi spălate.

(…) Dintre firele lungi de lînă şi cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau şi astfel puteau fi spălate în număr foarte mare. După spălare, în lumina soarelui, avînd în vedere transluciditatea chihlimbarului de Colţi, dată de vechimea geologică (aprox. 60 mil. ani), acestea puteau conferi aspectul de aur al blănii respective. Ori, poate importanţa mare acordată acestei răşini transforma această expresie într’o frumoasă metaforă atît de cunoscută în timpurile acelea, ”lîna de aur”. Un cătun al acestei fantastice aşezări poartă numele de Matara. Matarea era numele său anterior, iar ”matarani” erau numiţi localnicii.”

”Aceste două sate, Colţi şi Matarea, din plaiul Buzeului, sunt Colchii şi Methereea Turba ai lui Ovidiu, triburi pastorale, cari trecînd cu turmele lor pe teritoriul Scythiei Mici, inspirau odată atîta teroare poetului obicinuit să traiască în viaţa cea moleşita a Romei imperiale, departe de populaţiunile cele severe şi belicoase ale muntilor.” (N. Densuşianu, Dacia Preistorică)

Indiferent unde ar fi Colchis sau Colchida, evidențele sugerează că această călătorie epică după Lîna de Aur poate să fi avut baze într’o călătorie istorică reală în regatul antic Colchis. Un studiu despre ”nisipurile de aur” din Colchis arată că povestea ar fi avut loc cu adevarat acum 3300 sau 3500 ani.

În mitul lui Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcos, acesta și Argonauții îmbarcați pe vasul legendar Argo pleacă în căutarea Lînii de Aur, pielea unui berbec înaripat al lui Zeus, dar există multe interpretări ale simbolisticii legendei.

Lîna de Aur poate reprezenta puterea regala, o carte de alchimie, iertarea zeilor, un material supranatural țesut, sau averea lui Colchis.

Geologii au observat însă vechile metode din regiunile muntoase, așa cum le întîlnim și azi pe rîurile rumînești. Pepite de aur si nisip aurifer este purtat de apele rîului din stancile erodate. Localnicii folosesc in mod traditional piei de berbec pe care le scufundă în rîuri ca să rețină metalul prețios. Metoda a supraviețuit mii de ani și cercetătorii cred ca acesta este regatul antic Colchis. Se crede că aici a ajuns Iason, Argo și Argonauții.

Descoperirea aurului în aluviunile unor rîuri a creat premisele exploatării acestora şi a descoperirii de noi zăcăminte.

În istoria mai recentă a omenirii, aurul aluvionar avea să joace din nou un rol esențial, descoperirea lui în anumite zone ale Globului fiind la originea declanșării celebrelor ”febre ale aurului”, care le’au adus bunăstare și progres; un moment crucial în istoria exploatării aurului l’a reprezentat descoperirea în anul 1848 a primei pepite de aur pe Valea Sacramento, la Sutter’s Mill (California).

Aceasta a declanşat aşa numita ”febra a aurului californian’”, care s’a extins ulterior şi în Nevada, implicînd peste o jumătate de milion de oameni. Ca urmare a acestei activităţi miniere intense, între 1849 şi 1869 producţia de aur a Californiei a variat între 77 şi 93 t anual.

”Febra aurului australiană” (sau ”victoriană”) a început în anul 1851, odată cu descoperirea primului zăcământ de aur aluvial, în apropiere de Bathurst (New South Wales).

În anul 1896 se declanşează cea mai dramatică si importantă febră a aurului din istorie, cunoscută sub numele de ”febra aurului din Klondike”. Deşi unii autori menţionează că în zonă au fost descoperite placersuri aurifere începînd cu anul 1893, oficial se consideră că febra a fost declanşată de descoperirea unei pepite de aur în intestinele unui peşte pescuit din rîul Tabbit Creek, afluent al râului Yukon, regiunea Klondike, la graniţa dintre Alaska şi Canada.

După 1990, la nivel național a fost desfășurat un program de probare a aluviunilor râurilor, în zonele cu balastiere.
S’au reconfirmat rezultatele obținute cu ocazia activităților de prospecțiune și explorare desfășurate de geologi înainte de 1989, potrivit cărora aurul este prezent în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații aurifere cunoscute, exploatate sau nu până azi.

Conținuturi interesante de aur au fost obținute în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații de tip shear zone (asociate unor zone de forfecare), cum sunt cele din Carpații Meridionali.

Conţinutul mediu de aur la alimentare (ce reflectă conţinutul mediu de aur în depozitul aluvionar recent) în staţiile de sortare menţionate, s’a situat între 0,0018- 0,0373 g/t.

Conţinutul mediu de aur la alimentare în balastiera de la Captalani a fost de 0,007 g/t, iar in balastiera de la Vinţu de Jos de 0,0229 g/t.

Diferenţele se datorează atît modului în care s’a raportat conţinutul de aur (la întregul volum de material extras sau la volumul unei fracţii granulometrice), cît şi existenţei unor deficienţe privind recuperarea aurului în cadrul staţiilor de sortare şi calitatea aluviunilor (zonele cele mai favorabile pentru acumularea aurului nu corespund cu zonele în care se acumulează aluviunile ce îndeplinesc cerinţele calitative privind exploatarea lor ca materiale de construcţie).

Din anul 2002, de cînd au fost închise porţile producătorului de aur din Rumînia Phoenix Baia Mare, BNR nu mai certifică lingourile de aur. În urma unor privatizări oneroase, Rumînia a pierdut certificatul de ”good delivery”, care îi asigura încă din 1972 prezenţa pe lista de producători de aur.

Acesta însemna că fiecare lingou rumînesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se înscria în standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementează piaţa metalelor preţioase la nivel mondial.

Aurul prelucrat la Baia Mare avea forma clasică de lingou, cu greutatea standard (între 10,9 şi 13,4 kilograme, în funcţie de conţinutul de aur pur), avea concentraţia potrivită (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un număr de ordine, precum şi două poansoane – unul care nominaliza întreprinderea producătoare şi unul al Băncii Naţionale a Rumîniei.

În prezent, comerț cu aur, poansonat de banca Austriei, face BCR.

Cascada Lotrișor

Valea Oltului

Brana (1958) menţionează că aurul a fost găsit în aluviunile cuaternare din lungul Văii Oltului, provenind în cea mai mare parte din Munţii Lotrului, unde se găsea ca ”firişoare de aur”, în Valea Baranga (afluent al p. Ruda, ce se varsă în Olt), în SE comunei Bercioiu, Valea Bisericii, la sud de Găeşti, în malul stâng al Oltului (aici au fost spălate nisipuri cu cca 0,5 g Au/m3), la SE de Gura Văii, la sud de Fedeleşoiu, Lespezi Fedeleşoiu şi la Râureni, începând din Malul Cucoanei în sud (0,2 g Au/m3).

Aurul şi alte minerale grele din aluviuni (ilmenit, magnetit, granaţi) provin din spălarea acumulărilor din cristalinul Munţilor Făgăraş, cum este cazul ocurențelor enumerate mai sus, dar și din Bazinul Transilvaniei (Borcoş et al., 1984).

În legătură cu această ultimă sursă a aurului din lungul Văii Oltului, foarte interesant este că Haiduc (1940) arată că ar fi putut exista în trecut exploatări ale aurului aluvionar la 15 km SE de Mediaș, odată ce pe harta Marelui Stat Major Ungar, la foaia Dumbrăveni, se poate identifica localitatea Sasz-Zalatna=Slanga (>slavon. zlato=aur), iar pe dealurile satului Mazărea se vede inscripția ”Auf dem Goldgruben”.

Din punct de vedere morfologic, aurul apare ca solzişori, fluturaşi, foiţe în masa unor granule de cuarţ, aur pulverulent. Zăcămintele de aur se găsesc în nisipurile şi pietrişurile vechilor cursuri ale Oltului ce apar sub formă de terase.

În trecut, aurul aluvionar s’a exploatat intens, dovadă fiind nume de comune ca Aurari, Ruda, Rudari, dar încă din 1940 Haiduc nu dădea activităţii de exploatare prea mari şanse de rentabilitate.

Cîțiva ani mai târziu, în 1958, Brana va avea o altă opinie, propunînd o mai temeinică explorare geologică a acestor aluviuni pe viitor, nu numai pentru aur, ci şi pentru alte ”minerale rare”.

Fineţea aurului din aluviunile situate de’a lungul Văii Oltului este de cca. 888,8‰ aur şi 111,2‰ argint (Haiduc, 1940).

Minele de aur şi argint din Zlatna

Aurul care curge, la propriu, este una dintre cele mai valoroase resurse naturale pentru rîurile din Alba. Spre deosebire de aurul din inima muntelui, cel aluvionar poate fi extras mai uşor, fără cianuri şi fără tehnologii scumpe, dar se găseşte în cantităţi mai mici.

De mai bine de 30 de ani Rumînia nu a mai exploatat organizat aurul aluvionar. După 1989, în urma privatizării balastierelor, dar şi în lipsa unor reglementări din partea statului, aurul nu a mai fost sortat de nisip şi de pietriş şi a ajuns, în cele din urmă, în materiale de construcţii, în drumuri și autostrăzi.

Volumul total de aluviuni care s’a dorit aspirat / procesat a fost evaluat la peste 665 mc într’un proiect ce s’a derulat cu avizul Serviciului de Gospodărire a Apelor Alba de către doi întreprinzători privați din Zlatna,  activități pentru care două firme concesionatseră suprafețe de teren din domeniul public al comunei Almașu Mare, terenuri cu pășuni ce cuprind și albia minora a pîrîului Turnu din vecinătatea drumului comunal către fosta mină de aur Haneș. Activitatea de extracție a aurului aluvionar din perimetrele de exploatare au constat în separarea gravitațională a aurului împreună cu metalele grele din aluviunile nisipoase din albia minora a pîrîului Turnu.

Primarul orașului Zlatna, Silviu Ponoran spunea:

”Bine că le dă voie măcar atît, după ce au omorât toată industria din Apuseni. Poate că încet-încet zona își va reveni economic. Să vedem cum vor valorifica aurul, pentru că BNR-ul și’a pierdut dreptul de a ștanța aurul nostru, rumînesc. Am pierdut sau am vîndut tot din țara asta. Ne’au mai rămas foarte-foarte puține…”

Metodologia de extracție a aurului din nisipurile aluvionare prevede urmatoarele etape:

– extragerea nisipului aluvionar din albie prin intermediul unei drage mobile de aspirație a aluviunilor din albie dinspre aval spre amonte și dinspre firul apei spre maluri;

– depunerea/sortarea gravitațională a aluviunilor și a apei aspirate pe șaitroc / jgeab, cu selectarea fragmentelor de aur liber și a metalelor grele (magnetit, sfen/titan, pirită, etc.);

– recuperarea fracției grele și a aurului liber;

– depunerea aluviunilor rezultate din procesul de separare gravitațională aproximativ în aceleași zone din care au fost prelevate. Draga de prelevare prin aspirație este acționată electric (optional diesel) cu o capacitate de procesare de 1-3 mc/h; raportul apa/aluviuni este de cca. 1/1.

Draga mobilă este prevazută cu un furtun flexibil. Sorbul va fi prevăzut cu o sită cu ochiuri de 4-5 mm. Jgheabul / șaitrocul va avea o lungime cuprinsă între 5-8 m și lățimea de circa 0,5 m, montat cu înclinare, pe un cadru metallic prevăzut cu roți și/sau pe un minitrasportor prevăzut cu șenile, unde este orevăzută o pătură de lînă sau un covor din cauciuc prevăzut cu striații peste care trec aluvuiunile colectate.

Munții Sebeș

Haiduc (1940) consemnează ”nisipurile şi pietrişurile aurifere ce provin de aici” – adică Muntii Sebeș, care au fost exploatate mai ales pe vremea romanilor, dar şi în vremurile mai recente, uneori cu bune rezultate. Sunt descrise destul de amănunţit şi localizate precis, în nordul Munţilor Sebeş, cca. 4-14 km lățime și paralel cu aceștia 18-19 km, între comunele Pianul de Sus, Cioara, Șibot, Sebeşul Săsesc, Petrifalău şi Călnic. Grosimea aluviunilor variază între 0,3-6 m.

Cele mai importante sectoare au fost pentru istoria exploatării aurului aluvionar, la Dealul Mare, Pianul de Sus şi Cioara, unde ”nisipurile aurifere au fost de nenumărate ori întoarse şi spălate pe hurcă şi alese cu şaitrocul, aurul are o fineţe de 905‰, găsindu’se uneori pepite de zeci de grame greutate”.

La SE de Dealul Mare, pietrișurile conțin 0,4-1,5 g/t aur, dar au existat și zone mai bogate, care au fost deja exploatate. Regiunea dintre Pianu de Sus și Cioara a fost exploatată, extrăgîndu’se 0,1-0,9 g/t aur fin.

La Pianul de Sus există un câmp metalogenetic cu aur aluvionar, unde aluviunile de pe Valea Pianul de Sus conţin acumulări detritice de aur, sub formă de grăunţi, plăcuţe, solzi, cuiburi, rar pepite, diseminate în nisip, cărora li se asociază ilmenit, magnetit, hematit, zircon, rutil, pirită, granaţi, apatit, si chiar platina nativa, etc.

Originea metalelor este în şisturile cristaline ale zonelor de forfecare din Mt. Sebes şi in rocile eruptive din zona nordică a acestora. Finețea aurului în aluviuni este de 902-908‰.

Valea Streiului

Ocurențele cu aur aluvionar au fost descoperite în albia inferioară a Streiului. Aluviunile au fost în parte exploatate pe porțiunea din apropiere de Simeria în anii 1909-1914 de Heinrich Paikert.

Poteca geților cum mai numesc bătrînii Valea Streiului este vizitată în fiecare an de o mînă de turişti, deşi este o adevărată comoară. Pentru că nu face parte dintr’un circuit, celor interesaţi le’ar fi greu să o descopere.

Valea Streiului este cuprinsă în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina şi se supune regulilor unei arii protejate, iar dezvoltarea turistică este îngreunată. Localnicii ştiu şi potecile ascunse care te scot la numeroasele peşteri ori în golul alpin de unde Streiul izvorăşte. Tot pe Valea Streiului găsim un rai al celor pasionaţi de speologie cum ar fi peşterile Pălăriei, Cascadei, Cezar Manea, Gaura Boului, Ponorul de la tăul fără fund sau Peştera Tecuri aflată pe malul stîng al rîului.

Legendele ţesute de’a lungul anilor în jurul acestei văi stîrnesc şi mai mult interesul vizitatorilor. Aici ar fi fost ascunsă celebra comoară a regelui Daci Balo, ferită de romani sub apele rîului Sargetia, despre care se crede că ar fi Streiul. Doar o parte ar fi fost descoperită de romani, iar restul comorii aurului blestemat încă mai este sub albia rîului. Pentru a muta cursul apei, Daci Balo a folosit sclavi pe care i’a ucis ca secretul comorii să nu poată fi dezvăluit.

Citește și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Haiduc (1940) constată că aurul seamănă perfect cu ”acela din șisturile cristaline ale Carpaților Meridionali”. Originea aurului este în rocile Munților Sebeş și Poiana Ruscă. Exploatarea aluviunilor aurifere din Valea Streiului era abandonată în 1940 (Haiduc, 1940).

Valea Jiului

Despre aluviunile aurifere din Valea Jiului se vorbește în literatura de pînă în 1940. Sursele geologice ale aurului aluvionar sunt Munții Lotrului şi Muntii Cimpii, de unde este adus de afluenții Jiului de Est și Jiețului.

Munții Apuseni

Aurul din Munţii Apuseni a stîrnit de’a lungul vremurilor războaie, a înscăunat regi și a purtat blesteme. Aurul Apusenilor noștri a scris istorie, o istorie a sîngelui și a suferinței locuitorilor acestor munți.

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane în Colonia Dacia, nu mai puțin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit țara pentru a consolida economic Imperiul Roman.

Harta cu siturile exploatărilor aluvionare de aur din perioadele preromană, romană şi evul mediu aflate pe teritoriul Rumîniei, documentate arheologic sau istoric

Pentru mai multă performanță, romanii au adus în Apuseni coloni de origine iliră din sudul Dunării, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna, mai demult Zlacna, Zlagna, în latină Ampelum, în maghiară Zalatna, Kisbánya, în germană Klein Schlatten, Goldmarkt, în traducere ”Tîrgul de aur” semn că aici mereu aurul a fost o afacere. pentru că secole la rînd ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au supt și ei aurul din zăcămintele getice.

Exploatarea zăcămintelor de către romani, i’a urmat o pauză de circa 1.000 de ani, după care regii Ungariei, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Mulți rumîni uită că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, precum Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur.

Zăcămintele aurifere apar sub două forme principale, aurul de filon şi cel aluvionar. În Munții Apuseni Haiduc (1940) separă două tipuri de aluviuni aurifere:

– aluviuni aurifere provenite din zăcăminte aurifere

– aluviuni aurifere provenite din prelucrarea minereurilor aurifere, cu exploatarea cărora se îndeletniceau oamenii sărmani ai Apusenilor, pe care autorul îi vedea pe lîngă șteampuri că triau nisipul, spălau noroiul și extrăgeau aurul pe petice de lînă sau cu hurca.

Cascada Pișoaia sau Cascada Miresii, din Munții Apuseni

La Almașu Mare, în vecinătatea fostei mine Haneș, aurul aluvionar din pîrîul Turnu se exploatează ca pe vremea geților, cu șaitrocul și pătura din lînă de oaie. Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul rîurilor. Miţele de lînă ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsînd să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Acest metal nativ este ușor de cules din rîuri și e extrem de maleabil: dintr’un gram de aur se poate obține o foiță de un metru pătrat.

Haiduc (1940) amintește și alte aluviuni aurifere importante în trecutul istoric, cum sunt cele din lungul Crișurilor, Ampoiului, Mureșului.

Aurul din aluviunile cuaternare din lungul Văii Arieşului provine din zăcămintele de la Baia de Arieş şi Roşia Montană şi din mineralizaţiile de tip shear zone (asociate cu zone de forfecare) din Munții Apuseni.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur le regăsim în Cadrilaterul de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărîmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adîncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşu Mare, Zlatna – Mina Haneș, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş.

Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu tîrnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catîri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, trecut prin șaitroc, după care era colectat pe ţesături din lînă sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. A urmat decăderea post-decembristă a industriei extractive și prelucrătoare de minereuri din Rumînia.

Apoi a urmat o nouă încercare de scormonire după aur, eșuată lamentabil, a unei companii canadiene, la Roșia Montană. În zonă, locuitorii au rămas fredonînd a pagubă vechea cîntare:

”Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă’n poartă…”

Citește și:   GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VASELE GETICE DE AUR

 

Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato-dunărean sînt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Moigrad (foto 1).

La geți, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î.Hr., în perioada mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul getic de aur descoperit la Biia (jud. Alba) despre care vom vorbi mai jos, dar și figura ”monstruoasă” descoperită la Stînceşti (jud. Botoşani).

Printre alte piese arheologice de excepţie descoperite întîmplător sau prin săpături arheologice sistematice, o atenţie deosebită trebuie acordată tezaurului de vase de aur descoperit la Rădeni (com. Păstrăveni), locul probabil al descoperirii făcute de către un sătean cu ocazia lucrărilor agricole din 1965-1966, numindu’se ”În Fânaţ” şi fiind situat la cca. 400 m de marginea vestică a satului, pe terasa secundară stîngă a pîrîului Rădeanca.

În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ se păstrează doar trei ceşti din totalul de opt al acestui tezaur, toate deformate prin presare şi prin lovituri executate pe corp, aparţinînd secolelor XV-X î.Hr.

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. De ce prima epocă a primului metal din istorie a fost dedicată unui aliaj, care nu este atît de la îndemînă de a fi creat, pe cît pare. Oare nu un fenomen magnetic de natură cosmică a influențat alegerile omului din acele epoci?

Anna Ferrari, cu al său ”Dicţionar de mitologie greacă şi romană” (Ed. Polirom, 2003) ne’a purtat prin epocile istoriei omenirii, din punctul de vedere al anticilor, cei ce aveau o experiență anterioară de mii și mii de ani.

Ei scriau mesajele importante în aur și argint, în marmură și porfir, spre a avea șansa de a ajunge cît mai departe în timp. Căutîndu’se analogii în alte culturi, istoricii țin să menționeze faptul că nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato-dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.

Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sînt tezaurele de figurine plate de la Moigrad (foto 1), prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari (foto 2).

Imaginile prezente pe obiectele de artă produse de către geţi vorbesc despre regi, eroi, zei, într’un limbaj specific epocii lor. Din păcate, lipsa izvoarelor scrise nu ne permite să le decriptăm în totalitatea lor. Astfel, în afara unor constatări de ordin general şi a unor analogii, încercările de a înţelege mesajul încifrat pe obiectele de artă getice nu poate depăşi stadiul unor simple speculaţii culte, dovadă şi opiniile adeseori contradictorii, chiar ireconciliabile, în rîndul cercetătorilor care s’au dedicat acestui domeniu de studiu.

Arta geților nu este o artă în accepţiunea modernă a termenului, ci un mijloc de transmitere a unor informaţii, a unor simboluri, a unor mesaje. Mesajul transmis de obiecte este polivalent. Pe de’o parte, metalul preţios, fie el aur sau argint, era el însuşi un simbol care indica statutul social şi potenţa economică a deţinătorului ei.

Astfel, posesorii coifurilor de aur şi de argint getice, au fost cu siguranţă nişte basilei (regi) importanţi ai vremii în care au trăit, etalîndu’şi luxul în aceste piese care au avut cu siguranţă un rol ceremonial. Vasele de aur și argint bogat ornamentate, rhitonurile şi fialele, exprimă la rîndul lor aceeaşi bogăţie şi opulenţă. Contactul cu lumea mediteraneeană, contactul cu lumea geto-scytică şi prin ea, cu lumea geto-iraniană, generează şi duce în timp la noi modele identitare şi noi moduri de manifestare şi de simbolizare a puterii în întreg spaţiul geto-arian.

Consolidarea şi edificarea regatelor getice sub domnia lui Burebista şi a urmaşilor săi, va duce la crearea unei situaţii politice distincte, la o societate diferită de cea existentă cu cîteva secole înainte. Constelaţiile de regi, basilei şi şefi locali vor ajunge treptat, mai mult sau mai puţin sub influenţa Sarmizegetusei. Piesele de paradă din metal preţios, caracteristice ”veacului de aur” al aristocraţiei getice, nu se mai perpetuează în perioada regatului.

Apar în schimb noi simboluri sau piese de cult, precum garniturile de podoabe şi accesorii de argint, vasele de tip mastos şi kantharos, respectiv falerele sau plăcuţele cu reprezentări mitologice sau sacre. Se constată de asemenea o înmulţire semnificativă a reprezentărilor figurate în şi pe ceramică.

La prima vedere pare greu de explicat de ce aristocraţia şi regalitatea getică a renunţat la coifurile ceremoniale ca instrumente ale prestigiului cîtă vreme potenţa financiară şi economică din această perioadă era una cu mult mai ridicată. Descoperiri arheologice mai vechi şi mai noi vin să aducă nuanţări unora din aceste constatări.

Astfel, e de presupus că discurile de fier, posibil scuturi de paradă descoperite în cetatea de la Piatra Roşie vin să aducă noi date despre formele de manifestare şi legitimare a puterii în această perioadă. Faptul că ele sunt din fier, nu este lipsit de semnificaţie, fierul fiind una din bogăţiile naturale pe care s’au întemeiat regatele getice carpatice, siderurgia getică fiind una dintre cele mai dezvoltate din întreaga Europă Antică.

O notă aparte merită, în acest context şi unele reprezentări de pe baza Columnei Traiane. Aici, mîna artiştilor romani a redat o serie de spolii, piese de echipament militar getic capturat în timpul războaielor. Între scuturile bogat ornamentate, armele curbe şi stindardele specifice, apar şi o serie de coifuri, unele dintre ele de o formă aparte, cu ornamente deosebite, cu bune paralele în arta getică a acestei perioade. Însă în lipsa unor descoperiri arheologice de astfel de piese se ridică întrebarea cît din ceea ce s’a reprezentat acolo este real şi cît este fantezia sculptorilor romani.

Vasele de aur

”Aur pentru zei”, o descoperire aparţinînd epocii bronzului de la Bistriţa

Cea mai spectaculoasă descoperire făcută la Bistrița-Dealul Tîrgului este evident vasul de aur. Obiectul este un vas din aur care, alături de două alte obiecte din bronz, a fost descoperit în anul 2014 cu detectorul de metale.

Datarea vasului între anii 1900 şi 1700 î.Hr. îi asigură locul de cel mai vechi vas de aur  realizat de meşterii locali din Bazinul Carpatic, mult mai timpuriu decît vasele similare din ”fostul comitat Bihor” şi de la Biia.

O altă observaţie demnă de reţinut este aceea că descoperirea datează chiar dinaintea vaselor de aur ale ”lumii minoico-miceniene”, deci este mai veche şi decît acestea.

Pornind de la un model ideal de delimitare a teritoriului aşezării din epoca bronzului de pe Dealul Tîrgului, stabilit doar pe baza razei optime de vizibilitate, s’a trasat un areal imaginar, controlabil în mod direct de către cei care locuiau pe respectiva înălţime. În acest areal nu s’a aflat nici o locuire contemporană, deci erau probabil singurii posesori ai întinsului teren din jur.

Abia mai târziu zona dovedeşte o dinamică umană diferită, mult mai intensă, de la locuiri, la locuri de înmormîntare sau alte dovezi ale prezenţei umane, însumînd peste 20 de descoperiri, databile între 1700 şi 1400 î.Hr.

Legislaţia rumînească privitoare la astfel de descoperiri este, încă, poate prea puţin cunoscută de către arheologi, dar mai ales de publicul larg. Așa cum s’a văzut, în urma verificărilor de la fața locului, nu s’au obținut date noi privind felul în care a fost depusă piesa. De aceea, trebuie să ne mulțumim doar cu informațiile pe care ne’au parvenit de la descoperitor. Potrivit acestuia vasul ar fi fost găsit izolat la o adîncime mică în pămînt.

Săpăturile arheologice au fost realizate pe locul indicat de descoperitori ca fiind cel unde s’ar fi găsit obiectele din metal, respectiv vasul din aur şi cele două obiecte din bronz (un topor şi o daltă), însă fără nici un rezultat.

Sondajele au continuat, în schimb, cu rezultate neaşteptate, pe o înălţime de peaceeaşi culme (alt. 651,7 m), unde ”detectoriştii” ar fi găsit un ac din bronz cu capul rulat.

S’a putut demonstra, astfel, că piesa metalică provenea dintr’o locuire Wietenberg, necunoscută pînă atunci (după Chidioşan, fazele II şi III), ce ocupa atît platoul superior, cît şi pantele, pe care s’au amenajat mai multe terase antropice. Identificarea resturilor unor structuri de locuire, dar şi a unui bogat şi, mai ales, divers material arheologic a permis recuperarea unor informaţii importante privitoare la inventarul locuirilor Wietenberg situate în zonele dealurilor înalte. Au fost descoperite, însă, şi urme de locuire aparţinînd comunităţilor Coţofeni şi epocii getice.

Vasul de aur, care s’ar fi găsit la cca. 700 m de locuirea identificată arheologic, depus fiind la mică adîncime sub solul de pădure actual. Raritatea deosebită a unor astfel de vase ne obligă să zăbovim puţin asupra descoperirii.

Recipientul este mic (diametrul maxim de 12 cm şi înălţimea de 9,4 cm, încorporând 321,61 g de aur) şi a fost realizat prin baterea aurului la rece, pînă la obţinerea formei dorite. Acesta poate fi descris ca o ceaşcă cu corpul pîntecos şi profilul în formă de ”S”, prevăzută cu o toartă ce se supraînălţa din buză.

Analiza metalului, prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray), a indicat folosirea unui aliaj natural de aur şi argint (electrum), care explică culoarea galben-deschisă a metalului, posibil din zona de zăcăminte învecinate de la Anieş-Rodna.

Decorul vasului acoperă părţile decorate şi în cazul vaselor ceramice, iar ornamentele sunt similare şi au fost realizate cu o dăltiţă bine ascuţită: 66 de triunghiuri haşurate înlănţuite, caneluri oblice (care încing partea mediană), benzi incizate oblic, volute (sub toartă) şi spirală (pe fund)

Vasul are forma unei cești cu gura largă, cu profilul în formă de ”S” și este ușor deformat, probabil din cauza greutății pămîntului. Din buza vasului pornește o mică toartă supraînălțată, ruptă încă din vechime.

Vasul a fost curățat de descoperitor astfel încît în prezent nu se mai observă urme ale unor depuneri ce ne’ar fi putut sugera conţinutul său. Buza a fost deteriorată după descoperire, de unde a fost decupată o mică bucată cu scopul de a verifica din ce metal a fost realizat vasul.

Această bucată, recuperată și ea, a fost analizată non-invaziv de către dr. Lucian Barbu-Tudoran prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray) la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice și Moleculare Cluj-Napoca. Prin această metodă se poate identifica compoziția elementelor dintr’o probă. Analizele efectuate atât la suprafață fragmentului de buză cât și în secțiunea sa au demonstrat că vasul a fost confecționat dintr-un aliaj natural de aur și argint (electrum), cu o concentrație de argint care variază între 13,57 și 32,08 % Ag.

Din această cauză vasul are o culoare galben deschisă. Concentrații variate de argint (cuprinse între 37,9% și 64,9%) au fost identificate și pentru alte descoperiri arheologice, cum este cazul unui inel de buclă atribuit bronzului mijlociu descoperit pe Valea Pianului, în zona centrală a Transilvaniei (Cristea 2013, 17, Fig. 6–8).

În ceea ce privește ornamentația, doar la o simplă privire se remarcă eleganța, modul armonios de dispunere a registrelor decorative în funcție de părțile componente ale vasului și priceperea meșterului aurar care a executat cu multă siguranță decorul.

Buza vasului este marcată printr’o linie fin incizată plasată imediat sub margine, banda astfel obținută fiind umplută cu mici crestături oblice. Decorul de pe buză se termină sub toartă cu două volute incizate (Figura de mai jos).

Alte două benzi realizate în aceeași manieră, cu rolul de a separa registrele ornamentale, sunt plasate la baza gîtului și o alta în treimea inferioară. Linia incizată de pe gît constituie suportul pentru un șir de 66 de mici triunghiuri umplute cu trei sau patru linii oblice, fără să existe vreo regulă în dispunerea lor.

Mai deosebite sunt două triunghiuri, diferite ca formă de restul, plasate sub toartă: unul mai lat umplut cu 5 linii oblice și un altul mai ascuțit în care au fost incizate doar două linii oblice. Acesta din urmă pare să fie oarecum înghesuit în acest registru pentru a nu se lăsa un loc gol. Posibil ca artizanul să fi început decorarea vasului din această zonă și la final s-a văzut nevoit să modifice registrul inițial (Figura de mai jos).

Ornamentul central este compus din 60 de caneluri oblice plasate pe pântecul vasului mărginite în partea superioară și inferioară de cele două benzi gravate și umplute cu mici incizii. Baza vasului a fost și ea frumos ornamentată cu o spirală crestată.

Din nefericire nu știm cum se termina toarta, aceasta fiind ruptă din vechime. Cu siguranță ea nu a fost prinsă de corpul vasului. Secțiunea sa este diferită de cea a vasului de la Biia (Soroceanu 2008, Abb. 40), cu care am fi tentați la început să o comparăm.

Din momentul în care am văzut vasul, pe baza formei, dar mai ales a ornamentelor, atribuite perioadei mijlocii a epocii bronzului, identificând elemente decorative Wietenberg II (după N. Chidioșan), A2 și parțial B (după N. Boroffka) sau caracteristice fazei timpurii a acestei culturi arheologice (după G. Bălan).

Discuții recente asupra cănilor acestei secvențe cronologice din Transilvania ne determină să nu mai reluăm subiectul (Bălan et al. 2017, 172, Fig. 266).

Săpăturile care s’au făcut pe Dealul Tîrgului au confirmat acest lucru și au adus argumente în plus.

Dorim să subliniem un aspect important relevat de cercetarea arheologică a locuirii învecinate. Între fragmentele de vase ceramice se regăsesc unele cu decor identic motivelor de pe vasul de aur şi,mai cu seamă, o serie de spirale în relief, care aduc foarte mult cu spirala obţinută pe fundul vasului din metal. Aceste asemănări, o spun şi autorii cercetării, constituie un argument în plus privitor la provenienţa locală a recipientului din metal preţios.

Spirala, așa cum apare ea pe baza vasului de electrum, este un element definitoriu al stilului ceramic Wietenberg II (Chidioșan 1980, 57–59; Boroffka 1994, 249–250; Bălan et al. 2016a, 72, Pl. I; Bălan et al. 2017, 179–180).

La fel ca și pe vasul de aur, ea apare profilată și pe suprafața vaselor ceramice descoperite în așezarea cercetată.

Există însă și varianta de spirale incizate așa cum au fost ele gravate sub toartă. Canelurile oblice sunt des întîlnite pe recipientele ceramice, ele fiind la fel mărginite în partea superioară și inferioară cu linii incizate umplute cu puncte sau hașuri.

La fel de răspîndite sunt, pe ceramica așezării noastre, și triunghiurile umplute cu hașuri.

Avînd în vedere decorul identic de pe vasul de aur și ceramica Wietenberg descoperită în așezarea de pe Dealului Târgului, aflată la cca. 700 de m vest de locul indicat de cel care a găsit piesele de metal, credem că nu există niciun dubiu în a le considera contemporane.

Și pentru alte obiecte decorate, realizate din aur sau bronz din Transilvania, G. Bălan a identificat ornamente similare pe ceramica din necropola de incinerație de la Sebeș, contemporană cu descoperirile noastre (Bălan et al. 2017, 185, Fig. 226–229).

În ceea ce privește materia primă din care a fost confecționat vasul am văzut că avem de’a face cu un aliaj natural de aur și argint al cărui procent variază semnificativ.

Un studiu recent al Al. Țârlea și a colaboratorilor ei, care au analizat prin metoda XRF (X-Ray Fluorescence) un număr de 29 de piese preistorice din România, a arătat că obiectele din bronzul mijlociu au fost realizate din aur cu o puritate mai scăzută. În schimb, în etapele ulterioare ale bronzului târziu și primei epoci a fierului puritatea aurului devine mai mare (Țârlea et al. 2016, 64).

Astfel, piesele din tezaurele de la Săcuieni (jud. Bihor) sau Pecica (jud. Arad), care au fost datate în bronzul mijlociu, au o concentrație de argint cuprinsă între 23,00% și 26,31% (Țârlea et al. 2016, 61, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Vasul de la Biia (jud. Alba), de pe Valea Târnavei în centrul Transilvaniei, a cărui datare a variat între bronzul mijlociu și prima epocă a fierului (Ha B) (Țârlea, Popescu 2013, 59; Țârlea et al. 2016, 67), are și el o concentrație de 15,11 Ag (Țârlea et al. 2016, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Ca sursă de materie primă, ne gîndim în primul rînd la zona Anieș-Rodna aflată la cca. 35 de km în linie dreaptă de locul de descoperire a vasului nostru (Fig. 75). Într’un letopiseţ rusesc, Rodna este amintită ca ”baie” în 1235, foarte probabil exploatarea fiind începută încă de la sfîrșitul secolului al XII-lea. Prosperitatea adusă de exploatarea metalelor preţioase se regăsește și în documentele vremii, Rodna fiind numită civitas încă din 1239 (civitatem Rodna) și oppidum în 1241 (Niedermaier 2012, 218, 226; Rădulescu 2004, 12–13).

În secolul al XIII-lea minele de argint (regis argentifodinam) de aici erau atît de importante încît se bătea o monedă după măsura de la Rodna (Zimmermann, Werner 1892, doc. 118), importanţa minelor de aur și argint fiind mare pînă în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Aici a funcționat în Evul Mediu cea mai mare exploatare de argint și aur din tot Ardealul și Panonia la un loc (Niedermaier 2004, 33–34). Urme ale acestor exploatări s’au identificat cu peste 10 ani în urmă la Anieș în cadrul unui proiect privind mineritul antic din Transilvania (vezi și Wollmann, Slota 2004).

Analizele recente făcute pe zăcămintele din Munții Apuseni au demonstrat cazuri în care era prezentă o concentrație mare de argint în aurul extras din mine sau o concentrație foarte mare de aur în unele nisipuri aurifere (Bugoi et al. 2008; Neacșu et al. 2009; Pop et al. 2011; Cristea 2013, 21–46; Țârlea et al. 2016, 66; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, 28–32).

De aceea este foarte greu de precizat dacă pentru vasul nostru a fost folosită o sursă primară, adică minereul exploatat dintr’o mină, sau una secundară, cum este nisipul aurifer recuperat din rîuri.

Momentan există puține informații privind mineritul preistoric în Transilvania (Boroffka 2006; Thomas 2014). Mult mai facilă era spălarea nisipului aurifer, îndeletnicire practicată constant pe Valea Someșului Mare până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Șotropa 1928, 5, 27).

Avînd în vedere aceste date, este posibil ca sursa de materie primă pentru vasul nostru să fi fost nisipul aurifer. Modul în care a fost confecționat un asemenea vas de aur a fost reconstituit de către B. Armbruster (Armbruster 2000, 128–135; Armbruster 2012; Armbruster 2013, 464–466).

Conform scenariului său, după topirea inițială a metalului la circa 1000 °C, aurul era mai apoi ”copt” la aproximativ 750 °C pentru a se evita crăparea sau ruperea sa. Următoare etapă a fost ciocănirea la rece, probabil cu un ciocan de piatră, pînă s’a obținut forma dorită. Remarcăm că toarta nu a fost adăugată ulterior, ci realizată împreună cu corpul vasului, ca și în cazul exemplarelor de la Biia sau ”fostul comitat Bihor” (Soroceanu 2008, Abb. 39–40). Nu am observat urme de ciocănire, ele fiind îndepărtate printr’o finisare atentă atât a interiorului cît și a exteriorului vasului.

Ornamentarea s’a realizat prin ciocănirea dinspre interior a canelurilor de pe corp și prin incizarea cu ajutorul unei dăltițe a unui motiv spiralic pe baza sa. Inciziile de pe suprafața vasului au fost zgîriate atent și sigur cu o daltă ascuțită.

Analogiile stabilite pe baza elementelor decorative de pe vasul de aur și fragmentele ceramice descoperite în așezarea de pe vîrful Dealului Tîrgului, dovedesc că el a fost un produs local realizat de către un meșter al unei comunități Wietenberg timpurii. Vasul se datează în cronologia relativă în bronzul mijlociu II (Bronz A2 central European) și în cea absolută undeva între 1900 și 1700 î.Hr. Din punct de vedere tipologic el nu se regăsește printre exemplarele, oricum mai tîrzii ale lumii minoico-miceniene (Laffineur 1977; Matthäus 1980).

Același lucru se poate spune și despre vasele de aur descoperite în centrul, vestul și nordul Europei (Metzner-Nebelsick 2003; Gerloff 2010, Abb. 29; Ebbensen, Abrahamsen 2012; Armbruster 2013, 459, Fig. 25.3).

În această situație ne aflăm în fața celui mai vechi recipient de aur produs în Bazinul Carpatic. Descoperirile efectuate mai demult, precum cele din ”fostul comitat Bihor” sau Biia au fost datate în mod diferit de către specialiștii care le’au studiat, fiind plasate într’un interval lung de timp din bronzul mijlociu până în prima epocă a fierului (Soroceanu 2008, 233–234 cu bibliografia mai veche).

Pentru a aminti doar datările mai noi propuse de T. Soroceanu, în sinteza sa privind vasele de metal pre-scytice din Rumînia, vasul de la Biia și’ar găsi mai multe analogii în vesela de metal din sec. X-VIII î.Hr., iar pentru cele din ”fostul comitat Bihor” ar fi argumente pentru a le încadra într’o perioadă post Bronz D (Soroceanu 2008, 234–236).

Acum, prin vasul de la Bistrița, este cît se poate de evident că astfel de căni au fost produse în Bazinul Carpatic cu mult mai devreme. Astfel, se verifică ipoteza lui T. Soroceanu privind distribuirea în timp a recipientelor de aur și nu datarea lor la un singur moment cronologic. Vasul de la Bistrița nu este singura piesă de aur care poate fi atribuită cu certitudine comunităților Wietenberg. Relativ contemporane sunt inelele de buclă sau brățările de aur descoperite la Oarța de Sus (jud. Maramureș) în nordul Transilvaniei (Kacsó 2004, Pl. XXXIX).

Depunerile de aici au fost considerate de către Al. Vulpe, pe bună dreptate, ca aparținând unui sanctuar în aer liber (Vulpe 2001b, 19–20).

Impresia generală pe care o lasă vasul de la Bistriţa este că a fost confecționat de un meșter cu o mare experiență care știa foarte bine ceea ce trebuia să facă. Vasul nu este o inovație sau un experiment, ci un produs pentru o piață obișnuită cu asemenea piese.
Era în toamna anului 2014, cînd un bistriţean, folosindu’se de un detector de metale, avea să descopere pe Dealul Târgului, situat între municipiul Bistriţa şi comuna Dumitra, un vas din aur, precum şi două obiecte din bronz (un topor de tip Hajdúsámson şi o daltă cu toc de înmănuşare).

Nu ştia pe atunci că ce ţine în mînă avea să fie datat ca cel mai vechi obiect din metal preţios din epoca bronzului găsit pe teritoriul României şi că acesta va conduce la descoperirea unei aşezări vechi de aproximativ 3.600 de ani.

Vasul cîntăreşte puţin peste 320 de grame şi a fost realizat din electrum – un aliaj natural din aur care conţine şi argint. A fost datat din epoca mijlocie a bronzului, ca aparţinând culturii Wietenberg, şi se crede că era folosit în ritualuri închinate zeilor.

Șeful Secţiei de istorie a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud:

”Se poate spune că este o depunere rituală, probabil, într-un loc situat în afara aşezării. Se practică în epoca bronzului aşa-numitele depuneri rituale de bronzuri sau de obiecte din metal preţios în afara aşezărilor, pentru zei. Asta este o interpretare. Alţii interpretează că sunt bunuri preţioase ascunse de populaţiile respective. În prezent, cercetarea merge mai mult pe depuneri rituale legate de credinţele oamenilor din epoca bronzului.”

George Marinescu, împreună cu cercetătorul clujean Florin Gogâltan, au fost solicitaţi să efectueze o verificare arheologică a zonei, în urma descoperirii vasului din aur, campania de cercetare avînd loc în vara anului 2016, cu fonduri de la muzeu. Locul indicat de cel care a găsit vasul şi celelalte obiecte de bronz s’a dovedit lipsit de alte secrete. Extinderea săpăturilor la aproape 700 metri distanţă de locul investigat a dus, însă, la identificarea aşezării populaţiei căreia îi aparţinea vasul.

S-au găsit ceramică, râşniţe din piatră care atestă practicarea agriculturii, urmele unor locuinţe din lut şi s-a stabilit că zona fusese terasată şi supusă unor ample lucrări antropice. Pentru George Marinescu, toate acestea sunt dovezi că Dealul Târgului era locuit, în urmă cu aproximativ 3.600 de ani, de o comunitate importantă.

George Marinescu:

”Cred că era vorba despre o comunitate foarte importantă, care a locuit intens acest deal şi era un reper pentru întreaga zonă.”

Ceramica găsită în această aşezare a fost dovada că vasul din aur aparţinea populaţiei respective, deoarece decorurile folosite – triunghiuri haşurate, canelura, brîul crestat – erau identice. Mai mult, această ceramică a ajutat la datarea vechimii vasului din aur.

George Marinescu:

”Este cea mai veche descoperire datată care poate fi atribuită epocii mijlocii a bronzului din Transilvania şi din România, din metal preţios, pentru că mai există descoperiri de vase, dar se datează un pic mai târziu. Ce este important este că, prin ceramica pe care am găsit’o, noi am putut să demonstrăm că este într’adevăr databil în epoca mijlocie a bronzului. Sunt foarte rare în toată Europa astfel de descoperiri, având în vedere metalul din care este confecţionat. Este cea mai valoroasă piesă a muzeului bistriţean, cu care s’ar mândri orice muzeu din lume, cu siguranţă.”

Asemănător ca format cu Vasul de aur de la Biia (jud. Alba; sec. XIII – XII î.Hr.) și cele cinci vase de aur (două fragmentare și trei întregi) din Tezaurul de la Rădeni (jud. Neamț; sec. XII – XI î.Hr.), Vasul de aur de la Bistrița se dovedește a fi cel mai vechi vas din aur aparținând Epocii Bronzului din România – 3600 de ani. Există asemănări și cu piese din Tezaurul de aur de la Valchitran (Bulgaria; sec. XIII î.Hr.), cel atribuit Geților sud dunăreni.

Avînd în vedere asemănările dintre formele vaselor de aur din tezaurele prezentate, dar și a simbolurilor reprezentate pe suprafața lor, este posibil ca acestea să fi fost folosite în ritualurile unei religii comune de pe un teritoriu mult mai vast decît cel getic cunoscut, un teritoriu trans-dunărean și chiar trans-balcanic.

Programul de măsuratori ”in situ” (direct în muzee) efectuat de grupul de arheometrie de la IFIN-HH pe artefacte de aur din Neolitic şi Epoca Bronzului descoperite pe teritoriul Rumîniei a arătat că în Transilvania a existat o neîntreruptă tradiţie de prelucrare a aurul din Neolitic pînă în Epoca Getică folosind preponderent aur aluvionar şi procedee metalurgice primitive.

Astfel în Neolitic s’a început cu folosirea pepitelor din albia rîurilor care erau prelucrate prin batere la rece obţinându’se podoabe (mai ales de mici dimensiuni). O dată cu trecerea la Epoca Bronzului, locuitorii meleagurilor transilvane au început să folosească un procedeu asemănător sintetizării, prin care mici pepite şi praf de aur aluvionar erau încălzite şi simultan supuse baterii cu ciocanul în ”matriţe” de piatră, obţinîndu’se lingouri puternic neomogene în compoziţie.

De remarcat că acest procedeu metalurgic primitiv a fost aplicat inclusiv în Epoca Getică la faimoasele brăţări de aur, aurul nefiind rafinat în Transilvania pînă la venirea romanilor. S’a constatat că foarte multe dintre descoperirile conţinînd artefacte de aur s’au făcut în situri situate în zone bogate în aur aluvionar – ex. Valea Pianului şi rîurile din Munţii Apuseni, cum este rîul Arieş, ceea ce se constituie într’o dovadă a tradiţiei multimilenare de exploatare a aurului în Transilvania.

Cît priveşte descoperirile din zona extra-carpatică, mult mai puţine decît cele din Transilvania, ipoteza plauzibilă este cea a unor obiecte ”de import” din Balcani realizate cu aur aluvionar de la sudul Dunării (Hartmann,1970), lucru confirmat de analiza Tezaurului de la Rădeni – Piatra Neamţ.

Majoritatea artefactelor analizate au prezentat urme de staniu, explicaţii posibile pentru prezenţa acestuia fiind acelea că staniul poate proveni din casiteritul din formaţiunile traversate in formarea placerului de aur sau din sulfosăruri de staniu ce concresc cu aurul filonian – ex. stanit (Cu2FeSnS4), canfieldit (Ag8AnS6) şi pirquitasit (Ag2ZnSnS4) (Popescu & Neacşu, 2011).

În unele artefacte s’au identificat urme de stibiu şi telur – explicate prin faptul că granulele de aur aluvionar folosite proveneau din zone apropiate filoanelor de aur primar, în cazul telurului fiind vorba şi de neîncălzirea de către ”metalurgiştii” preistorici ai aurului la o temperatură înaltă care să’i producă evaporarea.

S’a constatat de mai multe ori că proporţia de cupru în artefactele preistorice depăşea proporţia de cupru din aurul nativ din Transilvania, fapt ce se explică prin confuzia făcută de culegatorii de aur între granulele de aur şi calcopirită.

La aceasta trebuie adăugată şi contribuţia micro-incluziunilor conţinînd calcopirită (cazul unei probe de la Cavnic-Roată) şi pirită, toate ducând în final la un conţinut în impurităţi de cupru şi fier relativ semnificativ în artefactele preistorice de aur.

Plecînd de la analizele compoziţionale efectuate pe probe de aur nativ din Transilvania cum ar fi aur hidrotermal de la Roşia Montană, cariera Cetate şi de la Cavnic, mina Roata, și de aur aluvionar provenit din Valea Pianului, Sebeş, Lupşa-Arieş, Dunăre între Bratislava şi Budapesta, – lucrarea explică aspectele menţionate mai sus prin consideraţii geologice obţinute din studiul complex al compoziţiei şi micro-structurii acestor probe prin metode bazate pe raze X şi de microscopie optică şi electronică de tip SEM-EDAX.

În aurul nativ de la Roşia Montană, cariera Cetate, s’a pus în evidenţă existenţa unor micro-incluziuni de telururi de argint (hessit – Ag2Te) şi compuşi Sb-Ag (pirargirit – Ag3SbS3).

Acest fapt explică prezenţa urmelor de telur şi stibiu în artefactele preistorice de aur din Transilvania, căci metalurgia primitivă folosită de strămoşii noştri (imposibilitatea de a atinge punctul de topire al aurului) făcea posibilă păstrarea acestor micro-incluziuni în lingourile din care ulterior se realizau artefactele.

În aurul de la Cavnic, mina Roată, s’a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa unor telururi de argint – cerveleit-ul (Ag4TeS) si hessit-ul (Ag2Te) – în câmpul metalogenetic Cavnic ceea ce înseamnăevidenţierea cerveleit-ului în districtul metalogenetic Baia Mare.

Aceste rezultate demonstrează că în aurul nativ există micro-incluziuni (de la cîţiva microni pînă la câteva zeci de microni, greu sau imposibil de observat cu ochiul liber) de minerale de aur şi argint cu stibiu, 48 telur şi sulf care se pot regăsi în obiectele preistorice de aur datorită imposibilităţii detectării lor prealabile de către ”minierul” (culegătorul preistoric), la care se adaugă tehnologia metalurgică primitivă care nu permitea topirea totală a aurului, lingourile folosite ulterior la producerea artefactelor fiind obţinute printr-un procedeu asemănător sinterizarii: încălzire parţială (neatingându’se punctul de topire a aurului) cuplată cu ciocănire la cald.

Prezența Sb, Te Sn in artefacte poate fi deci folosită ca indiciu de provenienţă a aurului.

Din punct de vedere geologic se poate denumi fenomenul micro-incluziunilor acestor telururi şi compuşi cu stibiu gen cerveleit, pirargirit sau hessit ca micro-geochimie a aurului, el fiind reversul simetric al prezenţei micro-incluziunilor de aliaj Au-Ag nativ în minerale din zonele aurifere (Tămaş et al. 2006), Cioacă et al. (2010).

Deoarece este unanim acceptat că aurul preistoric provine în cvasitotaliate din placers-uri, s’a acordat o atenţie deosebită studierii probelor de aur aluvionar din diverse zone ale Rumîniei, zone în care s’au descoperit tezaure preistorice, cum sunt Valea Pianului, Valea Arieşului, Văile Crişurilor, Valea Oltului. Analizând două probe de aur aluvionar din Valea Pianului, respectiv Valea Ţebei (Munţii Metaliferi) din colecţiile Muzeului Aurului de la Brad, s’au separat din ele mici granule de culoare cenuşiu închis care analizate prin metodele XRF, micro-PIXE si microscopie electronică de tip SEM-EDAX s’au dovedit a fi granule de casiterit.

Trebuie luată în considerare totuşi şi posibilitatea că în anumite cazuri chiar aurul primar poate fi însoţit de minerale de staniu în filon. Problema provenienţei staniului în aurul aluvionar din Transilvania este într’un fel tranşată, ambele variante trebuind sa fie luate în consideraţie – casiterit şi alte minerale de staniu care însoţesc aurul primar, ceea ce diferenţiază totuşi sursele de aur fiind elementele rare (Ta, Nb), care par să fie specifice aurului din Carpaţii Meridionali (Sebeş, Pianu, etc).

Concluzia cea mai importantă a tezei este că micro-incluziunile de minerale de aur şi argint cu telur şi stibiu – pot furniza elemente de identificare a provenienţei aurului preistoric al artefactelor descoperite în siturile arheologice din Transilvania.

De asemenea, prezenţa staniului constituie un indicator al folosirii aurului atât aluvionar cât şi filonian. Din punct de vedere geologic, rezultatele din această teză pot constitui un punct de plecare pentru realizarea unui studiu complex, implicând atât metodele non-distructive de analiză bazate pe raze X cât şi microscopia opticăşi microscopia electronică de suprafaţă cuplată cu analiza de raze X (SEM-EDAX), toate vizând identificarea şi a altor tipuri de micro-incluziuni – poate chiar unele nano-incluziuni de dimensiuni mai mari – cu telururi şi compuşi de stibiu şi alte elemente cu aur şi argint în probele de aur nativ provenit din zăcămintele Rumîniei.

Despre descoperirile arheologice ale detectoriștilor

Ce s’a învăţat din experienţa unor descoperiri ale celor numiţi, în sens peiorativ, ”detectorişti”? În primul rînd, că mai avem multe de învăţat.

Am învăţat apoi, din acest demers, că o conlucrare este absolut necesară şi că, pentru arheolog, rolul său în această echipă este să recupereze informaţia istorică şi contextele care ogenerează, dar şi să ofere credibilitate unor date aflate la graniţa dintre legendă şi adevăr.

Atunci cînd vom şti, cunoscînd şi legislaţia ţării, să avem comportamentul adecvat în astfel de situaţii, vom putea şi evita pe viitor eventualele abuzuri care pot afecta un demers judiciar firesc.

Sunt atât de multe cazurile de recuperare doar a pieselor găsite (vezi cazul celor din zona Munţilor Şureanu, majoritatea excepţionale) şi atât de multe situaţiile în care arheologul nu a venit în urma braconierului de patrimoniu să reconstituie şi să recupereze contextul istoric, necesar unui dosar complet de artefact.

Şi mai este ceva: atunci cînd ”detectoristul” nu va dori să facă pe arheologul, cînd arheologul nu va dori să facă pe poliţistul de patrimoniu, când poliţistul nu va dori să joace rolul procurorului decaz, şi când cei din urmă nu vor dori să joace rolul arheologului (şi exemplele pot continua…), probabil că vom putea vorbi şi de o normalitate a lucrurilor din ”arheologia furtului” în România, despre care vorbesc mai toţi, dar nu mişcă un deget mai nimeni.

Dacă semenii noştri de acum cîteva mii de ani au adus tribut zeilor un frumos vas de aur, depus pe unul dintre dealurile Bistriţei actuale, faptul că lucrarea ”Aur pentru zei” a apărut sub zodia Anului European al Patrimoniului, îl apreciem tot ca pe un tribut pe care autorii îl aduc arheologiei.

Tezaurul getic de vase din aur de la Rădeni

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii, dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur getic de la Rădeni (com. Urecheni / Păstrăveni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Care este istoria acestei ”comori”?

În timpul unor lucrări agricole, efectuate în marginea de vest a satului Rădeni, la locul numit ”În fînaț”, pe terasa secundară a pîrîului Rădeanca, prin anii 1965-1966, au fost scoase la lumină mai multe vase din aur.

Deşi se bănuieşte, după spusele descoperitorilor, că ar fi fost găsite opt recipiente lucrate din metal preţios, au mai putut fi recuperate doar cinci, întregi şi fragmentare. Trei vase se păstrează în colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra Neamţ din anul 1978, cînd s’a constatat că erau confecționate din aur (inițial s’a crezut că sunt din bronz), iar bucăţi din alte două au ajuns la Muzeul Naţional de Istorie a Rumîniei din București.

Din punct de vedere morfologic este vorba despre ceşti cu una sau două torţi uşor înălţate, având dimensiuni medii (între 8-13 cm). În ceea ce priveşte greutatea vaselor, aceasta variază între aproximativ 200-450 grame.

Fiecare recipient a fost confecţionat dintr’o singură foaie de tablă din aur, iar forma s’a obţinut prin batere la cald pe un calapod, în timp ce torţile s’au obţinut prin laminare, fiind fixate de corpul vaselor prin nituri.

Doar unul dintre cele cinci vase prezintă elemente decorative, pe torţi avînd gravate forme geometrice (romburi haşurate alternativ, ca o tablă de șah; semn al Lumii cu patru laturi, ce se prăbușește și se reface apoi, precum simbolul Coloana Infinitului). Faptul că a fost descoperit întîmplător, ridică anumite probleme în ceea ce priveşte datarea acestui tezaur şi implicit semnificaţiile sale.

Cele mai bune analogii pentru ceştile de aur de la Rădeni pot fi găsite în Ucraina, la Krizovlin, şi în Bulgaria, la Vălcitrăn. Pe baza mai multor elemente care au fost luate în considerare (formă, decoruri, analogii), piesele de aur de la Rădeni au fost datate la nivelul secolelor XII-XI î. Hr., într’o perioadă ce corespunde sfîrşitului epocii bronzului şi începutului epocii fierului.

Deşi am fi tentaţi să credem că aceste obiecte au fost ascunse acum mai bine de trei milenii datorită unor pericole, sau pentru a fi refolosite, există o serie de aspecte care contrazic o astfel de interpretare.

În primul rînd, reţinem informaţia potrivit căreia tezaurul a fost constituit dintr’un vas mai mare, cu două torţi, de care au fost legate cu o sîrmă, probabil tot din aur, alte şapte recipiente. Numărul 8 (7+1) simbolizează octogonul (semn al infinitului, al coșciugului, al Lumii Duble, al acelei intervenții în orbita planetei noastre, cu efecte catastrofale asupra Pămîntului – Potopul planetar).

Recipientele (posibil folosite în libații sau alte manifestări cu caracter sacru) au fost deformate spre a nu mai putea fi umplute, încheindu-și astfel funcția (ca și în cazul ”monstrului” din aur ”pămînt–apă-aer” (mistreț-pește-pasăre) descoperit la Stîncești în formă rulată, sau în cazul spadelor descoperite în mormintele unor războinici, îndoite și pliate de două, sau trei ori, spre a nu mai putea fi folosite. Posibil ca și așezarea acestor artefacte pe rugurile funerare ale războinicilor să fie făcută tot din aceleași motive, să nu mai poată fi folosite de alte persoane).

Nu este exclus, iar în arheologie situaţiile sunt numeroase, ca aceste obiecte să fi avut o destinaţie cultică, iar îngroparea lor, în acelaşi loc, a făcut parte dintr’un anumit ceremonial.

Un alt amănunt care subliniază caracterul deosebit al acestor produse de orfevrărie este cel privitor la deformarea intenţionată a lor încă din vechime, prin presare şi batere. Din nou pot fi găsite confirmări în preistorie ale unor astfel de obiceiuri, în cazul obiectelor metalice. Deşi se poate bănui că vasele getice din Tezaurul de la Rădeni au fost manufacturate în ateliere locale, împreună cu descoperirile din Ucraina şi Bulgaria ele conturează o unitate culturală vastă, pe întreg teritoriul Geților de Aur primordiali.

Importanţa acestui depozit de piese lucrate din aur derivă nu doar din valoarea metalului şi vechimea sa, ci mai ales din aceea că oferă indicii legate de caracterul său mai puţin profan şi ne arată aspecte ale comportamentului uman de acum aproximativ 3000 de ani.

Am considerat necesar să aducem în atenţia publicului larg această descoperire datorită semnificaţiei sale istorice, reflectată şi în numeroasele expoziţii muzeale naţionale în care au fost incluse respectivele vase de aur getice de la Rădeni (jud. Neamț).

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii (Al. Vulpe, V. Mihailescu-Bîrliba, Tezaurul de la Rădeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XI-XIV, Piatra Neamţ, 1986, p. 41-63), dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur de la Rădeni (com. Urecheni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Vasul getic de aur de la Biia

Aflat în prezent în vitrinele Muzeului Național de Istorie a României din București, ”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) a fost descoperit întâmplător într’o carieră de nisip de pe malul râului Târnava în anul 1895. Din cele mai îndepărtate timpuri, datorită situării geografice a acestuia, teritoriul județului Alba a constituit un cadru extrem de favorabil apariției și dezvoltării comunităților umane (cursuri numeroase de apă, relief variat, cu lunci mănoase și păduri întinse).

Astfel, printre cele mai importante descoperiri arheologice care punctează istoria așezărilor acestui județ amintim: relicve din epoca paleolitica (la Sohodol); din neolitic: Cultura Criș (la Alba Iulia) și Cultura Petrești (la Pianu de Jos, Rahău, Limba, Mihalț, Noslac, Daia Romana și Ghirbom); Cultura Coțofeni – faza de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (la Cetate, Cîlnic, Capud, Sebeș, Livezile, Straja, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Blandiana, Piatra Craivii); epoca bronzului (la Alba Iulia, Cetea, Ighiel, Rimeț, Talna, Bucium, Ceru Băcăinți, Roșia de Secaș, etc.), epoca fierului (la Biia, Blaj, Alba Iulia, Sebeș, Crăciunelu de Jos, etc.), alături de geții autohtoni, fiind prezenți pe teritoriul județului și scyții și apoi celții.

Din perioada primului stat considerat centralizat și independent din vremea lui Burebista și apoi Decebal, amintim cetățile fortificate getice ale jud. Alba, pe cele de la Căpîlna, Piatra Craivii, Cugir și Cetatea de Baltă.

”Vasul de aur de la Biia” este ornamentat cu cercuri concentrice şi proeminenţe conice, cu linii în zig-zag incizate. Vasul de aur getic se încadrează perioadei tîrzii a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr); orizontul Turnu Măgurele-Apold.

Lucrat în foaie de aur și ornamentat prin tehnica ”au repousse”, ciocănire și cizelare, vasul are corpul semisferic aplatizat, cu margine răsfrîntă în exterior şi două toarte desprinse din buză, arcuite în jos, libere, terminate în dublă volută (mici discuri spiralice opuse; ”coarne de berbec”, sau ”șarpele încolăcit în Oul Lumii” (cel ce se va naște; semnul dragonului, al șarpelui cu cap de lup, al balaurului).

Pe umăr are un decor punctat în zig-zag; pe diametrul maxim două şiruri orizontale de proeminenţe; pe fund două şiruri circulare de proeminenţe şi cinci grupe de câte trei cercuri concentrice cu umbo central.

După ”mesajele” scrise în aurul său, ”Vasul de aur de la Biia” este un vas de ritual, folosit la stropiri, ablațiuni, etc. El are reprezentat pe fundul său un ”soare” central (trei cercuri concentrice, cu un umbo), urmat de un cerc de ”perle” proeminente, apoi o altă ”orbită” pe care apar patru ”planete” (formate din cîte trei cercuri, cu umbo central).

Urmează două cercuri de perle pe diametrul maxim, apoi punctat în zig-zag decorul prezintă un element repetitiv al unor siluete simplificate de oameni (Hora Zeilor ce ne vor călca în picioare).

Putem vedea aici semnul lui 4 (Lumea noastră, cu patru colțuri – Vechea Biserică Valaho – Egipteană), simbolul tetrapilonului (patru pe margine (picioarele elefantului; fixarea Pămîntului), dar și ”Cel de al V-lea element” în centru Zeul; Păpușa; statuia ”Cel care va sta și va lua”; Creatorului și Distrugătorul; Cel ce susține Lumea. El mai poate reprezenta o hartă cerească sau un mesaj atemporal, cu reprezentarea celor patru epoci mari ale omenirii (existente în ”Metamorfozele” lui Ovidiu).

Mitul succedării pe pămînt a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerări progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuală a fierului, este expus pentru prima oară de Hesiod în lucrarea sa ”Munci şi zile”.

Aici se aminteşte că prima rasă de oameni creată de zei a fost cea de aur, plasată cronologic în perioada cînd Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur trăiau asemenea zeilor, fără griji, fără să trudească şi fără să cunoască sărăcia; nu îmbătrîneau şi îşi petreceau viaţa în sărbători, înconjuraţi de toate lucrurile frumoase, pe care tot pămîntul le oferea fără ca ei să trebuiască să’l lucreze.

Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transformaţi în demoni buni prin voinţa lui Zeus, se ascundeau sub pămînt, veghind asupra muritorilor şi împărţind bogăţii. Mai tîrziu, în timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creaţi oamenii din rasa de argint, inferioară celei dinainte şi diferită de ea. Oamenii de argint îmbătrîneau, deşi timp de o sută de ani rămîneau copii şi abia apoi traversau o scurtă perioadă de maturitate.

Deveniţi adulţi, se făceau vinovaţi de trufie şi de necredinţă faţă de zei, astfel încît şi ei au fost îngropaţi de Zeus în adîncurile pămîntului, unde continuă să fie veneraţi ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar dacă sunt de rang inferior.

Următorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s’a născut din frasini. Definiţi de Hesiod drept ”năprasnici” şi ”cumpliţi”, oamenii din această seminţie erau curajoşi, foarte puternici, cu trupuri viguroase şi ”braţe nebiruite”.

Ei aveau arme de bronz şi au pierit ucigîndu’se unii pe alţii, din cauza dorinţei lor de război;

”Plecară’n mucedele case, la înspăimîntătorul Hades,/

[…] căci sumbra moarte […]/

I’a dus şi părăsiră a soarelui lumină vie.”

Perioada următoare epocii de bronz este mai dreaptă şi mai bună; acum trăiesc eroii, numiţi şi semizei; destinul lor este să fie distruşi în marile bătălii despre care povestesc miturile, începând cu războiul Troiei şi terminând cu cel al Tebei;

”Pieriră în războiul crîncen şi’n bătălia-nverşunată/

O bună parte’n faţa Tebei […]; altă parte/

La Troia poposit’a […]/

Şi’acolo moartea cu obştescul sfîrşit, pe rînd, i’a’nvăluit./

Lor însă, osebit de oameni, le’a dat şi viaţă şi lăcaş/

Cronidul tată Zeus, ducîndu’i la capătul pămîntului”, aceştia sunt locuitorii îndepărtatelor Insule ale Fericiţilor.

A cincea epocă a istoriei omului este cea în care trăieşte poetul; oamenii din epoca fierului:

”nu vor conteni/

Să’ndure trude şi necazuri nu numai ziua ci şi noaptea,/

Sleiţi de griji apăsătoare pe care zeii le trimit.”

Deşi alături de aceste nenorociri vor fi şi lucruri bune, cel ce trăieşte în această perioadă îşi doreşte să fi murit mai devreme sau să se fi născut mai tîrziu. E adevărat că în viitor, după ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, ”de oameni care din născare vor fi cu tîmple-ncărunţite”,

”Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nveşmîntate,/

La zeii veşnici se vor duce şi părăsi-vor omenirea/

Smerenia şi Osîndirea”,iar ”răul n”o să aibă leac”.

În ciuda acestei perspective extreme, a unei vîrste complet opuse celei dintâi (dominată de violenţă şi nedreptate, pe cînd în epoca de aur domneau fericirea şi dreptatea), concepţia ciclică asupra lumii şi timpului lasă loc speranţei că, o dată terminat parcursul de la epoca aurului la cea a răului, este posibil ca el să fie reluat, poate în sens invers, pentru a ne reîntoarce la fericirea originară.

În mitul lui Hesiod despre vîrstele lumii şi omului, accentul cade nu doar pe ideea decăderii progresive, care, de altfel, nu este constantă (epoca eroilor, de pildă, marchează o oprire în procesul de declin, fiind mai bună decît precedenta şi creînd o asimetrie în schema generală a metalelor; o atenţie deosebită se acordă opoziţiei dintre dreptate şi hybris, trufia sau depăşirea limitelor omeneşti; în plus, succesiunea vârstelor omenirii oferă o schemă de referinţă pentru desfăşurarea istoriei omului şi o organizează, luînd în calcul întâmplările paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) şi propunând o ierarhie corespunzătoare a destinelor în lumea de dincolo (de la demonii buni la cei răi şi la cei comuni, morţi obscuri din împărăţia lui Hades).

Vîrstele lumii sunt reduse la trei în dialogul ”Critias” al lui Platon, unde se succedă zeii, eroii şi oamenii. Primii, zeii, şi’au împărţit între ei, în mod egal şi fără disensiuni, dominaţia asupra lumii; Atena şi Hefaistos, cărora le’a revenit Atica, au făcut să se nască acolo eroii minunaţi, în prezent păstrîndu’se doar amintirea faptelor şi numelor acestora (printre ei se numără Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); în sfîrşit, oamenii, împinşi de nevoia de a’şi procura mijloacele de subzistenţă, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor şi s’au limitat să celebreze amintirea numelor acestora şi câteva tradiţii obscure.

În poezia latină, mitul vîrstelor apare în ”Metamorfozele” lui Ovidiu, unde sunt reluate cele patru epoci: a aurului (epoca Geților de Aur primordiali), a argintului, a bronzului şi a fierului; din mitul lui Hesiod se preia în special aspectul decăderii progresive la care face aluzie calitatea descrescătoare a metalelor, dar se reia şi corespondenţa dintre evenimentele de pe pământ şi cele din cer, unde împărăţia zeilor este zdruncinată de certurile şi războiul care îi opune pe giganţi olimpienilor.

În opoziţie cu mitul lui Hesiod, Pitagora şi Platon despre epoca de aur, care are nenumărate variante, apare reconstituirea istoriei omului la Lucreţiu, ce porneşte de la o epocă dominată de viaţa aspră şi crudă, de violenţă şi de lupta sălbatică pentru supravieţuire (Poemul naturii); potrivit lui Lucreţiu şi epicureilor, progresul fazelor istoriei umane marchează trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers faţă de ceea ce presupune Hesiod.

Poetul latin ne oferă un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci cînd descrie începuturile vieţii agricole, ce reprezintă deja o fază superioară a progresului uman.

După Lucreţiu, vîrstele următoare din istoria umană sunt dominate de organizarea vieţii în comunitate şi de stăpînirea unor tehnici mereu noi; nu regăsim însă o succesiune clară de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod.

Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vîrstelor omului din poezia latină îi aparţine lui Vergiliu (”Egloge”), care, bazîndu’se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor şi stoicilor, anunţă venirea unei noi vîrste de aur:

”Ultima vîrstă a venit acum, după profeţia de la Cumae, ciclul marilor secole se naşte de la început, acum se întoarce chiar şi Fecioara, se întorc domniile lui Saturn, acum o nouă rasă e trimisă din înaltul cerului”, ”Bucolicele”.

În comentariul lui Servius, ”Sibila din Cumae a împărţit vîrstele după metale şi a spus cine va fi stăpînul fiecărei vîrste. […] A mai zis şi că la sfîrşitul tuturor vîrstelor se vor repeta lucrurile întocmai, concept comun filosofilor, care spun că, o dată încheiat un mare an, toate stelele se întorc în punctul unde se aflau la început şi pornesc din nou, având aceeaşi mişcare. Iar dacă mişcarea stelelor este aceeaşi, neapărat trebuie să se repete toate întîmplările care au avut loc, fiindcă e limpede că în univers orice lucru depinde de mişcarea astrelor”.

Ustensilele din fier folosite pînă atunci, în istorie, prin metamorfozare sau atracție magnetică spațială? (”zeul” ce va coborî pe Pămînt va avea caracteristici necunoscute; El va lovi cu fulgere plutonice din spațiu (fulgerul lui Jupiter); în present nimeni nu calculează efectele pe care îl poate avea o încărcătură electrică cosmică, creată prin mișcarea continuă a planetelor sistemului solar prin spațiu; magnetismul care ține unit sistemul poate să își schimbe polii ”din mers”, cu efectele adiacente de rigoare).

Posibil ca ”oamenii de cupru” au fost salvați din acest fenomen cataclismic (aveau sîngele albastru) și de aceea au folosit apoi cuprul la crearea ustensilelor necesare vieții de zi cu zi. Acesta fiind prea moale, l’au aliat cu costitorul, creînd astfel bronzul.

Arama avea să influențeze o epocă istorică (numele dat de ”aramă”, poate fi ”A-Rama, sau ”Rama (cu 4 laturi) în care este cuprins A-ul”, ca piramidă-munte ce se va prăvăli peste noi – Piatră de Moară cerească. Avem și expresia ”A’și da arama pe față” (sau „A’și arăta arama!”), cu sens de ”A’și arăta adevăratul caracter” (nemairespectînd conveniențele sociale, politețea, a’și arăta fondul ascuns al firii sale), pentru că ”fenomenul” cosmic ce va veni va apare frumos la vedere, ca un curcubeu – pod și cale spre cele necunoscute și care se vor dovedi mincinoase (semn al penelor colorate pe care îl purtau toate căpeteniile de’a lungul istoriei și al veșmintelor de paradă).

Bronzul este un aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decît cuprul, avînd numeroase întrebuințări tehnice. Toate aliajele cuprului se numesc bronzuri cu excepția aliajelor Cu-Zn care se numesc alame și aliajelor Cu-Ni-Zn care se numesc alpacale.

În mod curent, prin bronz se înțeleg aliaje Cu-Sn și de regulă se precizează principalul element de aliere, de exemplu ”bronz de beriliu” sau ”bronz de aluminiu”. Epoca de bronz (sau a bronzului) este epoca din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Hr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului.

Bronzul este și un pigment metalic de culoare galbenă sau albă, cu care se vopsește un obiect. Bronzul este un metal artificial din care se fac monede, clopote, tunuri, instrumente musicale.

Avem și expresia: ”Caracter de bronz” =  ”caracter ferm, neclintit”, dar și nesimțitor: inimă de bronz.

Hitiții (ghetiții), poporul care a trăit înaintea erei noastre, luptau cu săbii din bronz negru care era mai dur decît oțelul de cea mai bună calitate din timpurile noastre. Atunci, în perioada tîrzie a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr) a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, arta getică, numită de istorici ”artă traco-dacă”.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive. Citîndu’l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman, că acesta ”a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint” numai de la geți.

Așa că, atunci cînd mergem la Roma și suntem fermecați de mulțimea, măreția și frumusețea monumentelor să știți că o parte dintre aceste frumuseți antice ale metropolei au fost făcute cu aurul geților liberi, strămoșii noștri.

”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) și mesajele sale din orizontul epocii de bronz (Hallstatt timpuriu), din sec. XIII – XII î.Hr, au reușit să ajungă pînă la noi.

Să ne aplecăm spre a le citi și a le înțelege…

Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Surse: researchgate.net (Florin Gogâltan, George G. Marinescu), Piutorean Ruxandra (”Imagine și iconografie la geto-daci”), adevărul.ro, ziarulnatiunea.ro (Conf. univ. dr. George V Grigore), agerpres.ro, Cristian Ioan Popa

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Potrivit unui proiect inițiat de Liviu Dragnea și de senatorul Șerban Nicolae, Banca Națională a Rumîniei este obligată să aducă în țară aproape toată rezerva de aur ținută la Londra, în Banca Angliei.

Social-democrații susțin că nu se justifică plata unor comisioane pentru custodia aurului în străinătate, în condițiile în care Rumînia a atins standardul de economie de piață funcțională. Proiectul de lege inițiat la Senat modifică Legea 312/2004 privind statutul BNR. La capitolul rezerve, proiectul introduce un nou alineat, care limitează sever posibilitatea ca Banca Centrală să mai țină aurul în afara țării.

Custodia AURULUI costă, nu aduce dobînzi

”Din rezerva constituită, Banca Națională a Rumîniei poate depozita aur în străinătate exclusiv în scopul obținerii de venituri prin tranzacționare și alte operațiuni specifice. Depozitele de aur constituite de Banca Națională a Rumîniei în străinătate nu pot depăși 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă”, se arată în proiectul semnat de Dragnea și Șerban.

Declarațiile guvernatorului Mugur Isărescu din urmă cu peste doi ani:

Rezerva de aur a Rumîniei s’a menținut în ultimii ani la 103,7 tone, cu o valoare estimată de 3,84 miliarde de euro la sfîrșitul lui 2018. Oficialii BNR au declarat, de’a lungul timpului, că aurul Rumîniei, este păstrat la Londra pentru a oferi credibilitate țării.

”(…) aurul este parte din rezerva noastră internațională. E rezerva internațională, nu e rezerva internă. Toata rezerva internațională a unei țări se ține in exterior, că de’aia se numește rezerva internațională.”

Peste 60 de tone ar trebui repatriate

În expunerea de motive la acest proiect de lege, inițiatorii estimează că 65% din aurul țării se află în străinătate. Dacă plasamentele externe sunt limitate la 5%, BNR ar trebui să repatrieze peste 60 de tone de aur. În ultimii ani mai multe țări și’au repatriat, măcar parțial, rezervele de aur. Olanda a adus, în 2014, peste 122 de tone din aurul ținut la New York.

Germania a repatriat peste 530 de tone din plasamentele la New York și Paris în perioada 2013-2016 și plănuiește continuarea procesului. Banca centrală a Ungariei a anunțat, în primăvara anului trecut, că va aduce în țară cele trei tone de aur ținute la Londra, adică întreaga rezervă. Ulterior, Ungaria a început să cumpere aur și a crescut de 10 ori deținerile pînă în toamna lui 2018 la 31,5 tone.

Daniel Dăianu, membru al Consiliului de Administraţie al BNR:

”Mai bine să nu faci operaţiuni cu aur… Aurul României trebuie să fie cît mai bine protejat. Rezervele Rumîniei sunt plasate astfel încît ele să fie protejate și ca valoare, și fizic. Viața unei țări poate cunoaște și momente mult mai dramatice decît cele pe care ni le imaginăm după 3 decade de tranziție într’o Europă care nu a cunoscut un război mare european. Trăim vremuri care nu devin mai benigne, dimpotrivă, mai periculoase. Poți să faci cu aurul operațiuni mai mult sau mai puțin riscante, punctul meu de vedere e că e mai bine să nu faci operațiuni. Eu cred că important pentru Rumînia e să facem plasamente acolo unde avem certitudinea, pe baza unei analize geopolitice, că sunt protejate mai bine.”

Oare nu ar fi timpul să cerem și aurul rușilor? Asta dacă tot ținem atît de mult să aducem aurul Rumîniei în țară…

ÎN 1947 SOVIETICII AU FURAT DIN RUMÎNIA, TEZAURUL LUI ANTONESCU DE 200 DE TONE DE AUR

Nu vorbim aici de Tezaurul de 93 de tone trimis de Rumînia la Moscova în 1916.

Citește aici despre Tezaurul Rumîniei de la Moscova:

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Acum 74 de ani, la 16 ianuarie 1945 se semna Convenția de Armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de Rumînia Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari).

Este vorba despre Convenția economică ”asupra mărfurilor pe care Rumînia urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către Rumînia Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și ocuparea teritoriului sovietic”.

Plata s’a făcut, teoretic, în bunuri. Practiv însă, sovieticii au mai luat ceva din Rumînia:

Tezaurul mareșalului Antonescu, 200 de tone de aur – despre care nu se vorbește nimic oficial.

Generalul Emil Străinu susţine că Uniunea Sovietică a luat din ţara noastră, în 1947, aproape 200 de tone de aur, care erau ascunse în peştera de la Tismana Din România toţi iau şi apoi ”uită” să dea înapoi ce’au luat.

Nu doar Germania, Irakul, Mongolia, Cuba, Libia sau Siria au datorii de miliarde la noi. După ce au refuzat să ne înapoieze tezaurul trimis în 1916 la Moscova pentru a fi ferit de trupele germane, se pare că ruşii au plecat din Rumînia cu 200 de tone de aur şi după cel de’al doilea război mondial!

E vorba despre tezaurul Băncii Naţionale, aşa cum l’a lăsat mareşalul Antonescu în anul 1944.

În 1939, când a început al Doilea Război Mondial, România s’a aliat cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu a încheiat un pact cu Hitler, iar ţara noastră a început să vîndă statului nazist diferite produse contra aur.

În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a Rumîniei a ajuns, în 1944, la 244,9 tone, cea mai mare din istoria ţării. În acel an, de frica invaziei sovietice, tezaurul României a fost ascuns într’o grotă de lângă Mănăstirea Tismana (judeţul Gorj) şi nu s’a mai vorbit de el.

SOVIETICII AU FURAT DIN ROMÂNIA, ÎN 1947, TEZAURUL LUI ANTONESCU: 200 DE TONE DE AUR

O referire la uriaşa rezervă a reapărut în presa vremii abia în februarie 1947, cînd aurul a fost luat de la Tismana şi adus înapoi la Bucureşti, sub supravegherea armatei sovietice. După această dată s’a aşternut tăcerea până în 1953, cînd Banca Naţională a raportat că rezerva de aur a Rumîniei era de 53,1 tone.

Faţă de 1947, aveam un minus de 191,8 tone! Unde a dispărut acest aur?

Nu există o poziţie oficială, dar unii istorici presupun că tezaurul ar fi fost luat de ruşi, ca plată a datoriei de război. Potrivit acordului sovieto-rumîn pentru pagubele de război, Rumînia a fost obligată să plătească URSS 300 milioane $, adică 50 milioane $ anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar.

Nu se vorbeşte însă nimic despre lingourile de aur.

Surse din Ministerul de Externe susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare cu de’a sila. Prin urmare, Rumînia ar trebui să revendice nu numai tezaurul trimis în Rusia în 1916, pentru a fi ferit de trupele germane, ci şi pe cel luat de Moscova după cel de’al doilea război mondial.

În 1944, Rumînia era de două ori mai bogată în aur decît azi.

De la al Doilea Război Mondial, cantitatea de aur deţinută şi raportată de Banca Naţională a Rumîniei a avut următoarea fluctuaţie:

1944: 244,9 tone;

1953: 53,1 tone;

1969: 111 tone;

1972: 64,4 tone;

1979: 110 tone;

1985: 118,7 tone;

1990: 67 tone;

1997: 93,4 tone;

2008: 107 tone;

2010 (iunie) : 103,7 tone.

Rezerva de aur a României, aflată în administrarea Băncii Naţionale a fost la sfîrşitul anului trecut de 103,7 tone. De altfel, rezerva de aur a rămas, din punct de vedere cantitativ, aproximativ la acelaşi nivel, de 18 ani.

Desigur, valoric vorbind, rezerva de aur a înregistrat fluctuaţii influenţate de preţul aurului pe piaţa internaţională.

Citește și:    DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Sursă:  Volumul ”Exerciţii de magie”, semnat de generalul de brigadă Emil Străinu şi apărut la Editura TRIUMF,  Profit.ro, newsteam.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PILA ROMÂNIEI DE LÂNGĂ TRUMP ȘI AFACEREA ROȘIA MONTANA

Românca Jenny (Zaharia) Paulson și John Paulson, legăturile de prietenie dintre familia Paulson şi actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, și cum a reușit românca noastră să’l convingă să candideze.
Întrebarea care se ridică acum, este cum va reuși Guvernul României să profite de prezența româncei în anturajul celui mai puternic om al lumii? Pentru că Jenny Paulson, fostă Zaharia, cea mai bogată româncă, este pe lista scurtă pentru postul de ambasador SUA la Bucureşti.

Datele recente ale organizaţiei britanice Oxfam arată că cele 80 de persoane cele mai bogate din lume controlează nu mai puţin de jumătate din bogăţia mondială.
Cei mai bogaţi oameni din lume, reprezentând 1% din populaţia globului, au deţinut în 2016 o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99% din populaţia lumii. Cei înstăriţi îşi folosesc resursele şi pentru a influenţa deciziile politice în propriul lor beneficiu.

În 2015 în Statele Unite s’au cheltuit circa 400 de milioane de dolari în activităţi de lobby. Pe de altă parte există evaziunea fiscală pe scară extinsă practicată de mediul de afaceri, mai ales cu ajutorul paradisurilor fiscale.

În topul celor mai bogaţi oameni din lume se află şi românca Jenny (Zaharia) Paulson, soţia miliardarului american John Paulson.
Nu se cunosc prea multe informaţii din timpul în care aceasta a trăit în România. Ea a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA, iar din anul 2000 este căsătorită cu John Paulson, miliardar care controlează compania Paulson & Co.

Jenny Zaharia a fost asistenta personală a lui John, iar de când s’au căsătorit, apare rareori în public şi atunci la evenimente caritabile. John Paulson, 59 de ani, are o avere estimată la 14 miliarde $, fiind clasat pe locul 73 în topul celor mai bogaţi din lume (Forbes), de când a dat lovitura pe criza imobiliară, pariind masiv pe colapsul pieţei imobiliare.

John Paulson, proprietarul companiei Paulson & co, este un abil manipulant al piețelor financiare, care a reușit să strângă o avere bunicică, de câteva miliarde de dolari. Printre cele mai bune afaceri realizate de Paulson se poate nominaliza specularea crizei financiare din 2007, când fondul său de investiții a câștigat peste 15 miliarde de dolari. Astfel în 2007, Paulson & Co a obţinut un profit net de 15 mld. $, din care 4 mld. $ au fost câştigurile personale ale lui John. Investitorul a repetat isprava şi anul următor obţinând un profit total de 5 mld. dolari, din care 2 mld. partea sa. Paulson a preluat în 2013 producătorul de piane Steinway pentru 512 milioane de dolari.

John Paulson este una dintre personalitățile cu un cuvânt greu în lumea Wall Street, care a susținut încă de la început candidatura lui Trump la prezidențiale.

Deşi preferă să fie mai discretă decât soţul ei, românca Jenny Paulson este cel puţin la fel de abilă atunci când vine vorba de business, iar aceasta, alături de miliardar, s’a apropiat de afaceristul care a cucerit Casa Albă încă din perioada în care ideea unei candidaturi părea doar ceva îndepărtat. Cea mai bogată româncă din lume a început să’i câştige încrederea afaceristului şi, alături de Paulson, l’a convins că dorinţa acestuia de a deveni preşedintele celei mai puternice ţări din lume, merită să fie pusă în aplicare.

Mai mult decât atât, Jenny Paulson a pus în joc sume enorme pentru campania lui Trump, ajungând inclusiv în presa americană cu unul dintre evenimentele organizate pentru strângerea de fonduri, având drept invitaţi doar oameni foarte importanţi, care şi’au permis să achite suma minimă cerută pentru participare. În iunie, Paulson a găzduit o acțiune de strângere de fonduri pentru candidatul republican, într’un club exclusivist din Manhattan, Le Cirque, unde plăcerea de a fi văzut în lumea bună a New-York-ului a costat de la 250.000 de dolari în sus. Atunci, cea mai bogată româncă din lume a achitat, la fel ca soţul ei, suma impresionantă, nefiind de altfel prima dată când a ”aruncat” cu bani pentru ca Trump să fie ales în fruntea statului!

Încă din luna august, recunoștința lui Trump s’a revărsat asupra lui Paulson, acesta fiind cooptat în echipa consilierilor economici ai miliardarului. Presa americană notează că printre altele conturile susținătorilor lui Donald Trump, inclusiv cele ce’i aparțin lui John Paulson vor fi extrem de încântate de deciziile economice ale noului executiv american, ce s’a instalat la Casa Albă în acest an. Soții Paulson fac acum parte din oamenii cei mai apropiaţi şi mai de încredere din jurul lui Donald Trump, acesta având grijă să le ceară constant sfatul în privinţa deciziilor politice.

Se speculează pe seama alegerii lui Trump pentru importanta funcție de ambasador în România! De ce?

Iată câteva răspunsuri:
Donald Trump a fost sfătuit intens de românca Jenny să candideze pentru funcția de președinte, iar americanul John i’a furnizat o sumă importantă pentru campania electorală.
Jenny este foarte bună prietenă cu Melania, actuala soție a lui Donald, iar Trump îi poartă o vie recunoștință miliardarului John Paulson pentru că în momentele financiare de cumpănă a primit ajutor substanțial, câteva sute de milioane de dolari, pentru a ieși din faliment.

Pentru interesele familiei Paulson în România și de ce ar trebui să pariem la Bursa de la Toronto pe acțiunile Gabriel Resources = indice GBU? Pentru că în mai 2017 acțiunile GBU valorează doar 0,37 dolari (vezi graficul de mai jos) la Bursa de la Toronto, iar după ce va fi nominalizată Jenny Paulson ca ambasador al SUA la București acestea probabil vor crește.

Dar ce legătură are familia Paulson cu Gabriel Resources de ar putea să influențeze creșterea acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto?

Ei bine, Jenny & John Paulson au o legătură de mai multe ”interese” cu proprietatea Gabriel Resources Ltd!

Citiți și:  SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Un ”cvintet de vis” susține cauza fiscală în fața Congresului American:

Miliardarii speculatori George Soroș, Jim Simons, John Paulson, Philip Falcone și Kenneth Griffin, în aceeași cameră, la aceeași masă !!!

În iulie 2016, ANAF a suspectat o fraudă uriașă la Roșia Montană Gold Corporation, când o echipă de inspectori ANAF au concluzionat că Roșia Montană Gold Corporation S.A. – RMGC (deținută de Gabriel Resources), ar fi comis în perioada 2010–2016 o fraudă fiscală cu TVA de peste 42 de milioane de lei, circa 10 milioane de dolari.

După control, RMGC a făcut contestație. La sfârșitul lunii septembrie 2016, Direcția Generală pentru Soluționarea Contestațiilor a casat parțial evaluarea și a decis să se reia inspecția privind evaziunea cu TVA, pentru aceeași perioadă, dar cu o altă echipă de inspectori.

Numai că, odată cu noua inspecție, în paralel cu noul control dedicat posibilei fraude cu TVA, o altă divizie din ANAF a demarat o anchetă extinsă pe perioada 1997–2016 solicitând date și documente despre activitățile operaționale și despre tranzacțiile efectuate de Roșia Montană Gold Corporation S.A.
Ei bine, noua anchetă extinsă i’a scos din sărite pe acționarii RMGC care consideră că solicitările ANAF, foarte multe documente solicitate, cantități de informații și explicații privind tranzacțiile cu toți furnizorii săi și tranzacțiile financiare ale RMGC – sunt exagerate.

Șefii companiei Gabriel Resources consideră că ANAF și’a depășit cu mult atribuțiile, că amploarea și profunzimea solicitărilor sunt în mod intenționat abuzive.

Motivul? Pentru a intimida patronatul RMGC și a solicita stoparea procesului pe care l’a deschis statului român.

Așadar, apare întrebarea legitimă:

Oare viitorul Ambasador al SUA la București, soția unuia dintre miliardarii americani interesați direct de finanțele companiei Gabriel Resources, doamna Jenny Paulson, va interveni pe lângă statul român pentru a aplana dualul conflict?

Evident intervenția doamnei ambasador Paulson va fi făcută în spatele ușilor închise.
Dar, pe Bursa de la Toronto o astfel de informație, soția unuia dintre ”inițiați” care va fi ajuns Ambasador în România unde RMGC are probleme cu legea fiscală, va conta enorm.

Efectul? Acțiunile Gabriel Resources – GBU vor crește simțitor în următoarea perioadă.

Există un argument serios așa după cum rezultă din ”Graficul pe 10 ani al variației acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto”:

De câte ori a intervenit președintele Traian Băsescu în problema exploatării minei de la Roșia Montană, imediat acțiunile GBU au crescut… mefistofelic! Iar această influență pe bursă a deciziilor politice ale lui Băsescu sunt exact ce a afirmat chiar el, atunci când a spus că va fi un Președinte Jucător.

Dar câți s’au gândit la ce a vrut să spună cu adevărat?

Iar cine a avut informații, adică doar cei inițiați, și au știut să joace pe bursă au câștigat bine din ”jocul de glezne al lui Băsescu!

Tehnica e simplă: cumperi în cădere, un minim programat, și vinzi în creștere, un maxim previzibil! Roșia Montană produce bani la Bursa de la Toronto, iată mai jos câteva date ce pot fi ușor corelate cu graficul mai jos pe 10 ani și vă puteți întreba retoric:

Cine a făcut parte din mulțimea inițiaților și a pariat pe acțiunile GBU în perioada 2009-2012?

Campanie 2009: Președintele Băsescu aprobă proiectul Roșia Montană, prețul acțiunilor se dublează;

30 decembrie 2009. Președintele reales Traian Băsescu anunță că proiectul va fi discutat în CSAT. În primele zile ale lunii ianuarie, acțiunile cresc cu 1,8%.

14 iulie 2011: La intervența lui Băsescu, se emite certificatul de descărcare de sarcină arheologică. Gabriel Resources a câștigat pe bursă peste 9%:

18 iulie 2011: Traian Băsescu vorbește la Grupul de Dialog Social despre necesitatea exploatării resurselor. Pe bursa de la Toronto se vând 617.500 de acțiuni Gabriel Resources, valoarea tranzacțiilor cu acțiunile companiei canadiene fiind de 5,06 milioane de dolari americani. Acțiunile cresc cu peste 2%.

Protest împotriva exploatării de la Roșia Montană solicitată intens președintelui Traian Băsescu de John Paulson, unul dintre acționarii importanți ai companiei Gabriele Resources, soțul viitorului Ambasador al SUA la București, Jenny Paulson

22 august 2011: Traian Băsescu susține proiectul Roșia Montană. Acțiunile Gabriel Resources fac un salt de 9%.

30 august 2011: Reacții în presa națională și internațională după vizita lui Băsescu la Roșia Montană. Acțiunile de pe bursa canadiană cresc cu 11%, cel mai mare salt înregistrat de Gabriel Resources de la începutul anului 2011.

8 noiembrie 2012: Băsescu readuce Roșia Montană în discuție, la întâlnirea cu FMI. Preţul acţiunilor crește cu peste 13%

27 decembrie 2012: Efectul referendumului anti-Gabriel Resources se resimte pe bursă.

Acţiunile intră din nou pe o pantă descendentă, efect aproape devastator pentru valoarea unei acțiuni Gabriel Resources, deși rezultatele referendumului referitor la repornirea mineritului şi exploatarea de la Roşia au fost favorabile.

În comună s’au prezentat la urne 66 % dintre cetăţenii cu drept de vot, dintre care 78,75 la sută s’au pronunţat în favoarea cianurii, iar 19,44 împotrivă! Sunt cifre care, deşi invalidate, reprezintă dovada că deceniul de campanie agresivă în care canadienii au investit fonduri imense a dat rezultate, mai ales că de cealaltă parte alternativele au fost mult mai abstracte. Pe plan judeţean, au votat 43 la sută dintre cetăţeni, 62 % dintre aceştia fiind favorabili mineritului, pentru că nici în celelalte foste localităţi miniere din Alba nu curge lapte şi miere, iar ”strategiile” de stat ori private nu au reuşit înlocuirea mineritului falimentar cu vreo altă activitate economică.

Cu toate acestea, acțiunile nu și’au mai revenit din 2012, Traian Băsescu nereușind până la sfârșitul mandatului în 2014 să mai influențeze simțitor evoluția acțiunilor Gabriel Resources, și nici redeschiderea exploatărilor la Roșia Montană.

Jurnaliștii americani estimează că Paulson și grupul de interese pe care îl reprezintă au mizat pe un loz câștigător, și că vor reuși să câștige câteva miliarde de dolari. Este vorba de acțiunile fondurilor de garantare a investițiilor imobiliare, Federal Housing Finance Agency și Federal Home Loan Mortgage Corporation, protejate de stat și oprite de la tranzacții bursiere în timpul crizei financiare din 2008, pe care Paulson și asociații săi le’au răscumpărat la prețuri derizorii, sperând că la un moment dat vor avea posibilitatea de a face presiuni asupra guvernului american pentru a recapitaliza aceste instituții.

Și momentul a sosit, analiștii economici fiind de părere că această acțiune este în topul priorităților pentru viitoarea Administrație Trump, iar câștigul ar putea fi enorm, estimându’se că prin plasarea lor la bursă, o acțiune ar putea sări de la o valoare de câțiva cenți la 30-40 de dolari.

De asemenea, Proiectul aurifer eșuat de la Roșia Montană ar putea deveni un subiect de discuție între statul român și noua administrație de la Washington, prin prisma persoanelor implicate și a intereselor financiare foarte mari care se învârt în jurul acestei povești. John Paulson, unul dintre cei mai importanți finanțatori ai campaniei electorale a noului președinte al SUA, Donald Trump, și totodată prieten apropiat al acestuia, deține o felie importantă din proiectul minier muribund, aflat în dispută la International Centre for Settlement of Investment Disputes – ICSID.

Secretul care acoperă procesul dintre Gabriel Resources Ltd. și România, cu o miză de 4 miliarde de dolari, arată că, dincolo de modul în care se apără cele două părți, este posibilă o înțelegere ”la masa verde” care ar putea duce chiar la un restart al proiectului. Posibilitatea repunerii în discuție a proiectului a fost adusă recent în discuție și de către mai multe organizații ostile investiției, într’un raport internațional făcut public recent de către Corporate Europe Observatory. Procesul are loc în baza tratatelor internaționale semnate între România și Marea Britanie și Canada (unde Gabriel Resources Ltd. are filiale), dar acționarii sunt din mai multe țări.

Influența lui Paulson la Casa Albă este deja foarte mare și este evidentă. Într’un interviu pentru CNBC, una dintre televiziunile americane foarte importante, ”magnatul american al aurului”, cum îi place să fie numit, a declarat că politicile economice ale lui Trump în legătură cu veniturile post-taxe vor duce la un impuls semnificativ de creștere asupra câștigurilor din tranzacționarea acțiunilor. Aceasta este una dintre contribuțiile miliardarului american la strategia economică a noului președinte. Doar principiile morale l’ar putea reține pe Paulson să nu își apere interesele directe prin prisma influenței pe care o are și în cazul proiectului de la Roșia Montană. Iar principiile morale nu sunt din păcate, punctele tari ale unuia dintre cei mai duri jucători de pe Wall Street.

Implicarea acestuia în proiectul din Munții Apuseni nu a rămas neobservată, când Paulson a cumpărat 16% din acțiunile companiei, casa acestuia din New York fiind pichetată săptămânal de un grup de români stabiliți în SUA.

Deși au fost invitați în biroul său, oamenii au refuzat să se întâlnească cu acesta, preferând o corespondență scrisă. Protestatarii au avut atunci și un mic succes, venind la protest cu o oră mai devreme și reușind ”să-l prindă” pe Paulson când se întorcea de la alergarea de dimineață. Casa acestuia a mai fost vizitată în trecut și de protestatarii din cadrul mișcării ”Ocupy Wall Street”.

Protestatarii, imigranţi români, s’au adunat în faţa casei lui Paulson pentru a’i cere miliardarului să îşi retragă investiţiile din compania canadiană Gabriel Resources, care de 14 ani încearcă să obţină acordul Guvernului român pentru deschiderea celei mai mari mine de aur în aer liber din Europa.

Paulson şi’a atras nemulţumirea protestatarilor deoarece este cel mai mare susţinător financiar al Gabriel. Ulterior, protestatarii au descoperit că soţia sa, Jenny Zaharia, este româncă.

Grupul de manifestanţi era supărat că nu au venit mai mulţi români din New York, în timp ce zeci de mii de persoane se reunesc pe străzile oraşelor din România în demonstraţii cu care ţara nu s’a mai confruntat de la revoluţia din 1989.

”Credem că mina de la Roşia Montană va fi în conformitate cu normele UE şi este similară altor mine care operează în siguranţă folosind aceeaşi tehnologie şi substanţe chimice în multe părţi ale lumii”, spunea Paulson într’un comunicat cu ocazia protestului.

Aceasta nu este pentru prima dată când casa lui Paulson este pichetată. În toamna lui 2011, casa lui a fost vizată de protestatarii din cadrul mişcării Occupy Wall Street.

Cine este John Paulson?

Bunicii materni ai lui John Paulson au fost evrei emigranți din România și Lituania. A fost numit ”unul dintre cele mai proeminente nume din lumea finanțelor mondiale”, fiind considerat totodată unul dintre oamenii care au acumulat cea mai mare avere din istoria burselor de pe Wall Street.

Proprietățile sale imobiliare se întind în toată lumea, din stațiunile de lux, pe plajele însorite și până în zona zero a New Yorkului.

Procedurile care l’au îmbogățit țin de speculațiile inteligente pe bursă, uneori la limita legală, însă aproape întotdeauna dincolo de limita morală. În ultimii ani a devenit un investitor major în aur, fiind interesat de proiectul de la Roșia Montană, într’un moment foarte vulnerabil pentru investiție.

Familia Jenny & John Paulson are mari interese în România

De asemenea, viitoarea ambasadoare are ”interese” și în compania Delphi din România, companie care dă de muncă la peste 10.000 de români.

Miliardarul american John Paulson, care controlează fondul Paulson & Co, se află și în spatele companiei Delphi, producătorul american de componente care deține în România patru fabrici.
Paulson & Co, cel mai mare acţionar al Delphi, a avut un pachet de 22%, dar a redus această cotă la 15%. Fondul deţinut de Paulson a vândut aproape 24,2 milioane de acţiuni dintr’un total de 27,7 milioane scoase la vânzare, cu o valoare totală de 665 mil. dolari (488 mil. euro).

Delphi este o fostă divizie a gigantului american General Motors. Ca să înțelegeți dimensiunea afacerii familiei Paulson în România, vă spunem că una dintre fabricile deținute de Delphi, la Iași, DELPHI DIESEL SYSTEMS ROMANIA SRL a avut o cifră de afaceri de peste 425 de milioane de euro și a înregistrat un profit net de circa 9,3 milioane de euro în 2015.

În acest moment Delphi are peste 10.000 de angajați în cele patru fabrici din România.
Așadar, Jenny Paulson, viitorul ambasador al SUA la București, are mari interese financiare în România!

Povestea demnă de basmul ”Cenușăreasa” a lui Jenny Paulson, cea mai bogata româncă din lume al cărei destin ar putea fi oricând scenariul unui film:

Din studenta care a fugit in SUA, unde s’a chinuit să se întrețină, Jenny Paulson a ajuns să aibă o avere estimată la 7 miliarde de dolari. Jenny era la începutul anilor ’90, studentă și a decis să plece din țară tocmai în SUA, unde o aștepta fratele ei, George, sportiv de performanță, și care la rândul lui se refugiase în New York, fugind de la o competiție europeană.

Ajunsă pe ”Tărâmul făgăduinței”, tânăra româncă a reușit să facă bani, fiind la un moment dat, a lucrat chiar și reporter la o televiziune românească din New York.

L’a cunoscut pe miliardarul John Paulson în 1995, la un an după ce acesta își deschisese firma care avea să fie afacerea vieții lui, Paulson & Co, unde avea nevoie de o secretară-asistentă, iar românca părea să poată face față cererilor postului.

La acea vreme, americanul avea 45 de ani, vârstă până la care își construise o reputație de playboy în cercurile exclusiviste newyorkeze, de bărbat șarmant mereu înconjurat de frumuseți, iar românca Jenny nu făcea nici pe departe notă discordantă, lucru pe care l’a remarcat și noul ei șef.
Primii ani în serviciul magnatului nu au fost ușori pentru Jenny, acesta vărsându’și nervii în repetate rânduri pe asistenta sa, atunci când o afacere nu’i ieșea cum voia. Deloc imună la presiunea de la locul de muncă, românca le’a mărturisit prietenilor ei ca ar vrea să demisioneze, dar nu putea să o facă, pentru că avea nevoie de bani.

Trei ani mai târziu, relația ei cu șeful avea să se schimbe pentru totdeauna. În 1998, observând că mai toți prietenii lui erau însurați, John Paulson a decis să’și pună pofta de petreceri în cui și să se așeze și el la casa lui.

Și’a făcut o listă cu trăsăturile pe care trebuia sa le aibă femeia ideală, lista în capul căreia stătea următoarea cerință:

”Să fie voioasă”.

Acela a fost momentul în care Paulson a avut o revelație: românca Jenny era exact ceea ce’și dorea.

”Jenny nu obișnuia să bea, să fumeze, să piardă nopțile prin oraș”, a explicat el, peste ani.

După ce a admirat’o în tăcere, cuceritorul Paulson și’a luat inima în dinți și a invitat’o pe Jenny în oraș. Femeia l’a refuzat, pe motiv ca nu ar fi fost profesionist să iasă cu șeful ei.
Paulson nu s’a dat bătut și, săptămână de săptămână, timp de mai bine de un an, a invitat’o pe româncă în oraș. Disperată, Jenny i’a cerut să o dea afară, pentru că numai așa va accepta să iasă cu el.

El a schimbat abordarea și a încercat să’i câștige inima oferindu’i excursii în locuri la care ea nici nu îndrăznea să viseze, excursii pe care ea le’a refuzat. În cele din urmă, românca a acceptat să ia prânzul cu el. Așa a început o serie de mai bine de 200 de întâlniri în secret. Șase luni mai târziu, cu inima topită după Jenny, John Paulson a cerut’o de nevastă, iar femeia nu a mai avut puterea să’i spună ”nu”.

Românca are parte de atunci de o viață de poveste: s’a căsătorit, în 2000, cu bărbatul iubit, cu care are doi copii, Giselle şi Danielle, și cu care împarte o avere colosală, estimată la mai bine de 14 miliarde de dolari.

John Paulson, 57 de ani, are o avere estimată la 7,9 miliarde de dolari.

Jenny locuieşte în New York unde familia deţine o casă impresionată în Upper East Side. Cumpărată în anul 2004 cu 14,7 milioane de dolari, această casă, construită în 1917, a fost iniţial un club privat. Dar, aceasta nu este singura locuinţă a celor doi.

Paulson a mai cumpărat un apartament de două camere aproape de biroul său pe care a plătit 2,9 milioane de dolari în 2010. Acesta se află pe Fifth Avenue, unul dintre bulevardele celebre ale New Yorkului. Tot în New York, Jenny şi soţul ei mai au o casă care valorează 41 de milioane de dolari.

Familia mai deţine o casă de vacanţă în staţiunea Aspen, care în prezent este scoasă la vânzare cu 29,9 milioane de dolari. Soții Paulson vinde această reşedinţă deoarece a cumpărat o fermă în acelaşi stat, Colorado, de la un prinţ saudit pe care a plătit 49 de milioane de dolari.

Rămâne de văzut dacă și România va beneficia financiar și politic și dacă se va paria pe mâna Ambasadorului SUA româno-americanca Jenny Paulson, fostă Zaharia.

Sursă: capital.ro, secunda.ro, cancan.ro

Citiți și:  UN COLȚIȘOR DIN ROMÂNIA – BRAȘOV

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

 

BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul Sebeş, iar cel din 1542 în malul râului Strei. Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău, Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea.

Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau fi marcate de stânci, arbori, coturi etc., repere sigure de identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în râul Sar-Geția. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai regatului Geția cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie. Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.

Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S’ar fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare în vederea unei datări mai exacte.

Aşteptăm rezultatele unor studii aprofundate ale unui presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe culmea înălţimii ”Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea, tezaurizarea şi îngroparea lor s’a făcut în secolul I d.Hr.

Brăţările spiralice de aur nu sunt primele piese de orfevrărie descoperite în vecinătatea fortificaţiilor şi sanctuarelor getice din Munţii Orăştiei. Ele sunt însă primele pe care modernitatea a reuşit să le recupereze. Descoperiri mai vechi, consemnate de izvoare renascentiste sau din secolul al XIX-lea au fost reciclate pentru metalul nobil conţinut şi, astfel, s’au pierdut.

Este și cazul unui ”şarpe de aur” trimis la Viena la mijlocul secolului al XVI-lea sau al unor fibule de argint găsite de un păstor, în jurul anului 1800, la rădăcina unui copac prăbuşit de pe Dealul Grădiştii.

Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice care apar sculptate pe Columnă?

Abia sub înrâurirea romantismului şi pe măsura maturizării lor întru modernitate, structurile statale au început să instituie legi şi mecanisme destinate recuperării şi conservării vestigiilor străvechi. În aceste condiţii, cele dintâi brăţări spiralice getice (cele de la Orăştie şi Hetiur) au fost salvate şi păstrate abia după mijlocul secolului al XIX-lea.

Ulterior, aveau să fie descoperite întâmplător şi alte piese asemănătoare, niciodată însă prin cercetări arheologice sistematice. Şi aceasta, tocmai datorită faptului că, adesea, obiectele de preţ preistorice nu au fost abandonate în aşezări, ci au fost îngropate în mediul natural, în locuri greu accesibile sau mai puţin umblate.

Fig.1 Peisajul arheologic Dealul Grădiştii – Dealul Căprăreaţa:

1 – fortificaţia, sanctuarele şi alte edificii; 2 – terase amenajate cu urme de locuire şi de activităţi meşteşugăreşti; 3 – locurile de descoperire aproximative ale tezaurelor cu brăţări de aur

Descoperite pe pante abrupte şi împădurite, tezaurele cu brăţări de aur se integrează unui peisaj cultural unic, marcat în mod cu totul excepţional de fortificaţii şi sanctuare (hartă fig. 1), de terase săpate în roca Dealului Grădiştii şi a Dealului Căprăreaţa (hartă fig. 2). Edificiile de aici sunt cele mai vechi construcţii cu piatră fasonată de pe teritoriul Transilvaniei şi chiar de pe cel actual al României, exceptând, desigur, cetăţile greceşti şi regiunile lor limitrofe.

Ele reflectă aspiraţia către o organizare arhitecturală monumentală a spaţiului şi constituie o expresie a puterii şi a concepţiei despre sacru. Cercetate superficial şi fără acribie metodologică, vestigiile de piatră de pe Dealul Grădiştii nu şi’au dezvăluit încă deplin semnificaţiile.

Fig.2 Aria de răspândire a brăţărilor spiralice getice cu plăci terminale

Trebuie subliniat faptul că efortul constructiv getic s’a concentrat tocmai în zone montane izolate, lipsite de resursele necesare traiului cotidian preistoric, la altitudini la care acesta devenea incomod, dacă nu imposibil. Ridicarea fortificaţiilor şi sanctuarelor din Munţii Orăştiei este deci rezultatul acţiunii unei suprastructuri conducătoare ierarhizate şi complexe, capabile să mobilizeze forţe de producţie eficiente, plurivalente şi calificate.

Implicată în efortul de transformare a unui întreg peisaj montan, această elită şi’a dezvoltat un repertoriu propriu de însemne şi simboluri, a promovat o mitologie originală şi a instituit ritualuri particulare.

O parte a patrimoniului de semne şi simboluri getic poate fi recunoscută în orfevreria secolelor I î.Hr.-I d.Hr. În cadrul acestei creaţii locale în metale preţioase, alături de agrafe ceremoniale şi falere sau vase de lux, brăţările spiralice ocupă o poziţie de întâietate, prin complexitatea lor tehnologică şi ornamentală, prin masivitatea lor şi prin răspândirea lor pe întreg cuprinsul Geții carpatice.

Fig.3  Brăţara de argint de la Izvorul Frumos. Urme de aurire se mai disting numai în interiorul orna­­­mentelor gravate.

Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur la numai câteva sute şi chiar la numai câteva zeci de metri de sanctuare așterne o lumină nouă şi particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii. Aceste tezaure pot fi percepute ca prima atestare a unor practici depoziţionale cu posibile valenţe votive realizate în imediata vecinătate a edificiilor monumentale de aici. Asemănările dintre brăţările de aur şi celelalte exemplare de argint descoperite de’a lungul timpului în Transilvania, Muntenia şi (rar) chiar şi la sud de Dunăre fac posibilă, pentru prima dată în cercetarea epocii getice, surprinderea unei legături estetice şi simbolice între nucleul cultural din Munţii Orăştiei şi manifestările fastuoase din restul Geției preromane.

Aceste analogii indică adeziunea membrilor elitelor regionale dacice la un cod simbolic, identitar-heraldic, elaborat poate tocmai în preajma centrului monumental de la Grădiştea de Munte.

Anatomia unui simbol

Fig.4  Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6):

1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş.

Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într’o protomă (capete de animale), puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau lup.

Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi.

Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.

Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între 10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g, iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.

Fig.5  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile brăţării nr. 9.

Ca şi numeroasele lor analogii în argint (fig. 3/4-6 şi fig. 8-9), brăţările de aur de la Grădiştea de Munte (fig. 3/1-3 şi fig. 4-7) au fost elaborate după reguli tehnice, morfologice şi ornamentale comune. Toate sunt realizate dintr’o singură tijă masivă din metal preţios, prelucrată prin martelare şi decorată prin ştanţare, gravare şi poansoare.
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor (fig. 3, 10, 11). Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într’un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Geției preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint (fig. 8-9).

Fig. 6  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile unei brăţări de argint de provenienţă necunoscută (Bucureşti, Colecţia Severeanu).

Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Geției au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele (fig. 3). Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.

Fig.7  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 5.

Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci (fig. 2). Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de ”centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic (fig. 2). Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.

Fig. 8  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 8.

O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor (fig. 3; de comparat fig. 4-7 cu fig. 8). În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării.

În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.

Fig.9   Grădiştea de Munte, brăţara nr. 9.

Masivitatea brăţărilor spiralice de aur şi de argint este considerabilă. Greutatea celor de aur variază între 700 şi 1.200 de grame, iar a celor de argint păstrate întregi variază în jurul unei jumătăţi de kilogram. Astfel de piese nu pot fi considerate simple podoabe ale portului cotidian, ci trebuie integrate în sfera reprezentării simbolice, ca însemne specifice unor ritualuri ceremoniale.

Corpul spiralic şi asemănarea până la identitate a terminaţiilor aceleiaşi brăţări conferă piesei înfăţişarea unei făpturi ofidiene bicefale. Referirile la şarpe ar mai putea fi întrevăzute şi în interpretarea palmetelor ca solzi sau în unduirea şerpuită a marginilor supraînălţate ale plăcilor terminale – poate o sugestie a mişcării sinuoase a reptilei.

Fig.10  Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur așterne o lumină particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii

În schimb, reprezentarea ”coamei” între protomă şi înşiruirea de palmete contravine unei simple reprezentări de ofidan şi impune, odată în plus, integrarea fiinţei reprezentate prin brăţări în domeniul bestiarului fantastic.

Sorgintea unui astfel de simbol trebuie căutată în fantasticul imaginarului colectiv înrădăcinat în fondul mitologic al acelor vremuri. Dacă şarpele simboliza eroizarea cavalerului din mitologia locală preromană, dublarea imaginii sale în structura aceluiaşi obiect ar putea fi interpretată ca alegorie a unei duble imortalităţi asigurate prin regenerare ciclică alternativă.

Ghilgameș, Muzeul Luvru

Surse de inspiraţie ale brăţărilor spiralice getice ar putea fi căutate în orfevrăria elenistică târzie, în cea a mediului celtic-central-european sau a mediului sarmatic-nord-pontic, cât și în îndepărtatul Sumer.

Nu spunem că vreun stil a influențat altul, ci observăm că în lumea getică antică aceste bijuterii cu particularități carpatice devin sursă de inspirație pentru alți artiști din orfevrării orientale.


Totuşi, originalitatea schemei compoziţionale tripartite a terminaţiilor, combinaţiile neobişnuite de motive şi abstractizarea plastică a formelor disting brăţările getice de aur şi de argint ca opere de vârf ale unui mediu aparte de creaţie în metale preţioase. Ele ni se dezvăluie ca expresie supremă a unui sistem simbolic particular.

Tehnică sau artă?

Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994, 27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur. La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându’se la cca. 50 bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii getice prin tehnici de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile.

Specialista germană Deppert-Lippitz susţine că geții au utilizat în mod deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo optându’se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor.

Din acest motiv bijuteriile getice, inclusiv brăţările spiralice din aur sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn.

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Lingourile obţinute pentru confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2 m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului.

Posibil ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea monedelor autohtone.

În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a argintului, au existat multe teorii pe care le’au emis arheologii şi istoricii români, ajungându’se la concluzia generală că metalele nobile proveneau din zăcăminte auro-argentifere autohtone din arcul carpatic. Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.

Aurul de înaltă puritate din care s’au confecţionat brăţările spiralice, geții îl puteau obţine din exploatarea filoanelor de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale ”Aureus”, din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s’au descoperit pepite de aur nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile: Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul.

Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea râului Ampoi în Mureş.

Se ştie, de asemenea, că după ocuparea de către turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului spre Europa încât habsburgii au devenit principalul exportator de aur în Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.

Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş.

Unele toponime de origine slavonică: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara), dovedesc că şi în perioada micilor migraţii s’a extras aur din nisipurile aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate pelasgo-getică, apoi românească în ultimele 6-7  milenii, iar meseria a fost practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele mijloace de producţie.

Tocmai la această veche tradiţie s’a referit experta germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită:

”Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de’a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o mai evidentă, mai strălucitoare”.

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Cercetătorii care s’au ocupat de cultura materială a dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint.

Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite podoabe de argint getice şi peste 230 tezaure monetare din argint, îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperiali romani. În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau până în prezent numai tezaure monetare.

Specialista germană aduce noi precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur, kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într’un raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l’am reţinut, al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat între 1556-1564).

Prin această descoperire specialista germană a elucidat două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur getic şi a altor tipuri de podoabe, iar a doua a confirmat faptul că după asasinarea lui Martinuzi în 1551 cel puţin o parte din tezaurul descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit.

Acestei descoperiri i se adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal. Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului. Emisiunile monetare diverse ale geților începând din secolul al III-lea î.Hr., a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s’a extins şi asupra argintului şi probabil, al aramei.

Citiți și:  TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Geției, sarea, care a fost foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Geției a unei cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti. Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s’a putut face în societatea getică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară, miere şi, cu siguranţă sclavi.

Această acumulare s’a mai făcut şi prin schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii provinciilor romane din sudul Dunării.

De asemenea, începând din secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul I d.Hr. şi prin expediţii de jaf şi cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor proprii. Acumulările s’au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Hr. ajungându’se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii regatelor getice carpatice și balcanice să posede o mare cantitate de metale preţioase.

Numai în acest fel se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l’a descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l’a transportat la Roma, utilizându’l pentru edificarea a numeroase lucrări edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului. Din aceste metale s’au bătut monedele din argint, imitaţii după cele greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s’au confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur şi argint.

Citește și: TEZAUR GETIC

Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara.

Brăţările spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii.

Medeleţ, afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la geții reprezentaţi pe Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece geții care au fost reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii nu le’ar fi purtat în asemenea condiţii.

Şi totuşi, celebrele brăţări spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua expediţie a lui Traian pentru ocuparea teritoriilor getice de la nord de Dunăre.

Argumentul nostru se sprijină pe reprezentarea într’o scenă de pe Columna lui Traian, desenată de către pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E. A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de ”Die Traianssäule”.

Restul trebuiesc căutate la cuceritori şi nu la cuceriţi, iar asta dacă nu le’au topit acum 1900 de ani.

Citește și:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Literatura subiectului
B. Deppert-Lippitz, Spiralele dacice din aur din Munţii Orăştiei/Dakische Goldspiralen aus den Orăştie Bergen, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P. G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the european archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 203-288, M. Ciută, G. T. Rustoiu,

Consideraţii asupra unui complex deosebit în pro­ximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment arheologico-judiciar, Apulum 44, 2007, p. 99-111,

B. Constantinescu, E. Oberländer-Târnoveanu, R. Bugoi, V. Cojocaru, M. Radtke, The Sarmizegetusa bracelets, Antiquity 84, 326, 2010, p. 1028-1042

E. Oberländer-Târnoveanu, B. Constantinescu, Analize de suprafaţă şi compoziţionale privind autenticitatea unor brăţări plurispiralice de aur din secolele II-I î.H. descoperite în zona Sarmizegetusa Regia prin acţiuni ilegale de detectare: explorarea limitelor expertizei de tip clasic şi modern în cazul obiectelor arheologice, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P.G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the European archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 289-332,

E. Oberländer-Târnoveanu, G. Trohani, Comorile dacilor. Catalog de expoziţie, Ploieşti, 2009, D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din secolul al XVI-lea.

Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei, Argesis. Studii şi comunicări (Piteşti) 15, 2006, p. 77-90,

D. Spânu, Research Issues regarding the Grădiştea de Munte Spiral Gold Bracelets Hoards. An Essay, Revue Roumaine d’Histoire 48, 1-2, 2009, p. 3-17,

D. Spânu, Consideraţii pe marginea primei publicaţii ştiinţifice dedicate brăţărilor de aur dacice (recenzie), Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie 59-60, 2009-2010, p. 193-202,

D. Spânu, Zur Analyse der Goldspiralen von Grădiştea de Munte, Rumänien, Das Altertum 55, 4, 2010, p. 271-314,

D. Spânu, Meanings of the Dacian golden spiral bracelets. Outlines, Caietele ARA (Bucureşti) 2, 2011, p. 23-37,

arhitectura-1906.ro, dacoromania-alba.ro

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Nu este cunoscut în Europa sau chiar în lume un alt popor mai furat, mai jefuit, tâlhărit sau obligat la plata unor mai mari biruri, ca acela care a trăit în spațiul carpato-dunăreano-pontic din ultimii 2000 de ani. Istoria românilor este istoria unui popor statornic, care şi’a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare, de civilizaţie materială şi spirituală caracteristică, despre care putem afirma că a creat valori originale şi perene, intrate de mult timp în patrimoniul culturii universale. Acest popor blând şi răbdător, dar și dârz la momente de cumpănă a avut de înfruntat, timp de secole, succesive valuri ale cetelor sau hoardelor migratoare, războaie pustiitoare, la care se adaugă nelipsitele distrugeri şi jafuri, ce urmau confruntărilor.

În cărțile de istorie nu veți putea citi, însă, care a fost motivul principal al acestor jafuri la care au fost supuși locuitorii spațiului românesc. Aurul a contribuit decisiv la interesul străinilor pentru aceste locuri, dar nu numai. Începutul mineritului aurifer în țara noastră se împletește cu istoria poporului român. Puţini români ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii. De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti până la proiecte miniere moderne dezvoltate de companii internaţionale, istoria metalului galben pare a fi departe de sfârşit.

Este greu să se estimeze cu exactitate valoarea bunurilor materiale şi a diverselor valori luate înaintaşilor noştri, de puterile străine, începând din secolul al XVI-lea, de la primele lupte pierdute de geții autohtoni, de la cucerirea Daciei romane, sau de când se încheie primul tratat între Muntenia şi Imperiul Otoman şi până în contemporaneitate, ba chiar şi după încheierea armistiţiului din septembrie 1944.

Şi, totuşi, vom încerca o succintă trecere în revistă – fie şi numai atât cât ne permit consemnările documentare ce s’au mai păstrat – privind exploatarea otomană, habsburgică şi ţaristă asupra ţărilor române; precum şi profiturile obţinute de capitalul străin din economia românească, în perioada interbelică, apoi aurul şi aşa-zisele despăgubiri de război luate din România de armata de ocupaţie sovietică, la care să nu uităm a adăuga diversele valori luate prin societăţile Sovrom.

Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s’au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar.

Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere. Argeşul, Dâmboviţa. Oltul, Siretul , Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Dimitrie Cantemir relatează, în ”Descriptio Moldaviae”, despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din râuri, cu condiţia ca aceştia să’i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur). Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decât celelalte.

Istorie în colb de aur

Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche – preistorică. Mineritul aurului pe teritoriul României este o tradiţie multimilenară. Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice.

Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi’au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.

Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi. Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cumm împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor getice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a’i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur.
Faima minelor de aur ale Geției a străbătut, astfel, Antichitatea până în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman. În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia.

Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale geților au apărut încă din perioada împăratului Domiţian. Dar cucerirea a fost desăvârşită de Traian.

Traian era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii. Veştile despre aurul din munţii geților nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Faima bogatelor mine de aur deținute de geți îl determina pe Traian, împaratul Imperiului Roman, să pornească război împotriva lui Decebal, regele geților din zona Sarmisegetuzei. În urma războiului din 105 – 106 d.Hr., romanii ocupă o parte a teritoriului geților de la nord de Dunăre și transformă această provincie în Dacia romană și o alipește Imperiului Roman.

Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea și înființarea Daciei romane, odată cu instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe lângă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strânse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea geților, scyților, carpilor liberi aliaţi cu alte popoare ariane (iraniene), precum sarmaţii (samo-geții) și roxolanii, așa după cum avea să o demonstreze mai târziu istoria.

După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie a geților autohtonă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!

Tezaurul getic era de minimum 1000 tone de aur

Cu 1.600 de ani in urma, istoricul Dio Cassius a notat:
”Se găsiră și comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sar-Geția… Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui și punând întrânsa mult aur și argint, precum și alte lucruri de mare preț și care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre și grămezi de pământ; dupa aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peșteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veșmintele și alte lucruri de felul acesta. După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soț de’al lui, care știa ce se lucrase, fu prins și dădu pe față toate acestea…”.
Relatarea a fost scrisă la 200 de ani dupa cel de’al doilea război geto-roman. Nu se știe dacă relatarea reprezinta adevărul istoric, dar o realitate a rămas: dupa acel război, imperiul și’a refăcut finanțele și un an cetățenii Romei au fost scutiți de impozit. Timp de 123 de zile Traian a organizat sărbători la Roma și a construit o serie de edificii marete. Pe baza documentelor existente cercetatorii au evaluat la 165 de tone aur si 330 tone argint prada luata de Traian din Dacia.

Dar oare acesta era tot aurul strămoșilor noștri?

Exploatarea era intensă și străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s’au gasit și în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice.

Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară ”Horia Hulubei” din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, până la 20% din compoziţie, fapt care’i conferă o culoare deschisă.

Există, de asemenea, un obiect de aur dintr’un mormânt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani. Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu. Telurul a fost descoperit într’un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărămb.

Dar cele mai vechi podoabe de aur găsite la noi au fost descoperite la Moigrad, judeţul Sălaj şi aparţin epocii pietrei, adică au o vechime de 6.000 de ani. Încă de atunci, strămoşii noştri cunoşteau metalurgia aurului.

Așadar, dacă apreciem exploatarea aurului carpatic mai veche de 6000 de ani ceea ce au luat romanii lui Traian este o cantitate infimă. Unii oameni de știință, evaluând producția de aur din Muntii Apuseni la 15-20 tone/an, au estimat stocul de metal galben acumulat de geți la circa 1.000 tone! Dar și aprecierea de 1000 de tone pare derizorie, dacă luăm doar 4 tone/an (precum în epoca Ceaușescu) de exploatare avem o cifră de cel puțin 1000 tone în numai 250 de ani. Avem toate motivele să credem că aurul geților nu putea fi doar ceea ce a lăsat Decebal ca firimituri lui Traian în apele Streiului. Un mare strateg ca Decebal, nu putea pune toate ouăle în același cuib, după obiceiul cucului binecunoscut în Carpați și de geți, așa cum azi ne parvin și alte supertiții din bătrâni despre cuc:

”când auzi cucul cântând, să te păzești să nu fii flămând, căci ești flămând tot anul.”

În aceste condiții unde este restul aurului?

În mod sigur Decebal nu a ascuns tot tezaurul în același loc. Era un strateg prea bun ca să facă o asemenea greșeală. În plus, să nu uităm că fiecare tarabostes avea averea lui.

Și, de asemenea, să nu uitam că exploatări aurifere erau și în alte zone ale Geției, cum ar fi Ocna de Fier, în Banat. Unde poate fi acel aur?

Din când în când, aurul getic a transmis câte un semnal. În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureș, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într’o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni și bucăți de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace ”specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu’și tezaurul.
Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vințu de Jos și cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii și alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenția asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l’a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l’a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur.

Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s’au găsit 1.600 kg. aur nativ și 250.000 florini.
Cronicile moldovenești vorbesc de niște butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareș al Moldovei. La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogățit brusc, lasă un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăți toată populația Transilvaniei, rămânând ascuns.
Pe la 1800, copilul unui țăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineșului.

În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede getice tip ”koson”. Ulterior, în aceeași vara, s’au mai gasit 35, respectiv 987 monede de același tip.

În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip ”koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea și acumulările din tezaurul getic) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.

Bicilis – un trădător devotat regelui și neamului geților

Enigmele totuși ramân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului geților este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliți o dată de înțeleptul Decebal, chiar și după moarte. Bicilis jucând, rolul de ”pion otrăvit” trebuia să îndepărteze cercetările romanilor de la căutarea adevăratei comori… Mulți istorici s’au întrebat de ce Decebal avea încredere într’un om care nu numai că se dovedise nevrednic de cinstea care i se făcea, dar care și complotase împotriva regelui său, care dorea să’l înlocuiască pe Decebal și chiar să’i ia locul. Dar, ca să’și poată construi răzbunarea împotriva romanilor, ca să poată ascunde comoara strămoșilor săi, Decebal avea nevoie de un om care era spionul dușmanilor și care se bucura de credibilitate în fața acestora.

Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat getic, zona cetăților de lângă Orăștie fiind cea mai ”fierbinte”. Să nu uităm că toată zona montană dintre Olt și Țara Hategului, probabil chiar și Masivul Godeanu, era un spațiu strategic, cu drumuri de culme și cu cetăți la gura văilor.
Dacă mai adăugăm și zona așezărilor și a exploatărilor aurifere din Munții Apuseni și Munții Dognecei, aria de căutare se mărește, iar șansele de a se mai găsi ceva se diminuează și doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou…

Poate că Zamolxis, zeul geților și stăpânul a tot ceea ce era pe pământ și sub pământ, păzește comoara geților pentru ziua când urmașii lui Decebal vor fi iar stăpâni în țara lor.

În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s’a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal.
Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur (3,1 to/an) şi 950 tone de argint au părăsit Dacia romană pentru a consolida economic Imperiul Roman.
Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.

Odată cu ocupația romană, mineritul aurului cunoaște o mare dezvoltare. Sunt aduși mineri pricepuți din Dalmația, care era de asemenea ocupată de romani și de unde au fost aduși coloni iliri specializați în prelucrarea aurului, dar și din Asia Mica sau alte regiuni ale imperiului, care au perfectionat metodele de exploatare și cele de preparare a minereurilor aurifere.
Zăcămintele aurifere cele mai intens exploatate în cei 166 ani de stăpânire romana au fost cele de la Roșia-Montană, Bucium, Zlatna, Almaș, Stanija, Ruda și Caraci.
în timpul romanilor, exploatarea subterană a căpătat o amploare deosebită, lucrarile miniere ajungând în unele cazuri până la adâncimi de 300 m. Sistemul de galerii romane din masivul Carnic de la Roșia-Montana (Munții Apuseni) însumează circa 2,5 km lungime și se dezvoltă pe 7 niveluri. Uneltele miniere găsite și galeriile săpate cu dalta și ciocanul sunt o dovadă de necontestat privind exploatarea intensă ce s’a practicat în acele vremuri.
Producția de aur realizată în perioada ocupării romane a fost de aproximativ 3000 kg aur curat pe an și aproape dublu de argint. Deci, în cei 166 ani de ocupație, se estimează că romanii au scos din Dacia o cantitate de circa 500 tone de aur și 950 tone de argint.

Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre. Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Exploatarea otomană

Muntenia a plătit în perioada cuprinsă de la primul tribut (1415) şi până în 1858, o sumă ce se ridica la 664.176.536 lei aur. Această sumă transformată în cantitate de aur echivalează cu 214.194 kg aur. Cantitatea aceasta a rezultat prin transformare:1 leu aur – echivala cu 0,3225 grame.
Moldova a plătit în perioada cuprinsă între 1456 şi 1858 o sumă ce se ridica la 322.532.000 lei aur. Prin transformarea sumei respective a rezultat cantitatea de 104.338 kg aur.
După Unirea Principatelor în 1859 şi până la cucerirea Independenţei de stat, în 1877, România a plătit Imperiului Otoman suma de 44.615.000 lei aur, echivalent cu o cantitate de 14.392 kg aur.
Transilvania a plătit în perioada cuprinsă între 1415 şi 1650, cât s’a aflat sub dominaţia otomană, suma de 25.108.000 lei aur, sumă ce ar echivala cu 8.097 kg aur.
În total, tributul plătit Imperiului Otoman de Muntenia, Moldova şi Transilvania, s’a ridicat la suma de 1.056.305.780 lei aur, echivalentul a 341.021 kg aur.

Exploatarea ungară și habsburgică

După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.

Datorită resurselor uriașe de aur din Munții Apuseni (și astăzi în acești munți se găsesc cele mai mari rezerve de aur din Europa), în anul 1912, conform statisticilor vremii, din totalul producției mondiale de aur, aproape 25% era asigurată de aici (Conform lui JÉRÔME CARCOPINO, profesor la Universitatea din Paris – într’un articol dedicat aurului getic, publicat în anul 1924).

În total, între anii 1678-1918, Imperiul habsburgic a încasat sub diferite forme din Transilvania, Oltenia, Banat şi Bucovina suma de 2.450.000.000 lei aur, echivalentul a 875.500 kg aur. O importantă sursă de venituri pentru rapacea vistierie imperială şi austro-ungară după 1867 a constituit’o exploatarea minelor de metale preţioase, valorificarea producţiei acestora constituind un monopol de stat.

Din puţinele date care s’au păstrat, se detaşează următoarele: producţia de aur a minelor din Baia Sprie s’a ridicat între anii 1823 -1857 la 13.743 kg, iar la minele din căpitănatele Baia Mare şi Zlatna între anii 1891 – 1912 la 10.999 kg, deci întreaga producţie de aur în această perioadă a fost de 24.742 kg aur. Cantitatea de argint exploatată la Baia Sprie între anii 1792-1897 a fost de 4.388.660 kg, iar la căpitănatele Baia Mare şi Zlatna a fost de 51.602 kg, deci totalul producţiei de argint în această perioadă a fost de 4.440.462 kg.

Producţia de aur şi argint de la Roşia Montană, între 1852 şi 1938, poate fi ”contabilizată” cu ajutorul unui document întocmit în 8 martie 1939. Actul deţinut de Arhivele Naţionale Alba ne permite să aflăm cantitatea de metale rare obţinută din prelucrarea minereului de la Roşia Montană, timp de aproape un secol.

În secolul al XVIII-lea, Transilvania era cea mai importantă provincie din cadrul Imperiului Habsburgic, cu resurse minerale. Este perioada în care austriecii întocmesc planuri pentru deschiderea în adâncime a zăcământului de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni. În 1746 se deschide galeria Vercheşul de Jos (Râzna), iar în 1769 Vercheşul de Sus, amândouă în muntele Cârnic.

Potrivit unui studiu al geologului Aurel Sîntimbrean, un cunoscător al realităţilor zonei, prima intreprindere de stat de la Roşia Montană a apărut în 1 iulie 1846, sub denumirea ”Galeria Regală Sfânta Cruce Orlea”. De la această dată, se poate vorbi de mineritul particular şi de stat în anticul Alburnus Maior. Mina statului se organizează în jurul galeriei Sf. Cruce din Orlea, în adâncime pe 60 metri.

Începând cu anul 1850, statul construieşte de la gura galeriei Sfânta Cruce din Orlea la Aprăbuş, o linie ferată îngustă de 3,1 kilometri, un loc de depozitare a minereului la Aprăbuş, un plan înclinat automotor în lungime de 570 m, până în Gura Roşia, un canal de aducţiune a apei din râul Abrudel şi instalaţia de şteampuri pentru măcinarea minereului din Gura Roşia. Toate au fost puse în funcţiune în anul 1852.

Un document aflat la Arhivele Naţionale Alba, ”Tabloul despre producţia exploatării Roşia Montană pe anii 1852-1938”, ne ajută aflăm ce cantităţi de metale preţioase a dat anticul Alburnus Maior.

2,47 de tone de aur în 86 de ani

În anul 1852, din cele 249 de tone de minereu de la Roşia Montană au rezultat, în urma prelucrării, 1,3038 de aur şi 0,6366 kilograme de argint. Producţia a explodat câţiva ani mai târziu, în 1867, când din cele 4.306 tone de minereu au rezultat 25,4642 kilograme de aur şi 17,0130 kilograme de argint. Cantităţi impresionante au fost scoase la începutul anilor 1900. Spre exemplu, în 1905 s-au prelucrat 12.235 de tone de minereu, din care s-a obţinut 89,8475 kilograme de aur şi 42,4871 kilograme de argint. Trei ani mai târziu, subsolul Roşiei Montane a dat o cantitate de 106,710 kilograme de aur şi 44,4550 kilograme argint. În anul Unirii Transilvaniei cu România, 1918, din prelucrarea a 12.805 tone de minereu au rezultat 28,140 kilograme de aur şi 18,812 kilograme de argint.

Cea mai mare cantitate de metal nobil extras de la Roşia Montană în perioada la care facem referire s’a extras în 1938. Prelucrarea a 25.780 de tone de minereu a dat 123,864 kilograme de aur şi 67,763 kilograme argint. În total, subsolul Roşiei Montane a dat, în perioada la care facem referire, 2,473 tone de aur.

Extracţia minereului aurifer în paralel de asociaţiile particulare şi stat, a continuat până în anul 1948, când zăcământul trece în proprietatea statului. Tot atunci, se înfiinţează ”Exploatarea Minieră Roşia Montană”, care îşi desfăşoară activitatea până în anul 2006 când mina se închide ca nerentabilă.

Potrivit geologului Aurel Sîntimbrean, din 1948 până în 1990, s’a executat un complex de lucrări de cercetare şi deschidere a zăcământului ce au constat din galerii, suitori, puţuri, foraje, probe geologice şi studii de preparare a minereului în fază de laborator, semiindustriale şi industriale. În urma execuţiei acestor lucrări s’a obţinut un volum impresionant de date asupra zăcământului, care au permis evaluarea potenţialului de rezerve de minereu auro-argentifer. Pentru anul 1955, a fost stabilită la 350.000 tone, iar trei decenii mai târziu la 30.000.000 tone. În timpul regimului comunist, producţia de minereu a crescut de la 69.000 de tone în anul 1949, la 580.000 tone în 1990.

Exploatarea ţaristă

În perioada 1789-1854, Moldova şi Muntenia au suportat obligaţii în bani şi produse în valoare de 2.000.000.000 lei aur, echivalentul a 64.516 kg aur, la acestea adăugându’se jafurile, incendierile de oraşe şi alte multe pagube, care nu pot fi calculate.

În concluzie, pagubele produse de cele trei mari puteri imperiale (otomană, habsburgică, ţaristă) teritoriului românesc în perioada mai sus menţionată s’au ridicat la 1.263.037 kg aur.
Dar se pare că privaţiunile, necazurile şi alte multe acte de înşelăciune pentru biata noastră ţară vor continua şi după declanşarea Primului Război Mondial, când întreg tezaurul Băncii Naţionale Române, trimis la Moscova – spre a fi ferit de primejdia războiului – la 21 decembrie 1916, ne’a fost sechestrat. Acest tezaur – compus din 886.482 lire sterline, 87.798.560 coroane austriece, 116.050.000 mărci germane, 379.075 lire otomane, 46.117.140 napoleoni, 1.065.705 Carolini (lei aur), 177.212 monede ruseşti, 103.605 monede diferite, lingouri de aur, în valoare de 337.247 lei aur, la care se mai adăugau alte trei casete ce aparţineau casei regale – conţinând bijuterii şi alte bunuri în valoare de 7.013.065 lei aur. Toate aceste valori trimise la Moscova cu acel prim transport, ce conţinea în cele 1.740 de casete, o valoare totală de 321.580.456 lei aur, au fost depozitate atât de bine în seifurile de la Kremlin, încât nu au mai revenit în ţară.

Aceeaşi soartă o va avea şi cel de al doilea transport al Băncii Naţionale Române, efectuat la 27 iulie 1917, când cele 1.661 de casete, amplasate în 24 de vagoane, au avut ca punct terminus Moscova – depozitele de la Kremlin. Acest al doilea transport se compunea din: depozitul de aur şi valori al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, tablouri din Pinacoteca Statului, odoarele mănăstirilor din Vechiul Regat, depozite particulare, acte de proprietate, bijuterii, alte valori etc., toate aceastea având o valoare declarată de şapte miliarde şi jumătate lei aur, şi au trecut din ziua în care au fost încredinţate agenţilor guvernului rus şi încărcate în vagoane, sub garanţia guvernului Rusiei în ceea ce priveşte securitatea transportului, securitatea depozitării, precum şi înapoierea în România.

Aceste valori din tezaurul ţării – am văzut, unde, şi cum, s’a încercat salvarea lor de pericolul războiului – să vedem acum care au fost daunele provocate de inamic pe teritoriul ocupat al României, în timpul Primului Război, ele au fost evaluate la 31 miliarde lei aur. Odată războiul terminat, am fost siliţi să plătim diferenţele din dobânzi, comisioane etc., la datoria de război, sumă ce s’a plătit astfel: Anglia (7,4 miliarde), S.U.A. (5,3 miliarde), Franţa (1,1 miliarde) lei.
Dar lanţul pagubelor, spolierilor, profiturilor realizate în România şi transferate în strainătate continuă în întreaga perioadă interbelică, la acestea adăugându’se pierderile cauzate prin exploatarea economică a ţării, de către Germania hitleristă, în perioada 1939-1944 evaluate la circa 62,5 miliarde, la care se mai adaugă distrugerile şi rechiziţiile făcute de aceeaşi armată, din august 1944 până la 25 octombrie 1944, şi ele evaluate la aproximativ 30 miliarde lei.

Acestea sunt doar câteva exemple, însă din documentele vremii – atât, şi cât s’au păstrat – putem consemna pentru perioada 1916-1945, la capitolul daune de război, profituri, dobânzi etc. obţinute de capitalul străin, aproximativ 336.300.000.000 lei aur, ceea ce ar echivala cu 12.546.217 kg aur sustras, după cum am văzut, prin diferite metode din ţara noastră.
Dar după 23 August 1944, în timp ce armata română a întors armele împotriva ocupantului german, trupele sovietice ajunse pe teritoriul ţării noastre vor captura şi ultima rezervă de aur a ţării, estimată la circa 40 vagoane de aur, care, prin transformare (1.000.000 lei kg de aur) însumează fantastica sumă de 400 miliarde de lei. Prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, România a fost obligată să depună eforturi deosebite pentru îndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor asumate de statul nostru, care s’au ridicat la 1.535.287.000 dolari (calculate la valoarea anilor respectivi), obligaţii ce au trebuit achitate până la 31 martie 1947, ceea ce depăşeşte cu mult valoarea efortului economic făcut de ţara noastră pe toată durata războiului antihitlerist. În contul Convenţiei de Armistiţiu, România a fost nevoită să livreze: 5.772.409 tone produse petroliere, 526.315 capete bovine, 1.001.138 capete ovine, 376.787 capete porcine, 251.398 cai, 244 vase maritime şi fluviale, 214 locomotive ecartament larg, 228.592 mantale postav, 16.380 tone zahăr, 4.250 tone ulei, 870.729 perechi bocanci, 153.612 perechi cizme bizon şi multe, multe alte mărunţişuri, ajungând până la creioane şi ace de cusut.

Dar odată termină plata acestor obligaţii impuse prin Convenţia de Armistiţiu, o nouă invenţie a fost experimentată în ţara noastră – Sovromurile. Sovrom – lemn, efectuând masive tăieri de păduri de brad, Sovrom – cereale, petrol, ba chiar şi uraniul ţării a fost luat prin Sovrom – chimia. Departe de a fi realizat un tablou complet şi sintetic al valorilor materiale, metalelor preţioase ori a imenselor sume de bani însuşite de diferite puteri străine din ţara noastră, am încercat pe măsura posibilităţilor documentare accesibile să creionez doar o imagine a dimensiunilor jafului, a distrugerilor şi a altor fărădelegi ce au fost provocate înaintaşilor noştri.

În total, exploatarea străină asupra ţării noastre pe baza documentelor istorice de care dispunem se cifrează la suma de 340.006.305.780 lei aur, ceea ce echivalează cu 13.827.254 kg aur, aproximativ 14.000 tone aur sau 1.400 de vagoane de aur.

Cadrilaterul de Aur

Cele mai importante cantităţi de aur au fost găsite, de’a lungul anilor, în aşa-numitul patrulater aurifer al României. Este vorba de o zonă din Munţii Apuseni, care cuprinde minele din zona Roşia Montană, Bucium, Baia de Arieş, Almaş, Brad şi Săcărâmb.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sunt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul acestui Cadrilater de Aur, ce se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar. Îndeosebi în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918, când Ardealul a revenit unde’i era locul, adică la patria-mamă, se estimează că de aici s’a exploatat o cantitate record de aur, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş. Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur; dacă în perioada interbelică se extrăgeau doar 2 tone de aur anual, Ceauşescu a ordonat extragerea a 4 tone pe an, deşi cheltuielile finale erau de zeci de ori mai mari decât valoarea pe piaţă a aurului la acea vreme.

Revenind în prezent, la situaţia rezervelor de aur rămase în Apuseni, Maramureş sau Banat, descoperim un mare interes internaţional pentru exploatarea aurului care se îndreaptă spre Munţii Apuseni şi care ar putea transforma România în cel mai mare producător de aur european.

Zăcămintele de aur din România figurează într’un top al celor mai mari mine şi zăcăminte de metal scump din lume, publicat recent de Natural Resources Holdings.

Natural Resources Holdings a realizat un raport ce cuprinde un top 50 al minelor în producţie şi al zăcămintelor neexploatate şi care avertizează cu privire la reducerea, în următorii ani, a rezervelor exploatabile de aur din lume.

Dintr’o listă iniţială de 1.896 de companii, autorii raportului au identificat 212 entităţi – publice, private – care deţin 439 de zăcăminte de aur ce conţin fiecare peste un milion de uncii Troy (o uncie Troy este echivalentul a 31,1 grame).

”Scopul nostru este de a identifica zăcăminte neexploatate sau mine aflate în producţie care deţin peste un milion de uncii Troy de resurse in-situ respectând standarde în domeniu, precum CIM NI 43-101, JORC sau SAMREC”, se arată în raportul ”Clasamentul minelor şi depozitelor de aur 2012”, realizat de NRH Research acum 4 ani.

Din cele 439 de mine şi zăcăminte având fiecare peste un milion de uncii de aur, numai 189 sunt în producţie şi au ca proprietari companii cu o valoare de piaţă de peste 1,8 miliarde de dolari.

Autorii raportului notează că Pebble (depozit de aur în SUA, Alaska), Reko (Pakistan), Donlin (SUA), KSM (Canada) şi Roşia Montană (România), care reprezintă aproape 20% din depozitele de aur neexploatate cuprinse în raport, sunt ”puţin probabil să devină mine pentru 10-30 de ani”.

Pe primul loc în top 50 mondial al zăcămintelor neexploatate, după resursele in situ, se află depozitul Pebble, din SUA, Alaska, aflat în proprietatea Northern Dynasty/Anglo American şi estimat la 107,3 milioane uncii. Pe poziţia a doua se află depozitul KSM, din Canada, deţinut de Seabridge Gold, şi evaluat la 63,79 milioane de uncii, urmat de Natalka, un depozit situat în Rusia, estimat la 58,95 de milioane de uncii şi aflat în proprietatea Polyus Gold.

Zăcământul de la Roşia Montană, al companiei Gabriel Resources, se situează pe locul 17 în top 50 mondial al zăcămintelor neexploatate, după resursele in situ, din punct de vedere al conţinutului în uncii Troy, fiind evaluat la 18,5 milioane de uncii de aur. Un alt zăcământ din România, din Rovina (Hunedoara) – al Carpathian Gold, prin subsidiara sa Samax România – este estimat la 6,96 milioane uncii de aur şi ocupă poziţia 47 în clasament.

Roşia Montană Gold Corporation, care dezvoltă proiectul minier de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni, având costuri proiectate de un miliard de dolari, estimează că va extrage 626.000 de uncii Troy de aur pe an timp de cinci ani de la inaugurarea minei, potrivit Ziarului Financiar. O uncie Troy este echivalentul a 31,1 grame de aur.

În topul celor 439 de mine şi zăcăminte (după resursele in situ), zăcământul de la Roşia Montană ocupă locul 38, iar cel de la Rovina, locul 104. Pe locul 184 se situează zăcământul de la Certej, al companiei El Dorado, evaluat la 3,83 milioane de uncii de aur.

Gabriel Resources mai deţine şi un alt zăcământ în România, la Bucium, evaluat de acelaşi raport la 1,8 milioane de uncii Troy, şi care ocupă poziţia 332 în clasamentul celor 439 de mine şi zăcăminte.

În ultimii 17 ani nu mai puţin de 25 de companii din toată lumea, la care se adaugă şi statul român, prin firmele deţinute de Ministerul Economiei, au căutat aur pe teritoriul României.

Localităţi precum Certej (judeţul Hunedoara), Bucium (Alba), Tăuţii Magherăuş (Maramureş), Baia de Criş (Hunedoara), Roşia Montană (Alba) şi Rovina (Hunedoara) sunt doar câteva dintre zonele unde sunt situate cele 150 de perimetre unde diverse firme au săpat după aur în ultimul deceniu, după cum rezultă din datele furnizate gândul de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM).

De 10 ani, în România nu a mai fost extras niciun gram de aur, toate minele de aur fiind închise înainte de aderarea României la Uniunea Europeană.

Care a fost producţia de concentrate aurifere a României, cum a fost ea valorificată, care sunt firmele care vor să caute aur în România şi cât ar câştiga statul român dacă proiectul de la Roşia Montană ar demara?

Producţie de 730.000 de concentrate aurifere, în şapte ani

Alexandru Pătruţi:

”Datele privind producţia anuală de aur a României nu sunt publice”.

Însă în strategia industriei miniere a României pentru perioada 2008-2020 se arată că între 1990 şi 2006 producţia de concentrate aurifere în România a fost în total de 729.800 de tone, la care s’au adăugat 12.453 de tone de nămoluri aurifere.

Evoluţia producţiei miniere în perioada 1990-2006:

Destinaţia producţiei miniere, începând cu anul 1999:

În patru ani, România a exportat 3,55 tone de nămol aurifer şi 240 de kg de pirite aurifere. Din 1999 până în 2006, pe piaţa internă a fost valorificată o producţie de concentrate aurifere de circa 25,6 de tone.

La export au ajuns, între 1999 şi 2002, circa 3,55 de tone de nămol aurifer şi 0,24 tone de pirite aurifere.

”Ca urmare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, republicată în 2004, privind regimul metalelor preţioase în România, cu modificările ulterioare şi a ordinului Ministrului Industriei şi Resurselor nr. 391/2003, s’a aprobat exportul de concentrate neferoase şi metale preţioase subvenţionate. În perioada 2000 – 2004 uzinele metalurgice de prelucrare a concentratelor de minereuri neferoase şi’au sistat activitatea şi, ca atare, produsele miniere respective au fost valorificate la export”, este stipulat în strategia Ministerului Economiei.

Miza: 40 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere

În ce priveşte resursele minerale aflate în ”diverse stadii de cunoaştere, care pot fi exploatate cu actualele tehnologii miniere”, acestea sunt evaluate la 40 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere, conform strategiei industriei miniere a României 2008-2020.

În plus, la rubrica ”nivelul intervenţiei statului”, în dreptul minereurilor auro-argentifere se precizează că acesta este ”foarte mare, prin acordarea de subvenţii pentru exploatare, transferuri sociale, alocaţii de capital şi eşalonarea datoriilor către furnizorii de energie electrică”.

Preţul unei uncii de aur (echivalentul a 31,10 grame) este estimat să ajungă de la 1.772 dolari în 2012, la 1.816 dolari în 2013, ca apoi să scadă la 1.292 dolari pe uncie până în 2017, potrivit Eldorado Gold.

La argint preţul unei uncii este de 35,30 dolari şi va scădea până în 2017 la 21,75 dolari.

Pe scurt, o firmă care vrea să caute aur poate solicita mai întâi, de la ANRM, un permis de prospecţiuni, ulterior poate obţine o licenţă de explorare şi în final, dacă sondările au fost încununate de succes, poate obţine o licenţă de exploatare.

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat, din 1999 până în prezent, un număr de 113 permise de prospecţiuni şi 37 de licenţe de explorare pentru minereuri auro-argentifere. Dintre acestea în prezent mai sunt în vigoare, potrivit datelor remise gândul de ANRM, un permis de prospecţiuni (pentru Deva Gold – perimetrul Certej Nord) şi patru licenţe de explorare (una pentru Samax România – perimetrul Rovina şi trei pentru Romaltyn Exploration SRL, în perimetrele Cămărzana Nord, Aluniş Pitra Handal şi Poprad).

În plus, există trei licenţe de exploatare a aurului pe teritoriul României pentru companiile Roşia Montană Gold Corporation, Deva Gold şi Romaltyn. Toate cele trei companii aşteaptă să obţină avizele necesare pentru a începe exploatarea efectivă. Procedeul de extracţie a aurului, în cazul celor trei companii, are la bază cianurarea.

De la Roşia Montană ar putea fi extrase 250 de tone de aur, la Certej s’ar putea extrage circa 50 de tone, iar din sterilul din iazul de decantare de la Baia Mare se estimează că ar putea fi extrase 4 tone de aur.

– Roşia Montană Gold Corporation are ca acţionar principal compania canadiană Gabriel Resources, Deva Gold este controlată de grupul canadian Eldorado Gold, iar Romaltyn de Romaltyn Ltd, înregistrată în Insula Man.

– Romaltyn Exploration SRL, care este controlat de Romaltyn Ltd., a obţinut la finele anului 2010 o pierdere de 37.620 de lei, având un număr mediu opt salariaţi în 2010, potrivit datelor de la Ministerul Finanţelor.

– Samax România este înregistrată în Baia Mare şi a avut la finele anului 2010 un profit de 1.650 de lei, cu 39 de salariaţi, conform datelor de la Ministerul Finanţelor.

Între căutătorii de aur din România, de’a lungul timpului, s’au numărat companii precum AMRO Gold, Eurasian Minerals, Wega Mining, Exchange Minerals, Barrick Gold, Minera Andes Inc şi Greek Romanian American Exploration. Acestea nu mai au însă în prezent permise de prospecţiuni sau licenţe de explorare în vigoare, reiese din datele ANRM. Harghita, Maramureş, Suceava, Alba, Caraş Severin, Bistriţa Năsăud, Tulcea, Arad, Sălaj şi Timiş sunt judeţele ”scormonite” în căutarea filoanelor de aur.

Decizia privind închiderea minelor din România a fost luată din cauza pierderilor înregistrate în sector. În perioada 1990-2007, statul a cheltuit pentru susţinerea întregului sectorul minier suma de 6,15 miliarde de dolari, din care 4,12 miliarde dolari pentru subvenţii, se arată în Strategia Industriei miniere din 2008-2020. Pierderile din exploatare per total sector minier erau de 1,7 miliarde de dolari.

Un alt motiv pentru închiderea minelor de aur l’a reprezentat şi faptul că Banca Naţională a României nu a mai cumpărat, din anul 2001, aur de pe piaţa internă.

”Banca Naţională a României a sistat, din anul 2001, cumpărarea aurului rezultat din prelucrarea concentratelor, respectiv de la agenţii economici autohtoni”, se mai arată în strategia minieră, lucru confirmat pentru gândul şi de Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR.

Calitatea zăcămintelor, la limita inferioară

Pe de altă parte, calitatea zăcămintelor de resurse minerale din România este la ”limita inferioară”.

Condiţiile geominiere şi caracteristicile mineralogice ale zăcămintelor din România sunt complexe, iar parametrii privind calitatea se situează la limita inferioară, raportat la calitatea zăcămintelor similare exploatate în prezent pe plan mondial, cu tehnologii performante şi cu productivităţi de 5-12 ori mai mari.

Ideal ar fi ca o parte din aurul extras din Munţii Apuseni să se ducă la BNR, care n’a mai cumpărat aur din 2001. BNR deţine în rezerve o cantitate de 103,7 tone de aur, reprezentând 10,7% din totalul rezervelor, ocupând locul 35 într’un clasament care cuprinde 100 de ţări din lume, realizat de World Gold Council.

România este pe locul 35 în lume din punct de vedere al rezervei de aur a băncii centrale:

Din acest punct de vedere România depăşeşte state precum Polonia (102 tone), Danemarca (66,5 tone), Finlanda (49,1 tone), Ungaria (3,1 tone). Pe primul loc în lume din punct de vedere al rezervelor oficiale de aur se află SUA, ( 8.133 tone), Germania (3.396 tone) şi Franţa (2.435 tone).

Cât câştigă statul român din afacerea Roşia Montană?

Cristian Hostiuc (Ziarului Financiar):

”Investiţia totală este de 2 miliarde de dolari pe care o investeşte în totalitate asociatul cu capital privat. Dacă se vinde tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, asta înseamnă vreo 7,5 miliarde de dolari. Din astea 7,5 miliarde, cam 4,2 miliarde intră în economia României, 1,8 miliarde intră la bugetul de stat local, judeţean, din taxe şi redevenţe miniere şi profitul pe care îl face acţionarul este de 1,3 miliarde de dolari. Este sau nu profitabil?”.

La rândul său, Eldorado Gold vrea să investească la Certej circa 270 de milioane de dolari şi să extragă în medie, anual, începând din 2015, peste 4 tone de aur şi 20,5 tone de argint. Durata de exploatare a minei de la Certej este preconizată la 12 ani.

Susţinerea pentru demararea proiectului Roşia Montană, inclusiv proiectul de la Certej, se face pentru avantajele legate de crearea de locuri de muncă.

Referindu’se la locurile de muncă ce ar urma să fie create în cazul exploatării de aur de la Certej, viceprimarul comunei Certeju de Sus, Ioan Mihai Iancu, a declarat că în primă fază s’ar crea 800 de locuri de muncă, iar după doi ani numărul ar urma să scadă la 500 de locuri de muncă.

Ioan Mihai Iancu, viceprimarul comunei Certeju de Sus:

”În planul lor, în primii doi ani, în faza de construcţie a şantierului, vor fi create 800 de locuri de muncă, iar ulterior, după începerea efectivă a exploatării, numărul de locuri de muncă va scădea până la 500. Este mai puţin faţă de 1.500 de locuri de muncă, atât câte erau la vechea mină (închisă în 2006-2007), dar acest lucru se explică prin faptul că tehnologia care va fi utilizată este mai nouă şi necesită mai puţini angajaţi”.

Iancu spune că va fi nevoie de muncitori necalificati, tâmplari, electricieni, şoferi de toate categoriile, mecanici pe utilaje grele etc.

ANRM: ”Datorită concentraţiilor mari de cianură, această apă poate fi periculoasă dacă pătrunde în mediu”.

Obţinerea aurului se va face pe baza unor proceduri pe bază de cianuri, atât în cazul Roşia Montană, cât şi în cazul Deva Gold şi Romaltyn.

Deva Gold, planul de urgență internă:

”Extragerea aurului şi argintului se realizează în prezenţa unei soluţii concentrate de cianură şi reactivi. Datorită concentraţiilor mari de cianură, această apă poate fi periculoasă dacă pătrunde în mediu. De aceea, apa cu cianură se reciclează, iar şlamul îngroşat se va denociviza într’o instalaţie de neutralizare a cianurii, înainte de a fi pompat în iazul de decantare a sterilului…Flotarea minereului – pentru obţinerea concentratului de pirită auriferă, care în primii doi ani este valorificat sub această formă, iar în următorii ani este un proces de oxidare şi leşiere cianurică în scopul extracţiei matalelor preţioase sub forma de aliaj Dore”.

Viceprimarul Iancu spune însă că în zona Certej se exploatează aur din 1748, iar locuitorilor nu le este teamă de poluare.

Viceprimarul din Certeju de Sus:

”Teamă de poluare? Nu ne e teamă. Oamenii nu se tem de poluare. În zonă se exploatează aur din 1748 numai cu cianură. În perioada de exploatare nu a murit niciun om, concentraţia de cianuri este foarte mică, iar iazuri de decantare mai avem, încă două iazuri în plus nu mai contează”.

Este interesant de menționat că, până în anul 1600, minele de aur din Muntii Apuseni și din zona Baia-Mare produceau aproximativ 20% din producția mondială de aur, iar odată cu dominația habsburgică în Transilvania, mineritul aurifer a luat o amploare deosebită, ajungând să fie perioada cu cel mai mult aur extras din istorie.

Producția de aur a României în secolul al XX-lea s’a diminuat în mod continuu de la o perioadă la alta.  Astfel, dacă în intervalul 1944 – 1947 s’au extras aproximativ 7,0 tone aur curat pe an, în perioada 1948 – 1960, s’au inregistrat 6,0 tone aur curat pe an, iar în perioada 1961 – 2000 producția a fost de aproximativ 5,0 tone aur curat pe an. Din anul 2000 până în anul 2005 s’au obținut aproximativ 2,5 tone aur curat pe an, iar din 2005 până în 2010, productia s’a obținut doar din resurse secundare.

Ca urmare a îndelungatei exploatări a zăcămintelor aurifere de pe teritoriul României, conținutul în aur al minereurilor extrase a scăzut mult de la o perioadă la alta. Involuția în timp ne’o arată cifrele despre conținutul aurului pe tona de zăcământ extras, cea ce a dus la nerentabilitatea extracției de aur.

Nr. crt.    Perioada de timp   Conținuturi industriale g aur /t minereu
1.                    1920 – 1940               10 – 20  g/t
2.                   1940 – 1960                  4 – 10  g/t
3.                   1960 – 2006                  1 – 3   g/t

Dincolo de cifre care par dezarmante, interesul pentru rezervele de aur din munții României rămâne totuși ridicat. Care să fie secretul acestui interes? Doar cele 300 de tone de aur să fie ținta căutătorilor de aur?

Studiul geologului Aurel Sîntimbrean citat mai sus include şi o analiză chimică a zăcământul Roşia Montană, realizată în 1973, pe o cantitate de 300 kilograme zăcământ, realizat de I.C.E.P.I.M.N.R. Baia Mare:

S = 3,89%

Argint = 11,70 gr./t

Arseniu = 5.000 gr./t

Vanadiu = 2500 gr./t

Titan = 1.000 gr./t

Nichel = 30 gr./t

Sn = 10 gr./t.

W = prezent Molibden = 10 gr./t

Crom = 50 gr./t

Bi = 10 gr./t

Cobalt = 30 gr./t

Aur = 1,50 gr./t

Galiu = 300 gr./t , Germaniu – 20 grame pe tonă

Deci motivaţia pentru acest interes stă în metalele rare care însoţesc zăcămintele de aur.

Dacă punem aceste resurse în context mondial, epuizarea resurselor de energie şi nevoia dezvoltării energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice şi a turbinelor eoliene, descoperim că prima criză cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petrolieră, ci a metalelor neferoase. Galiu, spre exemplu, care se găseşte la Roşia Montană în cantităţi de 300 de ori mai mari decât aurul, este folosit în fabricarea panourilor fotovoltaice, iar preţul actual este de 900 de dolari/kg. Utilizarea lui va creşte pe măsură ce tehnologiile vor fi perfecţionate şi rentabilitatea energiei solare va creşte cu scumpirea petrolului.

26% din resursele de cupru extractabil din scoarţa Pământului s’au pierdut deja în gropi de gunoi. Închiderea minei de cupru de la Roşia Poieni, pentru a se face loc RMGC, a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu îşi aduc aminte când fac calculele locurilor de muncă. Din anumite informaţii, în contractul de concesiune secretizat se spune că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul celui care exploatează zăcământul.

Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipine au interzis mineritul cu cianuri. La Roşia Montană urma să se folosească aproximativ 1.561.000 tone substanţe periculoase, dintre care 84.000 tone de cianură în cea mai mare carieră cu crater deschis din Europa, şi cel mai mare baraj, înalt de 185 m.

Dacă ne gândim la efectele pe care un posibil accident le’ar avea asupra Deltei Dunării, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversităţii, și la ce vom lăsa moștenire generațiilor viitoare, modul și tehnologia de exploatare trebuie aleasă doar dintre cele nepoluante.

Ing. Vasile Coman, susține că la SC Larechim există un grup de chimiști și metalurgi care lucrează, de câțiva ani, la o tehnologie de extragere a aurului și argintului din reziduuri miniere, prin metode nepoluante, care au marele merit că evită cumplitele tehnologii pe bază de cianuri.

Băimărenii din echipa SC Larechim au descoperit un activator, o substanță care, într’un mediu alcalin, permite o reacție cu cheltuială rezonabilă de energie. Cercetătorii de aici au brevetat și o invenție pentru extragerea arseniului din pirite aurifere (brevet RO 120980/28.03.2003). În laboratoarele și atelierele răposatului Institut pentru Metale Neferoase au construit o instalație pilot pentru recuperarea aurului și argintului din piritele de la Șuior. Odată instalația pusă la punct și după un șir lung de experimente (24 de șarje de cite 200 kg de pirite), ei au ajuns să poată asigura un proces constant de recuperare, care poate fi sintetizat în câteva cuvinte.

Randament de 99,5%
Prin reactoarele, vasele de stocare și uscătoarele instalației s’au pompat 400 de kg de pirite aurifere, tratate cu tiosulfat de sodiu în soluție; în urma operațiilor, chimiștii băimăreni au obținut 43,97 grame de aur (cu randament de 99,5 %) și 165,7 grame de argint (randament de 91,4 %), în 30 de ore de manoperă, cu un consum de combustibili de 110 metri cubi de gaz metan, 500 kwh de energie electrica și 3 metri cubi de apă.

Dar, din prelucrare, rezultă și un produs secundar de mare valoare, trisulfura de arsen, despre care importatorii de tehnologii pe baza de arsen n’au suflat niciun cuvânt.

Pentru că, la o rejudecare a procesului tehnologic, iată ce rezultă: din o tonă de pirita auriferă se obțin 13,25 kg de sulfură de arsen, la un preț de prelucrare de 1426,24 de lei pe kilogram.

Ceea ce înseamnă că această substanță utilă în industria vopselelor, pirotehnie, fibre optice, aliaje speciale șsi industria de armament se obține la noi cu aproximativ 400 de euro pe kilogram, dar se vinde pe piața mondială la prețuri mult mai mari, între 5.000 și 8.000 de euro pe kilogram, după cum variază bursa materiilor prime.

Un calcul simplu ne arată că din cele 500.000 de tone aflate în haldele de la Flotila centrală se pot obține, doar prin valorificarea acestui produs secundar, sume amețitoare, fără a lua în calcul aurul și argintul obținute prin același proces tehnologic. Și nu e vorba doar de haldele maramureșene (cu 10-12 gr. aur per tona și 50 gr. argint per tona), ci și cele de la Roșia Montana (2 gr aur si 15 gr argint per tona) și Certej – Deva (8- 10 gr aur si 150 gr argint per tona).

Romania are 6000 tone aur respectiv 250 miliarde euro

Un studiu recent realizat de dr. Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geologie Bucureşti, asupra exploatării zăcămintelor de aur din România arată că suntem în elita mondială a metalelor preţioase:

”Ocupăm locul cinci în lume la extracţie, în decursul istoriei”.

Din străvechime până acum, din Carpaţii României s’au extras 2.070 de tone de aur, lucru care ne plasează pe locul cinci în lume, după Africa de Sud, Canada, Statele Unite şi Australia. După cum am văzut mai sus, cea mai mare parte a fost folosită de altcineva decât poporul român.

Cu toate acestea, România nu mai are doar 300 tone, ci peste 6.000 de tone de aur în zăcăminte, ceea ce ar putea fi plauzibil dat fiind interesul și secretomania asupra exploatărilor aurifere. Cât înseamnă asta? Dacă ne raportăm la cursul BNR de vinerea trecută, când un gram de aur a fost 180 de lei, valoarea totală a zăcămintelor este de aproximativ 250 de miliarde de euro! Şi aceasta în condiţiile în care poporul român se luptă cu sărăcia şi cu nesiguranţa locurilor de muncă.

Prof. Gheorghe Popescu:

”Vestea bună este însă că mai avem, în sediment, de trei ori cât s’a exploatat până acum, adică vreo 6.000 de tone. Rămâne de văzut cum vor fi folosite. Deocamdată, pe noi, pe specialişti, nu ne întreabă nimeni nimic…Ţara noastră primeşte prea puţin pentru zăcămintele pe care le concesionează. Eu cred că aceste redevenţe sunt în defavoarea ţării noastre, care primeşte prea puţin pentru zăcămintele pe care le concesionează. Sigur că investitorul trebuie să câştige, dar o afacere trebuie să fie reciproc avantajoasă, adică trebuie să câştige şi România, sau România în primul rând, pentru că este proprietarul”.

De menţionat este faptul că în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Conform Legii minelor, modificată în 2009, România primeşte din partea companiilor care exploatează bunurile subterane o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage . Adică, dacă se câştigă 100 de milioane de euro din extracţia aurului, statul încasează 4 milioane, iar restul merge la firma care exploatează mina.

Dr. ing. Neagu Florea, fost director al Institutului de Cercetări Miniere, proiectantul câtorva mine de aur din Munţii Apuseni în anii ’70, susţine că dacă până în 1989, mineritul aurului era foarte dezvoltat, după Revoluţie, producţia a scăzut necontenit, astfel că din anul 2005, România nu a mai scos nici un gram de aur din minele proprii, pe care le’a închis. Motivaţia oficială a fost că zăcămintele sunt epuizate.

Dar cu toate acestea, conform Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), în ultimii ani, mai multe firme firme străine au primit licenţe de explorare şi exploatare pentru aur în ţara noastră, exact pe zonele unde, oficial, nu mai existau zăcăminte.

Răspunsul ANRM la întrebările primite în legătură cu licențele:

”Informaţiile solicitate nu se încadrează în categoria surselor de interes public. (…) Sunt documentaţii care fac parte din categoria informaţiilor clasificate”.

Menţionăm că aceste contracte pe bunuri publice, adică zăcămintele naţionale, nu pot fi secretizate, deoarece conţin informaţii de interes public, conform Legii 544/2001. Deci, guvernul a secretizat modul de concesionare a rezervelor naturale, alimentând prin această lipsa de transparență numeroase suspiciuni asupra unor fraude posibile legate de modul cum sunt atribuite, dar și asupra condițiilor oferite.

Având în vedere conjunctura economică actuală, când premisele dezvoltării sectorului minier aurifer sunt favorabile, considerăm că exploatarea și valorificarea zăcămintelor de aur deținute de România trebuie regândită, în sensul asigurării de către statul român a condițiilor legislative, tehnice, organizatorice și economice pentru reluarea cercetării și exploatării.
Cele mai importante aspecte ale momentului sunt următoarele:
– Prețul aurului a cunoscut creșteri spectaculoase, în ultimii 16 ani. Astfel, dacă în anul 2000 acesta era de 280 dolari/uncie, în anul 2011 a atins chiar valoarea de 1900 dolari/uncie, după care, până în momentul de față, a fluctuat undeva în jurul valorii de 1250 dolari/uncie;


– Consumul mondial de metal galben se ridică în prezent la aproximativ 4500 tone/an, comparativ cu realizările de numai 2500 – 2600 tone/an;
– Tehnologiile de exploatare și prelucrare s’au modernizat foarte mult, asigurând exploatarea la suprafață în mod rentabil a unor zăcăminte cu conținuturi de sub 1,0 gram aur pe tonă de minereu. De asemenea, utilizarea unor tehnici moderne și eficiente de preparare a minereurilor aurifere, ca de exemplu cianurarea minereului în circuit închis, a permis scăderea simțitoare a costurilor. Actualmente, procesul tehnologic de cianurare a minereurilor aurifere este foarte sigur și bine pus la punct, astfel încât se utilizează cu succes la majoritatea exploatărilor aurifere din lume.
– Cererea este tot mai mare pentru acest metal prețios în diverse sectoare de activitate ale economiei naționale. Aici se poate arăta că țările din Uniunea Europeana consuma anual aproximativ 145 tone aur, dar produc doar 15 tone de aur, deci importă circa 90% din necesar.
– Necesitatea unei stabilități economice și bancare pentru fiecare țară în parte, la care contribuie în mare măsură și rezervele de aur din băncile centrale naționale, fiind o țintă permanentă pentru fiecare națiune.

Pentru condițiile României, se pot organiza și cristaliza două sectoare principale în sectorul minier aurifer, și anume unul de stat, iar cel de’al doilea privat, prin înființarea și dezvoltarea unor companii puternice și stabile economic, care vor trebui să aibă, ca preocupare principală realizarea unor unități miniere de capacitate mare și practicarea unui minerit modern.
Este de preferat încurajarea proiectelor în sistem de parteneriat de tip ”joint venture”, respectiv asocierea statului cu sectorul privat, unde cele două entități își unesc forțele astfel încât riscul asociat marilor investiții din mineritul aurifer va fi mai ușor de suportat de către stat. Din acest motiv și pentru că nivelul investițiilor se ridică la sute de milioane de dolari, practica a dovedit că este mai înțelept ca statul să se asocieze cu un partener privat cu experiență în acest domeniu, unde managementul activitații să fie lăsat în sarcina acestuia pentru a obține succesul scontat.

Investitiile private pot avea efect pozitiv, în sectorul extracției și valorificării resurselor minerale, astfel încât principalele beneficii vor fi urmatoarele:
– continuarea activității miniere în zonele cu tradiție;
– exploatarea profitabilă a unor zăcăminte închise;
– crearea unor noi locuri de muncă;
– plata impozitelor, a taxelor și redevențelor miniere conform legislatiei în vigoare;
– dezvoltarea socio-economică a zonelor miniere;
– practicarea unui minerit responsabil atât pentru protejarea mediului înconjurator și a sănătății populației, cât și a patrimoniului geologic al țării.

Trebuie menționat că exploatarea minieră aurifera la scara mare a fost întotdeauna apanajul societăților puternice, deoarece această activitate necesită mari eforturi tehnice, organizatorice și mai ales financiare. În multe țări în care mineritul este bine dezvoltat, exploatarea acestor zăcăminte este făcută, în exclusivitate, de către companii private, unde statul s’a impus categoric printr’un sistem de taxe și impozite, bine ancorat în realitate, astfel încât practicarea activității de minerit să fie eficientă pentru acesta și comunitățile miniere și atractivă pentru investitori.

În concluzie, mineritul sigur și durabil este posibil și în sectorul aurifer din România, iar acesta poate aduce, cu sigurață multe beneficii din punct de vedere al veniturilor, locurilor de muncă și al dezvoltării regionale.

Și nu în ultimul rând deschiderea neîntârziat a unor mari șantiere arheologice, care ar putea să scoată la lumină acele 1000 de tone de comori în aur ascunse acum 1900 de ani de oamenii de încredere a lui Decebal.

Sursa: NRH, Strategia Industriei Miniere 2008 – 2020, date culese de scriitorul Ilie Chelariu, Prof. Eugen Stănescu – Director adjunct al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Prof. univ. dr. ing. Dumitru Fodor, Dr. ing. Ioan Călin Vedinas, Corina Vârlan (Gândul), Alexandru Mironov și Nicu Neag

Citiți și: DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Sau: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

EXCALIBUR, UN MIT GETIC

Am decis să reiau pe acest site această povestire scrisă de Gib Gabriel, deși este și el ca atâția iubitori de neam sau ai strămoșilor noștri, tributar folosirii excesive a exonimului dat de romani geților, în definitiv fiind o greșeală poate nu atât de însemnată ca a acelor latiniști care distorsionează geneza poporului român. Această neînțelegere legată de termenii pe care trebuie să’i folosim atunci când ne referim la trecutul poporului român o regăsim și la istorici cu licență, nu doar la simpli pasionați.

Așadar, conchidem că folosind termeni veniți din afara neamului, exonime sau împrumuturi ca dac, auson, black, voloh,  vlah, olah, nu trebuie omis că noi înșine ca popor am ales prin elitele noastre să ne numim români, deși întreaga noastră istorie este legată de trecutul pelasgilor primordiali, al hiperboreilor localizați la Istru sau al geților pomeniți aproape neîncetat de la începutul scrierilor despre poporul carpato-dunărean și de unde neîncetat în ultimii 10.000 de ani pleacă neamuri, triburi și populează întregul continent și nu numai. Dat fiind că această poveste despre celebra sabie are reverberații până în insulele britanice, iar pentru că regele mitologic Arthur este greu identificabil, suntem tot mai îndreptățiți să considerăm că originea ei este carpatină.

***

Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care’şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întâia oară legenda.

De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și’au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care’i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și’a zis Zamolxes, le’am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu’le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrășmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le’au dus’o abioilor s’o ascundă într’o stâncă, iar de’acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le’a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s’ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !

Legenda s’a transmis din tată’n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.

În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase ”sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de ”kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.

După aceea, Martinuzzi şi’a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le’a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.

Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau ”cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr’un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi’a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s’ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.

Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).***

Cetatea Salgo.

Povestea Cetății se află înca învăluită în ceață. Încercările de limpezire se concretizează astfel: după vorba din bătrâni a satului, culeasă prin 1917 de către învățătorul Nicolae Bembea, așa cum apare în publicația academicianului Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel:

”Cetatea e de pe vremea uriașilor. Acolo și’a ascuns Decebal comorile de frica lui Traian. Dar, cum am zis, cetatea e de pe vremea uriașilor, căci cine ar fi putut clădi atâtea ziduri, în vârful unui munte atât de înalt și de râpos, decât uriașii? ”

Tunelul săpat în deal, de’a lungul căruia sătenii puteau comunica cu zona de jos. În caz de asediu era folosit pentru a se putea aproviziona. Acum intrarea este astupată, probabil ca au avut loc prăbușiri repetate ale tavanului tunelului.

***În cea de’a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s’a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Înaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le’a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s’a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri și ar introduce lama de diamant a pumnalului în orificiul central, ceva nemaipomenit s’ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume etc).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi’a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l’a făcut pe împărat să’şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le’ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le’a unit cu sabia şi a întemeiat ”o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându’i.

Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul românilor, ori din anumite documente pe care Ferdinand le’a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi’a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i’a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i’a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c’ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l’a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi’o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?!

Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.

Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s’a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să’l convingă pe guvernator să’i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n’au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi’au încetat activitatea.

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul.

Nu mai intrăm în detalii!

Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s’ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.

În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s’ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s’o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, niciun istoric onest n’o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.

Cu toate că n’a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n’a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într’o perioadă de mari frământări în lume.

Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s’a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).

Deci, de’a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le’a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga etc).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într’o parte sau în alta, întâlnindu’se şi des, unindu’se.

Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat ”principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să’i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s’a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta l’-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s’au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n’are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică ”profesorul”.

Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu’i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care’l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu-Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să’l creadă român.

După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s’au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv. Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c’ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.

Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l’au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat ”grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.

Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la ”Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s’a pierdut urma. Totuși, multe persoane au văzut’o şi s’au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într’un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr’un smarald aplatizat.

Repet faptul că lama era dintr’un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi’a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s’o dea în custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut’o (mai puţin copiii), şi’au dat seama de faptul ca ea n’avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.

Unul dintre tinerii care formau ”grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre ”Excalibur”!

***

Excalibur este sabia magică a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la apariția ei.

O variantă spune că Excalibur nu putea fi scoasă din stâncă decât de un rege cu suflet curat, un rege adevărat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reușește fără prea mult efort. Conform alteia, el primește sabia din mâna magica a Prințesei Lacului, la scurt timp după ce urcă pe tron. Regele își rupsese sabia în lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin îl conduce către lac, pentru a o obține pe Excalibur. Lama sabiei tăia orice, iar posesorul ei nu putea fi învins.

O altă legendă spune că magul Merlin a prezis că acel care va fi în stare să  găsească această spadă și s’o  extragă din stânca în care era  înfiptă va deveni rege peste ținuturile Angliei, mult frământată de  războaie între mai mulți nobili locali. Cel ce reușește această performanță este cavalerul Arthur, care astfel  este recunoscut de către toată lumea ca fiind rege. În cadrul unei ceremonii la care au participat atât  nobili cât și oameni simpli, Arthur a fost uns rege și a jurat să fie  un rege drept, apărând Adevărul și Dreptatea până la sfârșitul zilelor  sale.

O altă versiune susține că Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greșeală, un alt cavaler și o aruncă. Merlin îi propune să se adreseze Lacului, care îi oferă o nouă sabie, pe care Arthur o numește tot Excalibur.

De asemenea, într’o capela din Monte Siepi, Italia, există o sabie antică, înfiptă în piatră ce este considerată de unii că ar putea fi cheia descifrării acestui mister. Se crede că Sfântul Galgano era un cavaler din secolul al 12-lea, căruia Sfântul Mihail i’a poruncit să renunțe la viața sa păcătoasă. Spunând că aceasta sarcină ar fi la fel de grea ca spargerea pietrii în două, Galgano a vrut să’și demonstreze punctul de vedere lovind cu sabia în piatră. Mare i’a fost însa surpriza când a văzut că sabia trece prin piatră ca și cum ar fi unt.  Sabia lui este și în ziua de azi în acel loc, în piatră, unde a lăsat’o Galgano împreună cu păcatele sale.

După ce Sfântul Galgano a fost canonizat, vestea despre sabia lui s’a răspandit cu viteza luminii. Legenda sabiei Excalibur îl precede pe Galgano și sabia sa, dar partea poveștii cu sabia în parte apare la scurt timp după ce Galgano a murit. Exista teorii cum că sabia lui Galgano a reprezentat principala sursă de inspirație pentru legenda sabiei lui Arthur.

Cu toate acestea chiar și Arthur este tot o legendă neputând fi identificată cu certitudine existența sa. Regele Arthur este un personaj important din mitologia Marii Britanii, întruchipând regele ideal. În jurul lui s’au țesut adevărate mituri, iar istoricii nu s’au putut decide dacă a existat cu adevărat sau a fost creat de imaginația britanicilor.

Datele referitoare la curtea lui Arthur sunt contradictorii și nu au putut fi susținute prin dovezi concrete. Legendele arturiene reunesc toate aceste povești, în special cele despre rege și cavalerii Mesei Rotunde. În unele mituri, Arthur nu apare ca rege, ci este numit conducător de oști sau împărat. În functie de țara unde se nășteau  Anglia, Țara Galilor, Irlanda, legendele îi construiesc lui Arthur câte o poveste diferită. În cele ce urmează vă oferim câteva date despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde.

El a pătruns în literatura britanică în secolul al XII-lea, datorită lui Geoffrey din Monmouth. Opera sa, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor din Britania), finalizată în 1138, a fost extrem de populară în secolele următoare şi acceptată necritic ca o istorie reală până în secolul al XVI-lea. Geoffrey susţine că regele Arthur ar fi fost menţionat într’o ”istorie” galeză mai veche, totuşi, până în prezent, nu a fost descoperită nicio referinţă anterioară certă la acest personaj. Nu încape îndoială că autorul medieval a fost inspirat de legendele care circulau în epocă, însă este imposibil să aflăm ce anume a preluat Geoffrey din folclor şi ce a inventat el.

Aşa cum îl descrie Geoffrey din Monmouth, Arthur a fost un rege înţelept şi un războinic neînfricat. Cronicarul construieşte portretul unei Britanii devastate de barbari, după retragerea legiunilor romane. Gloria lui Artur este dată de calitatea lui de restitutor orbis, un restaurator al ordinii romane, care îndepărtează forţele distrugătoare, cu ajutor divin. În ”istoria” lui Geoffrey, saxonii au pătruns în Britania ca trupe auxiliare, însă au scăpat de sub control. După o perioadă de decădere şi violenţe, britonii reuşesc să impună din nou ordinea. Regele Arthur reprezintă un ideal cavaleresc, atât în luptă, cât şi pe timp de pace. Pornind de la această legendă medievală, popularitatea lui a crescut, având un profund impact asupra conştiinţei britanice. Centralizarea statului englez, la sfârşitul Evului Mediu, a încurajat dezvoltarea legendei lui Arthur, care oferea monarhiei o mistică aparte.

Legenda regelui Arthur a crescut rapid, depăşind graniţele britanice, încă din secolul al XII-lea. Pe lângă lupta eroică pentru apărarea Britaniei în faţa invadatorilor saxoni, la ciclul arthurian au fost adăugate numeroase teme: accederea la tron a lui Arthur, după ce a scos sabia magică Excalibur din stâncă; povestea vrăjitorului Merlin, sfătuitorul de nădejde al lui Arthur; înfiinţarea ordinului cavalerilor Mesei Rotunde; aventurile magice ale cavalerilor, în special Lancelot, Gareth,Percival şi Galahad; căutarea sfântului Graal; castelul Camelot; conflictul cu sora vitregă a lui Arthur, vrăjitoarea cea rea, Morgan le Fay; trădarea lui Lancelot şi adulterul reginei lui Arthur, Guinevere; bătălia finală cu trădătorul Mordred, moartea lui Arthur şi legenda întoarcerii sale.

Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea ciclului arthurian a avut’o însă poetul francez Chrétien de Troyes, care a scris la sfârşitul secolului al XII-lea cinci romane în versuri despre legendarul rege. În opera lui Chrétien, Arthur se transformă din protagonist în personajul central, în jurul căruia gravitează un întreg univers ”arthurian”. Poetul francez introduce legenda lui Lancelot şi povestea relaţiei acestuia cu regina Guinevere în Lancelot, le Chevalier de la Charrett, precum şi căutarea sfântului Graal, în ultima sa lucrare, Perceval, le Conte du Graal, rămasă neterminată. În romanele lui de Troyes se schimbă şi caracterul lui Arthur. În poveştile iniţiale, regele era un războinic nemilos, care nu ezită să conducă personal armata în luptă şi să ucidă vrăjitoare sau uriaşi. În schimb, Chrétien de Troyes îl transformă într’un rege înţelept, dar inactiv, uneori chiar lipsit de vigoare. Când află de adulterul reginei Guinevere, Arthur devine palid şi tăcut.

În secolul al XII-lea, aventurile lui Arthur au fost istorisite în versuri, însă, după 1310, încep să fie spuse în proză. În această perioadă sunt scrise o serie cinci romane, în limba franceză medievală, cunoscute sub numele de Ciclul Lancelot-Graal, care se combină pentru a forma prima versiune coerentă a legendelor arthuriene. Aceste povestiri continua tendinţa de a minimaliza importanţa lui Arthur, prin introducerea personajului Galahad şi extinderea rolului lui Merlin. Arthur are un rol important doar în două romane din serie, Estoire de Merlin (Povestea lui Merlin) şi Mort Artu (Moartea lui Arthur). În acest ciclu de povestiri, duşmanul lui Arthur, Mordred, devine fiul său ilegitim, rezultat în urma unei relaţii incestuoase între rege şi sora sa vitregă, Morgause. Tot acum, castelul Camelot, abia menţionat de Chrétien de Troyes, capătă un rol important în legendă, devenind fieful lui Arthur. Ciclul Lancelot-Graal este urmat la scurt timp de o nouă serie de povestiri, scrise în anii 1230-1240, care se axează pe căutarea Sfântului Graal şi minimalizează importanţa relaţiei dintre Lancelot şi regina Guinevere. Apogeul ciclului arthurian în Evul Mediu este reprezentat de romanul Le Morte d’Arthur, scris de englezul Thomas Malory, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Pentru prima dată, legendele care îl înconjoară pe regele Arthur au fost reunite într’o singură povestire în limba engleză. Le Morte d’Arthur s’a numărat printre primele cărţi tipărite în limba engleză, în anul 1485, şi a reprezentat principala sursă de inspiraţie pentru lucrările ulterioare.

Sfârşitul Evului Mediu aduce scăderea popularităţii regelui Arthur. Învăţaţii umanişti resping pretenţiile de ”fapte istorice” ale legendelor arthuriene, iar schimbările sociale din timpul Renaşterii contribuie la erodarea fascinaţiei exercitate de mitul cavaleresc asupra publicului. Regele Arthur nu a fost uitat, însă interesul pentru legendele sale s’a redus foarte mult. Drept dovadă, romanul Le Morte d’Arthur nu a mai fost tipărit după 1634 timp de aproape 200 de ani.

Regele Arthur a fost redescoperit la începutul secolului al XIX-lea, idealul său cavaleresc fiind apreciat din nou, de data aceasta de curentul romantic. Iniţial, legendele medievale arthuriene au atras atenţia poeţilor, precum William Wordsworth, care a publicat, în anul 1835, The Egyptian Maid, o alegorie despre Sfântul Graal, şi Alfred Lord Tennyson, care a rescris tot ciclul arthurian, într’o serie de poeme epice reunite sub titlul de Idylls of the King (Idilele Regelui). Tennyson a reinterpretat mitul regelui Arthur într’o manieră potrivă pentru societatea victoriană, plecând de la ascensiunea la tron şi până la eşecul în încercarea de a instaura un regat perfect pe Pământ. Poemele lui Tennyson au fost extrem de populare în epocă, prima ediţie a Idilelor, tipărită în 1859, fiind vândută în 10.000 de exemplare în numai o săptămână.

Succesul lui Tennyson a renăscut interesul pentru legenda regelui Arthur, care a depăşit din nou, foarte rapid, frontierele britanice. În Statele Unite, ciclul arthurian a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori precum Sidney Lanier, care a publicat The Boy’s King Arthur, în 1880, sau Mark Twain, care a scris romanul satiric A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur), tipărit în 1889.

De asemenea, aceste mituri au depăşit şi graniţele literaturii, influenţând muzica lui Richard Wagner (Tristan şi Isolda – 1865; Parsifal – 1882), precum şi pictura lui Edward Burne-Jones, autorul lucrării monumentale ”The Last Sleep of Arthur in Avalon” (”Somnul de veci al lui Arthur în Avalon”), începută în 1881 şi finalizată în 1898.

În secolul XX, regele Arthur a fost prezent în continuare în literatură, prin intermediul unor romane precum The Once and Future King (1958), de T. H. White, sau The Mists of Avalon (1982), de Marion Zimmer Bradley. Însă, legendele arthuriene au influenţat şi cinematografia – ”Knights of the Round Table” (1953), ”Camelot” (1967 – adaptarea unui muzical de succes de pe Broadway, cu acelaşi nume), ”Monty Python and the Holy Grail” (1975), ”Excalibur” (1981), ”First Knight” (1995); animaţia – ”The Sword in the Stone” (1963), ”Quest for Camelot” (1998); chiar şi benzile desenate (seria „Prince Valiant”, publicată începând din 1937).

În secolul XXI, pe lângă cinematografie şi televiziune, regele Arthur a cucerit şi jocurile video.

A existat totuşi un ”rege Arthur”, un lider real, care a condus rezistenţa britonilor împotriva invaziilor germanice, după retragerea legiunilor romane? Această întrebare a provocat dezbateri aprinse între istorici. În timp ce unii au considerat că este doar o fantezie, alţii, convinşi că nu iese fum fără foc, au încercat să identifice un personaj real, care ar fi putut inspira mitul ulterior.

Contrastul dintre gloria legendei lui Arthur şi originile sale obscure nu putea fi însă mai mare… Practic, perioada în care ar fi trăit Arthur, la răscrucea secolelor V-VI, este cea mai întunecată din istoria britanică. Sursele scrise, care să ne spună ce s’a întâmplat după retragerea legiunilor romane, sunt extrem de puţine. În încercarea de a reconstitui realitatea acelor vremuri, istoricii nu se pot baza decât pe cronicile scrise câteva secole mai târziu, şi pe dovezile arheologice.

Dacă a existat cu adevărat un ”Arthur” în această perioadă, el nu a avut nicio legătură cu imaginea regală sau chiar imperială făurită de poeţii medievali şi de scriitorii romantici.

La sfârşitul secolului al IV-lea, provincia Britania se afla într’o stare de decădere destul de avansată. Cercetările efectuate de arheologi au arătat că urbanizarea şi circulaţia monetară au suferit un recul pronunţat. La începutul secolului următor, atacurile barbarilor au fost din ce în ce puternice, iar armata romană le făcea faţă tot mai greu. În anul 407, soldaţii romani s’au răsculat şi l’au proclamat împărat pe uzurpatorul Flavius Claudius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin al III-lea. El a trecut cu trupele sale în Galia, dar a fost înfrânt de împăratul Honorius. Nu se ştie câţi soldaţi romani s’au mai întors să apere Britania, după înfrângerea lui Constantin al III-lea. Rămaşi fără protecţia Romei, localnicii au fost nevoiţi să se administreze şi să se apere singuri. Acesta este contextul care a condus la fărâmiţarea autorităţii şi la apariţia unor lideri locali, care aspirau în continuare la idealurile romane.

Conform tradiţiei, saxonii au fost chemaţi în Britania în secolul al V-lea, pentru a îi ajuta pe localnici să respingă atacurile picţilor şi ale irlandezilor. Însă cercetările arheologice au arătat că germanicii au pătruns în provincie încă din secolul al III-lea, ca mercenari, poate chiar mai devreme, ca parte a trupelor auxiliare romane. Nou-veniţii s’au răzvrătit împotriva liderilor locali şi au aruncat insula într’o serie de războaie, reuşind să cucerească cea mai mare parte a Angliei, în jurul anului 600. În această perioadă, mulţi britoni au părăsit insula şi s’au aşezat în Bretania, dând peninsulei numele lor.

De’a lungul timpului, istoricii au identificat mai multe personaje reale, care ar fi putut reprezenta ”sâmburele de adevăr” al primelor povestiri despre regele Arthur, printre care: Lucius Artorius Castus general roman, dar care ca atâția alți generali din armata imperială putea fi un get din spațiul Carpato-danubian din secolul al II-lea, care a condus 5.500 de auxiliari geți sau sarmaţi (sarmo-geți) împotriva invadatorilor din nordul insulei.

Că acesta ar fi regele Arthur, nu știm sigur. Nu știm sigur nici unde s’a născut, ce știm este că acest comandant militar, Lucius Artorius Castus,  este înmormântat la Podstrana, nu departe în sud de Split în Croația.

Inscripția dovedește că este îngropat Lucius Artorius Castus.


Că Lucius Artorius Castus a avut o carieră militară lungă în armata romană , a supraviețuit numeroaselor războaie sau că fost foarte activ undeva în secolul II î.Hr. nu poate fi contestat, dar că a fost rege cu siguranță nu se potrivește legendei. Că un grup de soldați geți sud-dunăreni sau de sarmați au fost duși în Britannia, unde au rămas timp de mai mulți ani, și unde câțiva dintre ei s’au stabilit permanent, iar alții precum personajul nostru s’au întors, poate fi corect. De asemenea, și din acest motiv credem că poveștile despre actele romanilor în insulele britanice au avut cert un impact asupra poveștii legendare ulterioare ale lui Arthur.

De asemenea, Riothamus (un lider local, care a trăit în secolul al V-lea, numit de Jordanes ”rege al britonilor”) sau Ambrosius Aurelianus (un puternic lider al britonilor, care a condus rezistenţa împotriva saxonilor, în secolul al V-lea) şi chiar Artur mac Aedain (fiul unui rege irlandez care a condus o formaţiune statală situată în nordul Irlandei şi vestul Scoţiei), oricare din ei puteau fi Arthur.

Se presupune că Arthur a trăit la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI, că a fost de origine romano-britanică și a dus numeroase lupte contra saxonilor pagâni, iar cetatea sa să se afle fie la Cornwall, în Tara Galilor, fie în vestul Angliei de azi.

Scrierile călugărului galez Nennius amintesc de 12 bătălii duse de Arthur, dintre care cea mai renumită ar fi lupta de la Mons Badonicus, când a răpus singur 960 de dușmani. Potrivit lui Nennius, Arthur a fost ucis la Camlann, în 573.

Din nefericire, există puţine informaţii certe despre aceste personaje, iar legătura cu regele Arthur este pur speculativă.

Alții cred că Arthur este un zeu aproape uitat al celților, care devine un adevărat personaj de legendă. Să nu uităm că celții o ramură foarte veche a geților își au obârșia în spațiul carpato-danubian, spațiu în care au lăsat numeroase urme printre care și crucea veche geto-pelasgică, și considerată celtică este cum bine se știe o relictă a cultului local solar.

Sursa: kolokyntos.blogspot.ro, singlescamp.ro, pt.scribd.com

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Sau: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

GEȚIA SUD-DUNĂREANĂ A ODRISILOR ȘI MACEDONENILOR

Așa cum geții nu și’au numit țara niciodată Dacia, aceștia fiind menționați la Marea Neagră niciodată însoțiți de vreun stat numit Dacia, aceasta fiind o titulatură tîrzie a coloniei romane de la nord de Dunăre, tot așa geții odrisi nu și’au numit regatul Tracia.

Toate neamurile de pe ambele maluri ale Dunării erau ginți ale marelui neam al geților.

Geții venind pe filiera organizării societății patriarhale, fiecare ramură, gintă sau trib rupt din nucelul de la Marea Neagră au pornit pe un drum al concurenței pentru supremație teritorială.

Dintre aceste ramuri sud-dunărene, trei s’au ridicat peste acel nivel în care istoria le’au păstrat amintirea vie: elenii, odrisii și macedonenii.

Lumea getică s’a remarcat în antichitate prin antagonisme între frații de sînge, precum și prin alianțe temporare între vechi dușmani, interesele personale ale vreunui monarh, obiectivele economice sau strategice primînd.

În aceeași situație s’a aflat și tribul odrisilor unul dintre triburile getice, care a reușit să se ridice peste celelalte unind o pleiadă de triburi sud-dunărene, și care au întemeiat un regat puternic în sudul Balcanilor.

În paralel însă, macedonenii antici s’au ridicat în timpul lui Filip al II-lea, și au participat la distrugerea centrului politic și religios al geților odrisi din apropierea Staroselului de azi din Bulgaria.

Prăștiașii macedoneni erau unități speciale ale lui Filip Macedon și utilizau curele foarte precise cu greutăți de plumb.

Sute de astfel de piese de plumb au fost descoperite în zona Starosel, unele dintre ele chiar conțineau inscripții cu nume și ocări.

Descoperirile din zonă povestesc în detaliu războiul dintre geții odrisi și macedonii lui Filip al II-lea care i’au invadat de’a lungul cursului rîului Marița, au luat cetățile Kabile și Plovdivul de azi, geții odrisi retrăgîndu’se în munții Sredna Gora.

Conform izvoarelor istorice, conducătorul lor a fost nevoit să ceară ajutor în Thesalia, deși geții duceau un război de gherilă neobișnuit pentru vechii elini.

Atacau noaptea și creau ambuscade, nu luptau în formație, astfel îl surprindeau întotdeauna pe Filip, tatăl lui Alexandru Macedon.

La sfîrșitul anului Filip a cîștigat și a distrus complexul getic de la Starosel, dar acest lucru s’a întîmplat după o campanie de 11-12 luni, care a continuat pînă în iarnă ceea ce a făcut ca Filip conducătorul macedonean să se înbolnăvească.

Părerea arheologilor este că tezaurul regatului odris a fost, de asemenea, situat în reședința recent descoperită, dar Filip al II-lea al Macedoniei, cel mai probabil a furat aurul ținut acolo.

După victoria lui Filip centrul de putere al geților odrisi s’a mutat în Valea regilor geți, deși ea poartă denumirea de Valea regilor traci, abuziv numită astfel de bulgari, din apropierea orașului Kazanlîk, unde era capitala lui Seuthes – Seuthopolis, aceasta fiind în regiunea Moesia, nicidecum în Tracia.

Poziționarea geților danubieni în Moesia se observă și din harta realizată după descrierile lui Herodot.

Moesia precum se știe a fost o regiune mereu menționată ca fiind a geților dunăreni.

Arheologii au reușit să scoată la suprafață complexul de la Starosel distrus de macedoneni.

În timpul săpăturilor la movila Chetinjova oamenii de știință au ajuns la rămășițele unui rug antic construit într’un templu pentru a onora zeița Hestia.

Specialiștii consideră că folosirea rugului a marcat prima utilizare a templului.

Oamenii de știință (Heidelberg) au studiat formele artefactelor și rugul și s’a dovedit că templul de la Starosel a fost construit nu mai devreme de 358-350 î.Hr. un secol mai tîrziu decît consideră specialiștii bulgari care îl datează de pe vremea regelui Sitalces 431-424 î.Hr..

Artefactele marcate pretutindeni în regiune se disting prin simbolul domniei lui Amatok al II-lea, dar și a lui Teres, un labrys, care era un topor cu cap dublu, marcat și pe monede.

A existat un simbol similar și pe podeaua reședinței domnitorului din vîrful Muntelui Kozi Gramadi.

Amatok al II-lea a fost un vasal al regelui odris Kerseblept, dar un timp el a fost singurul conducător al unei părți a regatului odrisilor.

Ambii acești conducători au condus din palatul din vîrful Kozi Gramadi, precum și din alte reședințe similare. Palatul de la Kozi Gramadi a fost bine fortificat și a avut o suprafață de 4500 mp.

În această locație se produceau piese de decoratiuni din aur, iar arheologii își pun speranța că ruinele ascund mai multe artefacte.

Se spune că nu vechii regi geți stabileau capitale, ci conducătorii bunurilor lor din aceste cetăți.

Templul și centrul conducătorului pentru această regiune a fost construit de regele Amatok al II-lea. Date istorice indică perioada guvernării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

La acel moment regele Amatok al II-lea a fost conducătorul geților odrisi, urmat de fiul său Teres al II-lea. Teres a fost răsturnat de Filip. Așa că, construcția templului a început în timpul domniei acestor doi regi geți.

Starosel era de fapt un centru de cult, care includea o serie de monumente ce datează din secolul al IV-lea î.Hr..  Aceste monumente erau legate între ele.

În 2005, în apropierea vîrfului Kozi Gramadi în Sredna Gora s’a găsit reședința unui rege, care după ce a fost distrusă în timpul campaniei lui Filip, existența unui centru politic getic în regiune a fost slăbită.

Acest lucru este demonstrat și de lucrărilr recente arheologice din regiune, care este foarte bogată în vestigii.

Templul de lîngă Starosel a fost numit ”Templul Nemuritorilor”, deoarece acest templu oficia ritualuri legate de imortalizarea conducătorului. După moartea sa, un conducător devenea un fel de semi-zeu. Înmormîntările se efectuau în alt loc, în morminte-sarcofag cum ar fi unul descoperit chiar lângă templu.

Se pot face comparații cu catedralele regilor francezi, unde au fost stabiliți temporar după moartea lor și apoi îngropați în apropiere.

Templul de la Starosel a avut diverse funcții și a fost folosit de către dinastia Odrisilor în secolul IV î.Hr..

Templele getice sînt ordonate în model de constelație Ursa Mică. Sanctuarele odrysilor din regiunea Starosel, probabil, au fost comandate în modelul de constelația Ursa Mică.

Partea sudică a masivului central Sredna Gora conține o concentrație enormă de situri arheologice, peste 400 și multe temple.

Conform arheologilor, templele din regiune au fost conectate printr’un traseu similar cu drumul sacru care ducea la Delphi, aceste locuri sacre nu au fost izolate unul față de celălalt. Complexele au fost construite în apropierea lor pentru nevoile pelerinilor.

Regiunea Starosel a reprezentat, probabil, un complex religios mare, similar cu complexele moderne creștine din mănăstiri, cum ar fi cel de la Muntele Athos. Mii de credincioși au călătorit de’a lungul unui drum sacru spre muntele sacru, drum care a fost înțesat cu clădiri care au oferit cazare și sprijin.

Acesta este modul în care a apărut o întreagă regiune sacră, iar numărul de monumente religioase în regiunea Starosel este foarte mare. Ceea ce au descoperit arheologii sunt artefacte legate de credințele geților odrisi, pentru viața de după moarte.

Deși încă nu avem foarte multe cunoștințe despre traseul sacru, care a ajuns la reședința regelui în apropiere de vîrf în Muntele Sredna Gora, arheologii au aflat traseul vechiului drum al credincioșilor geți, de’a lungul barajului modern Piasychnik, care continua spre templele din movilele de la Starosel.

Un conducător get a fost îngropat și zeificat într’una din ele, în movila Chetinjova.

Arheologii au dovedit că templul de la Chetinjova a fost în mod deliberat îngropat sau acoperit cu pămînt.

Savanții au ajuns chiar la inima movilei, ceva ce se face foarte rar în Bulgaria.

Studiile arheologice descoperă, de obicei, doar arhitectura, scoate la iveală aurul și argintul, dar inima movilei care ascunde secrete și constituie o parte dintr’un loc sacru, este ignorat de regulă.

Cu toate acestea, arheologii aici au continuat săpăturile și acesta este motivul care i’a dus pe cercetători la rugul ridicat în onoarea zeiței Hestia.

Specialiștii speculează că Hestia a fost o protectoare al dinastiei regale. Este pentru prima data cînd artefactele legate de cultul acestei zeițe sunt descoperite în movile.

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost o zeiţă a vetrei şi a focului sacru la geți.

Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decît o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.

În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular getic, aflăm că absida centrală avea 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc era vatra focului sacru.

După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, acest cult al zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de geți, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.

”Marea Zeiţă” a fost descoperită la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin), dar și altele. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului.

Arheologia rumînească a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, societatea strămoşilor geților (proto-geții) era condusă de o femeie, o mare preoteasă ajutată de un sobor feminin.

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la scuţi (scyți) a avut alt nume, aparţine unei epoci mai tîrzii, cînd cultul ei trecuse de la geți la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti.

Aceştia şi’au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Placa de aur găsită în apropierea satului Merdzhany, zona Kuban din apropierea rîului Kuban, în apropiere de orașul de coastă din Anapa, Marea Neagră, aproape de Asovhavet, în timpul săpăturilor ilegale din 1877.

Disponibil la Muzeul Hermitage, St Petersburg (inventar nr. Ku 1876 1/9, 10 ). 

Placa cel mai probabil era atașată unui corn de băut sau rhyton și datată la aprox. 350-300 î.Hr.

Punctul de vedere arată de la stînga la dreapta:  Arborele – o zeita sau regina stînd pe un scaun cu un vas, craniul unui cal pe un stîlp și un călăreț geto-scytic călare, ținând în mâna dreaptă un rhyton sau o cupă sacră.

Hestia a fost regina strămoşilor geți, iar după moarte a devenit zeiţă a focului. Începînd cu perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, elenii sub numele getic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta.

Cultul ei s’a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Cu toate că Tabiti a fost aparent cea mai importantă divinitate în panteonul scytic, în privința închinării acordată zeităților, Herodot se referă la ”Ares” ca la un zeu unic.

El observă că ”nu le este obiceiul […] pentru a face imagini, altare sau temple pentru orice, cu excepția lui Ares.”

Anticii au lăsat lichide magice în piatra templelor ridicate zeităților. O magie de edificare a fost realizată în timpul construcției templului dedicat zeiței Hestia, în acest sens fiind descoperit un vas cultic ritualic de cracare (descompunere, la temperaturi și presiuni înalte), care a conținut, probabil, un fel de fluid încă necunoscut.

Prof. Fol crede că a fost un fluid de sacrificiu care a fost folosit pentru a pătrunde în mama Zeiță, înaintea înhumării, ca să’l mențină pe timpul construcției templului. Însăși construirea templului și a movilei a reprezentat pentru geți procesul de construire a Cosmosului. Din construcția movilei, putem interpreta câte ceva despre credințele aristocrației getice despre lume și univers.

Modul de sacrificiu geto-scytic a fost, în opinia lui Herodot, relativ simplu. Victimele sacrificate au inclus diferite tipuri de animale, deși darul cel mai prestigios a fost considerat a fi calul.

Porcul, pe de altă parte, se spune că nu a fost niciodată sacrificat, sau că geto-scyții erau reticenți să păstreze porcine în interiorul pămînturile lor.

Herodot descrie modul geto-scytic de sacrificiu, după cum urmează:

”Victima stă cu fața sa anterioară picioarele legate, iar preotul care sacrifica stă în spatele victimei, și trăgînd de capătul cablului de el aruncă fiara jos, și victima cade, el face apel la zeul căruia îi sacrifică, și apoi dintr’o dată aruncă un laț în jurul gîtului său, și pune un băț mic în laț, se răsucește și așa se strangulează animalul, fără să fie aprins focul sau de a face vreun descîntec victimei sau de a se turna vreo libație peste ea; și atunci cînd a fost strangulat și jupuit de piele, el continuă să se fiarbă. […] Atunci cînd carnea este fiartă, sacrificatorul ia o primă jertfă a cărnii și a organelor vitale și le aruncă în fața lui.”

În construcția templului vom descoperi 10 coloane (stîlpi) ce însemnau probabil 10 grade în ierarhie. Învățații sunt încă în căutarea unui înțeles asupra simbolismului arhitecturii și a coloraturii locurilor sacre getice.

Sînt arheologi care se așteaptă la mai multe surprize pe creasta muntelui. Arheologii au informații cu caracter personal despre sanctuare din roci nestudiate și despre morminte care conțin bijuterii de argint.

Regiunea atrage mulți vînători de comori și o mare parte din artefacte sunt deja jefuite. Potrivit lui Hristov un arheolog bulgar, aceste regiuni getice sunt o sursă majoră de antichități pentru licitații și pentru colecționari.

În ultimii ani însă, poliția a blocat parțial eforturile căutătorilor de comori.

Creasta muntelui lasă totuși o multitudine de movile nestudiate care ascund secrete și este o chestiune de timp înainte ca arheologii sau vînătorii de comori să le descopere.

Printre marile comori scoase deja, este tezaurul de aur de la Panaghiuriște care conține peste 1.600 de artefacte și faimosul cap de bronz al lui Seuthes III, regele Regatului Odris, dintre 331- 300 î.Hr., descoperit în anul 2004. 

Tezaurele au fost evaluate la o sumă de aproximativ 170 de milioane de euro, dintre care doar comoara de la Panaghiuriște valorează 50 de milioane de euro.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, cei care au fost înrealitate doar un trib mogolic slavizat, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o confuzie gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor.

Poporul era get și pe malul stîng al Dunării, dar și pe malul drept. Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi (viitorii frigieni), dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odryși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea nu apare nici o seminție tracă.

O informație grea pentru marea masă a istoricilor, este că triburile getice s’au stabilit pe un teritoriu vast din sud-estul Europei între secolele IV î.Hr. și III d.Hr, însă pe teritoriul Bulgariei în special au fost descoperite numeroase artefacte de aur.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massa-Geților asu format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice.

După expansiunea lor au Geții au populat întreaga Europă, pînă la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, pînă în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că elenii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați.

Nu se face nici o mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt:

”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte.”

Sunt unii lingviști care susțin că latina s’a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor.

Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini.

Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavînd vreun sens pentru ei, ci de negru.

Noi, rumînii avem Valahia cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii.

Acest sens rămîne valabil numai din perpectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia.

Această titulatură va fi preluată și de romani, transformînd’o în colonie, iar populațiile ținutelor din sudul Dunării vor fi numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, ilyri sau mai tîrziu în dacii din Colonia Dacia.

Acestea sînt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma.

Astfel vom avea ilyri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoneni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia etc.

Tracia inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pămîntul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s’au apropiat de Peninsula Balcanică.”

Macedonia și Tracia în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s’au desprins și celelalte populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Ce spune Trogus Pompeius în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr:

”Chiar și dacii sînt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată:

”Dacii popor din familia Geților.”

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902 și premiată de Academia Rumînă, Dimitrie I. Ghica a scris:

”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri ale ”Oceanului” Getic.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează:

”(Împăratul Probus) și’a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune:

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice provin din Carpați.

Vasile Pîrvan arată limpede în a sa ”Getica” (1982, p.51):

”Cît privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani daci, iar mai tîrziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea.

Nu există nici un studiu serios și elaborat al limbii rumîne care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba rumînă deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat’o prin aceste neologime ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba rumînă arhaică.

Cu alte cuvinte limba rumînă arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba rumînă modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticlor acide ale dușmanilor anti-rumîni, străini, sau autohnoni deopotrivă.

Geții carpatici după ce se înmulțesc, în timpul mileniul al doilea î.Hr., încep marea roire prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, eleni, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe.

Avem de a face cu unul din cele mai importante fenomene din istoria mondială.

Din marea masă a geților, prin mileniul II î. Hr., datorită sporirii populației pînă la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului pînă în India,

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

”Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii apar mult mai tîrziu, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi.

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa? Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 7.000 de ani?

Răspunsul e unul singur: Proto-Geții Arieni

Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Sursa: bnr.bg, kroraina.com, ziarulnatiunea.ro-George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa

 

ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Se știu foarte puține lucruri despre regele Burebista, iar ceea ce știm însumează și unele contradicții, pe lângă alte date certe. Spre exemplu, este o certitudine nașterea sa la Argedava, acolo unde tatăl său pe teritoriul tribului get al burilor își avea reședinta și că a fost căsătorit cu o preoteasă a templului lui Zamolxes, numită Zina.

Strabon în Geographica, îl numește Burebistas, Burbistas, Boirebista, Beirebistas, Jordanes, în Gaetica, il numeste Buruista, iar o inscriptie gasită în Balcic, Bulgaria, momentan depozitată la Muzeul din Sofia, care prezintă decretul dat de cetățenii din Dyonisopolis despre Acornion, unde este prezentat cu numele de Burebista, Burabista. Menționarea lui Burebista se face și pe epigrafa de la Nesebar, tot din Bulgaria cu denumirea Burebeistas, care în traducere ar însemna ”Nemaipomenitul”, ”Cum nu a mai fost și nu mai este”.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfârșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvârșire…”, Strabon, Geographica.

Burebista, conducătorul geților care își avea centrul strategic în zona Munţilor Orăştiei, a reuşit în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice un areal întins al Europei de est și Centrale locuite de geți, geți-ilyri, geți-celți, geți-traci și triburi considerate germanice, dar care se trăgeau toate din marele neam getic originar la Marea Getică.

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine” Strabon, Geografia, VII.

Procesul de constituire statală este rezultatul unei interacţiuni eficiente a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală, la care s’a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geților. Iordanes afirmă că, în anul 82 î.Hr. pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma, când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie:

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie determinantă la naşterea construcţiei statale getice. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cei doi, Burebista și Deceneu, reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice getice, noul regat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare, printre aceștia pot fi amintiți: agrianii, albocensii, aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii, bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, brianții, brigii (viitori frigieni din Asia Mică), brisii, burii, caenii, carpii (Moldova), carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, costobocii (Maramureș), cotensii, crestonii, crobizii, crusaeii, dacii (Ardeal), dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii (Balcani), myrgeţii (myrgetae), matygeții (matygetae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi), mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odomanţii, odrisii (Tracia), oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii, piengeții, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, samo-geții, sapeii, sargeții, satrii, serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyssageții, tyrageții, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Astfel că întinderea regatului lui Burebista ajunsese în nord-vest pâna în Slovacia, în vest pâna la Dunărea mijlocie, în est pâna la gurile Bugului și Marea Neagră (Getică), în sud pâna la Munții Balcani (Haemus) până pe fostul teritoriu al regatului Odrisilor din regiunea Tracia-Moesia-Tribalia, iar în nord pâna la Carpații Păduroși.

Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul getic, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit câteva influenţe elenistice (existenţa titlului de ”cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion).

Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise ”poruncile” relatate de Strabon.

”Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos (Deceneu).” Iordanes, Getica, VII.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon la 200 000 de oameni, ceea ce i’a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Cifrele avansate de Strabon, pot fi evident exagerate, cum de altfel toate cifrele din istoria scrisă sunt contestabile. Efectivele militare, dar și amploarea migrațiilor nefiind niciodată la nivelul cifrelor avansate de istorici.

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

Aici, sensul pe care îl dă Iordanes termenului magician, iar în unele traduceri, chiar ”șarlatan”, trebuie tradus și înțeles ca prooroc, profet sau vrăjitor, și nu cu conotație peiorativă.

Un episod anterior perioadei lui Burebista, dar care va avea o importanță deosebită în strategia lui de expansiune în vest, este hegemonia celților-geți petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.Hr.

Hartă cu maxima extindere a lui Burebista

Se impun câteva considerații de ordin genetic asupra originii celților care sunt parte a poporului român (12 %), iar în trecut au jucat un rol foarte important în etnogeneza poporului român, fiind ori asimilați pașnic, ori constrânși să se supună regilor autohtoni.

Domesticirea şi creşterea animalelor este una din achiziţiile fundamentale ale modului de viaţă neolitic, premisele sale fiind prezente în perioada finală a Paleoliticului, când comunităţile umane practicau o fază avansată a vânătorii. Odată cu Neoliticul s’a intrat într’o nouă etapă a relaţiilor antropozoologice, lărgindu’se treptat registrul speciilor domesticite, selectându’se şi ameliorându’se caracteristicile acestora, prin selecţie artificială şi întreţinerea lor în condiţii mai bune decât cele oferite de mediul natural.

În perioada care cuprinde sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puţin două etape: o etapă de iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându’se în captivitate, schimbându’şi treptat comportamentul şi domesticindu’se; şi etapa creşterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aşezărilor sau pe lângă acestea, din care se va dezvolta, păstoritul, predominant la unele comunităţi.

În acest context, trebuie arătat că patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecţie la sfârşitul Paleoliticului şi în Epipaleolitic, în Orient şi Anatolia: bovinele (bour-Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus), au constituit baza biologică naturală pentru domesticire.

În zona Indiei a fost domesticit zebul (Bos indicus) şi bivolul (Bos bubalis), în spaţiul chinez yakul (Poephagus grunniens), iar în zona mezo-americană lama (Lama lama) şi alpaca (Lama pacos). Vânătorii cunoşteau caracteristicile şi comportamentul acestor specii, din rândul lor şi a urmaşilor lor recrutându’se viitorii crescători de animale.

Domesticirea şi evoluţia ulterioară a animalelor domestice a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic cât şi ”psihologic”, comportamental, generând aşa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenţiindu’se, din ce în ce mai mult, de strămoşii lor sălbatici. Selectând indivizii cei mai robuşti, asigurându’le adăpost şi alimentaţie oarecum constantă, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calităţi care nu se găsesc decât periodic la precursorii sălbatici: lactaţia prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune etc..

Produsele obţinute prin creşterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranţă alimentară şi produse (carnea, laptele, ouă, miere) cu o importantă valoare proteică, glucidică, lipidică şi vitaminică, îmbogăţind registrul nutritiv al omului preistoric, ci şi o nouă forţă de muncă şi tracţiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, părul, penele, firele de mătase).

În mod normal, vânătoarea a continuat să aibă o importanţă aparte, pentru completarea resurselor de hrană, a şeptelului, pentru antrenament războinic, iniţierea în vârsta adulţilor şi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sălbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

”Eu ştiu că l’am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s’ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie ”Carpaţi”.

Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani.

Puternicul Bos primigenius primigenius a fost strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s’a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală.

În spiritualitatea neolitică, aşa cum arăta şi Mircea Eliade (Eliade, 1992), a existat o legătură directă, mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimată printr’o mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc..

Este posibil, aşa cum arăta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului să se fi configurat, în Orient, cuplul fundamental femeie–taur, implicând cele două componente telurică (chtoniană) şi solară (uraniană) ale cultului fecundităţii şi fertilităţii, vorbind de o veritabilă revoluţie mentală ”la revolution des symboles” (Cauvin, 1994).

Asemenea elemente ale spiritualităţii neolitice se observă în jurul Mării Negre pe teritoriul României, Sanctuarul neolitic de la Parța, sau al Turciei, Çatal Hüyük, unde sunt reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziţii ginecologice şi cu scene de vânătoare cultică a taurului, sau la Hacilar, cu o plastică antropomorfă deosebit de expresivă.

Sanctuarul neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.

Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele.

În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.

Din zona orientală, aceste manifestări spirituale s’au răspândit spre zona europeană, urmând direcţia de deplasare a comunităţilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est şi balcano-carpatică. Din punct de vedere spiritual, lumea neolitică carpato-balcanică, care făcea parte din Vechea Europă (Gimbutas, 1989 b), concepută ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintă un fel de Orient după Orient, multe forme ale spiritualităţii transmiţându’se direct sau indirect.

În acest context se înscriu sanctuarele, locuinţele şi complexele de cult, plastica antropomorfă şi zoomorfă, feminină şi masculină, din lumea cicladică, egeeană şi balcano-carpatică, care prezintă, uneori, mari asemănări cu manifestările şi realităţile din zona orientală.

Cu cât se avansează spre Europa Centrală, vechile tradiţii spirituale orientale se estompează şi, deşi se menţin, vădesc o îmbinare originală, aşa cum am mai arătat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunităţilor neolitice colonizatoare şi vechiul fond epipaleolitic / mezolitic, care a fost asimilat.

Celții sunt considerați de geneticieni acei purtători al haplogrupului R1b care în migrarea lor au intrat în Europa prin Caucaz în trecut (neolitic) atunci când au ajuns în stepa din nordul Mării Negre și la Gurile Dunării. Aici unde prin contactele lor îndelungate cu locuitorii băștinași ai culturilor neolitice Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Cernavodă etc au început să fie cunoscuți de istoriografie cu etnonimul de geți sau scyți.

Ei sunt se pare legați intrinsec de cele mai vechi dovezi de domesticire a bovinelor în jurul anilor 8.500 î.Hr. în timpul culturilor neolitice pre-ceramică din Munții Taurus. Cele mai vechi două situri arheologice care prezintă semne de domesticire de bovine sunt considerate deocamdată, satele Çayönü Tepesi în sud-estul Turciei și Dja’de el-Mughara din nordul Irakului, două situri la doar 250 km distanță de una de cealaltă, motiv pentru care este probabil zona din care a început extinderea liniilor R1b sau ”patria originară” a R1b.

La început păstorii de bovine R1b s’ar fi divizat în cel puțin trei grupuri. O ramură (M335) a rămas în Anatolia, dar judecând după raritatea sa extremă de azi, nu a fost de foarte mare succes, probabil din cauza concurenței grele cu alte populații neolitice din Anatolia, sau lipsa pășunilor din acest mediu muntos.

O a doua ramură a migrat spre sud, spre Levant, unde a devenit ramura V88. Unii dintre ei au căutat terenuri noi în Africa de Sud, mai întâi în Egipt, apoi colonizatorii cei mai mari din nordul Africii, de la coasta mediteraneană spre Sahel când vegetația era abundentă și clima propice creșterii animalelor.

Cea de a treia ramură (P297), a traversat Caucazul în stepa din nordul Mării Negre și Caspice, unde au întâlnit pășuni ideale pentru bovine. Aici s’au împărțit în două fracțiuni: R1b1a1 (M73), care a mers spre est de’a lungul Mării Caspice până în Asia Centrală, și R1b1a2 (M269), care la început au rămas în Caucazul de Nord și Stepa pontică între Nipru și Volga.

Nu este încă foarte clar dacă M73 de fapt, a migrat peste Caucaz și a ajuns în Asia Centrală prin Kazahstan, sau dacă traseul urmat a fost spre sud prin Iran și Turkmenistan.

În acest din urmă caz, M73 ar însemna că nu este o ramură getică ”indo-europeană” a R1b, la fel ca și V88 și M335 și cel mai probabil nu au propagat în migrarea lor limbile geto-ariene (indo-europene) de la Marea Neagră.

Așadar, ramura europeană R1b-M269, cea mai comună ramură din Europa este strâns asociată cu difuzarea limbilor geto-ariane, considerate oficial cu termenul vag ”indo-europene”, așa cum este atestat prin prezența sa în toate regiunile lumii în care au fost vorbite aceste limbi geto-ariane (”indo-europene”), din cele mai vechi timpuri, de pe coasta atlantică a Europei până în subcontinentul indian, care a cuprins aproape toată Europa (cu excepția Finlandei, Sardiniei și Ungariei), Anatolia (Turcia), Armenia, Rusia Europeană, din sudul Siberiei, până în Asia Centrală (în special în Xinjiang, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan), fără să uităm Iranul, Pakistanul, nordul Indiei și Nepalul.

Istoria lui R1b și R1a este interconectată cu istoria geților de la Marea Neagră, au o legătură directă cu păstoritul bovinelor și cultul legat de acestea, mărturie stând azi stema Moldovei care are semnificații adânci în istoria încă nespusă a Europei.

În centrul ”sigiliului lui Burebista” este reprezentat un cap de taur, iar în jurul lui un şarpe. Capul de taur este simbolul ”puterii”, întruchiparea zeului soarelui prin reprezentarea lui pământească în forma de taur (APIS). Şarpele (OHIA) este tot simbol al zeului soarelui şi ”guvernatorului precum un reprezentant al zeului soarelui”, şi reprezintă simbol pământenesc al ”justiţiei”.

Motivul taurului se păstrează în sigiliile și stemele de mai târziu ale Moldovei.

După ce ei s’au rupt de restul geților din stepa nord-pontică migrând pe cursul Dunării către izvoare, ei au căpătat un alt etnonim diferit de al celor de origine, ”părintele” lor fiind Herodot atunci când i’a numit ”keltoi” (celți) separând practic istoric populațiile din centrul Europei de băștinașii dunăreni rămași.

Pentru perioada neolitică, fenomenul migraţiei nord pontice și sud pontice se va repeta. De data aceasta purtătorii haplogrupurilor R1a (cu procentul cel mai mare R1a) se vor deplasa prin zona nord pontică, iar purtătorii haplogrupului R1b (cu procentul cel mai mare R1b) se vor deplasa prin zona sud pontică, spre centrul și vestul Europei. Dar cum se vede și pe harta din figura de mai jos haplogrupul R1a este predominant în zona nord pontică, iar R1b în zona sud pontică și crește spre vestul Europei.

Fiind în același timp ”descendenții” haplogrupurilor I și J bineînţeles că prezentau în genomul lor, procente mai mult sau mai puţin semnificative și din acești markeri.

Cercetările viitoare de genetică vor certifica sau completa aceste supoziţii. Undeva în zona Pruto-Dunăreană a avut loc intersectarea din nou a grupurilor de populaţii, nord și sud pontice, explicând probabil și diversitatea și numărul mare de culturi neolitice din această parte a Europei. Fluctuaţiile Mării Negre de la nivelul -150 metri, la nivelul +5 metri, cu revenire la cota 0 actuală, a produs mişcări radiare în jurul mării, a populaţiilor străvechi (sfârșitul mezoliticului – începutul neoliticului ?!?).

Pe măsura identificării de noi subramuri aparţinând haplogrupurilor principale Y-DNA şi mt-DNA şi alcătuirea unor baze de date cu un număr crescut de testări, acestea vor mări posibilitatea interpretării fazelor de migraţie de’a lungul istoriei. Dar geneticianul şi informaticianul nu pot efectua decât modelarea pe calculator a rezultatelor obţinute.

Arheologului şi istoricului îi revine obligaţia corelării datelor din laborator cu cele din teren, respectiv “certificarea’’ rezultatelor obţinute. Descifrarea particularităţilor culturii Boian, reprezintă ”interfaţa” dintre grupurile mari neolitice, nord şi sud pontice, iar Dobrogea devine cu atât mai importantă pentru studiile de preistorie şi arheologie, cu cât reprezintă arealul de diluare şi amestecare a haplogrupurilor populaţionale.

Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 î.Hr. şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.Hr. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi …) şi Carpaţi.

În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent…

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.

Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primii ”indo-europeni”, exact aici unde au fost menționați în permanență geții de toți cronicarii lumii.

Celții R1b originari de la Gurile Dunării fiind o mlădiță antică a geților, parte din ei au decis să colonizeze centrul Europei. Din ţinuturile lor de locuire unde au creat cultura Urnfield pe cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aceștia s’au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.Hr. şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi geto-celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în zona carpato-danubiano-pontică în spațiul de origine inițial a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de’a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpații Apuseni, scurgându’se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celții pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii.  Anarții de unii considerați celți, de alții geți (Dan Oltean), erau cu siguranță frați sau veri cu geții.

Anarții sau anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează anartoii, anartophracti (sau anartofraktoi) în Geția. Unele grupuri de anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava a fost situat pe teritoriul anarților, iar anarții erau un amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.

Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină și greacă și poate fi legată de anartoii rezidenți în Geția, susține Czarnecki, iar anartofraktoii au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune.

Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

Din luptele purtate de geții carpatici împotriva celţilor-geți din centrul Europei se cunosc câteva detalii, unele fiind amintite lapidar de Trogus Pompeius:

”Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale tribalilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege (Antigonos Gonatas), ca să’i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui.”  Trogus Pompeius, XXV

În momentul extinderii lor pe teritoriile getice ancestrale, celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari, cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european, ei erau, totodată, excelenţi luptători.

Armamentul lor perfecționat de la vechile arme de bronz, iar la momentul extinderii controlului lor asupra Ardealului îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază, celţii deși erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor getice băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

Dar, într’o fază ulterioară, când ei se reîmpământeniseră pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu geții băștinași, cărora le impuneau plata unui tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.

Violenţa raidurilor în teritoriile panonice dar, și acelor carpatice și a celor balcanice este determinată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s’a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geții rămași în Balcani și ilyrii care la rândul lor erau o altă mlădiță antică a geților, nu au avut un caracter paşnic.

În inventarul mormintelor apar vârfuri de lance, săbii şi cuţite de luptă. Nu lipsesc, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele, dar și alte efecte militare confecționate tot mai des din noul material al epocii care i’ dat denumirea: fierul.

Rezistenţa geților trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându’se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora.

Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s’au dovedit suficient de puternice pentru a’şi apăra vatra de locuire, o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior.

Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s’a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s’a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într’o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de geții băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi’au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geți şi celţi s’au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându’şi din intensitate, în anumite cazuri s’a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s’au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geții s’au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor.

Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.Hr., când scordiscii aliaţi cu geții au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.Hr.:

”Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspândit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.”  Frontinus, Stratagemata, II

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getică intracarpatic au dispărut, fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s’a prelungit în zonele getice mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi, natura războinică similară fraților lor geți băștinași evidențiindu’se și din aceste practici.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Potrivit unei opinii destul de răspândite, raporturile dintre Burebista şi cetăţile din Pontul de vest au cunoscut o evoluţie contradictorie. În adevăr, se afirmă în mod curent că tatăl lui Burebista îşi extindea, din reşedinţa lui de la Argedava, protecţia asupra oraşului Dionysopolis.

Se mai afirmă apoi că Burebista însuşi ar fi condus oştile getice la victorie împotriva lui C. Antonius Hybrida în primăvara anului 61 î.Hr.

În sfârşit, se admite de către toţi istoricii români şi străini că Burebista cucereşte, la un moment dat, litoralul pontic de la Olbia la Apollonia.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele noastre ne’ar lăsa să întrevedem trei etape în istoria relaţiilor statului getic din prima jumătate a veacului 1 î.Hr. cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare.

Acceptarea ca realităţi istorice a celor trei momente menţionate mai sus implică însă existenţa unor perioade de recul în stăpânirea getică (sau măcar în protectoratul getic) asupra coloniilor greceşti din Dobrogea. Protectoratul tatălui lui Burebista asupra cetăţii Dionysopolis se împacă greu cu includerea întregului Pont vestic în vasta coaliţie condusă de Mithridates, iar biruinţa lui Burebista asupra lui Hybrida nu se potriveşte câtuşi de puţin cu campania mai târzie de cucerire a litoralului dobrogean.

Evoluţia raporturilor dintre Burebista şi cetăţile pontice pare contradictorie.

Acest caracter contradictoriu este numai aparent: cucerirea de către Burebista a ţărmului pontic de la Olbia până la Apollonia este un fapt istoric de netăgăduit, dar cu protectoratul său asupra oraşului Dionysopolis şi cu participarea sa la lupta împotriva abuzivului guvernator al Macedoniei lucrurile nu mai stau tot aşa.

Mithridates al VI-lea Eupator a fost învins de către romani, care erau interesați de Galia, unde Caesar dorea să extindă teritoriul stăpânit de Roma. Roma a avut de înfruntat grave tulburării politice și sociale în perioada aceea.

După consolidarea granițelor în vest și a celor din sud împotriva scordisciilor, Burebista își va întoarce fața spre teritoriul cetăților grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin, pe care le cucerește în urma unor serii de campanii militare.  Aceste campanii de cucerire a cetăților grecești au fost favorizate în mare măsură de condițiile politice externe.

Scopul campanilor pontice ale lui Burebista a iscat opinii diferite între specialiști:  R. Vulpe și E. Condurachi consideră că scopulul acestor campanii ale lui Burebista a fost unul politic,  adevăratul scop politic al lui Burebista de a cuceri cetățile grecești a fost acela de a le folosi pentru a opri expansiunea romană.

D.M. Pippidi și I.H. Crișan pe de altă parte consideră că motivația lui Burebista era una economică, ei susțin că Burebista, la fel ca și înaintași săi, era atras de bogățiile cetăților grecești.

Despre Cetatea Olbia (astăzi Porutino, aproape de Nicolaiev, Ucraina) aflăm de la Dion Chrysostomos că semnele ruinelor se vedeau și după mai mult de un secol și jumătate, în anul 95 d.Hr când acesta a vizitat orașul.  Această cetate era înconjurată de ziduri impresionante, care erau în picioare de veacuri și cu deschidere permanentă la mare.  Astfel că era destul de greu de cucerit, însă Burebista și oastea sa dă dovadă de ingeniozitate și iscusință și reușesc să cucerească cetatea.

Despre Cetatea Tyras (astăzi Belgorod-Dniestrovskii, în Moldova) nu avem nici un document care să ne specifice soarta acesteia. Este posibil ca, luând la cunoștiință despre soarta cetății Olbia, cetatea de la gurile Nistrului să’l fi primit pe Burebista și oștirea sa cu porțile deschise.

Despre cetatea Aegysus (astăzi Tulcea) se știe că, după ce Burebista a cucerit cetățile Olbia și Tyras, acesta atacă cetatea Aegysus care este asediată și cucerită, probabil datorită faptului că a refuzat să i se supună, acest lucru fiind prezentat într’un pasaj al lui Ovidiu (Epistulae ex Ponto, I, 8).

Despre cetatea Histria cunoaștem faptul că a fost cucerită de Burebista și apoi ocupată efectiv pentru o vreme, fiind lăsată aici o garnizoană militară.  Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, inscripție găsită în această zonă, vorbește despre cucerirea lui Burebista, despre distrugerea zidurilor de aparare și despre vremurile grele prin care a trecut orașul și ținutul înconjurător.

Aceste afirmații sunt confirmate de săpăturile arheologice din ”Zona sacră” a Histrei, unde s’a constatat un mare incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.Hr. Acest incendiu nu putea fi provocat decât de atacul armatei lui Burebista, ca urmare a rezistenței pe care au opus’o locuitorii Histriei.

Despre orașul Tomis (teritoriul de azi al Constanței) nu se știe dacă a suferit un greu asediu, deoarece documentele de care dispunem nu sunt foarte clare.  În legătură cu situația acestui oraș există un decret dat în cinstea gărzii civile a orașului, care au fost chemați datorită unui asediu care a provocat o panică foarte mare.

Astfel au fost numiți 40 de oameni care să păzească zidurile cetății și căile de aprovizionare. I.H. Crișan consideră că aceast decret nu se referă la conflictul cu Burebista, pentru că cei 40 de oameni nu ar fi avut nici o șansă în fața armatei getice.  Așadar probabil colonia pontică a preferat să deschidă de bunăvoie porțile oștilor lui Burebista.

În cazul orașului Callatis (astăzi Manglia) avem de’a face din nou cu o incertitudine. Aici a fost descoperită o inscripție care vorbește despre un cetățean al orașului, numele acestuia nefiind precizat, care pe cheltuiala lui a pregătit un vas de război, contribuind astfel la apărarea orașului. Unii istorici pun în legătură această inscripție cu epoca lui Burebista, iar alții contesta această teorie.

Cea mai probabilă este opinia lui D.M. Pippidi, care consideră că inscripția nu are nicio legătură cu perioada lui Burebista, ținând cont că Burebista a atacat cetățile grecești de pe malul vestic al Pontului Euxin pe uscat și nu pe mare. Deci probabil acțiune cetățeanului necunoscut prezentat în înscripție are legătură cu un alt eveniment. Astfel putem presupune că și orașul Callatis face parte din rândul cetăților care nu au opus rezistență regelui get.

Despre Cetatea Odessos (astăzi Varna, din Bulgaria) dispunem de o listă a unor preoți eponimi, care, după cum spune D.M. Pippidi în Studii Clasice, a fost întocmit după ”întoarcerea din bejenie”.  Inscripția este considerată o aluzie la fuga locuitorilor datorită atacurilor armatei conduse de Burebista. Este adevărat că inscripția constituie dovada suferințelor îndurate de locuitorii orașului Odessos, dar nu poate fi o dovadă sigură a cuceririi acestuia de către Burebista.

În cazul cetății Messembria (astăzi Nesebâr, din Bulgaria)  știm sigur că cetățenii acesteia s’au opus armatei lui Burebista cu arma în mână.  Aici a fost găsită o inscripție, păstrată fragmentar, în care sunt lăudați trei strategi care s’au distins ”conducând oastea în război împotriva lui Burebista.”

Orașul Apollonia (astăzi Sozopol, din Bulgaria), a fost ultima dintre cetățile cucerite de Burebista în campanile sale pontice este Apollonia, iar situația acestui oraș este din nou una nesigură.  Se presupune că această cetate, datorită conflictului cu romanii lui M. Terentius Varro Lucullus, nu ar mai fi avut o fortificație destul de puternică, deoarece zidurile orașului n’au apucat să fie refăcute.  Deci cel mai probabil orașul a trebuit să se supună fără a opune rezistență armatei lui Burebista.

Despre Cetatea și orașul Dionysopolis (astăzi Balcic, din Bulgaria) deși nu a fost ultimul cucerit, știm că acesta a fost salvat datorită bunelor relații dintre Acornion, un cetățean al Dionysopolisului, și Burebista, Acornion urmând să îndeplinească și importante demnități la curtea lui Burebista.

Pentru stabilirea veridicității evenimentelor din orașul Dionysopolis, un rol important l’a avut inscripția dedicată lui Acornion. Această inscripție în cinstea lui Acornion, este prezentat Burebista ca prieten al lui Acornion și automat al orașului Dionysopolisului. Așadar orașul Dionysopolis se numără printre orașele care se pare că nu s’a opus cuceririi lui Burebista, fiind orașul despre care știm aproape sigur că a deschis porțile în fața armatei getice și i’a primit cu prietenie.

Unul dintre cele mai interesante personaje ale antichităţii noastre dobrogene este Acornion, un cetăţean al oraşului grecesc Dionysopolis. Acesta a fost în urmă cu mai bine de două milenii consilierul, primul sfătuitor, prietenul şi mai ales, solul de încredere al marelui Rege Burebista. Povestea lui Acornion ne este spusă de o inscripţie, o stelă de marmură cunoscută astăzi sub numele de Decretul Dionysopolitan.

În anul 48 î.Hr., cetăţenii acestui oraş grecesc de la malul Pontului Euxin au ridicat această stelă în cinstea celui ce, nu o singură dată, fusese Salvatorul cetăţii. După înfrângerea generalului Hybrida la Histria (61 î.Hr.) se intensifică controlul geților asupra Scytiei Minor. Burebista declanşează o campanie şi supune coloniile greceşti, el stăpânind efectiv Dobrogea antică în perioada 55-44 î.H. Dionysopolis a fost una dintre cetăţile ale căror porţi s’au deschis în faţa geților. Oraşul a scăpat nevătămat datorită lui Acornion.

Din decretul antic ştim că acest grec de seamă, încercând să obţină clemenţă pentru polisul său, a făcut o lungă călătorie la ”Argedauon” (Argedava), ”pentru a’l întâlni pe tatăl aceluia”. Se pare aşadar că a existat o relaţie mai veche de prietenie între Acornion şi familia regelui Burebista.

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei.” Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

Cei doi devin şi mai buni prieteni: ”în cea dintâi şi mai mare prietenie, el (Acornion) a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui, spre binele oraşului”. După salvarea urbei, grecul devine consilier al lui Burebista şi sol de încredere. Regele geților îl trimite în Macedonia, lângă oraşul Heracleea Lyacestis (Bitolia Monastir), unde se afla generalul roman Pompei.

Unele surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar. Prin Acornion, Burebista îi oferă ajutorul împotriva lui Iulius Cezar, deoarece Roma era în plin război civil. Pompei acceptă sprijinul geților, dar înţelegerea a venit prea târziu: la puţin timp după plecarea lui Acornion din Macedonia, Pompei este învins de Cezar, pe 9 august 48, în bătălia de la Pharsalus şi este asasinat o lună mai târziu, în exilul din Egipt.

Misiunea diplomatică fusese însă una reuşită. Acornion a continuat cu succes activitatea sa de consilier şi sol regal şi a fost în acelaşi timp, conducătorul oraşului său. A fost ales preot al Marelui Zeu (Serapis), l’a cinstit în procesiuni pe zeul eponim al oraşului (Dionysos) şi şi’a ajutat cetăţenii cu bani şi produse. Drept mulţumire, cetăţenii polisului i’au ridicat stela de marmură, i’au oferit o cunună de lauri şi au ridicat o statuie de bronz a sa, ”în cel mai de cinste loc din Agora”.

Nu ştim ce s’a întâmplat cu Acornion după emiterea decretului…Poate că Acornion i’a supravieţuit regelui său, dar amintirea solului grec de la malul Pontului nu a dispărut.

Apariția genealogiilor mitologice, a descendențelor din personaje legendare, la mult timp după migrația efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute ca fiind ”greci” a influențat percepția asupra identității triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, și Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii și ionieni.

Ultimul val important de geți ”indoeuropeni” care s’a abătut asupra sudului Balcanilor, au coborât în etape de pe Valea Dunării, în secolul al XII-lea î.Hr. cantonând mai întâi în Macedonia, apoi în muntoasa Dorida (Grecia Centrală). împinşi sau, poate, susţinuţi de un alt grup mai mic, cunoscut sub numele de ”grecii de nord-vest”, acești dorienii numiți după Doris s’au azvârlit apoi asupra inimii puterii aheilor şi ionienilor, din Grecia peninsulară pe care o spulberaseră.

Zonele Aticii (regiunea Atenei, la nord-est de Pelopones), Arcadiei (în centrul Peloponesului, cuprinzînd circa 15 mici cetăţi-state, între care Mantineea şi Orhomenes) şi unele dintre insulele egeene au rezistat invaziei. Dorienii s’au fixat în Corint (nord-estul Peloponesului, în golful cu acelaşi nume), cetate care, sub conducerea aristocraţilor Bachizi, apoi a tiranului Cipselos (657 î.Hr.) şi a fiului său, Periandros (627 î.Hr.), atinse apogeul, fondând celebre colonii: Syracuza, Corfu, Potideea.

Unele grupuri doriene s’au mai fixat în insulele Creta (parţial), Rodos (parţial), Cos şi pe coasta Asiei Mici în Halicarnas şi Cnidos. Principalul efect al invaziei dorienilor, pe lângă slăbirea Greciei antice pentru câteva secole (timp în care aceasta pierdu controlul Mediteranei Orientale), fu crearea Spartei, simbolul puterii doriene, în Lakedemonia sau Laconia, în sudul Peloponesului, pe malul Eurotasului, într’o incintă roditoare, apărată de lanţurile Parnonului şi Taigetului.

Sparta s’a constituit prin unirea a patru sate, în apropierea unor vechi centre ale civilizaţiei distruse de dorieni, cea miceniană, între care Terafnos, reşedinţa celebrului rege legendar Menelaos, unul din eroii Iliadei.

Vechii egipteni au notat valurile invaziei acestor triburi de dorieni care veneau dinspre mare şi al cărei punct de plecare a fost valea Dunării Mijlocii şi de Jos, prin denumirea de ”popoarele mării”.

O primă invazie importantă s’a produs spre sfîrşitul dinastiei a XIX-a în vremea lui Mernemptah I, fiu al lui Ramses al II-lea, acest prim val era format din aheeni, licieni, probabil din strămoşii etruscilor, la care s’au asociat libienii. Invazia este înfrîntă de Mernemptah în 1221 î.Hr. (alte cronologii: 1230 î.e.n.), după o luptă cruntă, care a durat 6 ore şi a provocat invadatorilor pierderi importante (8500 de morţi şi 10 000 de prizonieri).

Al doilea val important, de care vorbesc textele de la Medinet Habu, provocat de împingerile exercitate de dorieni în Grecia şi frigieni (brigi) în Asia Mică, era format din teucrii din jurul Troiei (tekker – în textele egiptene), filistinii din Iliria (peleset), danani (danyunyna) şi aheeni (akhiiawa).

Despre campanile pontice ale lui Burebista, trebuie formulată o concluzie. Deși documentele de care dispunem până acum nu ne aduc precizări atât de amănunțite precum am dori, ele sunt suficiente pentru a ne dovedi, incontestabil, că Burebista a cucerit, prin luptă sau prin reputația sa, toate bogatele colonii al ”popoarelor mării” sau mai exact un amestec al triburilor doriene sau aheene, de pe malul vestic al Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, iar împreună cu acestea a cucerit și teritoriul de la sud de Dunăre până la Balcani și la litoralul Mării Negre.

Astfel Burebista a ajuns să conducă un stat destul de mare ca întindere și cu o armată numeroasă, deja bine organizată și bine antrenată. Iar dacă Burebista și Caesar nu ar fi fost asasinați în anul 44 î. Hr, acel război pe care Caesar ar fi urmat să îl anunțe împotriva lui Burebista în ziua asasinării lui, ar fi fost un eveniment notabil atât pentru istoria românească cât și pentru istoria universală.

Încercare de marcare a teritoriului stăpânit de Burebista și marcarea cetăților pontice, pe imagine satelitară din ziua de azi

Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar.

Acest lucru conduce la ipoteza ca menționata Argedava a fost capitala regatului getic condus de Burebista. Aceasta sursă nu menționează, din pacate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt impartite în două categorii.

O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirma că inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Varadia, județul Caraș-Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriană (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod clar un oraș getic cu acele nume în această locație geografică. Situl se afla în apropiere de Sarmizegetusa, o capitală getica ulterioară.

Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihailești, judetul Giurgiu, România.

Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal.

Cu toate acestea, nicio o alta sursă nu pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire la numele ei getic.

De asemenea, este destul de posibil pentru doua dave diferite sa fie doar omonime.

Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv ”cgiar” înainte de cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greaca veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Aceasta formă ar putea fi legată de Zargidaua menționata de Ptolemeu într’o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Ştim că Burebista a fost asasinat în 44 î.H, la puţin timp după ce şi’a pierdut viaţa, în acelaşi mod, şi duşmanul său Iulius Cezar. După asasinarea lui Burebista, cel mai probabil survenită în urma unei revolte de palat, deoarece nu există documente istorice care să ateste aceasta ipoteză ca fiind veridica, statul unit al geților s’a dezmembrat în mai multe regate mai mici.

Strabon menționează că Burebista a fost ucis într’o răscoală, înaintea campaniei militare romane. Însă, atât precizează. Nu se știe cine a pornit răscoala, cu ce scop, dacă nu cumva au fost chiar romanii cei care au instigat un personaj împotriva lui Burebista.

”Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într’un fel, când într’altul.”  Strabon, Geographica, VII

Cert este un lucru: Burebista a fost un vizionar pentru timpul său. A văzut potențialul teritorial, uman al regatului său și a acționat în consecință. A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, până la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărâtor.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes (Dana Dan, Oroles sau Rholes, în ”Dacia”; D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României), care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î.Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geți, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei).

Conflictele dintre regii geți Rholes, Dapyx şi Zyraxex, descrise de Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

”Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.”  Iordanes

Geția în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus:

”Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape aceiaşi veneraţie în Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s’a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.”  Iordanes

Atacurile geților conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre:

”Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”   Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […].

Geții în timpul regelui Scorylo:

”Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu’i nimerit să’i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s’ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le’a arătat un lup. Imediat câini s’au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i’a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor.”   Frontinus, Stratagemele, I.

În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se consideră că se afla şi muntele sacru Kogaionon, s’a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi getice. Regatul va fi refăcut parțial, mai restrâns teritorial, de către getul Decebal. Regatul geților, numit de către geograful grec, Arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

În primă concluzie putem spune că Burebista a fost primul rege care a unificat triburile getice, întemeind statul getic, reușind coagularea unei primei formațiuni politice de tip superior la nord de Dunăre.

De asemenea, putem spune că Burebista nu era decât un rege get transilvănean, deși îşi extinsese stăpânirea asupra unor teritorii extracarpatice la data misiunii argedavense a lui Acornion şi la data expediţiei lui Hybrida în Dobrogea. De asemenea, putem afirma că Decebal dacă nu avea deznodământul tragic din finalul războiului geto-roman din 106, în aceleași conjuncturi politice externe el ar fi unit triburile getice în aceeași măsură, refăcând un Regat Getic la fel de mare ca cel al lui Burebista.

Apariţia lui Burebista în chip de cuceritor în ţinutul dintre Dunăre şi Mare trebuie să fi fost precedată de extinderea mai mult sau mai puţin rapidă a stăpânirii sale asupra unor vaste zone extracarpatice, dar nord-dunărene, parte integrantă a procesului de unificare sub o singură cârmuire a tuturor triburilor getice. Este greu de spus cum s’a petrecut acest proces, căci izvoarele literare sunt mute în această privinţă.

Din relatarea lui Strabon, coroborată cu aceea a lui Iordanes, reiese că Burebista a ştiut să’şi asigure sprijinul puterii sacerdotale, dar faptul acesta nu exclude în toate cazurile constrângerea.

Nu poate fi negat, fireşte, că o parte a triburilor autonome getice s’au unit de bună voie sub sceptrul marelui rege, îndemnate la aceasta şi de pericolele externe celtic şi roman, dar însuşi sfârşitul lui Burebista şi evenimentele care i’au urmat ne îndeamnă să credem că şi sabia a jucat un rol în făurirea statului centralizat al geților.

Surse: enciclopediaromaniei.ro,  revistapontica.files.wordpress.com,  Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istoria Românilor, volumul I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001,  Bejan Adrian, Istoria Veche a României, Editura Universității din Timișoara, Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, 1994,  Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, volumul I , Istoria, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003,  Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru Literaura, București, 1968,  Daicoviciu Hadrian, Portrete dacice, Editura militară, București, 1984,  Crișan Ion Horațiu, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,   Crișan Ion Horațiu, Statul geto-dac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,  Pippidi M. Dionisie, Din Istoria Dobrogei, Volumul I, Editura Academiei Române, București, 1965, – Pippidi M. Dionisie, Contribuții la istoria veche a României, ediția I, Editura Științifică, București, 1958, Mato Davo Geto.pdf (foto Tăblițe de la Sinaia),  cimec.ro/Arheologie/arheologia-moldovei, dinarhiveledaciei.wordpress.com, dracones.ro,  arheologie.ro/doc/sp7/2_Carpus.pdf etc.

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬